Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ŞTIINŢIFIC
http://www.creationism-stiintific.ro
1
Dovezi ale tinereţii lumii
Russell Humphreys (traducere de Paul Cocei)
În cele ce urmează vă prezentăm 14 fenomene naturale care
contrazic ideea evoluţionistă că universul are o vârstă masurată
în miliarde de ani. Numerele prezentate mai jos cu caractere
aldine (de obicei exprimate în milioane de ani) reprezintă
deseori maximul posibil de
ani stabilit de fiecare proces
în parte, şi nu vârsta exactă.
Numerele cu caractere
italice reprezintă anii
necesari teoriei
evoluţioniste pentru fiecare
proces. Ideea este că
vârstele maxim posibile
sunt totdeauna mult mai
mici decât vârstele necesare
evoluţiei, în timp ce vârsta
prezentată de Sfânta
Scriptură (6-7 mii de ani) se potriveşte totdeauna cu vârstele
maxim posibile. Astfel, punctele ce urmează sunt dovezi
împotriva scalei temporale evoluţioniste, sprijind în schimb
cronologia Sfintei Scripturi. Există mult mai multe probe
pentru o lume tânără, dar le-am ales doar pe acestea pentru
concizie şi simplitate. Câteva din punctele prezentate mai jos
pot fi conciliate cu viziunea evoluţionistă doar făcând o serie
de presupuneri improbabile şi nedovedite; altele se potrivesc
doar ideii de creaţie recentă.
Conform observaţiilor
astronomice, galaxii de genul
Căii Lactee înregistrează cam o
supernovă (o stea ce explodează
violent) la fiecare 25 de ani.
Gazele şi rămăşiţele de praf de
la asemenea explozii (cum ar fi
Nebuloasa Crabului) se extind
rapid spre exterior şi ar trebui să
rămână vizibile timp de peste
un milion de ani. Cu toate acestea, zonele din galaxia noastră în
care putem observa asemenea gaze şi straturi de praf conţin
rămăşiţele doar a aproximativ 200 de supernove. Acest număr
corespunde unei perioade de doar 7000 de ani de activitate a
supernovelor.3
3
3. Cometele se dezintegrează prea rapid
6. Câmpul magnetic al
pământului scade prea rapid.
5
Energia totală depozitată în câmpul magnetic al pământului
(�dipol� şi �non-dipol�) scade cu durata de înjumătăţire
de 1.465 (ą 165) ani. 12 Teoriile evoluţioniste care încearcă să
explice această scădere rapidă, precum şi felul în care Pământul
şi-ar fi putut menţine câmpul său magnetic timp de miliarde de
ani sunt foarte complexe şi nu concordă. Există o explicaţie
creaţionistă mult mai bună. Aceasta este clară, bazată pe fizica
sănătoasă, şi explică multe caracteristici ale câmpului: crearea
lui, inversarea rapidă din timpul potopului biblic, creşterile şi
descreşterile intensităţii la suprafaţă până în vremea lui Hristos,
şi o scădere continuă de atunci încoace.13 Această teorie se
potriveşte cu datele paleomagnetice istorice şi actuale, şi se
acordează cel mai bine cu dovezile despre schimbările rapide.14
Rezultatul principal este că energia totală a câmpului (nu
intensitatea la suprafaţă) a scăzut întotdeauna cel puţin la fel de
repede ca în prezent. La această rată, câmpul nu ar putea avea o
vechime mai mare de 20.000 de ani.15
9. Radioactivitatea
fosilelor scurtează �erele�
geologice la câţiva ani.
Cu perioada sa scurtă de
înjumătăţire � 5.700 de ani �,
nici un atom de carbon 14 nu ar
trebui să mai existe în
zăcămintele de carbon mai vechi de 250.000 de ani. Totuşi
toate sursele naturale de carbon găsite mai jos de straturile din
Pleistocen (Epoca de Gheaţă) conţin cantităţi semnificative de
carbon 14, cu toate că asemenea straturi se presupune că ar
avea milioane sau miliarde de ani vechime! Laboratoarele care
operează cu carbon 14 convenţional cunosc această anomalie
încă de la începutul anilor 80�, s-au străduit să o elimine, şi
nu pot oferi nici o explicaţie pentru ea. În ultima vreme, cele
mai bune laboratoare din lume - care au învăţat în ultimele
două decenii de măsurători cu C-14 să opereze astfel încât să
nu contamineze probele din exterior - fiind contactate de
creaţionişti, au confirmat asemenea observaţii pentru probe de
cărbune şi chiar pentru cam o duzină de diamante, care nu pot
fi contaminate cu carbon recent. Aceste probe se constituie într-
o foarte puternică dovadă a faptului că pământul este vechi
doar de câteva mii, iar nu milioane de ani!
9
Referinţe
10
Impact No. 8 (Nov. 1973) Institute for Creation Research,
http://www.icr.org/pubs/imp/.
12. Humphreys, D. R., The earth�s magnetic field is still losing
energy, Creation Research Society Quarterly, 39(1):3 �13, June
2002.
http://www.creationresearch.org/crsq/articles/39/39_1/GeoMag.htm.
13. Humphreys, D. R., Reversals of the earth�s magnetic field
during the Genesis flood, Proceedings of the First International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1986), Pittsburgh, PA, pp. 113�126, out of print but contact
http://www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies.
14. Coe, R. S., M. Prévot, and P. Camps, New evidence for
extraordinarily rapid change of the geomagnetic field during a
reversal, Nature 374:687�92 (20 April 1995).
15. Humphreys, D. R., Physical mechanism for reversals of the
earth�s magnetic field during the flood, Proceedings of the Second
International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science
Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 129�142, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm.
16. Austin, S. A. and J. D. Morris, Tight folds and clastic dikes as
evidence for rapid deposition and deformation of two very thick
stratigraphic sequences, Proceedings of the First International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1986), Pittsburgh, PA, pp. 113�126, out of print, contact
http://www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies.
17. Gibbons A., Calibrating the mitochondrial clock, Science
279:28�29 (2 January 1998).
18. Cherfas, J., Ancient DNA: still busy after death, Science
253:1354�1356 (20 September 1991). Cano, R. J., H. N. Poinar, N.
J. Pieniazek, A. Acra, and G. O. Poinar, Jr. Amplification and
sequencing of DNA from a 120�135-million-yearold weevil, Nature
363:536�8 (10 June 1993). Krings, M., A. Stone, R. W. Schmitz, H.
Krainitzki, M. Stoneking, and S. Pääbo, Neandertal DNA sequences
and the origin of modern humans, Cell 90:19�30 (Jul 11, 1997).
Lindahl, T, Unlocking nature�s ancient secrets, Nature
413:358�359 (27 September 2001).
19. Vreeland, R. H.,W. D. Rosenzweig, and D. W. Powers, Isolation
of a 250 million-year-old halotolerant bacterium from a primary salt
crystal, Nature 407:897�900 (19 October 2000).
11
20. Schweitzer, M., J. L. Wittmeyer, J. R. Horner, and J. K. Toporski,
Soft-Tissue vessels and cellular preservation in Tyrannosaurus rex,
Science 207:1952�1955 (25 March 2005).
21. Gentry, R. V., Radioactive halos, Annual Review of Nuclear
Science 23:347� 362 (1973).
22. Gentry, R. V. , W. H. Christie, D. H. Smith, J. F. Emery, S. A.
Reynolds, R. Walker, S. S. Christy, and P. A. Gentry, Radiohalos in
coalified wood: new evidence relating to time of uranium
introduction and coalification, Science 194:315�318 (15 October
1976).
23. Gentry, R. V., Radiohalos in a radiochronological and
cosmological perspective, Science 184:62�66 (5 April 1974).
24. Snelling, A. A. and M. H. Armitage, Radiohalos�a tale of three
granitic plutons, Proceedings of the Fifth International Conference
on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (2003),
Pittsburgh, PA, pp. 243�267, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm. Also archived on the ICR
website at http://www.icr.org/pdf/research/ICCRADIOHALOS-
AASandMA.pdf.
25. Gentry, R. V., G. L. Glish, and E. H. McBay, Differential helium
retention in zircons: implications for nuclear waste containment,
Geophysical Research Letters 9(10):1129�1130 (October 1982).
26. Humphreys, D. R, et al., Helium diffusion age of 6,000 years
supports accelerated nuclear decay, Creation Research Society
Quarterly 41(1):1�16 (June 2004). See archived article on following
page of the CRS website:
http://www.creationresearch.org/crsq/articles/41/41_1/Helium.htm.
27. Baumgardner, J. R., et al., Measurable 14C in fossilized organic
materials: confirming the young earth creation-flood model,
Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism,
vol. II, Creation Science Fellowship (2003), Pittsburgh, PA, pp.
127�142. Archived at
http://www.icr.org/pdf/research/RATE_ICC_Baumgardner.pdf. See
poster presented to American Geophysical Union, Dec. 2003,
http://www.icr.org/pdf/research/AGUC-14_Poster_Baumgardner.pdf.
12
29. Deevey, E. S., The human population, Scientific American
203:194�204 (September 1960).
30. Marshack, A., Exploring the mind of Ice Age man, National
Geographic 147:64�89 (January 1975).
31. Dritt, J. O., Man�s earliest beginnings: discrepancies in
evolutionary timetables, Proceedings of the Second International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1991), Pittsburgh, PA, pp. 73�78, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm.
13
fiecărei specii, dar cu foarte clare – şi, se pare, – de netrecut
goluri între specii. De exemplu, sunt multe varietăţi de câini şi
de pisici, dar nici o “cisică” sau “pâine”. Asemenea variaţii
sunt frecvent numite microevoluţie, şi aceste minore schimbări
orizontale (sau regresive) se petrec destul de des, dar ele nu
consituie cu adevărat o evoluţie “verticală”.
Geneticienii evoluţionişti au experimentat des pe drosofila
melanogaster (celebra „musculiţă de oţet) şi pe alte specii ce se
reproduc rapid inducând schimbări mutaţionale în speranţa că
acestea vor conduce la specii noi şi îmbunăţăţite, dar acestea nu
au reuşit a-şi îndeplini obiectivul. Nici o specie cu adevărat nou
nu a fost produsă niciodată.
Un evoluţionist de marcă contemporan, Jeffrey Schwartz,
profesor de antropologie la Universitatea din Pittsburgh, a
admis:
“... problema era şi este în continuare faptul
că, cu excepţia afirmaţiei lui Dobzansky despre
o nouă specie de drosophilla, formarea unor noi
specii, prin orice fel de mecanism, nu a fost
observată. 1
Metoda ştiinţifică tradiţională necesită observaţia
experimentală şi repetabilitatea. Faptul că macroevoluţia (spre
deosebire de microevoluţie) nu a fost observată niciodată se
pare că o exclude pe aceasta din domeniul ştiinţei veritabile.
Chiar şi Ernst Mayr, decanul evoluţioniştilor în viaţă, fost
profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluţia este
“un adevăr simplu”, este de acord totuşi că evoluţionismul este
“o ştiinţă istorică” pentru a cărei explicare “legile şi
experimentele sunt metode neadecvate”2. Nimeni nu poate
vedea în fapt evoluţia în acţiune!
14
măcar o singură formă care să prezinte fără echivoc structuri
tranziţionale în procesul de evoluţie.
“Dat fiind că evoluţia, conform lui Darwin, era într-o
continuă stare de mişcare... a rezultat logic că arhiva fosiliferă
ar trebui să abunde de exemple de forme tranziţionale mergând
de la cele mai puţin evoluate la cele mai evoluate”3
Chiar şi cei care cred într-o evoluţie rapidă recunosc că ar
fi nevoie de un număr considerabil de generaţii pentru ca un
anumit “fel” să evolueze într-altul mai complex. Ar trebui,
deci, să existe un număr considerabil de structuri tranziţionale
adevărate păstrate în fosile (în fond, există acolo miliarde de
structuri netranziţionale). Dar (cu excepţia câtorva creaturi
foarte îndoielnice precum controversatul „dinozaur cu pene” şi
pretinsele „balene mergătoare”) acestea nu sunt de găsit.
În loc să umple golurile din arhiva fosiliferă cu aşa-numite
verigi lipsă, majoritatea paleontologilor s-au găsit în situaţia în
care în aceasta erau numai goluri, fără nici un semn de
„intermediare” transformaţionale între speciile fosilifere
documentate.4
Întreaga istorie a evoluţiei de la apariţia vieţii din non-
viaţă la evoluţia omului din maimuţă trecând prin evoluţia
vertebratelor din nevertebrate, este în mod izbitor lipsită de
forme intermediare: toate verigile lipsesc din arhiva fosiliferă,
aşa cum lipsesc şi din lumea prezentă.
Cu privire la originea vieţii, un cercetător de seamă în
domeniul său, Leslie Orgel, după ce arată că nici proteinele nici
acizii nucleici nu puteau apare una fără cealaltă,
concluzionează
“Şi astfel, la prima privire, cineva ar putea trage concluzia
că de fapt viaţa nu ar fi putut apare niciodată prin mijloace
chimice.”5
Fiind un „evoluţionist total”, Dr. Orgel nu poate accepta o
asemenea concluzie. În consecinţă, el speculează afirmând că
este posibil ca ARN-ul (Acidul RiboNucleic) să fi apărut
primul, dar apoi este nevoit să admită totuşi că:
“Evenimentele precise care au dat naştere ARN-ului
rămân neclare... investigatorii au propus multe ipoteze, dar
dovezile în favoarea fiecăreia sunt în cel mai bun caz
fragmentare” 6
15
Traducere: “Nu se cunoaşte nici o cale prin care viaţa să fi
putut apare de la sine. Din păcate, două generaţii de studenţi au
fost învăţaţi că faimosul experiment al lui Stanley Miller pe un
amestec gazos, a demonstrat practic originea naturalistă a
vieţii. Dar nu este aşa!
Miller a pus tot lucrul într-o sferă, a încărcat-o electric, şi
a aşteptat. El a descoperit apoi că aminoacizi şi alte molecule
complexe fundamentale se acumulau pe fundul aparatului.
Descoperirea a dat un uriaş avânt investigaţiei ştiinţifice asupra
originii vieţii. Într-adevăr, pentru câtva timp a părut ca şi cum
crearea vieţii într-un tub de testare era la îndemâna ştiinţei
experimentale. Din păcate, asemenea experimente nu au
progresat mai departe decât prototipul original, lăsându-ne cu
un gust amar din supa primordială” 7
La fel, nu există nici un indiciu despre modul în care
organisme unicelulare din lumea primordială ar fi putut evolua
în vastul şir de nevertebrate complexe multi-celulare ale
perioadei cambriene. Chiar şi evoluţionistul dogmatic Gould
admite că:
“Explozia cambriană a fost cel mai remarcabil şi
enigmatic eveniment din istoria vieţii” 8
La fel de enigmatic este felul cum o oarecare creatură
nevertebrată din oceanul străvechi, cu toate părţile importante
pe dinafară, a reuşit să evolueze în prima vertebrată – adică
primul peşte – care are toate părţile importante în interior.
“Totuşi trecerea de la nevertebrate la primii peşti cu
coloană vertebrală este încă învăluită în mister, lăsând loc
multor teorii”9
Astfel de „pete albe” există din abundenţă. Un foarte
înverşunat oponent al ştiinţei creaţiei, paleontologul Niles
Eldredge, a recunoscut că dacă există, dovezi de tranziţii
evolutive în arhiva fosiliferă, acestea sunt foarte şubrede. În
rest, lucrurile rămân la fel.
“Este un adevăr simplu şi de neînlăturat faptul că practic
toţi membrii unei populaţii rămân în principiu stabili, cu
fluctuaţii minore, pe întreaga lor durata...”10
Atunci cum ajung evoluţioniştii la arborii lor evolutivi, de
la fosile de organisme care nu s-au schimbat pe perioada
duratei lor?
16
“ Descoperirile fosile pot încurca tentativele de a construi
simpli arbori evolutivi – fosile din perioade cheie sunt deseori
nu intermediare, ci mai degrabă forme care nu definesc
trăsături ale mai multor grupuri diferite... În general, se pare că
grupurile majore nu sunt aşezate într-o manieră liniară simplă
sau progresivă – noile trăsături sunt deseori “tăiate şi lipite” pe
diferite grupuri în timpuri diferite”11.
În ce priveşte formele intermediare maimuţă/om, acelaşi
lucru este valabil, deşi antropologii le-au căutat cu înfrigurare
timp de mulţi ani. Multe forme au fost propuse, dar toate au
fost respinse pe rând.
“Tot ceea ce ne pot arăta paleoantropologii după mai bine
de 100 de ani de investigaţii sunt rămăşiţe de la mai puţin de
2000 dintre înaintaşii noştri. Ei au folosit acest amestec de
mandibule, oase şi cranii fosilizate, împreună cu dovezi
moleculare de la specii „în viaţă”, pentru a pune cap la cap o
linie descendentă de oameni care merge înapoi de la 5 - 8
milioane de ani până la momentul în care oamenii şi
cimpanzeii ar fi derivat dintr-un strămoş comun”12
Antropologii au suplimentat extrem de fragmentarele lor
probe fosile cu probe ADN şi alte tipuri de probe genetice de la
animale actuale, pentru a încerca a pune la punct un scenariu
evolutiv care să se potrivească. Dar aceste probe genetice în
realitate nu ajută nici ele prea mult, pentru că ele contrazic
dovezile fosile.
“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în
nici un fel atât de cinstită şi limpede pe cât credeau pionierii
ei... Dinamica bizantină a schimbării genomului are multe alte
consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că
gene diferite dezvăluie lucruri diferite”13
Recapitulând datele genetice ale oamenilor, alt autor
concluzionează, mai degrabă pesimist:
“Chiar şi în cazul datelor secvenţei de ADN, nu avem
acces direct la procesele evoluţiei, aşa încât reconstrucţia
obiectivă a trecutului dispărut poate fi realizază numai prin
imaginaţia creativă”14
Din moment ce nu există vreo dovadă cu adevărat
ştiinţifică a faptului că evoluţia are loc în prezent sau a avut
vreodată loc în trecut, este rezonabil să concluzionăm că
17
evoluţia nu este un fapt aparţinător ştiinţei, aşa cum pretind
mulţi. De fapt, nici măcar nu este ştiinţă, ci un sistem arbitrar
bazat pe credinţa în naturalismul universal.
Referinţe
18
Procesul ştiinţific împotriva
evoluţionismului Partea a II-a
Henry Morris (traducere de Paul Cocei)
19
similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în
căutarea �dovezii� că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific.
Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi
este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor
organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN
similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa
evolutivă comună.
Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un
motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să
folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate
formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument
pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru
evoluţie. Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este
�similaritatea� dintre om şi cimpanzeu, având în vedere că
cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu
oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, având în
vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi
cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN
similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN
dintre oameni şi păianjeni?
Similitudinile � fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale
dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel � sunt explicate
mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun
decât în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe
dintre organisme au o semnificaţie mai mare decât
similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru
acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş.
Cum ar putea apare, în primul rând, aceste goluri imense între
tipuri, prin orice proces natural?
Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al
cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în
respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile
superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu
reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens:
practic sau observabil.
Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai
nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-
un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo
unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent
20
ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi,
acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva
fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor.
Comentând pe marginea câtorva dintre numeroasele anomalii
din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa
cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii:
�Efectul general este că filogenetica moleculară nu
este în nici un fel atât de cinstită şi limpede pe cât credeau
pionierii ei... Dinamica schimbării genomului are multe alte
consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că
gene diferite dezvăluie lucruri diferite�1
Lewin menţionează doar câteva contradicţii tipice produse
de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele �probe�
darwiniste.
�Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la
ordinul insectivorelor... este de fapt mult mai înrudită cu...
adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu
delfinii decât sunt cu caii. Ornitorincul... se află pe aceeaşi
treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala� 2
Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de
această abordare. Abundenţa aşa-numitului �ADN rezidual�
în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de
dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au
suferit mutaţii, uneori numite �pseudogene�3. Cu toate
acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene,
presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile.
�Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a
arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă
transmis în cod ştiinţific�4.
Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-
numitele �pseudogene�, nu au nici o funcţie. Aceasta este
doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării
fructuoase. Precum aşa-numitele �organe vestigiale� ale
omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi
cunoscute ca având funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi
pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific
organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu
descoperite încă de oamenii de ştiinţă.
21
În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict
circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei
creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare
ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului
creaţionist.
Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior,
dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are
loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut,
chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest
tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.
O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile
sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau
regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de
găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.
22
�independentă faţă de detaliile modelelor�. Mai mult, practic
toţi biologii evoluţionişti sunt reducţionişti � adică, ei insistă
că nu există nici o forţă �vitală� în toate sistemele vii, şi că
toate procesele biologice sunt explicabile în termenii fizicii şi
chimiei. Aşa stând lucrurile, procesele biologice trebuie să
opereze, de asemenea, în concordanţă cu legile termodinamicii,
şi practic toţi biologii sunt de acord cu acest lucru.
Evoluţioniştii susţin cu tărie, de obicei, că evoluţia este
oricum un fapt, şi că conflictul este rezolvat având în vedere că
pământul este un �sistem deschis�, energia solară fiind
capabilă să susţină evoluţia pe parcursul erelor geologice, în
ciuda tendinţei naturale a tuturor sistemelor de a se deteriora
către dezorganizare. În acest fel, un entomolog evoluţionist a
respins impresionanta carte recentă a lui W.A. Dembski,
Design-ul inteligent. Acest om de ştiinţă apără ceea ce el
numeşte �capacitatea proceselor naturale de a creşte
complexitatea� punând în vedere ceea ce el numeşte un
�defect� în �argumentaţia împotriva evoluţiei bazată pe cea
de a doua lege a termodinamicii�. Şi care este acest defect?
�Deşi cantitatea generală de dezordine într-un sistem
închis nu poate scădea, ordinea locală înăuntrul unui sistem
deschis poate creşte chiar şi fără acţiunea unui agent
inteligent�6
Acest răspuns naiv la legea entropiei este tipic disimulării
evoluţioniste. Dacă este adevărat că ordinea locală poate creşte
într-un sistem deschis dacă anumite condiţii sunt îndeplinite,
realitatea este că evoluţia nu îndeplineşte aceste condiţii. Doar
afirmând că pământul este "deschis faţă de energia solară" nu
spune nimic despre cum această căldură solară brută este
convertită în creşterea complexităţii în orice sistem, deschis sau
închis.
Realitatea este că cea mai cunoscută şi fundamentală
ecuaţie a termodinamicii spune că influxul de căldură într-un
sistem deschis va creşte entropia în acel sistem, nu o va scădea.
Toate cazurile cunoscute de scădere a entropiei (adică de
creştere a organizării) în sisteme deschise implică un program
de dirijare de vreun fel şi unul sau mai multe mecanisme de
conversie a energiei.
23
Evoluţia nu posedă nici unul din aceste lucruri. Mutaţiile
nu sunt mecanisme �organizatoare�, ci dezorganizatoare (în
acord cu a doua lege). Ele sunt, în mod comun, dăunătoare,
câteodată neutre, niciodată benefice (cel puţin în cazul
mutaţiilor observate). Selecţia naturală nu poate genera ordine,
ci poate doar �tria� mutaţiile dezorganizatoare care îi sunt
prezentate, prin urmare conservând ordinea existentă, dar
niciodată generând ordine nouă. În principiu, de-abia se poate
concepe că evoluţia ar putea avea loc în sisteme deschise, în
ciuda tendinţei tuturor sistemelor de a se dezintegra mai
devreme sau mai târziu. Dar nimeni, încă, nu a putut să arate că
ea are, într-adevăr, capacitatea de a depăşi această tendinţă
universală, şi acesta este principalul motiv pentru care nu există
încă nici o dovadă bona fide a evoluţiei, în trecut sau în
prezent.
Din declaraţiile evoluţioniştilor înşişi, în consecinţă, am
învăţat că nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru adevărata
evoluţie. Singura dovadă observabilă este aceea a unor
schimbări foarte limitate orizontal (sau retrograde) înăuntrul
unor limite stricte. Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut, nu
are loc în prezent, şi nu ar putea avea loc niciodată.
Referinţe
24
Ce este darwinismul? Partea I
25
populaţiei vechi. Dacă teoria este înţeleasă în acest sens limitat,
evoluţia darwinistă nu ridică nici o controversă, şi nu are nici o
implicare filozofică sau teologică.
Biologii evoluţionişti nu se mulţumesc doar la a explica în
ce fel aceste variaţii au avut loc. Ei aspiră la a răspunde unei
întrebări şi mai importante: cum organisme complexe precum
păsările, florile şi oamenii au apărut "de la început", prin
Creaţie. Răspunsul darwinian la această a doua întrebare este
că acea forţă creativă care a "produs" animalele şi plantele atât
de complexe dintr-o singură celulă predecesoare tuturor
organismelor vii în timp de ere geologice este de fapt aceeaşi
forţă care acţionează sub mecanismul producerii variaţiilor in
cazul florilor, insectelor, animalelor domestice chiar sub ochii
noştri. Conform afirmaţiilor lui Ernst Mayr, "evoluţia
transpecifică (macroevoluţia) nu e nimic altceva decât o
extrapolare şi magnificare a evenimentelor care au loc în
interiorul unei populaţii sau al unei specii".
Din acest punct de vedere, evoluţia neo-darwiniană este o
doctrină filosofică lipsită de probe empirice, încât succesorul
lui Mayr la Harvard, Stephen Jay Gould, s-a pronunţat odată
spunând că este "de-a dreptul moartă. " Cum se face că atâţia
oameni de ştiinţa şi intelectuali, care se mândresc cu
empirismul lor si cu o minte deschisa tuturor părerilor, continuă
a accepta teorii atât de lipsite de dovezi si a le considera "fapte
ştiinţifice"?
Răspunsul la această întrebare se află in definirea � pe
care o vom face in continuare - a 5 cuvinte cheie:
CREAŢIONISM, EVOLUŢIONISM, ŞTIINŢĂ, RELIGIE ŞI
ADEVĂR. Odată ce vom înţelege modalitatea in care aceşti
termeni sunt folosiţi in discursul evoluţionist, ascendenţa
continuă a neo-darwinismului nu va mai reprezenta un mister şi
nu va mai trebui sa fim induşi în eroare de afirmaţii conform
cărora această teorie (evoluţionistă) este argumentată de "probe
copleşitoare". Trebuie sa fac precizarea încă de la început că
folosirea cuvintelor în mod clar nu e o activitate inocentă
pentru unii dintre noi, şi ca există interese mult mai mari în
acest domeniu care prosperă doar prin folosirea ambiguităţii şi
a confuziei. Cei care insistă să definească termenii în mod clar
pot fi priviţi cu suspiciune şi ostilitate, putând fi acuzaţi că ar fi
26
inamici ai ştiinţei. Dar să acceptăm acest risc si să începem prin
definirea acestor termeni de care am vorbit mai sus.
Creaţionism înseamnă, pur si simplu, "credinţa în creaţie".
În folosirea darwinistă, care domină nu doar literatura
ştiinţifică ci pană şi media, creaţionistul este o persoană care ia
cuvintele Cărţii Facerii (Genezei) din Biblie drept adevărate
într-un sens cu totul literal. Pământul a fost creat într-o singură
săptămână, în zile de cate 24 de ore fiecare şi nu mai mult de
10. 000 de ani în urmă; schimbările geologice s-au produs
datorită potopului; nu au existat inovaţii majore in formele de
viaţă de la crearea lor. Este o temă importantă in propaganda
darwinistă afirmaţia cum că "persoanele care au oricare dubii
cu privire la darwinism sunt creaţioniştii, care nu fac altceva
decât sa contrazică evidenţele clare ale ştiinţei în schimbul
păstrării concepţiilor religioase". Dacă procesul creaţiei a durat
o singura săptămână sau miliarde de ani nu are nici o
importanţă din punctul de vedere filosofic sau teologic. Creaţia,
prin procese gradate timp de ere geologice, ar putea da naştere
la probleme de interpretare biblică, dar nu lezează principiile
religiei teiste.
Creaţia, din acest punct de vedere - conform electoratului
american din 1991 - este crezul a peste 87% din locuitorii
acestei ţari. Dacă Dumnezeu ne-a adus la existenţă cu un
anumit scop, atunci lucrul cel mai important este cel al
cunoaşterii lui Dumnezeu şi a ceea ce vrea El de la noi.
Este astfel creaţia, din acest punct de vedere, consecventă
evoluţiei? Răspunsul este un NU absolut, atunci când evoluţia
este înţeleasă în sensul darwinian. Pentru darwinişti evoluţia
înseamnă evoluţie naturalistă, deoarece, pentru ei, ştiinţa
trebuie sa presupună că universul este un sistem închis ce
constă doar in cauzalitate şi efect, sistem ce nu poate fi
niciodată influenţat de cineva din afară, cum ar fi Dumnezeu -
de exemplu.
La început, o explozie a materiei a creat cosmosul şi în
mod indirect evoluţia prin procese naturale a creat tot ceea ce a
urmat. Din punct de vedere filosofic, se poate trage concluzia
ca încă de la început nici un scop inteligent nu a ghidat
evoluţia. Dacă inteligenţa există astăzi, este doar din cauza că
27
aceasta a evoluat prin intermediul proceselor naturale lipsite de
un scop anume.
O teorie materialistă a evoluţiei trebuie in mod inerent sa
invoce 2 tipuri de procese. Pentru început, teoria trebuie să se
bazeze pe şansă, deoarece doar aceasta mai rămâne atunci când
excludem orice principiu raţional sau un scop anume. Teoriile
care invocă doar şansa nu sunt, oricum, credibile. Ceea ce
fiecare dintre noi ştim e ca organismele vii sunt de o
complexitate extraordinară, cu mult peste cea a unui calculator
sau a unui avion. Teoria care spune că aceste entităţi au apărut
datorită şansei e cu mult mai puţin credibilă celeia care
presupune existenţa unui Creator. Pentru a-şi apăra crezul,
darwiniştii au trebuit să caute probe care să ateste existenţa
unor forte non-conştiente si fără scop, care să fi dus la apariţia
vieţii. Iar pentru aceasta, selecţia naturală e de departe cel mai
plauzibil candidat.
Dacă presupunem că mutaţiile genetice la întâmplare au
dus la crearea informaţiei genetice de care e nevoie, să zicem,
pentru a-i da un început de aripi unui mic mamifer, şi dacă
credem în continuare că fiecare pas micuţ în procesul creării
aripilor a oferit animalului şansa de a supravieţui, atunci
selecţia naturală s-a asigurat că această creatură să poată fi
capabila de reproducere. Daca mergem pe acest fir al logicii,
credem că aripile vor apărea conform unui plan al vreunui
proiectant. Desigur, daca aripile, sau alte îmbunătăţiri nu apar,
teoria evoluţionistă explică absenţa lor la fel de bine: mutaţia
dorită nu s-a întâmplat pentru că selecţia naturală a favorizat
altceva. Nu exista nici o condiţie pentru a confirma această
speculaţie prin metode experimentale sau chiar fosiliere. Pentru
darwinişti este de ajuns doar sa îşi imagineze procesul prin care
cred că s-a derulat evoluţia, fără a fi însă capabili de şi-l
demonstra.
Richard Dawkins numeşte procesul creării prin mutaţii şi
selecţie naturală "ceasornicarul cel orb" subliniind astfel
existenţa unei forţe lipsite de sens în opoziţie cu
"ceasornicarul" teologiilor deiste. Aceasta forţă creatoare a
"ceasornicarului orb" este suportată doar prin desconsiderarea
celui mai slab, aţa cum este exemplul faimoasei familii de
molii din care procentul de molii negre a crescut in perioada
28
când moliile albe erau mâncate de către păsările care le puteau
vedea din cauza copacilor cu scoarţa închisa la culoare!
Aceasta poate arată că selecţia naturală poate face ceva, dar nu
poate crea nimic din ceea ce deja există.
Premisa existenţei unui "ceasornicar orb" are originea in
teoria filosofică după care natura s-a creat pe sine însăţi. Se
poate argumenta asupra detaliilor, dar dacă Dumnezeu nu este
luat în considerare, atunci ceva precum darwinismul trebuie să
fie adevărat indiferent de probele pe care le aduce.
Aceasta ne conduce la al treilea termen şi anume ştiinţa.
Deja am văzut cum darwiniştii au presupus, ca prim principiu,
că istoria cosmosului si a formelor sale de viată este deplin
explicabilă prin cauze naturaliste. Aceasta reflecta doctrina
filosofica numită naturalism ştiinţific, despre care se spune că
este o consecinţă a inerentei limitări a ştiinţei. Dar ceea ce face
naturalismul ştiinţific, este să transforme limitările ştiinţei în
limitări ale realităţii, în vederea maximizării puterii explicative
a ştiinţei şi a profesioniştilor ei. Este, desigur, posibil a studia
organismele ştiinţific plecând de la premisa că ele au fost
create de Dumnezeu, la fel cum oamenii de ştiinţa studiază
avioanele şi chiar operele de arta, fără a nega faptul că acestea
au fost create de cineva. Problema privind acceptarea rolului
lui Dumnezeu în istorie nu este acela că ar duce la "încetarea
ştiinţei", ci aceea că oamenii de ştiinţă ar trebui să ţină seama
de ceva important care se află în afara ştiinţei naturale.
Cea de-a doua trăsătură a naturalismului ştiinţific care este
importantă scopului nostru, este propriul lui set de reguli
privind critica şi înlocuirea unei paradigme. O paradigmă este o
teorie generală - precum teoria darwiniană evoluţionistă - care
a primit acceptarea întregii comunităţi ştiinţifice. Paradigma
uneşte diversele specialităţi care formează o comunitate
ştiinţifică şi care îşi sprijină cercetarea în fiecare dintre ele.
Astfel, zoologii, botaniştii, geneticienii, biologii moleculari si
paleontologii, toţi dintre aceştia au în vedere în cazul cercetării
ştiinţifice, completarea cu detalii a paradigmei darwiniene.
Daca un biolog molecular vede un model aparent neutru de
mutaţii care nu are nici un efect asupra unui organism, acesta
trebuie să realizeze o legătura între această descoperire şi
cererea paradigmei care spune că selecţia naturală ghidează
29
evoluţia. În acest fel, el poate postula o suficientă cantitate de
mutaţii invizibile adaptative, despre care crede că ar fi
acumulate prin selecţie naturală. În mod similar, dacă un
paleontolog descoperă o fosilă a unei noi specii, dar care nu
afectează arhiva fosilieră, acesta trebuie sa găsească diferite
"contorsionări" necesare demonstrării unui model de
încremenire a schimbării prin acumulări de micromutaţii.
Susţinerea acestei paradigme ar părea în alte contexte ca
fiind o înşelăciune, aşa cum Niles Eldredge a afirmat cu
francheţe: "noi, paleontologii, am spus că istoria vieţii se
sprijină pe povestea schimbării adaptative, în timp ce toate
cunoştinţele arată că nu."1 Eldrege a explicat că aceasta
neînţelegere a apărut datorită "convingerii, atât de caracteristică
evoluţioniştilor după sfârşitul anilor 1940, siguranţei nu doar a
faptului că selecţia naturală acţionează în natură dar mai ales a
faptului că ştim exact cum acţionează". Acest lucru a produs cu
siguranţă un grad de dogmatism care, spune Eldredge, a condus
la marginalizarea şi la catalogarea drept "lunatici" a
paleontologilor care scoteau în evidenţă faptul că "ei au
observat o neconcordanţă între teoria evoluţionistă
contemporană, pe de o parte, şi tiparele schimbărilor din arhiva
fosiliferă, pe de altă parte"2. În aceste condiţii, paleontologii
prudenţi şi-au înghiţit cuvintele şi au susţinut ideologia la
putere. A abandona paradigma însemna a abandona
comunitatea ştiinţifică; a ignora paradigma şi a se limita la
strângerea de dovezi ar echivala cu primirea etichetei
degradante de "colecţionar de timbre".
Aşa cum mulţi oameni de ştiinţă au observat, comunitatea
ştiinţifică nu doreşte abandonarea unei paradigme în schimbul
alteia acceptabile. Aceasta denotă că, oricât de devastatoare ar
părea, critica asupra evoluţiei e de fapt irelevantă susţinătorilor
evoluţionismului. De exemplu, se poate arata că existenţa
oricărei puteri creatoare evoluţioniste se află intre 2 puncte:
slabă si inexistentă. Acest lucru e cat se poate de adevărat, dar
pentru darwinişti se adresează următoarea întrebare: dacă NU
selecţia naturală a realizat creaţia, atunci ce? "Dumnezeu" este
în mod sigur un răspuns inacceptabil, deoarece o astfel de fiinţă
este necunoscută ştiinţei. Răspunsul "nu ştim" este la fel de
inacceptabil, deoarece ar lăsa ştiinţa fără un principiu
30
călăuzitor. Pentru a pune problema în termenii cei mai
pragmatici: este imposibil să accepţi o anumită perspectivă fără
un cadru teoretic unanim acceptat.
Paradigma lui Gould conform căreia neo-darwinismul e de
fapt mort, nu are nici un efect asupra crezului darwinist, sau
chiar asupra lui Gould însuşi. Gould a făcut această declaraţie
în speranţa apariţiei unei noi ipoteze care să-i susţină teoria,
bazată pe speculaţiile macromutaţionale ale geneticianului
Richard Goldschmit3. Când noua teorie nu a venit aşa cum era
aşteptată, alternativa este fie de a accepta teoria lui Ernst Mayer
privind neo-darwinismul, fie de a accepta faptul că biologii nu
cunosc, până la urmă, nici un mecanism care să producă
complexitate biologică. Acest lucru nu însemna nici o soluţie,
de fapt. Gould trebuia să depăşească ispita de a se retrage pe
poziţia darwinismului clasic, pentru a nu acorda astfel un ajutor
şi o satisfacţie în plus inamicilor naturalismului ştiinţific,
inclusiv acelor dezgustători creaţionişti.
Apărarea unei teorii moarte şi îngropate poate fi cu greu o
activitate dătătoare de satisfacţii, şi nu este de mirare faptul că
Gould sare cu furie la gâtul celor ca mine, care dau atenţie
predicilor sale4. Nu intenţionez să-l ironizez pe Gould, totuşi,
deoarece am o reală admiraţie pentru el, ca pentru unul dintre
puţinii darwinişti care a recunoscut problemele majore ale
teoriei şi le-a expus cu onestitate. Tragedia sa este că nu e
capabil să admită implicaţiile clare chiar ale raţionamentelor
sale, fără a-şi da efectiv demisia din ştiinţă.
Note
31
totuşi în numărul din martie 1993 al Perspectives on Science and
Christian Faith, jurnalul societăţii "American Scientific Affiliation".
32
aşa cum îi este atribuită. Nu este un răspuns suficient a spune
că oamenii de ştiinţă nu au nimic de oferit in schimbul ei
(selecţiei naturale). Faptul că oamenii de ştiinţă spun "nu ştim"
nu îmi oferă nici o informaţie validă asupra a ce ştiu ei cu
adevărat.
Nu susţin că oamenii de ştiinţă trebuie să-şi schimbe
regulile şi să ignore paradigmele. Tot ce vreau de la ei este să
fie sinceri şi să recunoască faptul că ei susţin teoria darwinistă,
deoarece preferă o ipoteză nesigură in schimbul nici uneia.
Ceea ce fac in schimb, este de a prezenta teoria evoluţionistă
publicului ca un fapt ce trebuie acceptat de fiecare fiinţă
raţională. Dacă există temeiuri rezonabile pentru a pune teoria
sub semnul întrebării, un asemenea dogmatism este ridicol,
chiar dacă cei ce se îndoiesc pot sau nu propune o teorie mai
bună.
Pentru creaţionişti, darwiniştii par destul de intoleranţi şi
de dogmatici când aceştia insista de a-şi propaga propria
filosofie ca un monopol în şcoli şi în media. Bineînţeles că
darwiniştii nu se simt vinovaţi. Din contră, ei se simt prost
când creaţioniştii doresc a-şi face auzite propriile lor
argumente. A prezenta evoluţia ca unica sursa de desfăşurare a
ciclului vieţii li se pare darwiniştilor a fi abia o măsură de
protejare a integrităţii educaţiei ştiinţifice; în schimb a prezenta
şi cealaltă teorie, a creaţioniştilor, ar însemna să permită unor
fanatici să îşi impună opiniile asupra altora. Chiar şi
profesorilor de colegiu le-a fost interzis să îşi exprime
îndoielile asupra evoluţiei darwiniste în clase, şi se pare că este
unanim împărtăşită ideea că Constituţia nu doar permite, ci
chiar impune, asemenea restricţii asupra libertăţii academice.
Pentru a explica această situaţie bizară trebuie să definim cel
de-al 4-lea termen şi anume: religia.
Să presupunem că argumentele unui "sceptic" arată că
probele privind creaţia biologică prin selecţie naturală se află
într-un puternic impas, şi date fiind aceste circumstanţe, trebuie
să luam în considerare dezvoltarea vieţii datorită unei forţe pre-
existente şi care e ghidata de un anumit scop. Pentru naturalişti,
aceasta sugestie este "creaţionistă" şi deci inacceptabilă
deoarece invocă o entitate necunoscută ştiinţei. Ceea ce e şi
mai rău e că ar putea exista posibilitatea ca acest Creator să fi
33
vorbit cu oamenii, într-un fel sau altul. În acest caz, ar putea
exista oameni cu o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu, care
nu sunt nici falşi profeţi şi nici visători. Asemenea persoane ar
putea fi evident periculoşi rivali ai oamenilor de ştiinţă, din
perspectiva lor de autorităţi culturale.
Filosofia naturalistă a dezvoltat o strategie pentru a
preveni apariţia acestei probleme: etichetează naturalismul ca
ştiinţă, iar teismul ca religie. Primul termen este apoi clasificat
drept cunoaştere, iar cel de-al doilea abia credinţă. Distincţia
are o importanţă extraordinară, deoarece numai cunoaşterea
poate fi validă pentru oricine; credinţa este validă doar pentru
credincios, şi nu trebuie niciodată să treacă drept informaţie!
Elevul care crede că 2 si cu 2 fac 5, sau ca apa nu e alcătuită
din atomi de hidrogen si oxigen, sau că teoria evoluţiei nu e
corectă, nu exprimă un punct de vedere minoritar. El sau ea
este ignorant, iar rolul ştiinţei este de a educa această ignoranţă
şi de a o înlocui cu cunoaştere. Astfel, elevii trebuie învăţaţi
încă de la primele clase că evoluţia este un fapt real, şi odată cu
trecerea timpului vor învăţa că evoluţia înseamnă naturalism.
Pe scurt, propoziţia că Dumnezeu a fost implicat în orice
fel în procesul creaţiei este efectiv proscrisă şi implicit negată.
Aceasta, deoarece evoluţia naturalistă este, prin definiţie, în
categoria cunoaşterii ştiinţifice. Ceea ce contrazice cunoaşterea
este implicit fals sau imaginar. Din acest motiv este posibil
pentru naturaliştii ştiinţifici să susţină, cu bună credinţă, că ei
au spus tot ce era de spus despre Dumnezeu. În cadrul filosofiei
naturaliste, ambele propoziţii sunt, în esenţă, acelaşi lucru. Tot
ce trebuie spus despre Dumnezeu este că nu este nimic de spus
despre Dumnezeu, deoarece asupra acestui subiect nu putem
căpăta nici un fel de cunoaştere.
Cel de-al 5-lea şi ultim termen este adevărul. Adevărul,
luat ca atare, nu este un concept important în filosofia
naturalistă. Motivul este că adevărul relevă un absolut
neschimbabil, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică are o natură
dinamică. Viaţa, ca şi cunoaşterea, evoluează spre forme
superioare. Ce a fost cunoaşterea în trecut, nu este neapărat
cunoaştere şi în prezent, iar cunoaşterea din viitor va fi în mod
sigur superioară celei de acum. Doar naturalismul prin sine
însuşi şi validitatea ştiinţei sunt adevăruri absolute. Nu poate
34
exista nici un criteriu al adevărului în afara ştiinţei, nici un
dumnezeu la care sa avem acces.
Modalitatea de a înţelege aceste lucruri se poate vedea şi
în limbajul "religios" al oamenilor de ştiinţă naturalişti. De
exemplu, fizicianul Stephen Hawking şi-a încheiat faimoasa
carte "Rezumat al istoriei timpului" (A Brief History of Time)
cu prezicerea că omul va ajunge într-o zi să cunoască "mintea
lui Dumnezeu". Această afirmaţie a fost greşit înţeleasă de
anumiţi prieteni ai mei, care credeau că Hawkins ar avea o
atracţie către teism. De fapt, Hawkins nu se referea la o forţă
supranaturală, ci la posibilitatea ca informaţia ştiinţifică să
ajungă la un moment dat completă, deoarece va putea explica
toate mişcările particulelor materiale, în orice circumstanţă.
Monopolul ştiinţei în domeniul cunoaşterii explică de
biologii evoluţionişti nu găsesc ca fiind normală întrebarea:
"este teoria darwinistă adevărată?" Ei vor accepta cu bucurie că
teoria este incompletă, şi că necesită cercetări suplimentare. La
orice moment dat din istorie, totuşi, teoria naturalistă
evoluţionistă la putere reprezintă stadiul cunoaşterii ştiinţifice a
originilor umane. Cunoaşterea ştiinţifică este prin definiţie cea
mai apropiată aproximare a adevărului absolut ce ne este
accesibilă. A întreba dacă această cunoaştere este adevărată
înseamnă a devia de la subiect şi a nu înţelege "cum lucrează
de fapt ştiinţa".
Pana acum am descris categoriile metafizice cu ajutorul
cărora oamenii de ştiinţă naturalişti au exclus dumnezeirea din
discuţiile lor "raţionale", asigurându-se astfel că darwinismul
este adevărat prin definiţie. Nu e necesar de a explica de ce
ateii găsesc agreabil acest sistem de control al gândirii. Ce e
puţin mai greu de înţeles, cel puţin la început, este puternicul
suport pe care îl primeşte darwinismul din partea comunităţii
creştin-academice. Încercările de a demasca falsitatea
evoluţionismului sunt primite cu puţin entuziasm de mulţi
profesori creştini de ştiinţă şi filosofie, chiar şi în instituţii
despre care se spune ca sunt conservatoare. Ţinând cont de
faptul că darwinismul este naturalist şi deci antagonist ideii că
Dumnezeu ar fi avut vreun rol în istoria vieţii, şi că joacă rolul
principal în asigurarea supremaţiei în lumea intelectuală, am
35
putea presupune că intelectualii creştini ar fi dornici de a
descoperi punctele slabe ale acestuia.
De fapt, cei mai mulţi dintre profesorii creştini cred că
darwinismul sau "evoluţia", aşa cum o numesc ei, este de
neatins şi că poate fi împăcată cu credinţa creştină. Şi, de fapt,
darwinismul este de neatins atât timp cat lumea acceptă
categoriile naturalismului ştiinţific, pe care le-am descris
anterior. Problema este că aceleaşi categorii ale gândirii fac
teismul creştin, sau orice teism, absolut de neatins. Dacă ştiinţa
are o autoritate exclusivă de a ne spune cum anume viaţa a fost
creată, şi dacă ştiinţa este naturalistă, şi dacă ştiinţa nu
discreditează niciodată o paradigmă fără a fi prezentată într-o
alternativă naturalistă acceptabilă, atunci darwinismul este de
neînvins în ştiinţă. Acelaşi motiv care face darwinismul
inevitabil, totodată îl alungă pe Dumnezeu din istoria
umanităţii, făcând din teism o credinţă iluzorie. Naturalismul
teist reprezintă, astfel, o contradicţie în termeni.
Unii speră să evite contradicţiile dintre ştiinţă şi religie
susţinând că regulile naturaliste se aplică doar în cadrul ştiinţei,
şi că există un tărâm separat în care teismul poate înflori.
Problema acestui aranjament, aşa cum am văzut, este că în
cultura naturalistă, concluziile ştiinţifice sunt considerate a fi
cunoaştere, sau chiar fapt. Ce este în afara faptului e fantezie,
sau în cel mai bun caz credinţă subiectivă. Teiştii care
cochetează cu naturalismul ştiinţific nu pot afirma astfel
niciodată că dumnezeul lor este real în aceeaşi măsură în care
şi evoluţia e reală. Această regulă este esenţială pentru întreaga
construcţie mentală care a produs darwinismul. Dacă
Dumnezeu există, El ar fi putut acţiona asupra creaţiei Sale
prin mutaţie şi selecţie naturală dacă ar fi vrut, dar în acelaşi
timp El ar fi putut crea şi din motive care nu au nici o legătură
cu ştiinţa. Însă atunci când Îl introducem pe Dumnezeu în
contextul creaţiei, nu există nici un motiv de a crede că atâta
complexitate care ne înconjoară ar fi putut apărea prin mutaţii
întâmplătoare şi selecţie naturală. Probe directe care să ateste
că aceste mecanisme au substanţiale puteri creatoare nu pot fi
găsite în natură, laboratoare sau în urmele fosilifere. Un pas
esenţial în raţionamentul care stabileşte că selecţia darwinistă a
creat minunile biologiei, astfel, este ideea că nimic altceva nu a
36
fost disponibil. Teismul este prin definiţie doctrina care arată că
exista şi alt mecanism decât cel darwinist.
Poate contradicţia este greu de văzut dacă ne exprimam la
un nivel abstract, aşa că voi da un exemplu mai concret.
Persoanele care sprijină poziţia de compromis numită "evoluţie
teistă" sunt întotdeauna vagi în a explica ce înţeleg ei prin
"evoluţie". Ei au motive bune de a fi atât de vagi. Aşa cum am
văzut, evoluţia darwiniană este prin definiţie neghidată şi fără
scop, deci o asemenea evoluţie nu poate fi în nici un sens teistă.
Pentru ca evoluţia să fie teistă, trebuie să fie ghidată de
Dumnezeu, asta însemnând că Dumnezeu a programat procesul
apariţiei vieţii în avans ori a intervenit din când în când pentru
a o îndrepta în direcţia corectă. Pentru darwinişti, evoluţia
ghidată de Dumnezeu este o forma uşoară de creaţionism, adică
nu e deloc evoluţie. Pentru a repeta, această înţelegere atacă
exact miezul gândirii evoluţioniste. Permite unei inteligenţe
supranaturale preexistente să ghideze evoluţia, şi această fiinţă
omnipotentă poate face cu mult mai mult decât atât.
Bineînţeles, teiştii pot gândi evoluţia ca ghidată de
Dumnezeu, chiar dacă naturaliştilor darwinişti le place sau nu.
Problema faptului de a avea o definiţie privată pentru teişti,
însă, este că naturaliştii ştiinţifici au puterea de a decide, în
discursurile publice, inclusiv în orele de curs din şcolile
publice, ce înseamnă termenul �evoluţie". Dacă evoluţioniştii
teişti propagă mesajul că evoluţia, aşa cum ei o înţeleg este
inofensivă religiei teiste, ei îi înşeală pe cei de o credinţă cu ei,
în afara cazului în care adaugă un avertisment clar că versiunea
de evoluţie susţinută de întreg mainstream-ul ştiinţific este cu
totul altceva. Acest avertisment nu este însă niciodată emis în
mod clar, deoarece principalul obiectiv al evoluţiei teiste este
de a păstra pacea cu curentul ştiinţific principal. Evoluţioniştii
teişti servesc astfel, fără voie, scopurile naturaliştilor ştiinţifici,
ajutându-i pe aceştia din urmă să convingă comunităţile
creştine să îşi coboare garda în faţa incursiunii naturalismului.
Ne aflam acum in poziţia de a răspunde la întrebarea cu
care am început analiza. Ce este darwinismul? Darwinismul
este o teorie aparţinând ştiinţei empirice doar la nivelul
microevoluţiei, în cazul căreia oferă un cadru pentru explicarea
lucrurilor precum variaţia care apare atunci când mici populaţii
37
sunt izolate de principala populaţie a speciei. Ca o teorie
generală a creaţiei biologice, darwinismul nu este empiric
deloc. Din contră, este o implicare a doctrinei filosofice numită
naturalism ştiinţific, care este bazată pe presupunerea a priori
că Dumnezeu nu a avut nici o influenţă asupra naturii. Astfel,
evoluţia în înţelesul darwinist este în mod implicit antitetică
teismului, cu toate că evoluţia, într-un înţeles complet diferit şi
în sens non-naturalist ar fi putut fi metoda aleasă de Dumnezeu
pentru creaţie.
În 1874, întrebat, marele teolog Charles Hodge şi-a pus
aceeaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi eu: : Ce este
darwinismul? După o atentă şi deschisă evaluare a doctrinei,
răspunsul său a fost fără echivoc: "Este ateism". Să ne
întoarcem acum la emisiunea "Jeopardy" cu care am început, si
să presupunem că Darwinismul este răspunsul. Atunci, care e
întrebarea? Întrebarea este: "Cum trebuie ca să fi apărut creaţia,
dacă presupunem ca Dumnezeu nu a avut nici o legătură cu
ea?" Evoluţioniştii teişti nu rezolvă prea multe încercând să
creştineze răspunsul la o întrebare care descinde direct din
agenda naturalismului ştiinţific. Ceea ce trebuie să facem, însă,
este să contestăm presupunerea că singurele întrebări care
merită răspuns sunt acelea care presupun faptul că naturalismul
este adevărat.
Note
Frauda redescoperită
categoria Falsuri
Russell Grigg (traducere de Iulian Ţigănelea)
38
însă numai recent a fost descoperită amploarea uimitoare a
falsului său
Date fabricate
Fiind lipsit de probe, Haeckel a pornit la fabricarea lor. A
39
Cei mai informaţi evoluţionişti au ajuns în ultimii 70 de
ani la concluzia că teoria recapitulării este falsă.3
Totuşi, ea este în continuare avansată ca sprijin pentru
teoria evoluţionistă în multe manuale şi enciclopedii de
specialitate şi de personalităţi evoluţioniste precum Carl
Sagan.4
40
Michael Richardson, lector şi embriolog la Şcoala
Medicală Spitalul St. George din Londra, a dezvăluit şi mai
mult dimenstiunile acestei fraude, într-un articol din publicaţia
Anatomy and Embriology8, recent revăzut în Science9 şi New
Scientist.10
Referinţe şi note
43
7. De exemplu Mahlon Hoagland and Bert
Dodson, The Way Life Works, Ebury Press,
London, p. 174, 1995, prezintă desenele lui
Haeckel color, nici mai mult, nici mai puţin! Şi
Richard Leakey, Illustrated Origin of Species,
Faber and Faber, London, p. 213, 1986, în
care Leakey numeşte recapitularea lui
Haeckel dogmă ‘greşită’, dar totuşi reproduce
schiţele.
8. Michael Richardson et al, Anatomy and
Embryology, 196(2):91–106, 1997.
9. Elizabeth Pennisi, 'Haeckel's Embryos:
Fraud Rediscovered', Science 277(5331):1435,
September 5, 1997.
10. 'Embryonic fraud lives on', New Scientist
155(2098):23, September 6, 1997.
11. Nigel Hawkes, The Times (London), p. 14,
August 11, 1997.
12. Creaţioniştii au fost totdeauna conştienţi
de frauda lui Haeckel, deşi nu neapărat şi de
proporţia ei. Vezi şi Ian Taylor, In the Minds
of Men, TFE Publishing, Toronto, pp. 185ff.,
275ff., 1986; Wilbert H. Rusch SR, 'Ontogeny
Recapitulates Phylogeny', Creation Research
Society, 6(1):27–34, June 1969; Douglas
Dewar, Difficulties of the Evolution Theory,
Edward Arnold & Co., London, Chapter VI,
1931. Also Assmusth and Hull, Haeckel's
Frauds and Forgeries, Bombay Press, India,
1911.
44
Sursa articolului: Creation ex nihilo 20(2):49–51, March–May
1998
45
Aceşti oameni de ştiinţă au investigat gena Ubx, o genă de
control care suprimă dezvoltarea picioarelor la muşte. Aceste
gene sunt comutatoare principale care controlează structura
corporală. Anumite gene de acest tip pot comanda unde se
formează capul, unde se formează picioarele, sau coada, sau
chiar aripile. Aceste �comutatoare principale� funcţionează
precum întreruptoarele de circuit şi activează sau dezactivează
un şir întreg de alte gene. Genele de control pot fi poziţionate
în locaţii anormale; ele fie opresc dezvoltarea unor structuri, fie
fac ca acestea să se dezvolte în locuri foarte neobişnuite. De
exemplu gena Pax 6 controlează dezvoltarea ochilor. O muscă
cu o exprimare anormală ar putea dezvolta un ochi pe un picior,
pe o antenă, sau chiar pe abdomen.3
Cercetătorii au descoperit că gena Ubx la o muscă,
suprima complet dezvoltarea picioarelor, în timp ce aceeaşi
genă, la Artemia, o crevetă oceanică, suprimă dezvoltarea
picioarelor doar în proporţie de 15%. Ei au aplicat o mutaţie
asupra genei Ubx de la Artemia şi au descoperit că această
nouă genă era mult mai eficientă în blocarea formării
picioarelor. Ei au postulat că o asemenea mutaţie a avut loc
probabil la crustaceii care erau strămoşii insectelor cu şase
picioare.2
Faptul că oamenii de ştiinţă pot modifica semnificativ
structura corporală nu dovedeşte macroevoluţia şi nici nu
dezminte creaţionismul. Succesul macro-evoluţiei necesită
adăugare de informaţie NOUĂ şi NOI gene care produc NOI
proteine în NOI organe şi sisteme. De exemplu, o singură
mutaţie care poate opri formarea picioarelor este mult diferită
de o mutaţie care produce picioare. Apariţia unui picior
suplimentar ar avea nevoie ca un mare număr de diferite gene
să fie prezente simultan. Mai mult, de unde provin aripile?
Chiar dacă o crevetă pierde câteva picioare, nu înseamnă că se
transformă într-o muscă. Din moment ce crustaceele nu au
aripi, de unde vine informaţia necesară producerii aripilor la
muşte?
Nici măcar posesia de aripi nu este suficientă. Alţi
cercetători, într-un alt studiu, au descoperit că amplasamentul
subcelular al enzimelor metabolice este important pentru
contracţia funcţională a muşchilor necesară zborului.4 Într-
46
adevăr, enzimele metabolice trebuie să fie în apropierea
proteinelor citoscheletice care sunt implicate în contracţia
musculară. Dacă enzimele nu sunt în locaţia exactă dinăuntrul
celulei unde este nevoie de ele, muştele nu pot zbura. Acest
studiu confirmă faptul că �prezenţa enzimelor active în celulă
nu este suficientă pentru funcţionarea muşchiului; este necesară
localizarea exactă a enzimelor�. De asemenea �... este
nevoie de un sistem celular cu înaltă organizare�.
În concluzie, schimbările în structura corporală � nu
contează amploarea � nu dovedesc macroevoluţia. Pierderea
de structuri sau structurile amplasate greşit nu trebuiesc puse
pe picior de egalitate cu sporirea informaţiei care este necesară
pentru a forma noi structuri şi sisteme celulare.
Referinţe
47
germane a ajuns la concluzia că acesta a fabricat date şi a
plagiat lucrările colegilor săi.
Reiner Protsch von Zieten, a decis juriul Universităţii din
Frankfurt, a minţit în legătură cu vârsta unor cranii umane,
atribuindu-le o vârstă de zeci de mii de ani, cu toate că ele erau
mult mai recente, relatează Deutsche Welle.
„Comisia a descoperit că Prof. Protsch a falsificat şi
manipulat fapte ştiinţifice în ultimii 30 de ani”, au afirmat într-
o declaraţie oficiali ai Universităţii despre binecunoscutul
expert în datările cu carbon.
Lucrările lui Protsch au devenit suspecte în ultimul an în
timpul unei investigaţii de rutină asupra unor fosile preistorice
din Germania, investigaţie efectuată de alţi doi antropologi.
„Am decis să supunem multe din aceste descoperiri unor
tehnici moderne pentru a verifica autenticitatea lor, aşa încât le-
am trimis la [Universitatea] Oxford pentru testări”, a declarat
pentru publicaţia „The Sunday Telegraph” unul dintre
cercetători. „Era o examinare de rutină şi în nici un caz o
încercare de discreditare a prof. von Zieten”. În raportul lor, ei
au denumit cei 30 de ani de activitate a lui Protsch, un
„dezastru al datărilor”.
Ei au găsit printre altele că scheletul feminin „Bischof-
Speyer”, cu o dantură neobişnuit de bine conservată, descoperit
în nordul Germaniei şi pe care Protsch îl datase la 21.300 de
ani, avea vechimea doar 3.300 de ani.
O altă eroare de datare a fost identificată în cazul unui
craniu găsit lângă Padenborn, în Germania, pe care Protsch îl
datase la 27.400 de ani. Se credea că este cea mai veche
rămăşiţă umană găsită în regiune până în momentul în care
investigatorii de la Oxford au indicat faptul că el a aparţinut
unui om care a murit în anul 1750!
Muzeul antropologic din Herne, care deţinea „craniul
Paderborn”, a efectuat propriile sale teste în urma rezultatelor
neliniştitoare ale investigaţiei desfăşurată la Universitatea
Oxford. „Am tăiat craniul şi încă mai mirosea”, a declarat
directorul muzeului. „Bineînţeles, suntem foarte dezamăgiţi”.
Protsch, recunoscut pentru gustul său pentru trabucuri
cubaneze şi maşini Porsche, nu a comentat descoperirile
comisiei, dar în luna ianuarie a declarat pentru Frankfurter
48
Neue Presse, „Acesta a fost un tribunal inchizitorial. Nu au nici
o dovadă puternică împotriva mea”.
Prăbuşirea falselor datări ale lui Protsch în privinţa
fosilelor umane din Europa de nord este abia la început.
Stringer, un specialist în epoca de piatră şi conducătorul
secţiunii de antropologie de la Muzeul de Istorie Naturală din
Londra a declarat: „Ceea ce era considerată ca o dovadă majoră
că neanderthalienii trăiau odată în nordul Europei s-a dus pe
apa sâmbetei. Suntem nevoiţi să rescriem preistoria”.
„Acum Antropologia trebuie să revizuiască imaginea sa
despre omul modern dintre anii 40.000 şi 10.000 î.Hr.”, a
adăugat Thomas Terberger, arheolog la Universitatea din
Greifswald.
Preşedintele Universităţii din Frankfurt, Rudolf Steinberg,
şi-a cerut scuze pentru eşecul instituţiei în a identifica şi stopa
comportarea defectuoasă a lui Portsch. „O mulţime de oameni
au întors capul”, a spus el.
O scurtă istorie
Atunci când André Malraux, probabil sub influenţa
devastatoare a ororilor celor două conflagraţii ale secolului
XX, profeţea că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi
deloc , o făcea în deplină cunoştinţă de cauză. Căci tocmai în
iubita lui Franţă, a cărei cultură a şi păstorit-o vreme de 10 ani,
începuse, cu aproape două secole înaintea lui, lunga şi
zbuciumata fugă a omului de Dumnezeu. Iluminiştii francezi
au fost aceia care au îndemnat poporul – din umbră sau prin
ridiculizare făţişă – să se proclame liber de constrângerile
49
religiei, reiterând într-o formă revoluţionară spusa lui
Protagoras conform căreia Omul este măsura tuturor
lucrurilor. Şi pentru a pecetlui această decizie, populaţia
Parisului a ales o obscură dansatoare de cabaret – Madmoiselle
Candeille – pe care a purtat-o în triumf până la catedrala Notre-
Dame, unde a fost încoronată drept Zeiţă a Raţiunii. După ce s-
a închinat ceremonios zeiţei pe jumătate nude tronând pe altar,
mulţimea a ars în mod solemn Biblia în piaţa din faţa
catedralei, declarând că de atunci înainte Raţiunea şi numai
Raţiunea avea să conducă Franţa. Şi pornind de atunci şi de
acolo, aceste idei au început să cutreiere lumea. A trebuit însă
să treacă mai bine de o jumătate de secol pentru ca ideile
Revoluţiei franceze să-şi găsească un suport dogmatic solid.
Or, nu era cu putinţă ca acesta să vină tot din Franţa, care-şi
epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei şi prin marea
stepă rusă.
Anglia a fost aceea care a făcut pasul decisiv. Dar l-a făcut
aşa cum îi şade bine, adică… englezeşte. Ideile revoluţionare
franceze nu au izbutit să penetreze în mod imediat şi direct
societatea engleză, aflată în plin elan spiritual creştin, ca
urmare a marii renaşteri metodiste. În plus, sprijinul francez
acordat Revoluţiei americane a creat în imperiu un puternic
resentiment împotriva ideilor revoluţionare de orice fel.
Şi totuşi, Anglia ascundea o grupare de oameni – o elită
intelectuală – ce pregătea în tihnă diseminarea ideilor socialiste
franceze. Societatea Lunară din Birmingham, activă între 1764
şi 1800, a avut neîndoios o influenţă capitală. Trăgându-şi
numele de la faptul că membrii ei se întâlneau o dată pe lună, la
luna plină, această societate – care s-a transformat mai târziu în
Societatea Regală – a avut un rol decisiv în implementarea
Revoluţiei Industriale, dar şi în sădirea ideilor socialiste.
Considerându-se “neguţători de lumină” – sintagmă
împrumutată din utopia New Atlantis a lui Francis Bacon –
avea ca membri personalităţi precum Erasmus Darwin –
bunicul lui Charles Darwin – John Wilkinson, constructor de
tunuri, James Watt, creatorul motorului cu aburi, industriaşul
Matthew Boulton, chimistul Joseph Priestley şi Benjamin
Franklin – corespondent în coloniile americane. Toţi au fost în
mod explicit partizanii Revoluţiei americane din 1776 şi
50
susţinători fervenţi ai Revoluţiei franceze 13 ani mai târziu.
Benjamin Franklin a fost un adevărat navetist între idealiştii
francezi şi englezi. Erasmus Darwin a fost un susţinător activ al
ideilor iacobine. Un alt membru, Richard Edgeworth, a
colaborat cu Rousseau la scrierea unei cărţi despre educaţia
copiilor. Fiul lui James Watt a fost denunţat în Camera
Comunelor ca agent francez. Joseph Priestley a fost un
susţinător viguros al Adunării Naţionale Franceze, organizând
chiar o serbare de aniversare a 2 ani de la căderea Bastiliei.
Înfuriată de acest afront, comunitatea creştină în care locuia
Priestley, a dat foc casei în care se ţinea serbarea şi l-a forţat pe
chimist să plece în exil în America.
Era evident pentru membrii Societăţii Lunare că ideile
revoluţionare nu puteau fi pur şi simplu implantate în Anglia.
De aceea au ales calea ocolită de a submina temeliile
creştinismului prin ştiinţă, conştienţi fiind de caracterul
eminamente empiric al anglo-saxonilor şi implicit de tăria
argumentelor ştiinţifice pentru aceştia. Trebuiau însă găsite şi
propagate repede câteva idei concrete. Prima şi cea mai
iconoclastă idee a venit din partea unui avocat pasionat de
geologie, pe nume Charles Lyell. Născut în 1797, anul în care
părintele geologiei moderne, scoţianul James Hutton murea,
Lyell s-a inspirat copios din lucrarea acestuia intitulată Theory
of the Earth, în care se propunea pentru prima dată o
cronologie extinsă a pământului, care nu făcea apel la
evenimente supranaturale. Ideea lui Lyell, cunoscută astăzi sub
denumirea de principiul actualismului (uniformitarianism, în
engleză) susţine în esenţă că procesele geoformante de astăzi
sunt identice cu cele din trecut şi se desfăşoară cu o viteză
similară. Aceasta implica faptul că pământul ar avea o vârstă de
ordinul zecilor de milioane de ani şi că viaţa a avut la dispoziţie
durate imense de timp. Această nouă viziune avea să stimuleze
ideile pe care prietenul apropiat al lui Lyell, Charles Darwin le
pritocea în liniştita şi bogata sa rezidenţă numită Down House.
Căci de atât avea nevoie atunci Darwin – de un timp suficient
de lung pentru ca un animal să sufere o schimbare pe care să o
transmită prin pangenele din sângele său (aşa credea atunci
Darwin) urmaşilor săi care la rândul lor vor amplifica
schimbarea şi o vor transmite mai departe. Şi aşa, din milion în
51
milion de an, un peşte putea ajunge într-o bună zi filosof şi
nişte molecule oameni… În definitiv, Charles Darwin relua
ideile bunicului său Erasmus, publicate în 1794 în voluminoasa
sa Zoönomia, carte în care anticipa până şi conceptul de
“selecţie naturală”.
52
Unul dintre cele mai inechivoce exemple de fundătură
sângeroasă întemeiată pe raţiunea umană îl reprezintă
“rasismul ştiinţific”. Consider că un scurt istoric al acestui
monstru născut din insomnia raţiunii este necesar şi foarte
revelator. Pornind de la imensa colecţie de cranii a lui Samuel
George Morton (1799-1851) şi cărţile acestuia (Crania
Americana şi Crania Aegyptiaca), ideea că nivelul de
inteligenţă este funcţie de volumul şi forma craniului a devenit
un “fapt ştiinţific” în secolul al 19-lea. Acesta a fost cu
siguranţă întărit de publicarea în 1859 a cărţii lui Charles
Darwin, al cărei titlu complet este semnificativ: Asupra originii
speciilor pe căile selecţiei naturale sau conservarea raselor
favorizate în lupta pentru viaţă (sublinierea noastră). Francis
Galton (1822-1911), văr primar cu Darwin, reluând conceptul
de rasă favorizată, a devenit avocatul fervent al raselor umane
şi claselor sociale favorizate. În ajutorul lui a venit medicul
francez Paul Broca, creatorul conceptului de coeficient de
inteligenţă (Intelligence Quotient), iar la moartea englezului,
stindardul a fost preluat de psihologul american Henry
Goddard (1866-1957), cu finanţarea substanţială a Fundaţiei
Rockefeller. Goddard a reluat antica idee spartană a eliminării
celor slabi, sub forma eugeniei. Ideile americanului au avut
susţinători puternici şi în Anglia, printre aceştia numărându-se
– inevitabil, nu-i aşa? – Leonard Darwin (fiul lui Charles) şi
Winston Churchill. Un coleg al lui Godddard, Madison Grant, a
publicat în 1916 The Passing of the Great Race (Efemeritatea
Marii Rase), carte ce l-a impresionat profund pe Hitler. Grant
propune în această carte o explicaţie a eşecului germanilor în
Primul Război Mondial: atât de mulţi din masivii războinici
blonzi ai rasei germanice au pierit în Războiul de 30 de Ani
(1618-1648) încât la debutul Marelui Război naţiunea germană
era încă sărăcită în fondul ei etnic pur… Continuând şi
amplificând ideile lui Goddard, un alt coleg de generaţie al său
– Harry Laughlin – a publicat, la începutul anilor ’20, o carte în
care furniza o listă “completă” a celor “socialmente
inadecvaţi”, pentru care recomanda sterilizarea sau eugenia.
Dar în America aceste idei nu au putut fi aplicate. În Germania
însă – profund desacralizată de marele traumatism post-belic –
sterilizarea celor indezirabili a început să fie aplicată încă din
53
1927. Iar odată cu venirea la putere a lui Hitler, în 1933, a
devenit politică de stat. De altfel, este astăzi un lucru ştiut că
întreaga “viziune biologică” din Mein Kampfeste în întregime
inspirată din darwinism. Iată dar că, departe de a fi o idee
ariană, rasismul ştiinţific îşi are sorgintea în “lumea bună”
anglo-americană! Şi pentru că această lume este conservatoare
şi perseverentă, sumbrul experiment german a fost considerat
doar o “eroare”. Temelia darwinistă nu a fost pusă sub semnul
întrebării. În consecinţă, un nou experiment – de data aceasta la
scară mondială – se desfăşoară sub ochii noştri şi pe banii
noştri!
Filosofia U.N.E.S.C.O. – Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – era şi este clară încă din
1949, atunci când Sir Julian Huxley (nepotul “buldogului lui
Darwin” – Thomas Huxley) a redactat Manifestul
U.N.E.S.C.O. Iată un eşantion:
Unificarea tradiţiilor într-un singur rezervor comun de
experienţă, conştienţă şi motivaţie este o necesitate ŕ priori
pentru progresul viitor al evoluţiei umane. În acest sens,
deşi unificarea politică într-un fel sau altul de guvern
mondial va fi necesară pentru atingerea acestui nivel,
unificarea în lucrurile minţii nu este numai necesară, ea
poate chiar deschide calea spre alte tipuri de unificare.
Câtă vreme copilul respiră aerul otrăvit al naţionalismului,
educaţia în spirit mondialist nu poate produce decât
rezultate precare. Aşa cum am subliniat, deseori familia
este cea care infectează mintea copilului cu naţionalism
extrem. Şcoala trebuie de aceea să utilizeze căile descrise
anterior pentru a combate atitudinea familială.
Este semnificativ faptul că acest manifest a fost accesibil
publicului larg numai după 30 de ani de la redactarea lui, atunci
când O.N.U. şi U.N.E.S.C.O. erau definitiv instalate în politica
mondială.
De la Darwin încoace, am încercat o mulţime de sisteme
de referinţă alternative unui Creator, începând cu noi înşine şi
terminând cu timpul Planck (10-43s de la explozia iniţială
generatoare a universului, moment în care cele patru forţe
fundamentale s-au separat). Am încercat să definim constante
universale, spre a descoperi azi, când tehnologia a ajuns la un
54
nivel foarte avansat, că nici măcar viteza luminii nu mai este
constantă! A fost suficient un foraj ultraadânc pentru ca întreg
modelul structurii interne a planetei să fie pus sub semnul
întrebării. Şi nişte microscopice aureole pleocroice în granite
primare pentru ca întreg eşafodajul datărilor radiometrice – zise
“absolute” – să înceapă a tremura ameninţător. A fost suficient
să schimbăm spectrul radiaţiei investigate prin telescoape
spaţiale, pentru ca imaginea noastră despre univers, pe care o
credeam coerentă şi raţională să fie spulberată. Odată ajunsă la
nivel molecular – acolo unde se credea că se găseşte secretul
evoluţiei pe verticală – biologia dă din colţ în colţ, încercând cu
disperare să identifice acest secret ce se transformă pe zi ce
trece într-o himeră. În ansamblul său, establishment-ul ştiinţific
este pus sub semnul întrebării, şi asta pentru că se
încăpăţânează să nu-şi recunoască neputinţa în faţa chestiunii
originilor.
Toate acestea fiind zise, cred că Malraux a profeţit cu
adevărat. El a înţeles prea bine (şi poate că avusese acces la
Manifestul U.N.E.S.C.O.!) că cei 100 de ani de fundamentare
evoluţionistă a lumii o vor aduce în cele din urmă pe muchia
prăpastiei. Întoarcerea evoluţionistă de acolo nu este posibilă,
aşa că numai acea latură a umanităţii care nu a fost atât de letal
afectată de evoluţionism – adică sentimentul religios – mai
oferă o şansă.
Se poate altfel? Din fericire, există azi o cale de întoarcere
şi pentru ştiinţă. Ea se numeşte Teoria Modernă a Proiectului
(Designului) Inteligent (TEMPI). Propusă de A. E. Wilder-
Smith, Charles Thaxton şi William Dembski; aceasta pleacă de
la teoria informaţiei, teoria probabilităţilor, ştiinţele cogniţiei şi
termodinamică, fiind vârful de lance al ştiinţei moderne, şansa
ei de a păşi în mileniul al treilea într-un spirit nou, profund
uman (nu umanist!). William Dembski a publicat o carte
intitulată Deducţia Proiectului – eliminarea întâmplării prin
probabilităţi reduse. Pornind de la principiul elaborat de
matematicianul francez Emile Borel, conform căruia
Fenomenele cu probabilităţi foarte mici de producere nu se
produc, Dembski spune: Evenimentele specifice cu
probabilitate mică de producere, nu se produc la întâmplare, ci
sunt cauzate de o sursă inteligentă. Rămânând cu desăvârşire
55
în cadrul paradigmei ştiinţifice, fără a face apel la transcendent
în demersul său, TEMPI se mulţumeşte să elaboreze un
instrument ştiinţific riguros şi uşor adaptabil oricărei ramuri
ştiinţifice. Utilizarea lui nu face decât să aducă omul de ştiinţă
onest în faţa Adevărului: EXISTĂ UN DESIGNER
INTELIGENT AL UNIVERSULUI. Când şi cum se raportează
omul de ştiinţă la acest Designer, aceasta este o chestiune care
ţine numai şi numai de conştiinţa şi personalitatea sa.
Văzut de mulţi ca o încercare de a apăra Biblia prin ştiinţă,
deşi un leu nu are nevoie de apărare, creaţionismul ştiinţific
este doar o schimbare fundamentală de paradigmă ştiinţifică. El
urmăreşte în ultimă instanţă să ofere adevărul despre ştiinţa
evoluţionistă, să scoată la lumină caracterul eminamente
religios al acesteia. O religie desacralizată şi malefică. În
definitiv, ştiinţa nu ar trebui să fie decât un instrument al
cunoaşterii! Şi, oricât de mult s-ar strădui, ea nu va putea oferi
mai mult decât răspunsul la una dintre întrebările
fundamentale: Cum s-au făcut şi funcţionează toate? Dar
cealaltă întrebare, cea mai mare: De ce şi pentru ce s-au făcut
toate?, nu-şi va găsi niciodată răspunsul în ştiinţă.
Şi noi românii? Noi românii trebuie să avem curajul de a
ne privi slăbiciunile în faţă, dacă vrem să înţelegem de ce
suntem atât de departe de împlinirea aspiraţiilor noastre. Dacă
vom continua să ne amăgim cu surse exclusiv externe ale
nenorocirilor noastre, vom fi condamnaţi la dispariţie într-o
lume ce s-a pornit pe calea globalizării năucitoare şi
uniformizante.
Nu am nici pregătirea şi nici dorinţa de a mă avânta în
analiza surselor spirituale şi “organice” ale slăbiciunilor
noastre, deşi tentaţia este mare. Mă mulţumesc a afirma că fără
o schimbare fundamentală a spiritualităţii româneşti, o trecere
de la fatalism şi resemnare la o mireasmă de la viaţă spre viaţă
în Hristos (II Corinteni 2:16), mileniul al treilea va fi mai sărac
cu o naţiune – românii.
56
Şcoala apără teoria design-ului
inteligent
www.bbc.co.uk
57
"Nu este o teorie"
Profesorul Behe a fost primul martor chemat de
conducerea şcolii, după ce părinţii dizidenţi şi-au prezentat
cazul.
El a declarat că evoluţionismul ar trebui predat în
continuare, deoarece "orice elev cultivat ar trebui să îl
înţeleagă", dar, spune Behe, acesta nu poate explica în mod
satisfăcător complexităţile biologice ale vieţii.
El afirmă că design-ul inteligent pune sub semnul
întrebării posibilitatea ca viaţa, la nivel molecular, să fi evoluat
prin selecţie naturală.
"Acesta este aspectul cel mai slab susţinut al teoriei lui
Darwin", a declarat el în faţa curţii federale.
Poziţia profesorului Behe este respinsă de facultate la
universitatea unde lucrează, şi de către curentul ştiinţific
principal.
Conducerea Asociaţiei Americane pentru Dezvoltarea
Ştiinţei (American Association for the Advancement of
Science) declară că design-ul inteligent "nu este nici măcar o
teorie".
Metodele de cercetare a
ultrastructurii celulei au
58
dezvăluit recent motoare organite, structuri discrete înăuntrul
celulei, pe care nimeni nici măcar nu şi le-ar fi putut imagina
cu abia trei decenii în urmă. Aceste fascinante agregate
submicroscopice, “motoarele moleculare”, au fost acum
descoperite în celulele oamenilor, bacteriilor şi animalelor:
“Bacteriile conţin maşinării moleculare sofisticate
destinate reglării creşterii şi divizării lor cu o superbă
precizie”1
“Cele mai multe forme de deplasare în lumea vie sunt
puse în mişcare de proteine cunoscute ca Ťmotoare
moleculareť. Printre cele mai cunoscute sunt motoarele
care folosesc mecanisme sofisticate de amplificare
intramoleculară…”2
Asemenea agregate infime pot fi observate în fapt doar
folosind tehnici speciale de radiografiere şi micrografiere
electronică de înaltă rezoluţie. Motoarele sunt compuse din
proteine şi ajută în diverse procese celulare care includ
diviziunea celulară, transportul şi funcţionarea organitelor şi
transportul încărcăturii de-a lungul traseelor proteice în
citoplasmă (conţinutul viu al unei celule).
“Miozina V [membră a unei familii de proteine
deosebite – cea mai răspândită este miozina care compune
muşchii noştri], o proteină celulară motoare, transportă
încărcătură înăuntrul celulelor mişcându-se de-a lungul
unor filamente actinice. E nevoită să facă paşi de 37 de
nanometri punând un “picior” după altul...”3
Greşelile genetice, cum ar fi mutaţiile, care cauzează
imperfecţiunea motorului pot conduce la defecte grave şi
posibil la boli mortale. În mod ironic, darwiniştii cred că
mutaţiile au “creat” motoarele moleculare! Nici un Creator
nu ar fi fost implicat aici, pretind ei.
Ca atâtea alte domenii ale biologiei, cercetarea motoarelor
moleculare este în faza incipientă. Rolurile specifice ale tuturor
acestor motoare rămân în continuare necunoscute. Deşi
cercetătorii darwinişti folosesc cuvântul “maşină”, adică o
unitate funcţională cu diverse părţi aflate în mişcare, termenul
însuşi implică ideea de design, şi deci de designer…
Un lucru pare a fi evident: dacă este nevoie de eforturile
concertate ale unei mici armate de designeri, ingineri şi
59
constructori să construiască motoarele din centralele electrice,
de exemplu, atunci ce putem spune despre aceste agregate
proteice microscopice pe care evoluţioniştii le numesc
“sofisticate”, având o “precizie impunătoare”? În timp ce
investigaţia continuă, caracteristicile special proiectate ale
creaţiei lui Dumnezeu vor rămâne “vizibile cu claritate” pentru
cei care sunt dispuşi să meargă acolo unde conduce evidenţa.
Bibliografie
Sursa articolului: Acts & Facts Vol. 33 No. 4 April 2004 Online
Issue No. 44
Petele fluorescente de pe
aripile fluturelui african "coada-
rândunicii" funcţionează într-un
mod foarte similar diodelor.
Aceste leduri de emisie
înaltă reprezintă o foarte
60
eficientă versiune "naturală" a diodelor folosite în echipamente
electronice.
Rezultatele cercetărilor echipei Universităţii din Exeter,
Marea Britanie, au fost publicate în revista Science
În 2001, Alexei Erchak şi colegii săi de la Institutul
Tehnologic din Massachusetts (Massachusetts Institute of
Technology � MIT), au brevetat o metodă mai eficientă de
construcţie a ledurilor.
Cea mai mare parte a luminii emise de ledurile standard nu
se poate propaga, rezultând ceea ce oamenii de ştiinţă numesc
o eficacitate scăzută a extracţiei luminii.
Design ingenios
Ledul produs la MIT foloseşte un cristal fotonic bi-
dimensional pentru a mări randamentul extracţiei luminii.
De asemenea, au fost folosite structuri stratificate
(reflectoare Bragg) pentru a controla direcţia emisiei. Aceste
dispozitive reprezintă un imens pas înainte pentru
îmbunătăţirea performanţelor diodelor luminoase, în
comparaţie cu tipurile standard.
Pete Vukusic şi Ian Hopper de la Univ. Exeter au arătat,
însă, că fluturii "coada-rândunicii" folosesc o metodă identică
pentru a-şi trimite semnale.
Fluturii "coada-rândunicii", aparţinând speciei Princeps
nireus trăiesc în Africa centrală şi de est. Ei au aripi închise la
culoare cu pete de culoare albastru strălucitor sau albastru
verzui.
Aceste pete funcţionează precum cristalele fotonice 2D,
insuflate cu pigment şi structurate în aşa fel încât produc o
fluorescenţă intensă.
Pigmentul de pe aripile fluturelui absorb lumină ultra-
violetă care este re-emisă, folosind fluorescenţa, ca o lumină
strălucitoare albastră-verzui.
Performanţă naturală
61
Mare parte din această lumină s-ar pierde dacă nu ar exista
pigmentul, localizat într-o regiune a aripii care are mici găuri
egal distanţate.
Această versiune naturală a cristalului fotonic, ca şi
versiunea sa făcută de om, împiedică oprirea culorii
fluorescente înăuntrul structurii, precum şi emiterea ei în
lateral.
"Emiţătoarele" fluturelui conţin şi un fel de oglinzi pentru
reflectarea în sus a întregii lumini fluorescente care este emisă.
Din nou, acest lucru este foarte similar reflectoarelor Bragg.
"Spre deosebire de diode, sistemul fluturelui, în mod clar,
nu conţine semiconductori şi nu îşi produce propria energie
radiantă", a declarat Dr. Vukusic pentru situl BBC News. Acest
lucru îl face, într-un fel, de două ori mai eficient.
"Dar modul în care lumina este extrasă din sistemul
fluturelui reprezintă mai mult decât o analogie � este cu
totul identic, ca design, cu cel al ledului".
Dr. Vukusic a recunoscut că studiul design-urilor naturale
precum acesta i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă în
îmbunătăţirea dispozitivelor făcute de om.
"Când studiezi aceste lucruri şi ajungi să îţi placă
"arhitectura" fotonică, începi să apreciezi cu adevărat eleganţa
cu care natura (sau, mai degrabă, Creatorul � n. tr.) a construit
aceste lucruri", a declarat el.
62
Descoperirea pune sub semnul întrebării regulile de
moştenire, conform cărora copiii primesc doar combinaţii de
gene purtate de părinţii lor. Acest principiu a fost enunţat de
călugărul austriac Gregor Mendel în studiile sale despre
mazăre, din secolul al nouăsprezecelea.
Studiul, publicat în Nature (în 2004 � n.n.), arată că nu
toate genele au un astfel de comportament. El sugerează că
plantele, şi poate şi alte organisme inclusiv oamenii, ar putea
poseda un mecanism de �backup� care poate trece peste
�secvenţele� nesănătoase provenite de la părinţi şi se poate
întoarce la codul genetic sănătos posedat de bunicii sau
străbunicii lor.
Robert Pruitt şi colegii săi de la Universitatea Purdue din
West Lafayette, Indiana, au făcut această descoperire în timp ce
studiau o varietate deosebită a plantei numită popular călţunaş
(Arabidopsis), care posedă o mutaţie în ambele copii ale genei
numită HOTHEAD. În plantele mutante, petalele şi celelalte
părţi ale florii sunt în mod anormal lipite împreună.
Conform geneticii convenţionale, urmaşii lor ar trebui să
aibă de asemenea florile lipite. Dar nu este aşa: echipa lui Pruitt
a descoperit că aproximativ 10% din urmaşi au flori
�normale�.
Înapoi în viitor
Utilizând secvenţierea genetică, cercetătorii au arătat că
această a doua generaţie
de plante a rescris
secvenţa de ADN a uneia
sau ambelor gene
HOTHEAD. Ele au
înlocuit codul
�anormal� al părinţilor
lor cu codul �normal�
posedat de generaţiile
mai vechi.
Iar atunci când
echipa a studiat
63
numeroase alte gene, a descoperit că în dese rânduri plantele
le-au modificat şi pe acelea în forma lor ancestrală. �A fost o
surpriză uriaşă�, spune Pruit.
Descoperirea i-a uluit pe geneticieni. �E destul de
şocant�, spune Detlef Weigel, care studiază genetica vegetală
la Institutul Max Plank pentru Biologia Dezvoltării din
Tübingen, Germania. �Nimeni nu a avut până acum vreo idee
despre existenţa acestui mecanism�.
Geneticianul Steven Jacobsen de la Universitatea din
California, Los Angeles, rezumă totul mai succint. �E
ciudat�, spune el.
Moştenirea ascunsă
Pruitt şi ceilalţi cercetători se străduiesc să găsească o
explicaţie exactă a fenomenului de rescriere a codului genetic.
Pentru a realiza aceasta, ele au nevoie de un şablon (o versiune
a codului �bunicilor�) care poate fi transmis din generaţie în
generaţie.
O explicaţie ar putea fi aceea că plantele folosesc o copie
de gene în plus ascunsă altundeva în ADN-ul lor. Dar aceasta
pare improbabil, întrucât echipa a descoperit că plantele pot
rescrie şi codurile unor gene care nu au copii similare în altă
parte a genomului.
În schimb, Pruitt presupune că plantele deţin un depozit
necunoscut anterior al moleculelor ARN înrudite, care
funcţionează ca o �copie de rezervă� a ADN-ului. Asemenea
molecule ar putea fi transmise prin polen sau seminţe împreună
cu ADN-ul şi folosite ca şablon pentru corectarea unor gene.
�Este cea mai probabilă explicaţie�, subscrie Weigel.
Stress
Pruitt presupune că acest proces de corecţie a genelor are
loc la Arabidopsis în condiţii normale, însă foarte rar. El
sugerează că acest proces este forţat să se întâmple mai des,
atunci când gena HOTHEAD suferă o mutaţie, poate din cauza
faptului că planta devine �stresată�.
64
Într-adevăr, procestul ar putea fi stimulat atunci când ara
ajuta plantele să supravieţuiască în condiţii dificile, cum ar fi
atunci când apa sau substanţele nutritive se răresc. Un
asemenea stress ar putea declanşa revenirea plantelor la codul
genetic al strămoşilor, care este probabil mai rezistent decât cel
al părinţilor. Pentru a testa acest lucru, Pruitt verifică dacă
condiţiile dificile declanşează într-adevăr acelaşi fenomen.
Un proces similar s-ar putea desfăşura şi în cazul
oamenilor. Acest lucru este sugerat de cazurile rare de copii
care moştenesc mutaţii cauzatoare de boli, dar arată doar
simptome slabe, poate datorită faptului că unele din celulele lor
s-au �întors� la un cod genetic normal şi sănătos.
Dacă oamenii corectează genele proprii în acest fel, Pruitt
sugerează că procedura poate fi cu uşurinţă utilizată de
cercetători sau medici. Ei ar putea fi capabili să identifice
moleculele de ARN care se ocupă de refacere şi să le
folosească pentru a corecta mutaţii dăunătoare ale bolnavilor.
Dar pentru moment, Pruitt şi alţi cercetători din domeniu
se aşteaptă ca presa de specialitate să afişeze mult scepticism.
�Reacţia imediată este că �trebuie să fi făcut o greşeală��,
spune Weigel, �dar eu nu cred asta�
Referinţe
65
Controversa s-a sfârşit: teoriile "protomap" şi
"protocortex" despre dezvoltarea creierului sunt moarte.
66
Mai târziu, la un moment critic din dezvoltare, stimularea
exterioară filtrează topografia creierului şi reţelelor pentru a
crea funcţiile şi zonele specifice ale creierului.
67
însuşi. Cealaltă îi aducea aceeaşi recompensă, dar făcea ca şi
cimpanzeul din cuşca alăturată să primească hrana.
Echipa doctorului Silk a descoperit că cei 29 de cimpanzei
testaţi nu au fost înclinaţi să aleagă a doua opţiune în locul
primei, chiar dacă aceasta le permitea să facă o �faptă bună�
fără nici un cost pentru ei.
Rezultatul a fost surprinzător, deoarece cimpanzeii trăiesc
împreună în acelaşi grup de 15 ani. Ei nu sunt �rude�, dar ar
fi fost de aşteptat să fie foarte apropiaţi unii de ceilalţi.
Împărţirea hranei a fost observată la grupuri de cimpanzei
aflaţi în libertate. Din acest motiv, studiul din Nature ridică
întrebări despre felul în care ia naştere acest comportament.
Alţi cercetători sugerează că rezultatul slab s-ar datora
situaţiei nenaturale sau diferenţelor de comportament generate
de starea de captivitate.
68
Bacteria Vibrio cholera cauzează boala intestinală numită
holeră. Boala este mortală din cauza toxinei secretate de
bacterie. Ce ar fi dacă � înainte de Cădere � această toxină ar
fi avut o funcţie alternativă? O toxină foarte similară este
produsă de V. fischeri, o curioasă bacterie simbiotică emiţătoare
de lumină, găsită în calamarul hawaian1. Creatura foloseşte
proprietăţile luminescente ale bacteriei pentru a scăpa de
prădătorii din apa limpede în care se hrăneşte. Cu toate că
acesti calamari sunt buni vânători, ei constituie o hrană
gustoasă pentru marii prădători de noapte. Văzut de jos,
întunecatul calamar ar fi în mod normal expus din cauza
luminii lunii. Dar în partea ventrală calamarul are un organ
subţire conţinând V. fischeri înconjurat de un sac de cerneală
care funcţionează precum diafragma unui aparat foto. Lumina
provenind de la bacterie, reflectată, este radiată în jos într-un
fel care contracarează lumina lunii, făcând calamarul virtual
invizibil pentru prădători. Când bacteria este înfometată,
secretă toxina asemănătoare holerei care nu îl îmbolnăveşte pe
calamar, ci îl informează pe acesta că bacteria are nevoie de
hrană, pe care calamarul apoi i-o furnizează. Într-adevăr, aşa
cum sugera un evoluţionist, "Poate că atunci când studiam
patogeneza holerei studiam de fapt un aspect al unei
converstaţii normale care a luat-o razna"2. Oamenii de ştiinţă
creaţionişti ar sugera mai degrabă că aceasta poate fi o
consecinţă a blestemului căderii.
Aceasta ne aduce la o teorie creaţionistă propusă de
biologul Joe Francis. El priveşte lumea virusurilor şi a
microbilor dintr-o perspectivă creaţionistă. "Microbii au fost
creaţi ca un substrat organic; o legătură între macro-organisme
şi un mediu bogat chimic dar inert din punct de vedere fizic,
pentru a furniza un substrat pe care creaturile multicelulare pot
prospera şi pot persista..."3. Într-adevăr, multe celule bacteriale
comunică şi funcţionează ca o comunitate simbiotică 4, şi un
număr din ce în ce mai mare de astfel de relaţii este în mod
constant descoperit. Patogeneza poate fi astfel o divergenţă de
la scopul creaţional original. V. fischeri şi V. cholera reprezintă
exemple în acest sens.
69
Referinte
1. http://whyfiles.org/022critters/light2.html
2. Ibid.
3. Francis, J. "Organosubstrate of Life," The Fifth International
Conference on Creationism, (2003, Pttsburgh, PA., Creation Science
Fellowship), p. 433.
4. As read in sciencedaily.com reporting on Virginia Tech research.
Scrisoarea I
Kenneth, 14 noiembrie 1996
Dragă Phillip,
Sunt mereu uimit de faptul cum
conştientizarea de către om a locului său în
70
natură - odată cu o mare parte din ştiinţa modernă - a început
odată cu revoluţia industrială. Într-o mare parte din istorie era
posibil să crezi că marea diversitate de viaţă de pe Pământ era o
creaţie fixă, că lumea vie nu s-a schimbat niciodată. Dar când
primele mişcări industriale au necesitat extragerea
combustibilului din pământ ori nivelarea dealurilor pentru
şosele şi căi ferate, adevăratul trecut al Pământului a fost din
abundenţă scos la lumină. În doar câteva decenii, muzeele s-au
umplut de fosile care au documentat o istorie a vieţii
substanţial diferită de cea de până atunci.
Această "arhivă a vieţii" cerea o explicaţie, iar naturaliştii
s-au străduit să găsească una. Georges Cuvier, marele naturalist
din timpul lui Napoleon, a rămas ferm pe poziţii, susţinând că
speciile erau fixe şi neschimbabile. Studiile sale despre fosile,
totuşi, au scos la iveală un tipar al extincţiilor şi apariţiilor atât
de convingător, încât Cuvier însuşi a trebuit să propună o serie
de extincţii catastrofice urmate de perioade în care au apărut
noi specii. Etienn Geoffrey, contemporanul său, a venit cu o
explicaţie mai directă pentru secvenţele detaliate ale fosilelor
de crocodili pe care le-a studiat. Geoffrey a punctat faptul că,
pe măsură ce se întorcea în timp, aceste fosile deveneau din ce
în ce mai puţin asemănătoare cu animalele contemporane.
Geoffrey nu era sigur cum s-a întâmplat acest lucru, dar fosilele
l-au convins total: crocodilii din ziua de azi sunt descendenţii
acelor forme străvechi � crocodilii au evoluat.
După cum ştii, arhiva fosiliferă conţine nu doar strămoşii
crocodililor şi balenelor, ci şi strămoşii fiinţelor umane. Şi din
acest motiv, bineînţeles, evoluţia rămâne controversată. Marea
realizare a lui Charles Darwin a fost aceea că el propus primul
un mecanism teoretic pentru realitatea evoluţiei, mecanism care
este documentat în arhiva fosiliferă. Principiul operaţional al
acelui mecanism, selecţia naturală acţionând în timp asupra
variaţiilor ce au loc în specii, este un fapt demonstrabil. Totuşi,
aceasta nu înseamnă că înţelegem complet modul în care se
formează specii noi, că ne putem uita la arhiva fosiliferă şi să
spunem totdeauna cu certitudine ce forţe acţionau asupra unei
anumite specii, sau că ştim destul pentru a evalua importanţa
relativă a variaţiilor naturale, mutaţiilor, transferului de gene,
sau izolării geografice în procesul evoluţiei.
71
Care este situaţia ştiinţifică actuală a teoriei evoluţioniste?
Biologia este departe de a înţelege exact modul în care o
singură celulă se dezvoltă într-un copil, dar cercetarea
sugerează că dezvoltarea umană poate fi explicată în ultimă
instanţă în termenii biochimiei şi ai biologiei moleculare. Cei
mai mulţi oameni de ştiinţă ar face declaraţii similare despre
evoluţie. Încă nu putem explica totul în legătură cu istoria
noastră naturală, dar ştim suficient pentru a fi siguri că
mecanismul lui Darwin a stat la baza ei. Cum am apărut? Am
foşti produşi de ceea ce Darwin numea �descendenţa cu
modificări�, un proces de schimbare care ne pune în legătură
cu marea istorie a vieţii de pe Pământ. Cu alte cuvinte, ca orice
alt lucru de pe această planetă caldă şi minunată, am evoluat.
Scrisoarea a II-a
72
Teza recapitulării este falsă, iar cei care văd fotografiile lui
Nilsson ar trebui avertizaţi împotriva oricăror insinuări că
fotografiile ilustrează o reluare a istoriei evolutive. De acord?
O înţelegere greşită înrudită spune că animalele sunt mai
asemănătoare în stadiul de embrioni timpurii, şi devin mai
puţin asemănătoare în stadiile ulterioare ale dezvoltării
embrionare. Teoria darwinistă susţine că similitudinile între
embrionii timpurii reflectă descendenţa comună, cu diferenţe
evolutive apărând mai târziu în dezvoltare. Seria [fotografiilor]
lui Nilsson pare a susţine această teorie cu imagini de embrioni
de vertebrate aflate pe la mijlocul dezvoltării care arată similar
ca formă � dar aceasta trece cu vederea faptul crucial că
embrionii se dezvoltă până la acel stadiu prin mijloace foarte
diferite.
Stadiile timpurii ale dezvoltării vertebratelor sunt de fapt
radical diferite. Dacă similitudinea în dezvoltarea timpurie
reprezintă testul descendenţei comune, atunci vertebratele nu
au un strămoş comun.
Aşa încât fotografiile lui Nilsson nu oferă vreo dovadă a
descendenţei comune, şi cu siguranţă ele nu ilustrează procesul
darwinist de mutaţie şi selecţie. Ceea ce ilustrează aceste
neînţelegeri de fapt, este felul în care darwinişti peste măsură
de entuziaşti s-au indus în eroare câteodată unii pe alţii. Înţeleg
că tu nu te bazezi nici pe ecourile recapitulaţionismului, nici pe
similitudinile embrionilor timpurii, pentru a dovedi
descendenţa comună, aşa încât probabil că până acum eşti de
acord cu mine.
Acum, în legătură cu dovezile pe care le citezi.
Mecanismul mutaţie/selecţie nu a produs niciodată nimic mai
impresionant decât variaţii în populaţii deja existente
(microevoluţie). Afirmaţia că selecţia naturală poate crea noi
organe complexe a fost negată de dovezile cu privire la
complexitatea ireductibilă la nivel molecular. (Vrei să discutăm
despre cartea Darwin�s Black Box, de Michael Behe?) Arhiva
fosiliferă rămâne de asemenea în întregime, cu obstinaţie, anti-
darwinistă, chiar dacă paleontologii s-au străduit la fel de mult
ca şi embriologii să impună o interpretare darwiniană. Unde
sunt strămoşii comuni ai regnului animal? Unde este
mecanismul testabil al macroevoluţiei?
73
Am evoluat? Poate, dar foarte puţin se cunoaşte despre
mecanism şi multă dezinformare a fost răspândită în efortul de
a dovedi, după cuvintele manualului tău, că �evoluţia este
întâmplătoare şi nedirijată�. De unde ştii tu aceasta?
Sursa articolului: http://www.pbs.org
Scrisoarea a III-a
Scrisoarea a IV-a
76
complexe. Nu auzim prea des despre dificultăţi ale selecţiei
naturale în programele Nova! De ce?
Dificultăţile mecanismului sunt date la o parte deoarece
"evoluţia" se vrea a fi atât o ramură a ştiinţei experimentale cât
şi o religie naturalistă. Obiectivul religios a predominat în
prezentarea Nova. Mesajul a fost: "crede că evoluţia este
adevăratul tău creator, şi îţi vei găsi locul tău optim în natură".
Pentru a atinge acest obiectiv, au fost folosite toate mijloacele
propagandistice evoluţioniste, inclusiv câinele care "a devenit"
delfin. (Încearcă să detaliezi etapele intermediare funcţionale).
Embriologia, plină de fenomene care nu se potrivesc cu
aşteptările darwiniste, a fost recosmetizată sub forma
"ontologia recapitulează filogenia, dacă priveşti dovezile în
mod selectiv şi prin lentile darwiniste".
Inima "religiei" darwiniste este pretenţia, avansată în toate
manualele, că evoluţia este un proces nedirijat şi fără scop care
a produs oameni prin accident. Deoarece darwiniştii sunt atât
de hotărâţi a ne face să credem asta, ei au tendinţa să treacă cu
vederea fapte care ar putea ridica suspiciuni.
Îţi voi răspunde în problema fosilelor în mesajul următor
(programul şi mecanismul trebuiau să fie prezentate la
început). Te rog însă să răspunzi la următoarea întrebare: De ce
manualele (inclusiv al tău) insistă că evoluţia este nedirijată şi
fără scop? Este aceasta o descoperire a ştiinţei, sau o
presupoziţie filozofică?
Toate cele bune,
Phillip
Sursa articolului: http://www.pbs.org/
Scrisoarea a VI-a
77
Kenneth R. Miller, 30 noiembrie 1996
Dragă Phillip,
Am arătat anterior că evoluţionismul concordă în mod
satisfăcător cu dovezile din paleontologie şi ADN, şi te-am
provocat să vii cu o alternativă. Nu ai făcut acest lucru. În loc
să prezinţi o alternativă (care însă nu ar putea trece testele la
care evoluţia rezistă), bănuiesc că preferi, mai degrabă, să
aduci obiecţii, sperând să obţii o "îndoială rezonabilă"
(reasonable doubt). Bună strategie avocăţească, dar slabă
strategie ştiinţifică.
Faci o greşeală serioasă atunci când numeşti "propagandă"
secvenţa de la câine la delfin, rugându-mă să "încerc să detaliez
paşii funcţionali intermediari". Un exemplu perfect de critică
nesusţinută de fapte. Nu am de ce să "încerc" să detaliez
stagiile intermediare...ele au existat. Începând cu un mamifer
("câinele" tău), stadiile intermediare sunt Pakicetus,
Ambulocetus, şi Rodocetus, conducând la o adevărată balenă,
Basilosaurus. Chiar şi însăşi Basilosaurus este un intermediar.
El era înzestrat cu nas şi avea dinţi precum aceia ai strămoşilor
săi carnivori, nu ca ai cetaceelor.
Din nou, fosilele confirmă evoluţia. Învins la acest capitol,
te retragi pentru a ataca mecanismul.
Tu scrii că: "Mecanismul este observat doar la nivel micro,
şi cu siguranţă nu s-a arătat a fi capabil de producerea felului
de alterare a dezvoltării embrionare pe care l-ar cere
macroevoluţia". Observ că eşti de acord că mecanismul
evoluţiei � selecţia naturală acţionând asupra variaţiei � este
un fapt observabil. Mulţumesc. Un punct pentru evoluţie. Cu
toate acestea, tu restrângi acest mecanism la "nivel micro". Din
păcate pentru această afirmaţie, nu ai dreptate.
În primul rând, multe secvenţe fosile se integrează perfect
în tiparul "micro", inclusiv evoluţia mamiferelor din reptile.
Chiar şi numai acestea contrazic afirmaţiile tale. În al doilea
rând, o seamă de mecanisme bine cunoscute, inclusiv mutaţia
singulară a genelor, produc schimbări care se încadrează în
definiţia macroevoluţiei. Acestea includ mutaţii heterocronice
care modifică structurile prin schimbarea ratelor de creştere,
mutaţii homeotice care schimbă identitatea a întregi organe, şi
paedomorfoza, care converteşte stadiile timpurii direct în
78
structuri adulte. Într-adevăr, în cel mai recent număr din revista
Science (15 noiembrie, pag. 1082), se arată că o singură genă
controlează formarea aripilor-tunică. Dacă această genă este
mutată, aripa este pierdută. Refă gena, şi aripa revine la loc. Un
exemplu în plus de mecanism genetic care produce schimbări
macroevolutive. Al doilea punct pentru evoluţie.
Phillip, este oare posibil ca adevăratele tale preocupări să
fie filozofice, iar nu ştiinţifice? Ataci faptul că într-unul din
manualele mele se spune că "evoluţia este nedirijată şi fără
scop". Joe Levine şi cu mine am scrie de fapt că "selecţia
naturală operează într-un mod similar selecţiei artificiale, dar...
fără orice scop sau intenţie". Am vrut, bineînţeles, să punem în
contrast forţele naturii cu selecţia directă şi conştientă a
crescătorilor. Dar ştiinţa nu poate determina "scopul", aşa încât
(punct luat înapoi) această slabă alegere a cuvintelor va fi
îndreptată la următoarea ediţie.
Nici chiar Michael Behe, care susţine că a descoperit
"complexitatea ireductibilă" în biochimie, nu contestă
descendenţa comună a vertebratelor sau validitatea arhivei
fosilifere în descrierea acelei descendenţe. Singura ta critică la
zi o constituie atacarea vechii noţiuni a ontogeniei care
recapitulează filogenia, o noţiune despre care autorul Scott
Gilbert noteză corect că "nu a fost darwinistă". Îmi place să
răspund la aceste întrebări, dar mă întreb dacă ai într-adevăr
vreo teorie de prezentat.
Cu cele mai bune urări,
Ken
Scrisoarea a VI-a
Scrisoarea a VII-a
81
Kenneth R. Miller, 6 decembrie 1996
Dragă Phillip,
În ultima ta scrisoare ai dezvăluit adevăratele motive ale
neînţelegerii dintre noi, şi sper că toţi cititorii noştri au
remarcat. Ai afirmat în mod clar ceea ce bănuiam de la început.
Obiecţiile tale aduse evoluţionismului nu sunt de natură
ştiinţifică. Sunt obiecţii religioase.
Ai scris că un mecanism reuşit al evoluţiei "l-ar elimina pe
Creator din peisaj", şi că acesta este motivul pentru care
dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul afirmaţiilor mele sunt
irelevante pentru tine. Phillip, ca o persoană religioasă, mi-ar
place să am o mie de cuvinte la dispoziţie pentru a explica de
ce nu este nevoie ca cineva să respingă evoluţia pentru a crede
în Dumnezeu, dar aceasta ar muta dezbaterea noastră în
domeniul teologiei. Însă sunt cu adevărat recunoscător pentru
faptul că ai dezvăluit adevărata sursă a obiecţiilor tale aduse
evoluţiei.
Acum să ne întoarcem la ştiinţă. Ai folosit, bineînţeles,
cuvintele lui Eldrege rupându-le din context. El punea faţă în
faţă diferite modele ale schimbărilor evolutive, iar tu l-ai făcut
să pară ca unul care vorbeşte împotriva evoluţionismului
însuşi. Un şiretlic inteligent, dar nu ştiinţă de calitate. Continui
acest trist model atunci când susţii că fosilele hominide
(asemănătoare oamenilor) pot fi doar "variaţii de maimuţe".
Eşti într-adevăr serios când spui asta? Există o arhivă fosiliferă
bogată şi în expansiune în ce priveşte strămoşii oamenilor,
detaliată luna trecută în articolul din Times pe care tu (în mod
inteligent) nu l-ai combătut. Nici o persoană pricepută în
anatomia primatelor nu ar putea să nu recunoască faptul că
acestea sunt specii distincte care ne-au precedat şi care îi includ
pe strămoşii noştri.
Ţii minte când m-ai provocat să îţi arăt "treptele
intermediare" din evoluţia balenelor? Ei bine, am făcut-o. Dar
acum tu spui că ele nu contează atâta timp cât nu explic
mecanismul acelor schimbări. Ok. Mecanismul a fost selecţia
naturală, acţionând asupra mutaţiilor structurale şi variaţiei,
adaptând aceşti locuitori ai uscatului la noi oportunităţi �
uriaşele cantitaţi de apă pline cu peşti. Aşa cum am explicat
ultima dată, există o serie întreagă de mecanisme mutaţionale
82
bine documentate care produc schimbări în structura corporală,
schimbări de anvergura necesară acestei tranziţii. Aşa încât un
mecanism plauzibil nu este nici un mister, indiferent de cât de
mult te străduieşti să pretinzi că este.
În cele din urmă, Phillip, menţionarea de către tine a
"filosofiei materialiste" nu are legătură cu felul în care
funcţionează ştiinţa. Tu pretinzi că dacă nu înţelegem
mecanismul exact al unui proces (precum evoluţia), suntem
nevoiţi să permitem intervenţia "Creatorului". Îmi pare rău, dar
ştiinţa nu funcţionează astfel. Gândeşte-te la ce se întâmplă
atunci când o celulă vie se divide şi cromozomii ei se separă.
Nu ştim exact, de fapt, de unde provine forţa care mişcă
cromozomii. Fac o presupoziţie "materialistă" atunci când
afirm că forţa este generată probabil de mecanisme
biochimice? Bineînţeles că nu. Dar logica ta ar pretinde că nu
există nici un mecanism, şi Creatorul Însuşi trebuie să împingă
cromozomii. Să fim serioşi!
Phillip, tu chiar crezi că Dumnezeu ne-a dăruit capacitatea
de a învăţa atât cât putem despre natură. Şi descoperirea ce mai
măreaţă este chiar aceea pe care tu cauţi să o negi � procesul
evoluţiei.
Toate cele bune,
Ken
Scrisoarea a VIII-a
83
impredictibil al descendenţei temporale, cu modificări
genetice, care este afectat de selecţia naturală, şansă,
condiţii istorice şi mediul în schimbare"
Această declaraţie este contrară evidenţei în multe
privinţe:
1. Mutaţiile nu pot produce cantităţile uriaşe de
informaţie folositoare, necesară pentru evoluţia creativă.
Chiar şi mutaţiile care în mod excepţional au efecte
benefice (precum gena umană a celulei-seceră) nu implică
crearea de noi organe sau capabilităţi. Mutaţiile
dezvoltaţionale pe care te bazezi nu fac excepţie. Cele mai
multe sunt dăunătoare, şi cele câteva care nu sunt explică
doar pierderea unei structuri, sau înlocuirea ei printr-un
organ pre-existent la acelaşi organism, însă niciodată nu
explică apariţia unui nou organ complex. Adăugarea
selecţiei naturale la acest mecanism nu ajută, deoarece
moartea selectivă nu poate face altceva decât să păstreze
ceea ce mutaţiile deja au creat.
2. Arhiva fosiliferă, în ciuda atâtor decade de eforturi ale
paleontologilor hotărâţi să găsească secvenţe tranziţionale, este
încă în mod copleşitor determinată de absenţa transformărilor
graduale macroevolutive. Darwiniştii trebuie să evite sau să
ignore cu totul aceste dovezi, şi chiar o fac. De exemplu,
manualele şcolare ignoră explozia Cambriană, şi nu îşi
informează elevii deloc despre problemele puse teoriei
darwiniste de această apariţie bruscă a regnului animal. În loc
de asta, ei spun poveşti despre hominizi, bazându-se astfel pe
dovezile cele mai susceptibile a cădea sub spectrul
subiectivităţii.
3. Ultimele dovezi din biologia moleculară confirmă faptul
că lumea vie este plină de structuri de o complexitate
ireductibilă. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că
descrierea lui Behe despre dovezile moleculare este corectă. Ei
refuză să ia în discuţie design-ul inteligent din motive
filozofice, deoarece ei cred că "ştiinţa" necesită o adeziune
indiscutabilă la materialism.
4. Embriologia este în mod continuu prezentată eronat ca
demonstrând un tipar al moştenirii ancestrale de la începuturi,
cu diversitatea apărând în dezvoltarea ulterioară. Acest fel de
84
tipar ar susţine ipoteza descendenţei comună, dar faptele sunt
altele. Stadiile cele mai timpurii ale dezvoltării, contrar
impresiei lăsate de programul NOVA şi de manuale, sunt
radical diferite.
5. Susţinătorii publici ai darwinismului abordează
subiectul lor cu un zel mesianic care contrazice pretenţia lor de
a fi obiectivi, nepasionali, savanţi. Aceştia dezvăluie sau omit
dovezi în funcţie de felul în care ei cred că aceste dovezi îi vor
ajuta spre convingerea publicului. Ei se bazează puternic pe
ridiculizare şi pe apelul la propria autoritate, pentru a-şi apăra
poziţiile.
"Evoluţia", aşa cum este definită de ANPB, este o doctrină
filosofică materialistă care contrazice cele mai bune probe
ştiinţifice disponibile. Tu afirmi că noi, cei care ne îndoim
avem prejudecăţi, ignorăm munţi de dovezi ştiinţifice, ş.a.m.d.
Gogoşi. Mecanismul crucial care susţine materialismul se
bazează pe o imensă, nejustificată extrapolare a foarte
limitatelor dovezi de variaţie în populaţii fundamental stabile.
Neo-darwinismul supravieţuieşte doar prin folosirea selectivă a
dovezilor, şi din cauză că filosofia materialistă nu are altă
alternativă.
Toate cele bune,
Phillip
Sursa articolului: http://www.pbs.org/
De ce se tem darwinistii?
Patrick J. Buchanan (traducere de Bogdan I. Stanciu)
85
Însă pentru că presa l-a favorizat pe Clarence Darrow,
agnosticul care l-a aparat pe Scopes, "fundamentalismul"
creştin � şi reputaţia acuzatorului William Jennings Bryan,
care a fost pus la încercare şi a aparat adevărul literal din
fiecare capitol al Bibliei de la Iona şi balena pana la cele sase
zile ale creaţiei � a cunoscut o înfrângere serioasă.
Ţinta apărătorilor nu a fost să îl dovedească pe Scopes
nevinovat, ci să umilească "fundamentaliştii" si să convingă o
înaltă curte să revoce legea cu pricina. Însă azi, darwinismul
este în boxa acuzaţilor. Credincioşii dogmatici în evoluţie au de
înfruntat provocări atunci când pretind că doctrina lor este un
adevăr stabilit, dovedit ştiinţific.
"Designul inteligent" este steagul sub care evoluţia este
asediată, iar metodologia atacului o repetă pe cea folosită de
Darrow contra lui Bryan: dovedeşte-ne ca teoria ta este reală,
pentru că ea pare sa contrazică bunul simţ.
Dacă, de exemplu, ni se spune că o pădure este nelocuită
şi, în timp ce mergem prin ea, găsim o grădina, cu răsaduri de
roşii, fasole, porumb sau varză, raţiunea ne spune ca cineva
locuieşte aici. Gradina presupune existenta unui grădinar,
întrucât reflectă un design inteligent. Este cazul lui Stonehenge,
minunea veche de milenii, alcătuită din pietre puse una peste
alta într-un mod care nu este accidental. Deşi nu ştim cum,
totuşi o fiinţă inteligentă a făcut-o.
Acesta este adevărul şi pentru universul nostru. În ultimele
secole am descoperit că Pământul nu este centrul acestuia, ba
mai mult, împreună cu alte planete se roteşte cu precizie
matematică împrejurul soarelui. Aşa cum un ceas presupune un
ceasornicar, un univers ordonat argumentează în favoarea unei
inteligenţe ordonate. Numiţi-o Prima Cauza, Marele
Ceasornicar, cum vreţi, dar această lume nu pare să fie un
accident.
Universul nostru ordonat a fost creat din haos. Cine sau ce
l-a creat? Ultima teorie a evoluţioniştilor este că Big Bang-ul, o
explozie gigantică, cu multe ere în urma, a facut-o. Însa din
bunul simţ şi experienţă, când � vreodată � a creat o
explozie, ordine? Exploziile distrug. Şi dacă Big Bang s-a
petrecut din cauza unei explozii, cine a cauzat-o pe aceasta din
urmă? Cine a aprins fitilul?
86
Cum zicea un mucalit, să crezi că o explozie a creat un
univers ordonat este ca şi cum ai crede că un uragan trecând
printr-o groapa de gunoaie poate crea un computer de a cincea
generaţie.
Există goluri în evoluţia umană. Unde sunt verigile lipsă
între formele inferioare şi cele superioare? Unde sunt formele
intermediare? De ce nu se află ele peste tot? Schema de pe
peretele cabinetului de biologie arata o reptilă care se târăşte,
apoi merge în patru labe, apoi se ridică, mergând pe două
picioare, apoi devine omul de azi. Chiar aşa s-a întâmplat? Sau
este doar o teorie, un "act de credinţă" al darwiniştilor? E chiar
atât de mare diferenţa între această imagine si cea a lui Adam si
Eva in Grădina Edenului?
Ştiinţa însăşi ne face să ne gândim la un design inteligent.
Cea mai mare parte a existenţei omenirii, nu am înţeles legile
gravitaţiei, ale fizicii, ale chimiei. Însa aplicând aceste legi azi,
putem trimite o rachetă milioane de mile lovind o planeta
îndepărtată, prevăzând impactul cu precizie de minute.
Existenţa acestor legi naturale nu implică existenţa unui
legiuitor?
Cum poate explica evoluţia, crearea acestui extraordinar
instrument, ochiul uman? Cum poate explica ADN-ul? Doar in
ultimul secol am înţeles că moleculele pot fi rupte în particule
atomice şi subatomice, şi am înţeles forţele care le ţin
împreună; au apărut toate acestea din nimic?
Ceea ce cauzează neîncredere în fundamentalismul
darwinist, Geneza elitei noastre seculare, nu este doar credinţa
creştină, ci şi raţiunea.
Într-un editorial intitulat "Dar este inteligent?" ziarul the
Washington Post îl acuza pe preşedintele Bush, care vorbeşte
cu căldură de "designul inteligent", de "încurajarea
escrocheriei". "A pretinde că existenţa evoluţiei este încă o
problemă deschisă," spune the Post, "înseamnă a nu înţelege
istoria intelectuală şi ştiinţifică a ultimului secol."
În ciuda celor spuse de The Post, evoluţia a eşuat în a
răspunde la argumentele raţiunii. Şi părinţii au dreptul de a nu
permite să le fie îndoctrinaţi copiii într-o concepţie nedovedită,
al cărei scop este şi acela de a le distruge credinţa.
87
O soluţie solomonică. Lăsaţi părinţii să aleagă între a-şi
trimite copiii un an la ore de biologie, măcelărind bietele
broaşte şi îndoctrinându-se în ideologia evoluţionistă � sau a-i
trimite să studieze un an Vechiul şi Noul Testament, ca fiind
cele mai mari cărţi ale Civilizaţiei şi literaturii vestice, baza
moralei şi eticii.
Ştiti cum se zice: libertate de alegere.
Nota:
[1] Procesul Bryan vs. Scopes, intrat în istorie ca "Procesul
maimuţelor" a avut loc in 1925. Avocatul William Jennings Bryan l-a
acuzat pe profesorul John T. Scopes (apărat de Clarence Darrow) de
încalcarea unei legi promulgate pe 13 martie 1925, lege care
interzicea predarea in instituţiile educationale susţinute de statul
american Tennessee, a teoriei evoluţiei a lui Darwin, sau mai exact "a
oricarei teorii care neagă Divina Creaţie a omului, aşa cum este
învatată de Biblie, învăţand în schimb că omul coboară din ordine
inferioare de animale." Acoperirea mediatică a procesului a fost
uriaşă, miza de fapt fiind caştigarea unei bătalii importante între
secularişti şi religiosi, pentru influenţa în sistemul educaţional
american. Filmul artistic "Procesul maimuţelor" realizat la
Hollywood in anii �60 şi ţinand - evident -partea raţionaliştilor, a
fost difuzat de televiziunea română în repetate randuri în anii �80,
ironiile la adresa "misticismului" creaţionist fiind pe placul puterii
comuniste de atunci.
Sursa articolului: http://www.theamericancause.org/a-pjb-
050808-darwin.htm
88
Rămăşiţele fosile ale unui crocodil, supranumit
"Godzilla", au fost descoperite în Patagonia.
89
Dispută asupra rolului păsărilor
sălbatice în răspândirea gripei aviare
news.bbc.co.uk
91
pronunţarea cuvântului “evoluţie” ne duce cu gândul la un
cu totul alt sens. Gândul nostru este atras, fără îndoială, de
înţelegerea lumească a termenului. În cel mai bun caz,
această înţelegere lumească poate fi progresul social
(dezvoltarea tehnicii, confortului etc.), iar în cel mai rău,
putem fi duşi cu gândul la ceea ce se numeşte
evoluţionismul “ştiinţific”.
-----------------------------------------------------------
97
însemnaţi - ce îndrăzneau să submineze această dogmă erau
socotiţi �eretici� şi puşi pe lista neagră.
După anii cincizeci situaţia a început a se schimba. Unul
câte unul, �opozanţii tăcuţi� pomeniţi la Centenarul Darwin
începură să iasă la iveală. Savanţi reputaţi începură să ridice
serioase îndoieli asupra evoluţiei, şi erau de-acum prea mulţi
pentru a mai fi reduşi la tăcere. Progresele �ştiinţelor grele�,
ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari
dificultăţi savanţilor în a împăca datele lor cu modelul
neodarwinist. Au apărut cărţi ştiinţifice ce criticau teoria lui
Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile
evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie şi
biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, şi L'Evolution
du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de Pierre P.
Grasse, unul dintre cei mai mari biologi în viată, fost presedinte
al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse îşi încheia cartea
cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste:
�Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse, al unor
îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o
pseudo-ştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei,
făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi, ce
cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale
a fost demonstrată, ceea ce este departe de realitate.�[Am
citat după traducerea engleză a cărtii lui Pierre P. Grasse,
Evolution of Living Organisms, Academic Press, New York,
1977, p. 202.]
În ciuda unor astfel de afirmaţii ale unor savanţi de primă
mărime, dezbaterea asupra teoriei evoluţioniste ca o pseudo-
ştiinţă a rămas în mare pare între zidurile instituţiilor ştiinţifice,
nefiind încă cunoscută publicului. Oamenii care ar fi vrut să
afle ce se întâmpla cu adevărat în mediile ştiinţifice ar fi trebuit
mai întâi să se familiarizeze cu cărţile şi revistele de
specialitate.
În dorinţa sinceră de a şti ce avea de spus ştiinţa modernă
despre evoluţie - ce anume era într-adevăr dovedit şi ce anume
era speculaţie - părintele Serafim a studiat principalele lucrări
ştiinţifice, ca şi lucrările de popularizare asupra �dovezilor�
evoluţiei şi originii omului. A stat de vorbă şi cu savanţi ce
lucrau în instituţiile cele mai importante, care i-au spus că până
98
şi între adepţii evoluţiei mulţi admiteau că nu există de fapt
dovezi pentru aceasta, ci doar că �este mai logică� sau că
�alternativa ei este de neconceput� - adică facerea lumii de
către Dumnezeu. Pentru un savant autentic, susţineau ei, simpla
teorie a evoluţiei este un mijloc destul de convenabil de
clasificare, iar un alt model la fel de ştiinţific ar putea fi tot atât
de acceptabil.
Am pomenit mai devreme cum în anii 1960-1970
îndoielile tot mai mari ale savanţilor în legătură cu
neodarwinismul fuseseră, în mare parte, ascunse între zidurile
comunităţii ştiinţifice. Pe la sfârşitul anilor şaptezeci, zidurile
au început să se spargă. Prima fisură s-a produs când
paleontologi de frunte, precum Niles Eldredge şi Stephen Jay
Gould, şi-au publicat noua teorie evoluţionistă a �echilibrului
punctual�, spre a suplini lipsa formelor de tranziţie, evolutive,
din datele oferite de fosile (forme care ar fi trebuit să existe,
după neodarwinismul clasic). Noua teorie nu era deosebit de
interesantă pentru marele public, dar ceea ce era socotit a fi cu
adevărat demn de aflat era faptul că, contrar părerii
încetăţenite, arhiva fosiliferă nu se potrivea defel cu aşteptările
darwiniste. Gould mergea până acolo încât să numească lipsa
formelor de tranziţie �secretul de fabricaţie al
paleontologiei�. Faptul a devenit ştire internaţională, dând
impuls următoarei faze din dărâmarea eşafodajului darwinist.
De la moartea părintelui Serafim au apărut o mulţime de
cărţi foarte bune, care au ajutat la aducerea la cunoştinţa
publicului a erorilor neodarwinismului. In 1985 a apărut cartea
lui Michael Denton, cercetător australian în biologie
moleculară, Evolution: A Theory in Crisis (Evolutia: criza unei
teorii), ce oferea o critică sistematică a modelului evoluţionist
actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. Din
punctul de vedere al propriei discipline, Denton arăta că
descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce
în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste.
Evenimentul cel mai important şi mai neaşteptat în
dezbaterile asupra evoluţiei din ultimii ani a fost apariţia unui
profesor de ştiinţe juridice, Phillip E. Johnson, ca unul dintre
principalii critici mondiali ai darwinismului. Johnson, care
predase dreptul la Berkeley University din California vreme de
99
aproape treizeci de ani, spune că una dintre specializările sale
este �analizarea logicii argumentelor şi identificarea
presupunerilor aflate îndărătul acelor argumente�. In 1987,
citind argumentele în favoarea evoluţiei din cartea lui Richard
Dawkins, The Blind Watchmaker (Ceasornicarul orb), a
observat că ele se întemeiau mai curând pe retorică decât pe
ştiinţa exactă.
�Am putut vedea�, îşi aminteşte el, �că Dawkins
şi-a realizat magia discursului cu aceleaşi mijloace ce ne
sunt atât de familiare nouă, avocaţilor... Am luat la rând
toate cărţile, ajungând tot mai fascinat de evidentele
dificultăţi ale cazului darwinist - dificultăţi ce fuseseră
depăşite printr-o retorică înşelătoare şi o repetiţie
emfatică� [Tim Staftbrd, �The Making of a
Revolution�, Christianity Today (8 decembrie 1997).
�Darwinists Squirm under Spotlight: Interview wifh
Phillip E. Johnson�, Citizen Magazine (ianuarie, 1992).]
Johnson a observat şi felul cum răspundeau colegii săi din
domeniul ştiinţei atunci când le punea întrebări dificile despre
darwinism:
�În loc să ia în serios problemele intelectuale şi să le
riposteze, ei răspundeau de obicei prin tot felul de divagaţii
şi un limbaj imprecis, ceea ce făcea cu neputinţă discutarea
obiecţiilor reale fată de darwinism. Este exact felul în care
vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu
înţeleagă un lucru.
Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care
l-am observat între tonul extrem de dogmatic folosit de
darwinişti când se adresau publicului obişnuit şi recunoaşterea
pe fată, în cercurile ştiinţifice, a serioaselor dificultăţi ale
teoriei...�
În 1991 profesorul Johnson a scos cartea Darwin on Trial
(Darwin sub acuzaţie). Limpezimea gândirii sale în străbaterea
retoricii darwinismului şi expunerea temeiurilor logice ale
controversei i-au adus rapid respectul creaţioniştilor şi
necreaţioniştilor deopotrivă, ca şi resentimentul evoluţioniştilor
înrăiţi, care nici până azi n-au reuşit să-i respingă nici măcar
unul din argumente.
100
Lucrarea lui Johnson a dat imbold mai multor savanţi să
dea la iveală propriile întrebări dificile despre teoria evoluţiei.
Cel mai renumit dintre ei este profesorul de biochimie Michael
Behe, care în cartea sa din 1996, Darwin's Black Box (Cutia
neagră a lui Darwin) arată că uimitoarele descoperiri recente
ale biochimiei nu se împacă cu nici un fel de darwinism. El
înfăţişează dovezi din domeniul său, conform cărora
mecanismele biochimice interdependente trebuie sa fi fost
proiectate, deşi, nefiind creaţionist, nu-l identifică în mod
direct pe �Proiectant�.
În 1997, o altă carte ce dădea de gândit a constituit o
puternică lovitură împotriva darwinismului: Not by Chance!
(Nu întâmplător!) de Dr. Lee Spetner. Biofizician evreu,
specializat în codul genetic, Spetner şi-a petrecut treizeci de ani
cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. El arată nu
numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată
schimbările pretinse de evoluţionişti, ci oferă şi noi căi
ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în
limitele genetice stricte ale fiecărui fel de organism.
Anul următor a adus publicarea unei alte contribuţii
majore: The Design Inference (Deducerea existentei unui Plan)
de William A. Dembski, profesor de matematică şi filosofie şi
proaspăt convertit la creştinismul ortodox. Întemeindu-se pe
probabilitatea matematică, Dembski demonstrează în chip
hotărâtor că nişte cauze naturale nedirijate nu pot da seamă de
complexitatea biologică.
Este interesant că părintele Serafim prevăzuse aceste
schimbări. In scrierile şi în convorbirile sale spunea că ateismul
şi agnosticismul din ştiinţa şi filosofia modernă, întemeiate din
plin pe teoria lui Darwin, vor intra inevitabil în declin. Acest
fapt va fi un avantaj pentru creştinii tradiţionalişti şi pentru
căutătorii adevăratului Dumnezeu; dar pe ceilalţi, spunea
părintele Serafim, îi va duce la un deism nedesluşit şi la
feluritele nuanţe de panteism ce vor caracteriza amăgitoarea
�religie a viitorului�.
Phillip E. Johnson, creştin aflat în primele linii ale
dezbaterii creaţie/evoluţie, este de acord cu prognoza făcută de
părintele Serafim în urmă cu peste douăzeci de ani. �Tocmai
asta discutam cu toţi prietenii mei�, spunea el
101
�Materialismul ştiinţific se află în declin, dar locul lui e luat
în mare măsură de formele unei religii nesănătoase.�
107
vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără
nici un ajutor din partea lui Beethoven.
Teoria evoluţiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care
marile personalităţi precum Stephen Jay Gould şi Richard
Dawkins se contrazic puternic în ce priveşte felul cum se
presupune că ar fi avut loc evoluţia (pentru trecerea în revistă a
acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason
in the Balance). Aceşti ideologi aflaţi în război au un program
de acelaşi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât
unul ştiinţific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi,
este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta
ne duce la a treia şi cea mai importantă parte a definirii
evolutiei.
109
Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.
Partea a III-a. Un sistem de gândire
străin
Ierom. Serafim Rose
110
filosofie. Ei sunt intimidaţi fără motiv de "experţii ştiinţifici" şi
nu-şi dau prea multă osteneală să cerceteze problema ei înşişi.
2. Nu înţeleg "duhul vremii" care a dat naştere evoluţiei,
primind deci în chip naiv "realitatea ştiinţifică" a evoluţiei, dar
respingând culminarea filosofiei evoluţiei, precum la Teilhard
de Chardin, nevăzând că ele formează un întreg; fără filosofie
nu ar fi existat niciodată "realitatea de fapt" a evoluţiei.
3. Nu înţeleg filosofia Sfinţilor Părinţi - întreaga lor
perspectivă asupra firii şi asupra unor probleme aparte, precum
natura lucrurilor individuale.
Cadrul istoric
111
ne închipuim că toate animalele cu sânge cald au apărut dintr-
un singur filament?"
Noua explicaţie a lui Erasmus Darwin era o încercare de
continuare a spiritului Luminilor, de extrem raţionalism şi
simplitate. Cu cât raţionalismul intra mai adânc în cuget, era
mai simplu (credea el) să explici viata ca provenind dintr-un
singur filament viu, decât să dai mai "complicata" explicaţie că
Dumnezeu a dat fiinţă dintr-o dată tuturor felurilor de creaturi.
[Termenul de "darwinism" a fost aplicat, mai întâi, teoriilor
evoluţioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selecţia
naturală. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului său,
Charles, deşi acesta din urmă n-a recunoscut niciodată că îi
este îndatorat. (n. ed.)]
La puţin timp după aceea, un alt naturalist, Cavalerul de
Lamarck (autorul cărţii Philosophie zoologique, 1809), a avut
şi el o teorie evoluţionistă clară, dar susţinea ideea că
schimbările necesare spre a da seamă de evoluţia de la o specie
la alta de datorau moştenirii caracteristicilor dobândite. Lucrul
nu a putut fi dovedit niciodată, şi de fapt a fost chiar infirmat.
Deci, ideea de evoluţie nu se putea susţine.
Însă, în acea perioadă de la începutul secolului al
nouăsprezecelea, un important geolog a dat un puternic avânt
acceptării ideii de evoluţie. Era Charles Lyell, care în 1830 a
venit cu teoria uniformismului [Cunoscută în literatura
românească de specialitate ca "principiul actualismului (al lui
Lyell)". (Vezi Henry M. Morris şi Gary E. Parker, Introducere
în ştiinţa creaţionistă, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p.
306).], conform căreia tot ceea ce vedem pe pământ astăzi nu
se datorează catastrofelor - unui potop venit pe neaşteptate sau
ceva asemănător -, ci, mai curând, faptului că procesele care se
desfăşoară azi s-au desfăşurat şi în epocile trecute, de la
începutul lumii, atât de departe în trecut pe cât putem noi
vedea. Prin urmare, dacă ne uităm la Marele Canion, vedem că
fluviul a tot mâncat din canion şi putem socoti - luând în calcul
viteza apei, cantitatea de apă de acum, calitatea solului etc. -
cât timp trebuie să fi trecut ca să se sape canionul. Lyell credea
că, dacă presupunem că procesele s-au desfăşurat întotdeauna
în acelaşi fel - lucru foarte raţional şi calculabil -, le putem da
112
de capăt printr-o explicaţie uniformă a lucrurilor. In cartea sa
Principii de geologie, Lyell scria:
"Din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut şi
până în prezent, nici o altă cauză nu a acţionat vreodată în afară
de cele care acţionează şi astăzi, şi niciodată nu a acţionat cu un
alt grad de energie fată de cea pe care o exercită acum."
Desigur, nu există nici o dovadă că ar fi aşa; este doar o
ipoteză de-a sa. [În 1831, la un an după publicarea cărţii
Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o în timpul
călătoriei pe vasul Beagle. După călătorie, Lyell a devenit
mentorul lui Darwin şi, din afirmaţiile ulterioare a lui Darwin,
este limpede că ideile lui Lyell l-au făcut să se gândească la
aplicarea principiilor uniformismului la istoria trecută a
fiinţelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arăta limpede
că intenţionează să abolească ceea ce el numea "geologia
mozaică", adică interpretarea straturilor geologice în termenii
potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: "Merită
observat că nici Darwin şi nici Lyell nu erau savanţi formaţi în
sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a cărui
singură diplomă era în teologie. Charles Lyell a studiat
dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale - de
pildă, Cuvier, Buckland - credeau în catastrofism, şi mulţi
dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere.
Lyell trebuie să fi ştiut că datele reale ale geologiei favorizau
în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totuşi, în chip
dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi şi a uniformităţii,
respingând cu sarcasm cronologia biblică din acest proces"
(Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book
House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay
Gould, unul dintre principalii evoluţionişti de azi, l-a acuzat,
de fapt, pe Lyell de înşelăciune în promovarea sistemului său:
"Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-şi impune părerile
uniformiste ca singura geologie adevărată... Lyell şi-a impus
închipuirile asupra evidentei" (Gould, Ever Since Darwin, pp.
149-50) (n. ed.)]
Această idee, împreună cu o alta, care câştiga tot mai
multă simpatie aceea că speciile evoluează de la una la alta - a
dus la altă idee. Dacă pui laolaltă cele două idei, ajungi la ideea
că parcă lumea nu are doar câteva mii de ani, cum par a zice
113
creştinii, ci ar trebui să fie de foarte multe mii sau milioane de
ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea vârstei
din ce în ce mai mari a pământului. Însă iarăşi, această credinţă
(că lumea trebuie să fie foarte veche) era numai o presupunere;
ea nu era dovedită.
Ideea aceasta începea să pătrundă în cugete atunci când, în
1859, Charles Darwin a publicat cartea care propunea ideea
selecţiei naturale. Ideea lui Darwin era opusă fată de cea a lui
Lamarck, care spunea că girafa a evoluat fiindcă o vieţuitoare
cu gâtul mai scurt şi-a întins gâtul ca să mănânce frunzele de
sus, urmaşul ei aveau gâtul cu un ţol mai lung, următorul s-a
întins mai mult, şi, treptat, a devenit girafa pe care o cunoaştem
astăzi. Aceasta se opune tuturor legilor ştiinţei, căci astfel de
lucruri nu se întâmplă. O însuşire dobândită nu se poate
moşteni. De pildă, pe vremea când chinezoaicele îşi legau
picioarele ca să le micşoreze, fiicele lor se năşteau întotdeauna
cu picioare normale.
Pe de cealaltă parte, Darwin a venit cu ideea că trebuie să
fi existat două exemplare cu gâtul lung care au supravieţuit
fiindcă aveau gât mai lung; ele s-au împreunat fiindcă toate
celelalte muriseră datorită împrejurărilor vitrege sau
dezastrelor; iar urmaşii lor aveau gâturile lungi fiindcă se
produsese o schimbare în ei: ceea ce stiinta de azi numeşte o
"mutaţie". La început acest lucru putea avea loc întâmplător,
dar, o dată ce două exemplare de acest fel s-au împerecheat,
mutaţia se perpetuează veacuri la rând.
Bineînţeles că este vorba de o simpla presupunere, întrucât
nimeni nu a observat să se întâmple aşa ceva. Dar această
presupunere a izbit conştiinţa oamenilor; ei erau ca iasca
pregătită, iar aceasta a fost scânteia. Ideea suna aşa de
plauzibil; iar ideea de evoluţie s-a impus - dar nu fiindcă era
dovedită.
În realitate, speculaţiile lui Darwin se întemeiau, aproape
în întregime, pe observaţiile sale, nu ale evoluţiei, ci ale
variaţiei. Pe când călătorea în Insulele Galapagos, Darwin s-a
mirat de ce erau treisprezece varietăţi ale aceluiaşi fel de
cintezoi, gândindu-se că aceasta se datora faptului că a existat o
varietate originară care s-a dezvoltat în funcţie de mediu. Însă
aici nu este vorba de evoluţie, ci de variaţie. De aici a sărit
114
direct la concluzia că, dacă asemenea mici schimbări se
continuă mereu, se va ajunge, în final, la un fel de creatură
absolut diferită. Încercând însă să dovedeşti ştiinţific acest
lucru, apare o problemă: nimeni nu a observat vreodată astfel
de schimbări majore; s-au observat doar schimbări înăuntrul
aceluiaşi gen.
[Aceasta se întâmplă deoarece, cum s-a arătat astăzi prin
cercetările geneticii, capacitatea de variaţie a unui organism
particular este limitată de variabilitatea inerentă fondului său
genetic. "Cu alte cuvinte", scrie Phillip E. Johnson, "motivul
pentru care câinii nu ajung la fel de mari ca elefanţii, cu-atât
mai puţin să se schimbe în elefanţi, nu este acela că nu i-am fi
hrănit suficient de mult. Câinii nu au capacitatea genetică
pentru acel grad de schimbare, şi se opresc din creştere când
se atinge limita genetică" (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n.
ed.)]
115
Cum am văzut, ideea de evoluţie s-a ivit la sfârşitul
veacului al optsprezecelea, sfârşitul Iluminismului şi începutul
epocii revoluţionare - propria noastră epocă. Iluminismul se
caracteriza printr-o concepţie stabilă asupra lumii, dar o
stabilitate care nu putea dura; ea trebuia să lase loc concepţiei
evoluţioniste. Vom discuta mai târziu de ce a fost aşa.
Una dintre lucrările clasice despre epoca Luminilor, The
European Mind (Gândirea europeană) de Paul Hazard, afirmă:
"[În această perioadă] în Europa a avut loc o înfruntare
morală. Răstimpul între
Renaştere, din care descinde
în linie dreaptă, şi Revoluţia
Franceză, căreia îi făurea
armele, alcătuieşte o epocă
neîntrecută de nici o alta ca
importantă istorică."[Paul
Hazard, The European Mind,
1680-1715, Meridian Books,
New York, 1963, p. xviii.]
Iluminismul a constituit
epoca clasică a Europei
moderne. Această perioadă
dintre Renaştere şi vremurile
moderne a fost prima
încercare reală de a alcătui o
sinteza armonioasă a noilor
forte slobozite de Evul
Mediu, Renaştere şi Reformă,
[Părintele Serafim arătase într-o lecţie anterioară că, după
schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxă, tendinţa
apuseană spre raţionalism a înaintat fără restricţii. Aceasta s-
a văzut aproape imediat după schismă, o dată cu apariţia
scolasticii, în care raţiunea era înălţată deasupra credinţei şi
tradiţiei. (n. ed.) ] fără a pierde temelia duhovnicească a unui
oarecare creştinism.
Întâiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era
dominaţia perspectivei ştiinţifice asupra lumii, care a luat
forma lumii-maşină a lui Isaac Newton. [Sir Isaac Newton
(1642-1727) a fost un teist care credea în Iisus Hristos, dar era
116
chinuit de griji pentru raţionalismul creştinismului. Asemeni
altor gânditori ai Iluminismului, precum Thomas Jefferson, el
s-a dedicat salvării creştinismului prin rescrierea Bibliei şi
curăţarea ei de ceea ce el numea "coruperi", adică
întâmplările miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf. Ian
T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World
Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43) (n.
ed.)] Epoca lui Newton, începutul Iluminismului, a fost o
vreme când ştiinţa şi religia raţională păreau a fi de acord că
totul în lume mergea bine, iar artele înfloreau într-un mod cum
nu aveau să mai înflorească vreodată în Apus.
Înainte de aceasta, Apusul cunoscuse câteva veacuri de
frământare intelectuală şi chiar de haos, o dată cu prăbuşirea
sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte făcându-
se simţite, ceea ce a dus la dispute aprinse şi războaie
sângeroase. Războaiele religioase cu tot felul de scopuri
lumeşti s-au încheiat o dată cu Războiul de Treizeci de Ani, în
1648, care a devastat Germania. Protestantismul se răsculase
împotriva complicaţiei şi corupţiei din catolicism; a avut loc o
renaştere a gândirii şi artei păgâne antice; noul umanism
descoperise omul natural, ceea ce a împins încă mai în spate
ideea de Dumnezeu; şi, lucru şi mai semnificativ pentru viitor,
ştiinţa a înlocuit teologia ca dreptar al cunoaşterii, iar studiul
naturii şi al legilor ei a ajuns să pară cel mai însemnat demers
intelectual.
Totuşi, în veacul al şaptesprezecelea şi începutul celui de-
al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru şi armonie
în gândirea apuseană. De fapt, creştinismul nu fusese răsturnat
de noile idei, ci, mai curând, se adaptase noului spirit,
nefăcându-se încă simţite dificultăţile şi contradicţiile ideilor
naturaliste şi raţionaliste moderne. Îndeosebi în partea cea mai
luminată a Europei Apusene, Franţa şi Germania, părea că
venise o vârstă de aur, în contrast mai ales cu războaiele
religioase care ruinaseră aceste ţări până pe la mijlocul
secolului al şaptesprezecelea. Omul luminat credea în
Dumnezeu, a cărui existentă putea fi demonstrată raţional, era
tolerant cu credinţele altora şi credea că tot ce există în lume
poate fi explicat de către stiinta modernă, ale cărei ultime
progrese le urmărea cu nerăbdare. Lumea părea a fi o maşină
117
uriaşă în necontenită mişcare, fiecare mişcare a ei putând fi
descrisă matematic. Exista un singur univers uriaş, orânduit ca
un sistem matematic uniform. Lucrarea clasică ce exprima
ideile menţionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost
salutată cu aclamaţii la apariţia ei, în 1687, arătând că lumea
educată a vremii era bine pregătită pentru noua evanghelie.
În noua sinteză a Iluminismului "Natura" îl înlocuia pe
Dumnezeu ca idee centrală - chiar dacă Dumnezeu nu a fost
eliminat nici până la sfârşitul perioadei. Epoca sistemului
newtonian a fost şi epoca religiei Raţiunii. De-acum, religia era
supusă aceluiaşi criteriu precum ştiinţa: studierii lumii
exterioare, adică criteriului raţiunii. Astfel, s-a continuat
procesul început o dată cu scolastica, curând după Schismă,
când raţiunea a fost aşezată deasupra credinţei şi tradiţiei.
Iluminismul a fost vremea când oamenii visau la o religie a
bunului simt.
În termeni religioşi, poate cea mai tipică mişcare a
veacului al optsprezecelea a fost deismul. Deismul susţine că
Dumnezeu există, dar fără a se face simţit; adică zideşte lumea
şi se retrage. Newton însuşi nu credea că poate să calculeze
chiar totul corect, de pildă deplasările cometelor; el socotea că
universul era ca un uriaş ceas pe care l-a făcut Dumnezeu şi
apoi s-a retras, şi că, din când în când, trebuie să revină şi să îl
fixeze, să îl răsucească. Dar astronomii ulteriori au spus că nu e
adevărat: poţi obţine o teorie unificată care să explice totul,
chiar şi mişcările neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar
la început. Dumnezeu devine extrem de şters. Astfel că
minunile şi prorociile au început a fi puse la îndoială, mulţi
scriitori începând deja să spună că ele nu erau decât superstiţie.
În privinţa aceasta francezii erau mult mai radicali decât
englezii.
Cercetând concepţia despre lume a Iluminismului putem
vedea cât de armonioasă părea a fi - Natura domnind deasupra
tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind încă
în cer (deşi nefăcând mare lucru), iar cunoaşterea ştiinţifică
progresând în întreaga lume. Ajungem astfel la al doilea aspect
principal al Iluminismului: credinţa în progresul uman. în
cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gândirii
moderne), J.H. Randall Jr. scrie:
118
"Marii apostoli ai Iluminismului sperau să realizeze
societatea omenească ideală prin răspândirea raţiunii şi
ştiinţei între oameni. Iar de acolo sperau să se ajungă la o
adevărată vârstă de aur. Încă de la începutul veacului [al
optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de laudă
adus progresului prin educaţie. Locke, Helvetius şi
Bentham au pus temelia generosului vis; toţi oamenii,
indiferent de scoală, afară doar de cei ce rămâneau
credincioşi [...] dogmei creştine a păcatului strămoşesc,
credeau cu toată fiinţa lor arzătoare în perfectibilitatea
rasei umane. In sfârşit, omenirea îşi ţinea cheia destinului
în propriile mâini: putea să-şi facă viitorul aproape cum
voia. Înlăturând greşelile prosteşti din trecut şi întorcându-
se la o cultivare raţională a naturii, aproape că nu ar mai fi
rămas nici un fel de piedici în calea bunăstării omeneşti
care să nu poată fi depăşite. E greu să ne dăm seama cât de
recentă este această credinţă în progresul uman. Lumea
antică pare să nu fi avut cunoştinţă de el; grecii şi romanii
îşi întorceau privirile mai curând spre Vârsta de Aur, de la
care omul decăzuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o
asemenea gândire. Renaşterea, care a realizat într-adevăr
aşa de mult, nu-şi putea închipui că omul poate să se ridice
din nou la gloriosul nivel al antichităţii; ea îşi întorcea
gândurile cu totul asupra trecutului. Numai în veacul al
şaptesprezecelea, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, omul a
putut să nutrească o astfel de ambiţie trufaşă. [...] Toţi
savanţii de după Descartes dispreţuiau pe cei vechi şi
luptau pentru credinţa în progres."[ J.H. Randall, The
Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926,
pp. 381-82. ]
De ce s-a prăbuşit concepţia despre lume a
Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naivă, iar arta sa -
o vârstă de aur cu neputinţă de atins. Există diferite cauze,
suprapunându-se unele cu altele. Cauza principală este
abordarea critică tocmai a raţionalismului pe care se întemeia
întreaga concepţie luministă. Sfinţii Părinţi spun că raţiunea
omenească a decăzut o dată cu căderea omului; de-aceea, ea
trebuie supusă credinţei şi descoperirii dumnezeieşti, ca astfel
să se ridice la o stare mai înaltă. De îndată ce raţiunea e înălţată
119
deasupra credinţei şi tradiţiei, atitudinea ei critică îi provoacă
propria distrugere. Credinţa în raţiunea omenească este cea
care a produs întâi scolastica, mai apoi Reforma, căci raţiunea
supunea criticii însăşi religia. Reforma a fost o critică a
catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a
produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouăsprezecelea. În
fine, atitudinea critică a raţiunii a produs actuala sinucidere a
raţiunii. De îndată ce omul se încrede în raţiune ca dreptar al
adevărului, este obligat s-o urmeze până la capăt pe calea să
distructivă. Nu i se poate împotrivi.
Începând cu Evul Mediu, raţionalismul a redus sfera
cunoaşterii pe măsură ce critica fiecare tradiţie şi realitatea
lumii duhovniceşti - totul în afară de lumea exterioară. O dată
cu filosoful englez David Hume, spre sfârşitul veacului al
optsprezecelea, raţiunea autonomă a mers în sfârşit până la
capăt: a distrus orice cunoaştere sigură, chiar şi pe cea a lumii
exterioare. Hume spunea că nu putem cunoaşte adevărul
absolut prin raţiune; putem cunoaşte doar ceea ce experiem. El
scria:
"Raţiunea e o facultate subiectivă care nu are legătură
necesară cu Ťfapteleť pe care căutăm să le cunoaştem. Ea
se limitează la achitarea relaţiilor dintre ideile noastre, ele
însele fiind de două ori distanţate de Ťrealitateť. Iar
simţurile noastre sunt la fel de subiective, căci nu pot
niciodată să cunoască Ťlucrul în sineť, ci doar o imagine a
lui, ce nu are în ea elementul necesităţii şi siguranţei �
Ťcontrarul oricărui fapt real este încă posibilť."[David
Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding,
apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed.
Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]
Iată, într-adevăr, un lucru foarte adânc înrădăcinat în
gânditorii noştri moderni din ultimele două sute de ani:
deznădejdea de a nu fi niciodată în stare să cunoşti ceva, care
dizolvă însăşi substanţa vieţii. Crezând în filosofia raţionalistă
şi începând a gândi lucrurile prin ea, dai de Hume şi de alţi
gânditori asemeni lui, şi, dintr-o dată, întreaga lume se dizolvă.
Cu îndreptăţire deci s-au spus următoarele despre Hume de
către un cercetător al filosofiei Iluminismului:
120
"Citirea dialogurilor lui Hume după ce ai citit cu
înţelegere plină de simpatie pe zeloşii deişti şi pe optimiştii
filosofi ai primei părţi a veacului optsprezece înseamnă a fi
încercat de o uşoară înfiorare, de un simţământ de
nelinişte. E ca şi cum, în culmea amiezei Iluminismului, la
ceasul răgazului, când împrejur totul pare a fi liniştit şi
sigur, cineva şi-ar da seama brusc de apropiata şi
neaşteptata surpare a temeliilor, de slabul şi îndepărtatul
freamăt ce străbate sub terenul solid al bunului simt."[
Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century
Philosophers, Yale University Press, New Haven,
Connecticut, 1970, pp. 68-69. ]
(Desigur, acest fapt a produs mai târziu marele cutremur al
zilelor noastre.)
Idealul experimental în ştiinţă are o funcţie similară celei a
raţiunii în nimicirea concepţiei despre lume a Iluminismului.
Fiind el însuşi întemeiat pe raţionalism, acest ideal nu e
nicicând împlinit; el nu se opreşte niciodată, ci aşteaptă mereu
să-şi testeze concluziile, ajungând la altele noi. Tocmai de
aceea ideile ştiinţifice se schimbă mereu, iar sinteza ştiinţifică
din vremea lui Newton a fost răsturnată.
Până la urmă, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii
sinteze. În Renaştere, aşa cum am văzut, anticii erau priviţi ca
adevăratul model. Se credea că, dacă ne-am putea întoarce la
ei, departe de Evul Mediu şi de superstiţii, va fi grozav. Apoi
când ştiinţele au ajuns să fie modul de gândire dominant, a
apărut concepţia ştiinţifică despre lume. Oamenii au început să
vadă că orice om din ziua de azi are mai multă cunoaştere
ştiinţifică decât orice om din antichitate. pentru prima dată,
acum ştiinţa a înaintat în chip dramatic cu experimentele sale
etc.
Este vădit că însăşi ideea de progres - ideea că prezentul
clădeşte pe trecut, că generaţiile viitoare vor face mai bine
decât noi, iar omul va înainta în mod constant - anulează ideea
că există un criteriu statornic. Exact ca în subiectivismul lui
Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e
abandonat în voia sortii generaţiilor viitoare care urmează să îl
îmbunătăţească. După un timp, oamenii încep să-şi dea seama
că au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbări, a
121
necontenitei mişcări. Atunci sufletul se revoltă. El simte că nu
există pace, nu există siguranţă. La sfârşitul veacului al
optsprezecelea ideea de progres dăduse deja naştere concepţiei
"evoluţioniste", care era mult diferită de concepţia statornică a
lui Newton, ajungând în prim plan în veacul al
nouăsprezecelea.
Aşa se face că veacul al optsprezecelea a început cu mult
optimism, dar cei mai mulţi nu-şi dădeau seama că spre
sfârşitul veacului filosofii cei mai înaintaţi urmau să
nimicească orice putinţă a vreunei cunoaşteri reale a lumii
exterioare şi orice criteriu statornic al adevărului. Ideile
profunde de acest fel au nevoie de timp spre a pătrunde până la
oameni, dar când o fac produc urmări dezastruoase.
Dezastruoasele urmări s-au văzut în Revoluţia Franceză
din 1789, care a fost aplicarea revoluţionară a ideilor
raţionaliste la schimbarea societăţii şi la întreaga rânduială a
vieţii din afară. Sfârşitul veacului al optsprezecelea a adus cu el
sfârşitul Vechii Ordini � sfârşitul unei epoci de stabilitate,
când aşezămintele omeneşti, arta şi cultura erau întemeiate cel
puţin pe o rămăşită de creştinism şi de simţăminte creştine.
Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfârşitul civilizaţiei
creştine. Înainte de 1789 era încă "Vechiul Regim"; după acest
an, urmează epoca Revoluţiei, vremurile noastre.
În această perspectivă, teoria evoluţiei poate fi înţeleasă
filosofic. Ea s-a ivit dintr-o căutare a unei legi ştiinţifice a
progresului care să justifice înaintarea revoluţionară modernă.
Teoria evoluţiei a fost propusă mai întâi de către bunicul lui
Charles Darwin, Erasmus, în 1794 - la numai cinci ani de la
Revoluţia Franceză. [Multi dintre prietenii şi apropiaţii lui
Erasmus Darwin simpatizau cu revoluţionarii francezi.
Erasmus a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Lunare,
care-i cuprindea pe simpatizanţii revoluţionarilor şi ai cărei
membri erau aceeaşi cu cei ai Societăţii Revoluţionare
conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus îl admira
îndeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revoluţiei. Era şi
francmason, la fel ca fiul său, tatăl lui Charles Darwin. (n. ed.)
]
122
J.H. Randall Jr., el însuşi evoluţionist, e destul de lipsit de
naivitate spre a admite că teoria evoluţiei este o credinţă, nu un
fapt dovedit:
"În prezent biologii admit că, la drept vorbind, nu
cunoaştem nimic de spre cauzele originii noilor specii;
trebuie să recurgem la credinţa ştiinţifică că ele au loc
datorită schimbărilor chimice din protoplasma
embrionară."[Randall, op. cit., p. 475. O afirmaţie similară a
fost făcută de un important biolog evoluţionist britanic, Prof.
L. Harrison Matthews, în Prefaţa la ediţia din 1971 a
Originii speciilor. "Realitatea evoluţiei este şira spinării
biologiei, biologia aflându-se deci în situaţia aparte a unei
ştiinţe întemeiate pe o teorie nedovedită � este deci vorba de
o ştiinţă sau de o credinţă?... Credinţa în evoluţie este astfel
paralela exactă a credinţei într-o creaţie particulară: ambele
sunt concepte despre care credincioşii ştiu că sunt adevărate,
dar până în prezent nici una nu a fost în stare să o
dovedească." (n. ed.) ]
Evoluţioniştii trebuie să recurgă la această credinţă
fiindcă, cum înşişi spun, "orice altceva este de neconceput" -
acest "orice altceva" fiind faptul că Dumnezeu a creat lumea în
urmă cu 7000 sau 8000 de ani.
Randall continuă, descriind efectul evoluţiei asupra lumii:
"În ciuda acestor dificultăţi, credinţele oamenilor de
azi au fost adânc impregnate de conceptul de evoluţie.
Marile noţiuni şi concepte fundamentale care însemnau aşa
de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Raţiunea
şi Utilitatea, au lăsat cu totul loc unui nou set care exprimă
mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume în
Creştere. O mulţime de factori au conspirat la
popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei...
Poate că accentul principal adus de Evoluţie în minţile
oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amănunţite a
proceselor de schimbare particulare. În loc de a căuta să
descopere capătul sau ţinta mersului lumii ca întreg, ori să
discernă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente -
sarcina fundamentală a ştiinţei şi filosofiei anterioare �
oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este acel proces şi
numai ceea ce produce el în părţile sale. Ei au respins [...]
123
contemplarea unei alcătuiri fixe şi statice a Adevărului,
adoptând în locul ei ţelul investigării tuturor micilor adevăruri
pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevărul care este
obârşia tuturor adevărurilor, ridicând sufletul omenesc
deasupra tuturor experienţelor omeneşti, în tărâmul celui
veşnic... ci răbdătoarea, neobosita şi nesfârşita căutare a unei
infinităţi de adevăruri finite din experienţa noastră - iată ţelul
oricărei strădanii ştiinţifice şi filosofice a zilelor
noastre."[Randall, op. cit., pp. 475-77. ]
Randall menţionează felul cum schimbarea aşezămintelor
omeneşti - diferitele idei asupra moralei etc. - întăresc credinţa
în evoluţie:
"Concepţia asupra omului ca organism care
reacţionează la şi acţionează asupra unui mediu complex a
devenit astăzi fundamentală.[Aceasta e teza principală a
concepţiei evoluţioniste şi a Epocii Revoluţionare privitor la
natura umană. Ea s-a clădit din filosofia ştiinţifică a
darwinismului şi din filosofia politică a admiratorului lui
Darwin, Karl Marx, şi este comună tuturor construcţiilor
totalitare şi utopice derivate din acestea două, inclusiv
liberalismului modern şi feminismului radical. Judge Robert
H. Bork, în cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern
Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper
Collins, New York, 1996), enunţă succint această teză
evoluţionistă astfel: "Natura umană e infinit modelabilă,
astfel că o natură umană nouă, mai bună şi poate chiar
perfectă, se poate produce prin rearanjarea instituţiilor
sociale." Feminista Shere Hite, în Hite Report on the Family,
a înfăţişat această credinţă atunci când zicea: "Nu există
nimic de felul unei Ťnaturi umaneť. Mai curând, există o
structură psihologică care este implantată cu grijă în minţile
noastre pe măsură ce învăţăm dragostea şi ecuaţiile de putere
ale familiei � pe viată. Din fericire, familia e un aşezământ
omenesc: oamenii au făcut-o şi tot oamenii o pot schimba."
(n. ed.)] Toate ideile şi aşezămintele sunt gândite astăzi în
primul rând ca produse sociale, funcţionând în grupuri
sociale şi izvorând din necesitatea săvârşirii unei anumite
adaptări a naturii umane la mediul înconjurător. Toate
domeniile de interes uman de astăzi au fost supuse acestei
124
generale tendinte sociologizante şi psihologizante; exemplul
religiei şi teologiei este edificator. În vreme ce veacul al
optsprezecelea socotea religia şi teologia ca pe un set de
propoziţii deductive şi demonstrative, oamenii de azi
socotesc religia în primul rând ca pe un produs social, un
mod de viată izvorât din organizarea socială a
experienţelor religioase ale oamenilor, iar teologia ca pe o
raţionalizare a anumitor simţăminte şi experienţe
fundamentale a naturii umane. Nu mai căutăm să dovedim
existenţa lui Dumnezeu, ci vorbim de Ťînţelesul lui
Dumnezeu în experienta umanăť; nu mai căutăm să
demonstrăm viata viitoare, ci investigăm efectul credinţei
în nemurire asupra comportamentului uman."
Vedem cât se poate de limpede că avem aici Următoarea
treaptă de după Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu
mai poţi crede în acele idei învechite. Este o nouă treaptă, care
nu are nimic de-a face cu "descoperirea ştiinţifică" a evoluţiei
� nu e decât ceea ce pluteşte în aer. De vreme ce raţiunea îşi
continuă marşul, va sfârşi prin propria sinucidere.
Randall urmează:
"Evoluţia a introdus o cu totul altă scară de valori.
Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era
raţionalul, naturalul, chiar primitivul şi necoptul, pentru
noi lucrul cel mai de dorit se identifică mai curând cu ca
pătul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii noştri
laudativi sunt Ťmodernť, Ťla ziť, Ťînaintatť, Ťprogresistť.
În aceeaşi măsură ca şi Epoca Luminilor noi tindem să
identificăm ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea
nu mai este ordinea raţională a naturii, ci culminarea
procesului evolutiv, pe care-l luăm drept pârghia existentei
noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gândi un
apelativ mai rău decât a numi pe un om Ťentuziast
nefirescť; noi preferăm să-l etichetăm drept Ťfosilă
demodată şi depăsităť. Epoca aceea credea într-o teorie
dacă era numită raţională, folositoare şi naturală; noi îi
dăm întâietate dacă este Ťultima descoperireť. Trebuia să
fim mai curând modernişti şi progresişti, decât gânditori
chibzuiţi. Rămâne de văzut dacă în noua noastră scară de
valori nu am pierdut la fel de mult pe cât am câştigat...
125
Ideea de evoluţie, aşa cum a ajuns să fie înţeleasă în final, a
întărit atitudinea umanistă şi naturalistă."
129
Întreaga filosofie evoluţionistă ce-i prinde astăzi pe
oameni îi face să creadă, adesea inconştient, într-o concepţie
despre creaţie şi viată ce este exact opusul învăţăturii creştine:
simplul devine complex, sălbăticia "evoluează" spre civilizaţie,
nedesăvârşitul face să apară desăvârşirea, "progresul" etc. În
concepţia Ortodoxiei, ceea ce este desăvârşit cade în
nedesăvârşire (Raiul, în lumea căzută; şi chiar istoric, Sfinţii
Părinţi observă căderea omenirii în general, până la venirea lui
Hristos - cf. Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie al
Nyssei), iar omul din zilele de pe urmă va fi mult mai jos
duhovniceşte decât în Biserica primară (cf. prorocia Sfântului.
Nil Izvorâtorul de Mir şi a Sfântului Nifon al Constantiei);
nestricăciunea şi nemurirea preced stricăciunea şi moartea. [Sf.
Nil Izvorâtorul de Mir (+1651), arătându-se după moarte
călugărului căzut Theofan din Muntele Athos, în anul 1817, a
prorocit despre starea omenirii în vremurile din urmă: "Lumea
din vremea aceea se va schimba şi se va face de nerecunoscut.
Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca
mintea omului din vremea aceea de patimile cele trupeşti ale
curviei şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea.
Atunci lumea va deveni de nerecunoscut, schimbându-se fetele
oamenilor, şi nu vei mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale
femeilor pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap.
Oamenii din vremea aceea se vor purta fără cuviinţă, fiind
sălbătici şi cruzi ca nişte fiare, din cauza ispitelor lui Antihrist.
Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, dragostea va
pieri. [...] Atunci vor schimba obiceiurile şi predania
creştinilor şi a Bisericii. Cuviinţa şi curăţia vor pieri de la
oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de
arginti va ajunge la cele mai mari trepte. (...) Curviile,
preacurviile, sodomiile, hoţiile, omorurile vor fi pe toate
drumurile in vremea aceea. (...) Bisericile lui Dumnezeu se vor
lipsi de preoţi credincioşi şi evlavioşi." Vezi de asemenea
prorociile Sfântului Nil despre decăderea vieţii monahale
ortodoxe în The Orthodox Word, nr. 21 (1968), pp. 143-49.
Prorocia Sfântului Nifon, Episcopul Constantiei Ciprului (sec.
al IV-lea), spune astfel: "Până la sfârşitul veacului acestuia nu
vor lipsi nici prorocii Domnului Dumnezeu, şi nici slugile
diavolului. Dar in vremurile din urmă, cei ce vor sluji cu
130
adevărat lui Dumnezeu vor reuşi să se tăinuiască de oameni şi
nu vor făptui printre ei semne şi minuni, ca în timpurile
noastre, ci vor merge pe calea faptelor şi a smereniei, iar în
împărăţia Cerească vor fi mai mari decât Parinţii ce s-au
proslăvit prin semne. Căci în acea vreme nimeni nu va face
minuni în fata oamenilor, care să-i aprindă, insuflându-le
dorinţa nevoinţelor ascetice. (...) Mulţi, aflându-se în neştiinţă,
vor cădea in prăpastie, abătându-se întru lăţimea căii largi şi
întinse" (citată in Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului,
Mănăstirea Slătioara, 1996,p. 195). ]
Desăvârşirea şi nemurirea veacului viitor (cerul) nu sunt o
dezvoltare sau o "evoluţie" din lumea prezentă (cum ar zice
Teilhard de Chardin; de fapt, hiliasmul este o consecinţă
aproape inevitabilă a evoluţiei), ci o preschimbarea ei din
temelii.
Scopul principal al "filosofiei evoluţioniste" este
răsturnarea perspectivei creştine, întemeiate pe Dumnezeu Care
face totul precum voieşte El, punând în locul ei ceva mai "pe
înţelesul" omului căzut - raţionalism, umanism. Iată de ce
"evoluţia" a fost dezvoltată treptat de filosofia modernă
agnostică, atee şi deistă, înainte de a se găsi măcar o dovadă
"ştiinţifică". Perspectiva creştin-ortodoxă (Raiul, scurtimea
[timpului acordat] lumii acesteia etc.) este o perspectivă cu
totul nouă pentru cei prostiţi de moderna filosofie "luministă",
al cărei produs-cheie este evoluţia.
131
savanţilor despre "marea vârstă a pământului", de obicei fără
să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste
ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu
creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular
din aceste credinţe în vârstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei
şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp
de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară,
începând cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă
atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc.
Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea
instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri,
inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la
pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.
Cândva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că
pământul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor
ani de lucru a început să se îndoiască de "dovezile" acestui
fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară.
Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia
creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground
Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).
1. Datarea radioactivă
132
În principiu există două tipuri de metode de datare
radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea
fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit
niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră
în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai
vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune,
folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom
discuta despre metoda C-14.
A doua mare categorie se mai numeşte "datarea cu metale
grele" şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu
şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit
pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dând adeseori
vârste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani.
Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea
vechime a pământului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le
critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.
Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un
anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40
sau Rb-87. Ei se numesc izotopi "mamă". Sunt elemente
radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa
sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite
izotopi "fiice".
2. Erori experimentale
3. Discrepante dovedite
133
Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide
şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de
specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o
cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole
tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare
autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology
Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16,
septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi şi cartea din 1999 a
lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating
Methods, Institute for Creation Research, El Cajon,
California.]
Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date,
măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele
atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vârstele
"aşteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate
cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele
radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui
cercetător:
"În general, se presupune că datele ce intră în Ťmarja de
corectitudineť sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu
concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele
nu sunt explicate complet."
Când aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor,
foloseau ,cuvinte de tipul "posibil", "poate", "probabil", "ar
putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea
detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în
esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion.
Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea
argonului, dacă vârsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia
argonului dacă e prea mare.
Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor
prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a
întâmplat ceva de acest fel într-un anume caz.
Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-
argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vârstă
recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de
la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns până la 22 de
milioane de ani. Joan Engels scria:
134
În prezent se ştie foarte bine că vârstele obţinute cu K-Ar
de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de
discordante."
4. Craniul 1470
136
Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi
Zoroaster Granite.
De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă
cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul
metamorfic cel mai tânăr din zonă. El provine de la un vulcan,
după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi
după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe
versanţii canionului deja erodat.
Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi
graniturile de adâncime au peste 600 de milioane de ani
vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vârsta
scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie
estimată la câteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tânără decât
straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului.
Astfel, comparând vârstele măsurate cu acurateţe ale mai
multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre
siguranţa generală a metodelor radiometrice.
Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai
măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în
momentul ultimului raport pe care îl am.
Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe
cifre de "vârstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu
se potriveau defel una cu cealaltă). Cea "mai precisă" vârstă a
izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1
miliarde de ani.
Dar vârsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a
scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vârsta de
"2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai
mare decât vârsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să
fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra
metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să
aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe
concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument
to Catastrophe (1994), ca şi caseta video însotitoare, Grand
Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]
6. Cauzele erorilor
137
Există câteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea
radiometrică. Principalele probleme (începând de la cele de
mai mică importantă) sunt:
1. Acurateţea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt
considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de câteva procente şi,
dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
2. Constanta ratelor de dezintegrare - mulţi savanţi cred că
ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se
poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof.
John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi
ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society,
Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry
Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el
referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a
lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au
arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.
3. Activarea neutronică din surse necunoscute - Prof.
Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a
descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o
cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi
fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului.
Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică
în Pb-207. Când Cook a făcut această corecţie, vârsta calculată
s-a redus de la 600 de milioane de ani până la epoca modernă.
[Trevor Norman şi Barry Setterfield, "The Atomic Constants,
Light, and Time", Stanford Research Institute International
Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w
Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and
Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri
nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată
că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă,
trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost
posibil în întreaga lume, afectând toate rocile într-un mod ce nu
poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.
4. Integritatea atomilor în roci - aceasta stârneşte cea mai
mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai
des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile
de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt
supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice.
138
Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara
rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale
graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă
spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb,
dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi
plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline.
Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din
dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie
invalidate.
5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul
izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost
materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această
întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi
dovedit - o decizie pe bază de credinţă.
141
Vedem că problema "pământ vechi - pământ nou" se poate
rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o
alegem.
Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem
posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem
îndreptăţiţi să credem că pământul are miliarde de ani vechime.
Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să
intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem
îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vârstă de
doar câteva mii de ani.
Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile
fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive
filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din
sistemele de credinţă întemeietoare.
142
lor ştiinţifică, raporturile evoluţionismului cu alte discipline
biologice, valoarea lui didactica.
Iată ce spune Isaac Newton despre limitele ştiinţei:
"Mijlocul cel mai bun şi cel mai sigur pentru a studia natura
este în primul rând descoperirea şi determinarea
caracteristicilor fenomenelor prin experimente, în timp ce
ipotezele asupra originii lor pot fi lăsate în planul secund.
Aceste ipoteze trebuie să se supună naturii fenomenelor, nu să
se încerce impunerea lor ignorând probele experimentale". În
lumina acestei definiţii este evident că în realitate Darwin nu a
extins revoluţia ştiinţifică a lui Copernic, Keppler, Galilei şi
Newton în domeniul biologiei (cum spun evoluţioniştii), ci pur
şi simplu a mutat principiul cunoaşterii fenomenelor de la
studiul funcţionării lor la cel � complet diferit � al originii
lor, susţinând de fapt contrariul fata de Newton, adică
posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice fără verificare
experimentala.
Într-adevăr, spre deosebire de alte discipline biologice
(spre exemplu fiziologia) care studiază funcţionarea
organismelor, evoluţionismul studiază originea lor. Dar in timp
ce în alte discipline teoriile sunt supuse verificării
experimentale şi rămân să facă parte din ştiinţă numai daca trec
o asemenea verificare, evoluţionismul, dimpotrivă, este inserat
în ştiinţele biologice fără să fi trecut prin ciurul probelor
experimentale.
Cu toate acestea, evoluţionismul este predat ca ştiinţă � şi
implicit cu acelaşi merit � împreună cu alte discipline
biologice. Din punct de vedere metodologic aceasta vrea sa
spună că se ignoră diferenţa între probe şi speculaţii, se
confundă realitatea cu fantezia şi se consideră supoziţiile drept
certitudini. Toate acesta au consecinţe didactice negative pentru
că împiedică dezvoltarea capacităţii de recunoaştere a
diferenţelor dintre lucruri (care sunt mai importante decât
asemănările), de a gândi în mod critic şi de a înţelege însăşi
natura cunoaşterii ştiinţifice. Din aceste motive, Rudolf
Virchow, medic, antropolog şi contemporan cu Darwin,
considera darwinismul vătămător pentru reputaţia ştiinţei, era
împotriva introducerii lui printre disciplinele ştiinţifice şi
predării lui.
143
Prezentarea evoluţionismului ca teorie ştiinţifică bazată pe
legi şi pe probe este un fals uşor de descoperit dacă se posedă
un minimum de cunoştinţe privind metodologia ştiinţifică şi
aspectele ei specifice. În Italia, s-au exprimat in acest sens în
repetate rânduri autorităţi indiscutabile precum Giuseppe
Sermonti (biolog şi genetician), Roberto Fondi (paleontolog) şi
Antonino Zichichi (fizician).
Cu toate acestea, evoluţionismul este predat chiar din
şcoala elementară şi prezentat drept "cuvântul ştiinţei" unor
copii care nu sunt încă în măsură să înţeleagă validitatea lui
ştiinţifică. Acest ultim aspect, face separarea evoluţionismului
de ştiinţe şi aşezarea lui printre ideologii şi religii, nu numai o
operaţiune importantă din punct de vedere metodologic şi
didactic, ci şi un act necesar de responsabilitate în confruntările
fiilor noştri, studenţilor noştri şi a însăşi inteligenţei noastre.
Referinţe
Fantasticii lilieci
Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)
144
putea să nu avem lemnul de balsa, bananele, pătlagina, sau
piersicile. Liliecii sunt mult mai eficienţi în capturarea
insectelor decât sunt metodele folosite de oameni. Într-adevăr,
un liliac gri poate elimina până la 8.000 de insecte pe noapte �
un motiv în plus pentru a tolera �cuiburile de lilieci�.
De unde au apărut ei? �Toţi liliecii din ziua de azi se trag
dintr-un strămoş comun care putea zbura�1 � spune
evoluţionismul. Dar în ceea ce priveşte dovezile, această
declaraţie � şi cele înrudite � este rezultatul unei simple
presupuneri. Aceeaşi sursă admite că �Genealogia [adică
strămoşii evolutivi] liliecilor este o problemă întunecoasă,
totuşi, şi a inspirat câteva idei destul de exotice�2 şi ��
liliecii prezintă una din enigmele supreme ale evoluţiei�3. De
notat că ştiinţa secularizată nu poate oferi un răspuns privind
originile liliecilor şi prin urmare imaginaţia cuiva trebuia să
umple golul: �� poţi construi tot felul de scenarii plauzibile
despre felul în care au apărut liliecii�4. Oricum ar fi,
evoluţioniştii continuă să susţină că liliecii au evoluat din
mamifere mici şi ne-zburătoare, chiar dacă �Nu sunt
cunoscute stadii intermediare între lilieci şi insectivore�5.
Savanţii creaţionişti susţin că Dumnezeu a creat liliecii şi
că ei sunt mărturii ale mâinilor Sale creatoare (vezi şi Romani
1: 20). Una dintre caracteristicile special construite ale liliecilor
este uimitorul lor sonar: ei trimit sunete de mare frecvenţă şi
localizează obstacolele din apropiere în funcţie de unda sonoră
care se reflectă din acestea. Liliecii trimit impulsul cu frecvenţa
de 100.000 Hz (cicluri pe secundă), frecvenţă care, în doar o
fracţiune de secundă, poate scădea până la 30.000 de Hz (prin
comparaţie, limita superioară a auzului uman este de 20.000
Hz). Liliecii s-ar putea asurzi cu uşurinţă dacă nu ar avea un
muşchi special pe care Creatorul l-a plasat în urechea lor
medie. Acesta se contractă rapid pentru a �îngheţa� osul
asociat cu auzirea în timp ce impulsul este trimis � dar se
relaxează tocmai la timp pentru a primi ecourile impulsurilor
anterioare.
Cât de eficient este sonarul? Se prea poate ca liliecii să
�simtă� mintal cu impulsurile lor ultrasonice la fel cum noi
putem vedea cu proprii ochi!6. În loc să recunoască această
complexitate ca provenind prin mâna Creatorului, secularii îl
145
dezbracă pe Dumnezeu de măreţie, spunând că �Impulsurile
cu frecvenţa modulată par a fi evoluat în capacitatea de
ecolocaţie a liliecilor, o gamă largă de frecvenţe fiind potrivite
pentru descrierea ţintei şi măsurarea corectă a distanţei�7
(subl. noastră). Creaţioniştii ar spune: �Dumnezeu a creat
capacitatea liliecilor de a produce impulsuri cu frecvenţa
modulată pentru că o gamă largă de frecvenţe le face potrivite
pentru descrierea ţintei şi măsurarea corectă a distanţelor�.
Bibliografie
146
Numărul de infecţii cu Mycobacterium tuberculosis,
bacteria care cauzează TBC, sunt în creştere. În fiecare an apar
cca. 8 milioane de cazuri noi iar 2 milioane de persoane mor
din cauza TBC. Dar nu toţi oamenii care sunt expuşi la această
bacterie se îmbolnăvesc � un fenomen explicat în mod curent
prin diferenţele genetice care îi fac pe unii mai predispuşi la
îmbolnăvire decât alţii. Într-adevăr, un studiu ştiinţific recent a
relevat faptul că o anumită regiune a cromozomului 17 este
asociată cu riscul mărit de a dezvolta tuberculoza activă, dar
gena/genele responsabile pentru acest efect nu fuseseră
identificate.
Flores-Villanueva şi colegii săi arată că factorul aflat în
spatele acestei creşteri a susceptibilităţii la TBC este o mică
schimbare în gena care codifică o proteină numită MCP-1
(gena se află în cromozomul 17). Schimbarea genetică este
minusculă, secvenţa de ADN diferind doar printr-o singură
nucleotidă (blocurile constructive ale ADN-ului) de cea
normală. Această schimbare, care a dus la creşterea productiei
de MCP-1, a fost de cinci ori mai întâlnită la persoanele cu
TBC activ decât la cei infectaţi dar care nu au dezvoltat boala.
MCP-1 este o proteină care ajută la atragerea celulelor
imunitare la locul infecţiei. Din acest motiv, proteina este
importantă în timpul în care organismul dă primele răspunsuri
la bacteria cauzatoare de TBC. Dar un nivel excesiv de mare de
MCP-1 poate fi periculos, acestea inhibând producerea unei
alte proteine cu rol imunitar, interleukin-12. Interleukin-12 este
necesară pentru activarea celulelor imunitare care luptă
împotriva infecţiei odată ajunse la "locul faptei". Într-un
comentariu ce însoţeşte articolul, geneticienii Alexandre Alcais,
Jean-Laurent Casanova şi colegii de la Universitatea din Paris
subliniază faptul că acesta este fenomenul genetic cu cel mai
mare impact asupra TBC dintre cele descoperite până acum.
Gheţarii şi Potopul
Stephen Caesar (traducere de Dănuţ Ieşeanu)
147
Mulţi creaţionişti fac o legătură între Potopul Biblic şi
Era glaciară, această întâmplare fiind dedusă pentru prima
oara de creaţionistul Louis Agassiz în anii 1800. Aceasta
legătura s-a întărit odată cu expediţia ştiinţifică din nordul
Groenlandei (North GRIP), condusă de omul de ştiinţă
danez J.P.Steffensen. Revista The New Yorker a caracterizat
activitatea lui Steffensen şi colaboratorilor săi subliniind
ceea ce reprezintă pentru catastrofism:
�În urmă cu câteva decenii a avut loc o schimbare...în
modul oamenilor de ştiinţă de a privi clima Pământului.
Noul punct de vedere stă sub lozinca "climat schimbat
brusc", deşi s-ar putea chema neo-catastrofism după
teoriile inspirate din Biblie cu privire la potop şi la
dezastrul respectiv...Această idee este susţinută de
copleşitoarele dovezi empirice, multe dintre ele găsite în
Groenlanda. Climatul terestru nu a suferit o schimbare
treptata, ci una violenta şi fără avertizare. �(Kolbert
2002:30)
148
Revista a mai notat totodată că, într-o altă locaţie GRIP
numită Dye 3, �conform rezultatelor importante descoperite
în Century Camp, se demonstrează că ceea ce părea a fi o
anormalitate, poate fi totuşi repetabil.� (Kolbert 2002:35)
Şi mai important e ca în urma acestor fluctuaţii
catastrofale ale temperaturii a avut loc o masivă infuzie de
�apă dulce� în oceane. Această relatare coincide cu potopul
cărţii Facerii care a constat atât în revărsări masive de ape sub
forma de ploi, cât şi în revărsarea apelor de sub suprafaţa
Pământului (�În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a
doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii, în chiar ziua aceea, s-
au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi jgheaburile
cerului s-au deschis� Facere 7:11).
Revista The New Yorker a mai precizat:
�Nici o forţă externă cunoscută şi nici măcar o
ipoteză nu poate explica salturile atât de violente şi de dese
ale temperaturii, precum ne arată aceste bucăţi de gheaţă.
Cumva, sistemul climateric, printr-un incredibil mecanism
de feedback, trebuie să fi fost capabil de a-şi genera
propriile instabilităţi. Cea mai populară ipoteza e că
�oceanele sunt responsabile� de acest lucru. Curenţii de
la tropice, îndreptându-se spre poli, au adus cu ei o
cantitate uriaşă de căldură, şi dacă acest mecanism al
circulaţiei s-ar fi putut cumva opri, să zicem din cauza unui
influx brusc de apa dulce, ar fi putut avea un impact
dramatic.� (Kolbert 2002:35).
Fraze precum �influx brusc de apă dulce� şi �impact
dramatic� invocă cu siguranţă imaginile potopului biblic. În
plus, aşa cum şi articolul a menţionat, dovezile pentru neo-
catastrofism sunt atât de copleşitoare încât aceste idei sunt
îmbrăţişate de aproape toţi geologii.
Referinţe:
149
Îndreptând greşelile - Uimitoarea
abilitate de reparare
categoria Minuni "naturale"
150
secularişti să dea o descriere darwinistă pas-cu-pas a apariţiei
unei molecule funcţionale de ADN din elemente chimice brute.
Dar cum au putut cele 130 de gene reparatorii de ADN uman
cunoscute să evolueze pentru a ajuta la... repararea însuşi
ADN-ului? Se sesizează cu uşurinţă aici o situaţie imposibilă:
în timp ce ADN-ul evolua din elemente chimice brute, ar fi
avut neapărată nevoie de asistenţa moleculelor reparatorii
ADN; aceste molecule, însă, puteau evolua abia mai târziu,
fiind programate de ADN!
Dumnezeu a proiectat o serie de sisteme de reparaţie ADN
şi corectori (enzime), fiecare având sarcina de a repara câte o
problemă specifică. De exemplu, există enzime implicate în
corectarea greşelilor de extirpare care recunosc bazele
împerecheate greşit şi enzime implicate în repararea extirpării
nucleotide (REN), care este un mecanism de reparare tip
„taiere şi lipire” universal. REN are funcţia de a îndepărta
greşeala - numită leziune - şi de a umple golul cu ADN nou.
Această operaţie se poate asemăna cu îndepărtarea de către
dentist a ţesutului cariat şi înlocuirea golului cu o umplutură
("umplutura" în procesul de reparare al ADN-ului este o
nucleotidă funcţională).
Există deasemenea mici motoare moleculare numite
"elicoidale" (de exemplu AdnB elicoidal şi alte motoare
multimetrice) care efectiv „deşiră” ADN-ul din starea normală
dublu-spiralată în două şiruri separate. Elicoidele îndeplinesc
acest lucru rupând rapid legăturile de hidrogen dintre
nucleotide (porţiunea "trepte de scară" din moleculă) într-o
manieră cumva asemănătoare felului în care se mişcă râma.
Alte enzime, special proiectate, trebuie să asigure separarea
completă a celor două şiruri. Ocazional, acest uimitor
mecanism de reparare dă greş - aşa cum fac toate sistemele
noastre în cele din urmă - rezultând o alterare sau schimbare
permanentă a acelei porţiuni de ADN. Aceasta se numeşte o
mutaţie. Desigur, mutaţiile în porţiunile vitale pot fi mortale
pentru organism.
Tocmai aceasta e problema. Sistemele de reparare a ADN-
ului lucrează din greu să repare aceste schimbări care apar
zilnic în miliardele de baze-nucleotide care compun plantele,
oamenii şi animalele. Dar evoluţia este dependentă de chiar
151
aceste schimbări (mutaţii) care se presupune că ar conduce la
noi structuri şi funcţii.
Astfel, observăm că felul în care se prezintă ADN-ul
asigură faptul că evoluţia nu ar fi putut avea loc prin mutaţii,
împotriva cărora natura luptă efectiv prin aceste mecanisme
intrinseci ei.
152
Naţionale de Ştiinţe (National Academy of Sciences) din 14
noiembrie.
"Aceste rezultate surprinzătoare arată că temperatura
afectează puternic descompunerea materiei organice şi este
nevoie ca ea să fie luată în calcul pentru înţelegerea rolului
sedimentelor în circuitul global al carbonului", a declarat Paul
Kemp, directorul Programului pentru Biologie Oceanografică
al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă (National Science
Foundation - NSF), care a finanţat cercetările împreună cu
Programul pe Termen Lung de Cercetare Ecologică (Long-
Term Ecological Research - LTER) al NSF.
Savanţii ştiau de mult că un rol crucial în multe procese
terestre şi atmosferice îl are carbonul organic îngropat în
sedimentele marine. Numărul de microorganisme care se
hrănesc cu acest carbon nu este deloc mic.
"Microorganismele responsabile pentru degradarea
materiei organice în sedimente sunt deseori ignoraţe", a spus
Weston. "Noi am fost interesaţi în deschiderea "cutiei negre" a
sedimentelor şi în clarificarea controlului asupra temperaturii
în diferite grupe microbiene".
Weston şi Joye au studiat mostre de sedimente de la
Umbrella Creek, în apropierea gurii de vărsare a râului Satilla,
pe coasta Georgiei. Prelevând probe de sedimente în diferite
perioade ale anului, au descoperit că temperatura a afectat
procesele de descompunere a carbonului organic. Microbii care
"lucrează" în sedimente au diferite limite ale temperaturilor
optime, şi astfel ei operează diferit, în funcţie de temperatură.
"Procesele microbiene implicate în descompunerea
carbonului sunt extrem de sensibile chiar la cele mai mici
schimbări în temperatură", a declarat Joye. "Aceste rezultate
sugerează că schimbarea climei globale poate influenţa
eficacitatea reciclării carbonului organic", cu impact asupra
ecosistemelor aflate pe coaste.
Nu se cunoaşte încă, spune Joye, dacă schimbările produse
de temperatură, observate în cazul sedimentelor marine în
Georgia - zonă cu climă temperată - se vor aplica şi în cazul
altor zone geografice, cum ar fi mediile tropicale.
153
Modelul evoluţiei şi impactul său
fundamental
Iulian Ţigănelea
156
Asadar,oamenii secolului XX consuma cât mai multă
informaţie pentru următoarele motive:
Filozofia mass-media
Perspectiva manipulării
158
O descoperire importanta in biologia
plantelor
www.softpedia.com
A patra zi
160
soarelui şi a lunii. Sfântul Vasile se exprimă categoric în
susţinerea creării planetelor în a patra zi:
�Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nici nu
era încă terminat şi nici nu primise propria lui podoabă;
nu era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat
cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai
păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era
Ťnetocmitť� (Omilia a II-a la Hexaemeron, I)
�ŤŞi a numit Dumnezeu lumina zi, şi întunericul l-a
numit noapteť. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi
când văzduhul este luminat de soare şi când soarele
străluceşte in emisfera de deasupra pământului; este
noapte când soarele ascunzându-se face umbra pământului.
Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării
soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina
aceea care a fost făcuta la început şi când iarăşi se retrăgea,
potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu� (Omilia a II-a la
Hexaemeron, VIII)
�Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce
răsar din pământ, că, adică, prin atracţia căldurii lui scoate
la suprafaţa pământului puterea de germinaţie care este în
adâncul lui, de aceea Dumnezeu a dat pământului această
podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei
rătăciţi să se mai închine soarelui ca unuia care ar fi cauza
vieţii� (Omilia a V-a la Hexaemeron, I)
�În acelaşi timp, ca să nu spunem că soarele este
pricina uscării pământului, Creatorul a pregătit uscarea
pământului înainte de facerea soarelui� (Omilia a IV-a la
Hexaemeron, V)
�Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după
facerea lor a fost creată lumina; apoi a fost despărţită ziua
de noapte; apoi, iarăşi, s-a făcut tăria şi arătarea uscatului;
apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi
determinate; pământul s-a umplut cu cele ce au răsărit din
el; a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu
toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna,
ca sa nu spună oamenii că soarele este cauza şi tatăl luminii
şi nici ca cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu sa socotească
soarele creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost
161
făcut soarele în a patra zi� (Omilia a VI-a la Hexaemeron,
II)
�Atunci, la început (în ziua întâi - n.n.), s-a adus la
existenţă natura luminii; acum (în ziua a patra - n.n.),
corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei
lumini întâi-născute� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, II)
�ŤSă fie spre semne şi spre zileť, spune Scriptura. Nu
ca să facă zilele, ci ca să stăpâneasca zilele. Că ziua şi
noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor.
Aceasta ne-o arata şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a
pus Ťsoarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre
stăpânirea nopţiiť� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, VIII)
164
Super-carapacele
Jonathan Sarfati (traducere de Paul Cocei)
165
scoica începe construcţia structurii uimitor de dure, formată din
cristale alungite, în straturi încrucişate.
Procesul de reparare necesită o fină coordonare între
straturile organice şi cele minerale. Dr. Su şi colegii săi speră
că cercetarea lor va dezvălui modul în care omul ar putea şi el
construi materiale atât de dure. Totuşi, savanţii nu au aflat încă
în ce mod este controlat acest proces la nivel molecular. Abia
atunci când vor afla cum genele �programează� acest
proces, vor fi învăţat încă o lecţie de la Programator.
Referinţe
166
Oamenii de ştiinţă au clonat până acum oi, şoareci, vite,
ţapi, iepuri, pisici, porci, catâri
şi câini. Primul cal clonat � o
iapă Halflinger botezată
Prometea � s-a născut la
acelaşi laborator în vara anului
2003. Tot aici au fost produse şi
clone de vaci.
Cel mai recent experiment
a fost derulat ca parte a
proiectului Uniunii Europene
de a studia celulele stem la animalele clonate. Celulele stem
sunt celulele "conducătoare" ale corpului, având abilitatea de a
se transforma în multe tipuri diferite de ţesut adult.
Oamenii de ştiinţă sunt interesaţi de folosirea porcului ca
model în cercetarea transplanturilor, deoarece acesta este
apropiat de om în termenii anatomiei şi fiziologiei.
167
Stiintei, le-ar putea reaseza pe amandoua la locul lor in
viata omului.
170
fostele tari comuniste si pentru capacitatea lor de a se adapta
unei noi ordini sociale.
171