Evolutia autoritatii regale

In Evul Mediu, Biserica Occidentala a dorit sa unifice lumea crestina sub o monarhie
universala (Respublica christiania), aspectele majore ale societatii urmand a fi dirijate de
Biserica.
In perioada Renasterii, s-au format state independente si monarhii puternice, care au
inlocuit acest ideal. Monarhiile cele mai puternice ale vremii erau Franta, Anglia si Spania,
state suverane, centralizate, absolutiste. Perioada papalitatii la Avignon a afectat puterea
Bisericii, care a ajuns la compromis cu puterile laice ale monarhiilor europene.
In primul rand, o monarhie europeana puternica si implicit un stat modern si centralizat se
realizau prin distrugerea puterii marii nobilimi feudale, desfiintarea privilegiilor politico-
juridice, desfiintarea autonomiilor locale si inlocuirea relatiilor vasalice cu loialitatea fata de
rege. Legistii formati in drept roman au proclamat caracterul absolut si divin al puterii regale,
de unde deriva ideea absolutismului regal.
Monarhul european s-a folosit de functia de judecator suprem pentru a acapara puterea
judecatoreasca. Prin „razboiul” dus contra jurisdictiilor feudale si urbane, justitia regala a
castigat teren, ca in secolul XVI puterea judiciara sa fie pe deplin a monarhiei. Anglia este un
exemplu relevant in acest sens: din secolul XII, judecatorii itineranti au raspandit un drept
comun, codificat si supus de rege curtilor sale, Razboiul celor Doua Roze rasturnand situatia,
dar dinastia Tudor a readus justitia in mainile regalitatii.
Aparitia universitatilor in mediul urban a jucat un rol important in sporirea autoritatii
regale, intrucat acestea au format pe viitorii functionari ai regalitatii. Functionarii specializati,
ierarhizati, aplicau in intreaga tara politicile monarhice.
Cea mai eficienta arma a monarhiei pentru consolidarea autoritatii sale a fost armata
permanenta. In era feudala, armata era compusa din razboinicii vasalilor directi ai regelui, iar
sistemul feudal nu permitea o mobilizare rapida si eficienta, soldatii fiind slab echipati.
Armata feudala se baza pe cavaleria grea, dar cea permanenta dezvoltata de monarhiile
europene cuprindeau atat cavalerie, cat si infanterie si arcasi. Solda a contribuit la
propagarea ideii ca armata era a regelui, platita de acesta. In Franta secolului XIV, de
exemplu, dreptul de a recruta si mobiliza trupe apartinea doar regelui.
Monarhia si-a asigurat baza puterii absolute in special prin cele trei mijloace: birocratie
ierarhizata, justitie si armata permanenta. Astfel s-a facut trecerea de la sistemul feudal la
un sistem centralizat, unde regele concentreaza puterea in mainile sale.
Cazul Angliei:
William Cuceritorul a supus Anglia intre 1066-1087, iar urmasii sai au domnit ca vasali ai
Frantei.
In secolul XII, regatului Angliei se adaugau ca feude sud-vestul Frantei, regele Angliei
devenind mai bogat decat suzeranul sau.
 Aceasta a fost cauza conflictelor dintre Anglia si Franta si a cauzat si Razboiul celor Doua
Roze.
Impunerea unui drept comun in spiritul dreptului roman a controlat nobilimea. Aceasta a
mai rabufnit in 1215, dar pentru a-l impiedica pe rege, Ioan Fara-de-Tara, sa abuzeze de
puterea sa.
Semnarea documentului Magna Charta a insemnat ingradirea despotismului regal de
marea nobilime.
Afectata puternic de ciuma neagra (1348-1349), Anglia s-a confruntat cu nemultumirile
profunde ale taranilor (serbi in special).
Abolirea serbiei a constituit conditia preliminara a progreselor Angliei sub Tudori.
Pierderea posesiunilor franceze dupa Razboiul de 100 de ani a fost cauza inceperii
Razboiului celor Doua Roze (1455-1485) intre familiile Lancaster si York.
Henry VII Tudor, ultimul descendent al familiei Lancaster, aliat cu o parte a familiei si
sustinatorilor York a restaurat pacea si a intemeiat monarhia absoluta.
Dezvoltarea economica, comertul si cresterea populatiei urbane au oferit resursele
necesare monarhiei pentru crearea unei administratii centrale solide.
Cu resurse si administratie centrala la indemana, monarhia a pornit razboiul contra
nobilimii feudale, vazuta ca principalul obstacol in calea realizarii unitatii.
Pentru a avea o baza solida, Henry VII a obtinut de la Parlament legitimarea, prin
recunoasterea ca rege si porunca pentru supusi sa fie loiali acestuia si urmasilor sai.
Nu a fost proclamat insa rege de drept divin.
Consiliul restrans a jucat un rol important, acolo se luau deciziile finale. Legistii, educati in
spiritul dreptului roman, aveau o influenta considerabila si sustineau o monarhie puternica,
deducand din dreptul roman ca regele se bucura de puteri nelimitate.
Consiliul a devenit arma a absolutismului, cancelarul era seful justitiei, consiliul era singurul
organ abilitat sa aplice tortura. Astfel, consiliul a reusit sa aduca justitia in mainile monarhiei.
Sub Henry VIII, consiliul a cautat sa limiteze prerogativele si privilegiile nobilimii si
autoritatea Parlamentului.
Cand Henry VIII s-a hotarat sa divorteze de Caterina de Aragon, s-a adresat Parlamentului,
care a votat actele succesive ale regelui. Faptul a asigurat independenta Angliei in fata
oricarei autoritati externe, uar regele devenea seful bisericii anglicane.

Cartea: „Renasterea si Reforma”, Andrei Otetea