Sunteți pe pagina 1din 235

Predici la Duminica a-IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - potolirea furtunii

a-IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - potolirea furtunii Index Evanghelia şi Apostolul zilei  

Index

Evanghelia şi Apostolul zilei

 

5

Comentarii patristice

- Evanghelia potolirii furtunii pe mare

8

Arhimandrit Ilie Cleopa

- Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Despre sfânta

rugăciune

16

Sfântul Ioan Gură de Aur

- Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii

21

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se

deznădăjduiască

26

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei37

Sfântul Ierarh Vasile cel mare

: Expunere a situaţiei Bisericii

47

Sfântul Nicolae Velimirovici

- Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii

51

Sfântul Teofan Zăvorâtul

– Tâlcuiri

54

Mitropolitul Augustin de Florina

- Predică la Duminica a IX-a după Rusalii – Viaţa noastră

- o mare furtunoasă

 

56

Cuviosul Paisie Aghioritul:

Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!. 60

 

Sfântul Siluan Athonitul

-

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu

71

Cuviosul Sofronie Saharov

- Lupta rugăciunii: Să ne ţinem strâns de mâna lui Dumnezeu!

 

72

Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica

- “Abandonaţi-vă în mâinile lui

Dumnezeu!”

 

78

Sfântul stareţ

Nicon al Optinei:

“Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică

necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos!”82

 

Arhim. Efrem Filotheitul

: “Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către

Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se

mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă!”

86

 

Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-

au răstignit…”

 

91

Arhim. Efrem Filotheitul despre frică, dezertare şi trândăvie în războiul duhovnicesc:

“Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război, este bombardament al vrăjmaşului… Prin urmare trebuie răbdare, stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece

cerul nădejdilor tale”

 

94

Părintele Arsenie Boca

 

-

Cuvânt la Umblarea pe Mare şi Potolirea furtunii - Iisus pe mare

 

102

Părintele Constantin Galeriu

 

- Predică la Duminica a nouă după Rusalii: Umblarea pe

mare - potolirea furtunii

 

106

Părintele Gheorghe Calciu

- Mâna lui Dumnezeu

 

115

Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia)

- Dăruind vei dobândi – Încrederea

 

117

Ierodiacon Visarion Iugulescu

- Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Corabia pe

valuri

122

Rugăciune

 

130

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

- Predică la Duminica a 9-a după Rusalii – Umblarea

pe mare – potolirea furtunii

 

131

Părintele Ion Cârciuleanu

- Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare, potolirea

furtunii

137

Părintele Iosif Trifa

– Predică la Duminica a nouă după Rusalii - Umblarea pe mare,

potolirea furtunii

 

141

Traian Dorz

- Eu sunt, nu vă temeţi!

 

144

Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii. 148

 

Traian Dorz - Iisus umblând pe mare Traian Dorz - O Doamne, cu furtuni Traian Dorz - Nu ne trimite, Doamne

 

150

153

155

Pr. Anthony M. Coniaris

-

Duminica a IX-a după Rusalii - Priviţi-l pe Iisus157

IPS Andrei Rymarenko

-

Duminica a IX-a după Rusalii - Furtuna

161

 

Pr. Gheorghe Neamţiu

 

- Duminica a IX-a după Rusalii

163

Pr. Mihai Tegzeş

- Duminica a IX-a după Rusalii - Frica, singurătatea şi îndoiala

167

Pr. Vasile Rob

- Duminica a IX-a după Rusalii - Aveţi încredere! Eu sunt, nu vă temeţi!

 

173

Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic

- Duminica a IX-a după Rusalii - Iisus umblă pe

ape

175

Pr. Răzvan Ionescu

-

Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii: “Doamne, scapă-

ne!”

 

179

Pr. Prof. Ion Buga

 

- Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Potolirea furtunii pe mare

 

181

Părintele Constantin Sturzu

: Doar trei paşi până la Dumnezeu

185

Marius Iordăchioaia - Năluca

 

189

Pr. Răzvan Ionescu

-

Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii: “Doamne, scapă-

ne!”

 

193

Ţine-te de Dumnezeu şi luptă! Hristos este totul

 

195

204

Serafim Papacostas

-

Primejduirea şi salvarea lui Petru

207

Părintele Ciprian Negreanu

- Predica în Duminica potolirii furtunii - Dumnezeu îngăduie

furtunile încercărilor ca să ne smerească şi să ne izbăvească de marea înşelare a încrederii

în propriile fapte: “Unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu”

212

Siguranţa de a fi în mâinile Domnului, cu nădejdea de a ne împrospăta mereu puterile sub acoperământul aripilor dragostei Sale: “Dacă ţi se pare că nimeni nu mai are nevoie de

tine, să ştii că în ochii Lui ai rămas de mare preţ” “Eu sunt, nu vă temeţi!” – Liniştea din toiul furtunii

226

230

Preasfinţitul Calinic

, botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor - Rostul credin ței

 

234

IPS Antonie Plămădeală

- Umblarea pe mare - Porunceşte-mi să vin la Tine!

238

Mersul pe apă în mijlocul vieţii: “Trebuie să ştim să cerem ajutor. Să întindem mâna, aşa

cum a făcut-o Petru, să ne încredinţăm Domnului”

253

 

PS Sebastian

, episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Viaţa ca o mare

253

Părintele Constantin Coman

despre spontaneitate, credinţă şi libertate257

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

- Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea

pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii - Credinţa puternică învinge încercările vieţii

 

262

Istorioară

 

268

Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia şi Apostolul zilei Evanghelia

Evanghelia

 
   
 

Ev. Matei 14, 22-34

 

22.

Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul

celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

 

23.

Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară,

era singur acolo.

 

24.

Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci

vântul era împotrivă.

 

25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.

 

26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au

strigat.

27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!

   

28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

29. El i-a zis:

Vino.
Vino.

Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne,

 

scapă-mă!

 

31.

Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai

 

îndoit?

 

32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

 

33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând:

Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

 

34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

 
 

Apostol

 
Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel I Cor. 3, 9-17 9.Căci noi împreună-lucrători cu

Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

I Cor. 3, 9-17

9.Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. 10.După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; 11.Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. 12.Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. 13.Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. 14.Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. 15.Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. 16.Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? 17.De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

Comentarii patristice - Evanghelia potolirii furtunii pe mare

Comentarii patristice - Evanghelia potolirii furtunii pe mare (Mt. 14, 22) Şi îndată Iisus a silit

(Mt. 14, 22) Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

În ț elesul duhovnicesc din aceasta trebuie văzut comparând firea celor trecătoare cu descoperirea ce se va face. Însingurarea Sa de cu seară anticipează un eveniment viitor: singurătatea Sa din vremea patimilor, când to ți ceilal ți vor fugi de spaimă.

Porunce ște apoi ucenicilor să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării cât El va da drumul mul țimilor. După ce a făcut aceasta, urcă în munte, ceea ce prefigurează că El este și pe mare și în Biserică. Porunce ște să fie dus prin toată lumea până ce se va întoarce la a doua venire la to ț i cei care au rămas din casa lui Israel, când va aduce mântuirea și iertarea păcatelor.

În sfâr șit, dând drumul mul țimilor, Domnul le permite în chip simbolic să intre în Împără ția Cerurilor. Apoi pleacă să mul țumească lui Dumnezeu Tatăl, ceea ce anticipează primirea locului Său în slavă și măre ție.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 23) Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.

De ce se duce în munte? Pentru ca să ne înve țe că singurătatea și pustia sunt bune atunci când vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. Și-L vedem continuu retrăgându-Se în pustie, petrecându- Și adesea nop țile în rugăciune ca să ne înve țe cu toată tăria să căutăm lini ște ca să ne rugăm, dacă timpul și locul ne permit. Pentru că pustia este mama lini știi, un port al lini știi în care scăpăm de toate necazurile.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian
(Sfântul
Ioan
Gură
de
Aur,
Evanghelia
după
Matei,
Omilia
50.1,
traducere
pentru
Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri,
căci vântul era împotrivă.
Ucenicii sunt din nou arunca ți în valuri, fiind prin și de o furtună la fel de mare ca și cea de
dinainte. U șor și treptat îi duce pe ucenici către lucruri mult mai înalte, chiar până la punctul de
a-i face să îndure totul cu bărbă ție. Dacă la furtuna de dinainte Îl aveau pe Hristos cu ei în
corabie, acum erau singuri. Chiar și dormind în corabie, era gata să-i ajute în necaz dar nu era
mai era cu ei.
Acum îi duce într-o încercare mai înaltă pentru că acum nu mai era cu ei. S-a îndepărtat și
permite să se ivească o furtună în mijlocul mării. Toate acestea erau ca să-i întărească și să nu
privească către o speran ță de scăpare pământească venită dintre cele pământe ști. Apoi îngăduie să
fie învălui ți de furtună întreaga noapte ca să le trezească pe deplin inimile lor împietrite. Astfel
S-a ocupat Iisus de firea fricii lor, pe care apa cea învolburată și timpul o născuse. Îi trimite într-o
situa ție în care ei să-L dorească mai mult și să- și țină mintea în permanen ță îndreaptă către El.
(Sfântul
Ioan
Gură
de
Aur,
Evanghelia
după
Matei,
Omilia
50.1,
traducere
pentru
Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri,
căci vântul era împotrivă.
Între timp, corabia cu ucenicii în ea, adică Biserica, se love ște și se clatină în mijlocul furtunii
ispitelor, în timp ce vântul vuie ște potrivnic. Cu alte cuvinte, du șmanul diavol se luptă să
oprească vântul de a se lini ști. Dar mai puternic este Cel care stă de partea noastră, pentru că în
mijlocul schimbărilor din via ța noastră, El este cel care ne dă încredere. El vine și ne întăre ște ca
să nu ne lovim de corabie și să fim arunca ți peste bord. Pentru că, de și corabia este aruncată în
ape tulburi, rămâne corabie. Singură duce pe ucenici și prime ște pe Hristos. Pe apă se află într-
adevăr în primejdie, dar fără ea, nu ar mai rămâne decât moartea. De aceea, stai în corabie și
cheamă-L pe Dumnezeu. Când tot sfatul cel bun cade, când cârma nu mai este de folos și când
pânzele duc mai spre primejdie decât să ajute, când nu mai există nici un ajutor și nici o putere
omenească, singura scăpare pentru corăbieri rămâne să strige la Dumnezeu. Așadar, va lăsa El,
Cel care ajută celor ce sunt pe mare să ajungă în port, pe Biserica Sa și o va împiedica să ajungă
în pace și lini ște?
(Fericitul Augustin, Predica 75.4,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Cine altul decât Creatorul universului este cel care a mers pe mare? Cu adevărat Cel, despre care
Sfântul Duh a vorbit cu mult înainte prin fericitul Iov: El singur este Cel ce întinde cerurile şi
umblă pe valurile mării (Iov 9, 8). Solomon este cel care a vorbit despre El spunând că: Eu întru
cele înalte m-am sălăşluit şi scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de jur împrejur balta
cerului şi în fundul adâncurilor am umblat (Eclesiasticul 24, 4-5). Proorocul David a spus și el în
psalmi: În mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe şi urmele Tale nu se vor cunoaşte (Ps.

76, 18). Asemenea și Avacum: …puhoaie de apă au trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său (Avac. 3, 10).

Ce este mai evident și mai clar decât această mărturie? Ea trimite la Hristos care merge pe apă precum o face pe uscat. Acesta este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care demult și după voia Tatălui a întins cerurile și în vremea lui Moise a arătat oamenilor drumul în chipul stâlpului de nor.

(Croma țiu, Tratat la Matei 52.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.

Între timp, ucenicii sunt lovi ți de vânt și de mare. În mijlocul necazurilor din lume, luptându-se cu duhurile necurate, sunt arunca ți încoace și-n colo. Dar Domnul vine la straja a patra din noapte. Căci la ceasul al patrulea, se va întoarce la o Biserică rătăcită și pierdută. La straja a patra din noapte, nelini ștea este cea mai mare. Prima strajă a fost a legii, a doua a proorocilor, a treia a venirii Domnului în trup, iar cea de-a patra, a venirii Sale în slavă. Dar va găsi biserica tulburată și hăituită de către duhul lui antihrist și de către lume. Și a șa cum ne a șteptăm de la antihrist, vor suferi ispite de tot felul, chiar și la venirea Domnului vor fi îngrozi ți de către înfă ți șările în șelătoare ale lucrurilor și nălucilor ce le vor vedea ochii lor. Iar atunci, Domnul le va vorbi și le va alunga spaima spunând: Eu sunt. Va alunga teama de apropiata distrugere, prin credin ța lor în Cel ca va să vină.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.

Să ne îndreptăm aten ția către în țelesul celei de-a patra străji din noaptea în care Domnul vine la ucenicii Săi prin și de furtună. Prima strajă a nop ții, adică a lumii prezente, este în țeleasă a fi de la Adam până la Noe, a doua de la Noe până la Moise, cel prin care s-a dat legea. Straja a treia a fost de la Moise până la venirea Domnului și Mântuitorului nostru. În timpul acestor străji, Domnul, chiar înainte de a veni în trup, prin aten ția îngerilor, apără taberele sfin ților Săi de la cursele vrăjma șului, adică ale diavolului și ale îngerilor Săi, care de la începutul lumii au uneltit împotriva mântuirii celor drep ți. În straja întâi sunt ocroti ți Abel, Set, Enos, Enoh, Matusalem și Noe. În straja a doua, Avraam, Melchisedec, Isaac, Iacov și Iosif. În cea de-a treia, Moise, Aron, Iosua fiul lui Nun și după aceea, către ceilal ți drep ți și prooroci. Straja a patra reprezintă vremea de la na șterea Fiului lui Dumnezeu în trup și în care a pătimit, vremea despre care a promis ucenicilor și Bisericii Sale că va priveghea după ce va învia, spunând: iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).

(Croma țiu, Tratat la Matei 52.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 26) Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.

Văzându-L umblând pe mare, spune Evanghelia,ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Acesta este felul în care Domnul se îngrije ște de frica noastră, nu ezită să aducă lucruri mai grele, care mai îngrozitoare decât cele de dinainte (această modalitatea se aseamănă cu ceea ce psihologii numesc terapie de șoc pentru desensibilizarea răspunsurilor

cauzate de frică n.tr.). Ucenicii nu erau înfrico șa ți numai din cauza furtunii, ci și din cauza distan ț ei mari de țărm. Ia seama că nu a alungat întunericul de-ndată și nici nu a venit ca un fulger ca să-i salveze ca să-i întărească precum am spus, lăsând în mijlocul spaimei și învă țându-i să fie răbdători ca să le îndure. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!

De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus. Astfel, îi învă ța să nu caute imediat orice scăpare din necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate încercările cu curaj. În orice caz, chiar atunci când păreau să fie scăpa ți, frica a fost din nou înmul țită în ei.

(Sfântul

Ioan

Gură

de

Aur,

Evanghelia

Doxologia.ro de Lucian Filip)

după

Matei,

Omilia

50.1,

traducere

pentru

(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!

Cea de-a patra strajă înseamnă sfâr șitul nop ții. Fiecare strajă are trei ore, ceea ce înseamnă că la sfâr șitul lumii, Domnul va veni să mântuiască mergând pe apă. De și această corabie este lovită de furtunile ispitelor, vede în slavă pe Domnul mergând pe valurile mării, adică călcând peste toate puterile acestei lumi. Căci prin vocea patimilor Sale, a dat pildă de smerenie în trup. Acele valuri ale mării, în fa ța cărora cu voie S-a supus, au fost lini știte, după cum spune și profe ția:

intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit (Ps. 68, 3).

(Fericitul Augustin, Predica 75.7,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

Petru este aflat ca având tot timpul o credin ță arzătoare. Când ucenicii sunt întreba ți cine spun oamenii că este Iisus, Petru afirmă că El este Fiul lui Dumnezeu. De și gre șe ște, vrând să urmeze pe Hristos la patimi, prin dragostea sa nu gre șe ște. Nu dore ște moartea Celui pe Care cu pu țin mai înainte îl nume ște Fiu al lui Dumnezeu. Petru este printre primii care merge cu Mântuitorul pe munte și singurul care Îl urmează la patimi. Cu lacrimi amare spală de-ndată păcatul lepădării în care a căzut de teamă. După patimi, pe când pescuiau pe lacul Ghenizaretului, Domnul stătea la mal, în timp ce ceilal ți erau pe mare. Atunci nu a șovăit nici o clipă, și-a luat haina și s-a aruncat în mare. Iar acum, cu aceea și înfierbântare a credin ței pe care a avut-o dintotdeauna, în timp ce restul apostolilor erau cople și ți, crede că poate face prin voia Stăpânului ceea ce acesta poate face prin natura Sa. Porunceşte să vin la Tine pe apă. Doar spune cuvântul și de-ndată valurile se vor întări, iar trupul care de la sine este greu se va u șura.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.14.28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

Ce simbolizează cuvintele Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine dacă nu, Doamne dacă e ști Tu cu adevărat, să se prea mărească Biserica Ta și în această lume, precum au spus și proorocii despre Tine? Fă-o să pă șească pe apă și va veni la Tine, despre care s-a spus: împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale (Ps. 44, 3).

(Fericitul Augustin,Predica 75.10,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 29) El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

De ce l-a lăsat Hristos pe Petru să vină? Să spunem că i-ar fi răspuns: Nu, nu po ți veni, și Petru, cu îndrăzneala sa, ar fi protestat din nou. Dar atunci când Petru a văzut marea și vântul, a ame țit și, s-a temut și începând să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă!

Povestind acela și moment de pe mare, Ioan mai spune că voiau să-L ia în corabie, şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (In. 6, 21). Aceasta înseamnă că atunci când au fost aproape să ajungă la țărm, Hristos a intrat în corabie. Dar Petru, coborând din corabie, a mers la Iisus, bucurându-se nu atât de mult pentru că pă șe ște pe apă, ci pentru că mergea la El.

(Sfântul

Ioan

Gură

de

Aur,

Evanghelia

Doxologia.ro de Lucian Filip)

după

Matei,

Omilia

50.2,

traducere

pentru

(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:

Doamne, scapă-mă!

Marea l-a ame țit, dar frica i-a fost adusă de către vânt. Marea era cea mai mare primejdie, iar vântul cea mai mică. Pentru că luptându-se cu marea, era nelini știt mai mult din cauza vântului. Aș a este firea omului, să înfrângă cele mai mari necazuri și se teamă de cele mai mici dintre ele. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 30)

Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:

Doamne, scapă-mă!

Faptul că dintre to ți cei din corabie, doar Petru vorbe ște și cere să i se poruncească să vină la Domnul pe apă, arată puterea voin ței din vremea patimilor. Întoarcerea sa singur și urmarea pașilor Domnului, fără a privi la agita ția lumii … Timiditatea sa, este un semn ce văde ște slăbiciunea în fa ț a ispitei. Pentru că, de și s-a aventurat, a început să se cufunde. Prin slăbiciunea trupului și frica de moarte, ajunge în punctul de a se lepăda. Dar strigă la Domnul și-I cere ajutorul. Strigătul este sunetul pocăin ței. De și Domnul încă nu pătimise, Petru a aflat scăpare în pocăin ț ă și la vreme potrivită, prime ște iertarea pentru lepădarea sa deoarece Hristos avea să sufere pentru răscumpărarea tuturor oamenilor.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 31) Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

În timp ce pe Domnul, slava lumii acesteia nu-L ispite ște, oamenii sunt adesea tulbura ți și fermeca ți de slava oamenilor și de cinstea din Biserică. Petru, pe mare fiind, s-a înspăimântat de puterea furtunii și cu adevărat, cine nu se înfrico șează la vocea care spune: Cei care te conduc te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi? Și pentru că sufletul se luptă împotriva dorin ței după slava lumească, singura scăpare dintr-un asemenea pericol este rugăciunea ca nu cumva cel fermecat de slavă să fie lovit de mustrări. Scufundându-se, să strige Petru: Doamne, scapă-mă! Domnul Și-a întins mâna și l-a mustrat pe Petru spunând puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? adică, de ce, apropiindu-te și privind la Domnul tău ai început să te mândre ști de asta? Cu toate acestea, Hristos l-a ridicat pe Petru din valuri și nu l-a lăsat să piară pe cel care tocmai î și arătase slăbiciunea și-I ceruse ajutorul.

(Fericitul Augustin,Predica 75.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 32) Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

După ce Domnul a intrat în corabie, vântul și marea s-au lini știt. După dăruirea înapoi a măre ției veșnice, pacea și lini ștea sunt puse deoparte pentru Biserică, iar cu venirea Sa, to ți vor striga: Cu adevărat Tu e ști Fiul lui Dumnezeu! Atunci to ți vor mărturisi vădit și pe fa ță că Fiul lui Dumnezeu a redat pacea Bisericii, nu o pace din lumea aceasta, ci pe cea a slavei cere ști.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 4.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

Prin furtună, Domnul a urcat în corabie și vântul a încetat, iar cei care erau acolo au venit și I s- au închinat. Aceasta înseamnă că Domnul și Mântuitorul nostru, după ce va trece furtuna prigonirilor, va veni din nou la ucenici și la Biserica Sa. Pentru aceasta l-a învrednicit pe Petru, pe cel dintâi dintre apostoli și i-a încredin țat turma Sa, spunându-i: Paşte oile Mele (In. 21, 17). Atunci când apostolii au văzut slava învierii Domnului, aduna ți fiind în Biserica celor credincio și ca să I se închine și a șeza ți în corabie a șa cum apucaseră să fie, au mărturisit oamenilor că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

(Croma țiu, Tratat la Matei 52.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

Vedeț i cum Domnul îi duce încetul cu încetul tot mai sus? Căci mergând pe mare, poruncindu-i și lui Petru să o facă și ținându-l în primejdie, credin ța lor a fost întărită și mai mult. Mai demult certase marea, dar acum nu o mai face, ci î și arată marea putere sub un alt chip. Pentru aceasta, I se închină credincio șii și spun: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. A refuzat Iisus această mărturisire? Nu, din contră, ci a întărit ceea ce au spus ei și a vindecat pe cei ce se apropiau de El în continuare.

(Sfântul

Ioan

Gură

de

Aur,

Evanghelia

Doxologia.ro de Lucian Filip)

după

Matei,

Omilia

50.2,

traducere

pentru

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Despre sfânta rugăciune

la Duminica a IX-a după Rusalii - Despre sfânta rugăciune S-a suit în munte, ca să

S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)

Iubiţi credincioşi, întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem trăi fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mântui fără rugăciune.

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu.

Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu.  Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a

Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute.

Credinţa

în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.  Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe

Dumnezeu, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de

mărirea Lui

!

(Isaia 6, 3).

 

Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începând cu Maica

 
 

Domnului, care

 

se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea

noastră, a celor de pe pământ.

 

Însuşi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos până la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, "pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mântuirea noastră şi a întregului neam omenesc.

 

Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.

Dar şi pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.

După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pământului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii

şi vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148).

Toate în frunte cu oamenii de pe pământ şi cu

sfinţii şi îngerii din cer sunt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru

că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.

 

Iubiţi credincioşi, să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvântare şi a hrănit cu

ele atâtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi

să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm

(Matei 14, 22). De ce i-a trimis

Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate. Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcându-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai râvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate

 

rugăciunea inimii , pentru

 

fura gândul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.

 

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se

roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina

Ghetsimani, ca să ne înveţe

şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii

decât cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc

   

rugăciunea de noapte "de aur"

pentru că

noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb,

rugăciunea de dimineaţă

o numesc "de argint"

fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea

din timpul zilei o

 

numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult

puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală,

numită de unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a inimii".

Iar, când suntem trimişi pe cale

sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos.

 

Se cheamă şi "rugăciunea inimii".

 

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă şi nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie. Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, "văzând vântul cel tare", s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne, mântuieşte-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pământeşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la

nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în

 

viaţă, dar mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mântuirea. La urmă să

cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!

 

" nu voia mea,

precum ne învaţă "Tatăl nostru".

 

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu

lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, când se îneca: "Doamne, mântuieşte-mă!";

"Doamne, ajută-mi!",

cum striga femeia cananeeancă şi "

Doamne miluieşte-mă!"

Sau să

repetăm mereu "Tatăl nostru", Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor:

"Doamne,

Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

 

Iubiţi credincioşi, nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mântui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi.

De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mântuire.

Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mântuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mântuitorul şi Salvatorul

lumii! Mântuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura!

 
 

Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii

Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii Privirea nenorocirilor celor multe

Privirea nenorocirilor celor multe pot întări credinţa noastră în pronia Dumnezeiască.

Viaţa noastră pe pământ este plină de tulburări şi traiul nostru plin de frământări şi de nelinişte. Acesta este adevărul, iubiţii mei! Dar totuşi, nu acesta ne face pe noi nenorociţi. Nenorocirea noastră vine mai vârtos de acolo, că aceste neliniştiri şi tulburări, care s-ar putea sau micşora sau a le răbda fără supărare, noi nu căutăm să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăţia noastră, şi aşa toată viaţa o petrecem cu o permanentă tristeţe.

Unul se tânguieşte de sărăcie, altul de boală, iar altul de povara grijilor, de gospodăria sa şi de copiii săi, altul că n-are copii. Vezi acum cât de departe merge nebunia?

Noi nu ne tânguim numai pentru un fel de lucruri, ci adeseori tocmai pentru lucruri potrivnice unul altuia.

Dacă însă lucrurile în sine ar fi pricina tânguirilor noastre, noi n-am putea să ne plângem asupra celor dimpotrivă.

Dacă sărăcia ar fi în sine un rău mare şi nesuferit, atunci bogatul niciodată n-ar putea să se tânguiască.

Dacă lipsa de copii ar fi în sine un rău, atunci ar trebui să fie totdeauna mulţumiţi cei care au copii mulţi.

Dacă cârmuirea treburilor publice ale unei cetăţi sau ale unui stat, ocuparea locurilor de cinste şi stăpânirea multor supuşi ar fi în sine un bun vrednic de dorit, atunci viaţa singuratică, care se petrece în toată liniştea, ar trebui înlăturată şi urâtă de toţi.

Acum însă, când noi vedem că cei bogaţi se tânguiesc ca şi cei săraci, ba încă adeseori mai mult decât aceştia, dregătorul cel mai mare întocmai ca şi cel supus, şi tatăl multor copii la fel ca cel fără copii, atunci să socotim că nu lucrurile în sine sunt pricinile tânguirilor omeneşti, ci însuşi oamenii trebuie să fie vinovaţi, care nu se potrivesc pe sine cu împrejurările şi cu poziţia lor şi nu ştiu a scăpa de supărările lor.

Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin aşadar din schimbarea norocului, ci cauzele acestora zac în noi înşine şi în alcătuirea duhului nostru.

Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva noastră mii de furtuni din toate părţile, noi vom fi ca într-un liman liniştit şi sigur.

Şi de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge toate bine, noi totuşi vom fi asemenea celor cu corabia stricată.

Încercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc. Cine are un trup puternic, voinic, oricât de mult s-ar lupta cu schimbările vremii rele şi cu altele, el totuşi va rămâne nu numai sănătos, ba încă prin deprinderea şi obişnuinţa cu vremea rea, se va face mai tare şi mai sănătos. Iar dacă cineva are un trup slab, poate fi vremea cea mai frumoasă, el totuşi nu se va afla bine, fiindcă el, din pricina slăbiciunii sale, suferă dureri şi la aerul cel mai curat.

Tot aşa vedem noi şi la mâncăruri. De avem un stomac tare şi puternic, orice am mânca, fie chiar lucruri grele şi greu de mistuit, stomacul cel puternic totuşi le va preface în suc curat şi va birui însuşirea cea rea a mâncării. Iar dacă puterea stomacului este slăbită şi betejită, poţi să-i dai

bucatele cele mai bune, el le va strica şi va pregăti dintr-însele sucuri nesănătoase; căci starea cea rea a lui strică bunătatea oricărei mâncări.

De aceea, iubiţilor, când vedem în lume vreo neorânduială, să nu aruncăm vinovăţia asupra lui Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare pentru rană, ci a face lângă rană încă o rană. Nici să însuşim cârmuirea lumii la duhurile cele rele şi să credem că nu este pronie dumnezeiască, ci întâmplarea sau soarta care ar cârmui totul. Acestea: hula, neorânduiala şi confuzia, nu stau în cursul lucrurilor însuşi, ci în mintea sau duhul cel bolnav.

Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfăţişeze de mii de ori ordinea în lume, până ce el nu va birui dezordinea sau neorânduiala sa proprie, toată acea ordine sau rânduială a lumii nu o va băga în seamă.

Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în loc de alta şi nu va avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi sănătos şi tare, chiar şi seara va putea conduce trupul cu siguranţă şi fără împiedicare.

Tot aşa se întâmplă cu ochiul sufletului nostru. Dacă el este sănătos, va vedea ordine şi frumuseţe chiar şi acolo unde se pare a fi dezordine şi confuzie.

Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita, el va crede că şi acolo a descoperit multă dezordine şi confuzie.

Iar cum că aceasta aşa este, pot să vă aduc pilde doveditoare din timpul cel vechi şi din cel nou.

Cât de mulţi suferă sărăcia foarte uşor, şi pe lângă aceasta neîncetat proslăvesc pe Domnul! Dimpotrivă, cât de mulţi sunt care trăiesc în bogăţie şi prisosinţă, şi totuşi nu mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Il hulesc! Cât de mulţi se tânguiesc asupra proniei dumnezeieşti, măcar că ei nu suferă nici o nevoie? Cât de mulţi, fără a fi vinovaţi, şi-au petrecut viaţa în temniţă, unde, în toată ticăloşia aceea, au fost mai veseli decât alţii care duceau o viaţă fără frică şi în toată siguranţa?

Aşadar, vezi că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina pentru care noi vedem în lume dezordine şi nenorocire, sau fericire şi ordine.

De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am şti nimic despre neorânduială, confuzie şi rău, chiar dacă treburile vieţii noastre s-ar întoarce în sus şi în jos mai cumplit decât un vârtej mare.

Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu?

El era unul dintre cei ce au vieţuit mai bine şi au petrecut timpul în fapte bune. Nici un om sub soare nu era mai drept decât dânsul, dar, totodată, nici un om n-a avut de suferit şi de răbdat mai multe decât dânsul, însă, măcar că el vedea mulţi păcătoşi vieţuind în bună stare şi în prisosinţă şi îndulcindu-se de toate bunurile, totuşi, el mulţumea Dumnezeului său şi îndemna şi pe alţii a face aceasta. La el uitaţi-vă, iubiţilor!

Când vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngâmfă, cum surpă pe potrivnicii săi, cum se răzbună asupra celor ce-i sunt potrivnici şi totuşi rămâne nepedepsit, cum îi curg din toate părţile banii şi avuţia, cum toţi îl cinstesc şi îl măgulesc, pe când la tine toate se întâmplă dimpotrivă, şi supărarea, clevetirea şi răutatea te chinuiesc, totuşi, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra ta, ci priveşte la Sfântul Pavel, care se afla într-o asemenea poziţie.

Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare.

Nu după fericirea sau nenorocirea cea pământească, socoteşte pe prietenul sau pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, ci când vezi un om care trăieşte cu înţelepciune, liber de patimi, şi care năzuieşte la cucernicie, pe acela să-l fericeşti şi să-l socoteşti fericit, chiar de ar fi încătuşat cu mii de legături, chiar de ar avea statornicită locuinţa sa într-o temniţă, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici, chiar de ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi. El este fericit chiar de i s-ar scoate ochii, şi chiar atunci când ar fi aruncat în foc şi trupul său s-ar omorî cu încetul.

Dacă, dimpotrivă, vezi pe unul ducând o viaţă luxoasă şi păcătoasă, şi chiar de s-ar îndulci de toată cinstea cea pământească, de ar şedea şi pe un tron împărătesc, împodobit cu coroană şi îmbrăcat în porfiră şi domnind peste toată lumea, totuşi, trebuie să-l tânguieşti şi să-l socoteşti nenorocit pentru păcatele sale.

Un om cu aceste însuşiri este nenorocit, chiar de ar stăpâni toată lumea.

Oare, ce-i foloseşte lui toată avuţia şi bogăţia sa, dacă el în fapta bună este cel mai sărac decât toţi?

Ce-i foloseşte lui a domni peste aşa de mulţi, dacă el nu poate domni peste sine şi poftele sale?

Când vedem că trupul unui om nu se află bine, că suferă de friguri, de durere de picioare, ori de ameţeală, sau este cuprins de altă boală nevindecată, noi jelim pe acest om şi îl socotim nenorocit, oricât de bogat ar fi. Astfel, cu cât el este mai bogat, cu atât ni se pare mai nenorocit, căci simţul durerii este mai mare atunci când cineva ar trăi în prisosinţă.

Pe cine sărăcia îl opreşte de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are mângâierea trebuitoare; cine, dimpotrivă, ar putea să guste toate îndestulările şi numai boala îl opreşte de la acestea, acela suferă cu atât mai mult durerea. Nu ar fi, oare, cea mai mare nebunie a socoti nenorocit pe cel căzut în vreo boală trupească, chiar când el este bogat, iar pe cel bolnav cu sufletul - pentru că sufletul este cel mai înalt şi mai preţios – a-l socoti fericit pentru bani, sau pentru cinstea cea trecătoare, sau pentru oricare din bunurile pe care el nu poate să le ia cu sine în cealaltă lume şi care adeseori ne părăsesc încă înainte de sfârşitul acestei vieţi?

Rogu-vă, trebuie, oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de nelinişte şi de tulburare?

Pentru nişte lucruri ca acestea unii cutează a se tângui împotriva lui Dumnezeu; pentru nişte lucruri ca acestea, mici, vor unii să tăgăduiască pronia şi cârmuirea dumnezeiască a lumii!

Dacă ei ar şti că în această viaţă nimic nu este bun afară de fapta bună, nici bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, şi nimic în viaţa aceasta nu este rău cu adevărat, decât numai păcatul şi răutatea; nici sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea, sau altceva din cele ce obişnuit se numesc nenorocire; dacă ar şti aceasta, niciodată ei n-ar grăi, cum s-a zis mai sus, că nu este pronie; niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici pe cel pe care trebuie să-l jelească, şi nici să nu jelească pe cel pe care se cuvine să-l fericească.

Pentru un trup bine hrănit, pentru o mâncare bogată şi pentru mult somn să-l fericeşti pe un om, ar fi ca şi cum ai vorbi despre o făptură fără judecată, căci doar îndestularea dobitocului stă în aceste lucruri. Dar chiar şi pentru multe din dobitoace traiul cel bun şi trândăvia sunt pierzătoare.

Deci, dacă aceste lucruri sunt vătămătoare chiar şi pentru dobitoacele cele fără de minte, a căror îndestulare stă numai în traiul cel bun, trebuie, oare, la oameni, a căror vrednicie constă în nobleţea sufletului, să socotim aceste lucruri ca nişte preferinţe, şi nu mai vârtos să ne ruşinăm de cer şi de îngeri, care sunt înrudiţi cu sufletul nostru? Nu te ruşinezi tu de însuşirea şi de chipul propriului tău trup?

Dumnezeu nu ne-a dat acelaşi chip al trupului ca şi al dobitoacelor celor fără de minte, ci un altfel de trup, care să fie cuviincios a sluji un suflet cuminte şi nemuritor.

Pentru ce a întors Dumnezeu ochii tuturor dobitoacelor spre pământ, iar ochiul tău, omule, l- a înfipt în cap, ca în vârful unei întărituri?

Oare, nu pentru aceea s-a făcut aceasta, căci dobitoacele n-au trebuinţă să se uite în sus la cer, cu care nu au nici o legătură, iar tu ai primit de la Dumnezeu şi de la fire legea, ca mai întâi de toate să te uiţi în sus?

Pentru ce a închipuit Dumnezeu trupul tău drept, pe când al dobitoacelor l-a întors spre pământ? Nu s-a făcut, oare, aceasta iarăşi pe acel temei? Nu prin această alcătuire îţi dă ţie învăţătură că nu trebuie să ai legătură cu pământul şi să nu te lipeşti de cele pământeşti?

Aşadar, să nu fim vânzătorii nobleţei noastre, nici să ne pogorâm la nedestoinicia dobitocului, ca să nu zică şi de noi Sfânta Scriptură: „Omul în cinste fiind, n-a priceput” (Psalmul 48, 21).

Căci a pune fericirea in traiul cel bun, în bogăţie şi în mărire, îndeobşte în bunurile pământeşti, nu se cuvine oamenilor care îşi cunosc nobleţea, ci se potriveşte numai celor care s-au asemănat cu dobitoacele. Dar departe să fie de noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească şi în această privelişte sfântă să fie astfel de oameni!

De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un cuţit, să tăiem patimile cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori şi să aducem roade bune, timpurii, care să se păstreze în magazia cea împărătească, iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I aducă cinste, şi nouă viaţa cea veşnică.

De care, fie ca toţi să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru

Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor.

 
Amin.
Amin.

Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se deznădăjduiască

şi că cel păcătos nu trebuie să se deznădăjduiască Omilia VIII - Despre pocăinţă şi că

Omilia VIII - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se deznădăjduiască

„Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti. Ca pe nişte prunci întru Hristos cu lapte pe voi v-am hrănit, iar nu cu bucate, că încă nu puteaţi; ci încă nici acum nu puteţi, că încă trupeşti sunteţi” (Cap. 3,2).

Doborând la pământ filosofia etnicilor şi spulberând orice mândrie a ei vine de astă dată la o altă chestiune. În adevăr, că cu dreptate ar fi putut aceia să întrebe pe apostol: «Dacă noi am fi vestit cele ale lui Platon sau Pitagora, sau şi ale altuia dintre filozofi, ai fi avut dreptul de a întinde atât de mult vorba contra noastră; dar dacă noi vestim cele ale Duhului, de ce atunci ne învârteşti în sus şi în jos filosofia celor de afară?»

Cum, însă, stă apostolul faţă de o asemenea întrebare, ascultă-l. “Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti“, ca şi cum ar fi zis pare că: «Foarte bine! Insă chiar de aţi fi fost desăvârşiţi în cele duhovniceşti, totuşi nici aşa nu trebuia să vă mândriţi, fiindcă nici ale voastre nu le vestiţi, şi nici pe acele nu le-aţi aflat voi de la sine; acum însă voi nu le ştiţi nici pe acestea după cum trebuie a le şti, ci încă sunteţi discipoli şi cei mai de pe urmă dintre toţi. Prin urmare, dacă voi cugetaţi lucruri mari de filozofia etnicilor, apoi vi s-a dovedit că pe lângă că ea nu este nimic, dar apoi în cele duhovniceşti este şi contrară nouă; iar de cumva cugetaţi lucruri mari în cele duhovniceşti, apoi iată că şi în acestea voi stăpâniţi partea cea mai mică, şi vă găsiţi cei mai de pe urmă». De aceea şi zice: „N-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti". Apostolul n-a zis «nu v-am vorbit», ca să nu se pară că lucrul este din invidie, ci „nu v-am putut grăi“, cu care ocazie îndoit încă le doboară cugetul, arătând că ei nu au ştiut încă bine cele duhovniceşti; al doilea, că chiar ei sunt cauzele că nu au ştiut, şi al treilea că nici acum încă nu ştiu. A nu şti la început, poate că era în natura lucrurilor, deşi nici această justificare nu le-o lasă apostolul, căci el nu spune că nu le-ar fi primit din cauză că dogmele sunt înalte, şi peste putinţele lor de a le primi, ci din cauză că sunt trupeşti, - cu toate acestea poate că la început, zic, lucrul n-ar fi fost vrednic de învinovăţit; dar când şi după trecerea unui timp îndelungat ei nu ajunsese la perfecţiune, apoi aceasta era dovada celei mai de pe urmă trândăvii.

Tot pentru aceasta el acuză şi pe evrei prin epistola ce le-a trimis, însă nu cu citata putere; căci pe când pe aceia îi arată că sunt leneşi şi din cauza scârbelor şi a necazurilor ce îndurau, pe aceştia îi arată că din cauza poftelor celor rele, ceea ce nu este tot una. Acestora le zice: „Ci încă nici acum nu puteţipe când acelora le spunea: „Pentru aceia lăsând cuvântul începăturii lui Hristos, să ne aducem spre săvârşire (perfecţiune)” şi iarăşi: „ Însă avem adeverire pentru voi, iubiţilor, de cele mai bune, şi care se ţin de mântuire, măcar deşi aşa grăim“ (Evr. 6, 1. 9).

Dar cum oare de numeşte apostolul „trupeşti" pe cei ce se învrednicise de primirea Duhului, şi pe care la începutul epistolei i-a înălţat cu atâtea laude? Fiindcă şi cei către care zicea Domnul nostru: ,,Duceţi-vă de la mine, voi cei ce lucraţi fărădelegea, că nu vă ştiu pe voi" (Mat. 7, 23) erau trupeşti, deşi scoteau demonii,înviau morţii şi proroceau cele viitoare. Încât se poate ca cineva să facă şi minuni, şi să fie în acelaşi timp şi trupesc. Dumnezeu a lucrat de pildă şi prin Balaam, şi lui Faraon i-a descoperit cele viitoare şi lui Nabucodonosor şi Caiafa a prorocit neştiind ce spune, precum şi alţii scoteau demonii în numele lui Hristos, deşi nu erau cu dânsul. Deci, fiindcă asemenea minuni nu erau pentru cei ce le făceau, ci pentru alţii de aceea de multe ori se săvârşeau chiar prin cei nevrednici. Şi de ce te minunezi dacă asemenea minuni se fac pentru alţii prin oameni nevrednici, când aceasta se petrece chiar şi cu sfinţii? Căci doară Pavel zice: „Toate ale voastre sunt, ori Pavel, ori Apollo, ori Chifâ, ori lumea, ori viaţa, ori moartea", şi iarăşi că: „Acela a dat pe unii Apostoli, pe alţii Proroci, pe alţii Evanghelişti, iar pe alţii păstori şi învăţători" (I. Cor. 3, 21. 22. Efes. 4,11,12), că dacă n-ar fi fost aşa, apoi nimic n-ar fi împiedicat de a se convinge cu toţii.

Se întâmplă câte odată ca cei ce stăpânesc să fie răi, netrebnici şi spurcaţi, iar cei stăpâniţi să fie blânzi şi cumpătaţi; laici care să vieţuiască în evsevie şi preoţi care să se tăvălească în răutăţi – şi nu ar fi mai fost nici botez, nici trupul lui Hristos (Euharistie) şi nici jertfă sau producere prin aceea, dacă peste tot locul harul ar cere vrednicia celui pus în asemenea slujbe. Acum însă, Dumnezeu obişnuieşte de a lucra şi prin cei nevrednici şi cu aceasta intru nimic nu se va vătăma harul botezului prin viaţa preotului, fiindcă ar urma ca cel ce l-a primit să fie mai prejos de ceilalţi.Astfel că deşi foarte rar se întâmplă de acestea, totuşi se întâmplă. Acestea le spun, ca nu cumva vreunul dintre cei de faţă, cercetând cu amănunţime viaţa preotului, să se scandalizeze de

slujbele religioase săvârşite de el. Nu omul introduce ceva în slujbele religioase, ci totul este lucrul puterii Dumnezeieşti, iar el (preotul) este numai cel ce va iniţia în tainele religiei creştine.

“ Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti, ca pe nişte prunci întru Hristos cu lapte v-am hrănit, iar nu cu bucate, că încă nu puteaţi”. Ca să nu se pară că ceea ce le-a spus până acum a fost din ambiţie spuse, că cel duhovnicesc judecă, şi că pe dânsul nimeni nu-l judecă, că avem mintea ( cugetul) lui Hristos, la urmă împrăştiind mândria lor, priveşte ce le spune: “ nu de aceea am tăcut, zice, că cum n-aş fi mai putut nimic a vă spune, ci fiindcă sunteţi trupeşti”. “Ci încă nici acum nu puteţi.” De ce oare n-a zis “nu voiţi” ci “nu puteţi”? Fiindcă şi această expresie este pusă în locul celeilalte, căci a nu putea în cazul de faţă, vine de la natură, poate că i- ar fi iertat cineva, dar fiindcă neputinţa lor era rezultată din libera lor voinţă, apoi s-au lipsit de orice îndreptare.

Mai departe apoi arată şi felul păcatelor care-i făcea pe dânşii trupeşti. „Căci când este între voi râvnire şi prigonire, şi împerechere, au nu sunteţi trupeşti? şi au nu după om umblaţi”(Vers.3)? Deşi putea foarte bine să le spună şi de curvie, precum şi incestul acela dobitocesc, totuşi apostolul pune numai acel păcat, pe care încearcă să-l îndrepteze. Deci, dacă râvna şi ambiţia îi face trupeşti, iată că atunci cu toţii suntem de jelit mult, cu toţii trebuie a ne îmbrăca în sac şi a ne pune cenuşă pe cap! Căci cine este curat de această patimă? - afară numai dacă nu cumva poate că nu am aţintirea indreptată la cele ale mele şi ale altora. Dacă râvna face trupeşti şi nu-i lasă de a fi duhovniceşti, deşi se arătau prorocind şi făcând şi altele minunate, apoi unde vom pune cele ale noastre, când nici nu avem cu noi atâtea haruri şi când nu numai cu acestea ci şi prin altele mai mari suntem stăpâniţi de patimi?

De aici noi aflăm că cu drept cuvânt zicea Hristos “că tot cela ce face rele, urăşte lumina şi nu vine la lumină” ( Ioan 3,20) şi că viaţa necurată împiedică dogmele cele înalte şi nu lasă a se arăta pătrunderea şi agerimea cugetului. Deci după cum nu se poate ca cel ce se găseşte în rătăcire – însă cu o viaţă curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte în răutate, nu cu uşurinţă va putea să privească la înălţimea dogmelor, ci tot cel ce voieşte a cuceri adevărul trebuie a se curăţi iute de toate patimile. Cel ce se izbăveşte de patimi, iute se va izbăvi şi de rătăcire şi se va învrednici de adevăr.

Să nu crezi că-ţi este de ajuns la aceasta numai să nu fii lacom sau să nu curveşti, ci trebuie a concura toate cu cel ce caută adevărul. De aceea şi zice Petru: “ Cu adevărat cunosc că Dumnezeu nu este făţarnic, ci în tot neamul cela ce se teme de El şi face dreptate, primit este la Dânsul”. (Fapt. Ap. 10,34,35), adică îl cheamă şi-l atrage spre adevăr. Nu vezi pe Pavel, că era mai grozav decât toţi în a război şi a alunga pe creştini? Cu toate acestea, însă, fiindcă avea o viaţă neprihănită şi nu făcea aceasta din vreo patimă omenească, apoi a şi primit creştinismul, ba încă pe toţi i-a intrecut. Dar dacă ar zice cineva: “apoi cum cutare elin deşi este bun, cinstit şi filantrop, totuşi stă în rătăcire”? – noi am putea răspunde că el are vreo altă patimă, ca de pildă slava deşartă, trândăvirea sufletului sau că nu îngrijeşte de mântuirea sa proprie, ci se învârteşte de azi pe mâine fără scop şi cum s-ar întâmpla. De aceea şi zice Petru, că cel ce face dreptate este fără ponos. Tot aceasta o spune şi Pavel când zice: “După dreptatea cea din lege făcându-mă fără prihană” ( Filip. 3,6) şi “Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia slujesc de la strămoşi, intru curată ştiinţă” ( II. Timotei 1,3). “ Dar zici tu cum de cei necuraţi s-au învrednicit de propovăduire”? Fiindcă au voit şi au dorit. Pe unii, chiar rătăciţi predica îi atrăgea

şi ei se curăţeau de patimi, iar pe cei ce se apropiau de la sine, nu-i respingea, iar cei mai mulţi primiseră evsevia de la strămoşii lor.

“ Căci când este întru voi râvnire şi prigonire”, zice. De aici el se aruncă asupra celor stăpâniţi.

În pasajele dinainte a doborât pe stăpânitori, spunând că înţelepciunea lor nu este este demnă de vreo vorbă, iar aici el mustră cu putere pe cei stăpâniţi, zicând: “ Căci când zice cineva: eu sunt

al lui Pavel, eu al lui Apollo, au nu sunteţi trupeşti” (Vers. 4) ? Prin aceasta arată că nu numai nu s-au folosit cu nimic din asemenea certe, nu numai că n-au atras pe nimeni lângă dânşii, ci încă că i-au împiedicat spre folosinţa celor mai mari. Aceasta a zămislit gelozia, iar gelozia i-a făcut trupeşti, dar a fi trupeşti înseamnă că nu puteau auzi cele mai înalte.

“ Dar cine este Pavel şi cine este Apollo” (Vers.5)? După pregătirea şi dovada faptelor, la urmă

pune acuzaţia mai pe faţă şi pune şi numele lui, dezbrăcându-i de orice semeţie şi nelăsându-i să se infurieze faţă de cele vorbite. Căci dacă Pavel nu este nimic sau nu se supără de aceasta, apoi cu atât mai mult nu trebuia să se supere aceia. Deci îndoit îi mângâie prin aceste vorbe: şi pe dânsul se pune la mijloc, în acelaşi timp nici pe dânşii nu-i lipseşte cu desăvârşire, ca şi cum nimic n-ar fi făcut, ci le dă şi lor o parte mică de acţiune, căci zicând: “ Cine este Pavel şi cine este Apollo”, a adăugat imediat: “ Fără numai slujitori prin care aţi crezut”. Desigur că acest fapt prin sine însuşi examinat, este un fapt mare şi vrednic de mare plată, însă faţă de arhetipul sau prototipul lui Hristos care este rădăcina tuturor bunătăţilor, nu este şi nu înseamnă nimic. Nu cel ce slujeşte celor bune, ci cel ce acordă şi dă acele bunuri, acela este binefăcătorul. Şi n-a zis “fără numai evanghelişti”, ci “fără numai slujitori”, ceea ce este mai mult, căci nu numai că ne-au evanghelizat ci ne-au şi slujit, fiindcă a evangheliza este numai vorbă, pe când a sluji are în sine şi fapte. Încât dacă şi Hristos este numai slujitor al celor bune, nu însă şi rădăcina şi izvorul acelor bunuri, ca Fiu al lui Dumnezeu, priveşte unde ajunge acest fapt.

“ Dar zici tu, cum de spune apostolul, că el s-a făcut slujitor al tăierii împrejur”. (Rom. 15,8)? Acolo apostolul vorbeşte de economia cea după trup şi nu în felul acesta, după cum am spus aici. Acolo numeşte slujitor pe cel ce a împlinit, sau mai bine zis, pe cel ce a săvârşit datoria pusă de lege, nu însă şi pe cel ce a dat bunurile de la sine şi prin sine, după cum se înţelege aici.

Şi nu zice “ care v-au atras pe voi la credinţă”, ci “ prin care aţi crezut”, dând iarăşi acelora partea cea mai mare de acţiune şi nu numai de aici arătând şi pe slujitori. Că dacă ei slujeau altuia, apoi cum să-i răpească demnnitatea lui? Dar tu te gândeşte cum apostolul nu-i învinovăţeşte deloc ca răpind ci ca dând şi altora asemenea idei, căci dacă cauza greşalei era sau sta în mulţime, apoi desigur că dacă ei s-ar fi depărtat de mulţime, atunci şi acea mulţime s-ar fi împrăştiat. Deci, aici apostolul a pregătit cu multă înţelepciune două lucruri deodată: şi că trebuia de a doborî păcatul acesta surpându-l din temelie, în acelaşi timp şi el necâştigându-şi ura faţă de dânşii şi nici făcându-i mă îndărătnici şi mai iubitori de ceartă.

“ Şi fiecăruia precum Domnul i-a dat” adică că chiar acest lucru mic – slujba lor – nu era de la

dânşii, ci de la Dumnezeu care le-a încredinţat-o. Ca să nu zică ei: Dar ce? Să nu iubim oare pe

cei ce ne slujesc nouă? “Da! răspunde apostolul, însă trebuie a şti până unde să-i iubiţi, căci nici faptul că ei vă slujesc nu este de la dânşii, ci de la Dumnezeu care l-a dat”.

“ Eu am sădit, Apollo a udat, iar Dumnezeu a făcut creşterea” ( Vers.6), adică: “ eu cel întâi am aruncat cuvântul Evangheliei, dar ca nu cumva prin ispite să se veştejească seminţele, apoi şi Apollo a adus cele din partea lui, însă totul este al lui Dumnezeu”.

“ Pentru aceea nici cel ce sădeşte este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu cel ce dă creşterea” ( Vers.7). Ai văzut cum i-a mângâiat, ca nu cumva auzind “că cine este cutare sau cutare” – să se facă mai îndărătnici? Amândouă erau supărătoare şi greoaie şi a spune “cine este cutare sau cutare” şi că “nici cel ce sădeşte, precum nici cel ce udă nu înseamnă nimic”. Deci cum a iconomisit el aceste două? Prin aceea că a aruncat dispreţul asupra propriei sale persoane, iar totul îl atribuie lui Dumnezeu care a săvârşit faptul”. “ Că cine este Pavel, zice şi cine este Apollo” ? După ce a spus că el a sădit şi după ce adăugat că cel ce a sădit nu este nimic, la urmă a adăugat: “ ci Dumnezeu cel ce dă creşterea”. Şi nu a stat numai aici ci şi prin altă inducţie îndreaptă din nou această idee, zicând: “ Iar cel ce sădeşte şi cel ce udă una sunt”. ( Vers.8). Prin această expresie el pregăteşte şi altceva, aceea adică de a nu se mândri şi a se crede mai presus de alţii. Zice că şi cel ce sădeşte ca şi cel ce udă una sunt, fiindcă nu pot nimic fără Dumnezeu, care dă creşterea.

Aceasta spunând-o însă nu lasă pe cei ce s-au obosit mult de a se ridica contra celor ce au lucrat mai puţin şi nici pe aceştia de a invidia pe aceia. Apoi fiindcă faptul de a se crede una toţi deolaltă, fie că se obosesc, fie că lucrează mai puţin, i-ar fi făcut poate mai leneşi la lucru, priveşte cum a îndreptat idea, spunând: “şi fiecare va lua plata sa, după osteneala sa” – ca şi cum pare că ar zice: “nu te teme că am spus că una sunt, căci cu adevărat că în raport cu lucrul lui Dumnezeu una sunt, însă în raport cu ostenelile lor, nu sunt una, ci fiecare va lua plata sa după vrednicie”. Apoi fiindcă, a reuşit, în ceea ce voia, mai departe îndreaptă încă mai mult ideea şi le face plăcere în cele ce sunt cu putinţă de a le săvârşi cu o ambiţie nobilă.

“ Pentru că ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem, a lui Dumnezeu arătură, a lui Dumnezeu zidire sunteţi” ( Vers.9). Ai văzut că după ce mai întâi a spus că totul este al lui Dumnezeu, la urmă şi lor le-a dat un lucru nu tocmai mic? Fiindcă el pururea îi îndeamnă de a se supune şi a asculta de mai marii lor, de aceea nu înjoseşte prea mult pe dascăli.

“A lui Dumnezeu arătură sunteţi”, zice întrebuinţând această expresie ca corespunzătoare celei de mai sus “eu am sădit”. “Dar dacă arătura este a lui Dumnezeu, zice apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultivatorului, ci a stăpânului ţarinei”.

“A lui Dumnezeu zidire sunteţi”. Dar şi zidirea nu este a maistrului sau a arhitectului, ci a stăpânului acelei zidiri: “Deci dacă sunteţi a lui zidire, zice, nu trebuie de a vă rupe, de a vă împerechea între voi, fiindcă atunci nu veţi mai fi zidire. Şi dacă sunteţi arătătură nu trebuie a vă dezbina, ci a vă îngrădi cu acelaşi gard al concordiei”.

“După darul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus” ( Vers.10). Aici s-a numit înţelept pe sine singur nu cu scopul de a se mândri, ci dându-se pe sine de tip să le arate că aceasta este treaba înţeleptului, de a pune o temelie. Dar tu priveşte cum el se mărgineşte pe sine, căci mai înainte de a se numi înţelept, el n-a lăsat a se crede aceasta că este a sa proprie, ci numai după ce spune “ După darul lui Dumnezeu care este dat mie”, adică numai după ce atribuie totul lui Dumnezeu, se numeşte pe sine înţelept. Deci el arată deodată că şi totul este al lui Dumnezeu, în acelaşi timp şi că aceasta mai cu seamă este har a lui Dumnezeu, de a nu împărţi, de a nu dezbina, ci de a sta toţi una pe aceiaşi temelie.

“Iar altul zideşte, însă fiecare să socotească cum zideşte”. Aici mi se pare că-I îndeamnă de a fi cu băgare de seamă la lupta vieţii lor, fiindcă i-a concentrat pe toţi laolaltă şi i-a făcut o singură zidire.

“ Că altă temelie nimeni nu poate să pună, afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos” ( Vers.11). În câtă vreme este meşter sau arhitect, nu poate pune altă temelie, iar dacă ar pune apoi atunci numai este meşter. Priveşte cum el chiar de la cugetările comune, construieşte minunat subiectul acestui pasaj. Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: “v-am vestit vouă pe Hristos, v-am încredinţat vouă temelia, gândiţi-vă bine cum zidiţi, gândiţi-vă ca nu cumva să trageţi pe ucenici spre oameni şi spre slava deşartă. Deci, să nu vă uitaţi la eresuri şi dezbinări “ că altă temelie nimeni nu poate pune, afară de ceea ce este pusă, care este Hristos”.”

Partea morală – Despre pocăinţă

Deci, iubiţilor, pe această temelie să zidim, pe Dânsul să-l avem ca temelie, ca bucium al viţei ( butuc de vie) şi între noi şi Hristos să nu fie nici o depărtare, căci de va fi vreo depărtare oarecare imediat ne pierdem. Căci şi viţa de vie întruna îşi trage sucul din bucium şi zidirea stă numai întrucât este bine înţepenită pe temelie, iar de se va face vreo crăpătură undeva se va dărâma, deoarece nu are pe ce se srijini.

Aşadar noi avem pe Hristos nu cum s-ar întâmpla, ci să ne lipim de Dânsul, căci de ne vom dezlipi ne pierdem.“ Că cei ce se depărtează pe sine-şi de la Tine vor pieri” ( Ps.72,27). Să ne lipim deci deci de Dânsul şi lipindu-ne să păzim poruncile Lui, după cum zice: “Cel ce păzeşte poruncile mele, acela rămâne întru mine” ( Ioan 15,10). Prin multe exemple ne uneşte El pe noi, căci tu gândeşte:

El este capul şi noi suntem trupul; deci nu cumva poate să fie vreun loc gol între cap şi trup?

El este temelia, iar noi zidirea;

El este buciumul, iar noi viţele;

El este mirele, iar noi mireasa;

El este păstorul, iar noi oile;

El este calea, iar noi cei ce păşim pe dânsa;

noi iarăşi sumtem biserică, iar El cel ce locuieşte în ea;

El este cel întâi născut, iar noi fraţii;

El este moştenitorul, iar noi împreună moştenitori;

El este viaţa şi noi cei ce vieţuim;

El este învierea, iar noi cei înviaţi;

El este lumina, iar noi cei luminaţi.

Dar toate aceasta învederează unire şi nu lasă de a fi vreun spaţiu gol la mijloc, fie chiar cât de mic. Fiindcă cea mai mică părticică dezlipită, în trecerea timpului se va dezlipi şi cea mai mare. Trupul dacă va primi cea mai mică despărţire sau tăietură de sabie se va deteriora, de asemenea şi zidirea se va prăbuşi, dacă se va face vreo spărtură, precum şi butucul de vie va deveni netrebnic, dacă i se va tăia o parte din rădăcină, fie chiar cât de mică. Încât acel fapt crezut de noi mic, în realitate nu este mic, ci aproape totul.

Deci când noi păcătuim ceva mic şi nebăgat în seamă sau ne lenevim în lucruri părute mici, să nu trecem cu vederea acel lucru mic, fiindcă lucrul mic şi nebăgat în seamă, iute devine mare. Tot aşa şi haina care a început a se rupe, dacă nu ne îngrijim de ea, ruptura se va întinde

peste tot. Tot aşa şi cu casa, căci dacă vor cădea puţine cărămizi de la acoperământ şi se vor trece cu vederea, iute se va dărâma întreaga casă.

Acestea deci judecându-le noi inşine, niciodată să nu dispreţuim pe cele mici, ca nu cumva să cădem în cele mari, dar dacă cumva le-am dispreţuit şi la urmă am ajunge la fundul tuturor relelor, nici atunci să nu deznădăjduim, ca să nu cădem în buimăceală, căci din adâncitura aceea a relelor este foarte greu de a ieşi cel care nu priveghează, nu numai din cauza afundăturii ci şi din cauza poziţiei ei. Imn adevăr, iubiţilor, că păcatul este o adâncime mare şi afundând pe cineva acolo îl sfărâmă. Şi după cum cei ce cad în vreo fântână nu pot ieşi cu uşurinţă, ci au nevoie de alţii care să-i scoată de acolo, tot aşa şi cu cei ce cad în adâncimea păcatelor.

Să coborâm deci frânghiile spre aceştia şi-i vom scoate afară sau mai bine zis nu numai pe aceea ai ridica ci şi pe noi înşine şi să ne ridicăm nu numai pe atâta pe cât ne-am coborât ci chiar mai mult de am voi. De astfel şi Dumnezeu ne ajută căci El nu voieşte moartea păcătosului, ci “să se întoarcă şi să fie viu” (Iezech.18,23). Deci nimeni să nu deznădăjduiască, nimeni să nu pătimească de patima aceea a necucernicilor, fiindcă acest păcat este numai al lor. “ Când vine necucernicul intru adâncul răutăţilor, dispreţuieşte şi nu bagă de seamă” (Prov.18,3), zice aşa că nu mulţimea păcatelor aduce deznădăjduirea ci intenţia celui necucernic.

Chiar de ai întrece toată răutatea, tu zi către tine însuţi: “ Dumnezeu este filantrop şi doreşte mântuirea noastră, după cum şi zice: “de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi” ( Isaia 1,18) şi apoi de îndată fugi de păcat.

Să nu ne deznădăjduim deci fiindcă nu atât de grozav este a cădea pe cât de grozav este a sta locului după ce am căzut şi nici de a fi rănit nu este atât de greu pe cât de greu este a nu le căuta, fiind rănit.

“ Cine se va putea lăuda că are inima curată? zice sau cine va cuteza a zice că este fără păcat.” ( Prov. 20,9)? Acestea le spun nu ca să vă fac pe voi mai leneşi, ci ca să vă împiedic de a cădea în deznădăjduire.

Voieşti poate a afla cât de bun este stăpânul nostru? Ascultă. S-a suit la templu vameşul acela încărcat de păcate şi zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” ( Luca 18,13), iată că s-a întors la casa sa îndreptat numai cu aceste cuvinte. De asemenea Dumnezeu zice şi prin proorocul: “Pentru păcat l-am întristat pe el puţin şi am văzut că s-a întristat şi a umblat supărat pe căile sale şi căile lui le-am văzut şi l-am tămăduit pe el” ( Isaia 57,17,18). Ce poate fie egal cu această filantropie? “ Ca să nu mai fie posomorât, zice, i-am iertat păcatele şi l-am tămăduit pe el.”

Dar noi nu facem nici măcar atâta şi de aceea mai ales mâniem pe Dumnezeu. El care se înduioşează şi se milostiveşte chiar pentru micile noastre supărări, când nu vede din partea noastră nici măcar atâta, negreşit că este nemulţumit şi ne va pedepsi cu cea mai aspră pedeapsă, fiindcă o astfel de purtare din partea noastră este luată ca cea mai grozavă dispreţuire adusă Lui. Cine s-a întristat vreodată pentru păcatele sale? Cine a oftat? Cine şi-a bătut pieptul? Cine s-a neliniştit? Eu cred că nimeni! – ci oamenii plâng şi se bocesc mii de zile pentru cei morţi din famillile lor, pentru pierderea banilor sau şi pentru altele de acest fel, în timp ce sufletul pierzându-l pe fiecare zi, noi nu ne gândim măcar. Deci, cum vei putea îmblânzi pe Dumnezeu când nici măcar nu simţeşti când ai păcătuit? “ Da! zici tu, am păcătuit”. Da! îmi spui cu limba numai, însă spune-mi şi cu cugetul şi odată cu vorba oftează din inimă, pentru ca astfel

să te înveseleşti necontenit. Căci, dacă noi ne-am instrista pentru păcatele făcute, dacă am suspina totdeauna pentru greşale, nimic alta nu ne-ar mai întrista, fiindcă durerea aceasta ar alunga de la noi orice altă supărare. Aşa că noi am câştiga şi altceva odată cu mărturisirea păcatelor, aceia adică de a nu ne afunda în întristările vieţii prezente, şi nici de a ne îngâmfa pentru cele plăcute şi cu aceasta noi mai mult am îmblânzi pe Dumnezeu şi nu l-am mai întărâta după cum facem astăzi.

Căci spune-mi: dacă tu ai avea o slugă care ar suferi multe rele din partea tovarăşilor săi şi ea nu s-ar îngriji deloc de altele ci s-ar îngriji numai ca să nu mânie pe stăpân, oare nu ar fi de ajuns numai acest fapt ca să-ţi împrăştie mânia ta? Dar ce? Dacă acea slugă nu ar avea nici o grijă pentru greşalele sale faţă de tine ci s-ar îngriji numai de cele ce a făcut tovarăşilor săi, oare nu o vei pedepsi mai mult? Tot aşa face şi Dumnezeu căci când noi nu ne îngrijim de supărarea lui, mai mare încă o facem, iar când ne îngrijim, i-o îmblânzim sau mai bine zis, nici nu se va mai supăra pe urmă. El voieşte ca noi înşine să cerem pedeapsa păcatelor noastre şi după aceea el nu mai cere nimic. De aceea ne şi ameninţă cu pedeapsa, pentru că astfel cu frică să ne doboare dispreţul şi când noi ne înfricoşăm numai din ameninţare, desigur că acest fapt nu ne va lăsa de a suferi pedeapsa. Priveşte ce spune el lui Ieremia: “Dar nu vezi ce fac aceştia? Părinţii lor ard foc, fiii lor adună lemne, femeile lor fărâmă aluat”. (Ieremia 7,17,18). Mă tem ca nu cumva să se zică şi despre noi astfel de vorbe: “ Dar nu vezi ce fac aceştia? Nimeni nu caută cele ale lui Hristos, ci cu toţii cele ale lor. Fiii lor aleargă după desfrânări, părinţii lor după răpiri şi furtişaguri, femeile lor după fantezii şi lucruri lumeşti şi nu numai că nu împiedică pe bărbaţi ci chiar îi şi atâţă”. Du-te de pildă în târg şi cercetează pe cei ce se duc ca şi pe cei ce se întorc şi vei vedea că nimeni nu se interesează de vreun fapt duhovnicesc, ci toţi aleargă după cele trupeşti.

Dar când oare ne vom deştepta? Până când oare vom zăcea în acest somn adânc? Oare nu ne- am săturat de rele? deşi chiar şi fără vorbe ne este de ajuns numai experienţa lucrurilor de a ne învăţa despre nimicnicia celor prezente şi întreaga ticăloşie. Mulţi bărbaţi care s-au îndeletnicit numai cu înţelepciunea omenească şi care n-au ştiut nimic despre cele viitoare, fiindcă s-au convins de nimicnicia celor prezente, apoi numai pentru aceasta s-au depărtat. Dar tu de ce iertare te vei învrednici dacă te târăşti pe jos pe pământ? tu care nu dispreţuieşti nici pe cele mici şi trecătoare pentru cele mari şi veşnice, tu care ai auzit pe Dumnezeu spunându-ţi, arătându-ţi şi descoperindu-ţi şi care ai luat de la dânsul atâtea făgăduinţe? Cum că cele prezente nu sunt în stare a ne putea stăpâni, aceasta ne-au dovedit-o toţi acei ce chiar şi fără făgăduinţa celor mari s- au depărtat de cele prezente.

Ce bogăţie aşteptând ei s-au predat sărăciei? Nici una! Ci fiindcă cunoşteau foarte bine că o astfel de sărăcie este mult mai bună decât bogăţia pământească.

Ce viaţă nădăjduiau ei de a avea, părăsind dezmierdările şi predându-se asprimei celei mai mari? Nici una! Ci numai pentru că au aflat ei înşişi de natura lucrurilor că o astfel de viaţă este mai potrivită şi pentru filozofia sufletului în acelaşi timp şi pentru sănătatea trupului.

Toate acestea deci cugetându-le în noi şi bunurile viitoare necontenit avându-le în mintea noastră, să ne depărtăm de cele prezente pentru ca astfel să ne învrednicim de bunurile viitoare, prin harul şi filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cade slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei

Omilia IX - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei “ Iar de zideşte cineva pe

Omilia IX - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei

“ Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie al fiecăruia lucru arătat va fi. Că ziua îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi şi al fiecăruia lucru în ce chip va fi, focul îl va lămuri. Şi al căruia lucru vă rămânea, care a zidit, plată va lua. Iar al căruia lucru va arde, se va păgubi, iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc”. ( Cap.3, 12-15).

Chestiunea ce ne stă de faţă, nu este mică şi nebăgată în seamă, ba încă chiar dintre cele mai principale şi pe care toţi oamenii o discută, aceea adică dacă focul gheenii are sfârşit. Cum că nu are, aceasta a spus-o lămurit Hristos, zicând: “Că focul lor nu se va stinge şi viermele lor nu se va sfârşi (nu va muri)” ( Marcu 9,44). Şi ştiu bine, că auzind acestea cădeţi într-un fel de piroteală sau mai bine zis va lasă nesimţitori, însă ce să fac? Dumnezeu porunceşte de a spune aceasta necontenit, zicând: “ Spune lămurit poporului acestuia” ( Exod.19,10), şi noi am fost rânduiţi spre slujba cuvântului, iar dacă poate suntem greoi auditorilor, apoi nu o facem de bună voie, ci siliţi de slujba noastră. Mai mult încă, că dacă voiţi, apoi nici nu vom mai fi greoi. “ Voieşti, zice, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele” ( Rom.13,3). Astfel deci că vă este cu putinţă nu numai a nu vă nemulţumi, ci chiar a asculta cuvintele noastre cu plăcere.

Cum că focul gheenei nu va avea sfârşit, aceasta a arătat-o şi Hristos, după cum am zis, însă şi Pavel arătând veşnicia osândei spune că păcătoşii vor lua munca – pierirea veşnică de la faţa Domnului ( II Tes. 1,9) şi iarăşi: “ Nu vă amăgiţi: nici curvarii, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomeni, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” ( I Cor.6.9,10).

Dar şi evreilor le zicea: “Pacea să urmaţi (căutaţi) cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evr.12,14). Încă şi Hristos răspunzând celor ce vor zice lui în ziua aceea:

“Au nu cu numele tău am prorocit şi cu numele tău multe minuni am făcut?” le va zice:

“Duceţi-vă de la Mine, nu vă ştiu pe voi” ( Mat.7,22,23). Şi fecioarele rămase afară n-au mai intrat în cămara de nuntă şi pentru cei ce nu-L hrănesc pe El, zice că se vor duce în focul cel veşnic. Şi nu-mi spune.

“Apoi osânda nu are sfârşit, unde este raţiunea de dreptate?” Că Dumnezeu când face ceva supune-te hotărârii sale şi numai băga la mijloc raţionamente omeneşti. De almintelea cum ar fi drept ca cel ce de la început primind mii de bunuri, iar în schimb făcând mii de răutăţi vrednice de osândă, să nu fie pedepsit, dacă el nici cu binefacerile căpătate şi nici după ameninţări nu s-a făcut mai bun? Dacă tu ai examina dreptatea apoi chiar de la început trebuia a ne pierde, după logica de drept şi dreptate, sau mai bine zis, nici chiar atunci numai după logica de drept, căci El a avut şi filantropie faţă de noi, deşi am săvârşit rele.

Când cineva batjocoreşte pe cel ce nu l-a nedreptăţit cu nimic, după principiul de drept este pedepsit – dar când cineva batjocoreşte pe binefăcătorul său, pe cel ce nu i-a făcut nici un rău mai înainte ci din contră i-a acordat mii de bunătăţi, pe cel ce singur a fost cauza existenţei lui şi care este Dumnezeu, pe cel ce i-a insuflat duh de viaţă, pe cel ce voieşte a-l ridica la ceruri, pe acela zic, care nu numai că-l batjocoreşte ci încă pe fiece zi îl amărăşte prin câte face, cum nu-l va pedepsi?

De ce iertare ar fi vrednic oare? Nu vezi cum pe Adam l-a pedepsit numai pentru un singur păcat? “Da zici tu. Fiindcă aceluia i-a dat Raiul şi se bucura de multe favoruri” – deşi nu este acelaşi lucru: de a se bucura în linişte şi a păcătui găsindu-se în mare scârbă. Răul cel mare tocmai acesta este, că tu păcătuieşti nu găsindu-te în Rai, ci în miile de greutăţi ale vieţii de faţă şi nu te înţelepţeşti nici măcar când te găseşti în ticăloşie, după cum ar face un om legat, care s-ar deda la răutăţi.

Dar ţie ţi-a făgăduit ceva mai mult decât Raiul şi până acum încă nu ţi-a dat, ca nu cumva să te moleşeşti în timpul luptelor, dar nici n-a tăcut, ca nu cumva să te apese cu ostenelile şi necazurile. Adam un singur păcat a făcut şi şi-a atras o moarte completă, pe când noi facem mii de păcate pe fiecare zi. Deci, dacă Adam pentru un singur păcat şi şi-a atras un rău atât de mare şi a băgat moartea în lume, dar noi care vieţuind ne găsim veşnic în păcate, ce nu vom pătimi, noi care în locul Raiului aşteptăm Cerul?

Greoaie este vorba aceasta şi întristează auditoriul şi dintre toţi însumi eu sufăr, o ştiu bine, căci inima mea se tulbură şi se zbate şi cu cât aş vedea apropiindu-se vorba de ghenă, cu atât mai mult tremur şi mă prăpădesc de frică! Dar este nevoie de a spune acestea, spre a nu cădea în gheenă.

Nu ai luat tu Raiul, nici pomii şi verdeaţa de acolo, ci Cerul şi bunurile din ceruri. Dar dacă cel ce a luat mai puţin şi a fost pedepsit şi nici un cuvânt nu l-a putut scăpa, apoi cu atât mai mult noi care am luat mai mult şi suntem chemaţi la mai mari bunuri şi care păcătuim în fiecare zi, cu atât mai mult noi, zic vom suferi cele mai grozave pedepse.

Gândeşte-te bine cât timp este de când neamul nostru omenesc stă la osândă şi moarte pentru un singur păcat. Au trecut cinci mii şi mai bine de ani şi totuşi pentru un singur păcat moartea deloc nu a fost dezlegată. Şi nu avem a zice că Adam a auzit pe proroci, nici că a văzut mai înainte de dănsul pe alţi pedepsiţi pentru păcate, că aceasta ar fi putut să-l înfricoşeze de a păcătui şi că un asemenea exemplu l-ar fi putut cuminţi, căci el a fost cel întâi om – şi cu toate acestea a fost pedepsit. Tu însă nimic din acestea nu ai de a pune înainte, tu care după atâtea exemple încă mai rău te-ai făcut, tu care te-ai învrednicit de Duhul Sfânt şi cu toate acestea nu un păcat numai sau două sau trei ci mii de păcate le tragi după tine; nu zic cum nu vei fi pedepsit?

Să nu te gândeşti că dacă păcatul se face în clipeala ochiului, apoi osânda va fi tot în clipeala ochiului. Nu vezi pe unii oameni, că pentru o singură tâlhărie sau pentru o singură curvie făcută

în clipeala ochiului îşi pierd toată viaţa în temniţi şi în ocne, luptându-se cu foamea şi miile de morţi? Şi nimeni dintre dânşii nu a scăpat şi nici n-a zis că dacă păcatul l-a făcut în clipeala ochiului, apoi trebuie ca şi osânda să şi-o facă pe un timp egal cu timpul în care a făcut păcatul.

“ Dar, zici tu cei ce fac aşa sunt oameni, pe când Dumnezeu este filantrop”. Dar nici oamenii nu fac de acestea poate din cruzime şi Dumnezeu care este filantrop astfel şi procedează cu păcătoşii, după cum şi zice Scriptura: “Că după mila Lui, mare este şi certarea Lui “ ( Sirah 16,12). Când tu spui că Dumnezeu este filantrop, atunci îmi spui pricina unei mari osânde, că noi păcătuim faţă de Dânsul care e filantrop. De aceea şi Pavel zicea: “ Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” ( Evrei 10,31).

Suferiţi vă rog, vorbele noastre despre gheenă şi focul nestins că poate veţi căpăta vreo mângâiere de aici. Cine dintre oameni poate să pedepsească astfel, precum a pedepsit Dumnezeu, care a dat potopul şi a cauzat o nimicire generală a neamului nostru omenesc şi după puţin timp iarăşi a plouat de sus foc şi pe toţi cei de acolo i-a nimicit? Ce pedeapsă dată de oameni poate să fie atât de grozavă? Nu vezi cum osânda aceea este aproape nemuritoare? Au trecut patru mii de ani şi totuşi pedeapsa sodomitenilor stă încă în fiinţă. Deci, după cum filantropia lui este mare, tot aşa şi pedeapsa ce o dă păcătoşilor este mare. Şi dacă ar fi poruncit lucruri mari şi cu neputinţă de a fi îndeplinite, poate că ai avea de pretextat greutatea celor poruncite – dar când încă sunt foarte uşoare şi lesnicioase de îndeplinit, apoi ce am putea spune când noi nici nu vorbim măcar de ele!

Nu poţi posti şi nu poţi vieţui în feciorie? – deşi ai putea dacă ai voi, căci ne acuză cei ce pot – cu toate acestea nici nu ne-a pretins Dumnezeu asemenea lucru, nici nu a poruncit sau c-a legiuit aşa ceva, ci a lăsat la voinţa şi alegerea auditorilor, însă a fi înţelept în căsătorie şi a nu te îmbăta, aceasta o poţi face. Nu poţi goli punga dând săracilor? – deşi ai putea, căci ne-o arată cei ce fac aşa – cu toate acestea El nu ne-a poruncit să facem aşa numai decât; a poruncit însă să nu răpim şi să ajutăm pe cei ce au nevoie. Şi dacă ar spune cineva că eu mă mulţumesc numai cu femeia mea, apoi se amăgeşte pe sine singur şi aiurează, căci îl acuză cei ce sunt înţelepţi şi fără femeie.

Dar ce? Spune-mi: a nu bârfi nu poţi? A nu blestema pe alţii nu poţi? Şi cu toate acestea nu este greu lucru de a nu face aşa, ci de a face.

Ce îndreptare vom putea avea, când noi nu îndeplinim pe cele atât de uşoare şi lesnicioase? Nici una.

Cum că osânda va fi veşnică, este învederat din toate cele spuse, dar fiindcă unora li se pare că se împotrivesc la aceasta cuvintele lui Pavel de aici, haide să le punem la mijloc şi să aflăm bine ceea ce el voieşte să spună.

Zicând că “Al căruia lucru va rămânea, care a zidit, plată va lua, iar al căruia lucru va arde, se va păgubi”, a adăugat imediat: Iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc”. Deci ce am putea spune faţă de aceste vorbe? Să ne gândim bine mai întâi, cine este temelia, cine este aurul, cine sunt pietrele cele scumpe, cine lemnul, cine fânul şi cine trestia.

Temelia o a arătat foarte lămurit, că este Hristos, zicând: “Că altă temelie nimeni nu poate să pună, afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos”, iar zidirea mi se pare că sunt faptele.

Şi deşi unii spun că acestea sunt zise pentru dascăli, pentru ucenici şi pentru eresurile cele corupte, totuşi dreapta judecată nu primeşte asemenea părere. Chiar dacă este aşa, apoi cum lucru va arde şi se va nimici, iar cel ce zideşte se va mântui, aşa ca prin foc? Fiindcă mai cu seamă cauza sau făptuitorul ar trebui să se nimicească şi el să primească pedeapsa cea mai mare, ca unul ce a zidit. Dacă dascălul s-a făcut cauza răului, este vrednic de o mai mare pedeapsă şi atunci cum se va mântui? Iar dacă el nu este cauza şi ucenicii au devenit aşa răi, precum sunt prin îndărătnicia lor apoi nici atunci nu este vrednic de osândă sau vrednic de a suferi vreo pagubă cel ce a zidit bine. Deci, cum spune, “ se va păgubi?” de unde se vede lămurit că aici vorba este de fapte.

Fiindcă apostolul mai departe urma a se adresa către cel ce făcuse acea curvie “ care zice, nici între păgâni nu se numeşte”, de aceea el de bună vreme aruncă seminţiile exordului, că el se pricepe ca discutând despre altceva, chiar în această discuţie să introducă mai dinainte vorba de ceea ce are a desfăşura mai departe.

Tot aşa şi când el îi ceartă de a nu aştepta sau mai bine zis, de a nu se încrede în aşa zişii filozofi, el mai dinainte a pregătit vorba despre tainele creştinismului. Cum că el de pe acum se aruncă asupra acelui curvar, se poate vedea de aici, căci spunând de temelie, a adăugat: “Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte intru voi? De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica’l-va pe acela Dumnezeu” (Vers. 16,17). Acestea le spune, zguduind deja cu frică sufletul curvarului.

“Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie” zice. Dar nevoia de zidire este după primirea credinţei, după cum zice: “ Drept aceea zidiţi-vă unii pe alţii intru cuvintele acestea” ( I Tes. 4,18), fiindcă şi meşterul sau arhitectul şi ucenicul contribuie la zidire, pentru care şi zice: “Fiecare să socotească cum zideşte” ( ib. 5,11). Dacă acestea ar fi zise pentru credinţă, apoi atunci cele spuse de apostol în pasajul ce ne stă înainte nu şi-ar avea raţiunea de a fi, căci în credinţă toţi trebuie a fi egali, de vreme ce una este credinţa, pe când în modul vieţii nu se poate a fi toţi egali. Credinţa nu este deosebită, adică una a celor buni şi alta a celor răi, ci aceiaşi pentru toţi care în adevăr cred, pe când în viaţă sunt multe deosebiri, căci unii sunt mai harnici, alţii mai leneşi, unii sunt mai exacţi în împlinirea datoriilor, alţii mai inferiori, unii au succes în cele mai mari, alţii în cele mai mici, unii greşesc în cele mai grele, alţii în cele mai mici. De aceea şi zice: “ aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie”.

“Al fiecăruia lucru arătat va fi“ , spunând aici de fapte.

“Şi al căruia lucru va rămânea, care a zidit, plată va lua, iar al căruia lucru va arde, se va păgubi” deşi dacă ceea ce spunea aici este cu privire la ucenici şi la dascăli, nu ar trebui ca să se păgubească, fiindcă a cui este vina dacă ucenicii nu au ascultat? De aceea spune că: “ Fiecare îşi va lua plata să după ostenealâ”, nu după sfârşitul sau rezultatul lucrului, ci după ostenealâ. Căci ce sunt eu vinovat, dacă nu sunt cu băgare de seamă cei ce mă ascultă? De unde se vede că ceea ce el spune, se raportează la fapte. Deci, ceea ce zice în acest pasaj, aceasta înseamnă: “Dacă cineva are o viaţă rea, odată cu credinţa dreaptă, cu nimic nu-l va ajuta credinţa spre a nu fi pedepsit, lucru lui fiind ars cu totul”. Expresia “ va arde” înseamnă că nu va suferi furia focului. După cum când cineva având arme de aur ar trece printr-un râu de foc şi ar putea trece poate cu veselie, pe când cel ce ar avea cu el fân în trecere nu numai că nu l-ar putea scăpa ci chiar şi pe el s-ar pierde – tot aşa este şi cu faptele.

Deci, apostolul discutând aici nu spune despre lucruri arse care nu ar exista, ci voieşte a băga frică mai mult şi a arăta gol de orice siguranţă pe cel ce trăieşte în răutate.

De aceea şi zice: “se va păgubi”. Iată întâia pedeapsă.

Mai departe spune: “ iar el însuşi se va mântui, însă aşa, ca prin foc.” Iată şi a doua pedeapsă. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: nu şi el însuşi se va pierde aşa, ajungând o nimica ca şi faptele lui, ci va rămânea în focul cel veşnic. Deci faptul acesta îl numeşte apostolul “mântuire” şi de aceea a şi adăugat “ ca prin foc”, după cum şi noi obişnuim a zice despre materiile care nu au ars şi nu s-au distrus imediat în foc,“ că se mântuie în foc”.

Fiindcă ai auzit de foc, să nu-ţi închipui că cei arşi acolo vor fi aduşi la neexistenţă sau că vor dispărea cu totul şi dacă o astfel de pedeapsă apostolul o numeşte “ mântuire” să nu te minunezi de aceasta, fiindcă obişnuinţa lui este de face uz de denumiri frumoase chiar şi în chestiuni care sună rău la ureche, precum şi în cele plăcute face uz de denumiri contrare. De pildă: numele de robie se pare a fi denumirea unui lucru rău, însă Pavel face uz de dânsul în chestiuni bune, zicând: “ robind toată înţelegerea (cugetarea) spre ascultarea lui Hristos” ( II Cor.10,5) – de asemenea şi într-o chestiune rea el face uz de cuvinte frumoase şi încântătoare zicând: “a împărăţit păcatul”( Rom.5,21) deşi numele de împărăţie este mai mult un nume de laudă, un nume încântător la auz. Tot aşa şi aici când el spune că “ însuşi se va mântui”, nimic alt nu zice, decât că dă a înţelege întinderea pedepsei, ca şi cum ar fi zis: “ iar el însuşi va sta necontenit pedepsindu-se”.

Apoi a adăugat: “Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu”? Fiindcă mai sus a vorbit de cei ce taie biserica, apoi la urmă se atinge şi de acel curvar, nu însă în mod clar, ci într-un mod nehotărât, da a se înţelege viaţa cea coruptă a lui şi a înălţat păcatul, de la darul cel încredinţat lui deja. Pe lângă aceasta apoi mai înfruntă şi pe alţii chiar de la faptele deja existente. Sau că vorbeşte de cele viitoare sau de cele petrecute mai în urmă, sau cel mai întristătoare, sau de cele bune şi plăcute, el veşnic face aceasta. De pildă: vorbind de cele viitoare, zice: “că ziua le va arăta, pentru că cu foc se va descoperi”, iar vorbind de faptele petrecute zice: “ au nu ştiţi că casă a lui Dumnezeu sunteţi şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte intru voi?”

“ De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica’l-va pe acela Dumnezeu” ( Vers.17), ai văzut asprime de cuvânt? Dar întrucât persoana este încă necunoscută, apoi ceea ce vorbeşte nu este atât de greoi, ci cu toţii împărtăşesc frica de pedeapsă. “Strica’l-va pe acela Dumnezeu”, adică pierde’l-va pe el. Vorba aceasta nu este a unuia care blestemă, ci a celui ce proroceşte. “ Căci casa lui Dumnezeu sfântă este” – pe când cel ce a curvit este casa spurcată. Apoi ca nu cumva să se pară că el se adresează aceluia, după ce a spus, că casa lui Dumnezeu sfântă este, a adăugat imediat: “ Care sunteţi voi”.

“Nimeni pe sine să nu se înşele”. Şi această expresie este îndreptată contra acelui, care se îngâmfa cu înţelepciunea şi se credea a fi ceva. Şi ca să nu se pară că el în treacăt se adresează prea mult aceluia, băgându-l într-un fel de agonie şi predându-l groazei, iarăşi aduce vorba de păcatul obştesc, zicând: “ De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, facă-se nebun, ca fie înţelept”. Aceasta o face cu mult curaj la urmă, ca cel ce i-a războit îndeajuns. Chiar bogat de ar fi cineva sau de bun neam sau orişice ar fi cineva chiar şi împărat, ar fi considerat ca mai ticălos dintre toţi ticăloşii, dacă ar ajunge rob barbarilor, tot aşa şi cu cel ce ajunge rob păcatului. Fiindcă şi păcatul este barbar şi el nu ştie a cruţa sufletul odată luat în stăpânire, ci îl tiraniseşte în paguba celor ce l-au primit într’inşii.

Partea morală – Cât de slut este păcatul şi cu ce se aseamănă şi despre cei lacomi

Nimic nu este atât de dobitocesc lucru, ca păcatul, nimic nu este atât de prostesc şi de primejdios. Păcatul toate le răstoarnă pe dos, toate le tulbură şi le nimiceşte oriunde s-ar strecura. Greţos este a-l vedea, greoi şi de nesuferit. Şi dacă vreun zugrav şi-ar imagina vreodată chipul păcatului, cred că nu ar greşi dacă şi l-ar închipui ca o femeie monstru, Barbara, suflând foc pe nări, greţoasă, neagră, întocmai aşa după cum poeţii îşi închipuie pe Scila din mitologie. Păcatul se agaţă de cugetul nostru cu mii de mâini şi pe neaşteptate străbate în sufletul omului şi toate le răstoarnă pe dos ca şi câinii care muşcă pe furiş.

Dar de ce mai trebuie să-l zugrăvim şi să nu aducem aici la mijloc pe cei care-l fac şi sunt stăpâniţi de dânsul? Pe cine voiţi mai întâi să descriem? Pe lacom şi răpitor? Dar ce poate fi mai neruşinat ca ochii acestora? Ce poate fi mai fără ruşine şi mai cinic ca aceştia? Nu atât de neruşinat este câinele ca unul din aceştia, când răpeşte cele ale altora. Ce poate fi mai spurcat ca mâinile acestora? Ce poate fi mai nesăţios ca gura lor, care toate le înghite şi niciodată nu se mai satură? Nu te uita la faţă şi la ochii lor că sunt de om, căci ochii omeneşti nu văd astfel de lucruri. Lacomul şi răpitorul nu vede pe oameni ca oameni, nu vede cerul ca cer, nu ridică capul în sus spre Stăpânul a toate, ci totul crede că este ban.

Ochii omeneşti obişnuiesc de a vedea pe săraci doborâţi de sărăcie şi se mişcă spre milă, pe ochii acestora când văd săraci se înfurie ca a fiarelor sălbatice.

Ochii omeneşti nu văd cele străine ca ale lor, ci şi pe ale lor ca străine, nu poftesc pe cele ale altora, ci şi pe ale lor le dau altora, pe când ochii acestora nu pot suferi, dacă nu vor răpi şi pe cele ale altora, căci ei nu au ochi de om ci de fiară sălbatică.

Ochii omeneşti nu pot suferi să vadă trupul lor gol, căci este al lor şi chiar pe al altora – pe când ochii acestora dacă nu vor vedea pe toţi dezbrăcaţi şi dacă nu vor vedea toate cele străine depuse acasă la dânşii, niciodată nu vor fi mulţumiţi şi mai bine zis, nici atunci nu sunt mulţumiţi.

De aceea, mâinile lor nici cu labele fiarelor sălbatice nu le-ar putea asemăna cineva, căci sunt mult mai răpitoare şi mai grozave ca ale acelora. Urşii şi lupii după ce s-au săturat, se degustă pe urmă de prada lor şi se depărtează pe când aceştia niciodată nu au saţ.

Dumnezeu ne-a făcut mâinile ca să ajutăm pe alţii, iar nu ca să-i dezbrăcăm şi dacă ar urma ca noi să le întrebuinţăm în acest scop, apoi e mai bine a le tăia şi a rămânea fără ele.

Tu când o fiară sălbatică îţi sfâşie o oaie, te scârbeşti şi când faci însuţi aşa cu fratele tău nu crezi că ai făcut ceva rău? Şi cum te poţi numi om? Nu vezi că noi numim fapt omenesc mila cea plină de filantropie şi când cineva face ceva crud şi lipsit de milă îl numim cu toţii neomenos? Prin urmare caracterul omului îl distingem de al fiarelor sălbatice, numai prin a milui zicând pururea, “ oare el nu este om? Oare este fiară slabatică sau câine”?

Oamenii vindecă sărăcia şi nu o mai sporesc, pe când gurile acestora sunt guri de fiare sălbatice sau mai drept vorbind, chiar mai rele, chiar şi mai sălbatice decât ale acelora, fiindcă ies din ele cuvinte mai veninoase decât dinţii acelora, cuvinte care deseori pricinuiesc şi moartea aproapelui. Şi dacă le-ar observa pe toate cineva, atunci ar putea vedea bine cum din oameni, neomenia şi lipsa de milă face neoameni şi fiare sălbatice. Dacă încă ar examina şi cugetul unor astfel de

oameni, încă i-ar declara nu numai de sălbatice, ci chiar şi demoni, căci sunt plini de răutate şi duşmănie asupra aproapelui. Acolo nu vei vedea nici dragoste de Împărăţia Cerurilor, nici frică de gheenă, nici ruşine de oameni, nici milă, nici simpatie, ci neruşinare şi obrăznicie şi dispreţul tuturor celor viitoare, iar cuvintele lui Dumnezeu despre osândă, cum şi ameninţarea cu gheenă, lor li se pare un mit. Astfel este cugetul lacomilor şi răpitorilor.

Deci, când ei pe dinăuntru sunt demoni şi pe dinafară fiare sălbatice, ba chiar mai răi decât acelea, apoi atunci cu cine vom asemăna astfel de aomeni? Cum că sunt mai răi decât fiarele sălbatice, este învederat, de acolo, că acelea sunt de la natură aşa, pe când ei ca oameni având de la natură blândeţea, se silesc singuri de a se pune în rândul fiarelor sălbatice. Dar şi demonii ei au pe aceştia ca conlucrând cu dânşii contra celor bântuiţi, pe când dacă nu ar conlucra cu demonii, apoi cele mai multe din meşteşugurile lor contra noastră s-ar sparge în capul lor – aceştia însă întrec şi pe demoni, încercându-se de a stăpâni pe cei bântuiţi. Şi iarăşi, demonul războieşte pe om, iar nu pe ceilalţi demoni, pe când lacomul se grăbeşte a face rău în orice mod celui aproape şi nu se sfieşte nici de natură.

Ştiu bine, că mulţi sunt nemulţumiţi de noi pentru aceste cuvinte, dar eu nu sunt deloc supărat, ci mi-e milă şi plâng pe nişte astfel de oameni şi chiar de ar voi să mă bată, cu plăcere aş suferi, dacă s-ar depărta de această sălbătăcie. Căci nu numai eu singur, ci şi prorocul îi scoate pe aceştia din rândul oamenilor zicând: “ Omul în cinste fiind n-a priceput, ci s-a asemănat cu dobitoacele cele necuvântoare”( Ps.48,21).

Deci să devenim odată oameni, să privim spre cer şi să recâştigăm chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin harul şi filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Sfântul Ierarh Vasile cel mare: Expunere a situaţiei Bisericii

Pentru asemănările existente cu situaţia din zilele noastre şi pentru o înţelegere mai adâncă asupra

Pentru asemănările existente cu situaţia din zilele noastre şi pentru o înţelegere mai adâncă asupra naturii luptelor care au cutremurat Biserica în a doua jumătate a secolului al IV-lea, vă îndemnăm să citiţi fragmentul de mai jos, care încheie lucrarea “Despre Sfântul Duh” a Sfântului Vasile cel mare, pe care îl prăznuim astăzi. Chiar dacă arianismul în forma de odinioară nu mai reprezintă pericolul principal, putem să întrevedem frământările prin care va trece Biserica, dacă învăţătura primită de la apostoli va fi modificată pentru a potrivi credinţa după măsurile lumeşti, în vederea unei integrări line în structurile europene şi/sau ecumeniste.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să trăim lupte în Biserică precum cele pe care Sfântul Vasile le descrie atât de tulburător…

*** “Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mânia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta.

Presupune, dacă vrei ca în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vânt puternic, suflând din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecând în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vânturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încât să nu se audă nici

vocea comandantului, nici a cârmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţându-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei, încât, deşi corabia se scufunda, cearta pentru întâietate să nu mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană, separându-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşmană? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate. (În această dispută) se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora, suntem doborâţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atâta timp cât urâm împreună pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca duşmani.

Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din (cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru că preluând frâiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe Mântuitorul până la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?

Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe când ne temeam că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Petru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decât (faptului că poate izbucni) un război general; dorinţa de a stăpâni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai târziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mâini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se luptă între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducând la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundând persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii spunând că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism.

Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este condiţia pentru a le câştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmănii. Asemănarea în greşeală le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult decât orice fel de legământ. Teolog este oricine (vorbeşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt.

Şi, pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă. Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare

socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii.

De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvântul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele Eclesiastului că <<în linişte se aud cuvintele înţelepţilor>> [Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic: <<Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău>> [Amos 5, 13]. Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mâna din compasiune celui ce a îngenuncheat, deşi după legea veche este condamnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lângă animalul duşmanului, căzut sub povară [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admonestările făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri (nu se varsă) lacrimă de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii.

Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe când judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc, judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se pare, atât (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenim mai fără de minte decât animalele; pentru că dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea, care nu caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul – şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.

Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi făcute cunoscute multora cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie cunoscute, ci pentru ca mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor”.

(Sfântul Vasile cel mare, Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1988).

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii

Velimirovici - Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare

Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.

Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să Se roage.

Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea ajută faptelor bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune, şi abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit - oricare fără deosebire - trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră l-am izbutit de vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.

Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, apele erau liniştite, dar stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe (cum se întâmpla des pe acolo), corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau desigur să-şi amintească o altă furtună pe mare, când El era cu dânşii pe corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În vremea acelei furtuni pe mare, încercarea ucenicilor fusese mai mică, pentru că El se afla cu ei în corabie, chiar dacă dormea. Acum însă, în această nouă furtună, încercarea credinţei lor e mult mai mare. Hristos este departe, foarte departe, în munte, în pustietate. Cum să-L strige? Cum să-I dea de veste în ce nenorocire se află ei? Pe cine să trimită la El cu o solie?

Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din noapte. Evreii, ca şi stăpânitorii lor, romanii, împărţeau noaptea în patru străji, fiecare măsurând trei ceasuri. Domnul le-a apărut aşadar ucenicilor la strajă a patra, în ultimul pătrar al nopţii, chiar înainte de zori. Se crăpa de ziuă? Noaptea era cu lună? Ori le-a strălucit lor Domnul în întuneric cu lumina Taborului? Nu ştim. Totul e că ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea putere, asemenea stăpânire asupra naturii; Hristos nu le dezvăluise încă lucrul acesta. Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat.

Câtă vreme îl purta credinţa, Petru umblă pe apă; dar când s-a îndoit a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frică. Înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi umblării pe apă către Domnul Iisus Hristos înseamnă păzirea sufletului de grija de trup şi de iubirea de trup, pornirea spre Mântuitorul pe calea primejdioasă a duhovnicescului. Asemenea porniri au mulţi credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă cu îndoială. Adesea aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos, Împăratul lumii, în duh, dar repede se simt pierduţi şi se întorc la îndeletnicirile lor trupeşti de mai înainte, la corabia clătinată de valuri. Numai cei foarte înalţi duhovniceşte, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin îndelunga lucrare a statorniciei în credinţă să iasă din corăbioara lor trupească pe marea învolburată a vieţii duhovniceşti la întâlnirea cu Hristos. Doar ei au trăit adânc şi frica de-aşi părăsi corabia, şi spaima în faţa furtunii, şi negrăita bucurie a întâlnirii cu Hristos. Apostolul Pavel a trăit încă din viaţa pământească această despărţire a sufletului de trup, precum şi mulţi alţi sfinţi după dânsul.

Să vedem ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de frică. Cum îl sperie acum vântul, dacă nu l-a speriat marea? Parcă ar fi un copil care atunci când începe să meargă face câţiva paşi, dar la prima mişcare a celor din jur îşi pierde cumpătul şi cade. Aşa şi cu avântul nostru duhovnicesc:

nimica toată ne răstoarnă şi ne întoarce din drum.

Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul lui spre jertfire? Oare nu Dumnezeu l-a scăpat? Nu-L slăvea Iona pe Dumnezeu în burta chitului, şi a fost scăpat? Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc, şi credinţa lor i-a scăpat? Dar Daniel în groapă cu lei? Dar fericitul Iov, plin de răni şi de bube? Petru a fost slab, şi Domnul l-a întărit în credinţă. Şi între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la sfârşit au fost tari.

Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. Acum la această nouă mare minune, ucenicii

nu se mai miră, ci

este prima oară când ei toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu.

Era şi Iuda printre dânşii, L-a mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său. Şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă la cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru care îndată s-a căit şi a plâns cu amar.

Au sosit la Capernaum, către care mergeau. Cine a călătorit în Galileea poate să-şi dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida şi Capernaum se află amândouă în partea dinspre miazănoapte a mării. Când s-au îmbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar să plutească de-a lungul ţărmului. Ni se spune cu toate acestea că vasul a fost dus de furtună în mijlocul mării. Acolo, în mijlocul mării, le-a apărut Domnul mergând pe apă. Când s-a oprit furtuna, corabia a trebuit să navigheze înapoi, mai jos de Capernaum.

Şi noi aşadar căutăm scăpare sub aripa cea puternică a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vânt, nici năluci, acolo unde vom afla cu îmbelşugare tot lucrul bun: bunătăţi netrecătoare, nesupuse destrămării, moliei şi ruginii; acolo unde, împreună cu îngerii şi cu sfinţii, vom slăvi biruinţele lui Hristos, a căror mărire n-o putem înţelege în viaţa aceasta muritoare, îngrădită vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toţi ne vom bucura şi bucuria nu va avea sfârşit.

Slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o

fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururi şi în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34]

Zăvorâtul – Tâlcuiri [I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34] Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului,

Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi.

Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie", iar aceasta 1-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând

supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul 1-a dojenit: „Puţin credinciosule! pentru ce te-ai îndoit?", arătând pricina primejdiei.

Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în faptă bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: „Ce o să fie?"; de aici se naşte şovăiala: „Să mai

continuu?", şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa:

ţine-te

de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este

aproape.

 

Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii – Viaţa noastră - o mare furtunoasă

(Matei 14, 22-34) Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează

(Matei 14, 22-34)

(Matei 14, 22-34) Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că

Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este Dumnezeul-Om. Acest lucru îl predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune mare, de trei ori mare, care a avut loc în continuarea celeilalte minuni, despre care a vorbit Evanghelia din duminica trecută.

Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie. După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage singur, în noapte. Ucenicii au urcat la porunca Lui într-o barcă mică din lacul Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul celălalt. Călătoreau singuri, fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce mijea de ziuă, s-a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde. Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare privelişte. Ucenicii, doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.

Petru şi-a făcut curaj şi a spus:

- Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe deasupra apelor. Domnul i-a făcut acest dar. -Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor. Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde. - Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie. Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.

-

31).

Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi I-au spus lui

Hristos:

credinciosule

“Puţin

îi

zice

ce

te-ai

îndoit?

“de

(Matei 14, 33).

(Matei

14,

“Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

*** Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, toate. Este Stăpânul a toate.

Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din parte valurilor, a valurilor sălbatice.

Care sunt aceste valuri?

Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat, eşti în

pericol să mori; acesta este un val imens.

Vrei altul? Iată, văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi rămâi singur. Ce lovitură este şi pentru femeie să-şi piardă bărbatul şi să rămână văduvă cu copii mici! Dar şi pentru copii este un mare val să fii orfan.

Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată găsi.

Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere nevoile.

Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?… Plină de valuri este

viaţa aceasta. Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii, val care vine să afunde trupul nostru în mormânt. Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic din toate valurile este – care? - Păcatul! Cel care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad – sufleteşte şi trupeşte.

Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţii mei. Să prindem şi noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi atunci când este mic, şi când creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu. Şi nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.

Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu.

În 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire. Au venit turcii, au masacrat, au ucis, au ars, au devastat totul. S-a vopsit cu sânge valul Mării Egee. Marea s-a înroşit de sângele victimelor. Toţi erau disperaţi. Unul singur nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul

ierarh al cetăţii, etno-martirul Hrisostomos. A liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei Fotini şi a spus cu lacrimi în ochi: “Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni, vor răsări şi zile mai bune!…”. Şi, într-adevăr, au venit zile mai bune. Cei aproximativ două milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică, au venit în Ellada, au lucrat cinstit şi au făcut pământul să înflorească ca nişte rodii. Prin sudoarea lor, ţara noastră a devenit în puţin timp atât de îndestulată, încât a început să facă şi export din produsele ei valoroase în alte ţări din afară. Şi doar din punct de vedere material? Chiar şi etnic de mult bine a beneficiat ţara noastră. A ieşit şi de aici “din amar dulce”, din nenorocirea naţională un important beneficiu naţional. S-a constatat că sunt în afara teritoriilor ei şi turcii şi bulgarii şi sârbii şi alţii, iar Ellada a câştigat o admirabilă uniformitate. A devenit una din cele mai omogene ţări. Iată mâna lui Dumnezeu!

Cele cinstite şi scumpe ştim că sunt în pericol.

 

Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor noştri, aşa şi în zilele noastre, este încercată în marea furtunoasă a ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea. E suficient ca Ellada să repete Domnului strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).

Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor

moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit

   

în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au umplut deja de criminali şi de terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu.

Soţii, care îşi văd barca luând apă, să îngenuncheze şi să strige:

“Doamne, mântuieşte-ne

casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”

 

Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele

raţionalismului,

furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurile puţinei credinţe.

“Doamne,

 

mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30;

   

Luca 17,5).

 

***

Iubiţii mei, aceste puţine lucruri am vrut să vi le spun. Toţi în acestă viaţă suntem încercaţi. Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii noastre zi de zi. Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul.

Într-un sat din regiunea noastră a avut loc un deces. A murit nu vreun bătrân, ci o copilă tânără de douăzeci de ani. În floarea vârstei. A venit moartea şi a luat-o pe această fată binecuvântată, pentru care părinţii ei îşi făceau vise de aur. A luat-o şi se tânguieşte acum întreg satul. Ne vom duce acum să cântăm acolo slujba de ieşire, înmormântarea, şi să-i mângâiem pe cei îndoliaţi, pe cei ce plâng. Mângâierea noastră este credinţa în învierea de obşte.

Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe necazuri. Nu o spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); ca să ne învrednicim adică împărăţiei celei

cereşti, se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim!

 

Cine Îl iubeşte

pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.

De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie. Un poet credincios a scris:

“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume Un loc unde să mă sprijin sau să stau, Acolo sus e Dumnezeul meu; Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.

Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă aflu într-o situaţie dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să stau, acolo sus este Dumnezeul meu, cum pot să deznădăjduiesc?

Aşadar, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea

noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Amin.

Cuviosul Paisie Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!

Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu! Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se

Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

“- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva. Părinte.

- Aţi dat foc pe vântul acesta?

- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă.

“A plouat”, îţi spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Aţi uitat?

Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent.

Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneşte. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. În felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdeauna până la ce punct omeneşte?

trebuie să acţioneze

- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intenţia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ţi vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere [1.Vezi Fac. 6, 13 ş.u.]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”.

Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”.

După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“.

“Această întrebare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi- a spus unul care era împreună cu el.

“N-are importanţă că nu este evreu. Întrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine[2. Is. 38, 4 ş.u.]. Dacă Dumnezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Însă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine».

Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. În multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd că nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. În cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceasta este o rugăciune tainică.

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru

Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngrijeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, trebuie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Însă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noastră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

- Părinte, când ajută Sfinţii?

- Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când credem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles?

Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune:

“Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Îţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină.

Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dumnezeu?

- Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumnezeiască ce o simţim înlăuntrul nostru.

rânduieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumnezeiască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. În timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.

aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu „Cereţi şi vi se va da” [3

Dumnezeu

greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu „Cereţi şi vi se va da” [3 .

„Cereţi şi vi se va da” [3.Mt. 7, 7.]

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?

- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor.

Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervine. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere.

Dacă cineva nu vrea să meargă în Rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină.

Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noastre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut.

Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşurinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu

zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

unitatea la început, osteneala noastră este pierdută. Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie - Părinte,

Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie

- Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

- Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos neputinţa ta? Nu te smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, şi după aceea zici: Întâmpin greutăţi în nevoinţa mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin ajutor de la Hristos, Acela îl ajută. De multe ori omul depune o străduinţă egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în nevoinţă, nu te băga în seamă şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim să dobândim sfinţenia în chip magic. Însă Dumnezeu nu ajută o stare greşită. Chiar şi puţin de ar intra interesul, se împiedică ajutorul dumnezeiesc.

- Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-mi pricep măcar o neputinţă a mea?

- Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţă. Şi când spunem dispoziţie pentru nevoinţă înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.

- Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

- Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dumnezeu ca să ne ajute. Când cereţi ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşartă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie, Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va pleca predispoziţia spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoinţă. De aceea, ca să ne ajutăm pe noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră

smerită. Să spunem:

Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor deoarece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

“Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă ajută”.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal [4. 3 Regi 18, 26.].

ca să nu ne vadă, precum este Baal [4. 3 Regi 18, 26.]. Ajutorul la începuturile

Ajutorul la începuturile nevoinţei duhovniceşti

- Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la începuturile nevoinţei sale duhovniceşti?

- Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevoinţei sale omul simte intens harul lui Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte.

Eu am plantat câteva roşii. La început le udam în fiecare zi; după aceea le-am lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frunzele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se zoreau şi se nevoiau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală, şi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.

- Părinte, ati spus că omul la începutul nevoinţei sale simte harul lui Dumnezeu şi apoi îl părăseşte puţin.

- Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se smerească şi să înţeleagă ajutorul lui Dumnezeu.

- Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?

Când omul începe să lucreze duhovniceşte

Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe astfel încet-încet şi învaţă să lucreze mâncând şi câte-o… ciocolată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul încetează să mai lucreze şi spune: “Mai întâi mâncam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu mor. Atunci când omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi profesorii au pretenţii de la elevi. Este greu ca să treacă cineva la examenele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte.

- Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul.

- Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Oare lui Dumnezeu îi este greu să

Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate.

Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când este ţinut de mână, iar când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu

încetul să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.

– Omul simte că mai întâi a avut harul dumnezeiesc şi după aceea nu-l mai are?

– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.

omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic. Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice - Părinte,

Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice

- Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.

– Ascultă! Acum Dumnezeu chiar să vrea să ne lase, nu poate.

– La ce vă referiţi?

– Iată, atunci când părinţii aduc un copil în lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Aşa şi Dumnezeu ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ce ne-a făcut. Acum chiar să vrea să ne lase, nu poate pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde Raiul.

– Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…

- Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, dacă s-ar întâmpla ceva şi moare, este gata pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig şi în viaţa aceasta şi în cealaltă.

Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, deoarece există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.

De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. În cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dumnezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine. Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi,

să spuneţi întotdeauna:

pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu” , ca să nu păţiţi

“Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva.

***

Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis de dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui.

“Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea.

“Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela.

A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui.

“Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.

vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela. Intenţia cea bună - Părinte, ce se va întâmpla

Intenţia cea bună

- Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

- Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inundaţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în Rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate celelalte.

Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: A, ţie Dumnezeu ţi-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”.

Şi nenorocitul nu spune: “Dumnezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vrednic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mândreşte.

După aceea se duce din nou diavolul şi-i deschide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: Tu vei mântui lumea“.

Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

În tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această

bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viaţă păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viaţă lumească pentru că nu au fost ajutaţi, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduioşează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evan-ghelismos, Bucureşti,

2003)

Sfântul Siluan Athonitul - Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea şi Domnul te va ajuta şi povăţui.

Dacă este în tine o nedumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: „Milostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doamne”. Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoieşte, începe să se scufunde în gândurile cele rele.

„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 270)

Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta rugăciunii: Să ne ţinem strâns de mâna lui Dumnezeu!

Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta în rugăciune Duhule Sfinte, Împărate Veşnic şi Dătătorule al vieţii

Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta în rugăciune

Duhule Sfinte, Împărate Veşnic şi Dătătorule al vieţii nestricăcioase, priveşte în nesfârşita Ta milă asupra neputinţelor firii noastre. Luminează-ne şi sfinţeşte-ne. Fă ca lumina cunoştinţei Tale să strălucească în inimile noastre întunecate. Şi în vasele de lut ale firii noastre arată puterea Ta nebiruită.

Rugăciunea e o creaţie infinită, arta supremă. Mereu şi mereu, simţim o năvală înfocată spre Dumnezeu, urmată de o cădere din lumina Sa. Iarăşi şi iarăşi, devenim conştienţi de neputinţa minţii de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simţim la marginea nebuniei.

“Ne-ai dat poruncă de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino şi săvârşeşte în mine tot ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârşesc puterile mele. Mintea mea e prea slabă ca să Te înţeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii tale. Zilele mele trec în nesfârşită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea”.

Uneori rugăciunea pare să slăbească şi atunci strigăm: “Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-te!” (Psalm 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veşmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influenţa distructivă şi persistentă a lumii exterioare.

Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam şi în virtutea căreia Adam “s-a făcut suflet viu” (Facere 2,7). Atunci

mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a fiinţei şi inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălţate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înţelege sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug s-o aibă” (Ioan 10, 10).

Dar această viaţă e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învăţătură a Evangheliei.

“Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, aşadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaştem dintr-o dată, dar cel puţin cunoaştem “în parte” (I Corinteni 13,9), că nu există nici o altă cale pentru noi muritorii de a ne face “fii ai învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Erudiţia cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile şi Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noţiunile noastre trecute despre Dumnezeu şi despre viaţa întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. “Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). Chiar şi numai o şoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu nici un alt conţinut al vieţii trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă şi chinuitoare. Înaintând pe ea, vom suspina mult. Frica aceea care este începutul înţelepciunii(Psalm 110, 10) se va agăţa de inima noastră şi va răsuci întreaga noastră fiinţă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioşi în a-i urma lui Hristos, ne vom opri înfricoşaţi. Şi erau pe drum… şi Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32).

Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferinţă, dacă vrem să ne naştem la o nouă viaţă în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre fireşti în trupuri duhovniceşti. (După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, “se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” – I Corinteni 15, 44). Numai puterea rugăciunii depăşeşte rezistenţa materiei şi eliberează mintea noastră din această lume strâmtă şi inertă spre vastele spaţii deschise, strălucind de Lumină.

Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e uşor să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra “în locaşul cel sfânt lui Dumnezeu” (Psalm 72, 17), vom şovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bineplăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiţi de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă furtunile ce bântuie în jurul nostru – deşi Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creştini în deznădejdea lor că “Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările şi necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieţii noatre au fost cele mai rodnice şi ele ne vor însoţi dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăţiei de nezdruncinat” (Evrei 12, 28).

Atotputernicul Dumnezeu ne cheamă din nimic. Prin firea noastră suntem făcuţi din nimic; însă chiar şi de la Dumnezeu aşteptăm consideraţie şi atenţie. Dintr-o dată însă Cel Atotputernic Se descoperă pe Sine într-o smerenie nemărginită. Vederea inundă întreaga noastră fiinţă şi instinctiv ne aplecăm în adoraţie. Chiar şi aceasta nu pare a fi îndeajuns; oricât de mult vom încerca să ne smerim înaintea Lui, nu va fi îndeajuns faţă de smerenia Lui.

Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii şi smereniei se ridică din adâncurile fiinţei noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conştienţi de apropierea noastră de El chiar dacă ştim foarte bine că suntem doar pământ şi ţărână (cf. Facere 3, 19). Cu toate acestea, în înfăţişarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a zugrăvit asemănarea Fiinţei Sale nevăzute şi astfel putem sesiza veşnicia. Prin rugăciune intrăm în viaţa dumnezeiască; şi Dumnezeu rugându-Se în noi e viaţa cea necreată, care ne inundă.

Făcându-ne după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a aşezat înainte nu ca o lucrare a Sa în întregime supusă Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar şi pentru El – ca fiinţe libere. Şi în virtutea acestui fapt, relaţiile dintre om şi Dumnezeu sunt bazate pe principiul libertăţii. Când abuzăm de această libertate şi păcătuim, atunci întoarcem spatele lui Dumnezeu. Această libertate de a întoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al voinţei libere, dar e o condiţie indispensabilă ca noi să ne putem împărtăşi de viaţa cu adevărat dumnezeiască, viaţa care nu poate fi predeterminată.

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăşi esenţa păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârşirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Şi atunci când Îi urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur şi simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârşit Lui. “Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).

Tatăl nostru Carele eşti în ceruri Sfinţească-se numele Tău Tu mi-ai dat să simt sfinţenia Ta şi sunt gata să fiu sfânt întru Tine Vină împărăţia Ta Fie ca viaţa Ta slăvită să pătrundă în mine şi să devină a mea Facă-se voia Ta În pământul fiinţei mele create, precum în cer, în Tine Însuţi, din veşnicie. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi “pâinea cea adevărată ce pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 32-33). Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri Prin duhul Tău Cel Sfânt, dă-mi să iert semenilor, ca nimic să nu mă împiedice de a primi iertarea Ta. Şi nu ne duce pe noi în ispită Tu ştii ticăloşia mea; că sunt de-a pururea gata să păcătuiesc. Trimite îngerul Tău să stea în calea vrăjmaşilor mei atunci când păcătuiesc (cf. Numeri 22, 22). Ci ne izbăveşte de cel rău Izbăveşte-mă de puterea vrăjmaşului de moarte, vrăjmaşul omului şi al lui Dumnezeu.

La început ne rugăm pentru noi înşine; dar atunci când Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt ne dă înţelegere, rugăciunea noastră dobândeşte proporţii cosmice.

Atunci când ne rugăm cu rugăciunea “Tatăl nostru”, ne gândim la întreaga umanitate şi cerem plinătatea harului pentru toţi oamenii ca şi pentru noi înşine. Sfinţească-Se Numele Tău de către toţi oamenii. Vină împărăţia Ta pentru toate popoarele, ca viaţa Ta Dumnezeiască să devină viaţa lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singură îi uneşte pe toţi în dragostea Ta. Izbăveşte-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmăşie şi moarte.

(Potrivit interpretării noastre creştine, răul – ca şi binele – există numai acolo unde există o formă personală de existenţă. Fără această formă personală n-ar exista nici un rău, ci numai procese naturale determinate).

Existenţa răului în lume în general şi în umanitate în special ridică problema participării lui Dumnezeu la viaţa istorică a neamului omenesc. Mulţi şi-au pierdut credinţa fiindcă li se pare că dacă Dumnezeu ar fi existat, răul n-ar fi putut fi atât de puternic şi nici n-ar fi fost răspândită suferinţa atât de absurdă. Ei uită însă că Dumnezeu ţine la libertatea omului, care e rădăcina principală a creaţiei Sale, după chipul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea autodeterminării şi să-l distrugă în acelaşi timp. Dar Dumnezeu poate şi mântuieşte cu adevărat oameni şi naţiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.

Hristos a spus: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34) şi “dezbinare” (Luca 12, 51). Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului şi arma noastră este “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). Bătălia noastră e dusă în condiţii extraordinar de inegale. Suntem legaţi de mâini şi de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc sau sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar şi pentru vrăjmaşi. (…)

Domnul a îndreptat şi sfinţit şirul strămoşilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înşine în fiinţa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căinţă totală, şi făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoşilor noştri. Purtăm în noi înşine moştenirea păcatelor strămoşilor noştri; şi, în virtutea unităţii ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă şi tămăduirea lor. Suntem atât de legaţi între noi, încât omul nu se mântuieşte doar pe sine însuşi.

Am găsit că monahii de la Sfântul Munte înţelegeau bine acest lucru. Un monah e un om care şi- a dedicat viaţa lui Dumnezeu, care crede că, dacă vrem ca Dumnezeu să fie în întregime cu noi şi în noi, atunci trebuie ca şi noi să ne dăruim Lui cu totul, iar nu numai în parte. Monahul renunţă la căsătorie şi la naşterea de copii, pentru a păzi şi ţine poruncile lui Hristos, cât mai deplin cu putinţă. Dacă un monah nu-şi realizează adevăratul tău scop – acela de a trăi viaţa pe pământ, având mintea unită cu Hristos – monahismul său nu este unul sădit aşa cum se cuvine. Cu alte cuvinte, el nici nu ajută la continuarea neamului omenesc prin naşterea de prunci, nici nu promovează în întregime nemurirea prin înviere. El renunţă la planul istoric, prin refuzul de a-şi asuma o acţiune istorică pozitivă – ca să nu spunem şi politică – însă nu-şi transferă existenţa în planul spiritual metaistoric. Necâştigând nici o biruinţă în planul universal al războiului duhovnicesc, el nu-i ajută nici pe semenii săi să realizeze planul dumnezeiesc. Cu toate acestea,

chiar dacă monahul nu poate realiza desăvârşirea creştină, năzuinţa sa ajută chiar şi aşa întreaga lume.

Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule, Singurul Adevăratul Dumnezeul nostru, Pururea viu şi atotputernic, Care singur dai tărie celor necăjiţi Şi sprijin celor slabi; Tu, fără de Care cei puternici slăbesc Şi cei tari devin neputincioşi, Cei sătui flămânzesc Şi cei tineri se înconvoaie, Ascultă-ne în necazul nostru Şi ridică-ne la o slujire vrednică de Tine. Rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte!

Atunci când prin harul Duhului Sfânt i se dă unui om să ajungă… la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13), un astfel de eveniment se răsfrânge în modul cel mai hotărât nu numai asupra destinului întregii umanităţi – înrâurirea sa trece dincolo de hotarele istoriei şi se răsfrânge asupra întregii vieţi cosmice, fiindcă însăşi lumea a fost creată pentru om.

Când ne abatem de la calea arătată de Hristos – adică de la îndumnezeirea omului prin puterea Duhului Sfânt – întregul rost al venirii omului în lume dispare”.

(Arhimandritul Sofronie, “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”, Editura Deisis, Sibiu, 1998)

Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica - “Abandonaţi-vă în mâinile lui Dumnezeu!”

Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica – Biserica Memorială Mihai Viteazul, Alba-Iulia,

Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica – Biserica Memorială Mihai Viteazul, Alba-Iulia, 1993

– Biserica Memorială Mihai Viteazul, Alba-Iulia, 1993 Cuvintele Părintelui Simeon de la Essex rostite acum mai

Cuvintele Părintelui Simeon de la Essex rostite acum mai mulţi ani la Bisericuţa Memorială “Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, cu hramul Sfântului Siluan Athonitul, în traducerea şi apoi în succinta comentare a Părintelui Rafail Noica:

 
   
 

“În mănăstirea mea, cam jumătate din cei care sunt acolo – călugări şi călugăriţe – au vârsta voastră. Sunt oarecum “mămăruţele” mele (traducerea fr. coccinelle = buburuză, mămăruţă).

Aş dori să vă spun câteva cuvinte, aşa cum le vorbesc lor: Să fiţi căutători de Dumnezeu, aşa cum

alţii sunt căutători de aur!

Să fiţi căutători de Dumnezeu pentru a dobândi pacea în inimă.

 

Sfântul Serafim din Sarov

spunea: “Păstrează pacea în inima ta şi vei mântui în jurul tău mii

de suflete!” Dar trebuie să înţelegem că pentru a dobândi pacea în inimile noastre avem o întreagă cale de parcurs. Într-un oarecare sens, pacea inimii este punctul final al acestei căutări.

Primul stagiu (

prima etapă

) cere

trăirea în smerenie

. Ce este smerenia altceva decât… a trăi

în adevăr înaintea lui Dumnezeu? A fi tu însuţi din toată inima şi din tot sufletul înaintea Domnului. Poate că atunci vom descoperi că suntem săraci, că suntem slabi, că suntem păcătoşi.

Dar să nu ne temem: orişiunde am fi, orişicare ar fi calea pe care am luat-o, orişicare ar fi situaţia în care vă găsiţi, oricât de îndepărtată de Dumnezeu ar fi ea, trebuie tot mereu să vă aduceţi aminte că sunteţi iubiţi de Dumnezeu! Orişicare ar fi acea situaţie în care vă aflaţi! Şi datorită acestei dragoste (iubiri), vă puteţi abandona în mâinile lui Dumnezeu în orice situaţie în care vă aflaţi.

Abandonarea în mâinile lui Dumnezeu

este

etapa cea de-a doua

. Ne este indispensabilă

(această etapă), căci dacă nu ştim să ne abandonăm, ce poate face Dumnezeu? Căci El este cel care va face, ne face (intru) sfinţi. Dar nu poate să facă din noi sfinţi decât dacă suntem cu adevărat în mâinile Lui. Şi v-aş spune atunci să nu vă fie frică şi să vă abandonaţi cu totul în mâinile lui Dumnezeu! Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de milă şi de iubire. Uitaţi-vă la ce ne-a spus Hristos în pilda fiului risipitor, în întâlnirea sa cu samarineanca, asemănătoare cu cea cu femeia păcătoasă. Unde vedeţi o osândire din partea Dumnezeului nostru? Nu este decât un cuvânt al iubirii. Acest cuvânt, care urmăreşte creaţia în fiinţa noastră astăzi este descoperirea acestui cuvânt al dragostei şi al milei, care ne dă adevărata pace a inimii.

Aşa ca

să cerem tuturor sfinţilor care au cunoscut această cale pe pământ, să le cerem ca

 

mijlocească pentru noi, în faţa Domnului nostru, pentru ca să înţelegem şi noi cât este de

important să ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu prin smerenie.

Este ceea ce vă urez eu

din inimă!

 

Aş vrea să termin prin a vă mulţumi pentru calitatea rugăciunii şi a cântării voastre. Aseară am fost cu Părinţii la Catedrală, era foarte frumos, ne-am rugat foarte bine, dar astăzi am fost foarte

fericit să vă aud şi, deşi nu înţeleg româneşte în chip firesc, cred că în ciuda acestui fapt am înţeles ceva: că sunteţi cu adevărat copii ai lui Dumnezeu! Amin.

* Cuvintele Părintelui Rafail:

copii ai lui Dumnezeu! Amin. * Cuvintele Părintelui Rafail: (…) “ Fericiţi cei săraci cu duhul

(…) “Fericiţi cei săraci cu duhul“:

“Cei săraci cu duhul” – aş îndrăzni să tâlcuiesc asta ca fiind… cei care îşi dau seama că sunt săraci cu duhul (că toţi suntem prăpădiţi), adică… smerenia!

Şi Părintele (Simeon spunea): ce e smerenia decât a trăi în adevăr?

Prima mişcare a smereniei este realismul duhovnicesc; Care realism e… groaznic! Căci şi Părintele zice: nu vă înfricoşaţi, are destulă dragoste Dumnezeu! Şi ce se întâmplă?

Dacă putem să răbdăm cât de puţin viziunea asta groaznică a ce suntem noi, – pentru că: ce înseamnă sărăcia cu duhul? înseamnă iadul! -, dacă putem vedea – dar această vedere Dumnezeu ne-o ascunde într-o măsură, pentru că n-o putem răbda -, dar dacă răbdam ceva din ea, ce se întâmplă?… începem să plângem înaintea lui Dumnezeu, începe pocăinţa adevărată. Fericiţi cei ce plâng şi aşa mai departe…“.

Sfântul stareţ Nicon al Optinei: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos!”

nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos!” Cuvânt rostit la Evanghelia umblării pe ape

Cuvânt rostit la Evanghelia umblării pe ape şi a liniştirii furtunii după a doua Liturghie:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Fiecare povestire evanghelică are întotdeauna două înţelesuri, două sensuri. Unul – exterior, limpede pentru toţi şi altul – interior, profund, tainic, care nu este clar pentru toţi. Aşa şi Evanghelia de astăzi, care s-a citit în timpul Liturghiei, după conţinutul său exterior este clară pentru toţi şi uşor de înţeles. Dar înţelesul ei lăuntric poate nu este clar pentru toţi. Voi încerca să vă dezvălui sensul ei lăuntric, profund.

Marea pe care pluteau ucenicii în timpul furtunii este marea vieţii, este lumea aceasta, este viaţa care ne înconjoară, cu valurile, necazurile, nevoile şi ispitele ei… Ucenicii pluteau pe mare, iar în jurul lor s-a dezlănţuit furtuna. Aşa şi noi, plutind pe marea vieţii, suntem împresuraţi de valurile necazurilor şi ale ispitelor, care vin asupra omului de la lume, de la trup şi de la diavol. Aşadar, în timpul furtunii, în mijlocul valurilor copleşitoare, înaintea ucenicilor a apărut Hristos. El mergea pe apa acestei mări învolburate, însă ucenicii nu ziceau că El este Hristos. Ei credeau că este o nălucă şi că este numai închipuirea lor.

Aşa este şi pe marea vieţii. Când îl lovesc pe om încercările, când se ridică valurile ispitelor, el caută ajutor pretutindeni şi nu-l găseşte nicăieri. Peste tot este înşelat în nădejdile lui. I se pare că este părăsit de toţi, şi de Dumnezeu, şi de oameni. Cade în întristare, aproape în deznădejde. Dar Domnul este aproape. El vine la noi şi ne întinde ajutorul Său dumnezeiesc. El este gata să ne ajute întotdeauna, în orice clipă, dar noi nu avem credinţă, credem că nici aici nu există nădejde, că aşa ni se pare nouă, că este o fantezie, o nălucă şi că nu putem aştepta ajutor de nicăieri. Şi mulţi, ne mai crezând în ajutorul de Sus, resping cu desăvârşire acest ajutor dumnezeiesc şi încetează să-l caute în Dumnezeu, căutându-l numai în mijloacele acestei lumi.

Unora însă, dacă nu găsesc ajutor nicăieri – căci deşartă este izbăvirea de la oameni – le vine în gând: poate că ar trebui să încerce să alerge încă o dată la Dumnezeu, să apeleze încă o dată la mijloacele ajutorului dumnezeiesc. Şi, asemenea lui Petru, spun: Doamne, dacă eşti Tu, dacă mă poţi ajuta, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă.

mă poţi ajuta, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. Şi iată, luaţi seama! Hristos îi

Şi iată, luaţi seama! Hristos îi spune lui Petru: „Vino!”. Nebăgând în seamă furtuna şi valurile, Petru a pornit şi atât timp cât a privit la Hristos, a mers fără teamă şi fără primejdie, valurile nu l- au scufundat. Însă, când privirile lui s-au desprins de Hristos şi a început să vadă valurile mării dezlănţuite, Petru s-a speriat, l-a cuprins îndoiala şi a început să se scufunde.

Aşa şi omul, când merge pe calea credinţei în Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu, la început îşi păstrează trezvia sub influenţa luminării dumnezeieşti şi merge ferm, cu nădejde. Necazurile şi încercările vieţii nu-l pot doborî, nu-l pot influenţa, nu îi clatină inima. Dar, când îşi desparte privirile minţii, gândurile şi simţămintele lui de Hristos, de ajutorul Lui dumnezeiesc şi le

îndreaptă spre valurile clocotitoare ale mării vieţii, spre necazuri şi ispite, atunci începe să slăbească şi nu poate să nu se clatine în credinţă. Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos, adu-ţi aminte că Domnul este aproape.

„Viu este Domnul şi viu este sufletul tău” (1 Regi 20, 3). Domnul este întotdeauna gata să ne vină în ajutor. Şi, când omul îşi pierde credinţa şi începe deja să se scufunde, temându-se de valurile necazurilor şi ale ispitelor, negăsind ajutor nicăieri, asemenea lui Petru, agăţându-se de ultima nădejde, strigă: „Doamne! Salvează-mă, pier!” Şi cu mare smerenie aleargă la Domnul şi cere ajutorul Lui dumnezeiesc. Iar Domnul îi spune: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Iată, Eu sunt lângă tine”. Şi Domnul îl ia pe om de mână şi îl ridică, aşa cum se spune în psalm: “Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman” (Ps. 112, 7). Şi îl ridică cât mai sus…

Trebuie să ştiţi că pronia lui Dumnezeu nu ne scoate cu desăvârşire din necazuri, nu le alungă cu desăvârşire de la noi, nici nu ne izbăveşte de ispite, nu ne desparte de ele, ci ne dă putere, tărie şi bărbăţie să le îndurăm, să le biruim. Uitaţi-vă la toată ceata sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu… Domnul nu i-a scos din năpaste, nu i-a izbăvit de necazuri, ci le-a dat voinţă tare, nădejde tare ca să nu fie clătinaţi de ele nici chiar în cele mai crunte încercări.

Şi, într-adevăr, nimic nu i-a putut clătina, precum spune sfântul apostol: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”.

Şi Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi şi L-a rugat pe Dumnezeu Tatăl: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17, 15).

Domnul îngăduie ispitele şi în acelaşi timp dă şi puterea de a îndura aceste ispite. Atât timp cât a privit la Hristos, Petru a mers pe apă. I s-a dat putere de către Dumnezeiescul Mântuitor să meargă şi a mers. Furtuna însă nu a încetat, valurile nu s-au domolit, sub picioarele lui era marea, care clocotea. Când ne lovesc şi pe noi necazurile şi ispitele, trebuie în timpul năvălirii lor să avem deosebită tărie şi bărbăţie.

Trebuie să ştiţi că loc lipsit de griji nu a existat, nu există şi nu va exista niciodată pe pământ. Loc senin şi lipsit de griji poate exista numai în inima noastră. Dacă inima va fi plină de iubire dumnezeiască, ea va fi senină şi fără de griji, va fi liniştită şi nici un necaz nu o va speria.

Când Dumnezeiescul Mântuitor a intrat în corabie la ucenicii Săi, când ei s-au unit cu Hristos, şi L-au văzut, şi L-au simţit alături de ei, atunci – se spune în Evanghelie – „vântul a încetat” şi “s-a făcut linişte mare“. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul. Dacă vom fi cu Hristos şi în Hristos, nici un necaz nu ne va tulbura, iar bucuria va umple inima noastră astfel încât şi în necazuri, şi în vremea ispitelor ne vom bucura. Dacă Hristos va fi în inima omului, dacă inima lui va fi plină de iubire dumnezeiască, atunci nici o trăire pământească nu ne va atrage atenţia. Hristos, această Frumuseţe Unică, Adevărată şi Nestricăcioasă, va atrage inima omului mai presus decât toate celelalte trăiri…

 

Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, marele plăcut al lui Dumnezeu, medita odată la

Dumnezeiasca Liturghie – pe care noi tocmai am săvârşit-o – şi cu exaltare a glăsuit, numindu-L pe Hristos Pâine Cerească: „Pâine Prea dulce! Tămăduieşte cu un cuvânt inima

mea ca să simt în mine dulceaţa iubirii Tale! Pâine Preadulce, vindecă-mi orice suferinţă ca în afară de Tine nici o altă frumuseţe să nu-mi doresc! Pâine Prea cinstită, plină de toată dulceaţa şi buna mireasmă, intră în inima mea şi cu dulceaţa bunei Tale miresme umple cele dinlăuntru ale sufletului meu! Pâine Sfântă, Pâine Vie, Pâine Prea dorită! Intră în inima mea şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului! Fii păzitoarea neîncetată a sufletului meu!”.

Aşa a glăsuit sfântul plăcut al lui Dumnezeu, căci inima lui ardea de dragostea către Domnul. El dorea ca nici o frumuseţe stricăcioasă a lumii acesteia să nu-i despartă inima de Hristos.

Eu nu pot cere nici de la voi, nici de la mine acea dragoste înflăcărată către Domnul, de care ardea sfântul lui Dumnezeu. Acest lucru este cu neputinţă dintr-o dată pentru noi. Dar, totuşi, este cu putinţă şi chiar trebuie ca întotdeauna şi mai ales în ispite să alergăm la Domnul Iisus Hristos, să strigăm la El, să căutăm ajutor numai la El şi numai de El să ne lipim inima. Dacă vom alerga la Domnul, El ne va cerceta, va intra în inima noastră, ne va ocroti, ne va apăra de toate ispitele, va fi pentru noi stâlp tare în faţa vrăjmaşilor şi ne va duce drept la ţinta dorinţelor şi năzuinţelor noastre, la fericirea veşnică, în Împărăţia Cerurilor. Amin.

27 iulie 1925″

(Din: Stare țul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumeni ța 2009)

Arhim. Efrem Filotheitul: “Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă!”

trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de

“De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru…. Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi

Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire

neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul? […] Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

nădăjduieşte, diavolul se va teme de el

Despre credinţă, nădejde şi răbdare

(fragmente):

“Încredinţează-te lui Dumnezeu Care Se îngrijeşte de făpturile Sale. Nici măcar o frunză nu cade din copac fără voia Sa cea dumnezeiască. Cu atât mai mult omul, fiul Său după har, creştinul, va fi oare în afara purtării Sale de grijă? Nu, dar diavolul care îţi cunoaşte neputinţa, te ispiteşte pentru a te chinui.

Când avem ca temelie nădejdea în Dumnezeu, atunci suntem întemeiaţi pe piatră şi chiar dacă vor sufla vânturile şi vor cădea ploi, nu ne vor doborî. Dar când ne întemeiem pe nădejdea în strădaniile noastre, temelia noastră se află pe nisip şi atunci uşor vom cădea.

Nu te întrista, toate vor trece. Aşa este încrustată calea celor care se mântuiesc, plină de chinuri şi întristări.

***

De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi duhul întristării cu puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse de cel viclean. Dacă vei asculta de toate cele aduse de duhul cel viclean al întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din nădejde.

Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au scris, pentru ca prin ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul cel pierzător.

Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în grabă şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de starea sa cea jalnică, cea lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe iubitul Său fiu, pe care îl credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au arătat că i-a dăruit vrednicia si moştenirea fiască de mai înainte.

Către cine spunea acestea gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a noastră mângâiere? Pentru ca atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să legăm corabia sufletului nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a milostivirii Părintelui nostru ceresc.

Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a mijloci pentru fiii Săi. Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru ne curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne va curăţi de tot păcatul.

„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţea spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte” (Evrei 9, 13-14)

Diavolul, cel care din ură şi invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte,

face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu

mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale meştesugiri.

Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este

Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de

mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce

nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.

Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur? “Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“.

Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.

Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.

„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.

***

De ce te mâhneşti şi te întristezi peste măsură pentru diferitele întâmplări? Nu suntem în afara Proniei Dumnezeieşti, astfel încât să fim conduşi de către soartă. Prin urmare, tot ce ni se întâmplă este în ştiinţa lui Dumnezeu, aşa că nu ni se întâmplă nimic mai presus de puterile noastre.

Să fie zdrobiţi de întristare cei care nu cred în dumnezeiasca Pronie. Noi însă care credem în atotprezenţa lui Dumnezeu şi că nici o creatură nu este lipsită de pronia Sa, nu suntem îndreptăţiţi atunci când ne mâhnim peste măsură, fiindcă arătăm în faptă că suntem lipsiţi de credinţă si luminare.

„Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Dumnezeu, căci ca un leu îndrăzneşte“.

Dacă Dumnezeu este Cel care îngăduie, facă-se, Doamne, voia Ta!

“Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?“.

Sfaturile Domnului cine poate să le cunoască?

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”, adică se referă la credinţă şi nerăutate.

[…]

***

Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.

Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.

Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.

***

Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin si netedă face calea mântuirii noastre. Răbdarea este bărbăţia sufletului, sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc vânturile şi râurile îl potopesc.

Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.

***

Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.

Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.

Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?

[…]

Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.

Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.

Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.

Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui:

„Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

[va urma]

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015)

Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au răstignit…”

2015) Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au răstignit…”

Stareţul Efrem, filotheitul (marele duhovnic cu viaţă sfântă din Arizona):

„Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ [Ioan 14,27]. Credeţi în Dumnezeu, fiii mei, că nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterea noastră, căci împreună cu ispita va veni şi ajutorul lui Dumnezeu.

Hristos ne spune că: „dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî şi dacă pe Mine M-au prigonit şi M-au hulit şi blestemat, şi pe voi vă vor prigoni şi vă vor huli şi blestema”. Şi acestea le vor face cu voi, fiindcă nu cunosc pe Dumnezeu şi „nu ştiu ce fac”.

Noi, fiii mei, Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi fiindcă Îl iubim şi suntem ai lui Dumnezeu, pentru aceasta ne urăşte lumea, fiindcă nu este de acord cu Legea Lui.

Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au răstignit. Şi noi ne vom răstigni în ispite şi precum Acela a înviat, tot astfel vom învia şi noi şi ne vom slăvi în vecii vecilor.

Diavolul a ridicat furtună, dar se va risipi, fiindcă Dumnezeu este atotputernic şi nimic nu poate să se facă fără voia Lui cea dumnezeiască.

„Cu noi este Dumnezeu”. Hristos împărăţeşte înlăuntrul tuturor celor care ne-am botezat întru El, şi de aceea nu ne temem de nimic. Se poate ca să intrăm în ispită, dar adevărat este cuvântul Celui Care ne-a izbăvit pe noi, căci a spus: „Eu am biruit lumea”. Şi noi vom birui, chiar dacă marea se învolburează în chip înfricoşător. Nu vă temeţi de nimic, ci numai de Dumnezeu să vă temeţi, de Cel care poate să ne trimită în gheenă, dacă nu luăm aminte.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este Împărăţia Cerurilor“. Nu uitaţi ce au îndurat primii creştini pentru a-şi păstra credinţa în Hristos; se ascundeau în catacombe, prigoniţi fiind şi necăjiţi. Şi noi suntem fericiţi că suntem prigoniţi pentru dorinţa noastră de a-L adora pe Dumnezeu şi de a ne păstra curăţia.

Vom trece prin multe, dar la sfârşit biruinţa va fi dată lui Iisus Cel Răstignit, fiindcă Crucea este semnul nostru purtător de biruinţă. De aceea nu vă temeţi, căci cu noi este Dumnezeu.

[…]

***

Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţa să scufunde corabia mică în care Se afla Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii si al morţii. „Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim“. Atunci Cel ce toate le ţine în mâna Sa S-a sculat şi a certat marea şi vânturile şi s-a făcut linişte mare.

Să credem şi noi în puterea lui Iisus şi atunci vrăjmaşul va preda armele şi se va face linişte mare.

Pentru care dragoste suferiţi? Care dintre voi şi-a pus chiar şi viaţa sa pentru fraţii săi? Cărei porunci v-aţi făcut din dragoste împlinitori? Veţi răspunde: „Pentru dragostea lui Hristos, întru Care am nădăjduit, că toate prin puterea Sa vor avea un sfârşit bun”.

Bine, foarte bine. Căci El este Cel care numără şi perii capului nostru. Credem, oare, că se va face ceva fără voia Lui? Iar dacă suntem ocrotiţi de Pronia Sa cea dumnezeiască, de ce să ne temem? Nu trebuie, oare, să ne temem mai vârtos de Acela Care poate să ne arunce în gheenă pentru păcatele noastre?

În loc să aveţi curaj şi laudă în Hristos spre slava Celui Care v-a învrednicit să vă nevoiţi în acest chip, voi vă lăsaţi cuprinşi de întristare, de gânduri şi cârtire. Laudă, repet, se cuvenea să aveţi, pentru că Dumnezeu v-a învrednicit, pe voi nevrednicii, să deveniţi organe ale Proniei Sale, pentru mântuirea sufletelor celor alese pentru care Hristos a murit.

Pentru Dumnezeu, nu vă întristaţi! Nu voiţi să pierdeţi răsplata voastră care va fi multă în Cer.

A propovădui cuvântul lui Dumnezeu este o virtute mai mică, dar ca să ne jertfim pentru El este dragostea desăvârşită, adică să ne punem sufletele noastre pentru dragostea aproapelui. Desigur, această virtute este ostenitoare şi primejdioasă, dar oare marile vrednicii se dobândesc fără osteneală? Să nu uităm vrednicia dumnezeieştii Răstigniri şi că datori suntem şi noi să fim mici mântuitori, atunci când vremea o va cere, potrivit voii dumnezeieşti.

„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni“‘; dacă pe Mine M-au învinuit, şi cu voi vor face la fel. Şi când toate acestea le veţi pătimi pentru Numele Meu, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri.