9 Predici La Duminica A IX A După Rusalii Umblarea Pe Mare Potolirea Furtunii PDF

Predici la Duminica a-IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - potolirea furtunii
Index
Evanghelia şi Apostolul zilei..............................................................................5

Comentarii patristice - Evanghelia potolirii furtunii pe mare.......................8
Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Despre sfânta
rugăciune...........................................................................................................16
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii........21
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se
deznădăjduiască............................................................................................26
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei37
Sfântul Ierarh Vasile cel mare: Expunere a situaţiei Bisericii......................47
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii......51
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri................................................................54
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii – Viaţa noastră
- o mare furtunoasă...........................................................................................56
Cuviosul Paisie Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!. 60
Sfântul Siluan Athonitul - Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu.........71
Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta rugăciunii: Să ne ţinem strâns de mâna lui Dumnezeu!
............................................................................................................................72
Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica - “Abandonaţi-vă în mâinile lui
Dumnezeu!”.......................................................................................................78
Sfântul stareţ Nicon al Optinei: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică
necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos!”82
Arhim. Efrem Filotheitul: “Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către
Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se
mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă!”................86
Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-
au răstignit…”...............................................................................................91
Arhim. Efrem Filotheitul despre frică, dezertare şi trândăvie în războiul duhovnicesc:
“Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război, este bombardament al
vrăjmaşului… Prin urmare trebuie răbdare, stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece
cerul nădejdilor tale”....................................................................................94
Părintele Arsenie Boca - Cuvânt la Umblarea pe Mare şi Potolirea furtunii - Iisus pe mare
..........................................................................................................................102
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a nouă după Rusalii: Umblarea pe
mare - potolirea furtunii.................................................................................106
Părintele Gheorghe Calciu - Mâna lui Dumnezeu.......................................115
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) - Dăruind vei dobândi – Încrederea
...........................................................................................................................117
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Corabia pe
valuri................................................................................................................122
Rugăciune.....................................................................................................130
Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian - Predică la Duminica a 9-a după Rusalii – Umblarea
pe mare – potolirea furtunii...........................................................................131
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare, potolirea
furtunii.............................................................................................................137
Părintele Iosif Trifa – Predică la Duminica a nouă după Rusalii - Umblarea pe mare,
potolirea furtunii.............................................................................................141
Traian Dorz - Eu sunt, nu vă temeţi!............................................................144
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii. 148
Traian Dorz - Iisus umblând pe mare........................................................150
Traian Dorz - O Doamne, cu furtuni.........................................................153
Traian Dorz - Nu ne trimite, Doamne........................................................155
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a IX-a după Rusalii - Priviţi-l pe Iisus157
IPS Andrei Rymarenko - Duminica a IX-a după Rusalii - Furtuna..........161
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IX-a după Rusalii..............................163
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IX-a după Rusalii - Frica, singurătatea şi îndoiala 167
Pr. Vasile Rob - Duminica a IX-a după Rusalii - Aveţi încredere! Eu sunt, nu vă temeţi!
..........................................................................................................................173
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IX-a după Rusalii - Iisus umblă pe
ape....................................................................................................................175
Pr. Răzvan Ionescu - Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii: “Doamne, scapă-
ne!”...................................................................................................................179
Pr. Prof. Ion Buga - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Potolirea furtunii pe mare
..........................................................................................................................181
Părintele Constantin Sturzu: Doar trei paşi până la Dumnezeu................185
Marius Iordăchioaia - Năluca........................................................................189
ne!”...................................................................................................................193
Ţine-te de Dumnezeu şi luptă!.......................................................................195
Hristos este totul.............................................................................................204
Serafim Papacostas - Primejduirea şi salvarea lui Petru............................207
Părintele Ciprian Negreanu - Predica în Duminica potolirii furtunii - Dumnezeu îngăduie
furtunile încercărilor ca să ne smerească şi să ne izbăvească de marea înşelare a încrederii
în propriile fapte: “Unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu”................212
Siguranţa de a fi în mâinile Domnului, cu nădejdea de a ne împrospăta mereu puterile sub
acoperământul aripilor dragostei Sale: “Dacă ţi se pare că nimeni nu mai are nevoie de
tine, să ştii că în ochii Lui ai rămas de mare preţ”......................................226
“Eu sunt, nu vă temeţi!” – Liniştea din toiul furtunii.................................230
Preasfinţitul Calinic, botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor - Rostul credinței
..........................................................................................................................234
IPS Antonie Plămădeală - Umblarea pe mare - Porunceşte-mi să vin la Tine! 238
Mersul pe apă în mijlocul vieţii: “Trebuie să ştim să cerem ajutor. Să întindem mâna, aşa
cum a făcut-o Petru, să ne încredinţăm Domnului”....................................253
PS Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Viaţa ca o mare.........253
Părintele Constantin Coman despre spontaneitate, credinţă şi libertate257
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea
pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii - Credinţa puternică învinge încercările vieţii
..........................................................................................................................262
Istorioară.........................................................................................................268
Evanghelia şi Apostolul zilei
Evanghelia
Ev. Matei 14, 22-34
22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul
celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
23. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară,
era singur acolo.
24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci
vântul era împotrivă.
25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au
strigat.
27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne,
scapă-mă!
31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?
32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
Apostol
Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
I Cor. 3, 9-17
9.Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea
lui Dumnezeu.
10.După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul
zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
11.Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.
12.Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie.
13.Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se
descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.
14.Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
15.Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.
16.Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
voi?
17.De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este
templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.
Comentarii patristice - Evanghelia potolirii furtunii pe mare
(Mt. 14, 22) Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe
ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Înțelesul duhovnicesc din aceasta trebuie văzut comparând firea celor trecătoare cu descoperirea
ce se va face. Însingurarea Sa de cu seară anticipează un eveniment viitor: singurătatea Sa din
vremea patimilor, când toți ceilalți vor fugi de spaimă.
Poruncește apoi ucenicilor să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării cât El va da
drumul mulțimilor. După ce a făcut aceasta, urcă în munte, ceea ce prefigurează că El este și pe
mare și în Biserică. Poruncește să fie dus prin toată lumea până ce se va întoarce la a doua venire
la toți cei care au rămas din casa lui Israel, când va aduce mântuirea și iertarea păcatelor.
În sfârșit, dând drumul mulțimilor, Domnul le permite în chip simbolic să intre în Împără ția
Cerurilor. Apoi pleacă să mulțumească lui Dumnezeu Tatăl, ceea ce anticipează primirea locului
Său în slavă și măreție.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 23) Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi,
făcându-se seară, era singur acolo.
De ce se duce în munte? Pentru ca să ne învețe că singurătatea și pustia sunt bune atunci când
vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. Și-L vedem continuu retrăgându-Se în pustie, petrecându- Și
adesea nopțile în rugăciune ca să ne învețe cu toată tăria să căutăm liniște ca să ne rugăm, dacă
timpul și locul ne permit. Pentru că pustia este mama lini știi, un port al lini știi în care scăpăm de
toate necazurile.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru
Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri,
căci vântul era împotrivă.
Ucenicii sunt din nou aruncați în valuri, fiind prinși de o furtună la fel de mare ca și cea de
dinainte. Ușor și treptat îi duce pe ucenici către lucruri mult mai înalte, chiar până la punctul de
a-i face să îndure totul cu bărbăție. Dacă la furtuna de dinainte Îl aveau pe Hristos cu ei în
corabie, acum erau singuri. Chiar și dormind în corabie, era gata să-i ajute în necaz dar nu era
mai era cu ei.
Acum îi duce într-o încercare mai înaltă pentru că acum nu mai era cu ei. S-a îndepărtat și
permite să se ivească o furtună în mijlocul mării. Toate acestea erau ca să-i întărească și să nu
privească către o speranță de scăpare pământească venită dintre cele pământești. Apoi îngăduie să
fie învăluiți de furtună întreaga noapte ca să le trezească pe deplin inimile lor împietrite. Astfel
S-a ocupat Iisus de firea fricii lor, pe care apa cea învolburată și timpul o născuse. Îi trimite într-o
situație în care ei să-L dorească mai mult și să-și țină mintea în permanență îndreaptă către El.
(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri,
căci vântul era împotrivă.
Între timp, corabia cu ucenicii în ea, adică Biserica, se lovește și se clatină în mijlocul furtunii
ispitelor, în timp ce vântul vuiește potrivnic. Cu alte cuvinte, dușmanul diavol se luptă să
oprească vântul de a se liniști. Dar mai puternic este Cel care stă de partea noastră, pentru că în
mijlocul schimbărilor din viața noastră, El este cel care ne dă încredere. El vine și ne întăre ște ca
să nu ne lovim de corabie și să fim aruncați peste bord. Pentru că, deși corabia este aruncată în
ape tulburi, rămâne corabie. Singură duce pe ucenici și primește pe Hristos. Pe apă se află într-
adevăr în primejdie, dar fără ea, nu ar mai rămâne decât moartea. De aceea, stai în corabie și
cheamă-L pe Dumnezeu. Când tot sfatul cel bun cade, când cârma nu mai este de folos și când
pânzele duc mai spre primejdie decât să ajute, când nu mai există nici un ajutor și nici o putere
omenească, singura scăpare pentru corăbieri rămâne să strige la Dumnezeu. Așadar, va lăsa El,
Cel care ajută celor ce sunt pe mare să ajungă în port, pe Biserica Sa și o va împiedica să ajungă
în pace și liniște?
(Fericitul Augustin, Predica 75.4,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Cine altul decât Creatorul universului este cel care a mers pe mare? Cu adevărat Cel, despre care
Sfântul Duh a vorbit cu mult înainte prin fericitul Iov: El singur este Cel ce întinde cerurile şi
umblă pe valurile mării (Iov 9, 8). Solomon este cel care a vorbit despre El spunând că: Eu întru
cele înalte m-am sălăşluit şi scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de jur împrejur balta
cerului şi în fundul adâncurilor am umblat (Eclesiasticul 24, 4-5). Proorocul David a spus și el în
psalmi: În mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe şi urmele Tale nu se vor cunoaşte (Ps.
76, 18). Asemenea și Avacum: …puhoaie de apă au trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său
(Avac. 3, 10).
Ce este mai evident și mai clar decât această mărturie? Ea trimite la Hristos care merge pe apă
precum o face pe uscat. Acesta este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care demult și după
voia Tatălui a întins cerurile și în vremea lui Moise a arătat oamenilor drumul în chipul stâlpului
de nor.
(Cromațiu, Tratat la Matei 52.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Între timp, ucenicii sunt loviți de vânt și de mare. În mijlocul necazurilor din lume, luptându-se
cu duhurile necurate, sunt aruncați încoace și-n colo. Dar Domnul vine la straja a patra din
noapte. Căci la ceasul al patrulea, se va întoarce la o Biserică rătăcită și pierdută. La straja a patra
din noapte, neliniștea este cea mai mare. Prima strajă a fost a legii, a doua a proorocilor, a treia a
venirii Domnului în trup, iar cea de-a patra, a venirii Sale în slavă. Dar va găsi biserica tulburată
și hăituită de către duhul lui antihrist și de către lume. Și a șa cum ne a șteptăm de la antihrist, vor
suferi ispite de tot felul, chiar și la venirea Domnului vor fi îngrozi ți de către înfă ți șările
înșelătoare ale lucrurilor și nălucilor ce le vor vedea ochii lor. Iar atunci, Domnul le va vorbi și le
va alunga spaima spunând: Eu sunt. Va alunga teama de apropiata distrugere, prin credin ța lor în
Cel ca va să vină.
Să ne îndreptăm atenția către înțelesul celei de-a patra străji din noaptea în care Domnul vine la
ucenicii Săi prinși de furtună. Prima strajă a nopții, adică a lumii prezente, este înțeleasă a fi de la
Adam până la Noe, a doua de la Noe până la Moise, cel prin care s-a dat legea. Straja a treia a
fost de la Moise până la venirea Domnului și Mântuitorului nostru. În timpul acestor străji,
Domnul, chiar înainte de a veni în trup, prin atenția îngerilor, apără taberele sfin ților Săi de la
cursele vrăjmașului, adică ale diavolului și ale îngerilor Săi, care de la începutul lumii au uneltit
împotriva mântuirii celor drepți. În straja întâi sunt ocrotiți Abel, Set, Enos, Enoh, Matusalem și
Noe. În straja a doua, Avraam, Melchisedec, Isaac, Iacov și Iosif. În cea de-a treia, Moise, Aron,
Iosua fiul lui Nun și după aceea, către ceilalți drepți și prooroci. Straja a patra reprezintă vremea
de la nașterea Fiului lui Dumnezeu în trup și în care a pătimit, vremea despre care a promis
ucenicilor și Bisericii Sale că va priveghea după ce va învia, spunând: iată, Eu sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).
(Mt. 14, 26) Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi
de frică au strigat.
Văzându-L umblând pe mare, spune Evanghelia,ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi

de frică au strigat. Acesta este felul în care Domnul se îngrije ște de frica noastră, nu ezită să
aducă lucruri mai grele, care mai îngrozitoare decât cele de dinainte (această modalitatea se
aseamănă cu ceea ce psihologii numesc terapie de șoc pentru desensibilizarea răspunsurilor
cauzate de frică n.tr.). Ucenicii nu erau înfricoșați numai din cauza furtunii, ci și din cauza
distanței mari de țărm. Ia seama că nu a alungat întunericul de-ndată și nici nu a venit ca un
fulger ca să-i salveze ca să-i întărească precum am spus, lăsând în mijlocul spaimei și învățându-i
să fie răbdători ca să le îndure.
(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte, a venit la ei
Iisus. Astfel, îi învăța să nu caute imediat orice scăpare din necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate
încercările cu curaj. În orice caz, chiar atunci când păreau să fie scăpa ți, frica a fost din nou
înmulțită în ei.
(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
Cea de-a patra strajă înseamnă sfârșitul nopții. Fiecare strajă are trei ore, ceea ce înseamnă că la
sfârșitul lumii, Domnul va veni să mântuiască mergând pe apă. Deși această corabie este lovită
de furtunile ispitelor, vede în slavă pe Domnul mergând pe valurile mării, adică călcând peste
toate puterile acestei lumi. Căci prin vocea patimilor Sale, a dat pildă de smerenie în trup. Acele
valuri ale mării, în fața cărora cu voie S-a supus, au fost lini știte, după cum spune și profe ția:
intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit (Ps. 68, 3).
(Fericitul Augustin, Predica 75.7,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe
apă.
Petru este aflat ca având tot timpul o credință arzătoare. Când ucenicii sunt întreba ți cine spun
oamenii că este Iisus, Petru afirmă că El este Fiul lui Dumnezeu. De și gre șe ște, vrând să urmeze
pe Hristos la patimi, prin dragostea sa nu greșe ște. Nu dorește moartea Celui pe Care cu pu țin
mai înainte îl numește Fiu al lui Dumnezeu. Petru este printre primii care merge cu Mântuitorul
pe munte și singurul care Îl urmează la patimi. Cu lacrimi amare spală de-ndată păcatul lepădării
în care a căzut de teamă. După patimi, pe când pescuiau pe lacul Ghenizaretului, Domnul stătea
la mal, în timp ce ceilalți erau pe mare. Atunci nu a șovăit nici o clipă, și-a luat haina și s-a
aruncat în mare. Iar acum, cu aceeași înfierbântare a credinței pe care a avut-o dintotdeauna, în
timp ce restul apostolilor erau copleșiți, crede că poate face prin voia Stăpânului ceea ce acesta
poate face prin natura Sa. Porunceşte să vin la Tine pe apă. Doar spune cuvântul și de-ndată
valurile se vor întări, iar trupul care de la sine este greu se va ușura.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.14.28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian

Filip)
(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe
apă.
Ce simbolizează cuvintele Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine dacă nu, Doamne
dacă ești Tu cu adevărat, să se prea mărească Biserica Ta și în această lume, precum au spus și
proorocii despre Tine? Fă-o să pășească pe apă și va veni la Tine, despre care s-a spus: împodobit
eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale (Ps. 44, 3).
(Fericitul Augustin,Predica 75.10,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 29) El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către
Iisus.
De ce l-a lăsat Hristos pe Petru să vină? Să spunem că i-ar fi răspuns: Nu, nu po ți veni, și Petru,
cu îndrăzneala sa, ar fi protestat din nou. Dar atunci când Petru a văzut marea și vântul, a ame țit
și, s-a temut și începând să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă!
Povestind același moment de pe mare, Ioan mai spune că voiau să-L ia în corabie, şi îndată
corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (In. 6, 21). Aceasta înseamnă că atunci când au fost
aproape să ajungă la țărm, Hristos a intrat în corabie. Dar Petru, coborând din corabie, a mers la
Iisus, bucurându-se nu atât de mult pentru că pășește pe apă, ci pentru că mergea la El.
(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
Doamne, scapă-mă!
Marea l-a amețit, dar frica i-a fost adusă de către vânt. Marea era cea mai mare primejdie, iar
vântul cea mai mică. Pentru că luptându-se cu marea, era neliniștit mai mult din cauza vântului.
Așa este firea omului, să înfrângă cele mai mari necazuri și se teamă de cele mai mici dintre ele.
(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
Doamne, scapă-mă!
Faptul că dintre toți cei din corabie, doar Petru vorbește și cere să i se poruncească să vină la
Domnul pe apă, arată puterea voinței din vremea patimilor. Întoarcerea sa singur și urmarea
pașilor Domnului, fără a privi la agitația lumii … Timiditatea sa, este un semn ce văde ște
slăbiciunea în fața ispitei. Pentru că, deși s-a aventurat, a început să se cufunde. Prin slăbiciunea
trupului și frica de moarte, ajunge în punctul de a se lepăda. Dar strigă la Domnul și-I cere
ajutorul. Strigătul este sunetul pocăinței. Deși Domnul încă nu pătimise, Petru a aflat scăpare în
pocăință și la vreme potrivită, primește iertarea pentru lepădarea sa deoarece Hristos avea să
sufere pentru răscumpărarea tuturor oamenilor.
(Mt. 14, 31) Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru
ce te-ai îndoit?
În timp ce pe Domnul, slava lumii acesteia nu-L ispite ște, oamenii sunt adesea tulbura ți și
fermecați de slava oamenilor și de cinstea din Biserică. Petru, pe mare fiind, s-a înspăimântat de
puterea furtunii și cu adevărat, cine nu se înfricoșează la vocea care spune: Cei care te conduc te
rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi? Și pentru că sufletul se luptă împotriva dorin ței
după slava lumească, singura scăpare dintr-un asemenea pericol este rugăciunea ca nu cumva cel
fermecat de slavă să fie lovit de mustrări. Scufundându-se, să strige Petru: Doamne, scapă-mă!
Domnul Și-a întins mâna și l-a mustrat pe Petru spunând puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit? adică, de ce, apropiindu-te și privind la Domnul tău ai început să te mândre ști de asta? Cu
toate acestea, Hristos l-a ridicat pe Petru din valuri și nu l-a lăsat să piară pe cel care tocmai î și
arătase slăbiciunea și-I ceruse ajutorul.
(Fericitul Augustin,Predica 75.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 14, 32) Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
După ce Domnul a intrat în corabie, vântul și marea s-au lini știt. După dăruirea înapoi a măre ției
veșnice, pacea și liniștea sunt puse deoparte pentru Biserică, iar cu venirea Sa, to ți vor striga: Cu
adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Atunci toți vor mărturisi vădit și pe față că Fiul lui
Dumnezeu a redat pacea Bisericii, nu o pace din lumea aceasta, ci pe cea a slavei cerești.
(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu.
Prin furtună, Domnul a urcat în corabie și vântul a încetat, iar cei care erau acolo au venit și I s-
au închinat. Aceasta înseamnă că Domnul și Mântuitorul nostru, după ce va trece furtuna
prigonirilor, va veni din nou la ucenici și la Biserica Sa. Pentru aceasta l-a învrednicit pe Petru,
pe cel dintâi dintre apostoli și i-a încredințat turma Sa, spunându-i: Paşte oile Mele (In. 21, 17).
Atunci când apostolii au văzut slava învierii Domnului, adunați fiind în Biserica celor credincio și
ca să I se închine și așezați în corabie așa cum apucaseră să fie, au mărturisit oamenilor că El este
cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu.
Vedeți cum Domnul îi duce încetul cu încetul tot mai sus? Căci mergând pe mare, poruncindu-i și
lui Petru să o facă și ținându-l în primejdie, credința lor a fost întărită și mai mult. Mai demult
certase marea, dar acum nu o mai face, ci își arată marea putere sub un alt chip. Pentru aceasta, I
se închină credincioșii și spun: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. A refuzat Iisus această
mărturisire? Nu, din contră, ci a întărit ceea ce au spus ei și a vindecat pe cei ce se apropiau de
El în continuare.
Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Despre sfânta
rugăciune
S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)
Iubiţi credincioşi, întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre
rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi
"maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem trăi fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi
şi nu ne putem mântui fără rugăciune.
Ce este rugăciunea?
 Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu.

 Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa
în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.
 Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe
Dumnezeu, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de
mărirea Lui...! (Isaia 6, 3).
 Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începând cu Maica
Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea
noastră, a celor de pe pământ.
Însuşi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8,
26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele
Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi! (Ioan 17, 11).
Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui,
începând cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos până la îngerii cei mai de jos. Toţi
laudă, "pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se
închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin
întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mântuirea noastră şi a
întregului neam omenesc.
 Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi

sfinţilor din cer.
Dar şi pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de

căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din
biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi
de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile
neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea
Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.
După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările
văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pământului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii
şi vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pământ şi cu
sfinţii şi îngerii din cer sunt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru
că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.
Iubiţi credincioşi, să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce
Mântuitorul a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvântare şi a hrănit cu
ele atâtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi
să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a trimis
Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai
mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi
furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de
boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a
liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcându-se seară, era acolo
singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este
rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai râvnitori creştini. Ea se face în
totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate
fura gândul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru
că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.
Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se

ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se
roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina
Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii
decât cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că
noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă
o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o
numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult
puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală,
numită de unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a inimii". Iar, când suntem trimişi pe cale
sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu
rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete
psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi
simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de
mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos.
Se cheamă şi "rugăciunea inimii".
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers
Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, "de
frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă
şi nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare
că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de
frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima
şi îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! Petru
atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la
Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos,
"văzând vântul cel tare", s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a
strigat: "Doamne, mântuieşte-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână şi l-a mustrat: Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).
Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de

primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri?
"Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să
fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe
vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără
credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pământeşti nu este primită la Dumnezeu şi cu
greu ni se împlineşte cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la

nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în
viaţă, dar mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L
lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mântuirea. La urmă să
cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea,
precum ne învaţă "Tatăl nostru".
Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci
să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu
lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, când se îneca: "Doamne, mântuieşte-mă!";
"Doamne, ajută-mi!", cum striga femeia cananeeancă şi "Doamne miluieşte-mă!" Sau să
repetăm mereu "Tatăl nostru", Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: "Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Iubiţi credincioşi, nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate
mântui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne
învaţă Sfântul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).
 De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales
Sfânta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi
izbăviţi.
 De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri
de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă
va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mântuire.
 Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte
de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată,
vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mântuirea sufletului.
Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne
rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu
Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mântuitorul şi Salvatorul
lumii! Mântuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura!
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii
Privirea nenorocirilor celor multe pot întări credinţa noastră în pronia Dumnezeiască.
Viaţa noastră pe pământ este plină de tulburări şi traiul nostru plin de frământări şi de nelinişte.
Acesta este adevărul, iubiţii mei! Dar totuşi, nu acesta ne face pe noi nenorociţi. Nenorocirea
noastră vine mai vârtos de acolo, că aceste neliniştiri şi tulburări, care s-ar putea sau micşora
sau a le răbda fără supărare, noi nu căutăm să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăţia noastră, şi
aşa toată viaţa o petrecem cu o permanentă tristeţe.
Unul se tânguieşte de sărăcie, altul de boală, iar altul de povara grijilor, de gospodăria sa şi de
copiii săi, altul că n-are copii. Vezi acum cât de departe merge nebunia?
Noi nu ne tânguim numai pentru un fel de lucruri, ci adeseori tocmai pentru lucruri potrivnice
unul altuia.
 Dacă însă lucrurile în sine ar fi pricina tânguirilor noastre, noi n-am putea să ne plângem
asupra celor dimpotrivă.
 Dacă sărăcia ar fi în sine un rău mare şi nesuferit, atunci bogatul niciodată n-ar putea să
se tânguiască.
 Dacă lipsa de copii ar fi în sine un rău, atunci ar trebui să fie totdeauna mulţumiţi cei care
au copii mulţi.
 Dacă cârmuirea treburilor publice ale unei cetăţi sau ale unui stat, ocuparea locurilor de
cinste şi stăpânirea multor supuşi ar fi în sine un bun vrednic de dorit, atunci viaţa
singuratică, care se petrece în toată liniştea, ar trebui înlăturată şi urâtă de toţi.
Acum însă, când noi vedem că cei bogaţi se tânguiesc ca şi cei săraci, ba încă adeseori mai mult
decât aceştia, dregătorul cel mai mare întocmai ca şi cel supus, şi tatăl multor copii la fel ca cel
fără copii, atunci să socotim că nu lucrurile în sine sunt pricinile tânguirilor omeneşti, ci însuşi
oamenii trebuie să fie vinovaţi, care nu se potrivesc pe sine cu împrejurările şi cu poziţia lor şi nu
ştiu a scăpa de supărările lor.
Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin aşadar din schimbarea norocului, ci cauzele acestora zac
în noi înşine şi în alcătuirea duhului nostru.
Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva noastră mii de furtuni
din toate părţile, noi vom fi ca într-un liman liniştit şi sigur.
Şi de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge toate bine, noi
totuşi vom fi asemenea celor cu corabia stricată.
Încercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc. Cine are un trup puternic, voinic, oricât de
mult s-ar lupta cu schimbările vremii rele şi cu altele, el totuşi va rămâne nu numai sănătos, ba
încă prin deprinderea şi obişnuinţa cu vremea rea, se va face mai tare şi mai sănătos. Iar dacă
cineva are un trup slab, poate fi vremea cea mai frumoasă, el totuşi nu se va afla bine, fiindcă el,
din pricina slăbiciunii sale, suferă dureri şi la aerul cel mai curat.
Tot aşa vedem noi şi la mâncăruri. De avem un stomac tare şi puternic, orice am mânca, fie chiar
lucruri grele şi greu de mistuit, stomacul cel puternic totuşi le va preface în suc curat şi va birui
însuşirea cea rea a mâncării. Iar dacă puterea stomacului este slăbită şi betejită, poţi să-i dai
bucatele cele mai bune, el le va strica şi va pregăti dintr-însele sucuri nesănătoase; căci starea cea
rea a lui strică bunătatea oricărei mâncări.
De aceea, iubiţilor, când vedem în lume vreo neorânduială, să nu aruncăm vinovăţia asupra
lui Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare pentru rană, ci a face lângă rană
încă o rană. Nici să însuşim cârmuirea lumii la duhurile cele rele şi să credem că nu este
pronie dumnezeiască, ci întâmplarea sau soarta care ar cârmui totul. Acestea: hula,
neorânduiala şi confuzia, nu stau în cursul lucrurilor însuşi, ci în mintea sau duhul cel
bolnav.
Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfăţişeze de mii de ori ordinea în lume, până ce el
nu va birui dezordinea sau neorânduiala sa proprie, toată acea ordine sau rânduială a lumii nu o
va băga în seamă.
Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în loc de alta şi nu
va avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi sănătos şi tare, chiar şi seara va
putea conduce trupul cu siguranţă şi fără împiedicare.
Tot aşa se întâmplă cu ochiul sufletului nostru. Dacă el este sănătos, va vedea ordine şi
frumuseţe chiar şi acolo unde se pare a fi dezordine şi confuzie.
Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita, el va crede că şi
acolo a descoperit multă dezordine şi confuzie.
Iar cum că aceasta aşa este, pot să vă aduc pilde doveditoare din timpul cel vechi şi din cel nou.
Cât de mulţi suferă sărăcia foarte uşor, şi pe lângă aceasta neîncetat proslăvesc pe Domnul!
Dimpotrivă, cât de mulţi sunt care trăiesc în bogăţie şi prisosinţă, şi totuşi nu mulţumesc lui
Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Il hulesc! Cât de mulţi se tânguiesc asupra proniei
dumnezeieşti, măcar că ei nu suferă nici o nevoie? Cât de mulţi, fără a fi vinovaţi, şi-au petrecut
viaţa în temniţă, unde, în toată ticăloşia aceea, au fost mai veseli decât alţii care duceau o viaţă
fără frică şi în toată siguranţa?
Aşadar, vezi că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina pentru care noi vedem
în lume dezordine şi nenorocire, sau fericire şi ordine.
De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am şti nimic despre
neorânduială, confuzie şi rău, chiar dacă treburile vieţii noastre s-ar întoarce în sus şi în jos
mai cumplit decât un vârtej mare.
Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu?
El era unul dintre cei ce au vieţuit mai bine şi au petrecut timpul în fapte bune. Nici un om sub
soare nu era mai drept decât dânsul, dar, totodată, nici un om n-a avut de suferit şi de răbdat mai
multe decât dânsul, însă, măcar că el vedea mulţi păcătoşi vieţuind în bună stare şi în prisosinţă şi
îndulcindu-se de toate bunurile, totuşi, el mulţumea Dumnezeului său şi îndemna şi pe alţii a face
aceasta. La el uitaţi-vă, iubiţilor!
Când vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngâmfă, cum surpă pe potrivnicii săi, cum se
răzbună asupra celor ce-i sunt potrivnici şi totuşi rămâne nepedepsit, cum îi curg din toate părţile
banii şi avuţia, cum toţi îl cinstesc şi îl măgulesc, pe când la tine toate se întâmplă dimpotrivă, şi
supărarea, clevetirea şi răutatea te chinuiesc, totuşi, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra
ta, ci priveşte la Sfântul Pavel, care se afla într-o asemenea poziţie.
Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare.
Nu după fericirea sau nenorocirea cea pământească, socoteşte pe prietenul sau pe vrăjmaşul lui
Dumnezeu, ci când vezi un om care trăieşte cu înţelepciune, liber de patimi, şi care năzuieşte la
cucernicie, pe acela să-l fericeşti şi să-l socoteşti fericit, chiar de ar fi încătuşat cu mii de legături,
chiar de ar avea statornicită locuinţa sa într-o temniţă, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici,
chiar de ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi. El este fericit chiar de i
s-ar scoate ochii, şi chiar atunci când ar fi aruncat în foc şi trupul său s-ar omorî cu încetul.
Dacă, dimpotrivă, vezi pe unul ducând o viaţă luxoasă şi păcătoasă, şi chiar de s-ar îndulci de
toată cinstea cea pământească, de ar şedea şi pe un tron împărătesc, împodobit cu coroană şi
îmbrăcat în porfiră şi domnind peste toată lumea, totuşi, trebuie să-l tânguieşti şi să-l socoteşti
nenorocit pentru păcatele sale.
Un om cu aceste însuşiri este nenorocit, chiar de ar stăpâni toată lumea.

Oare, ce-i foloseşte lui toată avuţia şi bogăţia sa, dacă el în fapta bună este cel mai sărac decât
toţi?
Ce-i foloseşte lui a domni peste aşa de mulţi, dacă el nu poate domni peste sine şi poftele sale?
Când vedem că trupul unui om nu se află bine, că suferă de friguri, de durere de picioare, ori de
ameţeală, sau este cuprins de altă boală nevindecată, noi jelim pe acest om şi îl socotim
nenorocit, oricât de bogat ar fi. Astfel, cu cât el este mai bogat, cu atât ni se pare mai nenorocit,
căci simţul durerii este mai mare atunci când cineva ar trăi în prisosinţă.
Pe cine sărăcia îl opreşte de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are mângâierea

trebuitoare; cine, dimpotrivă, ar putea să guste toate îndestulările şi numai boala îl opreşte de la
acestea, acela suferă cu atât mai mult durerea. Nu ar fi, oare, cea mai mare nebunie a socoti
nenorocit pe cel căzut în vreo boală trupească, chiar când el este bogat, iar pe cel bolnav cu
sufletul - pentru că sufletul este cel mai înalt şi mai preţios – a-l socoti fericit pentru bani, sau
pentru cinstea cea trecătoare, sau pentru oricare din bunurile pe care el nu poate să le ia cu sine în
cealaltă lume şi care adeseori ne părăsesc încă înainte de sfârşitul acestei vieţi?
Rogu-vă, trebuie, oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de nelinişte şi de
tulburare?
Pentru nişte lucruri ca acestea unii cutează a se tângui împotriva lui Dumnezeu; pentru nişte
lucruri ca acestea, mici, vor unii să tăgăduiască pronia şi cârmuirea dumnezeiască a lumii!
Dacă ei ar şti că în această viaţă nimic nu este bun afară de fapta bună, nici bogăţia, nici
banii, nici sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, şi nimic în viaţa aceasta nu este rău cu
adevărat, decât numai păcatul şi răutatea; nici sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea,
sau altceva din cele ce obişnuit se numesc nenorocire; dacă ar şti aceasta, niciodată ei n-ar
grăi, cum s-a zis mai sus, că nu este pronie; niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici
pe cel pe care trebuie să-l jelească, şi nici să nu jelească pe cel pe care se cuvine să-l
fericească.
Pentru un trup bine hrănit, pentru o mâncare bogată şi pentru mult somn să-l fericeşti pe un om,
ar fi ca şi cum ai vorbi despre o făptură fără judecată, căci doar îndestularea dobitocului stă în
aceste lucruri. Dar chiar şi pentru multe din dobitoace traiul cel bun şi trândăvia sunt pierzătoare.
Deci, dacă aceste lucruri sunt vătămătoare chiar şi pentru dobitoacele cele fără de minte, a căror
îndestulare stă numai în traiul cel bun, trebuie, oare, la oameni, a căror vrednicie constă în
nobleţea sufletului, să socotim aceste lucruri ca nişte preferinţe, şi nu mai vârtos să ne ruşinăm de
cer şi de îngeri, care sunt înrudiţi cu sufletul nostru? Nu te ruşinezi tu de însuşirea şi de chipul
propriului tău trup?
Dumnezeu nu ne-a dat acelaşi chip al trupului ca şi al dobitoacelor celor fără de minte, ci un
altfel de trup, care să fie cuviincios a sluji un suflet cuminte şi nemuritor.
Pentru ce a întors Dumnezeu ochii tuturor dobitoacelor spre pământ, iar ochiul tău, omule, l-
a înfipt în cap, ca în vârful unei întărituri?
Oare, nu pentru aceea s-a făcut aceasta, căci dobitoacele n-au trebuinţă să se uite în sus la
cer, cu care nu au nici o legătură, iar tu ai primit de la Dumnezeu şi de la fire legea, ca mai
întâi de toate să te uiţi în sus?
Pentru ce a închipuit Dumnezeu trupul tău drept, pe când al dobitoacelor l-a întors spre
pământ? Nu s-a făcut, oare, aceasta iarăşi pe acel temei? Nu prin această alcătuire îţi dă ţie
învăţătură că nu trebuie să ai legătură cu pământul şi să nu te lipeşti de cele pământeşti?
Aşadar, să nu fim vânzătorii nobleţei noastre, nici să ne pogorâm la nedestoinicia dobitocului, ca

să nu zică şi de noi Sfânta Scriptură: „Omul în cinste fiind, n-a priceput” (Psalmul 48, 21).
Căci a pune fericirea in traiul cel bun, în bogăţie şi în mărire, îndeobşte în bunurile pământeşti,
nu se cuvine oamenilor care îşi cunosc nobleţea, ci se potriveşte numai celor care s-au asemănat
cu dobitoacele. Dar departe să fie de noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească şi
în această privelişte sfântă să fie astfel de oameni!
De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un cuţit, să tăiem

patimile cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori şi să aducem roade bune, timpurii,
care să se păstreze în magazia cea împărătească, iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I
aducă cinste, şi nouă viaţa cea veşnică.
De care, fie ca toţi să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor.
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se
deznădăjduiască
Omilia VIII - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se deznădăjduiască
„Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti. Ca pe nişte
prunci întru Hristos cu lapte pe voi v-am hrănit, iar nu cu bucate, că încă nu puteaţi; ci încă
nici acum nu puteţi, că încă trupeşti sunteţi” (Cap. 3,2).
Doborând la pământ filosofia etnicilor şi spulberând orice mândrie a ei vine de astă dată la o altă
chestiune. În adevăr, că cu dreptate ar fi putut aceia să întrebe pe apostol: «Dacă noi am fi vestit
cele ale lui Platon sau Pitagora, sau şi ale altuia dintre filozofi, ai fi avut dreptul de a întinde atât
de mult vorba contra noastră; dar dacă noi vestim cele ale Duhului, de ce atunci ne învârteşti în
sus şi în jos filosofia celor de afară?»
Cum, însă, stă apostolul faţă de o asemenea întrebare, ascultă-l. “Iar eu, fraţilor, n-am putut
grăi vouă ca celor duhovniceşti“, ca şi cum ar fi zis pare că: «Foarte bine! Insă chiar de aţi fi
fost desăvârşiţi în cele duhovniceşti, totuşi nici aşa nu trebuia să vă mândriţi, fiindcă nici ale
voastre nu le vestiţi, şi nici pe acele nu le-aţi aflat voi de la sine; acum însă voi nu le ştiţi nici
pe acestea după cum trebuie a le şti, ci încă sunteţi discipoli şi cei mai de pe urmă dintre toţi.
Prin urmare, dacă voi cugetaţi lucruri mari de filozofia etnicilor, apoi vi s-a dovedit că pe
lângă că ea nu este nimic, dar apoi în cele duhovniceşti este şi contrară nouă; iar de cumva
cugetaţi lucruri mari în cele duhovniceşti, apoi iată că şi în acestea voi stăpâniţi partea cea
mai mică, şi vă găsiţi cei mai de pe urmă». De aceea şi zice: „N-am putut grăi vouă ca celor
duhovniceşti". Apostolul n-a zis «nu v-am vorbit», ca să nu se pară că lucrul este din invidie, ci
„nu v-am putut grăi“, cu care ocazie îndoit încă le doboară cugetul, arătând că ei nu au ştiut încă
bine cele duhovniceşti; al doilea, că chiar ei sunt cauzele că nu au ştiut, şi al treilea că nici acum
încă nu ştiu. A nu şti la început, poate că era în natura lucrurilor, deşi nici această justificare nu
le-o lasă apostolul, căci el nu spune că nu le-ar fi primit din cauză că dogmele sunt înalte, şi peste
putinţele lor de a le primi, ci din cauză că sunt trupeşti, - cu toate acestea poate că la început, zic,
lucrul n-ar fi fost vrednic de învinovăţit; dar când şi după trecerea unui timp îndelungat ei nu
ajunsese la perfecţiune, apoi aceasta era dovada celei mai de pe urmă trândăvii.
Tot pentru aceasta el acuză şi pe evrei prin epistola ce le-a trimis, însă nu cu citata putere; căci pe
când pe aceia îi arată că sunt leneşi şi din cauza scârbelor şi a necazurilor ce îndurau, pe aceştia îi
arată că din cauza poftelor celor rele, ceea ce nu este tot una. Acestora le zice: „Ci încă nici
acum nu puteţi” pe când acelora le spunea: „Pentru aceia lăsând cuvântul începăturii lui
Hristos, să ne aducem spre săvârşire (perfecţiune)” şi iarăşi: „ Însă avem adeverire pentru voi,
iubiţilor, de cele mai bune, şi care se ţin de mântuire, măcar deşi aşa grăim“ (Evr. 6, 1. 9).
Dar cum oare de numeşte apostolul „trupeşti" pe cei ce se învrednicise de primirea Duhului,
şi pe care la începutul epistolei i-a înălţat cu atâtea laude? Fiindcă şi cei către care zicea
Domnul nostru: ,,Duceţi-vă de la mine, voi cei ce lucraţi fărădelegea, că nu vă ştiu pe voi"
(Mat. 7, 23) erau trupeşti, deşi scoteau demonii,înviau morţii şi proroceau cele viitoare. Încât
se poate ca cineva să facă şi minuni, şi să fie în acelaşi timp şi trupesc. Dumnezeu a lucrat de
pildă şi prin Balaam, şi lui Faraon i-a descoperit cele viitoare şi lui Nabucodonosor şi Caiafa a
prorocit neştiind ce spune, precum şi alţii scoteau demonii în numele lui Hristos, deşi nu erau cu
dânsul. Deci, fiindcă asemenea minuni nu erau pentru cei ce le făceau, ci pentru alţii de aceea de
multe ori se săvârşeau chiar prin cei nevrednici. Şi de ce te minunezi dacă asemenea minuni se
fac pentru alţii prin oameni nevrednici, când aceasta se petrece chiar şi cu sfinţii? Căci doară
Pavel zice: „Toate ale voastre sunt, ori Pavel, ori Apollo, ori Chifâ, ori lumea, ori viaţa, ori
moartea", şi iarăşi că: „Acela a dat pe unii Apostoli, pe alţii Proroci, pe alţii Evanghelişti, iar
pe alţii păstori şi învăţători" (I. Cor. 3, 21. 22. Efes. 4,11,12), că dacă n-ar fi fost aşa, apoi nimic
n-ar fi împiedicat de a se convinge cu toţii.
Se întâmplă câte odată ca cei ce stăpânesc să fie răi, netrebnici şi spurcaţi, iar cei stăpâniţi să fie
blânzi şi cumpătaţi; laici care să vieţuiască în evsevie şi preoţi care să se tăvălească în răutăţi – şi
nu ar fi mai fost nici botez, nici trupul lui Hristos (Euharistie) şi nici jertfă sau producere prin
aceea, dacă peste tot locul harul ar cere vrednicia celui pus în asemenea slujbe. Acum însă,
Dumnezeu obişnuieşte de a lucra şi prin cei nevrednici şi cu aceasta intru nimic nu se va vătăma
harul botezului prin viaţa preotului, fiindcă ar urma ca cel ce l-a primit să fie mai prejos de
ceilalţi.Astfel că deşi foarte rar se întâmplă de acestea, totuşi se întâmplă. Acestea le spun, ca nu
cumva vreunul dintre cei de faţă, cercetând cu amănunţime viaţa preotului, să se scandalizeze de
slujbele religioase săvârşite de el. Nu omul introduce ceva în slujbele religioase, ci totul este
lucrul puterii Dumnezeieşti, iar el (preotul) este numai cel ce va iniţia în tainele religiei
creştine.
“ Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti, ca pe nişte
prunci întru Hristos cu lapte v-am hrănit, iar nu cu bucate, că încă nu puteaţi”. Ca să nu se
pară că ceea ce le-a spus până acum a fost din ambiţie spuse, că cel duhovnicesc judecă, şi că pe
dânsul nimeni nu-l judecă, că avem mintea ( cugetul) lui Hristos, la urmă împrăştiind mândria
lor, priveşte ce le spune: “ nu de aceea am tăcut, zice, că cum n-aş fi mai putut nimic a vă
spune, ci fiindcă sunteţi trupeşti”.
“Ci încă nici acum nu puteţi.” De ce oare n-a zis “nu voiţi” ci “nu puteţi”? Fiindcă şi această
expresie este pusă în locul celeilalte, căci a nu putea în cazul de faţă, vine de la natură, poate că i-
ar fi iertat cineva, dar fiindcă neputinţa lor era rezultată din libera lor voinţă, apoi s-au lipsit de
orice îndreptare.
Mai departe apoi arată şi felul păcatelor care-i făcea pe dânşii trupeşti. „Căci când este între voi
râvnire şi prigonire, şi împerechere, au nu sunteţi trupeşti? şi au nu după om
umblaţi”(Vers.3)? Deşi putea foarte bine să le spună şi de curvie, precum şi incestul acela
dobitocesc, totuşi apostolul pune numai acel păcat, pe care încearcă să-l îndrepteze. Deci, dacă
râvna şi ambiţia îi face trupeşti, iată că atunci cu toţii suntem de jelit mult, cu toţii trebuie a ne
îmbrăca în sac şi a ne pune cenuşă pe cap! Căci cine este curat de această patimă? - afară numai
dacă nu cumva poate că nu am aţintirea indreptată la cele ale mele şi ale altora. Dacă râvna face
trupeşti şi nu-i lasă de a fi duhovniceşti, deşi se arătau prorocind şi făcând şi altele minunate, apoi
unde vom pune cele ale noastre, când nici nu avem cu noi atâtea haruri şi când nu numai cu
acestea ci şi prin altele mai mari suntem stăpâniţi de patimi?
De aici noi aflăm că cu drept cuvânt zicea Hristos “că tot cela ce face rele, urăşte lumina şi nu
vine la lumină” ( Ioan 3,20) şi că viaţa necurată împiedică dogmele cele înalte şi nu lasă a se
arăta pătrunderea şi agerimea cugetului. Deci după cum nu se poate ca cel ce se găseşte în
rătăcire – însă cu o viaţă curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte
în răutate, nu cu uşurinţă va putea să privească la înălţimea dogmelor, ci tot cel ce voieşte a
cuceri adevărul trebuie a se curăţi iute de toate patimile. Cel ce se izbăveşte de patimi, iute se va
izbăvi şi de rătăcire şi se va învrednici de adevăr.
Să nu crezi că-ţi este de ajuns la aceasta numai să nu fii lacom sau să nu curveşti, ci trebuie a
concura toate cu cel ce caută adevărul. De aceea şi zice Petru: “ Cu adevărat cunosc că
Dumnezeu nu este făţarnic, ci în tot neamul cela ce se teme de El şi face dreptate, primit este
la Dânsul”. (Fapt. Ap. 10,34,35), adică îl cheamă şi-l atrage spre adevăr. Nu vezi pe Pavel, că
era mai grozav decât toţi în a război şi a alunga pe creştini? Cu toate acestea, însă, fiindcă
avea o viaţă neprihănită şi nu făcea aceasta din vreo patimă omenească, apoi a şi primit
creştinismul, ba încă pe toţi i-a intrecut. Dar dacă ar zice cineva: “apoi cum cutare elin deşi este
bun, cinstit şi filantrop, totuşi stă în rătăcire”? – noi am putea răspunde că el are vreo altă patimă,
ca de pildă slava deşartă, trândăvirea sufletului sau că nu îngrijeşte de mântuirea sa proprie, ci se
învârteşte de azi pe mâine fără scop şi cum s-ar întâmpla. De aceea şi zice Petru, că cel ce face
dreptate este fără ponos. Tot aceasta o spune şi Pavel când zice: “După dreptatea cea din lege
făcându-mă fără prihană” ( Filip. 3,6) şi “Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia slujesc de la
strămoşi, intru curată ştiinţă” ( II. Timotei 1,3). “ Dar zici tu cum de cei necuraţi s-au
învrednicit de propovăduire”? Fiindcă au voit şi au dorit. Pe unii, chiar rătăciţi predica îi atrăgea
şi ei se curăţeau de patimi, iar pe cei ce se apropiau de la sine, nu-i respingea, iar cei mai mulţi
primiseră evsevia de la strămoşii lor.
“ Căci când este întru voi râvnire şi prigonire”, zice. De aici el se aruncă asupra celor stăpâniţi.
În pasajele dinainte a doborât pe stăpânitori, spunând că înţelepciunea lor nu este este demnă de
vreo vorbă, iar aici el mustră cu putere pe cei stăpâniţi, zicând: “ Căci când zice cineva: eu sunt
al lui Pavel, eu al lui Apollo, au nu sunteţi trupeşti” (Vers. 4) ? Prin aceasta arată că nu numai
nu s-au folosit cu nimic din asemenea certe, nu numai că n-au atras pe nimeni lângă dânşii, ci
încă că i-au împiedicat spre folosinţa celor mai mari. Aceasta a zămislit gelozia, iar gelozia i-a
făcut trupeşti, dar a fi trupeşti înseamnă că nu puteau auzi cele mai înalte.
“ Dar cine este Pavel şi cine este Apollo” (Vers.5)? După pregătirea şi dovada faptelor, la urmă
pune acuzaţia mai pe faţă şi pune şi numele lui, dezbrăcându-i de orice semeţie şi nelăsându-i să
se infurieze faţă de cele vorbite. Căci dacă Pavel nu este nimic sau nu se supără de aceasta, apoi
cu atât mai mult nu trebuia să se supere aceia. Deci îndoit îi mângâie prin aceste vorbe: şi pe
dânsul se pune la mijloc, în acelaşi timp nici pe dânşii nu-i lipseşte cu desăvârşire, ca şi cum
nimic n-ar fi făcut, ci le dă şi lor o parte mică de acţiune, căci zicând: “ Cine este Pavel şi cine
este Apollo”, a adăugat imediat: “ Fără numai slujitori prin care aţi crezut”. Desigur că acest
fapt prin sine însuşi examinat, este un fapt mare şi vrednic de mare plată, însă faţă de arhetipul
sau prototipul lui Hristos care este rădăcina tuturor bunătăţilor, nu este şi nu înseamnă nimic. Nu
cel ce slujeşte celor bune, ci cel ce acordă şi dă acele bunuri, acela este binefăcătorul. Şi n-a
zis “fără numai evanghelişti”, ci “fără numai slujitori”, ceea ce este mai mult, căci nu numai că
ne-au evanghelizat ci ne-au şi slujit, fiindcă a evangheliza este numai vorbă, pe când a sluji are în
sine şi fapte. Încât dacă şi Hristos este numai slujitor al celor bune, nu însă şi rădăcina şi izvorul
acelor bunuri, ca Fiu al lui Dumnezeu, priveşte unde ajunge acest fapt.
“ Dar zici tu, cum de spune apostolul, că el s-a făcut slujitor al tăierii împrejur”. (Rom. 15,8)?
Acolo apostolul vorbeşte de economia cea după trup şi nu în felul acesta, după cum am spus aici.
Acolo numeşte slujitor pe cel ce a împlinit, sau mai bine zis, pe cel ce a săvârşit datoria pusă de
lege, nu însă şi pe cel ce a dat bunurile de la sine şi prin sine, după cum se înţelege aici.
Şi nu zice “ care v-au atras pe voi la credinţă”, ci “ prin care aţi crezut”, dând iarăşi acelora
partea cea mai mare de acţiune şi nu numai de aici arătând şi pe slujitori. Că dacă ei slujeau
altuia, apoi cum să-i răpească demnnitatea lui? Dar tu te gândeşte cum apostolul nu-i
învinovăţeşte deloc ca răpind ci ca dând şi altora asemenea idei, căci dacă cauza greşalei era sau
sta în mulţime, apoi desigur că dacă ei s-ar fi depărtat de mulţime, atunci şi acea mulţime s-ar fi
împrăştiat. Deci, aici apostolul a pregătit cu multă înţelepciune două lucruri deodată: şi că trebuia
de a doborî păcatul acesta surpându-l din temelie, în acelaşi timp şi el necâştigându-şi ura faţă de
dânşii şi nici făcându-i mă îndărătnici şi mai iubitori de ceartă.
“ Şi fiecăruia precum Domnul i-a dat” adică că chiar acest lucru mic – slujba lor – nu era de la
dânşii, ci de la Dumnezeu care le-a încredinţat-o. Ca să nu zică ei: Dar ce? Să nu iubim oare pe
cei ce ne slujesc nouă? “Da! răspunde apostolul, însă trebuie a şti până unde să-i iubiţi, căci
nici faptul că ei vă slujesc nu este de la dânşii, ci de la Dumnezeu care l-a dat”.
“ Eu am sădit, Apollo a udat, iar Dumnezeu a făcut creşterea” ( Vers.6), adică: “ eu cel întâi
am aruncat cuvântul Evangheliei, dar ca nu cumva prin ispite să se veştejească seminţele,
apoi şi Apollo a adus cele din partea lui, însă totul este al lui Dumnezeu”.
“ Pentru aceea nici cel ce sădeşte este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu cel ce dă creşterea” (
Vers.7). Ai văzut cum i-a mângâiat, ca nu cumva auzind “că cine este cutare sau cutare” – să
se facă mai îndărătnici? Amândouă erau supărătoare şi greoaie şi a spune “cine este cutare sau
cutare” şi că “nici cel ce sădeşte, precum nici cel ce udă nu înseamnă nimic”. Deci cum a
iconomisit el aceste două? Prin aceea că a aruncat dispreţul asupra propriei sale persoane, iar
totul îl atribuie lui Dumnezeu care a săvârşit faptul”. “ Că cine este Pavel, zice şi cine este
Apollo” ? După ce a spus că el a sădit şi după ce adăugat că cel ce a sădit nu este nimic, la urmă a
adăugat: “ ci Dumnezeu cel ce dă creşterea”. Şi nu a stat numai aici ci şi prin altă inducţie
îndreaptă din nou această idee, zicând: “ Iar cel ce sădeşte şi cel ce udă una sunt”. ( Vers.8).
Prin această expresie el pregăteşte şi altceva, aceea adică de a nu se mândri şi a se crede mai
presus de alţii. Zice că şi cel ce sădeşte ca şi cel ce udă una sunt, fiindcă nu pot nimic fără
Dumnezeu, care dă creşterea.
Aceasta spunând-o însă nu lasă pe cei ce s-au obosit mult de a se ridica contra celor ce au lucrat
mai puţin şi nici pe aceştia de a invidia pe aceia. Apoi fiindcă faptul de a se crede una toţi
deolaltă, fie că se obosesc, fie că lucrează mai puţin, i-ar fi făcut poate mai leneşi la lucru,
priveşte cum a îndreptat idea, spunând: “şi fiecare va lua plata sa, după osteneala sa” – ca şi
cum pare că ar zice: “nu te teme că am spus că una sunt, căci cu adevărat că în raport cu
lucrul lui Dumnezeu una sunt, însă în raport cu ostenelile lor, nu sunt una, ci fiecare va lua
plata sa după vrednicie”. Apoi fiindcă, a reuşit, în ceea ce voia, mai departe îndreaptă încă mai
mult ideea şi le face plăcere în cele ce sunt cu putinţă de a le săvârşi cu o ambiţie nobilă.
“ Pentru că ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem, a lui Dumnezeu arătură, a lui
Dumnezeu zidire sunteţi” ( Vers.9). Ai văzut că după ce mai întâi a spus că totul este al lui
Dumnezeu, la urmă şi lor le-a dat un lucru nu tocmai mic? Fiindcă el pururea îi îndeamnă de a se
supune şi a asculta de mai marii lor, de aceea nu înjoseşte prea mult pe dascăli.
“A lui Dumnezeu arătură sunteţi”, zice întrebuinţând această expresie ca corespunzătoare celei
de mai sus “eu am sădit”. “Dar dacă arătura este a lui Dumnezeu, zice apoi drept este a fi voi
numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este
a cultivatorului, ci a stăpânului ţarinei”.
“A lui Dumnezeu zidire sunteţi”. Dar şi zidirea nu este a maistrului sau a arhitectului, ci a
stăpânului acelei zidiri: “Deci dacă sunteţi a lui zidire, zice, nu trebuie de a vă rupe, de a vă
împerechea între voi, fiindcă atunci nu veţi mai fi zidire. Şi dacă sunteţi arătătură nu trebuie a
vă dezbina, ci a vă îngrădi cu acelaşi gard al concordiei”.
“După darul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus”
( Vers.10). Aici s-a numit înţelept pe sine singur nu cu scopul de a se mândri, ci dându-se pe sine
de tip să le arate că aceasta este treaba înţeleptului, de a pune o temelie. Dar tu priveşte cum el se
mărgineşte pe sine, căci mai înainte de a se numi înţelept, el n-a lăsat a se crede aceasta că este a
sa proprie, ci numai după ce spune “ După darul lui Dumnezeu care este dat mie”, adică numai
după ce atribuie totul lui Dumnezeu, se numeşte pe sine înţelept. Deci el arată deodată că şi
totul este al lui Dumnezeu, în acelaşi timp şi că aceasta mai cu seamă este har a lui Dumnezeu, de
a nu împărţi, de a nu dezbina, ci de a sta toţi una pe aceiaşi temelie.
“Iar altul zideşte, însă fiecare să socotească cum zideşte”. Aici mi se pare că-I îndeamnă de a fi
cu băgare de seamă la lupta vieţii lor, fiindcă i-a concentrat pe toţi laolaltă şi i-a făcut o singură
zidire.
“ Că altă temelie nimeni nu poate să pună, afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos”
( Vers.11). În câtă vreme este meşter sau arhitect, nu poate pune altă temelie, iar dacă ar pune
apoi atunci numai este meşter. Priveşte cum el chiar de la cugetările comune, construieşte
minunat subiectul acestui pasaj. Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: “v-am vestit vouă pe
Hristos, v-am încredinţat vouă temelia, gândiţi-vă bine cum zidiţi, gândiţi-vă ca nu cumva să
trageţi pe ucenici spre oameni şi spre slava deşartă. Deci, să nu vă uitaţi la eresuri şi dezbinări “
că altă temelie nimeni nu poate pune, afară de ceea ce este pusă, care este Hristos”.”
Partea morală – Despre pocăinţă
Deci, iubiţilor, pe această temelie să zidim, pe Dânsul să-l avem ca temelie, ca bucium al viţei
( butuc de vie) şi între noi şi Hristos să nu fie nici o depărtare, căci de va fi vreo depărtare
oarecare imediat ne pierdem. Căci şi viţa de vie întruna îşi trage sucul din bucium şi zidirea stă
numai întrucât este bine înţepenită pe temelie, iar de se va face vreo crăpătură undeva se va
dărâma, deoarece nu are pe ce se srijini.
Aşadar noi avem pe Hristos nu cum s-ar întâmpla, ci să ne lipim de Dânsul, căci de ne vom
dezlipi ne pierdem.“ Că cei ce se depărtează pe sine-şi de la Tine vor pieri” ( Ps.72,27). Să ne
lipim deci deci de Dânsul şi lipindu-ne să păzim poruncile Lui, după cum zice: “Cel ce păzeşte
poruncile mele, acela rămâne întru mine” ( Ioan 15,10). Prin multe exemple ne uneşte El pe
noi, căci tu gândeşte:
 El este capul şi noi suntem trupul; deci nu cumva poate să fie vreun loc gol între cap şi
trup?
 El este temelia, iar noi zidirea;
 El este buciumul, iar noi viţele;
 El este mirele, iar noi mireasa;
 El este păstorul, iar noi oile;
 El este calea, iar noi cei ce păşim pe dânsa;
 noi iarăşi sumtem biserică, iar El cel ce locuieşte în ea;
 El este cel întâi născut, iar noi fraţii;
 El este moştenitorul, iar noi împreună moştenitori;
 El este viaţa şi noi cei ce vieţuim;
 El este învierea, iar noi cei înviaţi;
 El este lumina, iar noi cei luminaţi.
Dar toate aceasta învederează unire şi nu lasă de a fi vreun spaţiu gol la mijloc, fie chiar cât de
mic. Fiindcă cea mai mică părticică dezlipită, în trecerea timpului se va dezlipi şi cea mai mare.
Trupul dacă va primi cea mai mică despărţire sau tăietură de sabie se va deteriora, de asemenea şi
zidirea se va prăbuşi, dacă se va face vreo spărtură, precum şi butucul de vie va deveni netrebnic,
dacă i se va tăia o parte din rădăcină, fie chiar cât de mică. Încât acel fapt crezut de noi mic, în
realitate nu este mic, ci aproape totul.
Deci când noi păcătuim ceva mic şi nebăgat în seamă sau ne lenevim în lucruri părute mici,
să nu trecem cu vederea acel lucru mic, fiindcă lucrul mic şi nebăgat în seamă, iute devine
mare. Tot aşa şi haina care a început a se rupe, dacă nu ne îngrijim de ea, ruptura se va întinde
peste tot. Tot aşa şi cu casa, căci dacă vor cădea puţine cărămizi de la acoperământ şi se vor trece
cu vederea, iute se va dărâma întreaga casă.
Acestea deci judecându-le noi inşine, niciodată să nu dispreţuim pe cele mici, ca nu cumva să
cădem în cele mari, dar dacă cumva le-am dispreţuit şi la urmă am ajunge la fundul tuturor
relelor, nici atunci să nu deznădăjduim, ca să nu cădem în buimăceală, căci din adâncitura aceea a
relelor este foarte greu de a ieşi cel care nu priveghează, nu numai din cauza afundăturii ci şi din
cauza poziţiei ei. Imn adevăr, iubiţilor, că păcatul este o adâncime mare şi afundând pe cineva
acolo îl sfărâmă. Şi după cum cei ce cad în vreo fântână nu pot ieşi cu uşurinţă, ci au nevoie de
alţii care să-i scoată de acolo, tot aşa şi cu cei ce cad în adâncimea păcatelor.
Să coborâm deci frânghiile spre aceştia şi-i vom scoate afară sau mai bine zis nu numai pe
aceea ai ridica ci şi pe noi înşine şi să ne ridicăm nu numai pe atâta pe cât ne-am coborât ci
chiar mai mult de am voi. De astfel şi Dumnezeu ne ajută căci El nu voieşte moartea
păcătosului, ci “să se întoarcă şi să fie viu” (Iezech.18,23). Deci nimeni să nu deznădăjduiască,
nimeni să nu pătimească de patima aceea a necucernicilor, fiindcă acest păcat este numai al lor. “
Când vine necucernicul intru adâncul răutăţilor, dispreţuieşte şi nu bagă de seamă”
(Prov.18,3), zice aşa că nu mulţimea păcatelor aduce deznădăjduirea ci intenţia celui necucernic.
Chiar de ai întrece toată răutatea, tu zi către tine însuţi: “ Dumnezeu este filantrop şi doreşte
mântuirea noastră, după cum şi zice: “de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le
voi albi” ( Isaia 1,18) şi apoi de îndată fugi de păcat.
Să nu ne deznădăjduim deci fiindcă nu atât de grozav este a cădea pe cât de grozav este a sta
locului după ce am căzut şi nici de a fi rănit nu este atât de greu pe cât de greu este a nu le căuta,
fiind rănit.
“ Cine se va putea lăuda că are inima curată? zice sau cine va cuteza a zice că este fără
păcat.” ( Prov. 20,9)? Acestea le spun nu ca să vă fac pe voi mai leneşi, ci ca să vă împiedic de a
cădea în deznădăjduire.
Voieşti poate a afla cât de bun este stăpânul nostru? Ascultă. S-a suit la templu vameşul acela
încărcat de păcate şi zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” ( Luca 18,13), iată că
s-a întors la casa sa îndreptat numai cu aceste cuvinte. De asemenea Dumnezeu zice şi prin
proorocul: “Pentru păcat l-am întristat pe el puţin şi am văzut că s-a întristat şi a umblat
supărat pe căile sale şi căile lui le-am văzut şi l-am tămăduit pe el” ( Isaia 57,17,18). Ce poate
fie egal cu această filantropie? “ Ca să nu mai fie posomorât, zice, i-am iertat păcatele şi l-am
tămăduit pe el.”
Dar noi nu facem nici măcar atâta şi de aceea mai ales mâniem pe Dumnezeu. El care se
înduioşează şi se milostiveşte chiar pentru micile noastre supărări, când nu vede din partea
noastră nici măcar atâta, negreşit că este nemulţumit şi ne va pedepsi cu cea mai aspră pedeapsă,
fiindcă o astfel de purtare din partea noastră este luată ca cea mai grozavă dispreţuire adusă Lui.
Cine s-a întristat vreodată pentru păcatele sale? Cine a oftat? Cine şi-a bătut pieptul? Cine s-a
neliniştit? Eu cred că nimeni! – ci oamenii plâng şi se bocesc mii de zile pentru cei morţi din
famillile lor, pentru pierderea banilor sau şi pentru altele de acest fel, în timp ce sufletul
pierzându-l pe fiecare zi, noi nu ne gândim măcar. Deci, cum vei putea îmblânzi pe Dumnezeu
când nici măcar nu simţeşti când ai păcătuit? “ Da! zici tu, am păcătuit”. Da! îmi spui cu
limba numai, însă spune-mi şi cu cugetul şi odată cu vorba oftează din inimă, pentru ca astfel
să te înveseleşti necontenit. Căci, dacă noi ne-am instrista pentru păcatele făcute, dacă am
suspina totdeauna pentru greşale, nimic alta nu ne-ar mai întrista, fiindcă durerea aceasta ar
alunga de la noi orice altă supărare. Aşa că noi am câştiga şi altceva odată cu mărturisirea
păcatelor, aceia adică de a nu ne afunda în întristările vieţii prezente, şi nici de a ne îngâmfa
pentru cele plăcute şi cu aceasta noi mai mult am îmblânzi pe Dumnezeu şi nu l-am mai
întărâta după cum facem astăzi.
Căci spune-mi: dacă tu ai avea o slugă care ar suferi multe rele din partea tovarăşilor săi şi ea nu
s-ar îngriji deloc de altele ci s-ar îngriji numai ca să nu mânie pe stăpân, oare nu ar fi de ajuns
numai acest fapt ca să-ţi împrăştie mânia ta? Dar ce? Dacă acea slugă nu ar avea nici o grijă
pentru greşalele sale faţă de tine ci s-ar îngriji numai de cele ce a făcut tovarăşilor săi, oare nu o
vei pedepsi mai mult? Tot aşa face şi Dumnezeu căci când noi nu ne îngrijim de supărarea lui,
mai mare încă o facem, iar când ne îngrijim, i-o îmblânzim sau mai bine zis, nici nu se va mai
supăra pe urmă. El voieşte ca noi înşine să cerem pedeapsa păcatelor noastre şi după aceea el nu
mai cere nimic. De aceea ne şi ameninţă cu pedeapsa, pentru că astfel cu frică să ne doboare
dispreţul şi când noi ne înfricoşăm numai din ameninţare, desigur că acest fapt nu ne va lăsa de a
suferi pedeapsa. Priveşte ce spune el lui Ieremia: “Dar nu vezi ce fac aceştia? Părinţii lor ard
foc, fiii lor adună lemne, femeile lor fărâmă aluat”. (Ieremia 7,17,18). Mă tem ca nu cumva să
se zică şi despre noi astfel de vorbe: “ Dar nu vezi ce fac aceştia? Nimeni nu caută cele ale lui
Hristos, ci cu toţii cele ale lor. Fiii lor aleargă după desfrânări, părinţii lor după răpiri şi
furtişaguri, femeile lor după fantezii şi lucruri lumeşti şi nu numai că nu împiedică pe bărbaţi ci
chiar îi şi atâţă”. Du-te de pildă în târg şi cercetează pe cei ce se duc ca şi pe cei ce se întorc şi vei
vedea că nimeni nu se interesează de vreun fapt duhovnicesc, ci toţi aleargă după cele trupeşti.
Dar când oare ne vom deştepta? Până când oare vom zăcea în acest somn adânc? Oare nu ne-
am săturat de rele? deşi chiar şi fără vorbe ne este de ajuns numai experienţa lucrurilor de a ne
învăţa despre nimicnicia celor prezente şi întreaga ticăloşie. Mulţi bărbaţi care s-au îndeletnicit
numai cu înţelepciunea omenească şi care n-au ştiut nimic despre cele viitoare, fiindcă s-au
convins de nimicnicia celor prezente, apoi numai pentru aceasta s-au depărtat. Dar tu de ce
iertare te vei învrednici dacă te târăşti pe jos pe pământ? tu care nu dispreţuieşti nici pe cele mici
şi trecătoare pentru cele mari şi veşnice, tu care ai auzit pe Dumnezeu spunându-ţi, arătându-ţi şi
descoperindu-ţi şi care ai luat de la dânsul atâtea făgăduinţe? Cum că cele prezente nu sunt în
stare a ne putea stăpâni, aceasta ne-au dovedit-o toţi acei ce chiar şi fără făgăduinţa celor mari s-
au depărtat de cele prezente.
Ce bogăţie aşteptând ei s-au predat sărăciei? Nici una! Ci fiindcă cunoşteau foarte bine că o astfel
de sărăcie este mult mai bună decât bogăţia pământească.
Ce viaţă nădăjduiau ei de a avea, părăsind dezmierdările şi predându-se asprimei celei mai mari?
Nici una! Ci numai pentru că au aflat ei înşişi de natura lucrurilor că o astfel de viaţă este mai
potrivită şi pentru filozofia sufletului în acelaşi timp şi pentru sănătatea trupului.
Toate acestea deci cugetându-le în noi şi bunurile viitoare necontenit avându-le în mintea noastră,
să ne depărtăm de cele prezente pentru ca astfel să ne învrednicim de bunurile viitoare, prin harul
şi filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cade
slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni a
Sfântului Apostol Pavel)
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei
Omilia IX - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei
“ Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie al
fiecăruia lucru arătat va fi. Că ziua îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi şi al fiecăruia
lucru în ce chip va fi, focul îl va lămuri. Şi al căruia lucru vă rămânea, care a zidit, plată va
lua. Iar al căruia lucru va arde, se va păgubi, iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc”.
( Cap.3, 12-15).
Chestiunea ce ne stă de faţă, nu este mică şi nebăgată în seamă, ba încă chiar dintre cele mai
principale şi pe care toţi oamenii o discută, aceea adică dacă focul gheenii are sfârşit. Cum că nu
are, aceasta a spus-o lămurit Hristos, zicând: “Că focul lor nu se va stinge şi viermele lor nu se
va sfârşi (nu va muri)” ( Marcu 9,44). Şi ştiu bine, că auzind acestea cădeţi într-un fel de
piroteală sau mai bine zis va lasă nesimţitori, însă ce să fac? Dumnezeu porunceşte de a spune
aceasta necontenit, zicând: “ Spune lămurit poporului acestuia” ( Exod.19,10), şi noi am fost
rânduiţi spre slujba cuvântului, iar dacă poate suntem greoi auditorilor, apoi nu o facem de bună
voie, ci siliţi de slujba noastră. Mai mult încă, că dacă voiţi, apoi nici nu vom mai fi greoi. “
Voieşti, zice, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele” ( Rom.13,3). Astfel deci că vă este cu
putinţă nu numai a nu vă nemulţumi, ci chiar a asculta cuvintele noastre cu plăcere.
Cum că focul gheenei nu va avea sfârşit, aceasta a arătat-o şi Hristos, după cum am zis, însă şi
Pavel arătând veşnicia osândei spune că păcătoşii vor lua munca – pierirea veşnică de la faţa
Domnului ( II Tes. 1,9) şi iarăşi: “ Nu vă amăgiţi: nici curvarii, nici preacurvarii, nici malahii,
nici sodomeni, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” ( I Cor.6.9,10).
Dar şi evreilor le zicea: “Pacea să urmaţi (căutaţi) cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu
va vedea pe Domnul” ( Evr.12,14). Încă şi Hristos răspunzând celor ce vor zice lui în ziua aceea:
“Au nu cu numele tău am prorocit şi cu numele tău multe minuni am făcut?” le va zice:
“Duceţi-vă de la Mine, nu vă ştiu pe voi” ( Mat.7,22,23). Şi fecioarele rămase afară n-au mai
intrat în cămara de nuntă şi pentru cei ce nu-L hrănesc pe El, zice că se vor duce în focul cel
veşnic. Şi nu-mi spune.
“Apoi osânda nu are sfârşit, unde este raţiunea de dreptate?” Că Dumnezeu când face ceva
supune-te hotărârii sale şi numai băga la mijloc raţionamente omeneşti. De almintelea cum ar fi
drept ca cel ce de la început primind mii de bunuri, iar în schimb făcând mii de răutăţi vrednice
de osândă, să nu fie pedepsit, dacă el nici cu binefacerile căpătate şi nici după ameninţări nu s-a
făcut mai bun? Dacă tu ai examina dreptatea apoi chiar de la început trebuia a ne pierde, după
logica de drept şi dreptate, sau mai bine zis, nici chiar atunci numai după logica de drept, căci El
a avut şi filantropie faţă de noi, deşi am săvârşit rele.
Când cineva batjocoreşte pe cel ce nu l-a nedreptăţit cu nimic, după principiul de drept este
pedepsit – dar când cineva batjocoreşte pe binefăcătorul său, pe cel ce nu i-a făcut nici un rău
mai înainte ci din contră i-a acordat mii de bunătăţi, pe cel ce singur a fost cauza existenţei lui
şi care este Dumnezeu, pe cel ce i-a insuflat duh de viaţă, pe cel ce voieşte a-l ridica la ceruri,
pe acela zic, care nu numai că-l batjocoreşte ci încă pe fiece zi îl amărăşte prin câte face, cum
nu-l va pedepsi?
De ce iertare ar fi vrednic oare? Nu vezi cum pe Adam l-a pedepsit numai pentru un singur
păcat? “Da zici tu. Fiindcă aceluia i-a dat Raiul şi se bucura de multe favoruri” – deşi nu este
acelaşi lucru: de a se bucura în linişte şi a păcătui găsindu-se în mare scârbă. Răul cel mare
tocmai acesta este, că tu păcătuieşti nu găsindu-te în Rai, ci în miile de greutăţi ale vieţii de
faţă şi nu te înţelepţeşti nici măcar când te găseşti în ticăloşie, după cum ar face un om legat,
care s-ar deda la răutăţi.
Dar ţie ţi-a făgăduit ceva mai mult decât Raiul şi până acum încă nu ţi-a dat, ca nu cumva să te
moleşeşti în timpul luptelor, dar nici n-a tăcut, ca nu cumva să te apese cu ostenelile şi
necazurile. Adam un singur păcat a făcut şi şi-a atras o moarte completă, pe când noi facem mii
de păcate pe fiecare zi. Deci, dacă Adam pentru un singur păcat şi şi-a atras un rău atât de
mare şi a băgat moartea în lume, dar noi care vieţuind ne găsim veşnic în păcate, ce nu vom
pătimi, noi care în locul Raiului aşteptăm Cerul?
Greoaie este vorba aceasta şi întristează auditoriul şi dintre toţi însumi eu sufăr, o ştiu bine, căci
inima mea se tulbură şi se zbate şi cu cât aş vedea apropiindu-se vorba de ghenă, cu atât mai mult
tremur şi mă prăpădesc de frică! Dar este nevoie de a spune acestea, spre a nu cădea în gheenă.
Nu ai luat tu Raiul, nici pomii şi verdeaţa de acolo, ci Cerul şi bunurile din ceruri. Dar dacă cel ce
a luat mai puţin şi a fost pedepsit şi nici un cuvânt nu l-a putut scăpa, apoi cu atât mai mult noi
care am luat mai mult şi suntem chemaţi la mai mari bunuri şi care păcătuim în fiecare zi, cu atât
mai mult noi, zic vom suferi cele mai grozave pedepse.
Gândeşte-te bine cât timp este de când neamul nostru omenesc stă la osândă şi moarte pentru un
singur păcat. Au trecut cinci mii şi mai bine de ani şi totuşi pentru un singur păcat moartea deloc
nu a fost dezlegată. Şi nu avem a zice că Adam a auzit pe proroci, nici că a văzut mai înainte de
dănsul pe alţi pedepsiţi pentru păcate, că aceasta ar fi putut să-l înfricoşeze de a păcătui şi că un
asemenea exemplu l-ar fi putut cuminţi, căci el a fost cel întâi om – şi cu toate acestea a fost
pedepsit. Tu însă nimic din acestea nu ai de a pune înainte, tu care după atâtea exemple încă
mai rău te-ai făcut, tu care te-ai învrednicit de Duhul Sfânt şi cu toate acestea nu un păcat
numai sau două sau trei ci mii de păcate le tragi după tine; nu zic cum nu vei fi pedepsit?
Să nu te gândeşti că dacă păcatul se face în clipeala ochiului, apoi osânda va fi tot în clipeala
ochiului. Nu vezi pe unii oameni, că pentru o singură tâlhărie sau pentru o singură curvie făcută
în clipeala ochiului îşi pierd toată viaţa în temniţi şi în ocne, luptându-se cu foamea şi miile de
morţi? Şi nimeni dintre dânşii nu a scăpat şi nici n-a zis că dacă păcatul l-a făcut în clipeala
ochiului, apoi trebuie ca şi osânda să şi-o facă pe un timp egal cu timpul în care a făcut păcatul.
“ Dar, zici tu cei ce fac aşa sunt oameni, pe când Dumnezeu este filantrop”. Dar nici oamenii nu
fac de acestea poate din cruzime şi Dumnezeu care este filantrop astfel şi procedează cu
păcătoşii, după cum şi zice Scriptura: “Că după mila Lui, mare este şi certarea Lui “ ( Sirah
16,12). Când tu spui că Dumnezeu este filantrop, atunci îmi spui pricina unei mari osânde, că
noi păcătuim faţă de Dânsul care e filantrop. De aceea şi Pavel zicea: “ Înfricoşat lucru este a
cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” ( Evrei 10,31).
Suferiţi vă rog, vorbele noastre despre gheenă şi focul nestins că poate veţi căpăta vreo
mângâiere de aici. Cine dintre oameni poate să pedepsească astfel, precum a pedepsit Dumnezeu,
care a dat potopul şi a cauzat o nimicire generală a neamului nostru omenesc şi după puţin timp
iarăşi a plouat de sus foc şi pe toţi cei de acolo i-a nimicit? Ce pedeapsă dată de oameni poate să
fie atât de grozavă? Nu vezi cum osânda aceea este aproape nemuritoare? Au trecut patru mii de
ani şi totuşi pedeapsa sodomitenilor stă încă în fiinţă. Deci, după cum filantropia lui este mare,
tot aşa şi pedeapsa ce o dă păcătoşilor este mare. Şi dacă ar fi poruncit lucruri mari şi cu
neputinţă de a fi îndeplinite, poate că ai avea de pretextat greutatea celor poruncite – dar când
încă sunt foarte uşoare şi lesnicioase de îndeplinit, apoi ce am putea spune când noi nici nu
vorbim măcar de ele!
Nu poţi posti şi nu poţi vieţui în feciorie? – deşi ai putea dacă ai voi, căci ne acuză cei ce pot –
cu toate acestea nici nu ne-a pretins Dumnezeu asemenea lucru, nici nu a poruncit sau c-a legiuit
aşa ceva, ci a lăsat la voinţa şi alegerea auditorilor, însă a fi înţelept în căsătorie şi a nu te îmbăta,
aceasta o poţi face.
Nu poţi goli punga dând săracilor? – deşi ai putea, căci ne-o arată cei ce fac aşa – cu toate
acestea El nu ne-a poruncit să facem aşa numai decât; a poruncit însă să nu răpim şi să ajutăm pe
cei ce au nevoie. Şi dacă ar spune cineva că eu mă mulţumesc numai cu femeia mea, apoi se
amăgeşte pe sine singur şi aiurează, căci îl acuză cei ce sunt înţelepţi şi fără femeie.
Dar ce? Spune-mi: a nu bârfi nu poţi? A nu blestema pe alţii nu poţi? Şi cu toate acestea nu
este greu lucru de a nu face aşa, ci de a face.
Ce îndreptare vom putea avea, când noi nu îndeplinim pe cele atât de uşoare şi lesnicioase?
Nici una.
Cum că osânda va fi veşnică, este învederat din toate cele spuse, dar fiindcă unora li se pare că se
împotrivesc la aceasta cuvintele lui Pavel de aici, haide să le punem la mijloc şi să aflăm bine
ceea ce el voieşte să spună.
Zicând că “Al căruia lucru va rămânea, care a zidit, plată va lua, iar al căruia lucru va arde,
se va păgubi”, a adăugat imediat: Iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc”. Deci ce am
putea spune faţă de aceste vorbe? Să ne gândim bine mai întâi, cine este temelia, cine este aurul,
cine sunt pietrele cele scumpe, cine lemnul, cine fânul şi cine trestia.
Temelia o a arătat foarte lămurit, că este Hristos, zicând: “Că altă temelie nimeni nu poate să
pună, afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos”, iar zidirea mi se pare că sunt
faptele.
Şi deşi unii spun că acestea sunt zise pentru dascăli, pentru ucenici şi pentru eresurile cele
corupte, totuşi dreapta judecată nu primeşte asemenea părere. Chiar dacă este aşa, apoi cum
lucru va arde şi se va nimici, iar cel ce zideşte se va mântui, aşa ca prin foc? Fiindcă mai cu
seamă cauza sau făptuitorul ar trebui să se nimicească şi el să primească pedeapsa cea mai mare,
ca unul ce a zidit. Dacă dascălul s-a făcut cauza răului, este vrednic de o mai mare pedeapsă şi
atunci cum se va mântui? Iar dacă el nu este cauza şi ucenicii au devenit aşa răi, precum sunt prin
îndărătnicia lor apoi nici atunci nu este vrednic de osândă sau vrednic de a suferi vreo pagubă cel
ce a zidit bine. Deci, cum spune, “ se va păgubi?” de unde se vede lămurit că aici vorba este de
fapte.
Fiindcă apostolul mai departe urma a se adresa către cel ce făcuse acea curvie “ care zice, nici
între păgâni nu se numeşte”, de aceea el de bună vreme aruncă seminţiile exordului, că el se
pricepe ca discutând despre altceva, chiar în această discuţie să introducă mai dinainte vorba de
ceea ce are a desfăşura mai departe.
Tot aşa şi când el îi ceartă de a nu aştepta sau mai bine zis, de a nu se încrede în aşa zişii filozofi,
el mai dinainte a pregătit vorba despre tainele creştinismului. Cum că el de pe acum se aruncă
asupra acelui curvar, se poate vedea de aici, căci spunând de temelie, a adăugat: “Au nu ştiţi că
sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte intru voi? De va strica cineva
casa lui Dumnezeu, strica’l-va pe acela Dumnezeu” (Vers. 16,17). Acestea le spune, zguduind
deja cu frică sufletul curvarului.
“Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie” zice.
Dar nevoia de zidire este după primirea credinţei, după cum zice: “ Drept aceea zidiţi-vă unii pe
alţii intru cuvintele acestea” ( I Tes. 4,18), fiindcă şi meşterul sau arhitectul şi ucenicul
contribuie la zidire, pentru care şi zice: “Fiecare să socotească cum zideşte” ( ib. 5,11). Dacă
acestea ar fi zise pentru credinţă, apoi atunci cele spuse de apostol în pasajul ce ne stă înainte nu
şi-ar avea raţiunea de a fi, căci în credinţă toţi trebuie a fi egali, de vreme ce una este credinţa,
pe când în modul vieţii nu se poate a fi toţi egali. Credinţa nu este deosebită, adică una a celor
buni şi alta a celor răi, ci aceiaşi pentru toţi care în adevăr cred, pe când în viaţă sunt multe
deosebiri, căci unii sunt mai harnici, alţii mai leneşi, unii sunt mai exacţi în împlinirea datoriilor,
alţii mai inferiori, unii au succes în cele mai mari, alţii în cele mai mici, unii greşesc în cele mai
grele, alţii în cele mai mici. De aceea şi zice: “ aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie”.
“Al fiecăruia lucru arătat va fi“ , spunând aici de fapte.
“Şi al căruia lucru va rămânea, care a zidit, plată va lua, iar al căruia lucru va arde, se va
păgubi” deşi dacă ceea ce spunea aici este cu privire la ucenici şi la dascăli, nu ar trebui ca să se
păgubească, fiindcă a cui este vina dacă ucenicii nu au ascultat? De aceea spune că: “ Fiecare îşi
va lua plata să după ostenealâ”, nu după sfârşitul sau rezultatul lucrului, ci după ostenealâ. Căci
ce sunt eu vinovat, dacă nu sunt cu băgare de seamă cei ce mă ascultă? De unde se vede că ceea
ce el spune, se raportează la fapte. Deci, ceea ce zice în acest pasaj, aceasta înseamnă: “Dacă
cineva are o viaţă rea, odată cu credinţa dreaptă, cu nimic nu-l va ajuta credinţa spre a nu fi
pedepsit, lucru lui fiind ars cu totul”. Expresia “ va arde” înseamnă că nu va suferi furia focului.
După cum când cineva având arme de aur ar trece printr-un râu de foc şi ar putea trece poate cu
veselie, pe când cel ce ar avea cu el fân în trecere nu numai că nu l-ar putea scăpa ci chiar şi pe el
s-ar pierde – tot aşa este şi cu faptele.
Deci, apostolul discutând aici nu spune despre lucruri arse care nu ar exista, ci voieşte a băga
frică mai mult şi a arăta gol de orice siguranţă pe cel ce trăieşte în răutate.
– De aceea şi zice: “se va păgubi”. Iată întâia pedeapsă.

– Mai departe spune: “ iar el însuşi se va mântui, însă aşa, ca prin foc.” Iată şi a doua
pedeapsă. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: nu şi el însuşi se va pierde aşa,
ajungând o nimica ca şi faptele lui, ci va rămânea în focul cel veşnic. Deci faptul acesta îl
numeşte apostolul “mântuire” şi de aceea a şi adăugat “ ca prin foc”, după cum şi noi
obişnuim a zice despre materiile care nu au ars şi nu s-au distrus imediat în foc,“ că se
mântuie în foc”.
Fiindcă ai auzit de foc, să nu-ţi închipui că cei arşi acolo vor fi aduşi la neexistenţă sau că vor
dispărea cu totul şi dacă o astfel de pedeapsă apostolul o numeşte “ mântuire” să nu te minunezi
de aceasta, fiindcă obişnuinţa lui este de face uz de denumiri frumoase chiar şi în chestiuni care
sună rău la ureche, precum şi în cele plăcute face uz de denumiri contrare. De pildă: numele de
robie se pare a fi denumirea unui lucru rău, însă Pavel face uz de dânsul în chestiuni bune,
zicând: “ robind toată înţelegerea (cugetarea) spre ascultarea lui Hristos” ( II Cor.10,5) – de
asemenea şi într-o chestiune rea el face uz de cuvinte frumoase şi încântătoare zicând: “a
împărăţit păcatul”( Rom.5,21) deşi numele de împărăţie este mai mult un nume de laudă, un
nume încântător la auz. Tot aşa şi aici când el spune că “ însuşi se va mântui”, nimic alt nu zice,
decât că dă a înţelege întinderea pedepsei, ca şi cum ar fi zis: “ iar el însuşi va sta necontenit
pedepsindu-se”.
Apoi a adăugat: “Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu”? Fiindcă mai sus a vorbit de cei ce
taie biserica, apoi la urmă se atinge şi de acel curvar, nu însă în mod clar, ci într-un mod
nehotărât, da a se înţelege viaţa cea coruptă a lui şi a înălţat păcatul, de la darul cel încredinţat lui
deja. Pe lângă aceasta apoi mai înfruntă şi pe alţii chiar de la faptele deja existente. Sau că
vorbeşte de cele viitoare sau de cele petrecute mai în urmă, sau cel mai întristătoare, sau de cele
bune şi plăcute, el veşnic face aceasta. De pildă: vorbind de cele viitoare, zice: “că ziua le va
arăta, pentru că cu foc se va descoperi”, iar vorbind de faptele petrecute zice: “ au nu ştiţi că
casă a lui Dumnezeu sunteţi şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte intru voi?”
“ De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica’l-va pe acela Dumnezeu” ( Vers.17), ai văzut
asprime de cuvânt? Dar întrucât persoana este încă necunoscută, apoi ceea ce vorbeşte nu este
atât de greoi, ci cu toţii împărtăşesc frica de pedeapsă. “Strica’l-va pe acela Dumnezeu”, adică
pierde’l-va pe el. Vorba aceasta nu este a unuia care blestemă, ci a celui ce proroceşte. “ Căci
casa lui Dumnezeu sfântă este” – pe când cel ce a curvit este casa spurcată. Apoi ca nu cumva
să se pară că el se adresează aceluia, după ce a spus, că casa lui Dumnezeu sfântă este, a adăugat
imediat: “ Care sunteţi voi”.
“Nimeni pe sine să nu se înşele”. Şi această expresie este îndreptată contra acelui, care se
îngâmfa cu înţelepciunea şi se credea a fi ceva. Şi ca să nu se pară că el în treacăt se adresează
prea mult aceluia, băgându-l într-un fel de agonie şi predându-l groazei, iarăşi aduce vorba de
păcatul obştesc, zicând: “ De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, facă-se
nebun, ca fie înţelept”. Aceasta o face cu mult curaj la urmă, ca cel ce i-a războit îndeajuns.
Chiar bogat de ar fi cineva sau de bun neam sau orişice ar fi cineva chiar şi împărat, ar fi
considerat ca mai ticălos dintre toţi ticăloşii, dacă ar ajunge rob barbarilor, tot aşa şi cu cel ce
ajunge rob păcatului. Fiindcă şi păcatul este barbar şi el nu ştie a cruţa sufletul odată luat în
stăpânire, ci îl tiraniseşte în paguba celor ce l-au primit într’inşii.
Partea morală – Cât de slut este păcatul şi cu ce se aseamănă şi despre cei lacomi
Nimic nu este atât de dobitocesc lucru, ca păcatul, nimic nu este atât de prostesc şi de primejdios.
Păcatul toate le răstoarnă pe dos, toate le tulbură şi le nimiceşte oriunde s-ar strecura. Greţos
este a-l vedea, greoi şi de nesuferit. Şi dacă vreun zugrav şi-ar imagina vreodată chipul păcatului,
cred că nu ar greşi dacă şi l-ar închipui ca o femeie monstru, Barbara, suflând foc pe nări,
greţoasă, neagră, întocmai aşa după cum poeţii îşi închipuie pe Scila din mitologie. Păcatul se
agaţă de cugetul nostru cu mii de mâini şi pe neaşteptate străbate în sufletul omului şi toate le
răstoarnă pe dos ca şi câinii care muşcă pe furiş.
Dar de ce mai trebuie să-l zugrăvim şi să nu aducem aici la mijloc pe cei care-l fac şi sunt
stăpâniţi de dânsul? Pe cine voiţi mai întâi să descriem? Pe lacom şi răpitor? Dar ce poate fi mai
neruşinat ca ochii acestora? Ce poate fi mai fără ruşine şi mai cinic ca aceştia? Nu atât de
neruşinat este câinele ca unul din aceştia, când răpeşte cele ale altora. Ce poate fi mai spurcat ca
mâinile acestora? Ce poate fi mai nesăţios ca gura lor, care toate le înghite şi niciodată nu se mai
satură? Nu te uita la faţă şi la ochii lor că sunt de om, căci ochii omeneşti nu văd astfel de lucruri.
Lacomul şi răpitorul nu vede pe oameni ca oameni, nu vede cerul ca cer, nu ridică capul în sus
spre Stăpânul a toate, ci totul crede că este ban.
 Ochii omeneşti obişnuiesc de a vedea pe săraci doborâţi de sărăcie şi se mişcă spre milă,
pe ochii acestora când văd săraci se înfurie ca a fiarelor sălbatice.
 Ochii omeneşti nu văd cele străine ca ale lor, ci şi pe ale lor ca străine, nu poftesc pe cele
ale altora, ci şi pe ale lor le dau altora, pe când ochii acestora nu pot suferi, dacă nu vor
răpi şi pe cele ale altora, căci ei nu au ochi de om ci de fiară sălbatică.
 Ochii omeneşti nu pot suferi să vadă trupul lor gol, căci este al lor şi chiar pe al altora –
pe când ochii acestora dacă nu vor vedea pe toţi dezbrăcaţi şi dacă nu vor vedea toate
cele străine depuse acasă la dânşii, niciodată nu vor fi mulţumiţi şi mai bine zis, nici
atunci nu sunt mulţumiţi.
De aceea, mâinile lor nici cu labele fiarelor sălbatice nu le-ar putea asemăna cineva, căci sunt
mult mai răpitoare şi mai grozave ca ale acelora. Urşii şi lupii după ce s-au săturat, se degustă pe
urmă de prada lor şi se depărtează pe când aceştia niciodată nu au saţ.
Dumnezeu ne-a făcut mâinile ca să ajutăm pe alţii, iar nu ca să-i dezbrăcăm şi dacă ar urma ca
noi să le întrebuinţăm în acest scop, apoi e mai bine a le tăia şi a rămânea fără ele.
Tu când o fiară sălbatică îţi sfâşie o oaie, te scârbeşti şi când faci însuţi aşa cu fratele tău nu crezi
că ai făcut ceva rău? Şi cum te poţi numi om? Nu vezi că noi numim fapt omenesc mila cea plină
de filantropie şi când cineva face ceva crud şi lipsit de milă îl numim cu toţii neomenos? Prin
urmare caracterul omului îl distingem de al fiarelor sălbatice, numai prin a milui zicând pururea,
“ oare el nu este om? Oare este fiară slabatică sau câine”?
Oamenii vindecă sărăcia şi nu o mai sporesc, pe când gurile acestora sunt guri de fiare sălbatice
sau mai drept vorbind, chiar mai rele, chiar şi mai sălbatice decât ale acelora, fiindcă ies din ele
cuvinte mai veninoase decât dinţii acelora, cuvinte care deseori pricinuiesc şi moartea aproapelui.
Şi dacă le-ar observa pe toate cineva, atunci ar putea vedea bine cum din oameni, neomenia şi
lipsa de milă face neoameni şi fiare sălbatice. Dacă încă ar examina şi cugetul unor astfel de
oameni, încă i-ar declara nu numai de sălbatice, ci chiar şi demoni, căci sunt plini de răutate şi
duşmănie asupra aproapelui.
Acolo nu vei vedea nici dragoste de Împărăţia Cerurilor, nici frică de gheenă, nici ruşine de
oameni, nici milă, nici simpatie, ci neruşinare şi obrăznicie şi dispreţul tuturor celor viitoare, iar
cuvintele lui Dumnezeu despre osândă, cum şi ameninţarea cu gheenă, lor li se pare un mit.
Astfel este cugetul lacomilor şi răpitorilor.
Deci, când ei pe dinăuntru sunt demoni şi pe dinafară fiare sălbatice, ba chiar mai răi decât
acelea, apoi atunci cu cine vom asemăna astfel de aomeni? Cum că sunt mai răi decât fiarele
sălbatice, este învederat, de acolo, că acelea sunt de la natură aşa, pe când ei ca oameni având de
la natură blândeţea, se silesc singuri de a se pune în rândul fiarelor sălbatice. Dar şi demonii ei au
pe aceştia ca conlucrând cu dânşii contra celor bântuiţi, pe când dacă nu ar conlucra cu demonii,
apoi cele mai multe din meşteşugurile lor contra noastră s-ar sparge în capul lor – aceştia însă
întrec şi pe demoni, încercându-se de a stăpâni pe cei bântuiţi. Şi iarăşi, demonul războieşte pe
om, iar nu pe ceilalţi demoni, pe când lacomul se grăbeşte a face rău în orice mod celui aproape
şi nu se sfieşte nici de natură.
Ştiu bine, că mulţi sunt nemulţumiţi de noi pentru aceste cuvinte, dar eu nu sunt deloc supărat, ci
mi-e milă şi plâng pe nişte astfel de oameni şi chiar de ar voi să mă bată, cu plăcere aş suferi,
dacă s-ar depărta de această sălbătăcie. Căci nu numai eu singur, ci şi prorocul îi scoate pe aceştia
din rândul oamenilor zicând: “ Omul în cinste fiind n-a priceput, ci s-a asemănat cu
dobitoacele cele necuvântoare”( Ps.48,21).
Deci să devenim odată oameni, să privim spre cer şi să recâştigăm chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin harul şi filantropia Domnului
nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în vecii vecilor.
Amin.
(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni a
Sfântului Apostol Pavel)
Sfântul Ierarh Vasile cel mare: Expunere a situaţiei Bisericii

Pentru asemănările existente cu situaţia din zilele noastre şi pentru o înţelegere mai adâncă
asupra naturii luptelor care au cutremurat Biserica în a doua jumătate a secolului al IV-lea, vă
îndemnăm să citiţi fragmentul de mai jos, care încheie lucrarea “Despre Sfântul Duh” a Sfântului
Vasile cel mare, pe care îl prăznuim astăzi. Chiar dacă arianismul în forma de odinioară nu mai
reprezintă pericolul principal, putem să întrevedem frământările prin care va trece Biserica, dacă
învăţătura primită de la apostoli va fi modificată pentru a potrivi credinţa după măsurile lumeşti,
în vederea unei integrări line în structurile europene şi/sau ecumeniste.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să trăim lupte în Biserică precum cele pe care Sfântul
Vasile le descrie atât de tulburător…
***
“Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între
marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota
(părţilor beligerante) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una
de alta, mânia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta.
Presupune, dacă vrei ca în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o
întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu se mai poată face deosebire între
prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei
(generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială
şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vânt puternic, suflând din toate părţile, către acelaşi punct şi
vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează,
trecând în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi
împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de
superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz
(provocat) de vânturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele
luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încât să nu se audă nici
vocea comandantului, nici a cârmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie
înfricoşătoare, multe greşeli comiţându-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o
extraordinară boală a doxomaniei, încât, deşi corabia se scufunda, cearta pentru întâietate să nu
mai preocupe încă pe pasageri.
Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană, separându-se de

Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşmană? Ei bine, după o lungă
şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit
şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a Bisericilor
nu este mai rea decât orice furtună pe mare?
În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate. (În această
dispută) se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora, suntem doborâţi unii de alţii.
Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul)
cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atâta timp cât
urâm împreună pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca
duşmani.
Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din (cauza) atacului
duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a
conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi
mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru că preluând frâiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe
Mântuitorul până la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură
popoarele mai puternic decât orice furtună?
Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că luminătorii
lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe
când ne temeam că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest
pericol. Petru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decât (faptului că poate
izbucni) un război general; dorinţa de a stăpâni peste adversari este pusă înaintea folosului
obştesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai
târziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mâini ucigaşe împotriva aproapelui.
Ţipetele celor care se luptă între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul
zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducând la exagerări şi la
alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundând persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii
spunând că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism.
Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este
condiţia pentru a le câştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de
ajuns (a constitui) motiv pentru duşmănii. Asemănarea în greşeală le dă încrederea pentru
participarea la rebeliune mai mult decât orice fel de legământ. Teolog este oricine (vorbeşte
despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au
foarte mulţi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc
(posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt.
Şi, pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare
după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă.
Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare.
Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare
socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să
conducă pe alţii.
De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu poate să se audă
cuvântul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele Eclesiastului că
<<în linişte se aud cuvintele înţelepţilor>> [Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca în prezenta
situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic: <<Cel înţelept va
tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău>> [Amos 5, 13]. Şi este rău, într-adevăr, acest timp,
pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde
mâna din compasiune celui ce a îngenuncheat, deşi după legea veche este condamnabil şi cel ce
trece (indiferent) pe lângă animalul duşmanului, căzut sub povară [Ies. 23, 5] Acum nu mai au
valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere
a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admonestările făcute din
iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri (nu se varsă) lacrimă de compătimire. Nu
vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam,
încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii.
Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată
străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin contactul cu cei infectaţi de boală, la
fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele
de zelul celor răi. De aceea, pe când judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce
greşesc, judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se pare, atât
(de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenim mai fără de minte decât animalele; pentru că
dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva
alor noştri.
Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea, care nu
caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de
împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există
de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe
Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul – şi trei fiind, se
sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne
nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai
rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta
credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe
care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.
Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra iubirii tale
neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi făcute cunoscute multora
cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie cunoscute, ci pentru ca mărgăritarele să nu fie
aruncate înaintea porcilor”.
(Sfântul Vasile cel mare, Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, 1988).
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii
Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.
Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe
lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu
rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care
ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat
drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să Se roage.
Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea ajută faptelor
bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune, şi abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul
bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit - oricare fără deosebire -
trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră
l-am izbutit de vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.
Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, apele erau liniştite, dar stârnindu-se vântul,
valurile s-au ridicat uriaşe (cum se întâmpla des pe acolo), corabia se clătina mânată încolo şi
încoace iar ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau desigur să-şi amintească o altă furtună pe mare,
când El era cu dânşii pe corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În vremea acelei furtuni
pe mare, încercarea ucenicilor fusese mai mică, pentru că El se afla cu ei în corabie, chiar
dacă dormea. Acum însă, în această nouă furtună, încercarea credinţei lor e mult mai mare.
Hristos este departe, foarte departe, în munte, în pustietate. Cum să-L strige? Cum să-I dea de
veste în ce nenorocire se află ei? Pe cine să trimită la El cu o solie?
Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra
strajă din noapte. Evreii, ca şi stăpânitorii lor, romanii, împărţeau noaptea în patru străji, fiecare
măsurând trei ceasuri. Domnul le-a apărut aşadar ucenicilor la strajă a patra, în ultimul pătrar al
nopţii, chiar înainte de zori. Se crăpa de ziuă? Noaptea era cu lună? Ori le-a strălucit lor Domnul
în întuneric cu lumina Taborului? Nu ştim. Totul e că ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au
spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa furtunii şi a primejdiei
de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea putere, asemenea stăpânire asupra
naturii; Hristos nu le dezvăluise încă lucrul acesta. Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor,
dar nu-şi închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat.
Câtă vreme îl purta credinţa, Petru umblă pe apă; dar când s-a îndoit a început să se scufunde,
pentru că îndoiala aduce frică. Înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi umblării pe apă către
Domnul Iisus Hristos înseamnă păzirea sufletului de grija de trup şi de iubirea de trup,
pornirea spre Mântuitorul pe calea primejdioasă a duhovnicescului. Asemenea porniri au
mulţi credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă cu îndoială. Adesea
aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos, Împăratul lumii, în duh, dar
repede se simt pierduţi şi se întorc la îndeletnicirile lor trupeşti de mai înainte, la corabia clătinată
de valuri. Numai cei foarte înalţi duhovniceşte, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin
îndelunga lucrare a statorniciei în credinţă să iasă din corăbioara lor trupească pe marea
învolburată a vieţii duhovniceşti la întâlnirea cu Hristos. Doar ei au trăit adânc şi frica de-aşi
părăsi corabia, şi spaima în faţa furtunii, şi negrăita bucurie a întâlnirii cu Hristos. Apostolul
Pavel a trăit încă din viaţa pământească această despărţire a sufletului de trup, precum şi
mulţi alţi sfinţi după dânsul.
Să vedem ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de frică. Cum îl sperie acum vântul, dacă nu l-a
speriat marea? Parcă ar fi un copil care atunci când începe să meargă face câţiva paşi, dar la
prima mişcare a celor din jur îşi pierde cumpătul şi cade. Aşa şi cu avântul nostru duhovnicesc:
nimica toată ne răstoarnă şi ne întoarce din drum.
Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul lui spre jertfire? Oare nu Dumnezeu l-a scăpat?
Nu-L slăvea Iona pe Dumnezeu în burta chitului, şi a fost scăpat?
Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc, şi credinţa lor i-a scăpat?
Dar Daniel în groapă cu lei?
Dar fericitul Iov, plin de răni şi de bube?
Petru a fost slab, şi Domnul l-a întărit în credinţă.
Şi între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la sfârşit au fost tari.
Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. Acum la această nouă mare minune, ucenicii
nu se mai miră, ci este prima oară când ei toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu.
Era şi Iuda printre dânşii, L-a mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi
Învăţătorul său. Şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă la
cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru care îndată s-a căit şi a plâns cu amar.
Au sosit la Capernaum, către care mergeau. Cine a călătorit în Galileea poate să-şi dea seama ce
departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida şi Capernaum se află amândouă în
partea dinspre miazănoapte a mării. Când s-au îmbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar
să plutească de-a lungul ţărmului. Ni se spune cu toate acestea că vasul a fost dus de furtună în
mijlocul mării. Acolo, în mijlocul mării, le-a apărut Domnul mergând pe apă. Când s-a oprit
furtuna, corabia a trebuit să navigheze înapoi, mai jos de Capernaum.
Şi noi aşadar căutăm scăpare sub aripa cea puternică a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni,
nici vânt, nici năluci, acolo unde vom afla cu îmbelşugare tot lucrul bun: bunătăţi netrecătoare,
nesupuse destrămării, moliei şi ruginii; acolo unde, împreună cu îngerii şi cu sfinţii, vom slăvi
biruinţele lui Hristos, a căror mărire n-o putem înţelege în viaţa aceasta muritoare, îngrădită
vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toţi ne vom bucura şi bucuria nu va avea sfârşit.
Slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o
fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururi şi în vecii vecilor.
Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri
[I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34]
Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se
lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru
atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit;
mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi.
Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El

poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar
fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că
deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este
puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie", iar aceasta 1-a zdruncinat, slăbind în el
tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând
supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul 1-a dojenit: „Puţin credinciosule!
pentru ce te-ai îndoit?", arătând pricina primejdiei.
Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a
plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o
mare virtute: stăruinţa în faptă bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu.
Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit
nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă,
sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii
şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna
neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: „Ce o să fie?"; de aici se naşte şovăiala: „Să mai
continuu?", şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa: ţine-te
de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este
aproape.
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii – Viaţa noastră
- o mare furtunoasă
(Matei 14, 22-34)
Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că
Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este Dumnezeul-Om. Acest lucru îl
predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune mare, de trei ori mare, care a avut loc în
continuarea celeilalte minuni, despre care a vorbit Evanghelia din duminica trecută.
Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie.
După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage singur, în noapte. Ucenicii au urcat la
porunca Lui într-o barcă mică din lacul Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul
celălalt. Călătoreau singuri, fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce
mijea de ziuă, s-a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde.
Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare privelişte. Ucenicii,
doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.
Petru şi-a făcut curaj şi a spus:
- Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe deasupra apelor.
Domnul i-a făcut acest dar.
-Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor.
Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde.
- Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie.
Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.
- “Puţin credinciosule” – îi zice – “de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).
Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi I-au spus lui
Hristos: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14, 33).
***
Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste
toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, toate. Este
Stăpânul a toate.
Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o
barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la
sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din parte valurilor, a valurilor
sălbatice.
Care sunt aceste valuri?
 Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat, eşti în
pericol să mori; acesta este un val imens.
 Vrei altul? Iată, văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi rămâi singur. Ce
lovitură este şi pentru femeie să-şi piardă bărbatul şi să rămână văduvă cu copii mici!
Dar şi pentru copii este un mare val să fii orfan.
 Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată
găsi.
 Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere nevoile.
 Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?… Plină de valuri este
viaţa aceasta.
 Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii, val care vine să afunde trupul
nostru în mormânt.
 Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic din toate
valurile este – care? - Păcatul! Cel care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se
numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt
păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad – sufleteşte şi trupeşte.
Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţii mei. Să prindem şi noi curaj, să
avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl
lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi
atunci când este mic, şi când creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui
Dumnezeu. Şi nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.
Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu.
În 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire. Au venit turcii, au masacrat, au
ucis, au ars, au devastat totul. S-a vopsit cu sânge valul Mării Egee. Marea s-a înroşit de
sângele victimelor. Toţi erau disperaţi. Unul singur nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul
ierarh al cetăţii, etno-martirul Hrisostomos. A liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei
Fotini şi a spus cu lacrimi în ochi: “Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni, vor
răsări şi zile mai bune!…”. Şi, într-adevăr, au venit zile mai bune. Cei aproximativ două
milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică, au venit în Ellada, au lucrat cinstit
şi au făcut pământul să înflorească ca nişte rodii. Prin sudoarea lor, ţara noastră a devenit în
puţin timp atât de îndestulată, încât a început să facă şi export din produsele ei valoroase în alte
ţări din afară. Şi doar din punct de vedere material? Chiar şi etnic de mult bine a beneficiat ţara
noastră. A ieşit şi de aici “din amar dulce”, din nenorocirea naţională un important beneficiu
naţional. S-a constatat că sunt în afara teritoriilor ei şi turcii şi bulgarii şi sârbii şi alţii, iar Ellada
a câştigat o admirabilă uniformitate. A devenit una din cele mai omogene ţări. Iată mâna lui
Dumnezeu!
Cele cinstite şi scumpe ştim că sunt în pericol.
Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor noştri, aşa şi în zilele
noastre, este încercată în marea furtunoasă a ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar
credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea. E suficient ca Ellada să repete
Domnului strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).
Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor
moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit
în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au
umplut deja de criminali şi de terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu.
Soţii, care îşi văd barca luând apă, să îngenuncheze şi să strige: “Doamne, mântuieşte-ne
casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”
Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele
raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurile puţinei credinţe. “Doamne,
mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi “Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30;
Luca 17,5).
***
Iubiţii mei, aceste puţine lucruri am vrut să vi le spun. Toţi în acestă viaţă suntem încercaţi.
Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii noastre zi de zi.
Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul.
Într-un sat din regiunea noastră a avut loc un deces. A murit nu vreun bătrân, ci o copilă tânără
de douăzeci de ani. În floarea vârstei. A venit moartea şi a luat-o pe această fată binecuvântată,
pentru care părinţii ei îşi făceau vise de aur. A luat-o şi se tânguieşte acum întreg satul. Ne vom
duce acum să cântăm acolo slujba de ieşire, înmormântarea, şi să-i mângâiem pe cei îndoliaţi,
pe cei ce plâng. Mângâierea noastră este credinţa în învierea de obşte.
Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe necazuri. Nu o
spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi
în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); ca să ne învrednicim adică împărăţiei celei
cereşti, se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim! Cine Îl iubeşte
pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.
De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie. Un poet
credincios a scris:
“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume
Un loc unde să mă sprijin sau să stau,
Acolo sus e Dumnezeul meu;
Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.
Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă aflu într-o situaţie
dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să stau, acolo sus este Dumnezeul
meu, cum pot să deznădăjduiesc?
Aşadar, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea
noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Amin.
Cuviosul Paisie Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!
Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte
“- Ce fum este acolo?
- Ardem ceva. Părinte.
- Aţi dat foc pe vântul acesta?
- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.
- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât
toate vor deveni ca iarba de puşcă.
“A plouat”, îţi spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Aţi uitat?
Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent.
Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneşte. Nu va ajuta
nebăgarea noastră de seamă. În felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.
- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdeauna până la ce punct trebuie să acţioneze
omeneşte?
- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intenţia să facă ceea ce putea să facă
şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă
n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara
zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ţi vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu
înseamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine
greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun
cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.
Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu.
Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet,
deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi
Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră
personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de
lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se
termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere [1 .Vezi
Fac. 6, 13 ş.u.]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu
putem face.
A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să ajute
poporul?”.
Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin
lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”.
După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica
Domnului ca să se facă bine?“.
“Această întrebare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-
a spus unul care era împreună cu el.
“N-are importanţă că nu este evreu. Întrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul
ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe
de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a
adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe
proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă,
pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o
rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“[2. Is. 38, 4 ş.u.].
Dacă Dumnezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Însă
aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine».
Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea

oamenilor şi să le cerem ajutorul.
Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este
lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. În
multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca
să-l netrebnicească. Eu, când văd că nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult
sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie
să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două
lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din
lenevie.
De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care
putem. În cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa
numai lui Dumnezeu. Şi aceasta este o rugăciune tainică.
Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru
Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngrijeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi
cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru
mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu
îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne
lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, trebuie să o primim cu
bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura
Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Însă de multe ori făptura Sa cea
neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca
şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă.
Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noastră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem
atunci când va fi gata.
- Părinte, când ajută Sfinţii?
- Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când credem noi că trebuie să ajute. Adică ajută
atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles?
Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune:
“Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă,
pentru că se teme să nu moară. “Îţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la
bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină.
Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.
- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dumnezeu?

- Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumnezeiască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu
rânduieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la
cea dumnezeiască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri,
s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai
aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie
de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude.
Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De
aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. În timp ce grecii din Europa,
care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.
„Cereţi şi vi se va da” [3.Mt. 7, 7.]
- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile

noastre?
- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl
rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi intervine fără ca să silească
voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute,
trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci
diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este
păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici
diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi
Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile
Sale potrivit cu nevoile lor.
Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine.
Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să ceară
aceasta, altfel nu intervine. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă
omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere.
Dacă cineva nu vrea să meargă în Rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost
nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul
dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină.
Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au
ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.
“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne

chinuim. În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin
harul Său şi ne ţine. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi.
Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura
sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.
Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noastre. Orice bine facem este de la
Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui
Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru
puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin
harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut.
Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam
deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot
exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două
coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai
bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am
primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate
de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte,
cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşurinţă, de veselie, ce nu se
pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de
mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit
mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu
diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.
Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De
aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre
sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu
zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos
nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.
Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie
- Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.
- Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos neputinţa ta? Nu te
smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, şi după aceea zici: “Întâmpin greutăţi în nevoinţa
mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin ajutor de la Hristos, Acela îl ajută. De multe ori
omul depune o străduinţă egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în
nevoinţă, nu te băga în seamă şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim
să dobândim sfinţenia în chip magic. Însă Dumnezeu nu ajută o stare greşită. Chiar şi puţin
de ar intra interesul, se împiedică ajutorul dumnezeiesc.
- Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-mi pricep măcar o
neputinţă a mea?
- Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţă. Şi când spunem

dispoziţie pentru nevoinţă înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească
neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i
cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.
- Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

- Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dumnezeu ca să ne ajute. Când cereţi ceva de la
Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă,
lăcomia pântecului, vorba deşartă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie,
Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie
spre mândrie dacă avem în noi, şi tot îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne
nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu
atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va pleca predispoziţia
spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera
imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoinţă. De aceea,
ca să ne ajutăm pe noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră
smerită. Să spunem: “Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă ajută”.
Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor deoarece s-a lăsat în mâinile Lui cu
dispoziţie bună şi smerită.
Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să

avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu
ne vadă, precum este Baal [4. 3 Regi 18, 26.].
Ajutorul la începuturile nevoinţei duhovniceşti
- Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la începuturile nevoinţei sale duhovniceşti?
- Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi
apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de
ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevoinţei sale
omul simte intens harul lui Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se
nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte.
Eu am plantat câteva roşii. La început le udam în fiecare zi; după aceea le-am lăsat. Când
ajungeau să li se îngălbenească frunzele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se
zoreau şi se nevoiau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală, şi au legat şi rod.
Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.
- Părinte, ati spus că omul la începutul nevoinţei sale simte harul lui Dumnezeu şi apoi îl
părăseşte puţin.
- Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se smerească şi să înţeleagă ajutorul lui

Dumnezeu.
- Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?
- Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să lucreze duhovniceşte
Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe astfel încet-încet şi învaţă să lucreze
mâncând şi câte-o… ciocolată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul
încetează să mai lucreze şi spune: “Mai întâi mâncam ciocolate, acum nu mai mănânc nici
una. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu
primeşte ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru că
atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu mor. Atunci când
omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos
nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi profesorii au pretenţii de la elevi. Este greu ca
să treacă cineva la examenele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi
silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte.
Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în
felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se
dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu
ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace
duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după
aceea încet-încet se retrage ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate.
Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să
meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind. După aceea copilul înţelege că
puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când
este ţinut de mână, iar când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu
încetul să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că
n-a făcut ceea ce putea să facă.
– Omul simte că mai întâi a avut harul dumnezeiesc şi după aceea nu-l mai are?
– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.
Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice
- Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.
– Ascultă! Acum Dumnezeu chiar să vrea să ne lase, nu poate.
– La ce vă referiţi?
– Iată, atunci când părinţii aduc un copil în lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl
iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Aşa şi Dumnezeu ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un
fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ce ne-a făcut. Acum chiar să vrea să ne lase, nu poate
pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină
mărime de suflet, nu vom pierde Raiul.
– Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…

- Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte
duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este
aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, dacă s-ar întâmpla ceva şi moare, este gata pentru
cealaltă viaţă, aşadar este în câştig şi în viaţa aceasta şi în cealaltă.
Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge
la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin
puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute.
Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, deoarece există înlăuntrul nostru elementul
uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate
puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.
De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme,
folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu
ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. În cele din urmă aflăm o soluţie, dar
după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne
numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă
Dumnezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce
rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le
lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre
omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine. Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi,
să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva.
***
Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis de dimineaţă, mă voi duce la
vie”, îi spune femeii lui.
“Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea.
“Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela.
A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să
se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui.
“Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.
Intenţia cea bună
- Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?
- Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i
împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt
născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea
că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală,
fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inundaţie, fie cu un cuvânt etc, şi în
cele din urmă îi va duce în Rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui
astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate
face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate celelalte.
Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii,
spunându-le: “A, ţie Dumnezeu ţi-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”.
Şi nenorocitul nu spune: “Dumnezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vrednic de un
astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se
mândreşte.
După aceea se duce din nou diavolul şi-i deschide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i
spune: “Tu vei mântui lumea“.
Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.
În tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au
bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această
bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui
Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viaţă păcătoasă, dar
totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l
ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi
când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi
rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.
Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viaţă lumească pentru
că nu au fost ajutaţi, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii
ca aceştia îl înduioşează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi
afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare
bună”.
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evan-ghelismos, Bucureşti,

2003)
Sfântul Siluan Athonitul - Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi
lumineze înţelegerea şi Domnul te va ajuta şi povăţui.
Dacă este în tine o nedumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: „Milostive Doamne, Tu
vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea,
Doamne”. Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te
îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin
credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul,
când se îndoieşte, începe să se scufunde în gândurile cele rele.
„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”
(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu,
2001, p. 270)
Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta rugăciunii: Să ne ţinem strâns de mâna lui Dumnezeu!
Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta în rugăciune
Duhule Sfinte, Împărate Veşnic

şi Dătătorule al vieţii nestricăcioase,
priveşte în nesfârşita Ta milă
asupra neputinţelor firii noastre.
Luminează-ne şi sfinţeşte-ne.
Fă ca lumina cunoştinţei Tale
să strălucească în inimile noastre întunecate.
Şi în vasele de lut ale firii noastre
arată puterea Ta nebiruită.
Rugăciunea e o creaţie infinită, arta supremă. Mereu şi mereu, simţim o năvală înfocată spre
Dumnezeu, urmată de o cădere din lumina Sa. Iarăşi şi iarăşi, devenim conştienţi de neputinţa
minţii de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simţim la marginea nebuniei.
“Ne-ai dat poruncă de a iubi,

dar nu se află în mine puterea de a iubi.
Vino şi săvârşeşte în mine tot ce ai poruncit,
căci poruncile Tale covârşesc puterile mele.
Mintea mea e prea slabă ca să Te înţeleagă pe Tine.
Duhul meu nu poate vedea tainele voii tale.
Zilele mele trec în nesfârşită dezbinare.
Sunt chinuit de teama de a Te pierde
din pricina gândurilor rele din inima mea”.
Uneori rugăciunea pare să slăbească şi atunci strigăm: “Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-te!”
(Psalm 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veşmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să
locuim în rugăciune spre a contracara influenţa distructivă şi persistentă a lumii exterioare.
Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a
suflat-o în nările lui Adam şi în virtutea căreia Adam “s-a făcut suflet viu” (Facere 2,7). Atunci
mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a fiinţei şi inimile noastre se vor face ecoul
laudelor înălţate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înţelege sensul cuvintelor
lui Hristos: “Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug s-o aibă” (Ioan 10, 10).
Dar această viaţă e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învăţătură a Evangheliei.

“Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu
trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul
transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută,
arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, aşadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor.
Nu cunoaştem dintr-o dată, dar cel puţin cunoaştem “în parte” (I Corinteni 13,9), că nu există
nici o altă cale pentru noi muritorii de a ne face “fii ai învierii” (Luca 20, 36), de a domni
împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest
proces, el va fi unul fericit. Erudiţia cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai
greu de dobândit.
Atunci când Evangheliile şi Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost
noţiunile noastre trecute despre Dumnezeu şi despre viaţa întru El, cât de departe întrece
realitatea închipuirea omului. “Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la
inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9).
Chiar şi numai o şoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu nici un alt conţinut al vieţii
trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă şi chinuitoare. Înaintând pe ea, vom
suspina mult. Frica aceea care este “începutul înţelepciunii” (Psalm 110, 10) se va agăţa de
inima noastră şi va răsuci întreaga noastră fiinţă din afară înspre înăuntru pentru a
concentra atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioşi în a-i urma lui
Hristos, ne vom opri înfricoşaţi. “Şi erau pe drum… şi Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau
uimiţi; şi cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32).
Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferinţă, dacă vrem să ne naştem la o nouă viaţă în
Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre fireşti în trupuri duhovniceşti. (După
cum spunea Sfântul Apostol Pavel, “se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” – I
Corinteni 15, 44). Numai puterea rugăciunii depăşeşte rezistenţa materiei şi eliberează mintea
noastră din această lume strâmtă şi inertă spre vastele spaţii deschise, strălucind de Lumină.
Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e uşor să
identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra “în locaşul cel sfânt lui Dumnezeu”
(Psalm 72, 17), vom şovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bineplăcute Celui
Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiţi de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă
furtunile ce bântuie în jurul nostru – deşi Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creştini în
deznădejdea lor că “Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai
presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările şi necazurile noastre vor dispărea în
trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieţii noatre au fost cele mai
rodnice şi ele ne vor însoţi dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăţiei “de
nezdruncinat” (Evrei 12, 28).
Atotputernicul Dumnezeu ne cheamă din nimic. Prin firea noastră suntem făcuţi din nimic; însă
chiar şi de la Dumnezeu aşteptăm consideraţie şi atenţie. Dintr-o dată însă Cel Atotputernic Se
descoperă pe Sine într-o smerenie nemărginită. Vederea inundă întreaga noastră fiinţă şi instinctiv
ne aplecăm în adoraţie. Chiar şi aceasta nu pare a fi îndeajuns; oricât de mult vom încerca să ne
smerim înaintea Lui, nu va fi îndeajuns faţă de smerenia Lui.
Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii şi smereniei se ridică din adâncurile fiinţei
noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin
conştienţi de apropierea noastră de El – chiar dacă ştim foarte bine că suntem doar pământ şi
ţărână (cf. Facere 3, 19). Cu toate acestea, în înfăţişarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel
nemuritor a zugrăvit asemănarea Fiinţei Sale nevăzute şi astfel putem sesiza veşnicia. Prin
rugăciune intrăm în viaţa dumnezeiască; şi Dumnezeu rugându-Se în noi e viaţa cea
necreată, care ne inundă.
Făcându-ne după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a aşezat înainte nu ca o lucrare a Sa în
întregime supusă Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar şi pentru El – ca fiinţe libere. Şi în virtutea
acestui fapt, relaţiile dintre om şi Dumnezeu sunt bazate pe principiul libertăţii. Când abuzăm
de această libertate şi păcătuim, atunci întoarcem spatele lui Dumnezeu. Această libertate de a
întoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al voinţei libere, dar e o condiţie
indispensabilă ca noi să ne putem împărtăşi de viaţa cu adevărat dumnezeiască, viaţa care nu
poate fi predeterminată.
Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăşi
esenţa păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuţi după chipul şi
asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârşirea dumnezeiască care este în Tatăl
nostru. Şi atunci când Îi urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur
şi simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârşit Lui. “Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).
Tatăl nostru Carele eşti în ceruri

Sfinţească-se numele Tău
Tu mi-ai dat să simt sfinţenia Ta
şi sunt gata să fiu sfânt întru Tine
Vină împărăţia Ta
Fie ca viaţa Ta slăvită să pătrundă în mine
şi să devină a mea
Facă-se voia Ta
În pământul fiinţei mele create, precum în cer,
în Tine Însuţi, din veşnicie.
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi
“pâinea cea adevărată ce pogoară din cer şi
dă viaţă lumii” (Ioan 6, 32-33).
Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri
Prin duhul Tău Cel Sfânt, dă-mi să iert semenilor,
ca nimic să nu mă împiedice de a primi iertarea Ta.
Şi nu ne duce pe noi în ispită
Tu ştii ticăloşia mea; că sunt de-a pururea gata să păcătuiesc.
Trimite îngerul Tău să stea în calea vrăjmaşilor mei
atunci când păcătuiesc (cf. Numeri 22, 22).
Ci ne izbăveşte de cel rău
Izbăveşte-mă de puterea vrăjmaşului de moarte,
vrăjmaşul omului şi al lui Dumnezeu.
La început ne rugăm pentru noi înşine; dar atunci când Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt
ne dă înţelegere, rugăciunea noastră dobândeşte proporţii cosmice.
Atunci când ne rugăm cu rugăciunea “Tatăl nostru”, ne gândim la întreaga umanitate şi cerem
plinătatea harului pentru toţi oamenii ca şi pentru noi înşine. Sfinţească-Se Numele Tău de către
toţi oamenii.
Vină împărăţia Ta pentru toate popoarele, ca viaţa Ta Dumnezeiască să devină viaţa lor.
Facă-se voia Ta: voia Ta singură îi uneşte pe toţi în dragostea Ta.
Izbăveşte-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmăşie şi
moarte.
(Potrivit interpretării noastre creştine, răul – ca şi binele – există numai acolo unde există o formă
personală de existenţă. Fără această formă personală n-ar exista nici un rău, ci numai procese
naturale determinate).
Existenţa răului în lume în general şi în umanitate în special ridică problema participării lui
Dumnezeu la viaţa istorică a neamului omenesc. Mulţi şi-au pierdut credinţa fiindcă li se pare că
dacă Dumnezeu ar fi existat, răul n-ar fi putut fi atât de puternic şi nici n-ar fi fost răspândită
suferinţa atât de absurdă. Ei uită însă că Dumnezeu ţine la libertatea omului, care e rădăcina
principală a creaţiei Sale, după chipul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când
omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea autodeterminării şi să-l distrugă
în acelaşi timp. Dar Dumnezeu poate şi mântuieşte cu adevărat oameni şi naţiuni dacă ele umblă
pe calea pe care El le-o arată.
Hristos a spus: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34) şi “dezbinare” (Luca 12, 51).
Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului şi arma noastră este “sabia Duhului, care este
cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). Bătălia noastră e dusă în condiţii extraordinar de
inegale. Suntem legaţi de mâini şi de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc sau sabie: singura
noastră armă e iubirea, chiar şi pentru vrăjmaşi. (…)
Domnul a îndreptat şi sfinţit şirul strămoşilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă
urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înşine în fiinţa noastră individuală, restaurând chipul
lui Dumnezeu în noi printr-o căinţă totală, şi făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoşilor
noştri. Purtăm în noi înşine moştenirea păcatelor strămoşilor noştri; şi, în virtutea unităţii
ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă şi tămăduirea lor. Suntem atât
de legaţi între noi, încât omul nu se mântuieşte doar pe sine însuşi.
Am găsit că monahii de la Sfântul Munte înţelegeau bine acest lucru. Un monah e un om care şi-
a dedicat viaţa lui Dumnezeu, care crede că, dacă vrem ca Dumnezeu să fie în întregime cu noi şi
în noi, atunci trebuie ca şi noi să ne dăruim Lui cu totul, iar nu numai în parte. Monahul renunţă
la căsătorie şi la naşterea de copii, pentru a păzi şi ţine poruncile lui Hristos, cât mai deplin cu
putinţă. Dacă un monah nu-şi realizează adevăratul tău scop – acela de a trăi viaţa pe pământ,
având mintea unită cu Hristos – monahismul său nu este unul sădit aşa cum se cuvine. Cu alte
cuvinte, el nici nu ajută la continuarea neamului omenesc prin naşterea de prunci, nici nu
promovează în întregime nemurirea prin înviere. El renunţă la planul istoric, prin refuzul de a-şi
asuma o acţiune istorică pozitivă – ca să nu spunem şi politică – însă nu-şi transferă existenţa în
planul spiritual metaistoric. Necâştigând nici o biruinţă în planul universal al războiului
duhovnicesc, el nu-i ajută nici pe semenii săi să realizeze planul dumnezeiesc. Cu toate acestea,
chiar dacă monahul nu poate realiza desăvârşirea creştină, năzuinţa sa ajută chiar şi aşa întreaga
lume.
Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule,

Singurul Adevăratul Dumnezeul nostru,
Pururea viu şi atotputernic,
Care singur dai tărie celor necăjiţi
Şi sprijin celor slabi;
Tu, fără de Care cei puternici slăbesc
Şi cei tari devin neputincioşi,
Cei sătui flămânzesc
Şi cei tineri se înconvoaie,
Ascultă-ne în necazul nostru
Şi ridică-ne la o slujire vrednică de Tine.
Rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte!
Atunci când prin harul Duhului Sfânt i se dă unui om să “ajungă… la starea de bărbat
desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13), un astfel de eveniment se
răsfrânge în modul cel mai hotărât nu numai asupra destinului întregii umanităţi – înrâurirea sa
trece dincolo de hotarele istoriei şi se răsfrânge asupra întregii vieţi cosmice, fiindcă însăşi
lumea a fost creată pentru om.
Când ne abatem de la calea arătată de Hristos – adică de la îndumnezeirea omului prin puterea
Duhului Sfânt – întregul rost al venirii omului în lume dispare”.
(Arhimandritul Sofronie, “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”, Editura Deisis, Sibiu, 1998)
Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica - “Abandonaţi-vă în mâinile lui

Dumnezeu!”
Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica – Biserica Memorială Mihai Viteazul,
Alba-Iulia, 1993
Cuvintele Părintelui Simeon de la Essex rostite acum mai mulţi ani la Bisericuţa Memorială
“Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, cu hramul Sfântului Siluan Athonitul, în traducerea şi apoi în
succinta comentare a Părintelui Rafail Noica:
“În mănăstirea mea, cam jumătate din cei care sunt acolo – călugări şi călugăriţe – au vârsta
voastră. Sunt oarecum “mămăruţele” mele (traducerea fr. coccinelle = buburuză, mămăruţă).
Aş dori să vă spun câteva cuvinte, aşa cum le vorbesc lor: Să fiţi căutători de Dumnezeu, aşa cum
alţii sunt căutători de aur! Să fiţi căutători de Dumnezeu pentru a dobândi pacea în inimă.
Sfântul Serafim din Sarov spunea: “Păstrează pacea în inima ta şi vei mântui în jurul tău mii
de suflete!” Dar trebuie să înţelegem că pentru a dobândi pacea în inimile noastre avem o
întreagă cale de parcurs. Într-un oarecare sens, pacea inimii este punctul final al acestei căutări.
Primul stagiu (prima etapă) cere trăirea în smerenie. Ce este smerenia altceva decât… a trăi
în adevăr înaintea lui Dumnezeu? A fi tu însuţi din toată inima şi din tot sufletul înaintea
Domnului. Poate că atunci vom descoperi că suntem săraci, că suntem slabi, că suntem păcătoşi.
Dar să nu ne temem: orişiunde am fi, orişicare ar fi calea pe care am luat-o, orişicare ar fi situaţia
în care vă găsiţi, oricât de îndepărtată de Dumnezeu ar fi ea, trebuie tot mereu să vă aduceţi
aminte că sunteţi iubiţi de Dumnezeu! Orişicare ar fi acea situaţie în care vă aflaţi! Şi datorită
acestei dragoste (iubiri), vă puteţi abandona în mâinile lui Dumnezeu în orice situaţie în care vă
aflaţi.
Abandonarea în mâinile lui Dumnezeu este etapa cea de-a doua. Ne este indispensabilă
(această etapă), căci dacă nu ştim să ne abandonăm, ce poate face Dumnezeu? Căci El este cel
care va face, ne face (intru) sfinţi. Dar nu poate să facă din noi sfinţi decât dacă suntem cu
adevărat în mâinile Lui. Şi v-aş spune atunci să nu vă fie frică şi să vă abandonaţi cu totul în
mâinile lui Dumnezeu! Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de milă şi de iubire. Uitaţi-vă
la ce ne-a spus Hristos în pilda fiului risipitor, în întâlnirea sa cu samarineanca, asemănătoare cu
cea cu femeia păcătoasă. Unde vedeţi o osândire din partea Dumnezeului nostru? Nu este decât
un cuvânt al iubirii. Acest cuvânt, care urmăreşte creaţia în fiinţa noastră astăzi este
descoperirea acestui cuvânt al dragostei şi al milei, care ne dă adevărata pace a inimii.
Aşa ca să cerem tuturor sfinţilor care au cunoscut această cale pe pământ, să le cerem ca să
mijlocească pentru noi, în faţa Domnului nostru, pentru ca să înţelegem şi noi cât este de
important să ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu prin smerenie. Este ceea ce vă urez eu
din inimă!
Aş vrea să termin prin a vă mulţumi pentru calitatea rugăciunii şi a cântării voastre. Aseară am
fost cu Părinţii la Catedrală, era foarte frumos, ne-am rugat foarte bine, dar astăzi am fost foarte
fericit să vă aud şi, deşi nu înţeleg româneşte în chip firesc, cred că în ciuda acestui fapt am
înţeles ceva: că sunteţi cu adevărat copii ai lui Dumnezeu! Amin.
* Cuvintele Părintelui Rafail:
(…) “Fericiţi cei săraci cu duhul“:
“Cei săraci cu duhul” – aş îndrăzni să tâlcuiesc asta ca fiind… cei care îşi dau seama că sunt
săraci cu duhul (că toţi suntem prăpădiţi), adică… smerenia!
Şi Părintele (Simeon spunea): ce e smerenia decât a trăi în adevăr?
Prima mişcare a smereniei este realismul duhovnicesc; Care realism e… groaznic!

Căci şi Părintele zice: nu vă înfricoşaţi, are destulă dragoste Dumnezeu! Şi ce se întâmplă?
Dacă putem să răbdăm cât de puţin viziunea asta groaznică a ce suntem noi, – pentru că: ce
înseamnă sărăcia cu duhul? înseamnă iadul! -, dacă putem vedea – dar această vedere
Dumnezeu ne-o ascunde într-o măsură, pentru că n-o putem răbda -, dar dacă răbdam ceva din
ea, ce se întâmplă?… începem să plângem înaintea lui Dumnezeu, începe pocăinţa adevărată.
Fericiţi cei ce plâng şi aşa mai departe…“.
Sfântul stareţ Nicon al Optinei: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică
necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos!”
Cuvânt rostit la Evanghelia umblării pe ape şi a liniştirii furtunii după a doua Liturghie:
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Fiecare povestire evanghelică are întotdeauna două înţelesuri, două sensuri. Unul – exterior,
limpede pentru toţi şi altul – interior, profund, tainic, care nu este clar pentru toţi. Aşa şi
Evanghelia de astăzi, care s-a citit în timpul Liturghiei, după conţinutul său exterior este clară
pentru toţi şi uşor de înţeles. Dar înţelesul ei lăuntric poate nu este clar pentru toţi. Voi încerca să
vă dezvălui sensul ei lăuntric, profund.
Marea pe care pluteau ucenicii în timpul furtunii este marea vieţii, este lumea aceasta, este viaţa
care ne înconjoară, cu valurile, necazurile, nevoile şi ispitele ei… Ucenicii pluteau pe mare, iar în
jurul lor s-a dezlănţuit furtuna. Aşa şi noi, plutind pe marea vieţii, suntem împresuraţi de valurile
necazurilor şi ale ispitelor, care vin asupra omului de la lume, de la trup şi de la diavol. Aşadar, în
timpul furtunii, în mijlocul valurilor copleşitoare, înaintea ucenicilor a apărut Hristos. El mergea
pe apa acestei mări învolburate, însă ucenicii nu ziceau că El este Hristos. Ei credeau că este o
nălucă şi că este numai închipuirea lor.
Aşa este şi pe marea vieţii. Când îl lovesc pe om încercările, când se ridică valurile ispitelor, el
caută ajutor pretutindeni şi nu-l găseşte nicăieri. Peste tot este înşelat în nădejdile lui. I se
pare că este părăsit de toţi, şi de Dumnezeu, şi de oameni. Cade în întristare, aproape în
deznădejde. Dar Domnul este aproape. El vine la noi şi ne întinde ajutorul Său dumnezeiesc.
El este gata să ne ajute întotdeauna, în orice clipă, dar noi nu avem credinţă, credem că nici
aici nu există nădejde, că aşa ni se pare nouă, că este o fantezie, o nălucă şi că nu putem
aştepta ajutor de nicăieri. Şi mulţi, ne mai crezând în ajutorul de Sus, resping cu desăvârşire
acest ajutor dumnezeiesc şi încetează să-l caute în Dumnezeu, căutându-l numai în mijloacele
acestei lumi.
Unora însă, dacă nu găsesc ajutor nicăieri – căci deşartă este izbăvirea de la oameni – le vine în
gând: poate că ar trebui să încerce să alerge încă o dată la Dumnezeu, să apeleze încă o dată la
mijloacele ajutorului dumnezeiesc. Şi, asemenea lui Petru, spun: Doamne, dacă eşti Tu, dacă mă
poţi ajuta, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă.
Şi iată, luaţi seama! Hristos îi spune lui Petru: „Vino!”. Nebăgând în seamă furtuna şi valurile,
Petru a pornit şi atât timp cât a privit la Hristos, a mers fără teamă şi fără primejdie, valurile nu l-
au scufundat. Însă, când privirile lui s-au desprins de Hristos şi a început să vadă valurile mării
dezlănţuite, Petru s-a speriat, l-a cuprins îndoiala şi a început să se scufunde.
Aşa şi omul, când merge pe calea credinţei în Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu, la început îşi
păstrează trezvia sub influenţa luminării dumnezeieşti şi merge ferm, cu nădejde. Necazurile şi
încercările vieţii nu-l pot doborî, nu-l pot influenţa, nu îi clatină inima. Dar, când îşi desparte
privirile minţii, gândurile şi simţămintele lui de Hristos, de ajutorul Lui dumnezeiesc şi le
îndreaptă spre valurile clocotitoare ale mării vieţii, spre necazuri şi ispite, atunci începe să
slăbească şi nu poate să nu se clatine în credinţă. Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se
ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos, adu-ţi aminte că
Domnul este aproape.
„Viu este Domnul şi viu este sufletul tău” (1 Regi 20, 3). Domnul este întotdeauna gata să ne
vină în ajutor. Şi, când omul îşi pierde credinţa şi începe deja să se scufunde, temându-se de
valurile necazurilor şi ale ispitelor, negăsind ajutor nicăieri, asemenea lui Petru, agăţându-se de
ultima nădejde, strigă: „Doamne! Salvează-mă, pier!” Şi cu mare smerenie aleargă la Domnul şi
cere ajutorul Lui dumnezeiesc. Iar Domnul îi spune: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Iată,
Eu sunt lângă tine”. Şi Domnul îl ia pe om de mână şi îl ridică, aşa cum se spune în psalm: “Cel
ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman” (Ps. 112, 7). Şi îl ridică cât
mai sus…
Trebuie să ştiţi că pronia lui Dumnezeu nu ne scoate cu desăvârşire din necazuri, nu le alungă
cu desăvârşire de la noi, nici nu ne izbăveşte de ispite, nu ne desparte de ele, ci ne dă putere,
tărie şi bărbăţie să le îndurăm, să le biruim. Uitaţi-vă la toată ceata sfinţilor plăcuţi lui
Dumnezeu… Domnul nu i-a scos din năpaste, nu i-a izbăvit de necazuri, ci le-a dat voinţă
tare, nădejde tare ca să nu fie clătinaţi de ele nici chiar în cele mai crunte încercări.
Şi, într-adevăr, nimic nu i-a putut clătina, precum spune sfântul apostol: „Cine ne va despărţi pe
noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa
de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”.
Şi Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi şi L-a rugat pe Dumnezeu Tatăl: „Nu Mă rog ca să-i iei
din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17, 15).
Domnul îngăduie ispitele şi în acelaşi timp dă şi puterea de a îndura aceste ispite. Atât timp cât a
privit la Hristos, Petru a mers pe apă. I s-a dat putere de către Dumnezeiescul Mântuitor să
meargă şi a mers. Furtuna însă nu a încetat, valurile nu s-au domolit, sub picioarele lui era marea,
care clocotea. Când ne lovesc şi pe noi necazurile şi ispitele, trebuie în timpul năvălirii lor să
avem deosebită tărie şi bărbăţie.
Trebuie să ştiţi că loc lipsit de griji nu a existat, nu există şi nu va exista niciodată pe pământ. Loc
senin şi lipsit de griji poate exista numai în inima noastră. Dacă inima va fi plină de iubire
dumnezeiască, ea va fi senină şi fără de griji, va fi liniştită şi nici un necaz nu o va speria.
Când Dumnezeiescul Mântuitor a intrat în corabie la ucenicii Săi, când ei s-au unit cu Hristos, şi
L-au văzut, şi L-au simţit alături de ei, atunci – se spune în Evanghelie – „vântul a încetat” şi “s-a
făcut linişte mare“. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul. Dacă vom fi cu Hristos şi în Hristos,
nici un necaz nu ne va tulbura, iar bucuria va umple inima noastră astfel încât şi în necazuri, şi în
vremea ispitelor ne vom bucura. Dacă Hristos va fi în inima omului, dacă inima lui va fi plină de
iubire dumnezeiască, atunci nici o trăire pământească nu ne va atrage atenţia. Hristos, această
Frumuseţe Unică, Adevărată şi Nestricăcioasă, va atrage inima omului mai presus decât toate
celelalte trăiri…
Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, marele plăcut al lui Dumnezeu, medita odată la
Dumnezeiasca Liturghie – pe care noi tocmai am săvârşit-o – şi cu exaltare a glăsuit,
numindu-L pe Hristos Pâine Cerească: „Pâine Prea dulce! Tămăduieşte cu un cuvânt inima
mea ca să simt în mine dulceaţa iubirii Tale! Pâine Preadulce, vindecă-mi orice suferinţă ca
în afară de Tine nici o altă frumuseţe să nu-mi doresc! Pâine Prea cinstită, plină de toată
dulceaţa şi buna mireasmă, intră în inima mea şi cu dulceaţa bunei Tale miresme umple cele
dinlăuntru ale sufletului meu! Pâine Sfântă, Pâine Vie, Pâine Prea dorită! Intră în inima
mea şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului! Fii păzitoarea neîncetată a
sufletului meu!”.
Aşa a glăsuit sfântul plăcut al lui Dumnezeu, căci inima lui ardea de dragostea către Domnul. El
dorea ca nici o frumuseţe stricăcioasă a lumii acesteia să nu-i despartă inima de Hristos.
Eu nu pot cere nici de la voi, nici de la mine acea dragoste înflăcărată către Domnul, de care
ardea sfântul lui Dumnezeu. Acest lucru este cu neputinţă dintr-o dată pentru noi. Dar, totuşi, este
cu putinţă şi chiar trebuie ca întotdeauna şi mai ales în ispite să alergăm la Domnul Iisus Hristos,
să strigăm la El, să căutăm ajutor numai la El şi numai de El să ne lipim inima. Dacă vom alerga
la Domnul, El ne va cerceta, va intra în inima noastră, ne va ocroti, ne va apăra de toate ispitele,
va fi pentru noi stâlp tare în faţa vrăjmaşilor şi ne va duce drept la ţinta dorinţelor şi năzuinţelor
noastre, la fericirea veşnică, în Împărăţia Cerurilor. Amin.
27 iulie 1925″
(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)
Arhim. Efrem Filotheitul: “Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către
Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se
mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă!”
“De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este
Dumnezeul nostru…. Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi
nădăjduieşte, diavolul se va teme de el... Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire
neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul? […] Mare rău este a-şi pierde
luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De
aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă
pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.
Despre credinţă, nădejde şi răbdare
(fragmente):
“Încredinţează-te lui Dumnezeu Care Se îngrijeşte de făpturile Sale. Nici măcar o frunză nu cade
din copac fără voia Sa cea dumnezeiască. Cu atât mai mult omul, fiul Său după har, creştinul, va
fi oare în afara purtării Sale de grijă? Nu, dar diavolul care îţi cunoaşte neputinţa, te ispiteşte
pentru a te chinui.
Când avem ca temelie nădejdea în Dumnezeu, atunci suntem întemeiaţi pe piatră şi chiar dacă
vor sufla vânturile şi vor cădea ploi, nu ne vor doborî. Dar când ne întemeiem pe nădejdea în
strădaniile noastre, temelia noastră se află pe nisip şi atunci uşor vom cădea.
Nu te întrista, toate vor trece. Aşa este încrustată calea celor care se mântuiesc, plină de chinuri şi
întristări.
***
De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi duhul întristării cu
puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse de cel viclean. Dacă vei asculta de
toate cele aduse de duhul cel viclean al întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din
nădejde.
Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au scris, pentru ca prin
ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul cel pierzător.
Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în grabă şi
îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de starea sa cea jalnică, cea
lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe
iubitul Său fiu, pe care îl credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au
arătat că i-a dăruit vrednicia si moştenirea fiască de mai înainte.
Către cine spunea acestea gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a noastră
mângâiere? Pentru ca atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să legăm corabia sufletului
nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a milostivirii Părintelui nostru ceresc.
Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a mijloci pentru fiii Săi.
Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru ne curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă
sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult
Sângele lui Hristos ne va curăţi de tot păcatul.
„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţea spre
curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte” (Evrei
9, 13-14)
Diavolul, cel care din ură şi invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte,
face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu
mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne
feluritelor sale meştesugiri.
Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De
omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este
Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în
aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se
aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de
mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce
nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.
Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur?
“Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“.
Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care
niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci
nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l
leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.
Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită
milostivirii lui Dumnezeu.
„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.
***
De ce te mâhneşti şi te întristezi peste măsură pentru diferitele întâmplări? Nu suntem în afara

Proniei Dumnezeieşti, astfel încât să fim conduşi de către soartă. Prin urmare, tot ce ni se
întâmplă este în ştiinţa lui Dumnezeu, aşa că nu ni se întâmplă nimic mai presus de puterile
noastre.
Să fie zdrobiţi de întristare cei care nu cred în dumnezeiasca Pronie. Noi însă care credem în
atotprezenţa lui Dumnezeu şi că nici o creatură nu este lipsită de pronia Sa, nu suntem îndreptăţiţi
atunci când ne mâhnim peste măsură, fiindcă arătăm în faptă că suntem lipsiţi de credinţă si
luminare.
„Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Dumnezeu, căci ca un leu îndrăzneşte“.
Dacă Dumnezeu este Cel care îngăduie, facă-se, Doamne, voia Ta!
“Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?“.
Sfaturile Domnului cine poate să le cunoască?
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”, adică se
referă la credinţă şi nerăutate.
***
[…]
Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le vom suferi, îndată
bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără
îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care
ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea
plină de darurile Sale.
Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei
veşnice ce va încununa capetele noastre.
***
Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu

să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este
diamantul care îl împodobeşte pe creştin si netedă face calea mântuirii noastre. Răbdarea este
bărbăţia sufletului, sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc
vânturile şi râurile îl potopesc.
Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în
sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva,
toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.
***
Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu
te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte.
Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.
Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se
va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am
păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care
junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.
Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să

acopere oceanul?
[…]
Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu
niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de
mult s-ar răni în luptă.
Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine
presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de
îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea
diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l
lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.
Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să

continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui,
ne va da biruinţa.
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu
furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui:
„Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei
împotriva diavolului”.
[va urma]
(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015)
Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au
răstignit…”
Stareţul Efrem, filotheitul (marele duhovnic cu viaţă sfântă din Arizona):
„Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ [Ioan 14,27]. Credeţi în Dumnezeu, fiii
mei, că nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterea noastră, căci împreună cu ispita va veni şi
ajutorul lui Dumnezeu.
Hristos ne spune că: „dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî şi dacă pe Mine M-au prigonit
şi M-au hulit şi blestemat, şi pe voi vă vor prigoni şi vă vor huli şi blestema”. Şi acestea le vor
face cu voi, fiindcă nu cunosc pe Dumnezeu şi „nu ştiu ce fac”.
Noi, fiii mei, Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi fiindcă Îl iubim şi suntem ai lui Dumnezeu, pentru
aceasta ne urăşte lumea, fiindcă nu este de acord cu Legea Lui.
Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au răstignit. Şi noi ne vom răstigni
în ispite şi precum Acela a înviat, tot astfel vom învia şi noi şi ne vom slăvi în vecii vecilor.
Diavolul a ridicat furtună, dar se va risipi, fiindcă Dumnezeu este atotputernic şi nimic nu poate
să se facă fără voia Lui cea dumnezeiască.
„Cu noi este Dumnezeu”. Hristos împărăţeşte înlăuntrul tuturor celor care ne-am botezat
întru El, şi de aceea nu ne temem de nimic. Se poate ca să intrăm în ispită, dar adevărat este
cuvântul Celui Care ne-a izbăvit pe noi, căci a spus: „Eu am biruit lumea”. Şi noi vom birui,
chiar dacă marea se învolburează în chip înfricoşător. Nu vă temeţi de nimic, ci numai de
Dumnezeu să vă temeţi, de Cel care poate să ne trimită în gheenă, dacă nu luăm aminte.
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este Împărăţia Cerurilor“. Nu uitaţi ce au îndurat
primii creştini pentru a-şi păstra credinţa în Hristos; se ascundeau în catacombe, prigoniţi fiind şi
necăjiţi. Şi noi suntem fericiţi că suntem prigoniţi pentru dorinţa noastră de a-L adora pe
Dumnezeu şi de a ne păstra curăţia.
Vom trece prin multe, dar la sfârşit biruinţa va fi dată lui Iisus Cel Răstignit, fiindcă Crucea este
semnul nostru purtător de biruinţă. De aceea nu vă temeţi, căci cu noi este Dumnezeu.
[…]
***
Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţa să scufunde corabia mică
în care Se afla Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără
numai Domnul vieţii si al morţii. „Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci
pierim“. Atunci Cel ce toate le ţine în mâna Sa S-a sculat şi a certat marea şi vânturile şi s-a făcut
linişte mare.
Să credem şi noi în puterea lui Iisus şi atunci vrăjmaşul va preda armele şi se va face linişte mare.
Pentru care dragoste suferiţi? Care dintre voi şi-a pus chiar şi viaţa sa pentru fraţii săi? Cărei
porunci v-aţi făcut din dragoste împlinitori? Veţi răspunde: „Pentru dragostea lui Hristos, întru
Care am nădăjduit, că toate prin puterea Sa vor avea un sfârşit bun”.
Bine, foarte bine. Căci El este Cel care numără şi perii capului nostru. Credem, oare, că se va
face ceva fără voia Lui? Iar dacă suntem ocrotiţi de Pronia Sa cea dumnezeiască, de ce să ne
temem? Nu trebuie, oare, să ne temem mai vârtos de Acela Care poate să ne arunce în gheenă
pentru păcatele noastre?
În loc să aveţi curaj şi laudă în Hristos spre slava Celui Care v-a învrednicit să vă nevoiţi în acest
chip, voi vă lăsaţi cuprinşi de întristare, de gânduri şi cârtire. Laudă, repet, se cuvenea să aveţi,
pentru că Dumnezeu v-a învrednicit, pe voi nevrednicii, să deveniţi organe ale Proniei Sale,
pentru mântuirea sufletelor celor alese pentru care Hristos a murit.
Pentru Dumnezeu, nu vă întristaţi! Nu voiţi să pierdeţi răsplata voastră care va fi multă în Cer.
A propovădui cuvântul lui Dumnezeu este o virtute mai mică, dar ca să ne jertfim pentru El este
dragostea desăvârşită, adică să ne punem sufletele noastre pentru dragostea aproapelui. Desigur,
această virtute este ostenitoare şi primejdioasă, dar oare marile vrednicii se dobândesc fără
osteneală? Să nu uităm vrednicia dumnezeieştii Răstigniri şi că datori suntem şi noi să fim mici
mântuitori, atunci când vremea o va cere, potrivit voii dumnezeieşti.
„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni“‘; dacă pe Mine M-au învinuit, şi cu voi
vor face la fel. Şi când toate acestea le veţi pătimi pentru Numele Meu, bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
căci plata voastră multă este în Ceruri.
Să-L socotim pe Dumnezeu Părintele nostru. Să ne odihnim la sânul Său cel cald, iar El ştie cum
să rânduiască toate spre folosul nostru.
Ca oameni – şi eu sunt primul – ne este frică la început, pentru a ni se vădi neputinţa, dar apoi
vine bunul Cirinean, Harul dumnezeiesc, şi ridică Crucea noastră şi urcăm pe Golgota mai uşor.
Oare Hristos nu S-a temut în Ghetsimani? Pentru ce s-a făcut sudoarea precum picăturile de
sânge? Acestea şi altele au arătat neputinţa omenească, dar apoi, ca Dumnezeu, liniştit şi blând ca
un miel fără de răutate, Şi-a jertfit viaţa pentru omul cel nemulţumitor“.
Arhim. Efrem Filotheitul despre frică, dezertare şi trândăvie în războiul duhovnicesc: “Din
faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război, este bombardament al
vrăjmaşului… Prin urmare trebuie răbdare, stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece
cerul nădejdilor tale”
“Îţi doresc, fiica mea, ca să te nevoieşti. Nu uita scopul mântuirii, căci diavolul caută pe cine să
înghită. Nu dormita, căci timpul nu este în mâinile noastre; viaţa noastră atârnă de un fir de aţă.
Sileşte-te pe sineţi, fii demnă, arată că eşti roaba a lui Hristos, iar nu a diavolului”.
Despre nepăsare, frică, trădare şi dezertare
1. Ostaşul fricos este lipsit de slavă, de îndrăznire şi plin de ruşine; nici o rugăminte de-a lui nu
ajunge la urechile împăratului. Pe când cel viteaz, numai numele lui să fie anunţat, că îndată se
face împlinirea cererilor lui.
O, înaltă îndrăznire, care îl împodobeşti pe nevoitorul viteaz! Cine nu şi-o doreşte pe aceasta?
Dar nepăsarea, mai ales în rugăciune, o spulberă în cele patru vânturi şi-l lasă pe om gol.
Cu atât mai mult trebuie ca noi să fim slăviţi ca nişte viteji, fiindcă purtăm schima îngerească şi
cu jurăminte ne-am făgăduit Împăratului împăraţilor. Viaţă sau moarte, nu nepăsare sau dezertare,
ci prin luptă şi silire să învingem pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sufletului nostru.
2. Cât despre frica ce te cuprinde noaptea, este de la cel viclean, însă îl vei birui cu ajutorul
credinţei în Dumnezeu. Adică să cugeţi că Dumnezeu este pretutindeni prezent, „căci în El trăim
şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 24) şi că nimic nu se face fără să îngăduie Dumnezeu. Chiar
şi în diavol, şi în fiare de ne aflăm, şi acolo este Dumnezeu. Şi nici diavolul, nici fiarele nu pot să
ne vatăme, dacă nu au stăpânire de la Dumnezeu.
Aşadar, pentru ce să ne lipsească acest adevăr mântuitor al lui Dumnezeu, credinţa în Pronia Sa,
şi să ne temem acolo unde nu este frică? Cum voi pătimi vreun rău, de vreme ce Dumnezeu
stăpâneşte şi peste diavol şi peste omul cel rău şi peste toate cele care mă pot vătăma? Dar
Sfântul Înger, păzitorul omului, pe care nu-l lasă afară din Pronia Sa, cum va îngădui să
pătimească omul ceva rău, dacă nu va primi porunca de la Domnul? Pentru aceasta, fiul meu,
îndrăzneşte! Iar când vine această frică, să spui:„De ce să mă tem? Cine îmi poate face rău, dacă
Dumnezeu este peste toate?” „Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că
Tu cu mine eşti” (Psalm 22, 4). Totodată să spui şi rugăciunea lui Iisus Hristos şi nu te teme de
nimic. Crede cu tărie în adevărul credinţei.
Către o monahie începătoare
Binecuvântata mea fiică, Maica Domnului să te întărească în nevoinţa sufletului tău până la
sfârşit. Văd deznădejdea sufletului tău; semeni cu tinerii recruţi care sunt duşi pe front şi care
atunci când văd căzând gloanţe şi bombe, îndată îşi pierd curajul şi caută să fugă înapoi. Dar
experienţa generalilor îi amestecă cu ostaşii vechi şi încercaţi, iar aceştia îi încurajează până ce se
obişnuiesc să lupte.
Laud voinţa şi buna ta intenţie. Îţi doresc să ajungi la desăvârşire şi la nepătimire. Către aceasta
trebuie să tindă toate strădaniile tale. Nu trebuie însă să uiţi cu cine ai de luptat. Lupta ta este cu
începătoriile, cu stăpâniile, cu puterile întunericului cele prea viclene şi prea iscusite în războiul
cel duhovnicesc. De asemenea cu trupul şi cu lumea patimilor, care seamănă cu rănile ce dor
cumplit şi este nevoie de timp, răbdare şi stăruinţă pentru a fi tămăduite.
Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război, este bombardament al vrăjmaşului;
este una din rănile patimilor. Prin urmare trebuie răbdare, stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi
întunece cerul nădejdilor tale. Crede că Dumnezeu cunoaşte toate dispoziţiile lăuntrice ale
fiecăruia şi că nici o dorinţă sau osteneală de a face bine nu a trecut cu vederea şi nu a rămas
nerăsplătită, fie mai devreme, fie mai târziu.
Îi vedem pe Sfinţii Părinţi că în primii lor ani sufereau uscăciune, stări înfricoşătoare de
deznădejde şi alte ispite istovitoare, dar ţineau cu tărie cârma răbdării şi a silirii de sine. Apoi
erau cercetaţi de Har, potrivit cu ce sufereau mai înainte.
Te înspăimântă mentalitatea egumenei, lipsa ta de experienţă şi, în general, acel mediu în care
trăieşti, crezând că nu este potrivit pentru atingerea desăvârşirii, datorită ispitelor etc. Acestea
toate sunt alungate de către smerenie şi prihănire de sine. Adică aruncă greutatea lor asupra ta,
zicând: „Eu sunt pricina stărilor mele de deznădejde, fie datorită mândriei mele, fie pentru că
încă nu am vederea duhovnicească curată şi nu pot să mă orientez cu siguranţă. De aceea este
firesc ca să-mi pierd curajul şi nădejdea“.
De asemenea, norul poate fi alungat şi cu credinţa către cea care te povăţuieşte, ajunge doar să fie
respectate de către tine regulile luptei.
Cunoaştem din tradiţia patristică şi isihastă că în vechime începătorii, cu binecuvântarea unui

stareţ încercat, îşi zideau chilii şi vieţuiau singuri şi doar în răstimpuri veneau la acel stareţ pentru
a-şi mărturisi gândurile lor, după care luau sfătuire şi plecau. Şi cu toate că nu aveau pe stareţ
mereu cu ei, ajungeau la măsuri mari, doar cu ajutorul sfaturilor.
Cunoaşte, fiica mea, că deasupra tuturor este Hristos. Nu numai deasupra capului, ci şi înlăuntrul
nostru şi încununează fiecare intenţie bună şi silire de sine.
De multe ori smerenia, desigur nu cea adevărată, ci cea otrăvită de diavol, ne sfătuieşte cu
gânduri „smerite” cum că nu sunt puternic şi că am nevoie de aceasta sau de aceea pentru a spori
şi că de vreme ce nu le am, cum mă voi mântui, şi celelalte. Şi crezând acestor gânduri, se taie
nervii duhovniceşti, din care pricină vine şi lipsa de putere sufletească şi celelalte. În timp ce
trebuia să se adăpostească sub acoperământul sfaturilor unui duhovnic încercat, pentru a nu
pătimi acea lipsire de putere. Căci ştim că diavolul se preface în înger de lumină şi că orice
virtute săvârşită fără discernământ devine foarte vătămătoare. De aceea Sfinţii Părinţi au spus că
„mai mare decât toate este discernământul“.
Fiică iubită în Domnul, leapădă deznădejdea şi spune: „Mă voi nevoi până la moarte, voi căuta să
ajung la desăvârşire şi nepătimire. Şi dacă nu voi ajunge, fie din pricina neputinţelor mele, fie din
orice altă pricină, cred, potrivit învăţăturilor Părinţilor noştri, că Dumnezeu mă va rândui cu cei
desăvârşiţi“.
Dar poate că-mi vei spune: „Vreau să mă desfătez de fericirea şi de pacea lui Dumnezeu”.
Spune-i vrăjmaşului: „Dumnezeu este înlăuntrul meu; dacă mă voi sili la rugăciune, la
dobândirea smereniei şi la umilinţă, Domnul îmi va arăta Chipul Său cel sfânt. Nu numai în
mănăstire de mă voi afla, dar chiar şi în Sodoma de mă voi afla precum Lot, puternic este
Dumnezeu ca să-mi dăruiască această sfântă dorire a sufletului meu“.
Crede, fiică, cele pe care ţi le scriu. Dreptul Lot auzind şi văzând faptele cele ruşinoase ale
nelegiuiţilor, pe nimeni nu judeca, şi de aceea s-a învrednicit de dumnezeiasca arătare şi
mântuire.
Şi tu să iei aminte doar la păcatele tale şi cred că vei afla mai multe decât aştepţi.
4. Coşmarurile şi tulburările din timpul somnului socoteşte-le că sunt furtuna stârnită de invidia
diavolului, care vrea să te înfricoşeze la începutul căii duhovniceşti, ca să spui că, dacă la
începutul căii întâlnesc astfel de ispite peste puterile mele, atunci cine va putea să rabde până la
sfârşit? Şi astfel satana îşi lucrează cu meşteşug arta sa, având în acest chip destulă îndreptăţire
venită de la sufletele osândite. Dar noi cunoaştem din experienţă cursele acestuia. Iisus îl scoate
pe Petru din adânc. La început calea este grea, dar apoi are odihnă, bucurie, încredinţare lăuntrică
în privinţa mântuirii noastre.
„Marea vieţii înălţându-se de viforul ispitelor…“ şi celelalte.
Furtună şi vreme însorită; pace şi război; sănătate şi boală; câştig şi pagubă; astfel este drumul
fiecărui suflet. Încetare a unui astfel de drum este doar moartea.
Aşadar, suflet binecuvântat, nu te teme mergând pe calea mântuirii tale. Împreună vom păşi pe
cale, ajutându-ne unul pe celălalt. Harul lui Dumnezeu, care pe cele slabe le întăreşte şi pe cele
cu lipsă le plineşte, acesta este cu noi, strângând gândurile noastre cele slăbite şi întărindu-ne
spre răbdare, până când va veni porunca Atotţiitorului, ca să lăsăm trupul aici, iar sufletul să se
ridice la Ceruri.
5. Îmi scrii în prima ta epistola că David spune: „Nu dă în veac clătinare dreptului“ (Psalmi 54,
25). Aici se referă la acea furtună care nu va aduce dreptului sfârşitul jalnic, ci va fi o încercare
din dragoste către sfârşit bun. Căci prin furtuna cea bună nu numai că se mântuiesc sufletele
Drepţilor, dar se şi desăvârşesc. Dacă ar lipsi furtunile, nimeni nu s-ar mântui.
Îmi scrii în a doua ta scrisoare că scrie în Scriptură că „cei fricoşi să nu iasă la război“. Da, dar
aceasta se spune pentru războiul trupesc, fiindcă cei fricoşi pot face rău celor viteji. Însă în
războiul duhovnicesc nu este aşa, ci fricoşii sunt îmbărbătaţi de cei viteji şi încercaţi. În cazul
acesta numai duhovnicii vatămă, când, negând experienţa, învaţă cele potrivnice; adică dau
medicamente potrivnice pentru boala celui care se spovedeşte.
În războiul duhovnicesc cel fricos se vatămă fiindcă nu sporeşte duhovniceşte. Însă atunci când
cere milă lui Dumnezeu, se mântuieşte. Nu are bărbăţie pentru a duce lupte mari, dar tot face
ceva pentru mântuirea lui şi astfel, pe cât va lucra, tot atât va şi primi.
Îndreptaţi fiind Sfinţii, totuşi erau ispitiţi, fie că aveau o lipsă, fie pentru a se slăvi şi mai mult.
Fiindcă aveau multă răbdare şi Dumnezeu nu voia să rămână nelucrătoare cealaltă parte a
răbdării lor, îngăduia să fie ispitiţi. Dar întotdeauna ispitirile lor aveau un sfârşit bun.
Îţi doresc, fiica mea, ca să te nevoieşti. Nu uita scopul mântuirii, căci diavolul caută pe cine să
înghită. Nu dormita, căci timpul nu este în mâinile noastre; viaţa noastră atârnă de un fir de aţă.
Sileşte-te pe sineţi, fii demnă, arată că eşti roabă a lui Hristos, iar nu a diavolului. Nu ştii că
nepăsarea va aduce o mie de gânduri spre a te robi? Roagă-te cu durere şi lacrimi! Îndrăzneşte,
căci Hristos nu te va lăsa! Sileşte-te puţin şi diavolul va fugi. Harul este gata să te ajute, aşteaptă
însă voinţa şi silirea ta.
Nepăsarea, fiica mea, naşte necredinţa, acedia, iar aceasta aduce un roi de gânduri rele şi
stricătoare, ce duc victima lor spre întinare. Ridică-te şi ia-ţi arma, adică Rugăciunea lui Iisus, şi
strigă Dumnezeului nostru. Alungă-l pe potrivnicul diavol, care caută să te înghită. Sileşte-te pe
sineţi. Mă rog şi plâng pentru tine, ca Maica Domnului să te întărească în lupta ta.
7. Dumnezeul păcii, fiica mea, să-ţi dăruiască pacea dumnezeiască care covârşeşte toată mintea şi
dragostea Sa. Dragostea lui Dumnezeu să fie ţelul vieţii tale.
Să te temi de nepăsare ca de cel mai mare vrăjmaş. Nepăsarea aduce toate relele. Neglijarea
îndatoririlor este distrugerea tuturor bunurilor duhovniceşti, după care vine uscăciunea şi
celelalte. De aceasta ne izbăvim prin rugăciunea cea neîncetată, spusă cu gura sau cu mintea,
prin pomenirea morţii, a iadului, a Raiului. Silire la îndeplinirea îndatoririlor şi mai ales tăcere
unită cu Rugăciunea lui Iisus.
8. Fiica mea iubită, îţi dau cea mai mare binecuvântare a inimii mele: să te păzească Dumnezeu
de cel viclean. Amin.
„Luptă lupta cea bună“ a sufletului tău. Să-ţi dai seama când cazi şi îndreaptă-te. Loveşte
nepăsarea cu toată puterea ta, căci de la aceasta porneşte tot răul.
Cu fiecare cădere satana se apropie tot mai mult de tine, pentru a te face jucăria lui şi a te
batjocori. Trezeşte-te din nesimţire, cugetă la cele de sus, căci vom pleca în călătorie fără putinţă
de întoarcere. Ia aminte, căci unii vor merge la bunătăţile cele de sus, în Ierusalimul cel ceresc,
pentru a prăznui neîncetat Paştele împreună cu îngerii, iar alţii vor merge jos, în iad, având pentru
totdeauna tovărăşia demonilor!
Priveşte sus! Treci cu privirea minţii de cerul acesta şi vezi ce se ascunde dincolo de el. Acolo
este Patria noastră, acolo sunt duse şi învistierite ostenelile noastre. Pentru aceasta să nu-ţi
neglijezi îndatoririle: studiu duhovnicesc, canon, priveghere întru trezvie şi Rugăciunea lui Iisus.
Strigă: „Iisuse învăţătorule, mântuieşte-mă! Izbăveşte-mă pe mine, ticăloasa!“ […].
9. Evei i s-a poruncit să nu mănânce din rodul oprit, mai apoi însă, când a venit intru vederea lui,
a fost biruită de poftă, l-a mâncat şi a murit dinspre Dumnezeu. A văzut, aşadar, şi a fost biruită
de dorinţa desfătării. S-a dat o luptă înlăuntrul ei şi iubirea de sine a condus-o la gustarea din
pom, fiindcă nu a pus la socoteală lipsirea de harul ascultării.
Pe cei pe care vrea să-i mântuiască, pe cei care caută mila Sa, Dumnezeu nu vrea să fie
neîncercaţi, lipsiţi de bărbăţie, fricoşi. Şi aceasta pentru că este vorba de dumnezeiasca moştenire
care se va da creştinilor încercaţi. De aceea ne pune în faţa ispitelor, pentru a cunoaşte ascultarea
noastră faţă de poruncile Lui. Luminarea Lui este înlăuntrul nostru, cunoaşterea voii Sale se
dobândeşte din Sfintele Scripturi, conştiinţa iarăşi ca o busolă ne povăţuieşte. Toate cele de mai
sus ne luminează înaintea ispitei.
Însă atunci când voinţa noastră înclină spre rău, nu ne supunem poruncilor Sale.
Ne-a zidit cu voinţă liberă, iar voinţa liberă nu poate fi silită. Şi astfel, dacă ne vom teme de
Dumnezeu, nu vom cădea în ispită. Dacă nu ne-am iubi pe noi înşine mai mult decât pe
Dumnezeu, nu am înclina spre păcat. Dar bunătatea Sa nu a lăsat căderile fără putinţă de
îndreptare. Pentru aceasta ne ridicăm din nou şi astfel se face biruinţa prin cădere.
Scriptura îi numeşte drepţi pe toţi cei care se silesc pe ei înşişi pentru a se mântui, îndreptaţi fiind
prin credinţă. Dumnezeu nu-i va lăsa să cadă, de vreme ce se luptă bine. Nu-i va lăsa să cadă într-
o ispită mai presus de puterile lor, atunci când se silesc să rabde. Însă atunci când există frică şi
duh căldicel, când există nepăsare, aceasta se face pricină de ispită mai presus de puterea noastră.
Cârtirea ta este păcătoasă; este rod al iubirii de sine şi al lipsei de bărbăţie. Să ai răbdare întru
toate, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să prihăneşti lenevia ta, iar nu pe Dumnezeu, Care S-a
răstignit pentru tine. Prin urmare, te iubeşte. Şi dacă te iubeşte, te va lăsa să cazi în ispită? Cere-I
iertare şi întăreşte-te întru răbdare.
10. Luaţi aminte la nepăsare atât în ce priveşte rugăciunea, cât şi gândurile; de asemenea şi la
moleşeala în nevoinţa privegherii.
Nu fiţi nepăsători, fiii mei, deoarece nepăsarea este un rău foarte mare; este născătoarea tuturor
plăcerilor josnice, înaintemergătoare a iadului şi pricina înrobirii celei cumplite.
Nu dormitaţi cu somnul trândăviei, fiindcă diavolul e treaz şi tine în mâna sa o surcea aprinsă,
străduindu-se să ne dea foc ca să ardem. Treziţi-vă, ne aşteaptă judecata fără milă.
10. Nu vă pierdeţi curajul! Uneori ne părăseşte Harul dumnezeiesc şi cădem în gânduri

necuviincioase, iar alteori în vorbărie, pentru a ne smeri şi a nu cugeta înalt. Dar să ne cunoaştem
neputinţa şi faptul că fără Harul lui Dumnezeu nu putem să facem nici un bine.
11. Nu teme, ci nevoieşte-te! Înarmează-te cu curaj şi bărbăţie! Îl avem pe Iisus conducător Care
conduce armata noastră la biruinţa slăvită. Nu te teme deloc, căci frica este de la cel viclean, ca
să ne dezarmeze şi să ne ia prizonieri. Să ai nădejdea ta în Cel Care a spus: „Nu te voi lăsa, nici
te voi părăsi” (Evrei 13, 5).
Nu ne va lăsa să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre.
12. Fiica mea, te cercetează ispititorul pentru a-ţi încerca înclinarea voinţei, ce are la bază
anumite prejudecăţi. Nevoieşte-te să dai mărturisirea cea bună şi nu te teme de vrăjmaşul
sufletelor noastre.
Hristos, bunul meu copil, urmăreşte nevoinţa ta. Îngăduie ispititorului să te ispitească, pentru a-i
arăta minunea care a făcut-o cu tine, rupându-te de lume cu dulcele său Har.
Luptă-te împotriva vrăjmaşului sufletului tău şi să nu-i îngădui să câştige nimic din cele ce a
câştigat „pe gratis” în lume. Împotriveşte-te cu tărie, ca îngerii să se bucure şi să salte veselindu-
se, pentru că diavolul cel netrupesc a fost biruit de tine cu ajutorul Harului nevăzut al lui
Dumnezeu.
Osteneala fiecărei nevoinţe trece, dar rămâne biruinţa. Dacă cineva nu „mănâncă iadul cu
polonicul” în vremea ispitei, nu va vedea Harul lui Dumnezeu. Cugetă la moarte, căci avem să
plecăm către o altă lume. O, ce frumoasă şi fericită! Oare vom deveni locuitori ai acestei lumi
atât de frumoase? La acel loc prea fericit să cugetăm mereu, pentru a putea dispreţui lumea de
aici, cea înşelătoare şi mincinoasă.
Roagă-te neîncetat, fiica mea! Cugetă la păcatele tale şi plângi cu lacrimi fierbinţi, care te vor
uşura foarte mult. Vei săvârşi cum trebuie nevoinţa întristării celei după Dumnezeu, atunci când
vei păstra tăcerea şi nu vei râde.
13. Fiica mea binecuvântată, bucură-te întru dragostea Preabunului nostru Dumnezeu, Care ca un
Părinte iubitor ne poartă de grijă într-un chip atât de minunat, chiar şi prin înţeleapta Sa certare,
pentru mântuirea sufletului nostru.
Noi, fiica mea, ne înfricoşăm dintr-un lucru foarte de mic – aşa cum ţi s-a întâmplat şi îmi scrii –
fără să cunoaştem că nimic rău nu poate să ni se întâmple, fiindcă toate se petrec potrivit proniei
Părintelui Ceresc, pentru dobândirea de mai multă ştiinţă duhovnicească, căci Dumnezeu nu va
pune boi (oameni neiniţiaţi duhovniceşte) în cealaltă lume, ci oameni înţelepţi, credincioşi,
încercaţi în războiul cu demonii şi biruitori ai păcatului celui de multe feluri.
Curaj, fiica mea, îndrăzneşte în luptă! Prin multe necazuri şi ispite vom trece marea acestei vieţi,
ca să ajungem la limanul neînviforat al acelei vieţi fericite care nu va avea sfârşit, nici necazuri,
nici primejdii.
Ţine cu tărie cârma întregii înţelepciuni, pentru ca să scapi de stâncile iadului. Dumnezeu vrea ca
cei ce se nevoiesc să fie următori ai Săi; să nu pregete a răbda pentru dragostea Sa cele mai mari
suferinţe. Căci astfel dovedim cu adevărat dragostea noastră cea către El. În vremea ispitei se
vădeşte dragostea fiecărui om, cât de mult Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Iisus, Domnul nostru, vrea ca noi să avem dragoste desăvârşită. Două iubiri nu încap în aceeaşi
inimă. Nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui mamona. Suntem datori să-I dăm lui Dumnezeu inima
curată de orice întinăciune, ca să ne dea şi El inima Sa cea neîntinată şi dumnezeiască.

Părintele Arsenie Boca - Cuvânt la Umblarea pe Mare şi Potolirea furtunii - Iisus pe mare
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:

După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut
să-L pună pe Iisus împărat; - spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate
să-i scape de grija - veşnica grijă a omului - că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus
voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa
Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă - de la apa

obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a făcut-o să-şi lase găleata cu apă
obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu. - Dar aci, cu mulţimile n-a
izbutit acelaşi lucru.
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii
veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie,
îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în
mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai
bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
*
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în
care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui
Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri.
- Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-i
treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune:
„Vânturile tuturor învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o
mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii.
În atare împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, - poate tocmai de
aceea că e mai presus de marea înfuriată.
Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de

întuneric, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda".
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la
virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în
Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de
vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule ?!"
Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunericului nopţii, din cauza
sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă", - recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai
presus de fire, e firea după Har.
Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât
s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că
totuşi de El ascultă marea...)
Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit
casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa
şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca
umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.
Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile,
prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări.
Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a
supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel,
când a ajuns în ispita triumfului.
E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine - veac de libertate pentru creştinism,
creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-
ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, ar fi trebuit să vie Hristos a
doua oară.
Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.
Unde e Biserica ?
Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..." Zic alţii: „Încuie-te în cămara ta şi te
roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfânt»." Iar alţii zic:
„Unde e Papa, acolo e Biserica".
Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:

1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.
Noul Testament - Sfântul Altar:

1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta Împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească
mulţimilor, - dar n-a avut la cine.
Arad. 14.VIII.49.
(Arsenie Boca - "Cuvinte vii")

Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a nouă după Rusalii: Umblarea pe
mare - potolirea furtunii
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dreptmăritori şi vrednici de iubire creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos.
Împărtăşirea de astăzi din cuvântul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne încredinţează de darul
preamărit al lui Dumnezeu, pe care-l avem în Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Dar în
care, cum mărturisim neîncetat, ne descoperim pe noi înşine, căci El este adevăratul chip al
omului. Şi măreţia chipului ne-o descoperă în această strălucire neîncetată a Evangheliei, astăzi
în actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor mării. Să ascultăm şi să ia aminte
fiecare, nu numai cei care sunt mai elevaţi, mai sporiţi pe calea aceasta a suişului pe scara lui
Iacov.
În vremea aceea, Iisus Se afla pe ţărmul de răsărit al Marii Galileei, după ce hrănise mulţimile
cu cele cinci pâini şi cei doi peştişori, din darul unui băieţaş care le avea puse în traistă de
mămica lui, vrând şi el să meargă după Iisus, să-L vadă şi să-L audă. Şi acolo, mulţimile –
înaripate în duhul lor, că, iată, Iisus toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi îi vindecă, cuvânt cum
nu le grăise nimeni le grăieşte şi le mângâie căutările sufletelor lor; ba le da şi de mâncare – au
vrut să-L proclame împărat, în locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Îl vor şi osândi,
spunând că ar fi vrut să devină împărat. De aceea aşa s-a şi scris deasupra Crucii, ca un fel de
îndreptăţire a lui Pilat în faţa împăratului său: Iisus Hristos Regele Iudeilor.
Dar Iisus, cunoscând gândurile lor, către seară, “a silit pe ucenici să intre în corabie şi să
treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” – al lumii acesteia; dar nu numai, căci orice ţărm e
întâi mai presus de lume şi apoi şi în lume, cum l-a zidit Dumnezeu în lume: în timp şi spaţiu.
“Apoi a slobozit mulţimile”, le-a lăsat. Aşa lucrează Dumnezeu: Îţi dă un dar, apoi te lasă să-l
lucrezi. Totdeauna în Scripturi este mişcarea aceasta între har şi libertate. Harul lui Dumnezeu,
darul Lui şi libertatea să lucrezi, să înţelegi.
De aceea, în darurile Duhului Sfânt, după darul înţelepciunii este darul înţelegerii: “Şi va
odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii…” (Isaia 11, 1-3).
Adesea ne-am întrebat de ce mereu în Scriptură după duhul înţelepciunii urmează duhul
înţelegerii. Înţeleptul a spus: “Înţelepciunea Şi-a zidit sieşi casă”. Înţelepciunea este El, Fiul
lui Dumnezeu, iar casa Înţelepciunii este Maica Domnului. Tot darul şi înţelepciunea de la
El este; de la Părintele Luminilor, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iar darul înţelegerii ne priveşte
pe noi: libertatea, ca să înţelegem darul înţelepciunii.
Deci a dat mulţimilor şi pâine şi vindecări şi cuvânt, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a
înţelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – după strigătul inimii tale: Luminează-mi, Doamne,
întunericul! – ca o scânteie de înţelepciune divină; şi tu o înţelegi şi o lucrezi. Cum simţi
împărtăşania, cum simţi cuvântul lui Dumnezeu. Şi a dat drumul mulţimilor, că ele să cugete.
Neîncetat să fim atenţi la dar şi la lucrare! Iar Iisus S-a suit în munte să se roage singur. Dar nu
însingurat. Căci, înainte de pătimire, după Cina cea de Taină, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toţi
vă veţi risipi şi pe mine mă veţi lăsa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatăl este cu Mine .” Şi
spune Înţeleptul: “Vai celui singur”. Şi precum Dumnezeu nu e singur – e Tată, Fiu şi Duh Sfânt
– nici omul nu e singur vreodată; e neîncetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur dacă e cu
Dumnezeu; nicăieri şi niciodată, nici în moarte.
Se ruga singur, cu Tatăl, deci, şi cu ucenicii, cu noi. Dar în noaptea aceea, când se roagă Iisus,
“corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era
împotrivă. Iar la a patra srtajă din noapte a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L
umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El
le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis:
Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-
se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând
să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a
apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a
potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)
Ghenizaretul, adică partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele rămase
urmele, iar altele rămase până astăzi. Cine a călătorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflăm
acum, smeriţi, tainele acestei Evanghelii.
Iubiţilor, revin puţin la cuvântul de mai înainte: Iisus hrănise mulţimile, apoi le-a slobozit. Se
lăsau umbrele serii… Se retrage în singurătate, cum se ruga adesea. Mulţimile, jos, la malul
mării. Noaptea, se odihnesc. Ca în grădina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roagă; El, Care e
viu în veci. Nu te vei simţi niciodată singur ştiind că El se roagă şi acum în faţa Tatălui, în cer.
Iar noi să ne simţim nu cu cei care se hrăniseră şi vroiau să-L facă împărat şi după aceea au
adormit, ci cu ucenicii care erau în corabie. Noi să ne simţim în corabie. Cum zice rugăciunea:
“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând,
strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea!”
Rugăciunea aceasta, inspirată Părinţilor Bisericii, ne înfăţişează marea furtunoasă, corabia

vălurită, aruncându-ne într-un fel de cutremur pe care trebuie să-l privim într-o dublă
înţelegere: cutremur al pământului, dar şi al sufletului şi al duhului. Să te simţi mereu în
această taină vie. Şi chiar acest cutremur al pământului, când se petrece, să nu te mai tulburi.
De ce? Pământul să rămână încremenit, orb? Doamne păzeşte! Dar nu poate, are şi el neliniştea
lui, are şi el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou şi pământ nou. E într-
o nelinişte neîncetată. Taină a neliniştii, a căutării, pe care Iisus a cuprins-o în cuvântul: “Cereţi
şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”. Altfel ţi se descoperă lumea şi
înţelesul ei.
Corabia lor, pe marea vieţii, se afla în nelinişte. Şi Iisus era singur şi nu era singur, ci cu Tatăl şi
cu noi şi în duhul Lui, în rugăciune cu noi toţi, ascultând şi suspinul mării şi vuietul mării în
inimile ucenicilor şi freamătul lor şi zbuciumul lor. Priveşte cu duhul de pe munte pe mare şi-i
vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se în valuri. Parcă-ţi vine cuvântul poetului: “Stă
castelul singuratic oglindindu-se în valuri, iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.
Se înalţă printre cetini între rariştea de brazi, dând atâta unduire rotitorului talaz.” Dar în
talazuri vii.
Aşa cum altă dată Iisus a zis furtunii: “Taci, linişteşte-te”, ar fi putut să facă şi acum. Acum, însă,
altfel lucrează, dezvăluind altă ipostază, am zice: Coboară şi calcă pe creştetul valurilor. Şi
spuma valurilor, strălucirea lor e pătrunsă acum de strălucirea cea adevărată a Celui ce călca
peste valuri – strălucirea pururea.
Iisus spune: “Părinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de
la Tine mai înainte de a fi veacurile”. Acea slavă, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog,
niciodată nu L-a părăsit. E pururea, dar El nu o arată. O arată pentru a ne împărtăşi nouă, care
ne schimbăm, nouă care creştem ori scădem; care aici, în momente privilegiate, o simţim.
Alteori, în nesimţirea tragică, care e moartea sufletului înainte de a trupului, n-o simţim. Călcând
peste valuri, slava Lui se unea cu strălucirea creştetului valurilor. Şi ucenicii, văzându-L în
acea lumină, acea îmbinare divină, unică, a slavei Lui cu lumina valurilor, se înspăimântă. Şi
de frică strigă: Nălucă!
Cum spunea dumnezeiscul Pavel, şi cel rău ia chip de lumină. Adesea s-a arătat în lumină, să nu
ne tulburăm. Pustnicii o mărturisesc. Dar cu smerenie, când venea vreunul să-i laude, îi
răspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de laudă. Altă dată, arătându-i-
se un fel de imitare, momeală a luminii, pustnicul îşi face cruce şi se stinge şi ca un fulger cade
din cer. Astfel înţelegem de ce ucenicii au strigat: Nălucă. Nici să te tulburi, nici să te înalţi, ci,
în ispită, în încercări să te rogi. Dacă e un tâlhar, ferească Dumnezeu, dar, din nefericire se
petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieşte-mă! E cu putinţă ca şi în el să pătrundă
strigătul şi numele lui Iisus. Şi să-ţi faci cruce. În degetele împreunate pentru semnul crucii e şi
Treimea şi doimea divină: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Şi
atunci, se luminează.
Iar Iisus a luminat. Când au strigat, Iisus ştim ce a răspuns. E greu să rosteşti acest cuvânt pe care
numai El îl poate rosti. Dar, întrucât şi apostolii şi evangheliştii Matei, Marcu şi Luca rostesc,
rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu vă temeţi. Îndrăzniţi!” Cu un înţeles nesfârşit, infinit, parcă
ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toată istoria, de pretutindeni, acest cuvânt: Eu sunt.
Să-l auzi aşa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb.
Când Moisi a văzut rugul, acel mărăcine smerit, care ardea şi nu se mistuia, ci
rămânea verde, viu.
Căci focul dumnezeirii nu desfiinţează, ci transfigurează, îndumnezeieşte, chiar firea smerită

a unui mărăcine. Cu cât mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Şi atunci
Moise, întrebându-L: Cine eşti, Doamne?, a primt răspuns: “Eu sunt Cel ce este” –
Existenţa.
Şi acum S-a descoperit că El este. Să simţi că-ţi spune şi ţie: Eu sunt; Existenţa. Iar noi, cum
spune dumnezeiescul Palama suntem părtaşi ai existenţei Lui.
Căci făpturii îi este dăruită existenţa, cu cele trei stări ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim
Mărturisitorul: starea dăruită întregii făpturi în prima ei chemare, de a exista; apoi sporeşte
darul lui Dumnezeu: existenţa în har. Noi toţi suntem în har, toţi suntem botezaţi, de la Adam,
care a primit suflarea divină de viaţă; şi apoi vom exista în înviere – a treia stare.
Eu sunt… nu vă temeţi… îndrăzniţi! – le spune ucenicilor. Precum Mă vedeţi pe Mine

îndrăznind, în furtună, peste valuri, neinspăimântându-Mă, şi voi îndrăzniţi! La acest cuvânt –
îndrăzniţi – a răspuns Petru: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Tu ai
zis: Îndrăzniţi. Pot îndrăzni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Această
îndrăzneală e dată fiecăruia, în smerenie. Să vin la Tine pe apă. Precum mergi Tu pe apă, şi
eu să merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către
Iisus. A mers Petru o vreme pe apă, venind către Iisus! Dar apoi, văzând vântul, s-a temut şi,
începând să se scufunde, a strigat: “Doamne, scapă-mă!” Iar Iisus i-a întins mâna. L-a apucat şi
i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi au urcat în corabie.
O clipă primească dragostea dumneavoastră să tâlcuim acest moment. Îndrăzniţi!… Petru

îndrăzneşte; cu privirea către Iisus, faţă către faţă. Spune scriptura: “La început era Cuvântul
şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” – faţă în faţă cu Tatăl. Iar omul, creat
după chipul Lui, e faţă în faţă cu Hristos. Petru, faţă în faţă cu Iisus, se împărtăşeşte de harul şi
adevărul care vine împreună cu Iisus, şi călca împreună cu El pe valuri. Şi merge. Dar,
văzând că vântul e potrivnic, o clipă de îndoială, se înspăimântă şi se scufundă.
Să înţelegem acest moment, întâi duhovniceşte.Nu de la mine, ci de la sfinţi. Noi putem da

mărturie după ei. Ei au şi vieţuit.
Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la măsura
credinţei, făptură prea mică (ce dulce şi duios!). Voieşti să afli viaţă? Ţine în tine credinţa şi
smerenia, căci prin ele afli milă, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu şi pe Cel ce
te păzeşte întru ascuns şi rămâne cu tine şi se arăta şi la arătare. Şi atunci, tu, dacă simţi
desfătarea credinţei în sufletul tău, nu-mi este greu să spun iarăşi: nimic nu te va împiedica să
ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Şi nu-ţi va fi greu să fii răpit în tot ceasul de
la cele pământeşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă (şi de furtună şi de valurile din
jur) şi de amintirea lucrurilor ei (slăbiciunile celelalte). Roagă-te, pentru acest lucru, fără
preget. Roagă-te! Cerşeşte cu căldură şi cere cu multă sârguinţă, până ce vei primi pe Hristos
deplin în tine.
Şi să nu slăbeşti după aceasta (să rămâi stăruind cu faţa către El). Te vei învrednici dacă te vei
sili mai întâi să arunci grija ta asupra Lui cu credinţă şi vei schimba grija ta de tine cu
purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi când vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia
cugetului mai mult în Dumnezeu decât în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult
decât în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea necunoscută de tine (mai
presus de această lume). Vei simţi puterea Celui ce este cu tine în chip neîndoielnic. Puterea
aceea pe care mulţi, simţind-o, intră în foc şi nu se tem, şi călcând pe apă, nu se îndoiesc”. În
cugetul lor nici o clipă n-au îndoială, socotind că se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi.
“Căci credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l convinge
să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece
simţurile.”
Câtă vreme Petru a simţit că se încrede în Dumnezeu, nu în el, în voinţa Lui, în purtarea de grijă
a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negrăită a privirii, a împărtăşirii în
adevăr, a vieţuirii. Nu furtuna s-a înteţit. Putea să mugească… În clipa aceea el a mutat
gândul credinţei din Hristos în el. În el s-a produs sfâşierea, îndoiala. Ca şi în Adam şi Eva. În
tine se produce o scindare a personalităţii. Şi atunci el s-a întors către sine. E întoarcere spre
Dumnezeu, care-i pocăinţă (Întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi) şi
întoarcere către lumea aceasta, pământul din care ai fost zidit. Şi a căzut sub lume. Se
scufundă. Atunci strigă: Scapă-mă, Doamne!
Câteva clipe să gândim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mână sau luat în
braţe, ci călca aievea, cu Iisus, într-o altfel de comuniune. Poţi să fii şi în braţele Lui. Dar El nu
ne ia în braţe cum ia mama pruncul. În braţele harului, adică dându-ţi şi ţie din El. Îţi dă
Dumnezeu din El. Aşa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu
harul lui, cu iubirea lui, cu înţelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a dăruit şi nouă lumină,
ne-a dat şi minte şi cuvânt şi duh. Şi ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziască,
lumina deosebită de noi pentru că e veşnică; dar e unită cu noi. Tocmai pentru că e real
dumnezeiască, veşnică, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinţă la fiinţă,
cum se spune. Şi să simţi chemarea lui Dumnezeu în tine, harul lui Dumnezeu în tine.
Aici e adevărul adânc al chemării mai presus de lume. Acea prezenţă dumnezeiască înaltă.
Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: În
noi e şi dumnezeiesc şi omenesc, din Hristos, care ne-a dăruit şi nouă să fim părtaşi. Şi câtă
vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simţim şi trăim şi nici o clipă nu provocăm ruptura,
sfâşierea, prin credinţă, păstrând darul lui Dumnezeu în noi, prezenţa Lui în noi, ajutorul Lui,
puterea Lui, credinţă, nădejdea, dragostea… atunci, deşi în lume, suntem mai presus de
această lume. Şi e în noi aceasta. Să n-o uităm nici o clipă! Să ne simţim mereu vii!
Două gânduri vi le mai împărtăşesc acum spre final, care-mi stau atât de mult la inimă. Zilele
acestea cugetam aşa: La unele surori ale noastre apar nişte suferinţe – chisturi, fie la sâni, care au
forme dureroase. Şi am fost întrebat ce să facă, să se opereze? Da. Spovedania nu scoate răul din
noi? Tot la fel şi fizic: scoatem răul din noi. Doctorul, şi el e de la Dumnezeu. Şi Mântuitorul
spune: N-au trebuinţă cei sănătoşi, ci cei bolnavi de doctor. M-am întrebat cum se formează,
cum apar. E plină presa noastră şi televiziunea de îndemnuri către tineri să-şi “trăiască viaţa”, să
se arunce într-un fel de dezlănţuire a trupului acestuia. Căci dacă nu-l dezlănţui, zice Freud,
aceste dorinţe, înăbuşite, refulate, provoacă nevroze, psihoze, psihopaţii; te îmbolnăveşti. Şi
atunci, cum e cu castitatea tinerei?
Noi ştim legea de la părinţi: castitate până la altar, ca să te poţi încununa, şi credincioşie în cămin
toată viaţa. Şi tu, tinere, aşa să ştii: să nu ştii decât de un Dumnezeu şi o nevastă. Dar vine Freud
cu prietenii lui, spunând că se îmbolnăveşte dacă-şi păstrează castitatea. Şi, cugetând, mi-am zis
şi eu: E posibil ca aceste energii nedescărcate să se adune în anumite zone specifice, în legătură
cu firea omului şi, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, să formeze aceste locuri, formaţiuni
moarte. Atunci, care e calea? Am înţeles atunci, şi putem face această mărturie înaintea lui
Dumnezeu şi a întregii lumi. Auzeam astăzi la Apostol: “Fraţilor, noi ai lui Dumnezeu
împreună lucrători suntem, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, după
harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un înţelept meşter am pus temelia. Altul clădeşte deasupra.
Dar fiecare să ia seama cum clădeşte. Şi să clădească fiecare, că nimeni nu poate pune altă
temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”.
Iar Mântuitorul spune: “Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez.” Toată existenţa, iubiţilor,
e o zidire. În fiecare făptură noi vedem o operă. Nimic nu e static; nimic nu e încremenit, nimic
nu e închis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viaţa, neîncetat. Dar în om existenţa
şi viaţa e pe două planuri. O, nefericiţii care fac atâta cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum
poate scăpa omul? Prin viaţa lui deplină, iubiţilor. De ce un călugăr sau o călugăriţă adevărată nu
trăieşte aceste fenomene? Mai mult, o călugăriţă care s-a dus la Sfântul Mormânt cu o asemnea
boală s-a rugat şi a venit vindecată. Care-i taina? Omul trebuie să fie viu, neîncetat, dar pe
amândouă planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vieţuitoare necuvântătoare. Dar şi acolo
este neîncetată viaţa; este neîncetată eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grâu dacă nu
s-ar înmulţi? Ce-ar fi mieluşelul?
Aflându-mă la un vivarium la Bacău, să ţin o cuvântare, la invitaţia unei doamne, la final mi-a
spus că face o teză de doctorat despre albine. Şi eu am pus întrebarea: De ce produsul albinelor –
mierea – e singurul care nu se alterează? A început cu probleme de la genă… Această structură a
mierii… Eu cred altceva, într-o convergentă între credinţă şi ştiinţă: Cred că mierea nu se
alterează pentru că e produsul fecioarelor. E săvârşit acest dar în cea mai desăvârşită curăţie.
Atunci, când o tânără îşi păstrează această curăţie, dar nu încremenind, nu cu spaimă: ce mă fac?
– asemeni lui Petru, care s-a înspăimântat de valuri – nu cu teamă, ci mereu să fie în ea viul vieţii
la măsura omului, atunci nu va aduna în ea energii care acumulându-se să producă răul. Să ai în
tine credinţa, nădejdea, dragostea; să ai mereu faţa lui Hristos, să te rogi şi să lucrezi după
chipul lui Dumnezeu în toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Şi tu să zideşti mereu.
Zideşti sfinţenia în tine, zideşti eroismul moral, jertfelnic, dăruindu-te semenilor tăi, sărmani,
bolnavi, neputincioşi, sau ca om politic, dăruindu-te, servind mulţimilor. Ca om de ştiinţă, ca om
al artei, zidind în icoana ta, în cuvântul tău, în toate ale tale, în muzică… mereu să fii viu şi o
clipă să nu opreşti. Energiile tale să nu se adune acolo să facă boala. N-ai timp de aşa ceva. Sunt
încredinţat desăvârşit de acest adevăr deplin, al omului.
Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs în lume. Tu, în ceea
ce Părinţii au numit uriaşii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranţa –
neştiinţa şi lenea. Nu rămâi în lene nici o clipă. Eşti viu şi calci peste şerpi şi peste balauri, peste
valurile mării. Şi în tine e harul lui Dumnezeu. Neîncetat.
Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum să dreagă un os; cum să-l repare, cum să
opereze. Şi, în zbuciumul lui, deodată, noaptea, a scânteiat ca o lumină în el: Măduva roşie la
adult conţine celule care posedă capacitatea de a genera un os nou cu măduva roşie la mijloc.
“Mă frământam să ştiu de ce am fost trezit brusc în miezul nopţii de o idee care mi-a fulgerat în
cap, provocându-mi o stare de epuizare fericită, dacă pot spune aşa. Ceea ce am observat eu în
măduva roşie adultă reflectă ceea ce se întâmplă de fapt în perioada embrionară – la zămislirea şi
la formarea vieţii noastre. Deci celulele multipotente embrionare rămân toată viaţa în peretele
capilarelor sinusale din măduvă.”
Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut această luminare? Am înţeles că la toţi laureaţii
premiului Nobel aşa le-au venit ideile: scânteind. Iluminând deodată. Această scânteiere a
harului, a luminii divine care e în noi. Cum zice Sfântul Pavel: Comoara aceasta, pe care o
purtăm în vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Să luăm seama la
această scânteiere. Într-un moment al vieţii mele, dacă luăm seama la această scânteiere n-aş fi
făcut o greşeală în viaţa mea.
Luaţi aminte toţi: Petru, în faţa lui Iisus, era în faţa harului şi a mers pe valuri. Îndată ce a
privit către el a căzut în valuri. Luaţi toţi aminte când vă rugaţi, când aveţi o întrebare,
rugaţi-vă şi lumina divină nu va întârzia.
Sfântul Serafim, fiind întrebat cum dă răspuns, cuvânt cuiva, a răspuns: Eu mă rog şi
cuvântul care vine întâi, acela îl spun. Scânteia divină să n-o pierdem! Clipa să n-o pierdem; e
clipa harului.
Dă-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care în faţa Ta călca pe valuri! Această lumină în
noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi faţă de ea. Nici o clipă să nu apună. Să nu fie
apus, să nu fie noapte în noi. Acolo să fie, cum zice Înţeleptul: Eu dorm, dar inima mea
veghează. – Veghere neadormită în faţa luminii, în faţa puterii ajutorului Tău. Cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi.
Amin.
Părintele Gheorghe Calciu - Mâna lui Dumnezeu
Niciodată să nu deznădăjduiţi, pentru că în cea mai grea împrejurare Dumnezeu te scapă. Aş

putea să vă spun sute de cazuri din viaţa mea personală, când în momentul în care tot orizontul
părea închis, când nimic nu se mai deschidea pentru mine, în clipa aceea Dumnezeu deschidea o
poartă. De zeci de ori în viaţa mea, în special în închisoare, Dumnezeu m-a scos din păcat şi din
lumea aceasta.
Mi-aduc aminte când am fost numit profesor la Seminar. Am fost numit în vară şi în toamnă a
venit Patriarhul Iustinian la Seminar şi mi-a spus: “Să te pregăteşti de preoţie!”.
Eu, care nu aveam o pregătire prea adâncă teologică, adică făcusem numai Facultatea, nu
făcusem şi Seminarul, aveam nişte cunoştinţe, dar nu mă simţeam în stare! Când m-am gândit că
Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit când a fost să fie preoţit, Sfântul Grigorie la fel, şi a şi scris
despre fuga sa, m-am speriat şi eu! Adică ei, care erau sfinţi, s-au temut de preoţie, că era o mare
răspundere, dar eu cine eram?
Apoi a venit Patriarhul a doua oară, în toamnă, şi a spus:

“Joi vei fi făcut diacon!”, căci joi era hramul Seminarului. Şi m-am speriat iarăşi, mai ales că a
adăugat: “Iar duminică vei fi făcut preot!”.
Şi aşa a fost. Am încercat să mă rog. Mi-a spus: “Gata!”.
Şi am fost preoţit.
Multe lucruri s-au întâmplat în viaţa mea care ar fi tulburătoare pentru mulţi. Dar Dumnezeu din
toate m-a scos, ca şi cum îngerul meu păzitor m-ar fi luat de ceafă şi m-ar fi scos din toate
împrejurările. Nu mă refer la situaţii fizice, materiale, ci la viaţa spirituală. Atunci erau ispite
foarte mari, de forţă, ispite de puşcărie, cu care eram ameninţat. Toate erau asupra mea ca un nor,
dar Dumnezeu mă scotea din norul acesta. Şi chiar când am fost în închisoare, Dumnezeu m-a
scos şi de acolo.
Astăzi, dacă mă duc în sat la mine şi mă întâlnesc cu colegii mei de şcoală primară, din toţi mai
trăiesc doi-trei, şi n-au trecut prin greu. Dacă mă duc să mă întâlnesc cu colegii mei de liceu, mai
trăiesc vreo zece. Toate aceste lucruri pe care Dumnezeu le face cu noi trebuie să le vedem. Să
vedem mâna lui Dumnezeu în toate împrejurările. Să nu ne lăsăm duşi de ispita că sunt puternic,
bogat, că sunt deştept, că pot să fac şi să câştig bine…
Să nu ne lăsăm duşi de nici un fel de ispită, ci totdeauna să spunem: “Cu voia lui Dumnezeu se
va face şi aceasta, şi aceea”... Şi se va face. Să nu vă închipuiţi că întâmplarea, norocul sau
destinul vă guvernează viaţa. Viaţa noastră este guvernată de Dumnezeu. Să ne amintim că
Mântuitorul a spus aşa: „Nici un fir de păr din capul vostru nu se va clinti fără ştirea Mea”.
(extrase din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”,
Editura Bonifaciu, 2009)
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) - Dăruind vei dobândi – Încrederea

De la « credere in Deum est »
la « credere in Deum »
Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei (8, 22-35) cât şi în referatele lui Marcu (4, 36-41) şi
Luca (8, 23-27) foloseşte cuvântul credinţă (cum de nu aveţi credinţă? sau unde este credinţa
voastră sau iarăşi puţin credincioşilor) dar în pericopa liniştirii (potolirii) furtunii de pe mare eu
unul socotesc termenul încredere a fi mai potrivit.
Domnul îşi ceartă ucenicii pentru două pricini:că sunt fricoşi şi că le lipseşte credinţa. Fricoşi
cu adevărat nu s-ar zice totuşi că sunt, deoarece pericolul a fost real şi iminent (de calificativul
infamant „fricos” învrednicindu-se socot, mai degrabă cei pe care îi tulbură şi-i zăpăcesc simpla
eventualitate a unei ameninţări); tustrele pericope vorbesc fie de-o furtună atât de mare încât
corabia se acoperea de valuri, fie de valuri ce se prăvăleau peste corabie (şi corabia era aproape
să se umple), fie de corabia ce se umplea de apă aşa încât erau în primejdie; în asemenea cazuri
de pericol real şi iminent poate că nu de frică trebuie să fie vorba ci de alarmă legitimă. Şi, tot
astfel, poate că în loc de substantivul credinţa este mai adecvat, mai oportun acel de încredere.
De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovada că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe
actualitatea prezenţei în corabie a învăţătorului lor, nu au dat crezare simţământului, intuiţiei,
convingerii că nimic rău nu li se poate întâmpla atâta vreme cât se află sub oblăduirea
imediată a lui Hristos. Se vede, totuşi – recunosc – şi necredinţa propriu-zisă, parcă au uitat
care este însoţitorul lor. Au uitat de bună seamă, deoarece toţi se miră după ce vântul
încetează şi marea se astâmpăra, şi se întreabă: Cine o fi Acesta Care porunceşte, iar vântul şi
apa Îl ascultă?
Emoţiile şi starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de valuri nu sunt
specifice vieţii pământeşti a Mântuitorului. Ele îşi au echivalentul în diferite împrejurări ale
istoriei profane, unde, în acelaşi fel, se vădeşte neîncrederea. Când Cezar trece din Galia în
Britania şi se dezlănţuie o puternică furtună pe braţul de apă dintre cele două ţări, soţii lui, de
asemenea, sunt cuprinşi de panică. Îi ceartă Cezar: oare nu ştiţi cine este cu voi? Oare nu
pricepeţi că nimic cu adevărat rău nu are putere asupra voastră câtă vreme sunteţi cu Cezar? (Nu
spune: cu mine, vorbeşte la persoana a treia, se obiectivează – ca în De bello gallico, se
desprinde parcă de sinele său.) Baltazar Gracian în Criticonul observă: „Bărbaţilor de seamă şi
primejdiile le ştiu de frică sau le poartă respect: moartea uneori nu se-ncumetă să-i înfrunte, iar
ursita se potriveşte după firea lor“, (trad. de Sorin Marculescu, Criticonul, edit. Univers, 1987,
pag. 47). Gracian citează şi el „tempestele” lui Cezar şi adăugă: năpârcile care l-au iertat pe
Hercule, otelurile pe Alexandru Macedon, gloanţele pe împăratul Carol Quintul. S-ar zice că
stihiile, primejdiile, armele ucigătoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atâta
vreme cât aceştia nu au împlinit sarcina încredinţată lor, cât timp nu şi-au predat mesajul. Cezar
pe corabia din Canalul Mânecii pare a deţine informaţia că nu şi-a jucat încă rolul în întregime,
că nu a predat lumii mesajul sădit de Istorie în cugetul şi în mintea sa.
Aceeaşi linişte la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: ştie prea bine că încă nu I-a
venit ceasul. De aceea doarme paşnic, de aceea îşi învinovăţeşte (deşi poate în pripă) discipolii
şi-i dojeneşte că nu au credinţă. Într-adevăr, când eşti într-o oarecare împrejurare pizmaşă cu
Acel căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire şi de crezământ, nu-ţi este îngăduit să te
mai îngrijorezi, să te mai îndoieşti, să cugeţi că sorţii au căzut potrivnici şi că vei pieri.
Scena deţine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix: noaptea e
întunecoasă şi rea, cerul acoperit, valurile uriaşe, vântul sufla nemilos, mica ambarcaţiune
tremura şi şovăie între viaţă şi abis. Hristos, la căpătâiul corăbiei, doarme nepăsător, departe
de îndârjirea realităţii iar ucenicii se zbat, îşi frâng mâinile, nu ştiu să facă altceva deşi sunt,
câţiva dintre ei, pescari, deprinşi cu de-ale marii – decât, să-şi trezească învăţătorul din somn.
Şi parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu toţii, iar El doarme!
Editorii şi comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este
menţionată puterea divinităţii asupra furtunilor. Aşa, spre pildă:
– Psalmul 88, 10: „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor Tu o potoleşti”;
– Psalmul 106, 29: „Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării”;
– Iov 26, 12: „Cu puterea Lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărâmat
furia ei”.
Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc: se dă aici în
vileag însăşi taina relaţiei dintre făptură omenească şi Mântuitorul ei, ba şi problema
capacităţii omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără pic de îndoială şi îngrijorare
în Acel pe Care şi L-a ales drept îndrumător şi învăţător. Duhul, da, e osârduitor şi gata să
creadă, să se încreadă; trupul, totuşi, ori zonele intermediare dintre carne şi spirit, regiunile
inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale şi
dubiilor scepticismului sălăşluitor până şi-n adâncurile entuziasmului celui mai sincer.
Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau mai bine, mult mai
bine zis, în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hristos, Îl însoţesc, Îl iubesc, dar la o
adicătelea, în faţa primejdiei reale şi peremptorii, când le vorbeşte de la atât de mică depărtare
şi atât de furios, de ameninţător, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este superior,
fierbinte, ideal într-înşii se clatină, se frânge şi-n cele din urmă se dă în lături spre a face loc
fricii şi mai ales neîncrederii, imposibilităţii de a percepe glasul care le spune: nu vă temeţi! O
putere mai mare decât a valurilor acestora învrăjbite vă ocroteşte, e aici alături de voi. Apostolii,
confruntaţi cu furtuna, reintră în rândul oamenilor ştiutori numai de ce se vede şi se aude şi se
simte, cunoscători numai ai datelor imediate ale sensibilităţii informate de instincte, reflexe şi
tropisme; grav – şi de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arăta a fi că ei sunt cei
care dorm de vreme ce nu realizează Cine le este tovarăş de drum, că se tem de ceea ce ţine de
o lume inferioară, că nu înţeleg că materia e subordonată Duhului.
Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi demonstreze cu
argumente irezistibile că nu Hristos e adevărul ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos şi mă voi
despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia vremelnic a căzut pradă
mica turmă a lui Hristos. În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane,
avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de
năprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!).
Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o
regie abilă dar în fapt superficială, aparenta, care-i în funcţie de durată, adică val care ca valul
trece. Tărăboiul desigur e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi vuiet, hău
şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde
şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot
acoperi în orice clipă mica, neputincioasă navă a vieţii omeneşti. A spune totuşi: NU, a repeta
(cum ne sfătuieşte Andre Suares) cuvântul lui Neptun către valurile dezlănţuite: ‘nu, nu, nu’,
a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adică iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela
ce se străduieşte a transmite impresia de ineluctabilitate şi iremediabil, iată arta de a fi creştin:
încrederea în Hristos chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de sart, când cerul e senin
ori uşor posomorât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră, iar stihiile
nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefericitului rege
Macbeth.
Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în Dumnezeirea sa. Ni se cere şi simţământul mai
omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip
eu – tu (Martin Buber), de la persoana – la persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de
fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii. E limpede că
există o deosebire – măcar că nu e decât o nuanţă, echivalentul unui semi-ton – între credinţă şi
încredere. Cei de pe corabia ameninţată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat
dovadă.
Încrederea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât credinţa: un anume soi
de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hidoşeniile şi
asupririle lumii neînsufleţite, o încredinţare totală a eului care se predă (necondiţionat)
ocrotitorului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfântul cel mai iubit,
Puterii numai de El ştiută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă
selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezminţitei, neîndoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea
creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce nu poate fi străpuns de variatele şi
complicatele şiretlicuri şi subterfugii – adeseori spăimântătoare, sumbre, teribile – ale
sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi
profund pueril al fiinţei gânditoare.
“Cred în Hristos şi am încredere în El“ – se cade a fi deviza completă a creştinului. El ştie

că pe corabia în care străbate marea vieţii, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur;
undeva în ascunzişurile, în umbrele ei se află, dimpreună călătorind, Hristos. Şi aceasta îi
dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele
încercări, dar nu anihilate şi prefăcute în deznădejde, haos, rătăcire.
Dacă, strâns cu uşa, ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţa m-aş
încumeta să enunţ – referindu-mă la Holderlin şi Heidegger – că încrederea se înfăţişează
îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credinţa este facultatea sa
pneumatică.
Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă şi descumpănire prin care au trecut ucenicii
Domnului, ele ne învaţă a fi smeriţi (ne arată cât de şubrezi suntem toţi) şi totodată ne amintesc
aceste cuvinte pline de har şi adevăr ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forţa morală a unui
norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se
cuvine a lua în consideraţie gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat; se
cuvine a lua în consideraţie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge când va veni
momentul“.
Apostolii, cei şovăitori şi temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plăpânde (ar zice
Goethe, aşa cum e tălmăcit de St. Aug. Doinaş) sunt neclintiţii şi vitejii mucenici şi
mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos – Biruitorul“.
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Corabia pe

valuri
Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai
preţios înţeles.
Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus rămăsese în munte să se
roage. Târziu în noapte, iată că ucenicii văd plutind pe deasupra apei o făptură albă. Crezând că e
o nălucă, s-au înspăimântat şi de frică au strigat; când au văzut că e însuşi Învăţătorul lor şi se
apropie de dânşii, păşind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să
vin la Tine pe apă.” Iisus i-a zis: “Vino!” Iată-l, deci, pe Petru păşind şi el pe deasupra apei.
Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă şi bătea cam tare. Valurile se ridicau învolburate în sus
şi în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar până la Iisus mai era încă distanţă, îl
cuprinsese frica şi, pierzându-şi încrederea, începuse să se scufunde.
“Doamne, scapă-mă!” – strigă el îngrozit. Iisus se apropie de el şi-i întinse mâna, îl ridică în sus
şi-i zise: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Au intrat după aceea în corabie, iar
vântul a stat şi marea s-a potolit. Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înţelesuri.
Mai întâi, înţelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată petrecută pe Marea
Galileii şi salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astăzi mai are un înţeles tainic
care nu-şi pierde valoarea niciodată. Sfânta învăţătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că,
ori de câte ori cineva îşi pierde credinţa în puterea izbăvitoare a lui Iisus şi se reazemă pe
puterile lui se păgubeşte, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne
de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.
Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creştinii, căci o mare mulţime de popor călătoreşte
pe o mare bântuită de furtună şi, întocmai ca şi Petru, se scufundă în valuri şi e gata să piară
înghiţită. De ce să piară atâta popor? De ce să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut
credinţa în Iisus Hristos, fiindcă toţi vor să-şi aranjeze viaţa numai cu puterilor lor proprii, fără
puterea credinţei, fără Dumnezeu.
Aşa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să zidească un turn
şi să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru fără Dumnezeu, dar nu au reuşit,
fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile şi s-au împrăştiat toţi ruşinaţi. La fel, vedem în lume la
cea mai mare parte a oamenilor care vor să-şi clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile
lor, fără Dumnezeu.
Iată, omul a făcut multe şi uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieţii materiale; A cutreierat
pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se conduce universul, a pătruns
cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat ştiinţa şi tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun
lucru şi toate trebuiau făcute; nu găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului.
Dimpotrivă, omul merită toată lauda pentru isteţimea lui, pentru râvna prin care împlineşte
porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său şi să-şi pună talentul
pentru binele aproapelui său.
Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-se stăpân pe
pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este biruitor în propăşirea aceasta
materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer, n-a văzut de unde-i vine înţelepciunea,
strălucirea, sănătatea şi puterea. S-a încrezut orbeşte numai în sine şi bătându-şi pieptul cu
mândrie, şi-a zis:
“Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut vreodată?! Nu există
Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuinţă de El. Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât
despre viaţa veşnică, nimeni nu s-a întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe
pământ e raiul. Am ce-mi trebuie, bani şi de toate; să mănânc şi să beau, căci după moarte nu
mă mai aşteaptă nimic.”
Acesta este omul mândru, ticălos şi fără Dumnezeu. Aşa şi-au zis cei mai mulţi oameni şi, cum
au zis, aşa au şi făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu, L-au dispreţuit pe Hristos, L-au
dat la o parte, au dat la o parte învăţătura bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia
lui Hristos şi au pus în loc plăcerile, chefurile, poftele şi idolii veacului de pe urmă.
Să vedem acum dacă toţi aceşti oameni care s-au depărtat de Biserică sunt pe deplin fericiţi! Să
vedem dacă au ei pacea şi liniştea care alcătuiesc o viaţă tihnită, senină, toţi acei care au ajuns pe
culmi de progres pământesc. O! Nu! Sunt departe de aşa ceva, căci vedem cum s-au umplut
spitalele cu bolnavi cuprinşi de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată
găsi leacul.
Vedem cum s-au umplut puşcăriile cu mulţi tineri; vedem cum s-au înmulţit criminalii, hoţii,
desfrânaţii şi huliganii. Ziarele au scris şi scriu mereu cum copiii omoară pe părinţi şi părinţii pe
copii; cum soţia îşi otrăveşte bărbatul; iar unii bărbaţi îşi taie soţiile cu cuţitul sau toporul şi, aşa,
fel de fel de crime îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste
rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credinţa în Dumnezeu, căci vedem cum peste
tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.
Şi, totuşi, cea mai mare parte a lumii vorbeşte şi doreşte pacea. Dar pace fără Dumnezeu nu se
poate. Iisus Hristos este Împăratul păcii, El – Domnul slavei, numai El poate linişti marea
înfuriată şi tulburată a omenirii. Ori încotro te întorci, auzi numai de tânguiri şi nemulţumiri, că
viaţa e grea, că se suferă mult, că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în
lucrurile deşarte.
Avem şcoli, avem oameni luminaţi, învăţaţi, dar în loc să ne facem mai buni devenim din ce în ce
mai răi şi mai de temut. Sunt foarte mulţi oameni luminaţi, cu facultăţi, care ajung în puşcării
pentru păcate urâte şi murdare. Dacă n-au învăţat, mai întâi, ceea ce trebuia învăţat, adică
credinţa şi legea lui Dumnezeu, în zadar celelalte. Avem aşezăminte de creştere, de educaţie, însă
observăm cum tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea şi
desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.
Avem telegraf, telefon şi căi ferate, radioul şi televizor, născociri care ar trebui să-i apropie pe
oameni şi să-i facă mai buni, dar vedem că aceştia niciodată nu s-au învrăjbit şi nu s-au urât mai
mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în diplomaţie şi în conferinţe de pace şi, iată, că lumea se
măcelăreşte cu o cruzime şi o sălbăticie nemaipomenită. Mulţi şi-au pus nădejdea în ştiinţă şi, în
loc ca aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai uşor, le-a adus pierderea sufletească şi trupească.
Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la oraşele distruse de bombe, la cadranele ruinate,

la copiii şi femeile ucise de tancurile şi avioanele omului civilizat şi învăţat. Acestea sunt roadele
învăţăturii fără Dumnezeu şi pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme.
Nimeni nu putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaşte de ce domneşte starea aceasta
în lume şi se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i lipseşte omenirii?
Se găsesc fel de fel de păreri şi răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiţi că ne-am depărtat
de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Iisus din viaţa noastră, din treburile noastre, iar
fericirea fără Dumnezeu nu se poate.
Îndepărtaţi soarele de pe cer şi lumea se va prăpădi. Stoarceţi sângele din trupul omenesc, iar
acesta va muri. Sfărâmaţi temelia unei clădiri şi întreaga clădire se va nărui.
Ei bine, fraţi creştini, soarele vieţii noastre, puterea şi reazemul ei este credinţa în Dumnezeu.
“Fără Mine nu puteţi face nimic!” – a zis Mântuitorul ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin
gura lui David: “Dacă Dumnezeu nu zideşte casa, în zadar se ostenesc ziditorii.” Nu putem
zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă şi fără lumina Evangheliei nu putem şti care
este rostul vieţii noastre, neputând deosebi binele de rău.
Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să avem mereu în mintea noastră că vom da seama

înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de
Evanghelia şi Biserica Lui, de dragostea şi mila Lui, de bunătatea şi blândeţea Lui. Dar, dacă
oamenii nesocotesc pe Dumnezeu şi nu le trebuie Biserică şi rugăciune, spovedanie şi
împărtăşanie, se vor scufunda în valurile grele, căci toată civilizaţia, cultura şi progresul lor sunt
numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă, care
este credinţa în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viaţa aceasta fără furtuni şi necazuri.
Vremea vieţii noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Chiar şi la cei care
au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în furtună decât în linişte trăieşte omul
puţinele zile de aici, anii aceştia puţini.
Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieţii noastre: o parte cu necazurile şi întristările şi altă
parte cu, ispitele şi păcatele. Furtuna necazurilor şi a suferinţelor au cunoscut-o şi o cunosc
mulţi oameni; se tem de ea şi se feresc cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul
ispitelor şi patimilor lumeşti care-i duce tot acolo, la aceste suferinţe poate şi mai grele. Puţini
se înspăimântă şi puţini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredinţei în
Dumnezeu sau a puţinei credinţe, a îndoielii de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice.
Mulţi, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei şi când le merg treburile bine. Astfel, le
vine îndoiala, vine necredinţa, nu le mai trebuie Biserică şi nici Dumnezeu. Se duc pe la vrăji şi
ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, şi aleargă la diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăţi în
lume, atâta suferinţă şi lacrimi.
Una din marile suferinţe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există casă sau familie,
unde părinţii să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi şi obraznici, făcându-le mari
greutăţi. În altă parte lipseşte pacea dintre soţi: certuri, bătăi, despărţiri. În altă parte, furtuna
morţii s-a abătut şi a smuls pe unul dintre soţi, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie
învăluită de valuri şi ispite din toate părţile de viforul necazurilor.
Pricina tuturor relelor să ştiţi că este, aşa cum am mai spus, păcatul şi depărtarea de Dumnezeu,
căderea omului în necredinţă. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi
potrivnice, iar marea acestei vieţi să se înfurie şi să lovească greu corabia vieţii noastre, pentru ca
noi, îngroziţi de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu
credinţă arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: “Doamne, scapă-ne, că pierim!”
Aşa, deci, iubiţi creştini, să strigăm în durerile şi necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu
la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli şi descântece. Numai Iisus Împăratul Slavei şi Stăpânul
nostru ne poate scoate din toate necazurile şi poate linişti marea cea tulburată a vieţii noastre.
La El trebuie să strige soţia când vede că soţul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeaşi dragoste, nu
se mai roagă lui Dumnezeu şi nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia vieţii lor se
scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri, spulberându-se toate bucuriile.
În această situaţie, soţul sau soţia să strige din adâncul sufletului: “Doamne, casa mea se
scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de Tine şi sunt în pierzare!
Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut înfuriaţi asupra vieţii noastre şi a casei
noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne scufundăm.!”
În toate necazurile, în toate supărările şi greutăţile să strigăm plini de credinţă în Dumnezeu,

fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude şi ştie totul, cunoaşte tot ce se
întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă câteodată să ne recunoaştem vina, necredinţa şi
depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila şi bunătatea Lui.
Să rupem legătura păcatului prin spovedanie şi să ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de
Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, aşa sunt faptele noastre de
Dumnezeu.
Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în corabie, în timp ce
aceştia vâsleau, Iisus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de vânt aşa de puternic, încât corabia se
umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă L-au deşteptat pe Domnul zicând: “Învăţătorule,
scoală, că pierim!” Iisus S-a sculat şi a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-
a făcut linişte, a zis ucenicilor Săi: ” Unde vă este credinţa?!” Deci, erau cu Dumnezeu lângă ei
şi tot nu-L cunoşteau.
Aşa şi noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu şi nu ni
se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi şi ne
aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă
noi şi printre noi păcătoşii şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la
încercare. apoi să ne mai gândim şi altfel: de câte ori a strigat şi el la noi ca să ne întoarcem şi
n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El şi nu vrem să auzim.
Viaţa noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viaţă cu Domnul,
dacă suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin trăirea noastră faţă de legea Lui, venind la biserică,
spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieţii
acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră şi se face lumină în întunericul nopţii.
Când vine vreme rea în viaţa ta, creştine, şi toţi te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se iveşte
Mântuitorul tău şi-ţi spune şi ţie ca lui Petru: ” Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu
tine şi te scap.”
Aşa a zis ucenicilor şi aşa face şi cu noi până la sfârşitul vieţii. Când tu creştine vei avea
cârmuitor pe Mântuitorul, ce uşoară va fi viaţa ta atunci, căci El este calea spre ţărmul mântuirii.
El ştie când vine furtuna şi El singur ştie s-o nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată
cârma vieţii tale s-o conducă El şi îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile şi primejdiile.
Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi
de spaimă pentru că vasul era ameninţat să se scufunde. Numai un copil stătea liniştit şi zicea:
“E tata la cârmă şi nu mă tem.” Era copilul căpitanului de vapor. Toţi călătorii au rămas
mişcaţi de încrederea ce avea copilaşul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.
Aşa şi noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieţii
noastre. Să fim, dar, şi noi adevăraţii Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El şi cu
încredere neclintită în puterea Harului Său.
Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele şi plăcerile noastre, că atunci suntem în
cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri în viaţa aceasta: când moare unul
dintre soţi, când mor copiii, toţi strigă că sunt pierduţi, că fac din aceste lucruri pământeşti, în
general, un fel de idoli. Mare greşeală fac că nu-şi pun nădejdea şi încrederea în cârmuitorul
vieţii noastre, care este Dumnezeu.
Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă şi corabia este
învăluită în valuri, adică ameninţată să se scufunde în adâncul mării. Minunat înţeles ne dau
aceste cuvinte. Prin ele descoperim că aşa va trece Biserica şi credincioşii ei pe valurile vieţii
acesteia, unde, din când în când, se vor abate valurile potrivnice, de ură şi necredinţă, aşa că
ucenicii Domnului nu vor şti ce să mai facă de spaimă.
Aşa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toţi s-au risipit pe la treburile
lor, neştiind ce să mai creadă. Aşa era să se întâmple în timpul persecuţiilor celor mai cruzi
împăraţi păgâni care au omorât mii şi mii de creştini. Aşa era să se întâmple când s-au ivit atâtea
erezii ca să întunece învăţătura dreaptă a lui Iisus. Mai ales, aşa cum se va întâmpla – după cum
spune Sf. Scriptură – în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere ca şi Stăpânul ei,
Hristos, şi să fie împresurată din toate părţile de păgâni, de eretici şi de o mulţime de vrăjmaşi, nu
numai din afară, ci chiar din interiorul ei, căutând să o distrugă.
Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei şi să nu credem că
doarme şi nu ne aude, ci doar pune la încercare credinţa noastră. Să fim, deci, tari şi să
îndrăznim, şi atunci vom vedea lumină în noaptea cea întunecată a vieţii noastre. Să nu facem ca
aceia care se împotrivesc şi nu lasă copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari
păcate fac aceşti părinţi şi, negreşit, vor culege roade amare mai târziu.
Aşa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete şi mamă văduvă. I-a crescut în văduvie şi
sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut învăţătura lui Dumnezeu cum trebuie.
Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă şi deşartă şi se pierde, dacă va mai merge mult pe
calea cea rea. Venind la Biserică, a înţeles şi mai bine credinţa. În acest timp, mama ei şi
celelalte trei surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o dispreţuiască, rupându-i ba
o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericeşti şi multe altele. Plângea bietul copil şi
striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Au crescut mari şi, după o vreme, au început să meargă şi cele trei surori la biserică, dar n-au
înţeles mare lucru şi nu s-au depărtat de toate plăcerile lumii acesteia. După ani de zile, mama
aceasta nenorocită începe să culeagă roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite,
înşelate de desfrânaţii care abia aşteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia
scufundată în păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici şi va
suferi şi în iad.
Să se trezească, deci, fiecare şi să nu se înşele, făcând ca soţul acela care a început să-şi persecute
soţia şi copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i prosteşte. Auziţi, unde a ajuns
necredinţa şi răutatea. Cât întuneric este în capul acestor oameni! Ce rău învaţă biserica lui
Dumnezeu şi cum prosteşte ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiţi acei care se îmbată, fac violuri
şi alte rele?
Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulţi, căci numai mintea cea bolnavă poate să gândească
aşa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o casă cu astfel de părinţi răi şi
necredincioşi, căci aceştia sunt criminali. Să ne apropiem smeriţi de Dumnezeu şi să-i închinăm
Lui cât mai mult din timpul nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu,
căci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite şi numărate.
Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci numai acest
timp este cu adevărat câştigat. Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea
cărţilor sfinte şi în fapte bune este de preţ înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea
sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuinţele noastre pământeşti rămâne
aici. Ştim că toate le vom îngropa aici, odată, ????? cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău
acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de folos.
Un învăţat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulţi oameni care scăpaseră din
ghearele morţii. Optzeci la sută din cei întrebaţi au răspuns că în clipele acelea, când s-au
văzut în gheara morţii s-au gândit cât de rău şi-au cheltuit viaţa şi cât de puţin au lucrat
pentru sufletul lor.
“În faţa mea – spune unul – nu vedeam decât faptele mele cele rele şi simţeam că mă topesc
sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet.”
Să ne aducem aminte că şi noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morţii şi fiecare ne-am
gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea şi nepregătirea noastră. Mă gândesc acum la
groaza cutremurului care a venit fără veste şi i-a prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în
desfrânări şi cu sufletele încărcate de rele. Toţi aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără
judecată în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârşitul multora dintre noi va fi
tot aşa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, aşa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poţi
atunci să te duci să scoţi banii de la C.E.C. şi să fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauţi
preot să te spovedeşti, să te pocăieşti, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în
clipa aceea, cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.
Să ne trezim şi să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeieşti din Sf. Biserică, că ne
trebuie multă hrană. Aţi văzut un copil rahitic care nu e hrănit, nu e bun de nimic; îl sufli şi cade
jos. Aşa şi cu creştinul nehrănit, care nu vine la biserică şi nu citeşte cărţi sfinte; nu este bun de
nimic şi orice vântişor de ispită îl dă jos. De aceea n-au creştinii putere să se lase de păcate, de
patimi rele, de desfrânare, fumat şi beţie, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia
sfinţenie. Cei ce se hrănesc puţin, le ţine puţin şi aşa se face că, ieşind din biserică, îi amestecă
iarăşi diavolul cu mocirla şi păcatul.
Dacă nu ne curăţăm sufletul şi nu-l spălăm cu lacrimi de pocăinţă prin spovedanie sinceră,
împărtăşanie şi fapte bune nu ne putem mântui. Dumnezeu îngăduie focul ispitelor ca să frece
rugina de pe noi prin suferinţe, necazuri şi greutăţi. Dar, ce puţini sunt acei care înţeleg să se
întoarcă la Dumnezeu!
Apropiaţi-vă, deci, de lumină. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu – învăţătura Lui, care
este izvorul fericirii şi a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumină şi merge la întuneric
şi la rău. Aleargă apoi pe la toate bisericile, dorind să-şi aducă preotul în casă pentru slujbă, dar
desfrânarea nu vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate aşa! Poţi să aduci toţi preoţii
bisericilor să-ţi facă orice fel de slujbă; dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în păcate de moarte, în
zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viaţa noastră, prin pocăinţă, şi atunci celelalte fapte
bune vor fi de folos.
Să-l rugăm pe Dumnezeu şi noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a
vieţii tulburată cu fel de fel de ispite şi necazuri. Să depărteze el toate vânturile cele potrivnice
care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept recunoştinţă, să-I aducem o viaţă trăită, după
poruncile Lui şi să credem cu tot sufletul că El este puternic şi ne va duce şi pe noi în portul
cel minunat, unde El – Iisus Hristos – este Împărat.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile noastre şi fă-ne să
înţelegem şi să cunoaştem calea Ta cea dreaptă, izbăvindu-ne pe toţi, şi casele şi sufletele
noastre, din furtună, din valuri, din necazuri şi din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii
vecilor.
Amin.
Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian - Predică la Duminica a 9-a după Rusalii – Umblarea
pe mare – potolirea furtunii
Întoarcerea ucenicilor cu corabia şi plecarea Domnului pe munte. Rugăciunea – scopul
primordial al creştinilor.
Puterile naturii care se manifestă în furtuni, vijelii, cicloni, tornade,etc., înspăimântă pe om. În
astfel de împrejurări, omul vede limpede neputinţa sa. În schimb, arătarea prin minune stăpânirii
absolute a Domnului asupra acestor forţe, constituie un mijloc convingător care ne îndeamnă să
ne sprijinim numai pe Atotputernicia Sa dumnezeiască. Minunea umblării pe mare şi pe valuri a
Mântuitorului Hristos, ne îndeamnă şi mai tare să ne întărim credinţa în puterea lui Dumnezeu.
Această minune are loc imediat după ce Iisus a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, săturând cu
ele cinci mii de bărbaţi afară de femei şi de copii, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist
Matei:
,,Şi îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul
celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Şi dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca
să se roage în deosebi (Să se roage nu numai singur, ci şi în mod special, aşa cum o face mai
ales în pragul marilor evenimente din viaţa Sa, păstrând astfel permanenta comuniune cu
Tatăl). Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm,
fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte (Între orele
3 şi 6 după miezul nopţii), Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare,
ucenicii s-au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit
îndată, zicând: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă
eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie,
a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se
scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-şi îndată mâna, l-a
apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Şi suindu-Se în corabie, vântul s-a
potolit. Iar cei din corabie I S-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”
(Matei 14,22-33).
După ce Mântuitorul a potolit setea poporului după Cuvântul lui Dumnezeu, după ce a potolit şi
foamea trupească prin minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, El voia să de-a drumul
mulţimilor ca să se întoarcă fiecare om la casa lui. Dar cine oare, după ce a participat la un astfel
de ospăţ în care se servea pentru suflet pâinea cerească a Cuvântului lui Dumnezeu, iar pentru
trup – pâine pământească, făcută prin minune, ar fi vrut să plece? Bucuria şi desfătarea pe care le
aduce harul lui Dumnezeu în sufletele hrănite cu Cuvântul Său, care este Adevărul, sunt atât de
vii, încât cei ce le simt, ar vrea să nu se mai sfârşească niciodată.
Un alt motiv pentru care Iisus voia a da drumul mulţimilor, ne este relatat de Sfântul Evanghelist
Ioan: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină şi s-L ia cu de-a sila ca să-L facă rege, S-a dus
iarăşi în munte, numai El” (Ioan 6,15).
Mai mult decât orice, Mântuitorul evita slava deşartă a lumii, căci avea cea mai adâncă smerenie,
dintre toţi cei smeriţi, de aceea şi de data aceasta Se retrage în munte.
Sfântul Evanghelist Matei notează în câteva cuvinte simple şi un alt scop pentru care Iisus S-a
retras în munte, astfel: ,,Şi dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte ca să Se roage în
deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo” (Matei 14,23).
În simplitatea acestor cuvinte se află o comoară de mult preţ, comoară duhovnicească. Iată unele
din nestematele acestei comori.
Mai întâi Domnul era Singur. Nici unul din câţi au trăit vreodată pe pământ şi trăiesc n-au avut şi
nu au de făcut vreun lucru asemănător aceluia pe care Hristos trebuia să-l îndeplinească în cei trei
ani ai activităţii Sale publice, şi totuşi Iisus căuta prilejul să rămână Singur, nu pentru că era un
egoist sau excentric, ci dimpotrivă, fiind desăvârşit, El nu putea avea asemenea scăderi. Cu
această retragere în singurătate din vreme în vreme, Iisus ne învaţă că şi noi, fiecare, avem
neapărată nevoie să întrerupem comuniunea necontenită cu alţii şi să ne gândim, din când în
când nu mai la noi, meditând la mântuirea sufletului. Cu toţii ştim cât de uşor uităm de noi
înşine în mijlocul grijilor vieţii şi în contact cu alţi oameni, mai cu seamă când aceştia trăiesc în
mijlocul grijilor şi afacerilor lumeşti.
În al doilea rând ,,S-a dus să Se roage”, rugăciunea fiind scopul primordial pentru care Iisus
voia să fie Singur. El S-a dus să Se roage, adică să înceapă o convorbire cu Părintele Său. În
acest caz, El nu mai era Singur. Când cineva este singur, vorbind numai cu Dumnezeu, este într-o
societate şi într-o convorbire foarte bună şi aleasă, căci mulţime de îngeri îi ţin tovărăşie în
această sfântă convorbire.
De asemenea şi noi rămânem de multe ori singuri, dar, din nefericire, nu avem totdeauna
scopul rugăciunii. De cele mai multe ori urmărim odihna, alteori avem scopuri vătămătoare,
ucigătoare şi catastrofale.
Oamenii caută singurătatea ca să-şi întipărească în mintea lor toate lucrurile rele şi
ruşinoase pe care le-au văzut şi le-au auzit.
Oamenii rămân singuri ca să născocească vreun nou mijloc de câștig, vreo nouă pricină de
a se mândri, arătându-şi vanitatea. Alţii rămân singuri ca să caute prilejuri de furturi,
tâlhării, omoruri şi de diferite alte fapte rele. Acest fel de singurătate îl are pe Satana ca
sfetnic şi colaborator, iar cei ce o practică sunt întovărăşiţi de mulţime mare de diavoli.
Despre singurătate, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Bun lucru este pustia şi singurătatea
când sunt legate numai de Dumnezeu”.
Aşadar, Domnul S-a retras în singurătate ca să Se roage, dar dacă Hristos este Dumnezeu, este
Stăpânul universului către Care se înalţă nu numai rugăciunile noastre a celor ce vieţuim pe
pământ, ci şi cele ale Bisericii Triumfătoare din ceruri, ce nevoie avea El de rugăciune?
El avea nevoie de rugăciune din mai multe motive:
1) mai întâi, pentru că El luase asupra Sa trup omenesc şi ca Om simţea nevoia de a comunica
cu Părintele Ceresc prin rugăciune;
2) El Se dă pe Sine ca pildă desăvârşită de virtute şi sfinţenie prin toate faptele Sale şi toţi
urmaşii Săi trebuie să privească şi să urmeze această pildă a Sa, deoarece El ne-a învăţat, atât
prin cuvintele, cât şi prin exemplul Său şi rugăciunea obştească, căci El Însuşi lua parte la
rugăciunile şi cultul comun de la sinagogi şi Templul din Ierusalim, dar ne-a învăţat şi cum să
ne rugăm în particular, zicând: ,,Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa,
roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la
arătare” (Matei 6,6).
Aşadar Mântuitorul ne-a arătat că rugăciunea, atât cea obştească cât şi cea particulară, este
absolut necesară, fiecare din ele îndestulează câte o nevoie a sufletului, după cum ne învaţă El
Însuşi, zicând: ,,pe acestea trebuia să le faceţi, fără ca pe acelea să le lăsaţi” (Matei 23,23).
Mai era un motiv foarte important pentru care Domnul Se ruga şi Se roagă şi astăzi şi anume
de a ne trezi în sufletele noastre îndrăzneală, nădejde şi pace.
Chiar dacă oamenii ne părăsesc, chiar dacă ne lipsesc toate mijloacele materiale de care avem
nevoie, Hristos nu ne părăseşte. Cu ochiul Său neadormit, El ne urmăreşte din înălţimea cerului,
precum a urmărit din vârful muntelui unde Se ruga, pe ucenicii Săi, care erau în primejdie pe
mare. Ajunge ca noi să ne îndreptăm către Hristos prin credinţă şi răbdare şi să fim pe deplin
încredinţaţi că rugăciunea noastră fierbinte nu se va pierde zadarnic în văzduh. Dacă omul este în
stare să comunice prin telefonul fără fir cu semenul său din America sau din altă parte a lumii, ar
fi oare cu neputinţă ca Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh să nu audă rugăciunile noastre? Nici vorbă. Dacă Mântuitorul, fără de păcat fiind S-a rugat,
cu atât mai mult trebuie să ne rugăm noi păcătoşii. Dacă ne-am ruga 24 de ore din 24 şi atunci
trebuie să considerăm că ne-am rugat foarte puţin.
Primejdia ucenicilor
În continuare, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează următoarele: ,,Iar corabia era la multe
stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Matei 14,24).
Situaţia critică a ucenicilor constituie prilej de a ne adăpa cu multe învăţături religios-morale.

Ucenicii au petrecut o zi tare fericită, bucurându-se de o îndoită minune:
 învăţătura minunată a lui Iisus;

 înmulţirea pâinilor.
Seara era liniştită, se îmbarcaseră în corabie pe o vreme frumoasă şi au ajuns în mijlocul mării;
dar iată: dintr-odată un vânt violent a stârnit o furtună mare, din cauza căreia corabia era zguduită
şi purtată pe valuri ca o coajă de nucă, iar ucenicii s-au înspăimântat cumplit. Care dintre ei şi-ar
fi închipuit că după o zi atât de frumoasă şi de minunată, vor întâmpina o criză atât de acută şi o
primejdie aşa de mare? Şi totuşi, astfel de evenimente au loc în viaţa noastră cotidiană.
Viaţa noastră aici pe pământ este o mare sălbatică. Noi plutim pe ea, liniştiţi şi fără griji la
început. Mulţi dintre noi îşi vor petrece vremea copilăriei şi a tinereţii în linişte, bucurie şi
speranţă. Amăgiţi de această linişte, ne facem visuri atât de mari, încât uităm de multe ori
realităţile vieţii pe care trebuie să le înfruntăm.
Alţii ajung la mijlocul vieţii lor, cu corabia umplută de persoane şi obiecte, ca ucenicii Domnului,
cu cele 12 coşuri de firimituri, rămase după minune. În casa noastră mulţi petrecem pe banii
noştri în sănătate şi mândrie, cu copiii şi rudele noastre; dar dintr-odată, aerul se schimbă: o
primejdie neprevăzută zguduie şi nenoroceşte toată viaţa noastră individuală şi familială, ca pe o
barcă în mijlocul valurilor. După prima nenorocire urmează a doua, apoi a treia, iar apoi şirul de
necazuri se ţine lanţ, punând la încercare puterea noastră de rezistenţă. Atunci viaţa noastră se
preface într-o mare tulburată, care încearcă furioasă să înghită în adâncul suferinţei şi al
deznădejdii, sărmana bărcuţă a sufletului chinuit.
Să nu creadă nimeni că acest fenomen se mărgineşte numai la câteva persoane. El este atât de des
întâlnit, încât apare ca o moştenire nelipsită omului pe pământ. Precum nu există nici un marinar
care să fi umblat mult pe mare fără să întâmpine vreo furtună şi să lupte cu valurile, aşa nu există
om care să se nască în lumea aceasta fără să plângă atunci când părăseşte încăperea întunecoasă
din pântecele maicii sale ca să vadă lumina zilei şi tot aşa nu este om care să treacă prin această
viaţă întunecoasă fără să plângă, până în ceasul în care va trece în cealaltă viaţă – viaţa veşnică,
căci Mântuitorul zice: ,,În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan
16,33).
Acest adevăr ni-l demonstrează şi experienţa zilnică, căci în orice parte a globului pământesc te-
ai afla, dacă-ţi îndrepţi ochii de jur împrejur asupra semenilor tăi, vei vedea următoarele:
 pe unul bolnav, suferind de o boală incurabilă şi dureroasă;

 pe altul orfan;
 pe alta văduvă şi fără sprijin;
 pe altul sărac, luptându-se zilnic ca să facă faţă lipsei şi foamei din familia sa;
 pe altul sau pe alta îi vei vedea nefericiţi în căsătorie sau că au copii răi şi neascultători;
 oameni exilaţi, nedreptăţiţi şi calomniaţi;
 oameni căzuţi în datorii financiare grele, părăsiţi şi lipsiţi de prieteni,etc.
O a doua învăţătură, la fel de importantă este aceea că ucenicii, când au fost surprinşi de
furtună, călătoreau la porunca lui Iisus. El îi silise să plece şi totuşi ei au întâmpinat o atât de
mare primejdie. Aşadar, cine ar putea să explice această nedumerire: dacă i-a trimis Iisus pe
ucenici, pentru ce să întâmpine ei aşa primejdie? Dacă ar fi fugit de Hristos ca să trăiască de
capul lor, dacă ar fi mers acolo unde Domnul nu le-a poruncit să meargă precum a făcut
odinioară proorocul Iona, atunci ar fi fost de aşteptat să sufere urmările neascultării lor, dar
ucenicii au îndeplinit cu credincioşie porunca lui Iisus, atunci de ce Dumnezeu i-a încercat cu
această furtună?
Se întâmplă foarte des şi în mod obişnuit ca ucenicii lui Hristos, adevăraţii creştini, drepţi şi
virtuoşi, să întâmpine piedici şi furtuni la împlinirea datoriilor lor, în drumul ascultării şi al
supunerii voii lui Dumnezeu. Ştia Iisus foarte bine că ei vor întâmpina astfel de necazuri când vor
propovădui Evanghelia la toate neamurile (Matei 28,18-20; Marcu 16,16-17). Domnul însă nu se
uită cu indiferenţă la suferinţele lor, ci dimpotrivă, ei constituie obiectul interesului din partea Sa
şi obiectul iubirii Sale lucrătoare. Dar totuşi Mântuitorul îngăduie ca ei, mai mult decât alţii ca
ei, mai mult decât alţii, să întâmpine piedici, împotriviri, necazuri şi suferinţe. El îngăduie
acest lucru, fiindcă are în vedere un scop înalt şi sublim, vrând să-i facă părtaşi ai sfinţeniei
Sale, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: ,,Voi încă nu v-aţi împotrivit până la sânge
luptându-vă cu păcatul şi aţi uitat îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: Fiul meu, nu
dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja atunci când El te mustră; căci Domnul îl
ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi-l bate pe fiul căruia îi poartă de grijă. Dacă e să-nduraţi, e
pentru certarea voastră; Dumnezeu Se poartă cu voi precum cu nişte fii. Şi care este fiul pe
care tatăl său nu-l ceartă? Dar dacă voi sunteţi scutiţi de această certare de care toţi au avut
parte, atunci sunteţi copii nelegitimi, iar nu fii. Pe de altă parte, noi i-am avut pe părinţii după
trup care să ne certe şi pe care i-am respectat; oare nu cu atât mai mult ne vom supune Tatălui
duhurilor, şi prin aceasta să trăim? Pentru că ei ne pedepseau pentru puţine zile, după cum li
se părea lor, dar Acesta spre folosul nostru o face, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.
Certarea, oricare ar fi ea, nu pare la început că e spre bucurie, ci spre-ntristare; dar mai
târziu, celor ce au fost încercaţi (Mai precis: celor exersaţi, antrenaţi în vederea unui scop.)
prin ea le pune-nainte roada cea paşnică a dreptăţii” (Evrei 12,4-11).
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare, potolirea
furtunii
Pericopa evanghelică de astăzi ne istoriseşte, prin Evanghelistul Matei, o minune plină de

semnificaţii deosebite pentru viaţa noastră de fiecare zi. Parcă nici o întâmplare din viaţa de pe
pământ a Mântuitorului nu conţine împrejurări mai pline de asemănări şi de învăţăminte pentru
noi, cei de azi, ca ivirea Sa neaşteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopţii, şi într-
un moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace şi încolo de valuri
furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic.
Domnul Iisus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulţimile care-L ascultaseră o zi
întreagă, a silit, zice Evanghelia zilei de azi, pe ucenici să urce pe corabie şi să treacă înaintea Lui
pe ţărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14, 22). Dar pe la
miezul nopţii, o furtună s-a ivit pe mare, şi corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe
când apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în
primejdie şi porni spre ei pe deasupra valurilor.
Neliniştiţi de primejdia în care se aflau, apostolii nu mai ştiu ce este cu ei şi, în loc să recunoască
pe Iisus, ei strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”. Domnul Iisus se grăbeşte să-i liniştească şi
făcându-le semn cu mâna le zice: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe
Iisus, apostolii şi-au venit în fire din acest zdruncin pământesc, şi Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai
hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne, de eşti tu, porunceşte-
mi să vin la Tine pe apă”.
“Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Domnul.
Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau fără să le poată înfrunta. Înfricoşat că
puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru îşi încetini mersul. Simţi
apoi că îl părăsesc puterile, că-i slăbesc mâinile şi picioarele şi că se prăbuşeşte în adânc.
“Doamne, mântuieşte-mă” (Mat. 14, 30), strigă el îngrozit.
Mântuitorul, văzându-l în primejdie şi auzindu-i rugămintea, întinzându-i mâna grabnic, îl apucă

şi-i zice: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se în corabie, s-a potolit furtuna”.
S-a întâmplat şi altădată ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe valurile mării. Iisus era
atunci cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i:
“Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este
frică, puţin credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. “Cine este
Acesta – se întrebau ei – că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27).
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este împăratul atotputernic al
întregii firi. El nu este numai al lumii omeneşti, ci al întregului univers. Chiar şi valurile îl ascultă
şi se liniştesc la porunca Lui; numai omenirea nu-L ascultă întotdeauna, nu se linişteşte. Lumea
este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea. Viaţa
noastră este nestatornică şi plină de primejdii ca şi o corabie purtată încoace şi încolo de vânt şi
furtună.
Interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte jucării. Sufletul
nostru este un noian de nelinişti şi frământări, în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se
luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce
pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile
furtunoase ale mării lumeşti.
Duh de vifor amăgitor suflă în lume. Furtuni multe bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi
dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi fricii. Peste toate acestea apare
Izbăvitorul, Domnul Iisus Hristos, care se îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă
temeţi!” El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică.
Cuvinte extraordinare (“Îndrăzniţi…”), care se adresează şi nouă, celor de astăzi, ne încurajează
în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi depăşi
orice situaţie critică în care ne-am afla. Dar cuvintele acestea sunt şi o chemare la o cercetare a
noastră, o coborâre înlăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă: cum stăm, fiecare
dintre noi, cu viaţa duhovnicească, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu creştinismul nostru.
Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce
pretindem şi credem că suntem şi ceea ce suntem în realitate. Sunt, fireşte, mulţi dintre noi care
nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredinţă, indiferenţă,
fie din cauza fricii. Aceştia sunt cei mai nefericiţi. Fiindcă, din câte suferinţe sunt, puţine sunt
mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă.
În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslaşi ai luntrei noastre, bătută de
valuri şi ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuţi înalte: răbdare, curaj, credinţă
şi nădejde. Poticnirea lui Petru, afundarea lui în adânc, nu-i un caz izolat, care se referă numai la
el. Este poticnirea noastră de fiecare clipă în multe şi felurite păcate, până la păcatele de moarte.
Am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi că Petru pe valuri s-a îndoit şi înfricoşat, se temea
fiindcă privea numai la marea agitată de furtună. El se credea singur, uitase de Cel ce îl chemase,
Iisus, şi care i-a spus: “Îndrăzneşte, Eu sunt, nu te teme!” Faţă de obstacole, de greutăţi, Domnul
nostru Iisus Hristos ne cere o atitudine curajoasă, dârză, de îndrăzneală, de luptă: “Nu vă
îngrijoraţi!” (Mat. 6, 25). Fiţi mereu atenţi la primejdiile care vă ameninţă. Privegheaţi şi vă
rugaţi (Mat. 25, 13).
Iată expresii prin care trebuie să recunoaştem voinţa lui Dumenzeu, ca fiii săi să nu se lase biruiţi
de nici un obstacol, ci să lupte, să-şi încordeze puterile spre a depăşi piedicile, spre a le birui,
spre a le face inofensive. Dar trebuie să ştim că în lupta împotriva acestor greutăţi nu suntem
singuri, ci suntem mereu ajutaţi, în mod tainic, dar real, de către Domnul nostru Iisus Hristos:
“Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mat. 28, 20). Dar cu ajutorul
Domnului nu înseamnă că suntem absolviţi de orice efort personal. Domnul ne ajută, ne
ocroteşte, ne izbăveşte, dar nu se substituie efortului nostru personal. El nu ia asupra Sa
sarcinile pe care datoria cere să le purtăm noi înşine. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de
greutăţi, să ne măsurăm cu ele, să ne adunăm toate puterile şi să le înlăturăm. Nu prin
ocolirea sau prin fuga din faţa obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăţi,
prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reuşita finală.
Din Evanghelia de astăzi desprindem mai multe învăţături: să avem credinţă şi să ne rugăm
totdeauna lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile Sale; să-I cerem ajutorul în
toate nevoile şi necazurile noastre, cum l-a cerut şi Sfântul Apostol Petru, când era în pericol de
moarte. Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură
mai mică sau deloc, dar cine o are şi şi-o întăreşte mereu prin strădaniile sale ajutate de harul lui
Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, el rămâne tare ca o
stâncă.
Învăţăm apoi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lui i se supun şi vânturile şi apele.
Biserica se identifică cu barca bântuită de vânturi, pe care o conduceau apostolii pe marea
înfuriată. Astăzi Mântuitorul vede pe credincioşii din corabia Bisericii, vede marea lumii plină de
valuri, vede durerile şi suferinţele neamului omenesc; toate acestea se întâmplă cu ştirea şi
îngăduinţa lui Dumnezeu.
Un creştin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primeşte ca pe o pedeapsă trimisă de
Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul suferinţelor, spre a ne purifica.
De ce e grea suferinţa? se întreabă cineva şi răspundem: pentru că o purtăm singuri, fără a cere
ajutorul lui Iisus, strigând, ca şi Petru: “Doamne, ajută-ne!” Ce linişte şi pace şi-au recăpătat
ucenicii o dată cu liniştea mării, dar mai ales avându-L pe Iisus în mijlocul lor conducându-le
corabia. Şi mai trebuie ca un creştin adevărat să aibă o credinţă vie, lucrătoare, ferindu-se de
frică, îndoieli şi de indiferenţă.
Să zicem cu Sfântul Chiril al Ierusalimului: “De este cineva care se îndoia, să creadă acum!
Dacă vreunul era credincios, să-şi adauge temelii pentru mai multă credinţă! Fost-ai
încreştinat şi te numeşti ucenic al Mântuitorului? Onorează-ţi numele! Să nu se hulească din
pricina ta Domnul Iisus Hristos! Ci faptele tale aşa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei,
văzându-le, să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Amin.
Părintele Iosif Trifa – Predică la Duminica a nouă după Rusalii - Umblarea pe mare,
potolirea furtunii
Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur ştie calea spre
ţărmurile mântuirii.
Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n-
a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi
am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se
trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte.
Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre:

 de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor,
 iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor.
Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu
cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de
acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această
furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai
puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna
necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul.
O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd
corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile
patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se
cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată
pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci
şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă
ca pe uscat.
Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător pe marea acestei vieţi pline de vânturi şi furtuni. Şi viaţa ta
este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-
ai de ce să te temi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu
lumină şi scăpare, aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. Când vine vremea rea, când
noapte se face în viaţa ta şi toţi te părăsesc, deodată se iveşte El, Domnul şi Mântuitorul tău, şi îţi
strigă: „Nu te teme şi nu te înspăimânta, căci Eu cu tine sunt, să te scap şi să te mântui!“
(Ieremia 1, 8). O, ce uşoară este viaţa când o trăieşti cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de
cârmaci şi cârmuitor al vieţii tale! Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor,
căci El singur ştie calea spre ţărmurile mântuirii. El singur ştie când vine furtuna şi El singur
ştie să o liniştească. Să-I dai cârma vieţii tale şi îndată vei scăpa de toate grijile, de toate
necazurile şi de toate primejdiile. O, ce linişte, ce putere şi ce încredere capeţi când Domnul
Iisus e la cârma vieţii tale!
Undeva am citit că, pe vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi
spaimă. Numai un copil stătea liniştit. „E tata la cârmă – zicea el – şi nu mă tem!“ Era copilul
căpitanului care cârmuia vaporul. Călătorii au rămas ruşinaţi şi mişcaţi de încrederea ce o
avea acest copil în tatăl său, iar ei, oameni mari şi creştini, pierduseră încrederea în Tatăl
Ceresc.
Aşa e şi cu noi: când Tatăl e la cârmă, când voia Lui şi legile Lui cârmuiesc corabia vieţii
noastre, n-avem de ce să ne temem.
 Se spune mereu că lumea aceasta e plină de primejdii; eu zic însă că nu este decât o
primejdie adevărată în această lume: când L-ai părăsit pe Domnul, când din furtuna vieţii
tale lipseşte El.
 Se spune mereu că această lume e o vale a plângerii, plină de necazuri. Însă eu zic că nu
este în această lume decât un singur necaz adevărat. Când L-ai pierdut pe Domnul, când
păcatul te-a despărţit de Domnul şi trăieşti o viaţă fără El.
Când mi-a murit fie iertata soţie, poporul se plângea şi mă bocea ca pe un „pierdut“ şi ca pe un
nenorocit care a „gătat cu viaţa“. Eu însă le-am zis: Dragii mei! Eu nu sunt pierdut, căci încă n-
am pierdut pe Mântuitorul meu… Pierdut e numai acela care-a pierdut pe Mântuitorul…
Un mare filozof, voind să arate preţuirea unei mame, a lăsat vestitele vorbe: „Am pierdut pe
mama; de acum n-am ce mai pierde!“. Eu însă zic că nu acesta e hotarul pierderii, ci e altul. E
acesta: „Am pierdut pe Mântuitorul; de acum n-am ce mai pierde!“. Numai cine a ajuns la acest
hotar e cu adevărat pierdut pe vecii vecilor. Greşeala oamenilor e că nu se ştiu rezema destul de
tare de Mântuitorul, de Acest Cârmaci al vieţii noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare.
De când eram la ţară, mi-aduc aminte de un om care a murit de necaz că pierduse cinci mii de lei.
Sărmanul! El n-avea şi nu cunoştea pe Mântuitorul de reazem şi cârmuitor al vieţii sale.
Sunt iarăşi alţii care Îl cheamă pe Domnul la cârma vieţii lor, dar numai pe vreme de boală şi
necaz mare. Atunci strigă: Vai!… Vai!…, însă îndată ce trece furtuna iarăşi Îl alungă pe Domnul
de la cârmă şi se cârmuiesc ei spre păcate şi pieire.
Dragă cititorule! O credinţă vie şi lucrătoare are acela care şi-a încredinţat Domnului cârma
vieţii sale şi înaintează cu El spre ţara veşniciei. Ai tu o astfel de credinţă?
Traian Dorz - Eu sunt, nu vă temeţi!
„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)
Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va Fi» (Apoc. 1, 8
etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi credincioşii Lui să ştie că El Este
(Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc
veşnic. Eu Sunt neîncetat şi pretutindeni…»
Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul lor, că ESTE
Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare –
să îndrăznească, să nu se teamă de nimic niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.
Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile străvechi şi ei tot
Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp,
s-au rugat în acelaşi timp şi au fost izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că
numai Hristos a făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.
În timp ce noi ne rugăm aici, alţii se roagă departe altundeva, dar fiecare simte că-i ascultat de
Acelaşi Domn, Care este Hristosul nostru. Pentru că El ESTE în orice loc, în orice timp şi
lângă oricine Îl caută din toată inima şi doreşte părtăşie cu El. Având aceeaşi putere biruitoare
asupra oricăror împotriviri şi oricăror potrivnici.
Noi ne temem numai atunci când uităm că Hristos trăieşte pururea ca să mijlocească pentru
noi (Evrei 7, 25). Inima noastră se tulbură şi se zbuciumă numai atunci când uităm că Hristos
ESTE cu ai Lui şi că VA FI cu ei până la sfârşitul veacurilor (Mat. 28, 20). Ne temem numai
atunci când nu credem în Cuvântul făgăduinţei Sale şi în adevărul mai tare ca orice, că El
ESTE VIU şi VA FI VIU în vecii vecilor (Apoc. 1, 18; 5, 14).
Dacă Hristos n-ar fi, atunci n-ar mai fi nimic: n-ar fi nici cer, nici pământ, nici stele, nici
soare, nici viaţă, nimic – căci toate sunt şi se ţin numai prin El (Col. 1, 17; Evrei 1, 3; 1 Cor. 8,
6).
Dar Hristos ESTE! Slavă veşnică Lui că El ESTE! E dovadă lumea care există pentru că El
este, şi e dovadă Biserica Sa vie care există pentru că El există, şi e dovadă împlinirea
rugăciunilor noastre pentru care mijloceşte El la Tatăl, şi sunt dovezi bucuriile din inimile
noastre, din familiile noastre, din adunările noastre, şi e dovadă însăşi viaţa noastră, pentru că noi
trăim numai datorită faptului că Hristosul nostru trăieşte şi că El ne ţine (Fapte 14, 16-17).
Dar, vai, noi uităm adesea că Hristos ESTE! Uităm mai ales în primejdiile grele ale vieţii, şi mai
ales în noaptea încercării, şi mai ales în mijlocul vânturilor şi al valurilor potrivnice adică tocmai
atunci când ar trebui să fie mai puternică în inima noastră încredinţarea că El ESTE. Ne pierdem
încredinţarea în Hristos, în existenţa şi puterea Lui, tocmai atunci când avem cea mai mare
nevoie de ea. Iar atunci când vedem în jurul nostru numai valuri puternice, numai vânturi
furioase, numai năluci înspăimântătoare, numai primejdii de netrecut, tocmai fiindcă nu avem
credinţă neclintită în Hristos şi în intervenţia Lui izbăvitoare!
Simţindu-ne fără Hristos, inima noastră ajunge cuprinsă şi robită de frică. Frica măreşte
totdeauna lucrurile, căci diavolul se foloseşte de ea pentru a ne face să vedem primejdiile de mii
de ori mai mari decât sunt; frica ne face să vedem primejdii şi acolo unde nu sunt deloc. Căci
după ce aceste primejdii trec, vedem cât de mari le-am crezut şi cât de mici erau. Când avem
inima cuprinsă de frică, tremurăm, ţipăm, fugim, minţim, tăgăduim, ne lepădăm fără ruşine şi
fără cu-tremur. Căci frica este cel mai rău sfătuitor. Nici un slujitor al diavolului nu poate face,
adesea, ce face frica.
Cine nu are o puternică încredere şi cine nu-şi aduce puternic aminte că Iisus ESTE, acela cade în
ghearele ucigătoare ale fricii, iar un astfel de om se teme de orice şi ţipă de orice. Cu acesta,
diavolul apoi face tot ce vrea.
Dragi ucenici încercaţi, nu uitaţi că Hristos EXISTĂ! Nu uitaţi aceasta niciodată! În orice
primejdii şi pericole veţi ajunge, nu uitaţi că Hristos EXISTĂ şi că este cu voi, ca să vă scape!
(Ier. 1, 8). Nu vă temeţi de nici o nălucă şi, mai ales, nu vă faceţi năluciri! Nu vă temeţi mai ales
de nălucile pe care voi vi le faceţi în primejdii şi în întuneric!
Diavolul se luptă să vă facă să credeţi că primejdiile sunt mult mai mari decât sunt ele şi le umflă
tare de tot spre a vă îngrozi, ca voi să cădeţi. După ce trece primejdia vedeţi şi voi cât de
neîntemeiată v-a fost teama. Şi de multe ori vă este ruşine de voi înşivă că v-aţi temut atât de
mult. Dar atunci e prea târziu.
De obicei primejdia de care te temi cel mai mult nici nu există. Doar diavolul îţi aruncă în minte
gândul fricii. Apoi face să-ţi pătrundă în inimă groaza. Iar spaima apoi îţi deformează vederea.
Nu mai vezi limpede, vezi numai năluci, lei, balauri, de care apoi te înfricoşezi până te pierzi de
tot. Nu v-aţi temut voi oare de atâtea ori de năluci? Nu v-aţi îngrozit voi oare de atâtea ori de
primejdii care de fapt nici nu existau? V-aţi gândit: acum trebuie să mi se întâmple aşa… trebuie
să păţesc aşa… mă tem că voi fi aşa şi aşa… Şi de fapt nu s-a întâmplat nimic din tot ce vă
temeaţi că va fi. V-aţi temut zadarnic, aţi tremurat degeaba, v-aţi înfricoşat de năluci, de ceea ce
nici nu exista.
După ce au trecut toate, poate că aţi zâmbit şi v-aţi ruşinat. Dar până atunci aţi tras o mare frică!
Dacă v-aţi fi încrezut în Domnul că ESTE, aţi fi fost scutiţi de toate aceste cumplite chinuri şi
năluciri care au înnebunit pe mulţi.
Ucenici ai Domnului Iisus, voi să nu vă temeţi! Câtă vreme Domnul Hristos există, voi nu trebuie
să vă temeţi de nimic, să tremuraţi de nimic!
Cine se teme de Dumnezeu nu are nici voie şi nici nevoie să se mai teamă de nimic. Căutaţi
numai să aveţi necurmat părtăşie cu Domnul! (Ps. 19). Nimic să nu vă rupă legătura puternică
cu El. Aveţi încredere că nimic nu vi se întâmplă în nici un loc fără voia şi ştirea Lui, Care a
rânduit şi rânduieşte totul! Duceţi o viaţă de rugăciune şi pregătiţi-vă cu veghere! Şi apoi nu vă
mai temeţi de nimic!
Mai presus decât vuietul vânturilor năpraznice şi mai tare decât urletele valurilor este Domnul
nostru Iisus (Ps. 93). Mai presus decât orice teamă şi decât orice vrăjmaşi puternici, voi să
ascultaţi la glasul Lui cel dulce şi la încurajarea lui Hristos, spunându-vă: «Eu sunt cu voi, să
nu vă temeţi!» (Mat. 28, 20).
O, Doamne Iisuse, Atotprezent şi Atotputernic, Te rugăm fii cu noi şi adu-ne aminte totdeauna
de acest mare adevăr, până când inima mea se va încrede puternic în Tine şi va căpăta o
nezguduită încredinţare în prezenţa şi puterea Ta faţă de noi în orice vreme. Stai totdeauna
între noi şi primejdiile noastre, între noi şi vrăjmaşii noştri, între noi şi ispitele noastre şi
scapă-ne cu puterea Ta de tot răul. Şi de cel văzut şi de cel nevăzut. Amin.
Traian Dorz, din « Hristos - Pâinea noastră»

Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii
… Dumnezeu lucrează împreună cu noi numai atâta vreme cât şi noi lucrăm cu El, potrivit voii
Sale şi planului Său. El binecuvântează munca noastră numai cât lucrăm cu materialul plăcut Lui.
Cu învăţătura Adevărului Său, care este: aurul, argintul şi pietrele Lui scumpe. Şi cu pilda vieţii
noastre ascultătoare, smerite, curate, evlavioase şi iubitoare.
Dar, îndată ce noi primim ispitele diavolului de a folosi alt material, altă învăţătură, alte
încredinţări, în locul celor bune de la început, nu numai că lucrul începe să capete altă formă şi
altă calitate, dar şi ajutorul lui Dumnezeu ne este retras. Duhul Sfânt ne părăseşte şi nu mai
lucrează cu noi, fiindcă El nu vrea să Se facă părtaş la stricarea unei Lucrări pe care El Însuşi a
început-o.
Şi nici nu vrea ca în Lucrarea pe care El a gândit-o şi a voit-o într-un fel, la care a lucrat o
vreme şi pe care a înălţat-o până la un nivel – să vină apoi alte duhuri s-o schimbe, s-o modifice,
s-o întoarcă altfel, dându-i un alt scop, o altă formă, un alt chip de cum a vrut El.
Atunci lucrătorii acelui sector încep să lucreze fără binecuvântarea Domnului. Se opintesc, se
sforţează, se zbat cu toată încăpăţânarea şi toată îndărătnicia ambiţiei lor – şi cu toată colaborarea
duhului lui Satan… – şi lucrează fără Hristos…
Lucrează la dărâmarea a tot ce s-a construit înainte, înlătură aurul, argintul şi pietrele scumpe ale
bunelor învăţături, ale dreptei credinţe, ale frumoaselor pilde din trecut. Înlătură sfintele nume ale
înaintaşilor, părăsesc sfintele rânduieli, batjocoresc sfintele valori, dispreţuiesc sfintele adevăruri,
leapădă sfintele principii. Şi iau lemnul, fânul, trestia… paiele unor învăţături crescute de ieri
alaltăieri şi le clădesc pe acestea în locul aurului lămurit în focul veacurilor, în focul încercărilor
şi în cel al roadelor…
Iau paiele aduse de vânturile ispititoare ale veacului acestuia, uşuratic şi stricat…
Iau paiele unor învăţături străine şi nestatornice, fără trăinicie şi fără roade.
Iau paiele acestea fără rădăcini, fără trecut şi fără viitor… Şi clădesc… pentru flăcările nimicirii.
Traian Dorz, din Hristos – Puterea apostoliei

Traian Dorz - Iisus umblând pe mare
Iisus pe ape„ După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, zăresc pe Iisus
umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.
Hristos poate realiza imposibilul.
Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El, prin Harul Său
au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte imposibile, ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12 etc.).
Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.
Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut
Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a
minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15, 18-19).
«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).
«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» - a spus demult şi David. Căci puterea lui Dumnezeu a fost
mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei care s-au bucurat de El. Aşa a putut
David să spună spre slava lui Hristos: «Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă
împresoară din toate părţile» (Ps. 3, 6).
«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» - a spus Sfântul Petru, care adesea a avut de luptat
cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).
«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» - spune şi Sfântul Iacov la fel (Iac. 4, 7).
Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal, pentru oameni este
socotit imposibil (Luca 10, 17-20).
Primejduiţi şi neputincioşi în mijlocul puterii nopţii în rafalele vânturilor vrăjmaşe şi în largul

apelor mării înfuriate, ucenicii plecaţi singuri se vor fi gândit în urmă cu adâncă părere de rău că
n-au luat pe Domnul cu ei. Şi vor fi privit cu multă frică dezlănţuirea furtunii care trebuie să fi
fost neobişnuit de mare. Chiar pentru ei care erau pescari, învăţaţi cu apele şi cu furtuna.
Dar Sfântul Matei ne spune că în timpul acesta Iisus Se ruga (Mat. 14, 23).
Scumpii mei, dacă voi aţi uitat să privegheaţi şi să vă rugaţi, puteţi ajunge în grele ispite (Luca
22, 40).
Iar atunci nu mai puteţi nici să privegheaţi, nici să vă rugaţi. Căci nici starea, nici locul, nici
duhul vostru nu vă mai îngăduie în ispită să vă mai puteţi ruga.
Să ştiţi însă că nici acolo Iisus nu uită de voi. Se roagă El în locul vostru şi pentru voi atunci
când, pentru că nu v-aţi rugat la timp, ajungeţi în primejdii grele.
El ştie că atunci când ne aflăm în astfel de stări, sufletul nostru nu se mai poate nici linişti şi nici
ruga.
Aduceţi-vă aminte din câte primejdii am scăpat noi şi din câte ispite, fără să fim nimiciţi. Totul se
datoreşte rugăciunilor şi mijlocirii lui Hristos, Domnul nostru iubit şi bun.
El a făcut chiar şi partea noastră.
Chiar şi ceea ce trebuia să facem noi, dar din nepăsare n-am făcut la timp.
Dumnezeu Se gândeşte neîncetat la noi şi ne va scăpa, căci El ne păstrează bunătatea Sa. Dar ar
putea să ne coste foarte mult, dacă noi urmăm şi mai departe tot aşa şi nu ne rugăm sau nu
veghem fără El.
Tocmai când ucenicii se luptau mai îngroziţi cu valurile şi cu vântul, Iisus a venit la ei, umblând
pe ape.
Tocmai peste valurile şi vânturile cu care luptaţi voi, ucenici ai Domnului, vine Hristos mult mai
puternic şi mai înalt decât ele: nu vă temeţi!
Vine la timp, niciodată nu întârzie, chiar dacă zăboveşte: nu vă temeţi!
Vine sigur, niciodată nu uită, chiar dacă pare că v-a uitat: nu vă temeţi!
Vine biruitor, niciodată n-a fost biruit, chiar dacă a părut slab.
Nu vă temeţi niciodată!
Luptaţi-vă numai cu toată puterea pe care o aveţi, după ce v-aţi pregătit prin rugăciune! Şi apoi
aşteptaţi cu încredere neclintită şi tare, căci oricât ar dura lupta, biruinţa va fi tot a lui Hristos
pentru voi!
O, Marele nostru Dumnezeu, Iisus Biruitorul, slăvit să fie Numele Tău! Îţi mulţumim că Tu ai
milă de slăbiciunile noastre şi mijloceşti pentru noi (Evrei 8, 6). Îţi mulţumim că Tu Te rogi şi
priveghezi, pentru ca noi să fim izbăviţi cu bine din încercările din care, de cele mai multe ori,
din vina noastră ajungem.
O, Te rugăm, să nu ne părăseşti niciodată, ci să Te rogi să fim izbăviţi din toate ispitele, fără să
cădem în ele, mai ales când primejdia va fi mai mare, iar noi, mai slabi.
Amin.
Traian Dorz, Hristos pâinea noastră
Traian Dorz - O Doamne, cu furtuni
O Doamne, cu furtuni m-ncearcă

lumina ce mi-ai dat-o Tu
şi cum mă-nvăluie vârtejul:
se luptă-n mine Da şi Nu.
Talazuri vin şi trec talazuri,

e-nfuriată marea grea,
mi-e luntrea vieţii-ameninţată:
se luptă-n mine Nu şi Da.
Urâtul deznădejdii şarpe
în taina vieţii-mi străbătu
cu-amara-i, neagra lui otravă:
Ce negru-i marele-ntuneric
ce înnoptează viaţa mea,
ce duh de spaime mă-mpresoară:
se luptă-n mine Nu şi Da.
Izbesc ale-ndoielii valuri

în tot ce sufletu-mi avu,
din ce în ce mai mari şi grele:
O Doamne, auzi-mă, ai milă,
Tu vezi că nu mai pot lupta,
îndură-Te, ajută-mi, vino
şi fă să biruiască Da!
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Traian Dorz - Nu ne trimite, Doamne
Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.
Căci fără Tine, Doamne,

atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.
Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.
Traian Dorz, Cântarea viitoare
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a IX-a după Rusalii - Priviţi-l pe Iisus

Un vas de croazieră traversa Atlanticul. Oceanul fusese atât de albastru şi de liniştit toată
dimineaţa, dar iată că după-amiază deveni deodată negru şi agitat. Furtuna teribilă i-a trimis pe
pasageri în camerele lor. Unii mai puţin fricoşi s-au strâns pe punte pentru a privi ce se întâmplă.
Trecând pe punte unul dintre ofiţerii navei, un pasager l-a întrebat: “Credeţi că vom avea o
noapte grea?” “Da, cred că va fi furtunoasă”, a răspuns el. Apoi i-a asigurat încă o dată: “Dar nu
aveţi de ce să vă temeţi. Este o navă solidă.” În acel moment un fulger lumină cerul. Acelaşi
pasager, acum mai nervos, exclamă: “Priviţi furtuna!” “Nu”, a răspuns ofiţerul. “Nu priviţi
furtuna: priviţi vasul!” Apoi cu mult calm a început să le povestească despre cum a fost
construită nava pentru a face faţă oricărei furtuni. Fără să minimalizeze situaţia tensionată
provocată de furtună, el îşi afirma încrederea fermă în nava pe care se afla. Avea suficientă
încredere în ea pentru a sta drept în faţa furtunii.
Şi noi trebuie să facem faţă furtunilor vieţii. Dumnezeu nu ne-a promis niciodată că dacă îl vom
urma nu vom avea parte de furtuni în viaţă. El nu şi-a scutit nici propriul Fiu de cruce. Dumnezeu
ne-a promis însă că ne va da tăria de a face faţă situaţiilor dificile. Oricât de grea ne-ar fi crucea,
harul pe care îl vom primi de la El va fi mereu pe măsură. Secretul supravieţuirii în mijlocul
furtunilor din viaţă este să privim spre navă în loc să privim spre furtună. Da. În loc să privim
spre problemele noastre şi să fim doborâţi de frică, alegem să privim spre Iisus şi să ne punem
încrederea în El, cel care poate potoli şi cea mai teribilă furtună.
Un exemplu excelent găsim în Evanghelia de astăzi. Când Petru l-a văzut pe Iisus umblând pe
apă, i-a spus: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Iisus i-a spus să vină.
“Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a
temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” Problemele pentru Petru
au început să apară atunci când nu s-a mai uitat la Hristos. El s-a uitat la valuri, la apă, la vânt; a
privit în inima sa temătoare în loc să îşi menţină privirea asupra lui Hristos care îl chema. A
devenit atât de preocupat de problemă (vântul) încât a uitat de soluţie (Hristos).
Se spune că omul ar avea trei ochi – ochiul simţurilor, ochiul raţiunii şi ochiul credinţei. Ochiul
simţurilor îl are în comun cu toate animalele; ochiul raţiunii îl are în comun cu toţi oamenii;
ochiul credinţei îl are în comun cu toţi cei care îşi dedică viaţa lui Dumnezeu. Prin ochiul
credinţei îl “vedem” pe Dumnezeu; şi viaţa o vedem astfel mai clar. Este important ca în viaţă să
privim spre ceea ce trebuie. Să ştim să alegem între furtună şi navă; între valuri şi Hristos – în
aceste alegeri stă supravieţuirea noastră.
Într-o zi, un om care mergea pe bicicletă a văzut o piatră în mijlocul drumului. Dorind să o evite,
şi-a fixat privirea asupra ei şi a pedalat mai rapid. Rezultatul a fost că a nimerit chiar în ea.
Impactul aproape că l-a aruncat de pe bicicletă. Şi-a dat seama că a privit într-un loc greşit. Ar fi
trebuit să se uite la drumul pe care dorea să meargă, nu spre piatra unde nu vroia să ajungă.
Adevărul este că suntem atraşi spre locul pe care îl fixăm cu privirea.
Atunci când autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să privim la Iisus (Evrei 12,2), el foloseşte
cuvântul grec “aforontes”, care înseamnă să ne fixăm privirea asupra lui Hristos, fără să mai
ţinem cont de nimic altceva dimprejurul nostru.
Cea mai bună metodă pentru a depăşi păcatul este să ne mutăm privirea de pe ceea ce ne ispiteşte
şi să ne-o aţintim asupra lui Hristos prin rugăciune. “Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei
12,2). Trebuie să nu ne concentrăm atenţia asupra obstacolelor pe care le întâlnim în viaţă. Cu cât
privim mai mult la obstacole, cu atât ele ne ameţesc mai mult şi ne copleşesc. Doar atunci când
Petru a privit spre obstacole, adică spre vânt şi spre valuri, doar atunci a început să se scufunde.
Cât timp şi-a aţintit privirea asupra lui Hristos, el a umblat pe ape ca pe pământ. Cu cât este
sarcina noastră mai dificilă, cu cât ispitele din jurul nostru sunt mai mari, cu atât mai important
este să privim la Iisus.
Cinci băieţi, care se jucau la ţară într-o zi de iarnă, s-au hotărât să vadă care dintre ei poate face
cele mai drepte urme prin zăpadă. Băieţii îşi puneau cu grijă pe rând tălpile una în faţa celeilalte,
cât mai drept posibil, dar ajungând la capătul drumul şi privind înapoi nu mică le-a fost
dezamăgirea: în locul unei linii drepte era una şerpuindă. Unul dintre ei lăsase însă în urmă o
linie dreaptă. Au sărit pe el să afle cum a reuşit. “Nu m-am uitat la picioarele mele. Am ales un
copac din faţă şi am mers direct spre el.”
Dacă dorim să lăsăm urme drepte în urma mersului nostru din fiecare zi, pentru ca alţii să vină
după noi, trebuie să avem minţile centrate pe Hristos, nu pe noi. Trebuie să “alergăm cu stăruinţă
în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12,1-2). Aşa după cum
marinarii menţin cursul spre destinaţia lor privind la stele, aşa şi noi creştinii trebuie să menţinem
cursul spre destinaţia noastră privind la Domnul Iisus.
Atunci când suntem în necaz, nu ne ajută să ne gândim neîncetat la probleme. Nu obţinem decât
mai multă supărare. Cu cât te gândeşti mai mult la slăbiciunile tale, cu atât devii mai slab.
Trebuie să îţi ridici privirea spre sursa tăriei tale. Trebuie să îţi fixezi privirea asupra lui Iisus, aşa
cum a făcut Petru pentru a putea umbla pe mare. Aşa după cum spunea cineva: “Când privim în
noi vedem slăbiciunile noastre şi ne descurajăm; când privim în jurul nostru vedem confuzie şi
devenim distraţi; când privim deasupra noastră şi îl vedem pe Hristos prindem puteri.”
Altcineva povestea cândva despre un moment din viaţa sa când ajunsese la fund. Vorbindu-i
despre această situaţie disperată prietenului său, acesta l-a felicitat. “Cum aşa? Mă feliciţi pentru
că sunt la fund?” “Da, prietene. Deoarece dacă ai ajuns la fund, înseamnă că mai jos nu poţi să
mai mergi. Singura direcţie în care poţi să mergi de acum este în sus. Deci mulţumeşte-i lui
Dumnezeu că ai atins limita de jos şi că de acum mai rău nu are cum să fie. Priveşte în sus spre
Iisus, cu credinţă. Puneţi viaţa în mâinile Lui şi lasă-l să te tragă din fundătura unde te afli şi să se
pună în vârful vieţii tale.” Oricât de jos ai fi căzut, priveşte spre Iisus şi vei fi ridicat!
Sarcina unui bărbat era să evalueze diamante. Zilnic examina sute de diamante, stabilindu-i
fiecăruia preţul după valoarea individuală. A fost întrebat la un moment dat cum putea să se uite
la atâtea diamante şi să nu se încurce, cum putea să îşi conserve simţul valorii diamantelor. El a
răspuns că la fiecare jumătate de oră îşi ridica privirea şi se uita la un diamant perfect pe care îl
ţine mereu pe masa de lucru. Privind acel diamant superb, simţul valorii i se refăcea! Iisus este
Fiul perfect al lui Dumnezeu. Privind constant la El şi măsurând lucrurile în lumina perfecţiunii
Lui, ne păstrăm simţul ce ne spune ce este cu adevărat important în viaţă şi ce nu. Priviţi spre
Iisus şi lăsaţi-l să vă formeze viziunea despre adevăratele valori ale vieţii.
Un misionar care a trebuit să îşi îngroape tânăra soţie cu propriile mâini, după doar câteva luni
petrecute pe o insulă din Oceanul Pacific, a spus: “Aş fi înnebunit şi aş fi murit lângă mormântul
ei dacă nu ar fi fost Hristos şi mângâierea Sa.” Priviţi spre Iisus în durerile voastre şi El vă va da
“pacea care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7). El singur are cuvintele vieţii eterne. Priviţi
spre El în mijlocul confuziei prin care treceţi pentru a găsi calea, în mijlocul slăbiciunii pentru a
găsi tăria, în mijlocul păcatului pentru a găsi iertarea.
Să ne întoarcem pentru un moment la lecţia Evangheliei. Când Iisus l-a văzut pe Petru
scufundându-se, El “îndată” a întins mâna şi l-a prins. Nu l-a lăsat pe Petru să meargă la
fund, ca să îl înveţe minte, ci l-a prins de îndată. Iisus este acolo unde este nevoie de El. A fost
şi va fi mereu acolo, până la sfârşitul timpurilor. El este ajutorul nostru mereu prezent.
Alergând în cursa vieţii, să privim mereu la El cu credinţă.
Închei cu cuvintele lui Annie Johnson Flint: “Nu mă uit înapoi; Dumnezeu cunoaşte
eforturile nerodnice, orele pierdute, păcatele, regretele; i le las toate Lui, care milostiv iartă şi
apoi uită. Nu mă uit înapoi; Dumnezeu vede întreg viitorul, drumul care, lung sau scurt, mă
va conduce acasă, iar El va trece împreună cu mine prin orice încercare şi va duce pentru
mine greutăţile care vor veni. Nu mă uit în jurul meu când teama mă asaltează, oricât de
sălbatic ar fi tumultul al mărilor agitate ale pământului; oricât de întunecată ar fi lumea,
plină de rele şi nenorociri. Nu privesc la ele; căci atunci m-aş simţi mizerabil; nu am în mine
nimic în care să îmi pun încrederea, nimic nu e ferit de eşecuri şi lipsuri, şi de strădanii
neputincioase care se prefac în praf. Ci privesc sus – la chipul lui Iisus, pentru că acolo inima
mea se poate odihni, temerile mele sunt potolite; şi acolo este bucurie, şi iubire, şi lumină în
întuneric, şi pace perfectă, şi fiecare speranţă e împlinită.”
Traducere: Oana Capan

IPS Andrei Rymarenko - Duminica a IX-a după Rusalii - Furtuna
Evanghelia de duminica trecută ne-a relatat un mare miracol: hrănirea unei mulţimi enorme, de
mii de oameni, cu cinci pâini şi doi peşti. Chiar şi discipolii lui Hristos, prin mâinile cărora a fost
realizat acest miracol, au fost uimiţi. Şi după cum ne spune Evanghelia, Hristos le-a cerut dintr-
odată să se urce în barcă şi să meargă înaintea Lui pe celălalt mal în timp ce El dădea drumul
mulţimii. “Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se
seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de
valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe
mare” (Matei 14,22-25).
O minunată imagine a Bisericii lui Hristos ne este prezentată aici. Barca reprezintă Biserica:
marginile ei sunt regulile şi canoanele Bisericii; discipolii suntem noi toţi creştinii; şi marea în
furtună este marea vieţii noastre. Şi acum Hristos este sus pe un munte, adică stă de-a dreapta
Tatălui. El vede barca Bisericii noastre şi o călăuzeşte. Evanghelia spune că discipolii au mers pe
malul celălalt, nu din voinţă proprie: “Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă
înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” (Matei 14,22).
Aceasta înseamnă că au făcut acest lucru din ascultare faţă de Hristos. Şi când s-au aflat în
pericol, a mers la ei pe apă. “Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că
e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă
temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a
zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus” (Matei 14,26-
29).
Să remarcăm acest moment: Hristos nu l-a chemat pe Petru, ci doar i-a permis să vină. Aici
ascultarea se transformă în îndrăzneală, aceasta venind de la Petru însuşi. El a simţit un val atât
de mare de credinţă, o înflăcărare atât de mare, încât orice i se părea posibil. Dar s-a întâmplat
ceva aici. Un val, un val mare l-a ascuns pentru o secundă pe Hristos de Petru. S-a trezit singur.
Deodată raţiunea rece a fost pusă în acţiune. Este ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine ce face oare?
Nebunie. Raţiunea a alungat de la el uşurinţa credinţei în care păşea, şi a început să se înece. A
scos un strigăt disperat: “Doamne, scapă-mă!” Şi imediat Hristos şi-a întins mâna spre el (Matei
14,30-31).
Ce s-a întâmplat cu Petru? Ei bine, ceea ce s-a întâmplat cu el se poate întâmpla cu fiecare dintre
noi: s-a înspăimântat, credinţa lui s-a zdruncinat. Şi aceasta pentru că a păşit în afara bărcii. Ce
lecţie profundă este ascunsă pentru noi aici: în viaţa de creştin trebuie să fie echilibru, linişte. Şi
pentru ca să se întâmple acest lucru, nu trebuie să păşim niciodată în afara bărcii Bisericii.
Trebuie să respectăm perceptele Bisericii, trebuie să trăim viaţa Bisericii. Şi atunci, chiar dacă ne
trezim în mijlocul mării furtunoase a vieţii, putem să strigăm: “Doamne, scapă-mă!” Şi El, Cel
Milostiv, va întinde spre noi mâna Lui salvatoare, aşa cum i-a întins-o lui Petru, şi vom fi în
barca Bisericii, şi va veni o mare linişte.
Traducere: Oana Capan
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IX-a după Rusalii

Fără îndoială, dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul care prin
măreţia lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte şi care, prin acţiunea lui transformatoare pe
toate planurile vieţii omeneşti, nu cunoaşte limite în timp şi spaţiu – fiind un bun comun al
omenirii dintotdeauna - este întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu în persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment copleşitor a împărţit în două istoria omenirii,
iar prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea de fiu al lui
Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum şi calea spre destinul lui ultim, veşnic,
destin care nu este altul decât împărtăşirea din însăşi viaţa lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.
Opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Iisus Hristos prin Jertfa Crucii, Iisus a încredinţat-
o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu şi activ până la sfârşitul lumii, El fiind însuşi izvorul şi
agentul oricărei desăvârşiri fizice şi spirituale. Prin puterea primită de la Iisus Hristos de a
conduce sufletele la mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Întemeietorul ei, instituţia
Bisericii nu face altceva decât să-şi îndeplinească misiunea încredinţată. În această calitate ea a
îmblânzit popoarele barbare supunându-le jugului blând al Evangheliei. Tot ea a fost aceea care
le-a adus lumina civilizaţiei şi culturii, învăţându-le cultivarea pământului şi meşteşugurile; le-a
înfiinţat primele şcoli elementare, iar mai târziu cele dintâi universităţi, încât putem afirma, fără
teama de a greşi, că ştiinţa şi cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.
Omul de azi îşi datorează comportamentul civilizat – impregnat încă de mireasma virtuţilor –
instrucţiunii şi educaţiei creştine, care secole de-a rândul a sedimentat în străfundurile fiinţei
umane deprinderi şi concepţii comportamentale, pe care le-a fixat şi transmis din generaţie în
generaţie până în zilele noastre. Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale
inestimabile moştenite, a uitat sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea ea le datorează
Mamei sale, Bisericii, şi a renegat-o şi continuă s-o renege. Omenirea ignoră, sau nu recunoaşte,
că întreaga zestre de valori spirituale ce formează nobleţea sufletului uman modelat de Biserică,
de creştinism, ar fi fost cu neputinţă fără întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate semnele care
îi amintesc mereu că este creştin – biserici, cruci, clopote, sărbători - omul de astăzi trăieşte ca şi
cum Iisus Hristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni şi ca şi cum nu ar fi trasat, cu cuvântul
şi pilda propriei Sale vieţi, modelul de viaţă demnă de un om fiu al lui Dumnezeu.
Pentru cei mai mulţi, Iisus Hristos nu mai este decât o poveste care începe aşa: “A fost odată ca
niciodată… a fost odată Hristos…”; dar că Iisus Hristos nu numai a fost cândva, ci este şi azi,
aici şi pretutindeni şi că, dacă nu vrem să pierim înecaţi în valurile patimilor şi în corupţia creată
de maximele morbide ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Iisus trebuie să rămână
pentru fiecare din noi o realitate vie, operantă, care să străbată şi să transfigureze fiinţa şi viaţa
noastră - aceasta au uitat-o foarte mulţi şi continuă s-o nesocotească.
Cu câte din gândurile care îi cutreieră creierii în cele douăzeci şi patru de ore poate dovedi
omul de azi că Iisus este pentru el Dumnezeu, şi că acest lucru îl crede cu tărie? De câte ori în
zi îi apare, în mijlocul îndeletnicirilor şi preocupărilor de tot felul, icoana blândă a lui Iisus
Hristos, al cărui nume îl poartă de la botez, şi de câte ori Îi cere lumina şi sfatul? De câte ori
într-o situaţie concretă se întreabă: ce-ar face oare Iisus în locul meu? De câte ori îi
mulţumeşte pentru succese, ori Îi cere ajutorul în ispite? Este el oare convins cu adevărat că
atârnă cu toată fiinţa şi activitatea lui de El, şi că fără El nu poate face nimic? Are el
încredere fermă în puterea salvatoare a lui Iisus în primejdii, cel puţin în măsura în care
copilul se încrede în ocrotirea mamei care îl ţine de mână? Şi aceste întrebări ni le putem pune
fiecare în parte.
Poate în sufletul nostru are loc acelaşi proces care s-a desfăşurat în sufletul apostolului Petru în
episodul istorisit în pericopa evanghelică citită azi. Acest Petru, care numai cu o zi în urmă îl
văzuse pe Mântuitorul înmulţind pâinea în pustiu, acum, când acelaşi Mântuitor îl cheamă să
meargă la El pe apă, se îndoieşte la un moment dat de puterea cuvântului lui Iisus, şi drept
urmare începe să se scufunde în valuri.
Fără îndoială, din aceeaşi pricină ne scufundăm şi noi – nu credem destul în atotputernicia divină
a Mântuitorului. Dar necazul cel mare este că noi îl urmăm pe Petru numai până aici – în îndoială
- nu şi mai departe. Căci ce vedem? După o clipă de spaimă şi îndoială, Petru, dându-şi seama că
salvarea îi poate veni numai de la Iisus, a strigat nu mai decât: “Doamne, mântuieşte-mă!” Şi
Iisus, apucându-l de mână, îl mustră: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Noi însă,
încrezuţi în propria noastră suficienţă, deşi simţim că sub picioare se cască prăpastia, deşi vedem
că drumul ne este presărat de primejdii şi curse, deşi valurile ne împresoară din toate părţile, nu
ne ridicăm ochii spre Iisus, nu schiţăm nici un gest că am avea nevoie de El, nu ne reînnoim
credinţa în atotputernicia Sa divină. Şi astfel lâncezim în întuneric şi ne expunem pierzaniei. Ne
lipseşte şi puţina credinţă a lui Petru. Pentru aceea merităm o mai aspră dojană decât el.
Copleşiţi de povara propriilor imbolduri şi dorinţe egoiste, la cea mai mică dificultate,
contrazicere, nerecunoştinţă, incorectitudine ori lipsă de consideraţie din partea aproapelui,
răbufnim, ne ieşim din fire. Dar dacă în asemenea situaţii am face un mic efort de a ne ridica
privirea la chipul smerit şi blând al lui Iisus care ne invită: “(…) învăţaţi de la Mine, căci sunt
blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29), şi dacă L-am
invoca cu încredere, am simţi numaidecât mâna Sa atotputernică şi ocrotitoare întinzându-se şi
potolind furia ce ne tulbură pacea inimii; L-am simţi pe El Însuşi sădind în sufletul nostru
răbdare, îngăduinţă, înţelegere, iertare, iubire.
Da, ne lipseşte credinţa şi încrederea în puterea harului divin, care transformă şi îmblânzeşte firea
cea mai răzvrătită, ne lipseşte şi voinţa de a conlucra cu acest har.
Mulţi se întreabă de ce şi acum, după aproape două milenii de creştinism, religia blândului
Nazarinean nu dă roadele aşteptate în viaţa omului de azi; încât se pare că asistăm la o reînviere a
hedonismului păgân, într-o formă nouă. Cauza nu zace nicidecum în creştinism ca doctrină. În
sine, creştinismul, cu mijloacele sale supranaturale – rugăciunea, Sfintele Taine - prin harul pe
care acestea îl conferă creştinului, îl poate transforma, îl poate sfinţi pe om. Iar dacă nu izbuteşte
totuşi s-o facă, pricina eşecului este în om. Dumnezeu nu poate străbate în noi dacă îi închidem
uşa, refuzând să primim lumina mesajului Său şi să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în
toate împrejurările. El ne-a înzestrat cu harul libertăţii ca să mergem liberi spre El, să-L alegem şi
să aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o şi nu siluieşte
sanctuarul inimii, nu intră în el cu forţa. Bate discret la uşă, aşteptând, bate din nou, şopteşte,
cheamă, luminează, avertizează şi din nou aşteaptă. Dacă însă sufletul se închistează în egoismul
său şi refuză să-I deschidă, e vina lui că rămâne în întuneric, rob al patimilor, acelaşi om vechi al
păcatului.
Dacă creştinismul nu ar putea prin mijloacele sale să-l facă pe om mai bun, desăvârşit şi chiar
sfânt, Iisus Hristos nu ne-ar fi poruncit: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri este
desăvârşit” (Matei V, 48), căci El ne cere să facem ceea ce ne stă în puteri, şi să-I cerem harul ca
să facem ceea ce întrece posibilităţile noastre fireşti. Acest har, dacă conlucrăm cu el, transformă,
înnobilează, divinizează firea noastră stricată prin păcat.
Sfinţii sunt pildele noastre concludente despre schimbarea profundă pe care o săvârşeşte
Dumnezeu într-un suflet care, conştient de mizeria sa, pe de o parte, şi de puterea harului divin,
pe de altă parte, cooperează cu toată voinţa şi fidelitatea cu acesta spre desăvârşirea sa.
Sfântul Francisc de Sales, de pildă, printr-o asceză stăruitoare şi prin stăpânire de sine constantă
şi îndelungată, a izbutit să-şi îmblânzească şi să-şi stăpânească cu desăvârşire temperamentul său
exploziv, puternic pornit la mânie, astfel încât a devenit un model viu de smerenie şi blândeţe.
Iar Sfânta Tereza a Pruncului Iisus, tot printr-o stăruitoare luptă cu sine, însufleţită de o totală
încredere în Iisus, a izbutit să-şi stăpânească antipatiile naturale într-un mod atât de perfect, încât
manifesta faţă de surorile din mănăstire, fără nici o deosebire, aceeaşi sinceră şi cuceritoare
iubire.
Colaborând fidel, clipă de clipă, cu harul, sfinţii au izbutit să devină copii vii ale Mântuitorului,
care şi-a continuat prin ei şi în ei întruparea şi viaţa Sa. De ce nu am putea face şi noi ceea ce au
făcut ei?
Să ne reînsufleţim credinţa în puterea harului divin, în prezenţa vie şi activă a lui Iisus printre noi
şi în noi. Să ne deschidem inimile la chemarea Sa şi să-L lăsăm să pătrundă şi să transforme
gândurile, sentimentele şi voinţa noastră, modelându-le după Inima Sa Preasfântă. În felul acesta
El se va întrupa în noi, în mod mistic dar real, devenind fiecare din noi un purtător de Hristos, un
Hristofor, iar cei ce ne vor vedea faptele Îl vor preamări pe Tatăl nostru Cel din Ceruri. Amin.
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IX-a după Rusalii - Frica, singurătatea şi îndoiala
Matei relatează că Iisus cere ucenicilor să treacă marea, în timp ce El rămâne să mai aline
suferinţele mulţimilor. Imediat după, Iisus nu uită să se urce pe munte pentru a se ruga Tatălui.
Apoi, Iisus trece de la rugăciune la acţiune: salvează ucenicii care navigau pe marea învolburată.
Întreaga povestire alcătuieşte o singură icoană, deoarece din relaţia lui Iisus cu Tatăl, izvorăşte
toată activitatea lui Iisus: tot ceea ce Domnul face, are în vedere împlinirea voii (dorinţei) Tatălui.
Fraţilor! Evanghelia relatează că Iisus “i-a constrâns” pe apostoli să urce în barcă şi să plece. De
ce? După înmulţirea pâinilor, Iisus are un mare succes. Dar Domnul ştie cât este de înşelător şi
periculos succesul, faima sau aprecierea oamenilor - pentru El, pentru apostoli şi pentru noi - căci
au inima schimbătoare, ca vremea. Domnul ştie că, cu cât ne este mai mare dorinţa de a fi
acceptaţi şi apreciaţi de alţii, cu atât mai mult ne depărtăm de menirea noastră şi de personalitatea
noastră, ne mai făcând ceea ce trebuie, ci ceea ce place altora; ne mai punând în practică
poruncile Domnului, ci poruncile limitate ale “celor cărora le cerşim aprecierea”. Cu cât mai
mult îi urmăm pe alţii, cu atât mai puţin ne împlinim pe noi (planul pe care Dumnezeu îl are cu
noi).
A fi important, faimos, îţi poate da o satisfacţie, o plăcere, poate să te facă să te simţi că eşti
cineva, să crezi că eşti acceptat, iubit, dorit… însă dacă nu eşti atent, poţi să-ţi pierzi minţile,
deoarece îţi vei organiza viaţa întreagă în funcţie de căutarea aprecierii altora. Nu-ţi mai trăieşti
viaţa, nu te mai împlineşti, ci trăieşti numai ca să poţi să-ţi menţii succesul şi faima. Din această
cauză Iisus le porunceşte ucenicilor, obligându-i să plece de acolo. El însuşi se va retrage în
compania Tatălui, pentru a putea să se liniştească.
Iisus nu era împreună cu apostolii în barcă deoarece după minunea înmulţirii pâinilor, s-a urcat
pe munte să se roage, trimiţându-i singuri să traverseze marea de cealaltă parte. Ceea ce apostolii
au dorit să facă cu mulţimea flămândă şi însetată, acum Domnul face cu ei: îi trimite să se
descurce singuri.
Iisus satură mulţimile, dar nu uită de Dumnezeu şi de rugăciune. Domnul petrece mult timp în
rugăciune, dar nu neglijează grija faţă de oamenii aflaţi în dificultate. Se roagă noaptea, dorind
astfel să ne arate că “întunericul” diavolului trebuie biruit cu “lumina” rugăciunii.
În rugăciunile Sale, Iisus se adresează Tatălui, cerându-I ajutorul, dar imediat spune: “nu voia
mea, ci voia Ta să fie!” Pe cruce îi va spune: “Tată, în mâinile Tale îmi dau sufletul“! Rugăciunea
lui Iisus manifestă încrederea Sa totală în Tatăl.
Chiar dacă Domnul stătea continuu în mijlocul lumii, în compania prietenilor Săi, nu era deplin
satisfăcut, mulţumit, împlinit de dialogul, de comuniunea “limitată” cu oamenii. Şi Iisus
experimentează singurătatea caracteristică oricărei fiinţe umane şi prin urmare, caută să
depăşească această situaţie: din dialogul Său cu Tatăl îşi ia curajul şi puterea, necesare pentru a
duce la bun sfârşit alegerile (proiectele) Sale dificile, dar şi tăria pentru a birui greutăţile ce se
ivesc.
Viaţa noastră nu este diferită. Şi pentru noi vin clipe în care trebuie să alegem calea de urmat în
viaţă, şi noi experimentăm grele încercări şi cunoaştem că în aproapele nostru – oricât de bogat,
inteligent, disponibil sau frumos ar fi – nu aflăm deplina mulţumire sau înţelegerea pe care o
aşteptam.
Însă prin rugăciunea Sa privată, prin dialogul Său intim cu Tatăl – Tatăl Său şi Tatăl nostru –
Iisus ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.
De fapt, această pericopă ne invită să găsim momente de “singurătate”, adică de rugăciune, de

hrană pentru suflet, în fiecare zi şi să fim atenţi ca să ne trăim viaţa, respectând poruncile şi voia
Domnului.
Nu este îndeajuns doar rugăciunea publică (Sfânta Liturghie), ci este necesară şi vitală
“rugăciunea privată”, în care noi putem să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulţumim, să-I cerem
iertare şi ajutor. Această rugăciune “personală” putem să o facem în orice moment al zilei, în
casă, în Biserică, pe stradă, putând să recităm un Tatăl nostru, o Născătoare sau să ne rugăm cu
cuvintele noastre, care-i povestesc Domnului starea în care ne aflăm. Pentru noi toţi, rugăciunea
este necesară pentru că este putere şi consolare, este lumină pentru suflet şi tihnă; rugăciunea este
oxigenul sufletului.
Iisus se arată ca fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care ne salvează chiar şi atunci când s-ar
părea că suntem departe de El, dar acest lucru este posibil numai dacă avem credinţă, numai dacă
trăim abandonându-ne voii Lui, întinzându-I mâna, ca să ne prindă şi să ne scoată la mal.
Într-o zi, apostolii îl vor întreba pe Iisus: “Cine se va mântui?” iar Domnul le va răspunde:
“Aceasta este cu neputinţă oamenilor, dar este cu putinţă lui Dumnezeu” (cfr. Mt.19, 25-26)
În pericopa de astăzi Iisus umblă pe marea învolburată. Se apropie de ucenicii care se aflau în
primejdie. Apostolii îl cred o nălucă şi prin urmare, se înspăimântă.
Ucenicii, în mijlocul mării, sunt şi ei singuri, fără Iisus şi fără lume: sunt singuri, doar cu ei
înşişi. Cât sunt de diferite cele două singurătăţi: a lui Iisus pe munte, în prezenţa lui Dumnezeu şi
a ucenicilor, în mijlocul mării, având viaţa în primejdie. Evanghelistul ne învaţă că este normal să
fim în primejdie atunci când suntem “singuri” (ne bazăm pe puterile proprii) şi uităm de Domnul.
Ucenicii trecuseră printr-o astfel de primejdie când Iisus dormea în barca lor (cfr. Mt 8,23-27).
Acum că Mântuitorul lipsea, primejdia era şi mai mare.
Cunoaştem o singurătate, care este rod al izolării de alţii, a incapacităţii de a relaţiona, de a

comunica ceea ce se simte în suflet. O singurătate cauzată de un caracter dificil, egocentric,
narcisist, a celui care se vede numai pe sine în centrul universului şi astfel toţi îl abandonează.
Această singurătate se numeşte “închidere în sine”.
Dar cunoaştem şi există o altă singurătate, care este bună. Aceasta se verifică atunci când omul
stă cu sine însuşi, analizându-şi viaţa şi fiind sincer cu sine, cu lumea, cu sensul vieţii sale, cu
fricile sale şi cu dorinţa sa de infinit. Aceasta este rugăciunea!
Omul creşte, se maturizează numai când îşi înfrânează toate gândurile care îl apasă, pentru a
rămâne singur cu sine, cu propriile-i limite pentru a putea, în linişte, să se privescă în suflet, fără
ca să-şi ascundă adevărul. Acesta este examenul conştiinţei! Poate fi un moment greu, dar acesta
este adevărul despre sine! Omul este limitat, slab şi păcătos şi numai alergând la Domnul, poate
să afle linişte şi vindecare. Numai astfel poate trăi o viaţă adevărată şi nu falsă, mânjită de fuga
după succes şi plăceri.
Această singurătate îţi dă putere şi maturitate ca: munca ta să fie făcută după voia Domnului, iar
viaţa ta să fie trăită cu folos şi nu risipită. Deoarece tăria pe care ţi-o dă “singurătatea” este
capacitatea de a te simţi bine cu tine însuţi chiar şi atunci când alţii nu sunt de faţă sau te-au
părăsit.
Ne este frică să stăm cu noi înşine, să ne examinăm viaţa. Suntem asemenea unor copii imaturi.
Suntem ca un copil care nu poate trăi dacă nu are pe cineva lângă el, care are mereu nevoie de
cineva pe care să se bizuie şi care să-i spună mereu că este bun, frumos, care să-l laude şi să-l
aprobe în tot ceea ce face. Mulţi oameni stau împreună, nu pentru că iubesc comuniunea, ci
pentru că nu reuşesc să stea în singurătate. Alţii se căsătoresc, nu din iubire, ci pentru că le este
teamă să rămână singuri. Un om care nu ştie să stea singur, nu se va simţi bine nici în compania
altora.
Petru se scufundă – pentru că se îndoieşte – căutând siguranţa. Certitudinea vrea să controleze

totul, să nu-i fie teamă de nimic. Dar acest lucru este imposibil. Rămân numai două posibilităţi:
îndoiala sau încrederea. Dacă te bazezi pe tine, te scufunzi. Deci, nu te baza numai pe tine, pe
forţele proprii, pe cine eşti: tu umblă şi priveşte neîncetat către Domnul. Tu încrede-te în Domnul
şi vei putea umbla pe ape, chiar dacă vei fi nevoit să treci şi prin foc!
Într-o excursie, în munţi, unui copil i se făcu rău. Preotul îi spuse: tu nu te uita în jos sau în sus.
Uită-te numai la mine şi vom reuşi să trecem puntea, peste prăpastie.
Fraţilor! Atunci când ne bazăm doar pe propriile puteri, nu putem să evităm “furtunile” ce se abat
peste viaţa noastră. Acea “noapte” (încercare), apostolii o trăiesc plini de frică, luptând cu
valurile mării şi cu vântul potrivnic. Către dimineaţă – ştiindu-i în mare dificultate – I-sus se
apropie de ei. Când îl văd, apostolii se tem şi cred că este o nălucă.
Nerecunoscându-L pe I-sus şi puterea Lui, frica lor creşte. Toţi experimentăm frica. Frica este
sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei care nu simt niciodată teamă, sunt
bolnavi. Nu reuşesc să o perceapă. Tuturor ne este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte,
de pierderea prietenului drag sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greşi sau vom
falimenta. Ne este frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru
trebuie să învăţ să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund şi să le
accept: să îmi accept slăbiciunile. Trebuie să ştiu că frica mă avertizează că se apropie un pericol,
dar că eu nu trebuie să mă blochez! Clar!: îmi este frică că alţii vor râde de mine, dar dacă mă
blochez, nu voi exprima niciodată calităţile şi defectele mele. E clar!: îmi este teamă că voi greşi,
dar dacă mă blochez, nu voi încerca să fac nimic.
Domnul trebuie să intervină ca să-i liniştească: “Nu vă fie frică: sunt Eu“. Frica lor creşte din
nou, sunt neîncrezători. Petru, în numele tuturor, cere un semn ca să se convingă de faptul că într-
adevăr este Domnul: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape“. Iisus îl
cheamă la El. (Lui Iisus nu îi place să ne ştie înconjuraţi de primejdii. El ne vizitează. Dacă noi
nu-L căutăm şi nu-L rugăm să ne ajute, ne caută El. Se apropie de noi şi ne cheamă să trecem din
starea de primejdie la pace, tot la fel cum l-a invitat pe Petru să abandoneze barca şi să meargă la
El).
Petru umblă pe mare, asemenea Domnului: Dacă evanghelistul ar fi dorit să protejeze imaginea
viitorului papă, s-ar fi oprit în acest loc cu povestirea. Prin faptul că a relatat întregul episod, care
subliniază slăbiciunile lui Petru – care se sperie şi începe să se scufunde – ne dovedeşte că a spus
adevărul.
Apostolul Petru – gândindu-se numai la sine şi fiind preocupat doar de ceea ce el ar putea să facă
– în clipa în care începe să se scufunde, îi este frică. Frica îl cuprinde pe om în clipa când acesta
uită de Dumnezeu şi nu se mai încrede în ajutorul Său. Iisus îl ceartă pentru necredinţa lui, dar în
acelaşi timp, îl ia de mână şi îi salvează viaţa.
Îndoiala este un ataşament care îi va caracteriza pe toţi ucenicii Domnului de-a lungul istoriei
Bisericii. Cu toţii putem să ne recunoaştem plini de frică şi de neîncredere, asemenea lui Petru.
Acesta este adevărul naturii umane, rănită de păcat. Dar important este ca omul – asemenea lui
Petru – să strige după ajutor!
Retrăgându-se pe munte să se roage, Iisus ne arată că află înţelegere deplină, mângâiere şi ajutor
la Tatăl şi nu la apostoli sau la prieteni. Acest lucru ne învaţă faptul că siguranţa, încrederea şi
ajutorul trebuie să-l căutăm la Tatăl: El nu ne va abandona, nu va permite ca întristarea să ne
distrugă sau ca răul să ne domine sufletele. De fapt, din cuvintele lui Petru: “Doamne,
mântuieşte-mă!” putem înţelege că Iisus este singurul care ne poate salva.
Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul, progresăm în viaţă;
când privim la greutăţile noastre, începe să ne fie frică şi ne scufundăm. Chiar şi atunci mai avem
speranţă, ne învaţă pericopa de astăzi: “Doamne, salvează-mă!”. Este strigătul credinţei omului
pe care Domnul îl ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învaţă pe om ca să nu înfrunte de unul
singur problemele vieţii, ci să-L cheme în ajutor!
Atenţie! Petru umblă pe ape nu datorită capacităţii sale, ci pentru că Iisus îi dăruieşte această
putere. Iisus dă omului puterea de a trece peste necazurile şi greutăţile vieţii! Ispita este
puternică, atacându-l inclusiv pe omul care stă în preajma Domnului: chiar dacă este aproape de
Iisus, Petru începe să se scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înţeleagă
că viaţa sa este salvată, numai în măsura în care are credinţă în Dumnezeu.
În clipele grele din viaţă, când ţi se parte că totul se destramă, deschide-ţi urechile ca să poţi auzi
glasul: “Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Crezi că ţi-ai educat cum se cuvine copii, dar într-o zi îţi
dai seama că fiul tău a apucat pe căi greşite. Atunci îţi dai seama că ai greşit: nici nu ştii ce, dar
educaţia se demonstrează că a fost un faliment. Din fericire, Domnul gândeşte altfel şi-ţi zice:
“Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Coboară din “barcă” şi înţelege ce trebuie să înveţi din greşeli!
Dacă ai curajul să cobori din barcă, adică să laşi de o parte ideile tale fixe, dacă te vei încrede în
Domnul (în faptul că ceea ce viaţa ţi-a rezervat este spre binele tău) şi-i vei cere ajutorul
(“Doamne, salvează-mă!“) îţi vei da seama că şi acest fapt, atât de greu (neplăcut) există pentru
ca tu să poţi să înveţi ceva, ce altfel nu ai avea cum să înveţi. Vei înţelege că şi în spatele acestui
necaz sunt Eu. Încrede-te şi vino la Mine şi vei învăţa că iubirea are nevoie de înţelegere, de
mângâiere, de îmbrăţişare, de cuvinte dulci şi încurajatoare… toate fiind lucruri pe care tu nu le-
ai dăruit fiului tău, cuvinte pe care nu i le-ai spus şi prin urmare, acestui tânăr îi este sete de
iubirea părinţilor săi.
Umblând pe ape, Iisus îşi arată dumnezeirea: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, spun ucenicii,
închinându-se înaintea Lui. Apostolilor care tremurau de frică Iisus le repetă cuvintele: “Eu sunt,
nu vă temeţi“, prin care Dumnezeu, în Cartea Ieşirii îşi descoperă identitatea, numele,
comunicându-l lui Moise. Petru – cerând o minune – n-a înţeles că nu era o joacă “a umbla pe
ape”, ci de a şti “să treci” cu demnitate prin viaţă chiar şi în momentele grele caracterizate de
furtuni, fulgere şi trăznete (ispitele răului, simbolizate de apele tulburi ale mării), fără a se
scufunda sau a se abate din cauza problemelor. Omul trebuie să înţeleagă faptul că în clipe grele
ca acestea, numai Dumnezeu poate să ne întindă o mână de ajutor.
Se cunoaşte că atunci când un copil începe să umble, dacă priveşte înainte la tatăl sau la mama
care îl aşteaptă, nu cade, dar dacă se uită în lături, cade imediat şi se înspăimântă. Atunci când
trăim viaţa cu privirea fixă la respectarea Cuvântului lui Dumnezeu, suntem mântuiţi! Amin.
Pr. Vasile Rob - Duminica a IX-a după Rusalii - Aveţi încredere! Eu sunt, nu vă temeţi!
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată puterea credinţei prin care omul credincios poate muta
munţi, după cum ne spune Iisus Hristos sau scoate apă chiar din piatră seacă, după unii exegeţi.
Mulţi dintre creştini ar fi considerat că, dacă Petru a răspuns Mântuitorului, fără nici un pic de
reţinere sau fariseism, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, a fost ales cap peste apostoli şi luând în
considerare temperamentul lui colerico – vulcanic, are şi o credinţă puternică în cel al cărui
discipol era. Dar, totuşi, când i se pune credinţa la încercare, cade examenul. Cade şi acum când
cere să meargă pe apă la Iisus, după cum va ceda şi se va dezice de Iisus în curtea arhiereului
Caiafa, la proces.
Frica este o stare naturală a firi umane şi se manifestă indiferent de voinţa omului, având diferite
cauze emotiv – evolutive ce pot avea sau nu legătură directă cu acţiunile externe ale omului. De
aceea omului nu ar trebui să-i fie frică de Dumnezeu, dacă este curat şi fără de păcate, pentru că
Dumnezeu este iubire, este dragoste, este alean şi consolare, ajutor în vreme de necaz şi apărător
în caz de ispită.
Sfântul Ilie ne arată că Dumnezeu nu se manifestă dur sau brutal, ci precum o adiere uşoară de
vânt pe caniculă, a cărui suflare răcoreşte, dezmeardă şi mângâie prin acţiunea Spiritului Sfânt
care nu are nici într-un caz menirea de a speria pe cineva.
Sigur că viaţa nu este precum un izvor curat de munte care curge necontenit, cu acelaşi debit, la
vale, ea este presărată cu furtuni, cutremure şi chiar inundaţii. Ceea ce însă rămâne veşnic, ca un
balsam vindecător, este Dumnezeu.
Dacă actul credinţei nu duce omul la frică, lipsa credinţei, a cunoaşteri, atrage, întotdeauna,
pierderea speranţei şi a scopului pentru care acesta a fost creat. Ca atare frica duce la pierderea
credinţei adevărate, mai ales dacă este urmarea unui păcat comis, aşa după cum avem diferite
exemple în Sfânta Scriptură. Adam când a realizat că a căzut în neascultare a vrut să se ascundă
de la faţa lui Dumnezeu (cf. Geneza 3,10); credinţa este cea care-l face pe Petru să meargă pe ape
spre Iisus, dar imediat ce aceasta îi scade, începe să se scufunde, ş.a.
Trebuie să observăm că actul credinţei, născut din frică sau din interes, nu are calităţi
mântuitoare, ea doar creează emoţii şi sentimente umane. “Unde este frică, nu este iubire” spune
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan în 1 Io. 4,18. În schimb, Iisus, ne asigură că actul credinţei
este însoţit intotdeauana de fericire. Lui Toma îi spune că sunt mai fericiţi cei care au crezut dar
nu au văzut (cf. Io. 20,19) sau Elisabeta care-i spune Preacuratei Fecioare Maria :“Fericită eşti că
ai crezut” (cf. Lc. 1,45).
În lipsa credinţei adevărate, ne scufundăm ca Petru, chipul lui Iisus ne pare o nălucă, dacă, în
sufletul nostru, Dumnezeu nu mai are loc. Dubiul, îndoiala şi alte sentimente de acest gen, nu au
ce căuta în actul credinţei deoarece acestea echivalează cu necredinţa şi chiar cu ateismul.
Credinţa în Cuvântul lui Iisus şi în sprijinul său, împreunate cu rugăciunea sinceră, ne poate salva
din orice situaţie dramatică, căci omul credincios umblă prin credinţă nu prin vedere (cf. 2Cor.
5,7).
Barca lovită de valuri este Biserica lui Hristos, care încă de la începuturile sale şi de atunci,
continuu, a fost lovită de valuri, mai mult sau mai puţin puternice, în speranţa zdruncinări sale.
Teama şi dubiile lui Petru, ca şi a celor din barcă cu el, sunt temerile şi dubiile creştinilor de-a
lungul istoriei, cauzate de puţinătatea credinţei noastre, a celor care formăm Biserica lui Hristos.
În loc ca noi, membrele Biserici lui Hristos, să o ţinem şi să o susţinem mereu pe val, ca să nu fie
răsturnată din cauza oscilări credinţei noastre, ne comportăm ca şi cum am naviga cu o barcă fără
cârmaci. De aceea Iisus a intervenit şi ne cere continuu să rămânem treji, să fim curajoşi, să
rămânem în priveghere ca să nu permitem “răsturnarea” Biserici sale, dar nici slăbirea credinţei
noastre. Nu trebuie să ne pierdem curajul pentru că Iisus nu ne părăseşte, el vine la noi, ne
conduce, ne îndreaptă barca vieţi, spre pământul făgăduinţei ca Dumnezeu pe evrei după ce i-a
scos din robia Egiptului. Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IX-a după Rusalii - Iisus umblă pe
ape
După înmulţirea miraculoasă a pâinilor, după ce Hristos prin intermediul a cinci pâini şi doi peşti
a hrănit cinci mii de oameni, poporul a fost atât de impresionat, încât a dorit să-L proclame pe
Iisus regele lor. Dar Hristos este Împăratul sufletelor, iar împărăţia Sa nu face parte din această
lume (Ioan 18, 36). El nu este un împărat pământesc. Iisus s-a rugat în singurătate, poruncindu-le
Apostolilor să navigheze spre celălalt ţărm al lacului Ghenizaret.
Lacul Ghenizaret se aseamănă oarecum cu Marea Tiberiadei, mai ales prin faptul că uneori, în
mod neaşteptat, se stârnesc furtuni. Tot aşa s-a întâmplat şi de această dată. Apostolii şi-au
început călătoria seara, navigând până spre miezul nopţii. Se apropia dimineaţa, iar ei încă nu
puteau să ajungă pe celălalt mal al lacului deoarece se pornise un vânt puternic, corabia lor fiind
învăluită de valuri (Matei 14, 24). Este posibil ca Apostolii să fi vorbit între ei spunându-şi:
“Dacă Iisus ar fi fost cu noi în corabie, El ar fi liniştit furtuna iar noi am fi ajuns de îndată la
celălalt ţărm al lacului. Să fi uitat de noi?” Nu! Mântuitorul nu uitase de Apostolii săi. În acel
timp, se ruga în singurătate pentru Apostoli şi pentru toată lumea.
«La a patra strajă din noapte», adică între orele trei şi şase dimineaţa, Apostolii au văzut în
depărtare o făptură, care umblând pe apă se apropia de ei. S-au gândit că este o fantomă care vine
spre ei pentru a-i scufunda în lac, fapt care i-a făcut să se înspăimânte. Ciudată întâmplare! Iisus,
Învăţătorul iubit, merge în mod miraculos pe apă, se apropie de Apostoli pentru a-i încuraja şi
linişti furtuna, iar ei nu-L recunosc.
Această istorie se repetă şi în viaţa noastră de zi cu zi. Se abate asupra noastră vreo nenorocire,
amărăciune, suferinţă, eşec sau nereuşită personală, comunitară ori familială şi îndată trăim cu
impresia că Dumnezeu a uitat de noi. Mai mult, poate răspunzându-I cu cuvintele profetului
Isaia, care zice: «Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat» (Isaia 49, 14). Dar oare
Dumnezeu a uitat de noi? Nu! Niciodată! Domnul Dumnezeu niciodată nu uită de noi. Domnul
veghează în permanenţă asupra noastră, cu o grijă mai mare decât cea a mamei, care are grijă de
copilul ei, căci spune Domnul la Profetul Isaia: «Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita» (Isaia
49, 15).
În privinţa celebrării serviciilor divine, Biserica noastră ne aminteşte în permanenţă despre acest
fericit adevăr privitor la Dumnezeu, care priveghează asupra noastră. El se preocupă de noi şi
întotdeauna este gata pentru a ne oferi ajutorul de care avem nevoie.
Luni, în cadrul Vecerniei, ne rugăm cu cuvintele psalmistului, care spune: «Domnul, mă va
asculta, când voi striga către Dânsul» (Psalmul 4, 4). Marţi cântăm cuvintele: «Mila ta, Doamne,
mă va urma, în toate zilele vieţii mele» (Psalmi 23, 6). Joi spunem, cu credinţă: «Ajutorul meu de
la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul» (Psalmul 121, 2). Vineri ne rugăm: «Dumnezeule,
sprijinitorul meu eşti Tu; mila Ta mă va întâmpina». Ce încredere nemărginită faţă de Domnul,
se cuprinde în aceste câteva versete! Ele, alături de altele aflate în Sfânta Scriptură, ne
îndeamnă pe toţi la încredere totală în Domnul nostru.
Apostolii înspăimântaţi, au auzit cuvintele blânde, care le-au fost adresate de către Hristos:
«Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi» (Matei 14, 27). Şi nouă, Mântuitorul ne spune deseori; “Nu vă
temeţi, Sunt cu voi”.
Văzându-L pe Domnul umblând pe mare, Apostolul Petru a spus: «Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte să vin la Tine pe apă» (Matei 14, 28). Doamne, iIsuse! Fă o minune pentru mine! Eu
deasemenea doresc să merg pe apă! Îndurătorul Iisus a ascultat rugămintea lui Petru şi i-a spus:
“Vino”.
Şi Petru, coborându-se din corabie a început să umble pe apă. Deşi vântul puternic nu a încetat să
bată, apa de sub picioarele lui Petru a fost asemenea pământului, astfel că Petru a început să se
apropie de Iisus. Aceasta, până în momentul în care vântul s-a înteţit, iar valurile păreau
ameninţătoare, fapt care l-a făcut pe Petru să fie cuprins de teamă, să-şi piardă încrederea şi să se
scufunde. În loc să privească la Hristos, Petru şi-a aţintit privirea asupra apei învolburate,
începând astfel să se adâncească în ea. Aflat în această situaţie, a început să strige: “Doamne,
salvează-mă!” Iisus şi-a întins mâna spre el, l-a apucat şi i-a zis «Puţin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?» (Matei 14, 30-31). Ţinându-l pe Petru de mâini, Hristos l-a condus pe apă spre
corabie, iar vântul s-a liniştit.
Iisus l-a condus pe Apostolul Petru, înapoi în corabie! Petru, piatra de temelie a Bisericii, primul
dintre Apostoli şi întâiul Papă al Romei, este călăuzit în credinţă de Hristos: Capul Bisericii şi
Vicarul Său aici pe pământ ca un semn al dependenţei noastre faţă de Atotputernicul Dumnezeu.
Acesta reprezintă un tablou minunat şi plin de învăţătură! Mâna lui Hristos care îl fereşte pe
Petru de pierzare, înseamnă mâna Providenţei divine şi atotputernicia lui Dumnezeu, mâna
ajutătoare a Lui şi totodată grija Sa faţă de om. Mâna Apostolului Petru care se ţine de cea a
Mântuitorului simbolizează neputinţa, slăbiciunea omului, totodată şi încrederea sinceră, însă
condiţionată de slăbiciunile noastre omeneşti.
De câte ori ne scufundăm în oceanul păcatelor şi ne slăbeşte speranţa revenirii la calea cea bună!
Ajunge numai să strigăm după ajutor şi Mântuitorul soseşte în toiul celor mai cumplite furtuni şi
ne întinde o mână de ajutor. De câte ori Hristos nu ne întinde o mână de ajutor, însă înspăimântaţi
şi orbiţi de fantasmele egoismului nostru nu Îl recunoaştem în omul de lângă noi! Alături de
Hristos întotdeauna vom ieşi la liman.
Aproape fiecare secol după naşterea lui Hristos a fost însoţit de dorinţa acerbă a duşmanilor lui
Dumnezeu, de a distruge şi scufunda pe urmaşii lui Petru şi Biserica lui Hristos cu toate forţele
infernale. Imperiul Roman, diferitele dinastii asiatice, revoluţionarii, duşmanii chinezi şi
japonezi, regimurile naţionaliste, sistemele comuniste din Mexic şi Spania sau Rusia, au încercat
să scufunde corabia Sfântului Petru. Dar mâna atotputernică a lui Dumnezeu a făcut ca de fiecare
dată Petru şi corabia sa – Biserica – să ajungă la bun liman, pentru că «porţile infernului, nu o vor
învinge» (cf. Matei 16, 18).
Brunetiére, fost membru al Academiei Franceze, convertit la creştinism, scria: “Cine îi

reproşează Bisericii că pretinde credinţă în dogmele sale revelate? Aceia care cred în cele mai
rele publicaţii şi adesea în cele mai ridicole superstiţii. Cine deci, îi reproşează Bisericii că
înjoseşte pe om? Aceia care revendică pe urangutan ca tată, întâmplarea ca stăpân, plăcerea ca
regulă, neantul ca scop. Cine îi reproşează Bisericii că este netolerantă? Aceia care nu permit
nimănui să aibă altă opinie decât a lor. Cine reproşează Bisericii că este duşmanul luminii? Aceia
care în ciuda libertăţii, au închis şcolile catolice de teama concurenţei. Cine îi reproşează
Bisericii că este duşman al poporului? Cei care nu cunosc istoria şi care prigonesc operele de
caritate întemeiate de Biserică. Cine luptă cu mai multă îndrăzneală contra Bisericii şi a
învăţăturii ei? Aceia, care nu cunosc nici un cuvânt din religie, sau cei pe care învăţăturile
Bisericii îi mustră”.
De multe ori avem iluzia că Dumnezeu a uitat de noi, că nu mai avem scăpare din necazul nostru
şi că totul este pierdut. Când ne confruntăm cu astfel de momente, să ni-L imaginăm pe Iisus
Hristos, cum îl ţine pe Petru de mână, şi cum prin valurile învolburate îl conduce spre corabie.
Cu Hristos ne aflăm în siguranţă deoarece El este atotputernic. Hristos este întotdeauna cu noi.
Ochii atotvăzători ai Mântuitorului sunt permanent îndreptaţi asupra noastră. «Sunt cu voi în
toate zilele» (Matei 28, 20). Prin urmare, să ne adresăm cu încredere ori de câte ori ne aflăm în
vreo încercare, asemenea apostolului Petru, spunându-I: “Doamne, scapă-mă”, iar El, nu va
întârzia să ne vină în ajutor.
Rugăciune
O, Doamne, nu numai valul Te ascunde dinaintea mea, ci şi un zid de nepătruns. Cât de greu este
aceasta după ce am simţit prezenţa Ta atât de aproape! Dar sunt pregătit să rămân în această stare
atâta timp cât îţi place Ţie să mă menţin în ea, o Preadulcele meu Iisus, deoarece credinţa îmi
spune, că Tu eşti încă şi întotdeauna lângă mine… Pe Tine Te caut… De aceea ajută-mă să ajung
la Tine prin credinţă curată… Niciodată nu am simţit o slăbiciune atât de mare, dar credinţa îmi
spune că această goliciune a mea mă apropie mai mult de Tine şi socotesc că tocmai datorită
propriei mele slăbiciuni mă iubeşti aşa de tare, căci atâtea haruri mi-ai oferit!… Împarte şi altor
suflete dulceaţa şi mângăierea Ta, pentru a le atrage la Tine. Iar pentru mine, fă, ca întunecimea
care m-a cuprins, să mă apropie mai mult de Tine. Amin.
(După Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi)
ne!”
“Iată un episod care aduce o răsturnare de situaţie. Hristos dă drumul mulţimilor şi vine umblând
pe apa învolburată către corabia unde se află ucenicii Săi. De obicei prezenţa Lui fizică e
explicită, El cerând celorlalţi efortul duhovnicesc de a-L recunoaşte pe El, Fiul Omului, ca fiind
Fiul lui Dumnezeu. Or, în situaţia de faţă, ordinea se schimbă. Mersul Său pe mare în condiţii de
furtună, de slabă vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenţă: de a-L recunoaşte pe
stăpânul acestei puteri, evidente şi în acelaşi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Învăţătorul lor
şi deopotrivă Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut într-o (re)cunoaştere mai profundă a
Acestuia. De ce este greu? Întrucât simţurile nu îi mai ajută, întrucât ceea ce percep omeneşte
nu mai constituie o garanţie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (încă)
obişnuiţi să o aibă, una duhovnicească. Ceea ce le oferă Mântuitorul aici este o pregătire pentru
Înviere. O scară către acea nouă fizică, induhovnicită, a trupului Său înviat.
Şi Petru îndrăzneşte să încerce această recunoaştere. Nu numai că o face, dar are inspiraţia şi cum
să o facă. Şi începe prin a cere o binecuvântare, spunând: porunceşte-mi! Adică, pune Tu harul
Tău, dragostea Ta, puterea Ta să intru în această nebunie sfântă de a face ceva ce simţul meu de
conservare mi-ar interzice categoric, să merg pe apă. Dar o cere oare în jurul corăbiei? O cere
oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o ţintă cât se poate de clară: Mântuitorul. Cere
să meargă către El, către Dumnezeu. Oarecum zicând: dacă Tu eşti Cel pe care Îl cunoaştem,
iată cheia recunoaşterii Tale, întrucât nimeni nu are şi nu poate să dea acesta putere în afară de
Tine.
Mântuitorul nu se lăsă mult rugat. Ajunge o cerere şi dă răspunsul şi binecuvântarea: vino! Şi

Petru începe să meargă pe apă. Dar… şi iată „dar”-urile cu care viaţa noastră este
presărată în drumul către Dumnezeu. De la starea duhovnicească a încrederii, privirea i se
furişează la realitatea concretă a simţurilor. Or, căderea sub simţuri clatină, scufundă… Nu
greutatea sa îl scufundă, ci necredinţa care creştea pe măsură ce se limita la lucrarea
simţurilor. Şi deopotrivă pierderea recunoaşterii lui Hristos ca Dumnezeu, întrucât îndoiala îl
face să uite că puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.
Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspăimântându-se, Petru strigă după ajutor. Nu
oriunde, ci către Ţinta drumului său. Ce face Dumnezeu? Întinde îndată mâna. Se arătă în
proximitatea lui, este lângă el, suficient de aproape. Însă îl şi ceartă: „puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?”. Or, oare poate fi numit puţin credincios un om care merge pe mare la
porunca lui Dumnezeu? ne întrebăm azi. Şi cu toate acestea Mântuitorul îl ceartă. Dar îl ceartă
salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Îl ceartă restaurându-l interior, reparând adevărata sa
derută: cea duhovnicească. Asta este sensul certării lui Dumnezeu: restaurarea credinţei,
întărirea.
Oare Mântuitorul nu putea de la început să potolească vântul? Putea, din moment ce, relatează
evanghelistul, urcându-se ei în corabie, vântul s-a potolit. Dar sensul acestei lecţii de viaţă
duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu să ia valurile, dar tot al Lui este şi să intărească în
a le suporta şi în a nu te scufunda în vreme de furtună.
Or, corabia, cuprinsă de linişte prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce mărturisesc:
Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Fără Hristos, Biserica e în primejdie, iar ieşirea din
ea este moarte sigură. Cu El, valurile se liniştesc, iar mersul pe furtuna acestei vieţi este fără
primejdie cât timp e ascultare şi binecuvântare. Aceasta este de altfel şi misiunea Bisericii: să
aducă pacea lui Hristos (…).
Vieţile noastre nu sunt scutite de furtună. Hristos ne cheamă însă să mergem ignorând valurile, cu
puterea Lui. Iar când nu mai putem, obosiţi şi împovăraţi, ne sprijină. Spre eternitate”.
(Pr. Răzvan Ionescu, Paris)

Pr. Prof. Ion Buga - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Potolirea furtunii pe mare
În Duminica aceasta, care urmează celei a înmulţirii pâinilor, avem un gest al lui Dumnezeu, o
lucrare care se săvârşeşte tot asupra unor elemente înconjurătoare omului. Deci este o minune
care se săvârşeşte dincolo de om, în universul exterior omului. Nu elementele exterioare, nu
materia neînsufleţită (fie ea şi pâine) contează sau intră în iconomia mântuirii. Dumnezeu a venit
să reabiliteze omul şi prin el, datorită lui, datorită unei ordini a creaţiei, întregul univers se
cheamă spre Dumnezeu, prin om şi din pricina lui.
În felul acesta, înţelegem că iconomia mântuirii, lucrarea minunată a lui Dumnezeu, se referă
doar la om. Nici măcar la îngeri. Nu-L vedem pe Mântuitorul săvârşind nimic referitor la actul
mântuirii, adresat îngerilor. Diavolii rămân diavoli chiar după lucrarea Mântuitorului în lume şi
chiar după pogorârea Duhului Sfânt. Singurul subiect al lucrării de mântuire, al reabilitării,
este omul. Repet: nu pâinea a fost obiectul mutaţiei, ci omul din pustie, omul flămând, omul
lipsit de bucurie, lipsit de Dumnezeu. Aţi văzut că Dumnezeu Se identifică cu pâinea. Hrana
omului este, întâi de toate, Dumnezeu. Spune Mântuitorul: "nu numai cu pâine va trăi omul, ci
şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu". Iată-L pe Dumnezeu hrana originară a
omului. (…) Omul este în atenţia exclusivă şi totală a lucrării lui Dumnezeu.
Astăzi este la fel. În Evanghelia de astăzi, minunea aceasta numită a "potolirii furtunii", a
modificării meteorologice (modificare circumstanţială pentru clipa aceea) se adresa, de fapt,
omului. Omul trebuia să înţeleagă cine este el, fie în pustie fără pâine, fie în raiul bunătăţilor
în care a fost şi nu a ştiut cine este şi de aceea nu a rămas; la fel în furtună şi în întuneric,
înconjurat de spaime şi năluci ale nopţii. De obicei, acolo unde este întuneric, nălucile, în
general, sunt duhuri demonice. De aceea va şi spune un poet german, Novalis: "noaptea şi
singurătatea sunt pline de demoni".
Omul trebuie să rămână şi să se definească cu putere mare în orice împrejurare: fie împrejurarea
slavei (şi să nu se mândrească precum în Rai), fie în împrejurări îngrozitoare, ameninţătoare
(cum este cea din Evanghelia de astăzi). Omul trebuie să nu se împuţineze, să rămână identic cu
sine însuşi, neclătinat din locul în care a fost creat, din poziţia lui de excelenţă, în întregul
univers. Din această poziţie omul a căzut şi a devenit o fiinţă a servituţilor de tot felul, a fost
umilit de foame, de lipsuri, de boli.
Ce este boala? Boala este lipsa integrităţii puternice în care a fost creat el de către Dumnezeu.
Este o ciuntire a integralităţii lui minunate. Să nu fie umilit nici chiar de stihiile cele mai
puternice ale universului: furtuni, foc, îngheţuri, puhoaie de apă. De ce? Pentru că universul, în
toată infinitatea lui şi în toată forţa lui cosmică, stihială, nu poate fi contracarat cu tehnica
superioară din ziua de astăzi. Dovada: un crâmpei al tehnicii de vârf s-a prăbuşit în fundul
oceanului, în fundul mării Barents, cu om cu tot. Omul a fost acolo umilit prin aceea că a murit în
pântecele propriului monstru, creat de el. Acest monstru nu a fost creat pentru Dumnezeu, după
Dumnezeu. L-a creat ca să se apere de această forţă stihială, care este universul. A fost creat
împotriva universului.
Submarinul, ca şi avionul de bombardament, ca şi satelitul, au fost create din raţiuni de spionaj în
primul rând. Toate acestea sunt create de fapt pentru războiul cel dintre noi. De aceea ele ucid
atât pe cel pentru care au fost create, dar te ucid întâi şi pe tine, cel care ai creat unealta morţii.
Primul mort din lume nu este Abel, ci Cain.
Revenim. Ne aflăm în pântecele unei nopţi cu furtună, la discreţia mării care a înghiţit atâţia şi
atâţia oameni, umilindu-i, strivindu-i. Marea trebuia să asculte pe om, dar l-a făcut pe om să se
supună ei şi l-a strivit în dedesubtul ei. Întregul univers îl umileşte pe om. Chiar şi un purice îl
umileşte. Îl poate muşca un purice infectat şi moare omul. (…)
Aici, în Evanghelia de astăzi, ni se pun în faţă cele două direcţii, cele două dimensiuni. Una este
dimensiunea umilirii omului prin păcat, prin neascultare, prin abandonarea lui ca fiinţa
suverană. Această dimensiune a degenerării duce până în fundul oceanului, al universului, până
în pământ. Acolo ajunge omul: în pământul pe care el trebuia să-l stăpânească şi să-l crească până
la Dumnezeu. Pământul îl striveşte în dedesubtul lui.
Tot în Evanghelia de astăzi ne arată cealaltă direcţie: direcţia slavei, mutaţia de la cele materiale
la cele spirituale. Nu vom învinge universul material decât pe o singură direcţie, care este a
noastră , a omului în primul rând: direcţia spiritualizării. Unde se face, cum se face această
mutaţie a omului de la cele umilitoare la condiţia lui de fiinţa de excelenţă, suverană, împărat
al făpturii? Este o singură cale: rugăciunea. Aţi luat aminte? În Evanghelia de astăzi se spune
că Iisus S-a dus în munte să se roage. Am putea spune: ce-i mai rugăciune după ce săturase cinci
mii de bărbaţi, plus femei şi copii, cu cinci pâini? Mai avea nevoie să se mai urce? Unde să Se
mai urce? Rugăciunea este starea dumnezeiască, starea autentică. Este starea de contemplaţie
şi pentru Dumnezeu care este un duh, spirit, neavând legătură cu materia. Nu mai puţin, starea
de rugăciune este starea divină a omului creat după chipul lui Dumnezeu. Numai pe această
stare, numai pe dimensiunea rugăciunii, putem progresa cu adevărat. Oamenii au pierdut această
stare. De aceea omul de astăzi este cel mai umilit din toată istoria lui. Îl umileşte oricine şi orice.
Este cea mai slabă fiinţă din univers la ora actuală. Este cea mai ameninţată fiinţă din univers.
De ce? Pentru că nu mai ştie, nu mai poate, nu mai vrea să se roage. Avem de toate, în cantităţi
destul de mari. Un singur lucru trebuie, zice Mântuitorul Martei. Noi suntem Marta, generaţia
societăţii de consum. Marta asta făcea: pregătea consumaţia zilei. Hristos îi spune: Marto,
Marto, te sileşti şi de multe te îngrijeşti; UN SINGUR LUCRU TREBUIE: RUGĂCIUNEA.
Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.
Să vă ajute Dumnezeu în întreaga menire ce v-a fost încredinţată, iar cele ce purtaţi numele de
Maria şi derivatele lui, să trăiţi întru mulţi ani!
Maica Domnului, în primul rând, şi-a ales rugăciunea, contemplaţia. De aceea Dumnezeu a
întâlnit-o la nivelul cel mai înalt. Ea a fost prima care s-a urcat până la întâlnirea cu
Dumnezeu. Dumnezeu a rămas în ea, în pântecele ei, pentru că s-a urcat acolo, la întâlnirea
cu Dumnezeu: a spiritualizat trupul ei, întreaga ei viaţa materială, istorică. A spiritualizat-o,
realizând mutaţia de care vă vorbeam, până la limita de sus a umanităţii, în drum spre
Dumnezeu.
Iată-L pe Mântuitorul călcând pe apă. Ne aflăm în condiţia normală. Aceasta vrea să ne arate
Evanghelia de astăzi: care este nivelul naturii umane, aşa cum a ieşit el din mâna lui Dumnezeu.
Este statura dominantă peste foame, peste forţele oarbe ale materiei. Această materie (către care
nu trebuie să avem nimic împotrivă) caută ea însăşi un mântuitor al ei. Mântuitorul materiei este
omul. Dar este vorba de om la nivelul lui Iisus, nivelul dominant peste orice servitute. El este
împăratul. Şi omul este împărat. (…)
Mutaţia de care vă vorbesc (cea de la material la spiritual) este una singură: prefacerea
Sfintelor Daruri. Întregul Univers este un dar făcut omului de către Dumnezeu. Iar omul îl
aduce pe acelaşi univers lui Dumnezeu zicând: "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate
şi pentru toate". Observaţi plinătatea: nu mai lipseşte nimic. În Euharistie, pe Sfânta Masă nu
mai lipseşte nimic. Acolo nu mai este nici spaimă, nici nălucă. Este realitatea cea mai puternică.
Este realitatea dumnezeiască în mutaţia ei, mereu spre Dumnezeu.
Amin.
Părintele Constantin Sturzu: Doar trei paşi până la Dumnezeu
Dumnezeu şi omul. O temă care le cuprinde pe toate. Pe care, dacă n-o desluşim cum se cuvine,
ne ratăm întreaga existenţă. Omul poate încerca să spună câte ceva despre Dumnezeu, dar de
fiecare dată va rata subiectul, deşi adesea este atât de aproape. Dumnezeu vorbeşte necontenit
omului, dar el nu poate asculta, e prea ocupat cu propriile-i gânduri. Dacă ar avea capacitatea de
a se deschide către Dumnezeu, ar primi răspunsurile pe care le caută... Şi se poate porni de
oriunde, de la orice eveniment din viaţa noastră, de la orice gând sau trăire, de la orice informaţie
pe care o primim, indiferent de "canalul" pe care ni se transmite.
Dar, mai ales, putem primi răspunsuri aplecându-ne asupra Evangheliilor, chiar şi când acestea,
aparent, au alt subiect decât cel care ne interesează pe noi. Cum e şi pericopa ce se va citi în
biserici mâine, la duminica a noua după Rusalii. Ni se relatează (la Matei 14, 22-33) despre
furtuna care s-a iscat pe mare şi care acoperea de valuri corabia în care se aflau ucenicii
Domnului, despre mersul pe mare al Mântuitorului, despre îndrăzneala lui Petru de a cere să
meargă pe apă şi, în final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreună cu cel
premergător, cuprinde întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de dragoste ce se
poate structura în trei paşi (ce implică, fiecare, un "test").
Testul confortului şi al plăcerii
Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de înmulţirea celor cinci
pâini şi a celor doi peşti, din care s-au săturat, în pustie, "ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei
şi de copii". Mulţimea aceasta, de care îi era milă Domnului, era acum vindecată şi hrănită, şi
trupeşte şi sufleteşte. Primise aceste daruri pentru că avusese îndrăzneala de a-L urma pe Iisus
fără a sta pe gânduri, fără a se asigura că are cu ce se hrăni pe drum, fără a-şi pune problema ce
lasă în urmă, acasă.
Aşadar, primul pas al omului spre a-L cunoaşte, cu adevărat, pe Dumnezeu este unul în care lasă
în urmă tot, renunţă la avere, poziţie socială, preocupări de orice natură, etc. - spre a se îndrepta
către Cel pe care-L mărturiseşte ca Mântuitor (sau Eliberator). Acest tip de renunţare poate fi
pentru întreaga viaţă (cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar
momentului de convertire, de întoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie în care eşti dispus
să renunţi la orice pentru a te îndrepta spre Cel căutat, cu pasiunea cu care cel ce se îndrăgosteşte
orbeşte lasă toate spre a se întâlni cu persoana iubită. Iar întâlnirea e una cu adevărat terapeutică.
Te vindeci de toate rănile dobândite în lume şi primeşti cuvânt de învăţătură pentru toate luptele
ce vor urma de acum încolo.
O dată pus pe picioare şi înarmat duhovniceşte, eşti slobozit. La timp pentru a nu face din
Dumnezeu un reper lumesc, precum aceia din pustie care ar fi vrut să-L ia cu sila "ca să-L facă
rege" (cf. Ioan 6, 15). Dacă accepţi această "slobozire" în lume (sau întoarcere la cele lumeşti), te
asemeni mulţimilor care au acceptat să revină la casele lor. Dacă însă tu te încăpăţânezi să rămâi
cu Hristos, chiar şi când El pare că pleacă din viaţa ta, te asemeni apostolilor, care nu au vrut să
plece - de aceea ni se şi spune că Mântuitorul "a silit pe ucenici să intre în corabie" (cf. Matei 14,
22).
Fie că accepţi cu uşurinţă depărtarea de Dumnezeu, fie că te lupţi pentru a rămâne cu Dânsul,
acest moment de încercare tot survine. De ce? Pentru că Dumnezeu ne respectă prea mult pentru
a ne ţine "legaţi" de El printr-un ataşament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau
cumpărată, indiferent cum. El nu doreşte să-I căutăm prezenţa doar pentru că ne-a hrănit cu pâine
şi ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi şi ne-am vindecat. Ne copleşeşte cu
multe daruri, dar, după aceea, ne redă libertatea, ne "slobozeşte", "dispare" cumva din viaţa
noastră (iar noi nu mai beneficiem de darurile Sale ca atunci când era cu noi, adică printr-un soi
de "gratuitate"/"pomană").
Acesta este şi primul semn mai evident că ne preţuieşte ca persoane, ca parteneri egali de dialog,
ca fiinţe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu dă semne de îndepărtare pentru că
nu ne iubeşte, ci "pleacă" tocmai pentru că ne iubeşte prea mult şi nu vrea să ne sufoce. Ne oferă
acel "spaţiu de manevră" în care noi să putem opta, să facem alegeri, în deplină libertate, nu sub
influenţa vreunui dar, oricare ar fi el. Aici, precum se vede şi în textul scripturistic, cei mai mulţi
preferă "calea cea largă", întorcându-se la ale lor. Aceştia încă nu au capacitatea şi nici dorinţa de
a-L iubi pe Hristos (ci mai degrabă iubesc darurile Lui). Sunt cei care au picat primul "test", cel
al confortului şi al plăcerii. Ei au însă neştirbita şansă ca, după o vreme, să-şi întoarcă inima către
El, cu o iubire ce va creşte în mod firesc şi dezinteresat.
Testul fricii şi al deznădejdii

Cei mai puţini (în pericopă - ucenicii Domnului), neprimind să se despartă, vor fi urcaţi în
corabie (adică în Biserică). Ei trec la o altă etapă a încercării iubirii lor faţă de Dumnezeu. Au
primit acum putere să navigheze şi să învingă valurile şi furtunile pe care le iscă în viaţa noastră
demonii, duşmanii neînduplecaţi ai omului. E absolut necesar să trecem şi prin această etapă. E
cea în care ne consolidăm încrederea în Domnul, în care învăţăm cum să biruim frica şi să ne
recâştigăm dreptul de a fi stăpâni peste pământul care nu ne mai ascultă, după căderea
protopărinţilor. De altfel, şi Adam cu Eva au trecut prin această încercare şi au preferat să asculte
vocea şarpelui (a diavolului) în loc să rămână cu Dumnezeu.
Deşi o numim tot ca fiind un test sau o etapă, asta nu înseamnă că Dumnezeu ne aruncă într-o
competiţie, din care doar învingătorii primesc premiul îndumnezeirii. Ci, prin astfel de cuvinte,
care ne sunt familiare, trebuie să înţelegem că e vorba despre un alt moment în care se manifestă
deplinul respect al lui Dumnezeu pentru libertatea noastră... Noi spunem (precum ucenicii) că
vrem să fim cu El şi că nu vrem să plecăm de lângă Dânsul. Dar dacă am avea iarăşi "spaţiu de
manevră", cum ne-am comporta? Am fi noi consecvenţi cu alegerea noastră? Sau ne
înfricoşăm/deznădăjduim şi nu mai credem în prezenţa (chiar în existenţa) Lui? Acesta este aşa-
numitul "test al fricii şi al deznădejdii". Prin el au trecut toţi sfinţii, prin el vom trece şi noi.
Testul persoanei
Iar când totul atinge punctul culminant, când pare că Dumnezeu chiar nu mai e prezent, atunci El
îşi face iarăşi apariţia într-un mod în care noi Îl putem percepe (nu că nu ar fi fost tot timpul cu
noi, ci noi nu-L mai vedeam). E posibil să fim şi mai înspăimântaţi în acel moment, după cum şi
ucenicii "de frică au strigat" (Matei 14, 26). La strigătul nostru însă, El ne va răspunde, cu
siguranţă: "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi" (Matei 14, 27). Iar acum e partea finală a călătoriei
noastre către inima lui Dumnezeu. Dacă noi rămânem "în barca noastră", starea noastră nu se
schimbă. Dar dacă îndrăznim să spunem, precum Petru: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin
la Tine pe apă" (Matei 14, 28), atunci ne ridicăm, cu adevărat, la măsura demnităţii noastre.
Pentru că Dumnezeu asta vrea de la noi: să avem o întâlnire ca de la Persoană la persoană, să
îndrăznim să cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul făcând, să păşim peste toate furtunile
iadului cu ochii ţintă la El. Numai aşa are loc vederea lui Dumnezeu, desăvârşita întâlnire cu
Dumnezeu. Acesta este "testul persoanei".
Pe Dumnezeu nu-l poţi iubi cu adevărat decât atunci când devii conştient de libertatea pe care
o ai şi pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include şi dreptul de a-L refuza... Din
respect şi din desăvârşită iubire faţă de noi, Domnul va căuta permanent să alunge din viaţa
noastră orice element care ne-ar putea constrânge sau determina să-L iubim. Iar "testul
final" al relaţiei de iubire cu Dumnezeu, este cel în care noi ne conştientizăm statutul de
persoană, adică ne asumăm, în deplină cunoştinţă de cauză, şi ne acceptăm locul pregătit
nouă de El, acela de parteneri egali în iubire.
Această comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, temă predilectă a teologiei şi a filosofiei

creştine contemporane, este esenţială pentru a înţelege în ce anume constă demnitatea omului şi
de ce este el mai presus de toate celelalte făpturi.
Marius Iordăchioaia - Năluca
Hristos cel răstignit şi înviat, nu moartea şi învierea ca teme teologice, constituie centrul teologiei
Sfântului Apostol Pavel. (Sfântul Iustin Popovici)
În creştinism nu se poate vorbi propriu zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu ne mântuim printr-

o lege (...), ci prin Persoana lui Iisus Hristos (Dumitru Stăniloaie)
Reprezentăm oare puterea dragostei? În inima noastră, în viaţa noastră şi prin noi, Evanghelia
reprezintă oare vestea cea bună, care ajunge la oameni ca bucurie, ca libertate, ca viaţă nouă?
(Mitr. Antonie Bloom)
Evanghelia de azi ne arată o barcă prinsă în furtună. Cine e în barcă? Se poate da în multe feluri
un răspuns. Îl voi alege pe acesta: în barcă sunt câţiva oameni care pot vorbi cu adevărat despre
Iisus Hristos. Sunt cei ce pot vorbi cel mai bine despre Mântuitorul. Au umblat, au suferit, au
flămânzit, au băut şi au mâncat, s-au bucurat împreună cu El vreme de trei ani. Vreme în care au
trăit, în spaţiul vieţii omeneşti, evenimente cum nu s-au mai întâmplat niciodată pe pământ. Şi
atât de multe încât, aşa cum spune unul dintre ei, Sfântul Ioan Evanghelistul, dacă ar fi toate
scrise în cărţi, lumea nu le-ar putea cuprinde. Oamenii din corabie L-au cunoscut personal pe
Domnul Iisus Hristos şi au mărturisit prin Evanghelii, prin epistolele lor şi prin toată Sfânta
Predanie despre Cel pe Care L-au crezut, L-au iubit şi în Care au nădăjduit până la sfârşitul
mucenicesc al vieţii lor.
Urmaşii lor sunt episcopii şi preoţii. Ei sunt cei care de peste două milenii păstrează mărturia
apostolilor despre Iisus Hristos şi o transmit, intactă, fiecărei generaţii, atât ca învăţătură, prin
cateheză, cât şi prin Sfintele Taine, ca putere de a trăi învăţătura creştină. Toate acestea se
întâmplă în Barca numită Biserică.
Dar atâta vreme cât stai în corabie Iisus este pentru tine, inevitabil, în mare măsură, o Nălucă.
Una teologică, dacă vrei. Este un personaj în mare parte creat în mintea ta de cunoştinţele şi
experienţele pe care le-ai avut în barcă, adică în spaţiul teologic şi liturgic al Bisericii. Dar
examenul credinţei abia urmează: este examenul furtunii, a umblării prin lume cu Iisus Hristos.
Este experienţa trecerii de la Năluca teologică, la Persoana reală, care trăieşte încercările acestei
vieţi cu trupul şi cu inima sa de carne. Este moştenirea apostolică a cunoaşterii personale a
Domnului Iisus Hristos în furtuna vieţii din lume. Căci lumea, stăpânită de satan prin păcate şi
patimi rele se răzvrăteşte din ce în ce mai mult faţă de Ziditorul ei. Furtuna pe care o înalţă în faţa
Corabiei Mântuirii este din ce în ce mai distrugătoare şi mai vicleană.
Şi ce face credinciosul de azi în această furtună? Repetă experienţa apostolică: începe prin a
reacţiona instinctiv, prin a trage la rame, adică încearcă să răzbată prin puterile proprii. Şi,
Doamne Dumnezeule, majoritatea preoţilor şi credincioşilor râvnitori pe care îi cunosc sunt rupţi
de oboseală din pricina vâslitului! Ei ştiu din manualele teologice cum trebuie să vâslească, iar
din Sfintele Taine îşi iau puterea de a o face. Şi totuşi corabia înaintează din ce în ce mai greu,
situaţia e din ce în ce mai disperată, furtuna lumii a umplut-o şi urmaşii apostolilor nu mai
prididesc a da apa murdară afară din Biserică. Ce ne lipseşte din moştenirea apostolică de nu
reuşim să avem măcar o parte din puterea şi viteza cu care ei au străbătut furtuna şi au ajuns
”îndată” cum spune evanghelistul, la ţărmul celălalt?
Ne lipseşte experienţa apostolului Petru. O experienţă care este „piatra din capul unghiului” vieţii
noastre bisericeşti: îndrăzneala Sfântului Petru de a se avânta în mijlocul furtunii, acolo unde, ca
mai demult pe Cruce, stă Domnul.
El a venit pentru viaţa lumii. El a venit pentru luminarea lumii, cu lumina Vieţii. Biserica este
mijlocul prin care El face aceasta de-a lungul vremii. Biserica nu este scop, ci mijloc de
mântuire. În faţa tot mai puternicei furtuni a fărădelegii, creştinii au tendinţa de a-şi concentra
toate puterile doar spre a supravieţui. Dar scopul bisericii nu este supravieţuirea, ci salvarea celor
care se îneacă în valurile lumii. Biserica este în lume o barcă de salvare. Făgăduinţa Domnului că
nimic nu o va putea scufunda vreodată, nici o furtună a lumii, este de ajuns ca să nu mai avem
grija aceasta. Dar furtuna satanică tocmai spre provocarea şi consumarea credinţei şi a energiei în
acest scop, al salvării Bărcii, se exercită. Acesta este cursa pe care o ascunde furtuna. Adunându-
şi toate puterile ca să supravieţuiască, echipajul nu îşi mai îndeplineşte misiunea pentru care i s-a
dat barca.
Şi ce vede lumea privind acum Biserica? Nişte oameni care nu ştiu ce să mai facă pentru a
rămâne creştini. Nişte oameni care abia mai reuşesc să asigure flotabilitatea ambarcaţiunii lor.
Tabloul, acest tablou al unei Biserici defensive, care nu de puține ori se luptă să supravieţuiască,
e deopotrivă, jalnic şi mincinos. Pentru că am căzut în cursa de a privi furtuna şi de a ne raporta,
esenţialmente, la ea. Adică, de a ne desprinde privirile de Hristos. Vedem doar barca şi furtuna.
Pe El, dacă suntem sinceri, L-am uitat. E cel mult o nălucă, rătăcită şi ea undeva prin furtună,
departe de corabie... Efortul nostru de a salva Biserica L-a transformat pe Iisus în ochii lumii într-
un personaj neputincios, pe care lumea Îl batjocoreşte şi azi ca şi atunci când era pe Cruce. Ce
altceva sunt vocile care ne spun astăzi, nouă, creştinilor, mai mult sau mai puţin batjocoritor:
dacă voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu, atunci de ce nu potoliţi furtuna? Aşa cum I se spunea
Domnului, pe Golgota, că dacă El este Fiul lui Dumnezeu să se dea jos de pe Cruce...
Şi Petru a făcut exact ce a făcut Domnul pe Cruce. Apostolul a retransformat prin fapta lui năluca
în Persoană vie şi atotputernică. Până la strigătul Apostolului Petru n-avem în Evanghelie decât
tabloul omenesc al unei corăbii surprinse de furtună. Dar cuvintele şi ieşirea din corabie a
Apostolului Îl fac prezent şi tot mai vizibil pe Hristos. Îl transformă dintr-o nălucă, într-o
Persoană vie. Aşa cum Hristos, nu coborând de pe cruce din instinct de conservare, cum ar fi
făcut un om oarecare ce vrea doar să supravieţuiască, ci ducându-Se, prin chinuri şi moarte, adică
prin furtună, la Tatăl cu trupul omului, l-a mântuit şi îndumnezeit pe om; aşa şi Apostolul Petru
salvează corabia ieşind din ea spre Hristos. Nu o salvează de la pieirea fizică, ci duhovnicească,
de la pierderea scopului său.
Iată, în mijlocul furtunii, cu barca plină de apă, Petru îşi îndreaptă privirea şi glasul spre Cel pe
care furtuna şi încercarea apostolilor de a se salva prin puterile proprii, Îl transformase într-o
nălucă. Pentru acest apostol un singur lucru contează: Tu eşti, Doamne? Dacă eşti Tu,
porunceşte-mi să vin la tine. Esenţialul în furtună nu este să încercăm noi să salvăm barca;
aceasta este „asigurată” de Însuşi Dumnezeu, prin cuvântul Său. Şi că noi credem acest cuvânt al
Domnului se dovedeşte tocmai prin indiferenţa noastră faţă de acest aspect, tocmai prin lipsa
noastră de grijă pentru supravieţuirea Bisericii. Singura grijă născătoare de viaţă şi de lumină este
aceea de a vorbi cu şi despre Hristos în mijocul furtunii. Cu Hristos care stă în aproapele nostru.
De a salva credinţa şi dragostea, nu biserica care e în grija Domnului. De a înfrunta furtuna prin
Hristos. De a ne ruga pentru oamenii prinşi în furtuna mortală a păcatului şi de a mărturisi
Evanghelia Lui. Acolo, pe valuri. Faptul de a ieşi în mijlocul cumplitei furtuni, călcând pe
valurile ei pentru a propovădui Evanghelia, pe Iisus Cel ce stă neclintit pe aceste valuri şi a Cărui
mână va apuca pe oricine se vrea salvat din marea lumii, este singura modalitate de a face din
năluca teologică a unei biserici în defensivă, Persoana vie şi mântuitoare a lui Dumnezeu
Întrupat. Mâna lui Hristos nu este ocupată cu ţinerea bisericii pe apă, ci este liberă şi deschisă
pentru a prinde pe orice om care se scufundă: să-l prindă şi să-l aducă în Barca pe care nici
porţile iadului nu o pot scufunda datorită hotârârii atotputernice a lui Dumnezeu. Nu barca, ci
umblarea pe apă a creştinilor dovedeşte că Iisus este Dumnezeu.
Poate lecţia pe care trebuia să o primească apostolul Petru era experienţa însăşi a mântuirii: ce
înseamnă să te scufunzi şi să fii salvat. Este o experienţă esenţială, fără de care niciodată nu vei
înţelege ce înseamnă să ai un Mântuitor în Iisus Hristos şi care este lucrarea esenţială a Bisericii,
Trupul Lui: aceea de a întinde inima şi mâna lui Hristos celui care se scufundă....
Acesta este elementul moştenirii apostolice care lipseşte de multe ori ortodoxiei noastre pentru a
fi o putere mântuitoare, o barcă cu care salvamarii se apropie de cel care este în pericolul de a se
îneca, nu o ambarcaţiune tot mai de lux, ancorată undeva în golful compromisului cu lumea, şi în
care echipajul ori se luptă cu somnul ori sforăie subţire, bizantin, ariile unui somn creştin...
ne!”
“Iată un episod care aduce o răsturnare de situaţie. Hristos dă drumul mulţimilor şi vine umblând
pe apa învolburată către corabia unde se află ucenicii Săi. De obicei prezenţa Lui fizică e
explicită, El cerând celorlalţi efortul duhovnicesc de a-L recunoaşte pe El, Fiul Omului, ca fiind
Fiul lui Dumnezeu. Or, în situaţia de faţă, ordinea se schimbă. Mersul Său pe mare în condiţii de
furtună, de slabă vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenţă: de a-L recunoaşte pe
stăpânul acestei puteri, evidente şi în acelaşi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Învăţătorul lor
şi deopotrivă Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut într-o (re)cunoaştere mai profundă a
Acestuia. De ce este greu? Întrucât simţurile nu îi mai ajută, întrucât ceea ce percep omeneşte nu
mai constituie o garanţie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (încă)
obişnuiţi să o aibă, una duhovnicească. Ceea ce le oferă Mântuitorul aici este o pregătire pentru
Înviere. O scară către acea nouă fizică, înduhovnicită, a trupului Său înviat.
Şi Petru îndrăzneşte să încerce această recunoaştere. Nu numai că o face, dar are inspiraţia
şi cum să o facă. Şi începe prin a cere o binecuvântare, spunând: porunceşte-mi! Adică, pune
Tu harul Tău, dragostea Ta, puterea Ta să intru în această nebunie sfântă de a face ceva ce
simţul meu de conservare mi-ar interzice categoric, să merg pe apă. Dar o cere oare în jurul
corăbiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o ţintă cât se poate de clară:
Mântuitorul. Cere să meargă către El, către Dumnezeu. Oarecum zicând: dacă Tu eşti Cel pe
care Îl cunoaştem, iată cheia recunoaşterii Tale, întrucât nimeni nu are şi nu poate să dea
această putere în afară de Tine.
Mântuitorul nu se lasă mult rugat. Ajunge o cerere şi dă răspunsul şi binecuvântarea: vino! Şi
Petru începe să meargă pe apă. Dar… şi iată „dar”-urile cu care viaţa noastră este presărată
în drumul către Dumnezeu. De la starea duhovnicească a încrederii, privirea i se furişează la
realitatea concretă a simţurilor. Or, căderea sub simţuri clatină, scufundă… Nu greutatea sa îl
scufundă, ci necredinţa care creştea pe măsură ce se limita la lucrarea simţurilor. Şi
deopotrivă pierderea recunoaşterii lui Hristos ca Dumnezeu, întrucât îndoiala îl face să uite
că puterea nu era a lui, ci a lui Hristos. Din nou un reflex bun, duhovnicesc.
Înspăimântându-se, Petru strigă după ajutor. Nu oriunde, ci către Ţinta drumului său. Ce
face Dumnezeu? Întinde îndată mâna. Se arată în proximitatea lui, este lângă el, suficient de
aproape. Însă îl şi ceartă: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Or, oare poate fi
numit puţin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne întrebăm azi.
Şi cu toate acestea Mântuitorul îl ceartă. Dar îl ceartă salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Îl
ceartă restaurându-l interior, reparând adevărata sa derută: cea duhovnicească. Ăsta este
sensul certării lui Dumnezeu: restaurarea credinţei, întărirea.
Oare Mântuitorul nu putea de la început să potolească vântul? Putea, din moment ce, relatează
evanghelistul, urcându-se ei în corabie, vântul s-a potolit. Dar sensul acestei lecţii de viaţă
duhovnicească e altul: este al lui Dumnezeu să ia valurile, dar tot al Lui este şi să întărească în a
le suporta şi în a nu te scufunda în vreme de furtună. Or, corabia, cuprinsă de linişte prin venirea
Lui, este Biserica, comuniunea celor ce mărturisesc: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Fără
Hristos Biserica e în primejdie, iar ieşirea din ea este moarte sigură. Cu El, valurile se liniştesc,
iar mersul pe furtuna aceşti vieţi este fără primejdie cât timp e ascultare şi binecuvântare. Aceasta
este de altfel şi misiunea Bisericii: să aducă pacea lui Hristos (…).
Vieţile noastre nu sunt scutite de furtună. Hristos ne cheamă însă să mergem ignorând valurile, cu
puterea Lui. Iar când nu mai putem, obosiţi şi împovăraţi, ne sprijină. Spre eternitate”.
(Pr. Răzvan Ionescu, Paris)

Ţine-te de Dumnezeu şi luptă!
Din învăţăturile preţioase ca aurul ale unui pustnic anonim din secolul al XV-lea: “Ce trebuie
să facem ca să ne mântuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie să facem ca să nu pierdem
mântuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum trebuie să umblăm pentru a ne mântui? În cele
din urmă, acesta este cel mai important lucru din viaţa noastră.
În Sfintele Scripturi citim că unul dintre mai marii iudeilor s-a înfăţişat înaintea Domnului chiar
cu această întrebare, zicându-I: “Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa
veşnică?” Iar Domnul i-a răspuns că aceasta se dobândeşte prin împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca să te mântuieşti trebuie să urmezi
poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu şi
rânduielile Sfintei Biserici păzesc pe om de păcat şi-l învaţă să împlinească voia cea bună şi
desăvârşită a lui Dumnezeu.
Ai credinţă, ţine-te de ea şi nu-i îngădui niciodată vrăjmaşului să ţi-o fure din inimă. Umbli
prin întunericul acestei vieţi şi în mâinile tale ai o făclie pentru a te feri să nu cazi în prăpastie,
sau să te poticneşti şi să pieri, după cum este scris: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi
lumina cărărilor mele (Ps. 118: 5). Dacă făclia credinţei tale se stinge sau slăbeşte, strigă,
plângi, roagă-te lui Dumnezeu ca îngerul luminii să-ţi reaprindă făclia şi să ţină aprinsă
flacăra ei pâlpâitoare. Caută oameni purtători de Dumnezeu, citeşte cărţi duhovniceşti,
străduieşte-te din răsputeri să faci bine altora - fă totul pentru a recâştiga comoara pe care ai
pierdut-o şi s-o păzeşti de furi. Că atunci când ai credinţă, eşti fericit, după cuvintele
Domnului: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (În. 10:29).
Când n-ai credinţă, Sfânta Scriptură te numeşte nebun (Ps. 13: 1) şi deoarece lepezi jertfa
Mântuitorului de pe Cruce, atât de vădit, atât de dumnezeieşte a împlinit pentru tine, vei fi
osândit de Dumnezeu, după cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru: Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16: 16).
Adevărata credinţă, cea care te îndeamnă la fapte bune, este ca rădăcinile unui copac; copacul se
ţine de aceste rădăcini şi prin ele primeşte hrană din pământ. Nădejdea poate fi asemănată
frunzelor, care împodobesc copacul şi-l vădesc că este plin de viaţă şi că rădăcinile lui nu sunt
stricate. Dragostea este rodul copacului, toată raţiunea rădăcinilor şi a frunzelor. Şi astfel, frate,
dacă cineva are credinţă adevărată, de aici urmează fapte bune, faptele dragostei.
În acelaşi timp, trebuie să te fereşti de păcat cu orice preţ, pentru că păcatul este cea mai mare
primejdie din viaţa ta. Ai văzut vreodată pini înalţi crescând pe stânci? E de-ajuns ca o singură
sămânţă să cadă într-o mică fisură, şi să despice granitul, şi din ele să crească un copac întreg. În
mod asemănător, trebuie să fii conştient că o consimţire păcătoasă e ca o mică fisură în
armura sufletului tău, şi, dacă sămânţa păcatului intră în el – şi adesea o face – va nimici
întreaga fortăreaţă a sufletului şi-l va face neputincios.
Dumnezeu caută o aşezare sinceră a inimii către El. Dacă cu râvnă te nevoieşti către El,
Izvorul a tot binele, toată viaţa ta va fi una de Dumnezeu plăcută. În dragostea ta pentru El,
vei dori să-I slujeşti cu toată puterea, să faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor
Lui, să faci bine, să-ţi arăţi credinţa prin fapte, şi cu orice preţ să te păzeşti de tot ce este
urâciune lui Dumnezeu, adică de tot păcatul. Aceasta este asceza vieţii creştine. Aşa că vezi,
dragostea de Dumnezeu duce omul la asceză.
În încheiere, frate, poartă-ţi crucea vieţii cu mulţumire. Calea ta către mântuire trece prin
suferinţe, după cuvintele Apostolului: …că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia
lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mântuire pe calea durerilor, a împreună
suferinţelor şi a morţii. Calea cea pietroasă, cu spini, brăzdată de făgaşe. Dar însuşi faptul că-ţi
porţi crucea vieţii cu răbdare şi cu mulţumire adusă lui Dumnezeu, că încerci să faci binele şi
să urăşti răul – aceasta te va învrednici să-ţi dobândeşti mântuirea.
Apostolul spune că femeia se va mântui prin naştere de fii dacă va stărui în credinţă, în iubire,
în sfinţenie şi în cumpătare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este naşterea de fii, căci, după
cădere şi ca urmare a celor ce a adus această, după cuvântul lui Dumnezeu, femeia a fost
nevoită să experieze durerile vieţii de familie: Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în
vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul
tău şi el te va stăpâni (Fac. 3:16). Dar, mulţumită acestei cruci, ea se va mântui dacă, în acelaşi
timp, va duce o viaţă bună. În scrierile patristice găsim mărturii despre unele femei măritate care
au dobândit totuşi sfinţenie prin împlinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.
Dar despre soţi ce poţi spune? Cum se mântuiesc ei? Dacă o femeie se mântuieşte prin purtarea
propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei şi despre care El i-a spus, tot aşa şi bărbatul se
va mântui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viaţă anevoios, în necazuri,
munci şi griji pentru copiii săi şi în responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu pentru familia
sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul
din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală
să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu
iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în
pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3: 17-19).
Acestea sunt urmările păcatului. Dar aici stă şi crucea izbăvitoare a omului – cu condiţia ca el să
evite păcatele grave, şi să facă mai degrabă bine, să iubească pe Dumnezeu, şi cu mulţumire să
poarte întreaga povară a vieţii, ştiind că Dumnezeu este bun şi tot ceea ce se face este pentru
mântuirea omului. Mântuirea omului stă în a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.
Îngăduie-mi să repet şi nu te mâhni pe mine pentru o asemenea repetiţie: frate, fereşte-te de

păcat! Puternice aripi de vulturi sunt rănite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stânci
mici ascunse sub apă şi se scufundă. Cetăţi întregi se aprind de flăcări dintr-o singură
scânteie. Iar păcatul a adus la ruină cele mai mari virtuţi. Păcatul este groaznic prin aceea că
ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici sărăcia, nici neştiinţă de carte nu ne desparte de
Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Păcatul este cel care ne desparte de Dumnezeu . Zice
Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele
voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă vadă (Îs. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaşte că
acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci când stă în picioare; el nu e
făcut din pietre solide, iar dacă te pocăieşti, el va cădea degrabă şi praf se va face. Astfel, dacă
păcatul te desparte de Dumnezeu, pocăinţa te va uni din nou cu Dumnezeu.
Prin minunata poruncă a lui Dumnezeu, sunetul a multe trâmbiţe a pricinuit căderea uriaşelor
ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iartă-mă, Doamne!” – rostite cu o simţire
adevărată – zidurile păcatului ce te despart se vor face una cu ţărâna…
Ascultă numai ce zice Domnul prin acelaşi prooroc: Că aşa zice Domnul cel Preaînalt, a Cărui
locuinţă este veşnică şi al Cărui nume este sfânt: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt
cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să imbărbătez pe cei cu inima
frântă. Căci nu vreau să cert totdeauna şi să stărui în mânie, căci înaintea Mea ar cădea în
nesimţire duhul şi sufletele pe care le-am făcut. Pentru fărădelegea sa, M-am întărâtat o clipă
şi stând ascuns, l-am lovit întru mânia Mea. Şi el, răzvrătit, mergea pe calea inimii sale! Am
văzut căile sale şi îl voi vindeca, îl voi povăţui, îl voi odihni şi îl voi mângâia… (Îs. 57:15-18).
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, dacă păcătuieşte şi se pocăieşte, va găsi întru El un Judecător

blând. Ştii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la fărădelegi, Doamne,
Doamne, cine va putea sta înaintea Ta? Adică: Dacă Tu eşti aspru cu păcatele noastre, cine se
va izbăvi? Apoi adaugă că nu este aşa, ci Domnul iartă cu milostivire pe păcătos, şi pentru
aceasta sfârşeşte biruitor, zicând: Că la tine, Doamne, este milosivirea (Ps. 129: 3).
Spune-mi, cunoşti vreun păcătos care s-a pocăit şi pe care Dumnezeu să nu-l ierte? Măcar
unul? Nu, nu vei găsi nici unul. Dar în Scriptură avem nenumărate exemple (atât în Noul cât şi
în Vechiul Testament), în Vieţile Sfinţilor şi în alte texte în care cei ce s-au pocăit chiar şi de cele
mai cumplite păcate – chiar şi în ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe păcate, iar
dacă Dumnezeu ar fi Judecător aspru şi drept 1 , nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa sau ca
să zicem aşa, n-ar lăsa pe nimeni să intre într-o viaţă veşnică şi fericită. Dar nu te înfricoşa: Însuşi
Judecătorul tău zice despre tine cu pogorământ plin de milă: Carnea este neputincioasă [slabă]
(Mt. 26: 41), adică: “Tu, omule, eşti neputincios şi ai nevoie de bunătate, de compătimire de la
Atotmilostivul Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu mărturiseşte despre Sine: Eu nu voiesc moartea
păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Ezec. 33: 11).
Întru început, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi în Rai: el a primit totul de dinainte. De la
tine, fireşte, se cere participarea la lucrarea de a te mântui a lui Dumnezeu. Hristos a plătit
toată datoria ta, dar El doreşte din partea Ta, din dragoste pentru El, să contribui cu o singură
drahmă la plătirea datoriei tale, pentru care El şi-a dat sufletul Său pentru tine. Dumnezeu
doreşte şi te cheamă să fii impreună-lucrător la mântuirea ta. Desigur că fără ajutorul lui
Dumnezeu nu poţi dobândi mântuirea, nici Dumnezeu nu te poate mântui fără ajutorul tău.
Aici stă cinstea pe care El o dă voii tale libere şi în iconomia mântuirii tale, unde găsim atât
mila lui Dumnezeu cât şi dreptatea Lui: milă – pentru că în lucrarea mântuirii tale aproape
totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru că acest mic “aproape” trebuie să fie un lucru al
voinţei tale, efortul şi osteneala râvnei tale.
Întotdeauna şi în toate ţine-te de Dumnezeu, Mântuitorul tău.
Un dascăl de înot, în timp ce-l susţine pe ucenic deasupra apei şi-l împiedică să se înece, cere în
acelaşi timp ca ucenicul, la rândul său, să-şi mişte mâinile şi picioarele în mod corect, altfel nu va
învăţa niciodată să înoate. Tot astfel şi Dumnezeu voieşte să te înveţe, cât eşti în această viaţă,
să te deprinzi cu căile vieţii dudovniceşti şi veşnice şi să te pregătească pentru o viaţă
conştientă şi veşnică cu El, care este Însăşi Fiinţa Bunătăţii. Pentru aceasta se cere participarea
ta, penru aceasta trebuie să cultivi întru tine bunătatea şi să lepezi răutatea. La înot, este de
trebuinţă ca apa să fie trasă cu mâinile înapoia celui ce înoată, lovind-o în acelaşi timp cu
picioarele. Tot aşa, depinde de tine să-ţi foloseşti “mâinile”, înţelese duhovniceşte 2, să te mişti
înainte şi să-ţi foloseşti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te împiedică a continua în
înaintarea duhovnicească.
Ia aminte la această povaţă: Fereşte-te de rău şi fă bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheamă prin
Proorocul: Învăţaţi să faceţi bine (Îs. 1:17). Din nou, dacă dascălul de înot vede că ucenicul său,
după ce a început să înoate singur, are probleme şi se află în primejdie de a se îneca, se grăbeşte
să-l ajute sau mai degrabă îi stă alături neîncetat, sprijinându-l degrab şi ajutându-l pentru a face
faţă valurilor ce-i vin din faţă. Şi vai acelui ucenic care, sigur pe sine şi cu bună ştiinţă înoată în
ocean înainte să fi învăţat să înoate cum trebuie şi fără a lua aminte la îndrumările dascălului.
Pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu şi a încerca să te fereşti de păcat, nu este destul doar să
ai hotărâre în inimă şi ceea ce se numeşte putere a voinţei, deşi amândouă acestea sunt
trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie să ai pentru mântuire este ajutor de sus,
1 Mai exact: după acrivie. Adică, de ar socoti cu de-amănuntul cele rele ale noastre şi le-ar judeca în
consecinţă…Totuşi, trebuie spus că dreptatea lui Dumnezeu e mai presus de ceea ce înţelegem noi prin dreptate,
adică mai mult în sensul juridic al termenului. Drept care, a căuta să socotim cât este peste fire omului să
socotească căile şi judecăţile lui Dumnezeu, înseamnă a da dovadă de lipsă de evlavie şi credinţă faţă de
minunatele taine ale lui Dumnezeu.
2 Sau cu mintea, înţelegător.

adică harul Duhului Sfânt, fără de care este cu neputinţă a fi mântuit, căci războiul tău nu
este o luptă dintre om şi alt om, ci o luptă împotriva duhurilor netrupeşti ale răului, lupta unei
fiinţe umane neputincioase împotriva prinţului acestei lumi şi numai prin harul Duhului
Sfânt eşti destul de tare să-ţi biruieşti potrivnicii.
Într-o sămânţă e pusă puterea de a creşte, cu alte cuvinte, voinţa ei de a creşte. Dar dacă nu e
pământ, raze de soare, sămânţa nu va încolţi şi dacă nu e umezeală, mugurul va muri. Înţelege
aceasta în sens duhovnicesc: “sămânţa” este pricina ce ţi-o dă Dumnezeu pentru a face binele
atâta cât eşti în această viaţă; “Soarele Dreptăţii”, Care luminează pe tot omul ce vine în lume
(Ioan 1:9), este Domnul nostru Iisus Hristos; iar “stropirea” seminţei cu rouă este lucrarea
harului Duhului Sfânt. De aceea, roagă-te lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii, roagă-te
Duhului Sfânt ca să fii, într-un sens duhovnicesc, ca un pom sădit lângă izvoarele apelor
care-şi va da rodul său la vremea sa (cf. Ps. 1:3).
Este cu putinţă a înţelege pilda talanţilor ca timp al vieţii dat omului. Talantul este ceva pe
care un om nu îl poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu.
Totuşi, nu este chiar un dar (deşi omul îl poate folosi pentru propriul câştig); aparţine lui
Dumnezeu şi trebuie în cele din urmă înapoiat Acestuia. Unii oameni trăiesc vieţi îndelungate,
alţii mai scurte, dar fiecare este în stare de a-şi întrebuinţa viaţa pentru a face bine. Cel ce nu face
astfel, se distruge fiinţial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumezeu a sădit-o
în inima omului şi pe care el trebuie să o sporească în timpul vieţii; talantul este harul
Duhului Sfânt sădit în om pentru viaţa veşnică şi pentru a face bine. Şi astfel, “talantul” este
timpul vieţii acesteia dat nouă pentru a face bine;
Frate, caută o tâlcuire la această pildă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Eu, un biet nemernic, am arătat
doar câteva gânduri, care pot fi adevărate sau greşite. Nu ştiu 3.
Iar acum, frate, îţi voi spune cum pune diavolul în inimile noastre un simţământ de deznădejde
pentru a ne slăbi eforturile şi dorinţa de mântuire. El vrea să ne facă să credem că nu ne putem
mântui cu nici un chip, că aceasta e cu putinţă numai pentru sfinţi, pentru locuitorii pustiului,
mucenici, mărturisitori şi mari asceţi, dar nu pentru noi, păcătoşii, care nu ştim nici măcar să ne
pocăim cum se cuvine.
Cunoaşte, frate, că El a sădit aceleaşi simţăminte de deznădejde şi slăbiciune şi în aceşti sfinţi,

insinuând că vieţile lor erau zadarnice şi că nevoinţa lor este fără folos sau destul de
neînsemnată penru a fi primită de Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor lor. Dar ei au
respins aceste provocări ale ispititorului şi s-au arătat, precum ştim, biruitori.
Aşa şi tu, să lepezi departe de la tine aceste gânduri şi să ai nădejde tare. Dacă te simţi îndemnat
să iei asupra ta o nevoinţă mai mare decât cea care ţi s-a dat ca ascultare în mănăstire sau de către
bătrânul tău, fă, dar, după gândul tău, dar numai prin binecuvântarea părintelui duhovnic sau a
3 Sfârşitul acestui cuvânt arată profunda smerenie a bătrânului. El nu aruncă îndoială în cuvintele sale, cum
ar părea la prima vedere. El îşi arată nimicnicia sa. Lasă totul pe seama lui Dumnezeu sau ne trimite să-i
cercetăm pe Sfinţii Părinţi de dinaintea lui, se încrede cu desăvârşire în Dumnezeu, ca El să adeverească
cuvintele sale în mintea celor ce le primesc. El nu-şi impune cu o râvnă nesocotită învăţătura, nici nu vrea
să caute niscai argumente imbatabile din Sfânta Tradiţie (deşi se foloseşte şi de ea) prin care să-i facă praf
pe cei care-l ascultă. El îşi arată propria trăire duhovnicească prin însuşi felul său de a fi, încrezându-se mai
puţin în dreptatea cuvintelor sale. Nădăjduieşte că, prin cuvintele lui, dreptatea lui Dumnezeu să lucreze şi
să-i folosească şi pe cei ce-l ascultă, pe care el îi îndeamnă, mai mult sau mai puţin tacit, să transpună în
viaţă sfaturile sale, zicându-le adesea, “cunoaşte frate”…, adică “convinge-te şi tu, aşa cum m-am convins
şi eu…”.
bătrânului. Fără această bine-cuvântare, nici o nevoinţă, mică sau mare, nu-ţi va fi de vreun folos
şi va fi socotită ca nimic. Şi nu-l sili în vreun fel pe părintele tău duhovnic sau bătrânul tău să-ţi
dea o astfel de binecuvântare; lasă mai degrabă totul la voia şi responsabilitatea lui pentru tine
înaintea lui Dumnezeu. În general, nu încerca să întreprinzi nimic, niciodată, fără o
binecuvântare. Te-ai încredinţat bătrânului tău cu toată viaţa, iar Dumnezeu l-a însărcinat cu
călăuzirea ta cum se cuvine. În viaţă duhovnicească totul trebuie făcut cu cea mai mare
umilinţă, întotdeauna zicând Părintelui Ceresc “Facă-se voia Ta!”
Desigur că sfinţii, în dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru slăvitele lor fapte de nevoinţă, vor
moşteni ceva deosebit de măreţ, dar chiar şi pentru tine, care-ţi lucrezi mântuirea, este gătită
mântuirea. Şi să ştii că dacă vei primi – după aşezarea sufletului – cel mai puţin în Împărăţia
Cerurilor, faţă de marea răsplătire a sfinţilor, acest “puţin” va fi uriaş şi va depăşi cu mult toate
aşteptările tale; va depăşi orice ai fi putut tu nădăjdui sau închipui – în aşa măsură încât nici nu se
poate gândi sau rosti în cuvinte, că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură (Ioan 3:34), şi milostiv
şi îndurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, îndurat şi indelung-răbdător (Ioil 2:13).
Cu adevărat, diavolul a dat lovitura cumplită neamului omenesc. Iar noi ne-am împotrivit şi am
pierdut Raiul, şi bucuria, şi nemurirea. Am cedat fără luptă toată cetatea vrăjmaşului. Dar în
război, aceasta nu e prima bătălie care hotărăşte urmarea. Nu s-a întâmplat adesea în istorie ca
neamurile şi marile oşti să sufere înfrângeri şi pierderi, să rămână fără cele necesare luptei, să se
retragă şi în general, să sufere lipsuri, pierderi şi necinste? Cu toate acestea, comandanţii iscusiţi
nu s-au predat şi nu şi-au îngăduit să fie cuprinşi de deznădejde, ci au continuat războiul şi în
ciuda tuturor înfrângerilor pe care le-au suferit înainte, ei au dat vrăjmaşului o lovitură
neaşteptată, ieşind în cele din urmă biruitori.
Tot aşa, frate, nu te îndoi de biruinţa ta. Dacă continui lupta şi nu laşi jos armele şi nu
părăseşti câmpul de luptă, ci, mai degrabă, nu bagi în seamă înfrângerile de dinainte, dacă ţii
cu tărie scutul credinţei şi ţii pe cap coiful mântuirii şi nu laşi să-şi scape sabia duhului, adică
sabia cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei câştiga biruinţa, şi premiul va fi
al tău. Este Cineva care va lupta alături de tine şi dacă chiar vrei să ştii, El deja l-a biruit pe
vrăjmaş, care [vrăjmaş] este şi vrăjmaşul tău. Dumnezeu Însuşi este cu tine; El este
Compatriotul tău, Apărătorul tău, al tău cu totul.
Cu numele Lui, cu nădejde în El şi cu dragoste faţă de El, du-te şi luptă! Dacă eşti rănit, adică
dacă păcătuieşti într-un fel sau altul – fiindcă lupta nu e uşoară şi vrăjmaşul e iscusit în a da
lovituri - nu te descuraja, căci pentru un creştin nici o rană nu poate fi mortală. Vino la
spitalul de pe linia frontului, adică la Biserică şi aici pocăieşte-te de păcatele şi de neputinţele
tale, şi rănile tale se vor vindeca de îndată. Săgeata păcatului care te-a vătămat este scoasă şi
rana deja nu mai este. Întoarce-te dar înapoi la lupta cu vrăjmaşul. Iată, vrăjmaşul ţi-a smuls
printr-o lovitură sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat într-o stare de slăbiciune prin temeri,
mâhniri, nenorociri, care, ca să zic aşa, te-au dezarmat. Pleacă-te cu smerenie înaintea voinţei
lui Dumnezeu, apleacă-te şi apucă armele, mustră-te pentru slăbiciune şi respinge atacul
vrăjmaşului. Dacă lucrezi astfel, vei ieşi biruitor şi, ca biruitor, vei fi încununat.
O, creştine, tu eşti ostaş al lui Hristos în această viaţă şi nu eşti chemat la o vieţuire obişnuită,
paşnică, liniştită, ci la război, la un război cumplit. Dacă în acest război vei fi biruitor, te vei
bucura de pace, cinste şi fericire în veacul ce va să vină.
Inima ta e mică. Nu primi nimic de prisos. Lasă loc în inima ta numai pentru Dumnezeu şi
pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu în lume şi ţi-a dat un
suflet raţional – ca să dobândeşti mântuire şi să stai cu Dumnezeu pentru totdeauna în
veşnica viaţă şi bucurie.
O, monahule, dac-ai şti cât de fericit eşti şi ce “parte bună” ţi-ai ales! Iubeşte pe Dumnezeu, Care
ţi-a dat această fericită soartă pe pământ şi fii credincios Domnului Iisus Hristos până la
moarte (cf. Apoc. 2: 10), încredinţat de dorinţa Lui tare de a te mântui şi de a te ajuta în toate.
Cunoaşte de asemenea că este cu neputinţă să nu fii mântuit dacă faci efortul de a-ţi întinde
firava ta mână către puternică “mâna dreaptă” a lui Dumnezeu – aceste este harul lui
Dumnezeu care te cheamă către mântuire, oferindu-ţi un ajutor puternic în acest scop, în
vreme ce “mâna” ta este puternică şi lucrătoarea dorinţa de a fi mântuit, şi dragostea ta
pentru Dumnezeu şi credinţa. Predă-te cu totul lui Dumnezeu; smereşte-te înaintea Lui şi
înaintea fraţilor tăi, înaintea altora; dispreţuieşte-te; socoteşte-te ca nimic, ca vameşul din
Evanghelie (cf. Luca 18), şi te vei mântui.
Omul smerit dobândeşte mântuirea şi primeşte harul lui Dumnezeu.
(Extras din cartea “Cugetările unei inimi smerite. Un document din secolul al XV-lea despre
viaţa duhovnicească“.)
Hristos este totul
1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate
faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos“.
2. Acelaşi bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru. El este tot binele şi toată
frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci
când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este
Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate
lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie
cu Hristos şi aproape de El“.
3. Amfilohie, bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina
numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în
anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El
aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă.
Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i
deschizi uşa!“.
4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi
dificile“. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru
averi şi pentru creaturi“.
5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, bătrânul Porfirie zicea:
“oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi
cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la
Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să
influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet
acolo unde trebuie“.
6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care
ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face
cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!“.
7. Antim, bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o
frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ“.
8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când
Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi
nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi
voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin
de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit“.
9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, bătrânul Antim
zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori
îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui
Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui“.
Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l
cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl
sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă“.
10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul
încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va
face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta“.
11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios,
sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni.
Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va
lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în
virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în
ajutor“.
(Din Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis; Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004,
traducere – IPS Andrei al Alba-Iuliei)
Serafim Papacostas - Primejduirea şi salvarea lui Petru
Dar şi cei mai eroici dintre credincioşi au clipele lor de slăbiciune, de neputinţă. Dacă şi, soarele,
cel preastrălucit, are pete negre, ce lucru extraordinar, ca şi omul să aibă neputinţe? Petru,
umblând pe apă, a făcut experienţa puterii lui Hristos. Dar trebuia să experieze şi propria sa
slăbiciune. Slăbiciunea sa s-a arătat în împuţinarea credinţei. Fiecare creştin trebuie neapărat să
ştie cât de mare este puterea lui Hristos, dar trebuie să ştie şi cât este de neputincios omul.
Aşadar, Petru: "Văzând vântul puternic, s-a înspăimântat; şi începând să se cufunde, a strigat
zicând: Doamne mântuieşte-mă" (v. 30). Petru s-a înspăimântat. Pricina spaimei lui n-a fost că
vântul a sporit în intensitate în clipa aceea, ci că credinţa lui s-a împuţinat. Cu cât el a stat cu
ochii credinţei fixaţi în sus, spre Hristos, spre porunca şi spre puterea Domnului, Petru a mers
nestânjenit pe deasupra valurilor mării. Dar când i-a trecut prin suflet ideea de primejdie,
când şi-a fixat atenţia spre vijelia puternică, atunci s-a înspăimântat. Pare un lucru de necrezut
că Petru, care nu s-a temut de mare, deşi în ea se cufundă în mod sigur cel care ar vrea s-o treacă
de-a dreptul mergând, s-a temut atunci de vânt, căruia i se pot împotrivi chiar şi copilaşii.
Greşelile noastre morale produc de multe ori asemenea situaţii de necrezut. Din clipa în care
credinţa cea deplină şi încrederea în Hristos scade, numai când teama înlocuieşte îndrăzneala,
neliniştea şi tulburarea înlocuiesc pacea şi liniştea sufletească. Acest lucru nu se întâmplă numai
pe mare, pe timp de furtună, ci şi pe uscat, pe timp frumos. De câte ori creştinul îşi pierde
încrederea în Hristos, cu privire la existenţa sa, la viitorul sau la mântuirea sa, îndată
urmează nelinişte, plângere şi necazuri negre. De multe ori urmează ceva şi mai rău: creştinul
ajunge în primejdia de a se cufunda în adâncul deznădejdii.
Şi iată dovada: Petru "a început să se cufunde". Când credinţa lui a început să şovăiască, numai
decât i-a şovăit şi trupul şi a început să se cufunde. Să ne gândim cumva că credinţa lui Petru era
contraponderea greutăţii sale. Când credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un
lucru vrednic de luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător. Căci
Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate. Atunci, încă, împuţinarea credinţei a făcut fără folos şi
această îndemânare a lui Petru. Experienţa ne învaţă fenomenul următor: creştinii, a căror
credinţă se împuţinează, nu numai că se tem şi se tulbură, dar îşi pierd şi îndemânarea
firească pe care au avut-o pentru un anumit fel de activitate. Medici vestiţi, când un membru al
familiei lor este în primejdie, nu sunt în stare să-i dea nici cel mai neînsemnat ajutor medical, iar
în momentul suprem, îşi pierd capul de tot. Credinţa cea statornică şi neîmpuţinată este, prin
urmare, izvor de îndrăzneală, putere, pace, nădejde, înţelegere şi mulţumire.
Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai rămas lui Petru
atâta câtă trebuia ca să pună în mişcare acel mecanism minunat, care se numeşte rugăciunea. De
aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un strigăt fierbinte: "A strigat zicând: Doamne,
mântuieşte-mă".
Iată leacul care s-a dovedit de necombătut, leacul drastic în împrejurări, în care puţina noastră
credinţă ne ridică în faţa valurilor de frică şi deznădejde, ca să ne cufunde sufletul: rugăciunea.
Iată scăparea: rugăciunea către Domnul Atotputernicul. Fără îndoială că toţi oamenii, care
mai păstrează puţină credinţă, se roagă cu toţii, în zilele de neputinţă, de călătorie furtunoasă; în
zilele cu alte rele, din pricina cărora viaţa lor personală şi viaţa celor din casa lor este
primejduită.
Ei se roagă şi zic:
„Doamne, mântuieşte-ne”.
„Preasfântă Maică a Domnului, ajută-ne”, se roagă ei.
Din nenorocire însă oamenii nu acordă importanţă primejdiilor sufleteşti, în care păcatul încearcă
să piardă sufletele lor. Ei nu se gândesc că mai ales în aceste primejdii trebuie să scape la Hristos,
cu aceeaşi insistenţă, cu care îl invocau în primejdiile lor trupeşti. Din nefericire, ne temem atât
de puţin de primejdiile păcatului, încât ne lăsăm atraşi de el, cum se lasă atraşi copiii mici de
cărbunii aprinşi, pe care îi iau în mână în joaca lor. Suntem atât de orbi, încât alunecăm cu
cea mai mare lipsă de prevedere în grave primejdii morale. Aşadar, în astfel de primejdii
trebuie neapărat să scăpăm la Hristos. În astfel de primejdii, Hristos intervine întotdeauna ca
Mântuitor al celor care Îl cheamă pe El din fundurile prăpăstiilor. "Doamne, mântuieşte-ne
că pierim".
După ce Domnul l-a lăsat pe Petru să-şi experieze neputinţa, "întinzând îndată mâna, l-a apucat
şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit" (v. 31). Cu toate că Petru greşise
împuţinându-se cu credinţa, totuşi Domnul nu l-a părăsit. Îndată ce Petru l-a chemat, I-a întins
dreapta Sa atotputernică şi l-a pescuit şi l-a ţinut deasupra mării. Domnul face mereu în
continuare, aceleaşi lucruri. Aude glasurile rugăciunilor şi cererii lor, celor puţin credincioşi.
Domnul în chip nevăzut Îşi întinde mâna Sa, îi prinde şi le aduce bună mântuire. Când
oamenii sunt oi ale Sale, deşi un timp ei se primejduiesc prin puţina lor credinţă, totuşi "ei nu
vor pieri în veac şi din mâna Mea nu le va răpi nimenea" (In. 10, 28).
Aşadar, Domnul a mântuit pe Petru. Dar totodată l-a şi mustrat: "Puţin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?" Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las Eu să pieri? Iubirea Domnului
mântuieşte. Dar tot iubirea mustră şi îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte. Căci lipsurile
slujitorilor Domnului, nu numai că sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă rămân
nelecuite, pot să ducă la primejdii de moarte. Domnul Se pleacă la neputinţele noastre, nu le
vrea. El caută să ne facă să le îndreptăm, ca să progresăm în desăvârşire, mergând către El.
Căci desăvârşirea în Hristos este scopul vieţii noastre, este scopul pentru care Dumnezeu S-a
făcut om şi Şi-a jertfit viaţa Lui cea de mult preţ. Pentru acest scop lucrează Tatăl, lucrează
Fiul, lucrează şi Duhul Sfânt.
Şi acum venise vremea, ca Domnul să facă să înceteze vântul şi furtuna, deoarece trecuse timpul
de încercare pentru ucenici: "Şi suindu-Se El în corabie, vântul a încetat" (v. 32). Adică
Domnul ţinând de mână pe Petru, a ajuns în corabie. De îndată ce au intrat într-însa, vântul s-a
liniştit şi îndată corabia şi corăbierii s-au aflat, prin minune, la malul Ghenizaretului, după cum
spune mai departe Evanghelistul Ioan (6, 21).
În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări formează sfârşitul
povestirii evanghelice: "Iar cei din corabie, venind, I s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat
Fiul lui Dumnezeu este" (v. 33).
Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care
i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul
acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa
robilor lui Dumnezeu iese mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse
de împuţinarea credinţei. Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede în persoana
lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.
Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească, pe care au vrut să
I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o umbră. Ucenicii care, cu siguranţă,
aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării
pe mare, să se convingă că Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi
guvernează puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii întregi?
La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El era învestit cu puterea
absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta ucenicii au avut fericirea să-L
însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin încercarea prin care i-a lăsat să treacă.
Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au închinat lui Iisus. Ei
au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui
Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu,
îndeamnă în chip firesc pe credincioşi să şi adore pe Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut
imposibil să se închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede
drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate majestate pe-un om
pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul acesta se poate explica răceala şi
lipsa de interes a creştinilor contemporani pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la
biserică, nu simt nevoia de a se ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu
sinceritate şi cu căldura inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă
adevărată şi sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui,
fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl vădesc de
minciună. Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi trebuie, ca o cerinţă a firii
noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul îşi află desăvârşirea lui firească prin
manifestare. Vai de noi! Cum poate să existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul
acela să şi-o manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un om,
care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată nevoia de a-l vedea, de a
vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora îngăduie celorlalţi să se apropie, să le
vorbească, să-i vadă. Aşadar rătăceşte desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios,
dacă nu simte nevoia să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa.
Acelaşi scop l-au urmărit şi Sfinţii Evanghelişti, care au scris minunile Domnului în cartea
nemuritoare intitulată Evanghelia: să aprindă în sufletele noastre, ale creştinilor, credinţa
în Hristos, credinţa statornică şi neşovăielnică, fierbinte şi vie, care să se manifeste prin
închinare şi adorare sinceră către Dumnezeu, în special minunile acelor zile şi nopţi vrednice
de pomenire, - înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare -, au ca scop să aprindă credinţa şi
adoraţia către Dumnezeu în aşa fel, încât ele să devină esenţa însăşi a vieţii creştine. Căci
înmulţirea pâinilor era prefigurarea punerii înainte a Pâinii Vieţii, a Trupului şi a Sângelui
Domnului, pe care El le-a jertfit pentru viaţa lumii.
De aceea creştinul, dacă nu ia parte cu recunoştinţă adâncă la săvârşirea Sfintei Liturghii,

este cu totul lipsit de viaţă duhovnicească şi nu adoră pe Dumnezeu. Căci la Sfânta Liturghie
se săvârşeşte în mod minunat Pâinea Vieţii, Taina Sfintei Euharistii, cea mai înaltă formă de
cult creştin, şi, îndeobşte, cea mai înaltă formă de cult care se află în lume.
Iar minunea cealaltă, când Domnul a cercetat pe neaşteptate pe ucenicii Săi, care erau în necaz şi
primejdie, când a umblat triumfător pe valurile mării înfuriate, preînchipuia învierea cea după
necazul şi după despărţirea de sub cruce. Dar preînchipuia şi întoarcerea Domnului lângă ucenicii
Săi mâhniţi, precum şi înălţarea Sa la cer.
Prin înălţare El a împreunat cu cerul Biserica Sa, pe credincioşii din toată vremea. Căci şi
pe ei îi va învia şi îi va aşeza biruitori pe scaunul slavei Sale. În fiecare duminică, ba şi mai des,
se închipuieşte o astfel de înviere a noastră şi o înălţare la cer, a celor care suntem adunaţi în
Sfânta Biserică. De aceea cei care nu simt nevoia de a participa la Sfânta Liturghie, rămân în
afară de viaţa credincioşilor. Nu sunt creştini cei ce nu se duc la Biserica credincioşilor, care
are chemarea să se înalţe la cer şi la scaunul slavei Domnului, după cum zice Apocalipsa.
(Serafim Papacostas - "Minunile Domnului")
Părintele Ciprian Negreanu - Predica în Duminica potolirii furtunii - Dumnezeu îngăduie

furtunile încercărilor ca să ne smerească şi să ne izbăvească de marea înşelare a încrederii
în propriile fapte: “Unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu”
“Mândria e înainte-mergătoarea diavolului şi a căderilor şi a durerilor şi a suferinţelor sufleteşti
îngrozitoare…”
“Atâta timp cât sufletul tău mai cheamă numele lui Dumnezeu, nu vrea să se lepede de
Dumnezeu, nu vrea să se lase de El, Dumnezeu nu te va lăsa, nu te va lăsa în mâna diavolului…”
Transcripturi parţiale ale predicilor din 2013 şi 2012:
“[…] Faptul că prin mâinile Apostolilor s-a întâmplat această minune [a înmulţirii pâinilor şi
peştilor], faptul că mulţimile au văzut că prin mâinile lor se întâmpla această minune, ne putem
imagina ce cinste le-au dat oamenii, nu numai Mântuitorului, ci şi lor. Atât de fericiţi erau, atât de
pline de entuziasm erau mulţimile, încât hotărâseră să-L ia pe Mântuitorul să-L facă rege în
Ierusalim, atunci, în clipa aia. Nu mai văzuseră aşa ceva, să se hrănească douăzeci de mii de
oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Cum se poate aşa ceva? Şi au zis: <Numai Dumnezeu în
vechime a hrănit poporul iudeu cu pâine din cer. Acesta este de la Dumnezeu cel puţin, dacă nu
este chiar Dumnezeu, pentru că şi El ne-a hrănit pe noi în pustie>. Şi entuziasmul acesta al
mulţimilor s-a extins şi asupra Apostolilor, nu numai asupra Mântuitorului, şi pe ei îi cinsteau, şi
pe ei îi slăveau şi îi priveau cu evlavie, probabil că şi de hainele lor se atingeau. Şi Mântuitorul a
vrut să-i ferească de această primejdie a mândriei, ei tocmai se întorseseră doi câte doi, trimişi de
Mântuitorul să propovăduiască şi să spună tuturor că S-a arătat Hristos, să se pocăiască că s-a
apropiat Împărăţia Cerurilor, să-şi pună mâinile peste cei bolnavi, să scoată demonii din cei
demonizaţi. Deci ei tocmai se întorseseră doi câte doi, cu mare bucurie, plini de entuziasm:
Doamne, şi demonii se pleacă nouă! - vedeţi de aici un dram, o undă de mândrie. Şi Mântuitorul,
vrând cumva să domolească această bucurie care avea un dram de mândrie le-a zis: Nu vă
bucuraţi că vi se pleacă demonii, ci bucuraţi-vă ca numele voastre sunt scrise în ceruri! - ca şi
cum ar spune că e un lucru mic că vi se pleacă demonii şi, oricum, nu pentru voi se pleacă, ci
pentru Dumnezeu, în numele Căruia umblaţi şi pe Care Îl propovăduiţi. Şi asta vrea să spună
când zice: Iată, am văzut pe diavol căzând ca un fulger din cer!, adică El a fost de faţă atunci,
înainte de facerea lumii, când diavolul a căzut ca un fulger. E ca şi cum le-ar spune: <Datorită
Mie se pleacă demonii, să nu cumva să ziceţi în inimile voastre că demonii se pleacă pentru voi
sau pentru vreo lucrare de-a voastră sau pentru că sunteţi voi vrednici de ceva!>
Asta e o mare ispită şi noi o avem, să credem noi că suntem noi vrednici de ceva, ca pentru vreo
faptă de-a noastră duhurile rele s-ar înspăimânta de noi sau s-ar înfricoşa de noi. Mare greşeală
este aceasta, mare, înfricoşătoare!
V-aş aduce aminte doar de întâmplarea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov când el, plin
de fervoare religioasă şi de credinţă, a venit la Sfântul Serafim şi i-a spus: „Eu m-aş bate cu
demonii şi i-aş scoate afară şi aş face şi aş drege…! Cum m-aş lupta eu cu demonul, cum i-aş sta
eu împotrivă, cum l-aş birui eu!” şi atunci Sfântul Serafim de Sarov, cumva cutremurat de
cuvintele cele fără de minte, a zis: „Omule! Dacă Dumnezeu ar îngădui celui mai mic dintre
demoni, cu degetul mic ar întoarce lumea aşa.”
Atâta putere au demonii, pentru că ei sunt heruvimi. Deci Dumnezeu nu îngăduie! Asupra acestui
lucru insista Sfântul Serafim de Sarov: nu tu te baţi cu demonul, nu tu le răspunzi, nu tu îi
biruieşti în cuvânt, nu tu îi faci să tacă, nu tu îi ţii departe de casa ta, de familia ta, de treburile
tale, aşa cum e scris la Iov: N-ai pus Tu gard în jurul lui şi în jurul apropiaţilor lui? Gardul era
pus de Dumnezeu, nu era pus de om, nu faptele cele bune ale lui Iov puseseră gard în jurul lui, ci
Dumnezeu.
Orice faptă am face, chiar dacă am avea întreg pământul în posesie şi să-l dăm milostenie, tot
nu ne-ar feri de demoni. Nimic nu ne poate feri de demoni, ci numai puterea lui Dumnezeu şi
dragostea lui Dumnezeu. Asta e una dintre cele mai mari ispite pe care le poate avea omul şi
care în istoria credinţei s-a numit pelagianism, adică una dintre marile erezii cu care Biserica a
luptat şi care socotea că noi nu avem nevoie absolută de Dumnezeu, ci prin faptele credinţei, prin
strădania noastră, prin propovăduirea noastră, prin curăţia minţii noastre, prin tot ce poate omul
să facă, aşa cum aceste lucruri sunt acum sub numele de gândire pozitivă, de autocunoaştere, de
autoeducaţie şi care, de multe ori, nu au nici o legătură cu Dumnezeu; nu sunt rele în sine, dar
fără de Dumnezeu, omul crezând că poate să facă lucruri mari şi prin sine poate să ajungă să
îndepărteze răul de la sine şi de la alţii şi să-l biruiască, aceasta e una dintre marile ispite pe care
le poate avea omul. E o mare greşeală. Nu poate face omul nimic. Omul poate să vrea, să
dorească, să-L cheme pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel ce mântuieşte. Aşa cum zice: La om
este cu neputinţă mântuirea – şi mântuirea înseamnă şi izbăvirea de cel rău – dar ceea ce este cu
neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.
Iar Sfântul Serafim de Sarov l-a certat pentru această îndrăzneală pe Motovilov:
„Nu îndrăzni să zici asemenea lucruri! Nu te îmbăţoşa în inima ta, nu crede cumva că tu ai făcut
ceva deosebit!” Şi i-a şi proorocit că pentru aceasta diavolul îl va munci mulţi ani. Deci pentru
această mândrie Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să-l muncească mulţi ani pe Motovilov, până
când, la descoperirea moaştelor unui sfânt, a ieşit diavolul din el.
Tot aşa, şi Apostolii se întorceau cu un dram de mândrie: Doamne, şi demonii ni se pleacă! Ca şi

cum ei, prin faptul că au umblat din oraş în oraş, că au stat în case străine, că şi-au părăsit
vremelnic pământurile lor, soţiile, casele, familiile, că L-au urmat pe Hristos, că L-au
propovăduit, că au vorbit fiecare mai bine sau mai rău, cum au vorbit, pentru aceasta demonii se
înfricoşează şi li se pleacă.E o mare greşeală, nu e adevărat! Nu pentru asta li se plecau demonii!
Sunt atâţia care îşi părăsesc case şi familii pentru numele lui Hristos şi li se pleacă demonii? Nu
li se pleacă, nu se înfricoşează demonii de asta! Demonii se înfricoşau de Dumnezeu, de Hristos
pe Care-L ascultau aceştia! Şi se ridica acest gând de mândrie, iar acest gând de mândrie a
crescut după ce L-au ajutat pe Mântuitorul la împărţirea pâinilor, când mulţimile au început să-i
laude, să-i cinstească. Atunci Mântuitorul, ocrotind sufletele lor, i-a grăbit şi i-a împins în
corabie. Aproape că i-a împins, ăsta e cuvântul, i-a forţat să intre în corabie pur şi simplu. Deci
ei, încă fiind în mijlocul mulţimii, Mântuitorul i-a strâns dintre oameni şi i-a împins în corabie şi
le-a zis Mergeţi, că voi veni şi Eu! şi a rămas să dezlege mulţimile. Şi ei au plecat, a fost aproape
ca o palmă pe obrazul lor faptul că i-a îndepărtat, i-a scos din mulţime şi i-a trimis pe corabie.
Ce se întâmplă de obicei când omul se mândreşte? Îi trimite Dumnezeu o undă de smerenie. […]
Dumnezeu iubeşte smerenia, vrea ca omul să nu-şi piardă smerenia. Aşa şi aici, a încercat să nu-
şi piardă Apostolii smerenia, pentru că diavolul a căzut din cer pentru mândrie: Am văzut pe
satana ca un fulger căzând din cer!
Vedeţi, diavolul şi când se supune sau se preface că se supune, e ca un om care cade în prăpastie,
dar dacă se poate să mai tragă pe unul cu el, o face.Aşa şi aici, se supunea de nevoie Apostolilor,
dar încerca să-i tragă şi pe ei în mândrie: <Iată, eu mă supun vouă!> Poate că şi vocifera: <Mă
supun vouă, sunteţi mai tari ca mine!> Cine ştie în ce chipuri i-a ispitit încât ei au zis: Doamne,
până şi demonii se supun! Adică a reuşit să le imprime în suflet ideea că datorită lor, a vrut să-i
tragă şi pe ei în mândrie. Şi atunci Mântuitorul Se grăbeşte să-i scoată iar la smerenie, la
adevăratul chip al omului.
Părintele Arsenie Boca spunea: „Omul este smerenie şi numai smerenie!” Adevăratul chip al
omului este smerenia şi numai smerenia, adică să-şi cunoască locul său, să ştie cine este, să se
raporteze la Dumnezeu din perspective aceasta, a celui care ştie cine este, nu din perspectiva
unuia care se suie pe un balon şi zice: <Eu sunt ăsta mare şi înalt de aici!>. Nu! Eşti cât eşti. Şi
raportându-te astfel la Dumnezeu, Dumnezeu te ridică, te poartă pe braţele Sale.
Este o întâmplare minunată în Pateric în care se spune că în Alexandria, la un moment dat,

stăteau doi bătrâni mari, părinţi vestiţi, şi amândoi se închiseseră în câte o chilie, în mijlocul
mulţimilor, dar într-o chilie. Şi numai ucenicii aveau voie să vină să-i vadă să ia cuvânt de la ei.
Dar numai prin acele puţine cuvinte făceau minuni nenumărate! Aşa făcea Dumnezeu ca prin
orice cuvânt ce-l spuneau bătrânii aceştia, Dumnezeu făcea minuni nenumărate. Şi unul de altul
auziseră, dar nu se văzuseră niciodată. Şi toată Alexandria îi cinstea. Şi, la un moment dat, unul
dintre ei s-a îmbolnăvit şi a ajuns aproape de pragul morţii şi înainte de a muri a zis: „Vreau să-l
văd pe celălalt pustnic. Am auzit de el toată viaţa, am trăit în preajma lui, dar nu l-am văzut.
Vreau să-l văd, asta e ultima mea dorinţă.” Şi a trimis pe ucenicul său la ucenicii celuilalt să-i
zică să se vadă. Şi acela a zis: „Da, voi veni.” Nu ieşise de zeci de ani din chilia aceea. „Voi ieşi
pentru el, dar nu voi ieşi ziua, ca să mă cinstească oamenii, să mă vadă pe stradă, ci o să ies
noaptea, cât mai în adâncul nopţii.” Şi când s-a făcut noapte adâncă şi credea el că e cel mai puţin
posibil să-l vadă cineva şi a ieşit, în timp ce mergea pe drumul spre celălalt, doi îngeri cu făclii
luminoase încât străluceau de s-au trezit toţi oamenii din toate împrejurimile îl conduceau. Şi au
ieşit toate mulţimile şi au cerut binecuvântare şi aşa l-a slăvit Dumnezeu.
Cu că omul se smereşte mai mult, Dumnezeu îl cinsteşte mai mult. Pentru că Dumnezeu nu
vrea umilirea omului. Dumnezeu îl cinsteşte pe om, dar atâta timp cât omul se mândreşte cu
această cinste şi merge pe calea diavolului, Dumnezeu mai bine îl păstrează în smerenie, într-
o anumită umilinţă. Chiar dacă tu te străduieşti să găseşti pricini de a fi lăudat, de a fi vorbit de
bine, Dumnezeu tot împotrivă îţi va sta. Când zice: Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă nu
înseamnă că Dumnezeu e un fel de răzbunător Căruia nu îi place de tine şi stă împotriva ta, uite-
aşa, ci de drag stă împotriva ta, că mândriile cu care tu încerci să te mândreşti să nu-ţi fie ţie spre
moarte desăvârşită, ci cumva să te smereşti, să-ţi aduci aminte cine eşti. Multe lucruri pe care
vrea să le facă mândrul nu ies bine, pentru că Dumnezeu le stă împotrivă, şi se face de râs cel
mândru şi râd oamenii şi-l vorbesc pe la spate de multe ori, dar el ar vrea să fie lăudat de toţi. Şi
face Dumnezeu asta tocmai ca acesta să se sesizeze, să-şi dea seama, să se întoarcă la smerenie.
Pe când invers, dacă omul se smereşte şi are acest firesc, care e de la Dumnezeu, că
Dumnezeu e smerit în primul rând, deci dacă dobândeşte acest firesc, atunci Dumnezeu îl
cinsteşte.
Aşa cum Avva Lot din pustia Egiptului avea o singură rugăciune pe care o zicea neîncetat, ziua şi
noaptea: „Doamne, nu mă slăvi în lumea aceasta! Nu mă slăvi în lumea aceasta!” şi, cu cât o
zicea mai mult, cu atât faţa lui strălucea ca soarele, încât toţi veneau să vadă ce se vede din chilie
de la el. El nu ştia, dar când trecea Avva Lot toţi ieşeau să se uite la el, că parcă răsărise soarele
dintr-o dată. Faţa lui strălucea ca soarele. Aşa îl cinstea Dumnezeu. Şi cu cât omul avea mai
multă smerenie, cu atât Dumnezeu îl cinstea mai mult. Şi cu cât omul are mai multă mândrie,
Dumnezeu îl smereşte.
Aşa şi aici, Dumnezeu aşa a vrut să facă cu cei doisprezece care se pierdeau. Îi prinsese diavolul
cu mândria că li se supune. Deci şi prin părelnica biruinţă sau adevărata biruinţă, prin puterea lui
Dumnezeu, asupra diavolului, diavolul vrea să-i prindă.
 În primul rând a fost o smerenie în sine faptul că i-a trimis ca pe nişte copii răi, i-a pus în
corabie şi gata, Plecaţi!, un cuvânt clar: Treceţi de cealaltă parte a mării! În sine era o
smerenie lucrul acesta, s-au umilit sufletele lor.
 Dar a doua smerenie: a venit furtuna şi vânt mare şi ei de-abia stăteau de furtună şi de
vântul acela mare în mijlocul mării şi nu puteau înainta de la a patra strajă a nopţii, deci
de la ora trei la ora şase, aşa împărţeau noaptea evreii, după modelul babilonian, în
străji. Deci erau undeva între orele trei şi şase dimineaţa şi ei încă nu ajunseseră încă la
mijlocul mării. Marea Galileii nu este mare, se trece, probabil, într-o oră jumătate-două
pe cealaltă parte. Şi ei, după ore bune, nu erau nici măcar la mijlocul mării. Şi în mijlocul
valurilor fiind şi smerindu-se de marea care le era împotrivă, ei, care ziceau Duhurile ni
se pleacă!, uite că marea le stătea împotrivă şi nu se supunea lor. Demonii se supuneau,
dar marea nu voia să asculte de ei. Şi s-au smerit - a doua smerenie.
 Şi a treia, cea mai mare, este că atunci când au văzut pe Hristos venind pe valuri,
îmbrăcat în alb în mijlocul nopţii, au strigat de frică, ei, care tocmai ziceau că demonii ni
se supun! şi au strigat ca nişte copii de frica nălucilor. Ei, bărbaţi în toată firea,
înfricoşaţi. Şi atunci le-a răspuns Dumnezeu: Nu vă temeţi, Eu sunt.
Dar toate acestea au fost ca să se coboare iar smerenia în inima lor. Şi de multe ori Dumnezeu
îngăduie aceste lucruri. De multe ori noi ne întrebăm de ce oare după vremuri bune, după
vremuri de pace, după minuni pe care le lucrează cu noi, vin vremuri de smerenie? Din
acelaşi motiv. Dacă omul singur s-ar smeri, dacă omul singur şi-ar aduce aminte cine e, dacă
omul singur nu s-ar bătoşa, n-ar începe să i se pară că e cineva, n-ar începe să-şi pună în
seama lui faptele mari pe care le face, lucrările, oamenii care îl cinstesc, dacă n-ar uita că
Dumnezeu i-a dat toate şi poate, până atunci a fost nebăgat în seamă, uitat, poate a stat în
pragul deznădejdii ani de zile şi se întreba ce rost are pe pământ şi i-a dat Dumnezeu o vreme
binecuvântată în care îl caută oamenii, vorbesc despre el, îi ies lucrurile sau poate se întâmplă
minuni cu el, poate chiar propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu şi cine ştie ce părere are
despre el însuşi acum, atunci când astfel de gânduri se ridică în inima ta să te aştepţi la ispite.
La ispite, nu pentru că lui Dumnezeu nu-i place de tine sau nu faci neapărat un lucru bun,
dar Dumnezeu vede pornirea ta spre mândrie şi prin aceasta diavolul te trage spre adânc, şi
atunci, ca să te salveze şi pentru că te iubeşte, aduce asupra ta încercări sau ispite şi te
smereşte.
Singura soluţie ca Dumnezeu să nu te smerească este să te smereşti tu. Cine îşi aduce aminte
neîncetat cine este el şi de unde vine şi ce rost are pe lume şi cât de mic e el înaintea lui
Dumnezeu şi pune asta înaintea lui…
Părinţii îşi aduceau aminte de moarte: Pune înaintea ta că vei muri în noaptea aceasta şi nu te vei
mai mândri.
Cu ce să te mai mândreşti? <În noaptea asta mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu> – deci, dintr-
o dată, altfel stau lucrurile, altfel se aşază, nu mai poţi să te prefaci, începi să fii mai serios şi să
pui fiecare lucru la locul lui şi să-ţi dai seama că n-ai făcut aşa mare lucru. Începi să te aşezi pe
adevărata ta poziţie, de smerenie, şi aducerea aminte de moarte este una dintre modalităţi.
Suferinţa şi durerile celorlalţi, care sunt în jurul tău, şi care pot fi oricând ale tale, ar trebui
să fie al doilea prilej de smerenie, că Dumnezeu încă nu mă trece prin aceste încercări, că
zice Dumnezeu despre cei care au fost ucişi de turnul Siloamului: Credeţi că cei peste care a
căzut, cei optsprezece, sunt mai păcătoşi decât voi? Vă spun vouă, nu.
Şi să ştiţi că asta se potriveşte la toate durerile, toate neputinţele, toate încercările. Tot felul de
necazuri şi de nenorociri păţesc cei din jur, dar tu zici: <Nu, cu mine nu se poate întâmpla aşa
ceva. Nu, eu o să fiu atent>. Dar cu oricine dintre noi se poate întâmpla orice şi, dacă nu s-a
întâmplat, este pentru că Dumnezeu ne-a păzit. Încercările celor din jurul nostru, ispitele,
durerile, bolile, suferinţele, ar trebui să ne smerească şi pe noi, să ştim să ne plecăm capul şi să
zicem, ca şi Iov: Dacă le-am primit de la Dumnezeu pe cele bune, oare nu le voi primi şi pe
cele rele?
Oare nu ar trebui să vină şi peste mine cele rele? Că nu sunt cu nimic mai bun decât ceilalţi.
Să zicem şi noi ca Sfântul Ilie: Doamne, nu sunt eu mai bun ca strămoşii mei, pe care poate i-am
acuzat până acum: <Ee, la ce înălţime am ajuns eu şi ce înţelegere am eu…!>. Nu, nu sunt eu mai
bun ca ei. Acesta ar fi al doilea prilej de smerenie.
Al treilea este trăirea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu clipă de clipă, trezvia, atenţia:
Dumnezeu este aici şi acum. Dacă ai această trezvie, această atenţie, şi ştii că Dumnezeu este
aici şi acum şi că prin El se fac toate şi datorită Lui şi că nu tu, cu ceva deosebit, ci El lucrează,
pentru că te ascultă pe tine şi pentru că îţi împlineşte cererea sau pentru că binecuvântează El,
este o mare piedică în faţa mândrie, un mare ajutător ca să nu cazi în mrejele mândriei, adică ale
diavolului.
După aceea, ţinerea posturilor, a ostenelii zilnice pe care o are omul, a rugăciunilor, ţinerea
poruncilor în general, cu osârdie, cu atenţie, te poate face să te smereşti fără să faci mari
eforturi. Păi numai să zici: <Nu voi mai avea gând rău faţă de nimeni>, să vezi ce grea e lupta
asta şi ce eforturi trebuie să faci ca să nu mai ai gânduri. Cum spunea cineva: „Nu vreau să am
gând rău şi transpir leoarcă pe stradă!, aşa mă lupt cu mine însumi. În 10-15 minute de a mă
strădui să nu am gând rău faţă de nimeni, atât de mare e lupta încât sunt leoarcă. Mă lupt cu mine
însumi şi nu reuşesc.” Cine se luptă cu sine şi încearcă să ţină poruncile, acela nu poate să fie
mândru.
Aşa cum, atunci când se face ceva, întotdeauna cei care stau pe de lături şi nu muncesc nimic
sunt cei mai cu gura mare, explică cum ar trebui să fie făcut, că nu aşa se face…, ei sunt cei mai
vocali şi ei chiar cred că ei s-ar pricepe cel mai bine să facă respectivul lucru, iar cei mai smeriţi
şi care nu prea dau indicaţii sunt, poate tocmai care fac şi ei aceeaşi treabă şi care ştiu cât de greu
este şi câte ispite şi câte încercări şi atunci nu mai sare el repede să zică că nu aşa e bine, ci poate
mai degrabă vină să zică <Şi eu am trecut prin asta, nu te deznădăjdui. E greu, dar ridică-te şi hai
mai departe, şi eu am trecut prin asta>. Şi aceia care nu prea fac nimic, aceia sunt cei mai buni
„sfătuitori” şi sunt cei care vociferează.
Aşa e şi cu poruncile: mândria se dezvoltă şi vociferăm şi vorbim pe limba mândriei atunci când
nu prea facem poruncile [lăuntric]. Când începem să facem poruncile [cu adevărat] sau ne ţinem
serios de porunci, începem să ne smerim. Cel ce cu adevărat începe să cunoască mai mult,
începe să cunoască că nu ştie nimic, cum zice Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic. Cu cât ştii mai
mult îţi dai seama că cunoşti foarte puţin. Cu cât cunoşti mai puţin şi eşti mai mediocru ai
mândria că <Eu cunosc foarte multe, ca mine nu-i nimeni!> Aşa şi cel care face mediocru
poruncile şi le face aşa, ici ăi colo şi din când în când, acestuia i se pare că le face foarte bine.
Cum zice un fumător: <Eu m-aş putea lăsa oricând, dar nu m-am hotărât eu..!> Dar dacă e să
înceapă şi să se ţină, să vrea să se lase de fumat cu adevărat, îşi dă seama că nu poate şi se
smereşte mult şi nu-şi mai ridică nasul în sus că poate oricând. Îşi pleacă cumva capul şi
recunoaşte că este neputincios în privinţa asta. Şi aşa este şi la ţinerea poruncilor.
Dintre toate pe care le-am zis: şi aducerea aminte de moarte, şi trezvia, prezenţa lui Dumnezeu, şi
suferinţele şi necazurile celorlalţi, poate că păzirea poruncilor este cel mai bun medicament
împotriva mândriei. Să facem poruncile lui Dumnezeu şi va veni vrând-nevrând în inima noastră
smerenia şi nu e nevoie să facem cine ştie ce eforturi, nu e nevoie să ne prefacem că suntem
smeriţi.
Foarte mulţi, încercând să dobândească smerenia, se prefac sau ajung la un fel de prefăcătorie.
Cum se zice: Smerit e mândruleţiul!
Se zice că într-o mănăstire era un părinte care întotdeauna zicea: “Sunt cel mai nevrednic dintre
toţi, nu merit să stau în această mănăstire cu părinţii ceilalţi, nu merit să mănânc la masă cu
părinţii ceilalţi, eu sunt mai pe urmă decât toţi, sunt un nevrednic…” şi multe altele, cum zicem
şi noi de multe ori. Şi stareţul nou-venit a vrut să-l încerce, că poate chiar e smerit omul acesta, şi
la un moment dat, la masă, când mâncau toţi, l-a ridicat şi i-a zis: „Tu, de acolo, nu eşti vrednic
să mănânci cu părinţii la masă, ieşi afară!” Şi acela s-a ridicat şi a zis: „Dar ce-aveţi cu mine?
Dar ce-am făcut eu? De ce mă daţi afară? Eu sunt de atâţia ani aici! N-am greşit cu nimic!” Şi
stareţul i-a zis: „Stai jos, părinte, mănâncă! Fii liniştit, am crezut că avem un sfânt între noi.”
Şi foarte mulţi dintre noi încercăm să cucerim această smerenie pe calea prefacerii, pentru că
ştim că e o mare virtute şi pentru că e înainte mergătoarea harului, unde vine smerenia va veni
Dumnezeu. Mândria e înainte mergătoarea diavolului şi a căderilor şi a durerilor şi a suferinţelor
sufleteşti îngrozitoare.
Aşa cum Dumnezeu i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, pe care-l vom prăznui luna viitoare, că
cei mândri neîncetat suferă [din pricina demonilor] şi se îndurerează. Şi aşa era. Şi aşa este. Dar
unde este smerenia, acolo vine Dumnezeu.
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.
***
“[…] De ce voia să-i ferească Dumnezeu pe Apostoli?
În primul rând de mândrie. Dar să ştiţi că Părinţii vorbesc despre două lucrări ale diavolului care
pot să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, care pot să-l coboare pe om aproape în pragul iadului,
să-l facă aproape unealta satanei.
Acestea două sunt: mândria, pe care o asculţi, de care crezi, pe care o urmezi - nu o mândrie cu
care te mai lupţi, pe care o mai ţii sub stăpânire, o mai domoleşti, te mai temperezi, te străduieşti
să o biruieşti, ci mândria pe care începi să o crezi. Şi ştim bine că toţi suntem la limita aproape
continuă de a o crede, adică cei mai mulţi dintre noi poate şi credem cu tot sufletul unele dintre
mândriile pe care ni le şopteşte diavolul în inimă, mai ales dintre cele duhovniceşti, cum că
suntem ceva, cum că ne rugăm cumva, că om fi ceva mare înaintea lui Dumnezeu, că poate noi
suntem nişte aleşi, că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, aici suntem foarte aproape de această limită de
chiar a crede sau poate le şi credem, dar nu ne-am gândit până acum. Iar a doua mare poartă,
după cum spun Părinţii, prin care diavolul ne poate prinde, ne poate coborî spre iad, este tristeţea
şi deznădejdea.
Acestea două sunt cele de care vorbesc mulţi dintre Părinţi, deşi unii arată mai multe ramuri ale
lor, alţii vorbesc şi despre slava deşartă şi de fiicele mândriei, de orgoliu, de invidie, de mânie,
dar în general vorbesc de acestea două, în frunte cu părintele Arsenie Papacioc, care cumva
parcă le sintetizează. Cuvântul lui e cumva o chintesenţă a învăţăturii Părinţilor. El zice: „Nu
poate diavolul să facă nimic împotriva omului. Nimic. Atâta timp cât omul se leagă cu mintea,
cu gândul, cu inima cât de puţin de Dumnezeu, diavolul nu are nici o putere asupra lui, nu se
poate atinge de el, nici măcar atunci când greşeşte sau păcătuieşte!”
Nici păcatul nu-l poate face pe diavol să aibă putere asupra ta. Mai ales când îţi conştientizezi
păcatul, îţi pare rău şi vrei să nu-l mai faci, diavolul nu are nici o putere asupra ta. De aceea la a
doua venire, Mântuitorul, când ne împarte în cei de-a dreapta şi cei de-a stânga, nici măcar nu ne
întreabă de păcate, deşi au şi ele importanţa lor, ne întreabă de păcate, dar nu de acestea pe care
obişnuim noi să le numim păcate.
Şi zice părintele Arsenie: „Diavolul nu poate să se atingă de om în nici un moment, atâta timp
cât omul se leagă cât de puţin cu mintea şi cu inima de Dumnezeu, îşi aduce aminte de El, Îi
cere ajutorul, din când în când măcar”.
Deci se ţine legat ca şi cum te-ai agăţa cu un cârlig de aur de ceva minunat, de care nu te laşi, aşa
cum femeia cu scurgere de sânge s-a agăţat de poala hainei Mântuitorului şi se foloseşte termenul
„s-a agăţat ca un ciucure” de haina Mântuitorului şi nu se lasă de tivul hainei Sale, chiar de tiv se
vorbeşte, nu de poală. Aşa omul, cât de puţin dacă se leagă printr-o nădejde de Dumnezeu, Îi cere
ajutorul, aşa cum şi spune învăţătura: Tot cel ce va chema numele lui Dumnezeu se va mântui.
Atâta timp cât sufletul tău mai cheamă numele lui Dumnezeu, nu vrea să se lepede de
Dumnezeu, nu vrea să se lase de El, Dumnezeu nu te va lăsa, nu te va lăsa în mâna diavolului.
Dar sunt două situaţii în care omul nu mai cheamă numele lui Dumnezeu sau, şi dacă îl cheamă,
îl cheamă formal sau fără putere şi fără folos. Fără putere pentru că nu-i mai dă nici o putere el,
omul!
Acestea sunt:
1. deznădejdea, tristeţea – în aceste momente ştiţi că zicem: <Nici Dumnezeu nu mă mai poate
ierta, sigur Dumnezeu mă judecă cu asprime, sigur Dumnezeu m-a adus în situaţia asta pentru că
mă urăşte, sigur Dumnezeu mă vede mai rău decât pe ceilalţi oameni, că de-asta m-a lăsat în
situaţia asta…>, găseşti tot felul de explicaţii pe care diavolul ţi le dă cu prisosinţă, îţi umple
sufletul de ele şi te desparte de Dumnezeu. De aceea deznădejdea este un păcat împotriva
Duhului Sfânt, pentru că în momentul acela tu găseşti motive să te desprinzi de Dumnezeu, o
mare greşeală, şi în clipa aceea diavolul poate să facă ce vrea cu tine. Cum zicea un părinte,
“poate să joace fotbal cu tine“, pentru că nu mai eşti legat de Dumnezeu.
2. mândria – când crezi că ai destule, poţi destule, eşti deosebit, eşti prooroc, eşti ceva
nemaipomenit. Aproape ca şi diavolul, ajungi să zici: <Îmi voi pune tronul meu deasupra tronului
lui Dumnezeu. Eu nici n-am nevoie de Dumnezeu, îmi sunt destul mie însumi>, adică ai mare
încredere în tine, ai încredere în ceea ce faci tu, nu ai încredere în ceea ce vrea Dumnezeu să-ţi
facă sau să-ţi dea, dar în ce faci tu ai încredere deplină. Şi atunci nu mai ai nevoie de Dumnezeu,
chiar dacă formal îţi mai aduci aminte sau pentru că ai fost educat de mic ţi se întâmplă să mai
zici câte un Tatăl nostru sau o rugăciune şi o zici formal, dar tu trăieşţi şi pluteşti în acea mândrie,
în care nu ai nevoie de Dumnezeu.
Acestea două te despart de Dumnezeu: mândria şi tristeţea, deznădejdea. Acestea sunt păcatele de
căpetenie, rupturile cele mari ale sufletului, din momentul acela diavolul poate să facă ce vrea cu
tine, din momentul acela vin toate necazurile acelea mari. Nu vorbesc de necazurile acestea
trupeşti, pe care le mai îngăduie Dumnezeu, ci vorbesc de căderile mari, duhovniceşti, de ispite,
de încercările care duc la căderi din credinţă, care duc la înşelări. Din momentul acela capătă
diavolul atâta putere încât să facă cu tine ce vrea.
Aşa s-a îngrijit Dumnezeu de Apostoli, pentru că în ei deja se ridicaseră gânduri de mândrie, deja
se socoteau nişte mici dumnezei, mici hristoşi care uite ce minuni au făcut, uite ce lucruri mari au
făcut, au înmulţit pâinea, oamenii i-au cinstit…! Şi să ştiţi că asta pândeşte pe orice om care
vesteşte numele lui Dumnezeu sau care ajută pe cineva sau care se roagă pentru cineva. Şi dacă
cumva tu, ca om, zici <Mă rog pentru tine> şi auzi că celălalt vine după o vreme şi zice <Să ştii
că s-a împlinit rugăciunea ta>, foarte periculos este pentru acel suflet care s-a rugat să înceapă să
creadă că el chiar e ceva! Ieşi din creştinism şi ajungi pe un teren cumva budist, cum socotesc
budiştii ca tu eşti un fel de dumnezeu, trebuie să-ţi dai seama că tu eşti un dumnezeu, să te
iluminezi, să-ţi descoperi puterile interioare, să-ţi dai seama cum poţi atrage energiile cereşti,
care sunt impersonale, vin când le chemi tu şi faci ce vrei cu ele, şi, deci, tu eşti un mic
dumnezeu care ştie cum să manevreze energiile universale. Asta e gândirea budistă.
Mulţi dintre creştini, după ce încep să vadă că li se împlineşte vreo rugăciune, că Dumnezeu le-a
ascultat rugăciunea – ăsta e şi motivul pentru care, de multe ori, Dumnezeu nu ne ascultă – mulţi
dintre noi începem să avem acest tip de credinţă de gen budist, oriental, în care Dumnezeu e
aproape impersonal, e o forţă care se supune voii tale, mai ales dacă-ţi faci ritualul şi aprinzi
lumânările şi spui formulele magice ca energiile divine să lucreze cum ai poruncit tu. Şi începi să
ai o părere foarte bună despre tine, deja începi să zici <Lasă că mă rog eu pentru tine! Zic eu
Psaltirea nu ştiu cum şi fac aia şi pentru tine şi pentru familia ta!> Asta-i absolut necreştină, de
tip oriental, te crezi un mic dumnezeu care ai dobândit capacitatea de a folosi puterile, care sunt
impersonale, din lume, din univers, şi faci ce vrei cu ele.
Şi asta e una dintre marile ispite şi marile încercări ale minţii creştinului şi de aceea multe dintre
rugăciunile creştinilor, mai ales la noi, cei începători, nu sunt auzite sau dacă sunt auzite, sunt
auzite mai târziu.
De exemplu, ai o rudenie în mare necaz, e foarte bolnavă. Şi te rogi şi zici <Doamne, acum să se
ridice, stau în genunchi lângă patul acestui om, acum să se ridice, e mătuşa mea şi e necăjită sau
uite, are trei copii, Te rog, Te rog, Te rog!> şi pleci deznădăjduit de acolo şi ea nu s-a ridicat.
Pleci acasă, mai trec două zile, mai trec trei, poate tu ai şi uitat să te mai rogi. Şi mătuşa, iată, s-a
ridicat din pat! Dumnezeu, poate şi pentru rugăciunile tale va face minunea aceea, dar nu te va
lăsa să crezi că pentru rugăciunile tale. Va face mai târziu, când tu nici nu te mai rogi. Pentru că
Dumnezeu, văzând câtă mândrie s-ar fi ridicat în tine, câtă părere de sine, câte idei false, câtă
putere a diavolului ar fi fost asupra ta în momentul acela, dacă chiar ţi se întâmpla, nu face atunci
minunea. Şi asta se întâmplă în nenumărate situaţii în viaţa noastră.
De aceea, multe dintre rugăciunile noastre sunt auzite mai târziu sau sunt auzite când tocmai am
încetat rugăciunea şi nu ne mai rugăm. Două zile nu ne-am mai rugat, ei, chiar atunci se întâmplă
să se împlinească, ca să nu zici: <A, m-am rugat în ziua aia, eram deosebit de încordat în
rugăciune. S-a făcut!> Dumnezeu, în înţelepciunea Sa şi în dragostea Sa face aşa ca să nu te
rănească.
Tot în viaţa părintelui Arsenie Boca, povestea un părinte că, întorcându-se acasă, în satul lui,
fiind student la teologie, un tânăr din sat, orfan, care fusese crescut de suflet de o familie, ajuns
şi el la maturitate, urma să se căsătorească. Copil bun, copil cuminte, neavând nimic, a muncit
vară de vară, an de an şi şi-a făcut cu mâinile lui să aibă şi el ceva şi să aducă şi el ceva în
căsătorie. Şi în vara în care trebuia să se căsătorească, când toate erau pregătite, s-a dus, cum
era plin de hărnicie, în pădure, să taie nişte copaci, şi a căzut un copac pe el în timp ce-l tăia şi
l-a omorât, l-a strivit. Om de douăzeci şi ceva de ani, în plină putere, la câteva săptămâni
înaintea nunţii. A fost mare tristeţe în sat, mai ales că n-avea cine să-l plângă, el era al nimănui,
cum se zice.
Şi părintele acesta, întorcându-se de la teologie în vacanţă, a fost foarte întristat şi a plâns şi s-a
necăjit şi s-a rugat toată ziua în genunchi la Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Te rog, eu ştiu că
poţi! Diseară, când voi merge la priveghi şi-i voi face cu lumânarea aşa semnul crucii…” - că
aşa se făcea când mergeai la mort, îi puneai florile la sicriu şi cu lumânarea făceai deasupra lui
cruce – „…Tu să-l învii, Doamne! Dar Te rog, Te rog, ştiu că poţi!”
Dar numai din dragoste se ruga părintele acesta, nu cu vreun alt gând. Şi seara, fără să zică
nimănui, s-a dus cu mare suflet, hotărât, şi a făcut cruce şi a zis „Învie-l, Doamne!” şi nu s-a
întâmplat. Şi a mai zis o dată: „Învie-l, Doamne!” şi nu s-a întâmplat. Şi s-a întristat, s-a dus
într-un colţ, oricum, în câteva zile a şi uitat că a cerut asta cu atâta osârdie. Omul a fost
îngropat, a trecut vara şi spre toamnă s-a dus la părintele Arsenie Boca, care era la
Drăgănescu. El n-a spus nimănui ce s-a rugat el în taină. Şi s-a dus la părintele Arsenie Boca,
care picta biserica de la Drăgănescu şi era cineva la uşă, care stătea de trei minute, fiecare intra
câte trei minute şi ieşea. Şi i-a zis: „Ei, e rândul tău. Trei minute.”
Şi el a intrat acolo şi tocmai se pregătea să zică ce avea de zis în trei minute, el şi uitase
întâmplarea asta cu tânărul şi părintele era în halatul lui şi cu o lumânare în mână şi tot făcea
aşa: „Învie-l, Doamne!” şi el nu spusese nimănui, că era, într-un fel, de ruşine, cum să spună el
că s-a rugat aşa?
Şi aşa de trăsnit a fost de faptul că părintele Arsenie a putut să ştie ceva aşa de personal între el
şi Dumnezeu, încât a căzut în genunchi de ruşine şi de frică.
Şi părintele i-a zis: „Ştii că putea să se întâmple? Dar n-a fost de la Dumnezeu, că nu-ţi folosea
ţie la mântuire pentru tot restul vieţii tale! Că dacă învia, vai de capul tău era!” Deci, vă daţi
seama ce mândrie putea să fie în inima acelui tânăr teolog, mai târziu preot, pentru tot restul
vieţii sale, dacă învia omul acela la cuvintele lui, „Învie-l, Doamne!” Şi nici tânărului nu-i
folosea, pentru că de aceea a îngăduit Dumnezeu, ştiind dinainte ce necazuri vor veni, ce ispite
pe capul lui, ce păcate urma să facă, şi era mai bine pentru el aşa. Şi i-a explicat părintele
Arsenie mai multe lucruri şi a înţeles că nu-i folosea.
Deci nici o rugăciune nu-i uitată sau nu e lăsată deoparte de Dumnezeu, dar pentru mândria
noastră multe din rugăciuni nu le ascultă Dumnezeu. Şi pentru că nu ne este de folos. Sau le
ascultă mai târziu sau le ascultă la rugăciunea Bisericii.
Sau, de exemplu, tu te-ai rugat o vară întreagă pentru ceva şi apoi aduci un pomelnic undeva, la o
biserică, şi iată, s-a întâmplat! <Cum de eu m-am rugat şi Dumnezeu nu m-a auzit?!> Ba te-a
auzit, dar Dumnezeu face în aşa fel încât nu tu să te lauzi toată viaţa că <Pentru rugăciunile
mele…> Să zicem că se ruga pentru căsătorie acel om, ca să nu zică <Eu te-am adus, pentru
rugăciunile mele ne-am căsătorit…!> Păi nu o înnebuneşte pe fata aceea şi o şi îndepărtează până
la urmă, că o socoteşte mai prejos de el? Nu va da Dumnezeu asta, nu va face asta. Şi atunci,
poate pentru rugăciunile Bisericii, poate pentru ale cuiva pe care tu-l dispreţuieşti, dar care se
oferă să se roage pentru tine, sau nu ştiu pentru ale cui, oricum, pentru mila lui Dumnezeu mai
mult decât pentru orice!
Şi dacă Dumnezeu ne lasă să ne rugăm şi ne dă timp să ne rugăm, o face pentru că El vrea să ne

ţină aproape de El şi vrea să avem tot timpul numele Lui în gura noastră şi atunci ne lasă să
zicem, să-L tot rugăm, pentru că dacă ni s-ar împlini imediat toate - şi asta e unul dintre motivele
pentru care nu ni se întâmplă totul repede - atunci am încetat imediat cu rugăciunea şi n-am mai
avea treabă cu Dumnezeu.
Cum ştiţi foarte bine, în multe ispite şi încercări, până să avem evenimentul acela important,
greu, examenul, suntem numai la biserică, numai cu lumânarea în mână, numai cu rugăciunea, şi
după aceea gata! Ca şi la Paşti: până la Paşti suntem extraordinar de hotărâţi, dar după Paşti îi
aud pe majoritatea că în primele săptămâni după Paşti nici nu s-au mai rugat! Şi până atunci trei-
patru acatiste, nu ştiu ce, în fiecare zi.
De aceea Dumnezeu ne ţine tot timpul ca pe Avraam, care-şi ducea copilul spre tăiere pe muntele
Ierusalimului de astăzi şi Dumnezeul îl ţinea tot aşa într-o stare de aşteptare şi el tot timpul era
încordat în dialogul lui interior cu Dumnezeu şi tot timpul ţinea legătura cu Dumnezeu:
<Doamne, oare să fac eu asta? Dar de ce? Voi face!> Şi iarăşi mergea mai departe şi se lupta cu
sine. Şi-l ţinea într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Aşa şi pe noi, această părută întârziere a lui
Dumnezeu nu numai că ne fereşte de mândrie, dar ne ţine într-o continuă atenţie faţă de El, că
altfel ne-am îndepărta.
Şi să ştiţi că atunci când încep să mai vină ispite şi încercări, de multe ori vina este a noastră, în
sensul că noi altfel nu vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Şi vrând-nevrând noi, Dumnezeu ne
apropie de El, prin aceste mici încercări şi ispite. Că altfel nu vrem. Şi te ajută Dumnezeu, dar
încetul cu încetul, că altfel nu vrem, tot învăţând să te rogi, să te ţii legat de El tot timpul. Acestea
sper să ne fie de folos.
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.
Siguranţa de a fi în mâinile Domnului, cu nădejdea de a ne împrospăta mereu puterile sub

acoperământul aripilor dragostei Sale: “Dacă ţi se pare că nimeni nu mai are nevoie de
tine, să ştii că în ochii Lui ai rămas de mare preţ”
Aripile noastre
Îşi vor împrospăta puterea, ca vulturii se vor întraripa (Isaia 40, 31)
Există o legendă plină de poezie despre cum au fost create păsările. Micile creaturi fuseseră
împodobite cu un penaj frumos, înzestrate cu o voce minunată, şi umpleau văzduhul cu sunete
armonioase, dar – vai! – nu se puteau avânta în văzduh fiindcă nu aveau aripi. Atunci
Domnul le-a făcut aripi, pe care, arătându-le, le-a spus: „Vă dau această povară; luaţi-o şi
purtaţi-o“.
Păsările se uitau cu uimire şi spaimă la acea povară necunoscută, apoi, ascultătoare, au luat-
o în cioc, şi-au pus-o pe spate şi li s-a părut foarte greu de purtat. Dar cu timpul s-au obişnuit
cu aripile şi pe măsură ce le purtau, ele s-au făcut una cu trupul lor, şi păsările s-au învăţat să
le folosească. Desfăcându-şi-le s-au avântat sus de tot deasupra pământului. Povara care le
stârnise uimirea le-a dat posibilitatea să zboare, devenind pentru ele o nouă obişnuinţă.
Această legendă are două înţelesuri. Noi toţi suntem asemenea unor păsări fără aripi, iar
încercările şi obligaţiile pe care ni le trimite Domnul trebuie să ne înveţe să ne ridicăm deasupra
a tot ce este pământesc.
Ne considerăm grijile ca nişte poveri greu de dus, dar, dându-ne seama că Domnul ni le trimite ca
să învăţăm ceva de la ele, să ne ridicăm mai sus, să le primim fără murmur. Fiindcă, atunci când
se prefac în aripi, ne pot ridica până la cer, iar fără ele poate că am rămâne lipiţi de acest jalnic
pământ. Şi tot ele, înălţându-ne sufleteşte, se prefac într-o binecuvântare.
Dacă ne ferim de la îndeplinirea unei datorii, dacă încercăm să scăpăm de sarcina care ni s-a dat
de purtat, pierdem posibilitatea de a ne dezvolta sufleteşte. Să ne purtăm sarcinile fără şovăire, cu
speranţa în Dumnezeu, şi să nu uităm că El vrea să ni le prefacă în aripi. Aripi care ne vor purta
tot mai sus, până când ne vom urca acolo unde „până şi vrabia şi-a aflat o casă şi turtureaua
cuib unde-şi va pune puii: în chiar altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu şi
Dumnezeul meu” (Psalmi 83, 3).
Să nu uităm că în timpul zborului prin această viaţă pământească, aripile pe care ni le-a dat
Dumnezeu, de multe ori plăpânde, au nevoie de protecţie, de întărire şi mai ales de curăţire de
colbul de pe pământ care le îngreunează. Aici ne vine în ajutor dragostea lui Dumnezeu,
desfăşurată asemenea unor aripi largi asupra noastră, bieţi călători pe acest pământ. Să alergăm
iară şi iară sub acoperământul Celui preaînalt, ca să ne întărească pentru noi zboruri şi,
desfăşurându-ne aripile, să nu uităm că nu putem zbura cu ele decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Domnul lucrează asupra ta
Vasul… s-a stricat (Ieremia 18,3)
Iubite frate, iubită soră, aşa să fie oare? Să se fi spart vasul, să nu mai poată fi folosit? Nu, Olarul
nu-l va arunca! Însuşi faptul că a continuat să ţină vasul în mâinile Sale trebuie să ne liniştească.
În neputinţa noastră, în durerea noastră, în necunoscutul care ne înconjoară, rămânem, totuşi, în
mâinile Lui, ale Celui care nu poate greşi.
Oricare altul ar fi aruncat un vas spart, căruia nu i se mai putea găsi nici o întrebuinţare, dar
Olarul n-ar face aşa ceva. El a hotărât de mai înainte o destinaţie şi vasului spart, destinaţia
aceasta fiind iubirea şi milostivirea pe care trebuie să şi le dobândească. “Supune-te Domnului şi
roagă-L” (Psalmi 36, 7).
Dacă ţi se pare că nimeni nu mai are nevoie de tine, să ştii că în ochii Lui ai rămas de mare preţ,
“fost-ai cumpărat cu preţ scump”. De aceea şi lucrează Domnul asupra ta neîncetat. Te ia de
mână ca să te ducă pe căile Sale, te curăţeşte, te pune la încercare, te desăvârşeşte.
Acum nu-I putem cunoaşte intenţiile şi scopul în ceea ce ne priveşte, dar „vasul pe care-L făcea
El, cu mâinile Lui, s-a stricat, astfel că din el a făcut un alt vas, aşa cum i-a plăcut lui să-l facă”
(Ieremia 18, 4).
Avea nevoie de acel vas stricat ca să-i găsească întrebuinţare. Îl va umple cu slava Sa pentru viaţa
cea trecătoare şi pentru viaţa veşnică. Dumnezeiescul său chip se va reflecta în acest vas în veci.
Nu-i aşa că sunt minunate căile Sale?
Să ne plecăm la picioarele Sale, răniţi, zdrobiţi, rugându-L să se împlinească voia Sa cu noi,

oricare ar fi aceea, în mâinile Sale vom fi întotdeauna în siguranţă. Să se zbuciume împrejurul
nostru valurile vieţii, să turbeze furtuna şi viforniţele… Acum şi de-a pururi să ne întărească
Domnul, “Cel ce apără adevărul şi păzeşte pacea, că în tine, Doamne, am nădăjduit” (Isaia 26, 3).
Răsplata supremă
Iată răsplata Lui şi-o are cu El şi lucrul Său Îi stă înainte (Isaia 40, 10)
Aşa i s-a întâmplat şi lui Ioan limpede văzătorul, în Apocalipsa sa, când a auzit glasul
Domnului: “Iată, Eu vin curând, şi plata Mea este cu Mine, pentru ca fiecăruia să-i dau după
cum îi este fapta“ (Apocalipsa 22, 12).
Această promisiune a Domnului da răspuns celor pe care îi duce în eroare existenţa în lume a
acelor nedreptăţi aparente, care lasă de atâtea ori impresia triumfului răului asupra binelui. Dar
noi ştim ce vrea Domnul: „Iată, răsplata Lui şi-o are cu El”, şi cunoaştem o altă făgăduinţă, şi
mai încurajatoare. Rămâne pe seama Domnului să dea fiecăruia după merit.
Uneori ajungem să ne pregustăm răsplata încă de aici, de pe pământ. Dacă am reuşi să pătrundem
în cele mai ascunse cute ale conştiinţei apropiaţilor noştri, ne-am convinge că, într-adevăr,
Domnul dă fiecăruia după faptele sale. În clipele când s-ar părea că ne încredinţăm fără grijă
„desfătării păcatului” (Evrei 11, 25), ni se iscă în adâncul inimii un alean apăsător şi nelămurit,
care pare să prevestească pedeapsa lui Dumnezeu pentru ceea ce am săvârşit. Este Domnul, Cel
ce Se apropie, „şi lucrul Său Îi stă înainte”.
Şi aici, pe pământ, Domnul ne dă uneori să pregustăm fericirea veşnică, fără să ne ceară nimic în
schimb, după cum, tot în dar – nu pentru meritele noastre - ne duce în Împărăţia Cerurilor.
A sluji Domnului atrage după sine răsplata, fiindcă slujindu-I, Îl aflăm pe Dumnezeu.
Fie ca spusele acelui tată din Evanghelie, adresate fiului său mai mare, să ne dea de gândit mai
mult decât i-a dat aceluia: “Fiule, tu-ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (Luca
15, 31). Era o răsplată importantă. Ce putea fi mai important decât suprema fericire de a fi mereu
cu Domnul?
Apostolul Pavel spune: “Domnul dă celor ce Îl caută”. Da, Domnul Se dă pe Sine celor ce Îl află.
“Răsplata Lui şi-o are în El”, fiindcă El este suprema noastră răsplată.
(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“,
Editura Sophia, 2008)
“Eu sunt, nu vă temeţi!” – Liniştea din toiul furtunii
Dacă se iscă furtuna
Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5)
Ce limpede se reflectă cerul cu stelele lui, cu albastrul lui profund şi cât de intens strălucesc
razele Soarelui şi ale Lunii pe luciul neted al unei ape! Dar, îndată ce se iscă o furtună, imaginea
cerului dispare, apa se întunecă, se ridică valuri, se zbuciumă, spumegă, urlă, se sparge de stânci,
purtând cu ea distrugere şi dezastru.
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu sufletul omului, când îl ia în stăpânire răul? Acolo unde ar
trebui să strălucească iubirea, să sălăşluiască pacea şi liniştea, dintr-odată armonia se tulbură,
începe discordia, se deschid răni, viaţa paşnică, în prietenie, se surpă.
Ce poate determina oare dezlănţuirea unei asemenea furtuni în suflet? De unde vin aceşti nori
negri? De cele mai multe ori începem să ne enervăm din egoism, din trufie, din orgoliu. Vrem ca
toată lumea să ne cedeze, toţi să accepte ceea ce spunem, să ne facă pe plac, orice încercare de a
ne contrazice, cel mai mic semn de reţinere făcându-ne să ne ieşim din fire, enervarea sporind,
înteţindu-se de parcă o forţă drăcească ar fi pus stăpânire pe noi, sluţindu-ne sufletul, făcând să
clocotească în noi o furtună de răutate şi intoleranţă.
Dacă am fi fost smeriţi şi blânzi, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat! Chemându-ne să luăm jugul Său,
Domnul ne va da un exemplu de smerenie şi blândeţe, făgăduindu-ne că acest jug ne va fi uşor şi
cu folos de purtat şi că ne vom afla pacea în suflet. Învăţând de la Domnul, luând pildă şi tărie de
la El, mergând pe urmele Sale, trebuie mai întâi să ne smerim pe noi înşine, să curmăm din noi
orice pornire spre răutate. Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate înscăuna într-un suflet tulburat. În
viforniţă nu sufla Duhul lui Dumnezeu! E greu să ţii piept unei furtuni sufleteşti, care, de cele
mai multe ori, se iscă pe neaşteptate, iar dacă sufletul nu este pregătit s-o înfrunte, rămâne slab şi
în bătaia vântului.
Se cuvine să fim pregătiţi şi îndată ce începe furtuna, să ne îndreptăm către Cel pe Care L-au
trezit Apostolii, când valurile ameninţau corabia.
„Atunci S-a ridicat, a certat valurile şi marea şi s-a făcut linişte mare“ (Matei 8, 26).
Făcându-se linişte şi în sufletul nostru, să se arate în el chipul blândului Mântuitor!
Liniştea din toiul furtunii
Dacă o fi să mă ucidă, nu voi tremura, dar voi descurca în faţa Sa firele pricinei mele. (Iov 12,
15; Biblia 1982)
Corabia pluteşte pe mare. Oricât de adânc ar fi abisul mării şi oricât de puternice valurile şi de
furioasă furtuna, totul este în regulă, atâta timp cât apa nu a pătruns în vas. Grija cea mare a
marinarului nu este aceea de a scoate corabia la liman, ci de a împiedica apa să pătrundă în ea.
Aceeaşi trebuie să fie şi grija creştinului: să nu se pună la adăpost de evenimente neprevăzute –
ispite, încercări - ci să fie cu luare-aminte ca nimic să nu-i tulbure liniştea sufletească, să-i
strecoare în suflet o urmă de neîncredere, sau să nu-i mai lase loc pentru nimic altceva.
Dacă vom da „cale liberă“, lăsând să pătrundă în inimă tot felul de griji mai mari sau mai
mărunte, dintre cele care nu încetează să ne asedieze zi de zi, acestea nu vor întârzia să ne
provoace nemulţumiri, enervări, amărăciuni, ne vom simţi apăsaţi de ele şi vom deveni
„apăsători” şi pentru alţii. De vom fi morocănoşi, într-o stare de spirit proastă aceasta se va
răsfrânge şi asupra celor din jur, va începe să se simtă de la noi suflare de gheaţă.
Să învăţăm să nu ne lăsăm doborâţi de griji şi de greutăţi, să nu le exagerăm importanţa şi atunci

lumea noastră spirituală va rămâne intactă, şi ne vom bucura neîncetat şi în toiul furtunii.
Nu există nimic mai liniştitor şi mai aducător de bucurie decât omul care îşi păstrează calmul,
pacea, buna dispoziţie chiar şi atunci când se confruntă cu probleme şi situaţii din cele mai
grele. Un asemenea om răspândeşte lumină în întunericul vieţii, „acţionând” mai sigur ca
orice predică, fiindcă poate da curaj şi avânt fratelui aflat în deznădejde, făcându-l să-şi
continue cu încredere drumul, oricât de greu ar fi.
„Noi întru toate suntem necăjiţi, dar nu striviţi, în stări fără ieşire, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi
dar nu părăsiţi, doborâţi dar nu nimiciţi“ (II Corinteni 8, 9).
Frica va dispărea
S-a făcut întuneric şi Iisus încă nu venise la ei. (Ioan 6,17)
Când suntem foarte tineri, în zorii vieţii, ne enervăm şi ne blestemăm soarta, când apare la
orizont cel mai mic norişor. Am vrea ca pe cerul nostru soarele să strălucească mereu, drumul să
ne fie presărat cu flori, iar în jurul nostru să răsune hohote de râs şi chiote de veselie. Cu trecerea
anilor, începem să tânjim după liniştea binecuvântată a amurgurilor, dar încă ne este frică de
tenebrele nopţilor, în care vedem întotdeauna ceva misterios. Ucenicii lui Hristos nu puteau scăpa
de o frică apăsătoare. Nu păreau a fi nişte persoane sigure pe sine, erau ca nişte copii, şi deseori
le apucă spaima de singurătate, ca şi atunci când Iisus „încă nu venise la ei”.
Fiecare trebuie să trecem printr-un asemenea timp de încercare. Mai devreme sau mai târziu
tristeţea singurătăţii ne va cuprinde şi pe noi. Talazuri furioase au purtat sârmana noastră luntre,
ca pe o jucărie, izbind-o şi aruncând-o în toate părţile. I-au smuls timona, ne-au cuprins fiori de
spaimă, simţindu-ne duşi bezmetic în bezna nopţii.
Să ne păstrăm calmul! Domnul se apropie de noi pe valuri, înfruntând furia vântului. În urletul
furtunii dezlănţuite răsună glasul Lui: „Eu sunt, nu vă temeţi!”
Recunoscându-I vocea, frica ne dispare, o „linişte adâncă” ni se aşează în inimă.
Vino!
Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. (Matei 14, 28)
Iată cum face omul primii paşi pe calea minunată şi de nepătruns a credinţei. Mai întâi trebuie să
ştie că există o poruncă pe care i-a dat-o chiar El. „Porunceşte-mi!”, zice Petru. Ştim despre ce
poruncă este vorba: să trăim în duh. Luat-am oare hotărârea de a o respecta şi de a merge pe acest
drum? Înseamnă că drumul nu ne va fi ameninţat de primejdii, iar ţinta ne va fi cea dreaptă. De
ne aşteaptă viaţa sau moarte, bucurie sau suferinţă, important este că drumul să ne ducă de-a
dreptul la El.
Mulţi dintre cei aflaţi în pragul morţii Îl cheamă pe Iisus ştiind că vor avea de întâmpinat talazuri
întunecate şi adânci: „Porunceşte-ne să venim la Tine pe apă!” Iar El le răspunde: „Veniţi!”. Ai
grijă însă să-I ţii porunca şi să mergi către El fără abatere. Să nu te sperii, dacă va trebui să
păşeşti pe ceva nesigur, care nu-ţi va putea susţine picioarele. Va trebui să „umbli pe apă”, pe
valuri mişcătoare, deasupra abisului gata să te înghită.
Mulţi au trăit această experienţă; ei ştiu ce înseamnă să mergi pe apa lacrimilor, neştiind încotro
te duci, fără să priveşti în jos, convins că mergi pe un „sol” sigur, deşi îţi dai seama că nu este
aşa, cu privirile aţintite spre Întemeietorul şi Săvârşitorul credinţei, Iisus Domnul.
Ce fericire este că, după lungul drum pe valurile furioase al mării vieţii acesteia, să ajungi pe
cereasca „mare de sticlă” (Apocalipsa 15, 2). Întinderea ei netedă, curată, nu se va în tuneca de
chipul nostru, prins ca-ntr-o oglindă, umbra păcatului nu se va mai aşterne pe apele ei liniştite,
fiindcă atunci vom fi dincolo de orice meteahnă, izbăviţi pe veci de păcate.
„Vino!”, îi spune Iisus lui Petru. Ne cheamă, oare, şi pe noi cu acelaşi cuvânt: „Vino!“? Aceasta e
chemarea care „răsună” de pe fiecare pagină a Sfintei Scripturi; o auzim şi din gura sfinţilor care
s-au prea slăvit, din gura Mântuitorului Însuşi.
Şi chiar dacă El ne ia barca pentru că ne ţinem de ea şi nu vrem să o părăsim ca să ne ducem la

El, să mergem în urma Lui!
Doamne, Tu ne chemi, zicându-ne: „Vino!” Ştim însă că drumul nu este sigur, apa adâncă,
picioarele ne tremură, dar nu ne putem împotrivi chemării Tale; vom veni, facă-se voia Ta, fie ca
iubirea Ta să ne fie stăpână!
(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“,
Editura Sophia, 2008)
Preasfinţitul Calinic, botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor - Rostul credin ței
Minunea legată de potolirea furtunii de pe mare este redată de Sfinţii Evanghelişti Matei (14, 23-
33), Marcu (6, 45-52) şi Ioan (6, 16-21). Ea se vrea a fi un pogorământ făcut de Iisus Apostolilor,
care nu au înţeles minunea înmulţirii pâinilor, pentru că, spune evanghelistul „inima lor era
împietrită” (Marcu 6, 52).
Indignat de neputinţa lor de a înţelege, Iisus i-a silit pe Apostoli să urce în corabie şi să treacă
înaintea Lui, pe ţărmul celălalt al Mării Tiberiadei, până ce El va da drumul mulţimilor. „Ţărmul
celălalt” este numit de Sfântul Evanghelist Matei (14, 22). El se referă la Capernaum, care, după
cum ştim, era numit „patria Sa” (Luca 4, 23).
I-a trimis înainte ca să mediteze la minunea întâmplată, mai ales că purtau cu ei şi argumentul
meditaţiei - coşurile cu firimituri. Şi după ce i-a slobozit pe Apostoli, El S-a suit singur în munte
ca să Se roage, rămânând până târziu în noapte. Din păcate, de această dată, conţinutul rugăciunii
lui Iisus nu este cunoscut. Însă, ceea ce ştim, potrivit Sfintelor Evanghelii, este faptul că Iisus
adesea zăbovea cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt în orele tăcute ale nopţii (Matei
26, 36; Luca 6, 12). De aici şi frumuseţea slujbelor mănăstireşti de noapte.
Exegeţii presupun că Iisus, în ruga Sa, I-a mulţumit lui Dumnezeu-Tatăl pentru minunea din
timpul zilei, I-a cerut ca în noaptea ce vine să fie prezent la salvarea Apostolilor naufragiaţi şi S-a
mai rugat ca Euharistia, pe care o prefigura înmulţirea pâinilor, să devină, în Biserica Sa, izvor de
viaţă veşnică. Presupuneri.
Între timp, corabia a ajuns cam la 30 stadii (Ioan 6, 19). Un stadiu avea aproximativ 185 m. Deci,
corabia parcursese peste 5,5 km din cei aproape 9 km cât măsura în lăţime lacul, sau Marea
Ghenizaretului. Pe timp bun, lacul putea fi străbătut în 2-3 ore. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla
şi pe timp de noapte. Aşa că, după o noapte întreagă de mers, încă le mai rămăsese mult până la
ţărm. Şi pentru că se pornise o furtună, ei aveau de înfruntat şi valurile mării. Speriaţi, Apostolii
încercau să ţină corăbioara sub control, „căci vântul era împotrivă” (Matei 14, 24).
Se mai întâmplase şi altă dată, chiar cu Iisus în corabie (Matei 8, 24-27). Sfântul Evanghelist
Matei ne spune că Apostolii, înspăimântaţi, au strigat: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (8,
25). Probau încă de pe atunci adevărul cuvintelor: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,
5). Furtuna declanşată, mai ales noaptea, constituia una dintre calamităţile cele mai dificile cu
care se confruntau în acele vremuri corăbierii şi care puneau la încercare priceperea navigatorilor.
"În Hristos se descoperă relaţia adevărată dintre om şi firea înconjurătoare"
Marea - această hierofanie, creaţie a lui Dumnezeu (Facere 1, 10) - îşi are ciudăţeniile ei. Ea,
spune profetul, se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia 31, 35). Moise, în Ieşirea, spune că
Dumnezeu este singurul care poate să o şi sece (14, 21-22).
Hristos i-a văzut cum se chinuiau vâslind din răsputeri în mijlocul mării (Marcu 6, 48). De multe
ori marea se împotriveşte chiar şi celor ce cred în Dumnezeu (Iezechiel 26, 19). Era la a patra
strajă, adică spre dimineaţă, şi se aflau abia pe la mijlocul mării. Împărţirea nopţii în patru străji
era preluată de la romani. Evreii şi-au însuşit împărţirea aceasta încă din timpul lui Pompei (64-
63 î.Hr.). Fiecare strajă ţinea câte 3 ore şi număratul lor începea la 6 seara şi se termina la 6
dimineaţa. Când Iisus a venit la ei, mergând pe valuri (Matei 14, 25; Marcu 6, 48; Ioan 6, 19), El
fiind Creatorul apelor, corabia se afla în mijlocul furtunii. Parcă se înţepenise acolo. Apostolii se
confruntau cu iminenţa unui naufragiu.
Sfântul Evanghelist Matei spune că Dumnezeu este Cel care poate porni sau poate potoli
furtunile (Matei 8, 23-27). Atunci Mântuitorul, deşi i-a văzut în primejdie, „a vrut să treacă pe
lângă ei” (Marcu 6, 48). Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl
primeşte, spune Pavel evreilor (Evrei 12, 6). Văzându-L, Apostolii s-au înspăimântat şi neputând
stăpâni frica, amplificată şi de oboseală, au strigat îngroziţi: „Nălucă este!” (Matei 14, 26). O
stare de groază specifică marinarilor. Nu există marinar care să nu fi simţit încrâncenarea luptei
cu valurile şi chiar cu monştrii cei din apă, locuitorii ei, cum spune Iov (7, 12).
Tulburarea lor a fost înlăturată de El, Care din mijlocul valurilor le-a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt;
nu vă temeţi!” (Matei 14, 27). Aici, confirmând supunerea mării, care-L recunoaşte drept
Stăpânul care a creat-o, Iisus Se defineşte ca adevăratul Dumnezeu: „Eu sunt” (Matei 14, 27),
precum îi spusese odinioară lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14).
Iată cum pe mare, din rânduială dumnezeiască, se descoperă şi Apostolilor taina de demult a lui
Dumnezeu. În Hristos se descoperă relaţia adevărată dintre om şi firea înconjurătoare.
"Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi"
Entuziasmat, Petru a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14,
28). Din păcate, entuziasmul lui a fost umbrit de puţina îndoială: „dacă eşti Tu”. Desigur, nu tot
aşa se va întâmpla după Înviere, când Iisus S-a arătat Apostolilor în Galileea. Ne spune Sfântul
Evanghelist Ioan că Petru, auzind că este Domnul, „şi-a încins şorţul, căci era gol, şi s-a aruncat
în mare” (Ioan 21, 7).
Iisus i-a zis: „Vino” (Matei 14, 29). Pe Marea Tiberiadei, ca şi la creaţie, se evidenţiază acea
relaţie sinergetică dintre cei doi: Dumnezeu şi omul. Atunci, Petru, coborându-se din corabie, a
mers pe apă către Iisus. Se refăcea o legătură ontologică. Dar şi de această dată se arată
slăbiciunea omului, pentru că Petru, luându-şi privirea de la Hristos, înfricoşat de furtună, de
valuri, de întuneric, a început să se scufunde. Îndoiala sporeşte frica. Şi, cuprins de disperare, a
strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). El, pescarul de profesie, a început să se scufunde.
Cum adică, un pescar, care era şi un înotător prin excelenţă, să se înece?
Interesant este faptul că, atât timp cât privirea lui Petru a fost aţintită la Hristos, călca peste
valuri. Însă, când nu s-a mai uitat la ţintă, slăbindu-i credinţa cu care a cutezat să pornească
împotriva valurilor, a început să se afunde. Atunci, Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a
zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Nu violenţa furtunii l-a biruit pe
Petru, ci puţina lui credinţă. Îşi luase privirea de la Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care nu-L au
ca ţintă permanentă pe Hristos. Distanţa de la mijlocul mării până la ţărm, după urcarea lui
Hristos în corabie, a fost parcursă fără întârziere (Ioan 6, 21). Atunci au înţeles Apostolii marea
lecţie pe care Dumnezeu le-a oferit-o.
Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi, pe când cea mai neînsemnată şovăire te
poate arunca în situaţii limită. Se pare că, de această dată, Apostolii au înţeles acest adevăr.
Textul evanghelic spune că I s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”
(Matei 14, 33). Măreţia minunii le-a întărit credinţa, încât toţi, într-un glas, au mărturisit cu toată
convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu (Matei 14, 33). Iată cum minunea, ca de altfel şi
celelalte la care au fost martori, i-a convins.
De aceea, reverenţios, I s-au închinat. Aceasta a fost nu doar o verificare a credinţei lor, cât o
oglindire a rolului pe care îl are credinţa în viaţa fiecăruia. Mai mult, încercările ne întăresc în
credinţă. Iată de ce Psalmistul David îşi dorea încercările, strigând: „Cercetează-mă, Doamne, şi
mă cearcă; aprinde rărunchii şi inima mea” (Psalmul 25, 2).
Încercările fac parte din pedagogia lui Dumnezeu: „Certarea Ta m-a îndreptat până în sfârşit, şi
certarea Ta însăşi mă va învăţa” (Psalm 17, 39).
Şi intrând în corabie, au trecut marea, venind îndată în pământul Ghenizaretului, la Capernaum

(Ioan 6, 17), la ţărmul la care mergeau (Ioan 6, 21).
Aşadar, ca să fim ucenicii lui Hristos trebuie să ne străduim să înţelegem taina încercărilor.
Sfântul Isaac Sirul se ruga, spunând: „Dacă încercările ne apropie de Tine, Doamne, atunci în
iubirea Ta dă-ne cât mai multe, ca să fim cât mai aproape de Tine”.
Mesajul Evangheliei este acela că, atât timp cât privim la ţinta-Hristos, călcăm fără ezitare,
biruitori, peste valurile şi tenebrele acestei lumi. Când renunţăm să mai privim la ţintă, ne
cufundăm. Doamne, să nu fie!
IPS Antonie Plămădeală - Umblarea pe mare - Porunceşte-mi să vin la Tine!
Textul Sfintei Evanghelii de astăzi a fost rânduit de Biserica să se citească în această duminică în
toate bisericile din lumea ortodoxă. Despre acest text se şi vorbeşte astăzi peste tot. E foarte
interesantă această comuniune în duh cu toţi credincioşii de pretutindeni care, într-o zi ca aceasta,
despre aceasta gândesc şi despre aceasta vorbesc. Cei care aţi fost duminica trecută la biserică, aţi
auzit despre minunea înmulţirii pâinilor, cum din cinci pâini şi doi peşti Mântuitorul a hrănit în
pustie o mulţime de oameni. După înmulţirea pâinilor urmează episodul care s-a citit în Sfânta
Evanghelie de astăzi. Ni se spunea că îndată după aceea Mântuitorul i-a silit pe ucenici să intre în
corabie şi să treacă marea Tiberiadei, de cealaltă parte.
El s-a retras în munte pentru rugăciune şi apoi, târziu, probabil după miezul nopţii s-a gândit să-i
ajungă. A pornit pe mare în urma lor, mergând pe apă ca pe uscat. Momentul e emoţionant. Ca şi
cum ar fi uitat că e om, s-a luat după ei ca Dumnezeu!
Ucenicii, într-o corabie cu vâsle sau cu pânze, sau cu amândouă, înaintau spre ţinutul de dincolo
de marea Tiberiadei, spre ţinutul Ghenizaretului, unde le poruncise Mântuitorul să meargă.
Stârnindu-se o furtună pe mare, ucenicii din corabie s-au spăimântat. A intrat frica în ei. Corăbiile
nu erau ca în vremea noastră, mari. Erau corăbii mici, uşor legănate de valuri. Şi deodată, în toiul
spaimei şi al furtunii, apare, venind pe mare ca pe uscat, Mântuitorul. Li s-a părut că e o fantomă,
că e o nălucă şi au început să strige de spaimă. Apropiindu-se de corabie, Mântuitorul le-a spus:
"Nu vă temeţi! Eu sunt". S-au mai liniştit. Dar nu chiar de tot. Nici chiar Petru care era, după
cum ştim, unul din cei mai apropiaţi de Mântuitorul, şi care era foarte săritor, cel puţin cu gândul,
căci cu fapta uneori a mai dat şi înapoi - chiar şi Petru s-a simţit încercat de îndoială. Să fie oare
Iisus? Dacă era totuşi o nălucă? S-a gândit să-L pună la probă, să vadă dacă era chiar El, căci
teama de furtună se dublase acum cu teama de nălucă: "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat,
porunceşte-mi să vin pe apă spre Tine". Şi Mântuitorul i-a spus: "Vino!" Petru a sărit din corabie
pe apă şi a mers către Iisus. Şi el: ca pe uscat! Dar în timp ce mergea îi creştea spaima şi, pe
măsură ce îi creştea spaima, îi creştea şi neîncrederea.
Se îndoia. Dacă nu era Iisus? Dacă era totuşi o nălucă? I se părea chiar că se depărtează. Uită că e
pe apă ca pe uscat, sau poate tocmai aceasta îi mărea spaima, văzându-se într-o situaţie ca de vis,
care nu i se mai întâmplase niciodată. Odată cu îndoiala a simţit cum picioarele i se scufundă în
apă, încet, încet, dar fără îndoială se scufundă.
Înspăimântat a strigat: "Doamne, scapă-mă!" Mântuitorul s-a apropiat de El, i-a întins mâna, l-a
scos din nou la suprafaţa apei, l-a făcut să simtă din nou apa tare sub picioare, ca să poată merge
pe ea, şi după aceea au urcat amândoi în corabie. Ucenicii, care văzuseră totul, n-au mai putut
face altceva decât să zică: "Doamne, Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu".
Acesta este textul pe care l-am ascultat astăzi citindu-se. Aţi mai auzit întâmplarea, de mai multe
ori, şi pare foarte limpede. Ea pune totuşi câteva probleme. Să încercăm să le degajăm şi să ne
oprim puţin asupra lor.
În primul rând, e sigur că fiecare din noi s-a întrebat: cum e cu mersul pe mare ca pe uscat? Nu e
un lucru de toate zilele. Nu e un lucru pe care-l poate face toată lumea. Nu e un lucru firesc.
În al doilea rând, cum e cu mersul pe mare al lui Petru? Şi cum e cu scufundarea lui în momentul
când a început să se îndoiască? Pentru că Mântuitorul, când el a strigat "Doamne, scapă-mă", L-a
întrebat cu blândeţe şi cu bunăvoinţă, cred că şi fără supărare: "Puţin credinciosule, pentru ce te-
ai îndoit?" Dacă ai pornit cu credinţă, pentru ce te-ai îndoit? Pentru ce n-ai rămas cu credinţa
statornică până la urmă?
Amândouă aceste lucruri, deci mergerea lui lisus pe apă ca pe uscat, ca şi experienţa eşuată pe
jumătate a lui Petru, nu sunt din ordinea firească a lucrurilor, şi tocmai de aceea ne pun întrebări.
Cum ne explicăm aceste fapte care sunt nefireşti, care nu sunt în obişnuinţa de fiecare zi?
Răspunsul la aceasta ni-l vom da uşor, şi vom stărui deocamdată asupra acestui răspuns, pentru
că mai există încă vreo câteva lucruri asupra cărora va trebui să insistăm.
Răspunsul nostru va fi cel mai simplu cu putinţă. E vorba, fără îndoială, de o minune. Ce este o
minune? Este ceva ce se întâmplă , împotriva legilor naturale. Vom spune despre acesta doar un
singur lucru, care ne va lămuri, sper, pe toţi: Dacă există Dumnezeu, minunea e posibilă. Deci
pentru toţi cei credincioşi, pentru toţi cei care cred că există Dumnezeu, Fiinţă supranaturală cu
puteri supranaturale, minunea e posibilă. Şi, pentru noi cei credincioşi, în legătură cu aceasta, nu
se mai pun probleme.
Dar aş vrea să stăruim mai mult asupra altor două aspecte: a credinţei, pe de o parte, şi a îndoielii
lui Petru, pe de altă parte. Fiindcă întâmplarea aceasta cu îndoială lui Petru nu este chiar o
întâmplare oarecare, şi nu a fost întâmplătoare. Ea face parte dintr-o logică a faptelor care s-au
petrecut în ziua cu înmulţirea pâinilor. E tocmai ceea ce va trebui să dovedim.
Să analizăm puţin lucrurile şi să ne punem o primă întrebare: de ce a făcut Iisus Hristos minunea
acesta a mergerii pe mare ca pe uscat? Putea foarte bine să n-o facă. Putea, în loc să-i trimită pe
apostoli cu corabia înaintea Sa, să fi mers şi El odată cu dânşii şi să-şi fi făcut rugăciunea pe
corabie, în loc să se ducă să se roage în munte.
Povestirea pe care v-am relatat-o eu, despre întâmplarea de pe mare, se află pe larg în Evanghelia
după Matei (cap. 14). De acolo s-a citit azi. Dar apostolului Matei, când şi-a amintit de ea,
scriindu-şi Evanghelia, i-a scăpat un foarte mic amănunt, dar un amănunt dintre acelea care pot
aduce o mare lumină, fără de care tâlcuitorilor le poate scăpa tocmai esenţa care poate explica
totul.
V-am spus însă de mai multe ori că, spre norocul nostru, evangheliştii se completează unii pe
alţii. Amănuntul la care m-am referit nu i-a scăpat evanghelistului Marcu. Sfântului Marcu îi
scapă în schimb un alt amănunt, pe care îl găsim în Matei. Dar să ne oprim deocamdată la
amănuntul care nu i-a scăpat Sfântului Marcu. El spune în capitolul 6 vers 52 că Apostolii "nu
pricepuseră minunea cu înmulţirea pâinilor pentru că inima lor era împietrită". Foarte interesantă
această observaţie a Sfântului Marcu. Va să zică se petrecuse minunea înmulţirii pâinilor,
apostolii fuseseră acei care distribuiseră pâinea şi peştii care se înmulţeau sub ochii lor. În
mâinile lor, şi totuşi ei "nu înţeleseseră" minunea la care asistaseră. Ce era de fapt de priceput?
Ce ar fi trebuit să priceapă ei? Ar fi trebuit să priceapă că Cel care a înmulţit pâinile şi peştii nu
era un om obişnuit. Ar fi trebuit, din aceasta, să tragă concluzia că Iisus era cel puţin un prooroc,
sau mai mult decât un prooroc. Mesia.
Şi s-o spună. Să se arate mişcaţi, entuziasmaţi. Să-şi pună întrebarea esenţială despre El. Vor face
ei acest lucru? A doua zi, vor spune că îl recunosc în El pe Mesia şi că El are cuvintele vieţii celei
veşnice (Ioan 6, 68-69). Acum însă, inima lor încă este învârtoşată.
Că "n-au înţeles" minunea, cum spune Sfântul Marcu, poate fi firesc. Cum să "înţelegi" o
minune? Dar de ce nu şi-au manifestat măcar curiozitatea despre ceea ce n-au înţeles? Trebuie să
ne imaginăm că pe Tisus, care le-a citit nelămurirea din suflete, L-a preocupat acest lucru,
această opacitate a lor, faptul că "n-au înţeles".
Vom reveni şi vom vedea că chiar aşa a fost, în lumina explicaţiilor pe care le vom încerca în
legătură cu întâmplarea de pe mare.
Dar deocamdată să ne mai oprim asupra altui amănunt, pe care ni-l dă Sfântul evanghelist Ioan
(6, 14-15). Amănuntul său pare nesemnificativ, dar veţi vedea că e important.
În primul rând Ioan ne spune că mulţimile, am zice noi mai sensibile la cele petrecute decât
apostolii, nu s-au reţinut de la comentarii pe marginea evenimentului, şi în legătură cu Cel care
săvârşise minunea. Oamenii "Ziceau că Acesta este Proorocul, Cel ce va să vie în lume". Nu era
puţin. Mulţimile şi-au pus întrebări şi şi-au dat răspunsuri. Predica prin minune avusese efect
asupra lor. Ba, spune evanghelistul Ioan că au mers şi mai departe: au vrut să-l facă pe Iisus rege!
Ne putem da seama până unde au putut ajunge. Mântuitorul i-a auzit vorbind despre aceasta.
Poate că s-au gândit să-L facă rege şi din motive foarte omeneşti şi practice, ca să le dea pâine
gratuit. Mântuitorul n-a acceptat. Evanghelistul ne informează că "s-a dus iarăşi în munte, numai
El singur". De la Matei ştim că s-a dus "să se roage" (Matei 14, 23). În fapt a vrut să evite nişte
urmări nedorite.
Dar amănuntul e interesant din alt punct de vedere: Va să zică mulţimile au priceput minunea
(după Ioan), dar apostolii n-au priceput-o (după Marcu). Faptul că evanghelistul Marcu
îndrăzneşte să spună că apostolii n-au priceput-o, e o dovadă că e obiectiv, că notează faptele
exact aşa cum s-au întâmplat, nu descrie nişte "eroi". Normal, ar fi trebuit să facă din apostoli
nişte eroi, care să spună: "Iată ce a făcut Domnul nostru, suntem mândri de EI". Evanghelistul
Marcu însă spune clar: "N-au priceput" nimic săracii! Erau uluiţi. Vedeau cum nu se mai
terminau pâinile şi peştii, cum se alcătuiau în mâinile lor, care distribuiau, dar simţind materia
sub degetele lor, nu puteau urca până la faptul cum se făcea lucrul acesta!
Dar şi relatarea de la Matei conţine, şi ea, un alt mic amănunt. Există în textul său un cuvânt
peste care de obicei trecem, dar asupra căruia eu aş vrea să ne oprim acum pentru raţiuni pe care
le vom vedea, şi care ne vor ajuta să ne construim răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o la
început: De ce a făcut Iisus minunea mergerii pe mare ca pe uscat? Mântuitorul, spune
evanghelistul Matei, "i-a silit" pe apostoli să se urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a
mării. Dar de ce i-a silit? De ce îi va sili neapărat? Putea să le răspundă: Aşteptaţi puţin, Eu vreau
să mă duc să mă rog în linişte câteva momente.
I-a silit pentru că era supărat pe ei. I-a silit ca şi cum le-ar fi spus: Duceţi-vă, n-aţi priceput nimic.
Lăsaţi-mă, să mă reculeg. Dar nu i-a repudiat. Nu s-a supărat până la măsura de a se lepăda de ei.
Nici ei nu se lepădaseră de El.
Şi acum vine răspunsul la întrebarea: De ce a făcut Iisus minunea aceasta? Iată de ce a făcut-o: ca
să le dea apostolilor un semn suplimentar, pe lângă înmulţirea pâinilor, pe care n-o pricepuseră.
Trebuia să le dea un supliment de învăţătură. O lecţie suplimentară ca să priceapă cele despre El.
O minune specială pentru ei.
Dovada că e aşa, e că această minune specială pentru ei şi-a făcut efectul. Văzându-L venind pe
mare, văzând cum l-a salvat pe Petru care începuse să se scufunde, când s-a urcat împreună cu
Petru în corabie, au arătat spontan, nu cu ezitările din cursul zilei, că au înţeles, în sfârşit, cine era
Iisus: "Doamne, Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu", ceea ce ar fi trebuit să zică de
fapt, şi ei, după minunea înmulţirii pâinilor, dar n-au zis, fiindcă "n-au înţeles" ce se petrecuse de
fapt.
S-ar putea obiecta la această interpretare: dar apostolii ştiau mai dinainte cine era Iisus. Nu era
nici prima minune, când a înmulţit pâinile, nici la prima lor mărturisire despre El. De ce mai era
nevoie Să-L mai mărturisească o dată? Aşa şi părea, şi aşa ar trebui să fie. Dar problema
identităţii Sale cereşti era atât de grea, încât ea trebuia recunoscută de fiecare dată din nou. Parcă
se pierdea, parcă se dilua după ce trecea o vreme. Până la înviere vor avea mereu nevoie să şi-o
reconfirme. Chiar în ajunul învierii, Petru s-a mai îndoit încă. Toma şi după înviere, până nu L-a
văzut şi nu I-a pipăit rănile răstignirii.
Aşadar, le-a trebuit această minune suplimentară, anume pentru ei, pentru ca să înţeleagă încă o
dată cine era Iisus. Acum, prin urmare, au crezut fapta. Unii dintre cei care nu prea înţeleg mare
lucru din creştinism au lansat ipoteza că cele petrecute pe mare au fost o halucinaţie. Putea să fie
o halucinaţie a unuia singur. La început toţi au luat apariţia Sa drept halucinaţie. Şi Petru, după
câteva încercări de a-şi învinge teama că e halucinaţie, a început s-o admită ca atare, şi atunci a
început să se scufunde. Aceasta putea să-i confirme halucinaţia. Dar a avut inspiraţia să ceară
ajutorul "fantomei", şi fantoma s-a dovedit a nu fi fost fantomă, ci Iisus în persoană!
Faptul era atât de neobişnuit, încât putea intra în categoria halucinaţiilor, dar nu mai putea fi
halucinaţie când percepţia a fost colectivă. Toţi apostolii L-au văzut. Şi mai e şi un al doilea
argument, care e şi mai puternic împotriva halucinaţiei: Iisus s-a urcat la ei, în corabie. S-a urcat
la ei, a rămas peste noapte acolo.
Iată deci, de ce a făcut Mântuitorul această minune: pentru a se revela apostolilor ca Mesia. A
fost una din multele lui încercări de a le infuza această credinţă.
Dar aş vrea să mai facem câteva consideraţii în plus, şi anume să remarcăm faptul că Mântuitorul
a acceptat provocarea, aş zice a acceptat proba pe care i-a impus-o Petru: "Doamne, dacă eşti Tu
cu adevărat, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă". Iisus nu s-a supărat de această provocare. A
acceptat-o, deci a acceptat cercetarea, verificarea lui Petru, aşa cum va accepta mai târziu
verificarea din partea lui Toma. Prin urmare, Dumnezeu nu refuza verificarea credinţei.
Dumnezeu nu refuză ca noi să căpătăm, pe căile pe care putem, dovezi, să ne putem întemeia
credinţă pe dovezi. Sunt unii care, fără dovezi, încep încetul cu încetul să se scufunde! În Biblie
nu veţi găsi sentinţa: "Crede şi nu cerceta".
Dar ce s-a petrecut oare în mintea lui Petru, care la început, a crezut, şi după aceea a început să-şi
piardă credinţa, şi a început să se scufunde? Probabil îşi va fi zis: Dar dacă totuşi e o nălucă? Dar
dacă totuşi nu va fi fiind El? Trebuie să ne închipuim că Petru a pornit de la un raţionament, după
ce s-a hotărât să-L încerce pe Iisus dacă e El, şi Iisus a acceptat. Îşi va fi zis: Dacă Iisus poate
merge pe mare, înseamnă că pot şi eu, dacă vrea El. Dacă mă ajută El. Cu puterea Lui pot să
merg şi eu. Dar la un moment dat raţionamentul lui nu l-a mai slujit, pentru că mai există un
"dacă". A început să se îndoiască în momentul în care şi-a repetat: "Dacă eşti Tu". În orice
raţionament e posibilă îndoiala, când e cu "dacă". În momentul în care a început să se îndoiască,
reîntorcându-se la ideea că totuşi ceea ce vedea ar fi putut fi o fantomă, în momentul acela a
început să cadă, să se scufunde încet, încet, sub nivelul apei.
Dar aceasta se întâmplă nu pentru că i s-ar fi condamnat îndoiala în principiu, ci pentru că se

lepăda de propriul lui raţionament bazat pe un fapt: pe faptul că raţionamentul se verifică a fi
exact, deoarece mergea şi el pe apă. Condamnarea la scufundare venea din cauză că el nu-şi
supunea raţiunea evidenţei. Nu credea în ceea ce, se petrecea cu el. Iisus, cum vă spuneam, nu s-a
supărat. L-a salvat, numai că, tot aşa cum i-a zis lui Toma: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut", tot fără supărare i-a spus şi lui Petru: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?"
Mustrare delicată. Prietenească. Blândă!
Raţionamentul lui s-a întemeiat pe în fapt: mergerea lui Iisus pe apă. Faptul nu era firesc. Era din
ordinea credinţei. Dar era totuşi fapt. Petru n-ar fi trebuit să-şi pună la îndoială raţionamentul. De
fapt, nu raţionamentul a fost cel pus la îndoială, ci credinţa. Credinţa care, în ciuda
raţionamentului, e mai mare decât raţionamentul. Câte nu ştim noi prin raţionamente, dar nu le
punem în lucrare pentru că ne lipseşte forţa credinţei?
Iată de ce ne vom întreba: Cum căpătăm şi cum ne menţinem credinţa? Iată că Petru a avut-o şi
n-a putut-o menţine. Cum o căpătăm şi ce este credinţa? Cea mai bună definiţie a dat-o Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Evrei. Vă citesc de aici: "Credinţa este încredinţarea despre
lucrurile nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute. Şi cei vechi printr-însa au fost încercaţi.
Prin credinţă cunoaştem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele
văzute şi-au luat începutul din cele nevăzute" (Evrei 11, 1-3). Patruzeci de versete din întregul
capitol II le dedică credinţei de-a lungul istoriei. Printre altele, mai spune că cei care cred află că
"sunt călători şi pribegi pe pământ" (vers. 13), "dovedind prin aceasta că-şi caută patria". În cap.
următor, tot din epistola către Evrei, Sfântul Pavel arată că sunt nori de evidenţe în privinţa
minunilor pe care le-a făcut credinţa de-a lungul istoriei.
Dar noi, noi cei de azi, noi aceştia din această biserică, noi cei de după veacul apostolic, de
după Mântuitorul, noi care nu mai suntem martori la minuni ca cele din vremea Sa, noi cum
dobândim credinţa? Pe trei căi:
 Mai întâi o dobândim din fire, pe cale naturală.
Sfântul Pavel spune: "Păgânii din fire fac cele ale legii". De ce din fire? Din observarea naturii.
În primul rând, şi din pornirea liberă a sunetului lor. Şi primitivii au avut o religie. De când e
lumea, de la începutul ei, n-a existat societate fără religie. Tuturor aceasta le-a venit din fire,
adică din observarea firii, din observarea naturii, din observarea cerului şi a pământului şi a tot ce
există pe el şi deasupra lui. Întotdeauna, chiar la cel mai jos nivel de inteligenţă şi de cunoaştere,
oamenii şi-au dat seama că trebuie să existe o cauză a toate cele ce se văd.
Fire vine de la a fi. Tot ce există, ca să fie trebuie să aibă o cauză. E firesc să fie aşa. Şi firesc
vine tot de la a fi, de la constatarea unui fapt. Şi fiinţă vine tot de la a fi, şi presupune întotdeauna
un făcător. A fi e tatăl şi mama lui a face, dar e şi fiul sau fiica lui a face. A fi duce la Cineva care
este. A fi e constatarea existenţei Cuiva.
Fire este şi un alt nume pentru natură, definită, de pildă, de CM. Wieland: "tot ce este, ce a fost şi
ce va fi" (Die Abderiteni. Natura, firea a fost şi mai este şi azi primul profesor de credinţă, primul
profesor de teologie, începând cu primii oameni şi de-a lungul întregii istorii. Încă psalmistul
spunea: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18. 1).
Pe oameni i-a uluit dintotdeauna firea, natura. Pe Kant îl uluia "ordinea şi regularitatea în
fenomene", ca şi "cerul înstelat de deasupra mea şi ordinea morală din mine", cum spunea el. În
fond repeta ceea ce spusese psalmistul.
Un scriitor nu prea credincios, dar care a scris o Viaţă a lui Iisus, Henri Barbusse, zicea că cerul e
"infinitul devenit o sărbătoare care începe din noi" (Jesus). Natura era pentru un filosof, tot cam
necredincios, englezul B. Russel, "un mister atotputernic". Pentru Buffon era "o putere vie,
imensă, care îmbrăţişează totul, care însufleţeşte totul" (De la nature). Pentru Novalis era,
metaforic, "oraşul împietrit al minunilor" (Fragmente).
Dacă pe astfel de oameni i-a uimit natura, cum să nu-i fi uimit pe cei mai vechi, infinit mai vechi
decât noi? Şi oare, în faţa minunilor firii, nu suntem şi noi în aceeaşi situaţie ca şi cei de demult
care s-au întâlnit cu ea? De aceea naşte ea în suflet credinţa că nu s-a făcut singură! Firea duce la
Cel ce a zis: "Eu sunt Cel ce sunt". Totul, ne spune credinţa, vine de la Cel ce este. A fi - fire vine
din Cineva care este. Şi care îşi este propria cauză.
 În al doilea rând, credinţa, mai ales cea cu privire la Iisus, căci la aceasta trebuie să
revenim, şi la aceasta se referă Sfântul Pavel în Epistola către Romani, "vine din auzire"
(10, 17).
Şi despre Iisus zice: "Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi de nu li se
va propovădui?" Deci credinţa vine şi din auzire. Dintr-o auzire care e supusă înţelegerii,
aprecierii, judecăţii noastre, dar care e însoţită de o lucrare a harului credinţei. Căci la credinţa în
Hristos nu putem ajunge numai prin puterile noastre. Credinţa e un act sinergetic. Din partea
noastră ea e răspuns la harul dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea, în Biserică.
 În al treilea rând, credinţa vine din raţiune, din gândire, din posibilităţile minţii de a-şi da
seama că există Dumnezeu.
Aceasta este calea pe care vin la Dumnezeu savanţii, oamenii de ştiinţă, aceia care caută cauzele
universului şi ale fiinţelor vii. Din observaţia faptelor îl găsesc. De pildă, din observarea faptului
că totul în lumea aceasta pare a fi creat spre o anumită finalitate. Nu vedeţi cum se potrivesc
lucrurile? Să luăm cel mai simplu lucru, la îndemâna oricui. Creşte iarba ca să aibă ce mânca
animalele. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar creşte iarba? Răsare soarele pentru că totul are nevoie de
soare. Bate vântul pentru că spicele au nevoie de vânt ca să le întărească. Totul în lumea aceasta
ne spune că tot ce există, există spre un anumit scop.
Voi ilustra cele de mai sus printr-o parabolă, pe care aş numi-o: Parabola îngerului Ierbii:
Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghea copacii, altul
păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui
înger.
Dar îngerul Ierbii şi-a zis: Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în
supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să mă ocup deloc de
ea. Poate creşte şi singură. Şi, într-adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc.
Într-o zi, îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din grădinile
oamenilor şi din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala e toată uscată.
În altă zi s-a dus îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că
nu mai există iarba care să păstreze roua pentru ele.
În cele din urmă a venit omul, plângându-se: Doamne, mor animalele în gospodării pentru că
nu mai avem iarba să le hrănim. Ia-mă de pe pământ. Altădată pământul era inimos, dar
acum arată ca un deşert.
Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe îngerul Ierbii, l-a întrebat: "Ţi-am dat o sarcină
mică sau mare, înger al Ierbii?"
Dându-şi seama că Dumnezeu i-a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: "Nu trebuia să
spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram
eu vrednic S-o primesc, iartă-mă. De acum încolo îmi voi face datoria, şi lumea va fi frumoasă
din nou. Îmi dau seama acum că nimic în lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost". Şi iarba
îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească
mirosul peste lume.
Totul există cu un scop anume.
Ori, ca ceva să fie creat spre un anumit scop, trebuie ca cineva să fi fixat scopul dinainte. Deci
trebuie să fi existat Cineva care să fi avut în vedere scopul.
Am mai spus: Credinţa vine şi din observarea ordinii universale. Nu vedeţi? Stau stelele la locul
lor, nu se ciocnesc, nu cad unele peste altele, deşi toate se mişcă. Cum se mişcă? De ce nu se
ciocnesc? Se zice că le ţine şi le îndrumează gravitaţia. Dar aceasta nu e un răspuns. E un nume.
Căci nimeni, de la Newton şi Galilei n-a putut spune nici ce e mişcarea, nici ce e gravitaţia. Şi
totuşi aceasta din urmă ţine şi Pământul, ne ţine şi pe noi ca să nu cădem undeva în spaţiu.
Căci în spaţiu, dacă n-ar fi gravitaţia, pe unde este, n-ar fi nici jos şi nici sus. Ştim acum şi practic
de la cosmonauţi că navele, la un moment dat, scapă de sub puterea gravitaţiei pământeşti. Intră
în gol şi apoi pot intra sub puterea altor gravitaţii. De pildă, sub a Lunii. Şi aşa e cu toate
planetele. Dar cum de e aşa? Ce forţă le ţine în propria gravitaţie şi în dependenţă reciprocă, în
atracţia universală?
Ce este gravitaţia, n-a putut încă spune nimeni. La mine a venit într-o zi un savant. Eram la
Păltiniş. Mi-a adus o carte. Mi-a dăruit-o şi am primit-o cu plăcere. Se intitula "Gravitaţia" şi
autorul era chiar Domnia Sa, Dr. Ioan N. Popescu. Era o carte groasă, plină de formule care
descriu în cele mai mici amănunte ce se petrece în cosmos şi pe Pământ, şi arată că toate
planetele, stelele, tot universul e supus unor legi. Cartea e o "pledoarie pentru o nouă teorie a
gravitaţiei" (1982). De la sistemul geocentric al lui Ptolemeu s-a trecut la cel heliocentric al lui
Copernic, întărit şi de Kepler, şi apoi Newton a formulat teoria gravitaţiei universale (1687) şi
legile ei. Dar şi acesta ancorează în eşec şi savantul român propune o altă teorie. Nu intrăm în
amănunte. Un singur lucru vom reţine, pe care l-am reţinut şi eu din convorbirea cu propunătorul
noii teorii şi din cartea sa. Că legile descriu, dar nu explică. Descriu mai bine şi mai pe larg şi pot
favoriza alcătuirea unor teorii. N-am putut însă afla în virtutea cărui fapt funcţionează aceste legi.
Ele descriu uimitor de exact legile, şi legile arată a fi supuse unor rânduieli exacte. Dar cum, de
ce se supun, n-am putut afla.
Domnia Sa şi cartea ştiu totul despre gravitaţie, şi tot ce se poate şti din acest punct de vedere
despre univers, dar nu ştiu acest mic amănunt: ce este în sine, cum a apărut, cum se explică acest
mic amănunt: ce este în sine, cum a apărut, cum se explică şi cum dăinuie gravitaţia? Ea
înseamnă ordine. Dacă n-ar fi fost, cine ştie cum ar arăta universul, şi dacă n-ar mai fi, s-ar
petrece o catastrofă imediată, la dimensiuni cosmice. Cum de mai este, e pentru că aşa vrea ea.
Care ea? Gravitaţia. Dar cine e ea? Ce e ea? E rezultatul unei hotărâri a Cuiva care a aşezat-o
frumos între legi, şi cât va voi să asculte de aceste legi, va exista. De cine depinde această
ascultare? Desigur nu de ea, ci de Cel care i-ar retrage legile. Că doar legile n-au apărut fără un
Legiuitor!
Un oarecare zicea că universul a apărut de la sine, că e din veşnicie, că materia e veşnică şi că din
sine şi-a luat forţa de mişcare şi organizare. E şi acesta un răspuns. În lipsă de altele. Se poate
pescui şi pe arătură! Numai că nu prinzi nimic. Absurdul nu e interzis, e doar absurd!
Era în dispută în legătură cu acestea cu un coleg care susţinea că Universul a fost creat de
Dumnezeu. Disputele sunt întotdeauna constructive. Unul se poate înşela, altul îl poate corecta.
Nici o ipoteză nu poate fi interzisă, şi nici una nu e nefolositoare. Toate se oferă cercetării şi
cercetătorul, rămâne la cea care i se pare lui că poate fi adevărată sau, oricum, plauzibilă. Nimeni
nu trebuie condamnat pentru opţiunile personale, când sunt sincere şi onest căutate. Să nu se uite
însă că sunt personale, pentru că nu există una generală. Şi Sfântul Pavel îndemna: "Pe cel slab în
credinţă primiţi-l fără întrebări despre părerile ce are " (Roman: 14, 1).
Colegul de care vorbeam mai sus, cel cu teoria creaţionistă, avea acasă un foarte frumos glob
pământesc, lucrat artistic, cu marile oraşe marcate cu lumini roşii, oceanele cu lumini albastre şi
tot aşa toate fluviile şi reliefurile. Vizitându-l cel cu care era în dispută în legătură cu originea
universului, i-a observat globul şi 1-a întrebat admirativ: "Cine ţi l-a lucrat? E foarte frumos!" -
"Nimeni, i-a răspuns acesta. A apărut aşa, din senin, în biblioteca mea. " - Cum nimeni? E o
lucrare de artist!" - "Nu. A apărut aşa, ca şi universul despre care tu crezi că a apărut de la sine!"
Armonia din univers, frumuseţea, frumuseţea unei flori, frumuseţea în general, care înseamnă
armonie, simetrie, presupun o logică, nu pot apare din întâmplare. Din întâmplare ar apărea, în
cel mai fericit caz, ceva diform, dar ceva frumos, ceva armonios nu poate apărea la întâmplare.
Pentru ca să fie ceva frumos, trebuie să fie cineva care să-l facă frumos. A armoniza, în muzică,
înseamnă a interveni. Nici ecoul nu se produce fără emiţător, şi chiar aşa el doar repetă, nu
adaugă şi nu ştie de contratimp.
Raţiunea deci, atât cât ştim noi s-o utilizăm, ne duce la credinţa că toate cele ce există trebuie să
aibă un creator. E adevărat că raţiunea nu e constrângătoare. Nu-i constrânge pe toţi. Poate fi
refuzată. Aceasta şi pentru că nu spune totul. Unii se mulţumesc însă cu cât le spune. Ea nu e
făcută să fie constrângătoare. Mai presus de ea e libertatea. Aceasta îi poate accepta concluziile
sau nu. Kant n-a putut ajunge nicăieri cu raţiunea. Nici alţi filosofi. Şi Pascal a trebuit să apeleze
la o altfel de raţiune, ca să ajungă la Dumnezeu, şi anume la raţiunea inimii. "Inima - a zis el - are
raţiuni despre care raţiunea nu ştie nimic”.
Cunoaşterea prin inimă e tot una cu cunoaşterea prin credinţă. Dar neputinţa raţiunii cu privire la
cunoaşterea lui Dumnezeu nu e totală. Ea oferă concluziile ei esenţele libertăţii noastre, ca noi să
cercetăm, să apreciem dacă aceste concluzii pot fi pentru noi utile sau nu. Deci ni se cere efortul
cercetării şi o gândire opţională.
Peste tot însă, şi în gândirea omului simplu, fără probleme mari, şi în credinţa care vine din
auzire, şi în credinţa care ne vine prin gândire, peste tot, ceea ce ne orientează pe noi credincioşii
e problema cauzelor. Întrebarea despre cauze: Cine, de unde, cum? Cine a făcut materia? Se zice:
materia e preexistentă! Noi vrem răspuns la ceea ce era înainte de preexistenţa materiei. Nu ne
putem mulţumi cu puţin şi cu parţial.
Bunica şi mama mea n-aveau nevoie de logică. Nu ştiau logica deloc. Nu ştiau ce e acela un
silogism, ca şi multe din mamele şi bunicile şi străbunicii dvs. Bunica mea nici nu ştia carte. Dar
a ştiut că există o cauză a tot ce există pe lumea aceasta. Să-i fi spus eu bunicii că există o cauză a
tot ce există pe lumea aceasta. Să-i fi spus eu bunicii că materia şi oamenii sunt produsul
întâmplării, că există fără cauze, ar fi râs, fără îndoială, şi ar fi spus: Băiete, tu nu prea gândeşti
bine. Cum să fie ceva, dacă nu e făcut de Cineva? Cred chiar că mi-ar fi zis şi ceva mai usturător
în legătură cu prea multa învăţătură de carte! Adică ea şi-ar fi pus imediat problema cauzelor, fără
să ştie că face filosofie. Ei bine, bunica mea, analfabeta cum era, n-ar fi desigur interesantă deloc
şi introducerea ei în această discuţie ar fi cel puţin deplasată, dacă n-ar fi justificată de ceva
foarte serios şi demn de luat în seamă. Va trebui, cred, s-o acceptăm în discuţie căci, în privinţa
universului, între bunica mea, care nu ştia carte, şi unul din cei mai mari filosofi moderni,
germanul Ludwig Wittgenstein care a scris celebrul Tracticus logicophilosophicus, nu găsesc nici
o diferenţă. Wittgenstein a spus că "sensul lumii trebuie să se găsească în afara ei", deci nu în ea
însăţi. Tot aşa gândea şi bunica mea. Şi bunicile dvs. Şi tot aşa gândesc şi mulţi alţi savanţi ca
Wittgenstein.
Întrebarea despre cauze e aceea care ne dă, nouă celor credincioşi, răspunsul în legătură cu
Dumnezeu, şi în legătură cu întreaga creaţie. Lumea nu se poate explica prin ea însăşi. Noi
înşine, să ne luăm aparte pe fiecare din noi: ne putem explica pe noi în sine? Nu. Ne explicăm
prin părinţii noştri care ne-au creat, şi ei se explică prin părinţii lor, ş.a.m.d., până ajungem la un
punct unde "întoarcerea la cauze cunoscute se opreşte, şi unde trebuie să fi intervenit Cineva care
să-i fi făcut pe primii oameni. Sau, dacă vreţi, prima celulă moartă şi prima celulă vie. Cine le-a
făcut? Cine sunt primii părinţi. Nu se explică prin el însuşi. Sau, dacă pentru cineva se explică,
acela şi-a dobândit şi el fericirea lui! Ce să mai zicem?!
Steven Weinberg, premiul Nobel pentru fizică (1979), autor al unei cărţi despre "Gravitaţie şi
cosmologie" (1972), şi al cărţii "Primele trei minute ale universului" (an rom., Buc, Ed. politică,
1984), începe aceste trei minute în momentul apariţiei materiei după o "mare explozie" (Big
Bang). Dar ce a fost înainte? Ceea ce a explodat de unde a venit? Nu spune. Şi nu pentru că nu
vrea! Universul nu se supune cunoaşterii. E "copleşitor prin ostilitatc,"zice el. Şi mai zice o vorbă
de mare adâncime: "Cu cât universul pare mai cunoscibil, cu atât apare mai lipsit de sens" (ed.
rom., p. 168). Singurul sens e în creaţia ex nihilo, din nimic. Dar din nimic, nu iese nimic. Ex
nihilo nihil, spune raţiunea. Credinţa spune însă că din nimic putea crea numai un Creator. Când
vrea, raţiunea acceptă şi ea aceasta. A crea înseamnă a face ceva ce nu există înainte. Şi cine
putea face acest lucru? Noi îl numim Dumnezeu. Şi mulţi oameni de ştiinţă trag, de asemenea,
această concluzie. Nu toţi, e drept, dar e de ajuns că sunt şi unii care ajung şi la această concluzie.
Ar fi greu să colecţionăm nume. Ar fi prea multe.
Să-l pomenim doar pe Einstein. La 21 martie 1955, deci nu chiar de mult, ca ştiinţa lui să se fi
învechit, scria că lumea i se pare "ciudată," şi nu lua în tragic moartea. Scria: "Pentru noi,
fizicienii credincioşi, această separaţie între trecut, prezent şi viitor nu păstrează decât valoarea
unei iluzii, oricât de puternică ar fi". Deci: "fizician credincios" (cf. Jean E. Charon, L'esprit, cel
inconnu. Paris, 1977, p. 23).
Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este, fără îndoială, marea Cauză. Dar dacă cineva nu are
credinţă, e vinovat? Dacă credinţa ni se dă, dacă vine "n-a auzit", şi nu are credinţă, e vinovat? La
prima vedere, nu. Poate fi vinovat doar pentru că se mulţumeşte cu puţin. Pentru că nu caută. Sau
de caută, pentru că nu trage concluziile ultime şi nu le trage aşa cum trebuie.
Cel care are credinţă îşi ajută cercetarea prin credinţă. Dacă pleci la cercetare cu credinţa
originară, cu credinţa bunicilor, atunci cercetarea se umple de conţinut. De aceea unul din marii
matematicieni ai lumii, din sec. XVII şi dintotdeauna, Blaise Pascal, spunea: "De nu M-ai fi
găsit, nu M-ai fi căutat". Zicerea pare paradoxală. Cum adică "de nu M-ai fi găsit"? Dacă m-ai
găsit, M-ai găsit! Dar e foarte înţeleaptă vorba: De nu M-ai fi găsit prin credinţa originară, prin
credinţa dintâi, nu M-ai fi căutat, ai fi rămas în afara Mea. Mă cauţi fiindcă Mă ştii. Fiindcă ştii
că trebuie să exist.
Foarte interesant acest lucru. Dacă începi cu credinţă, scad întrebările. Dacă aluneci în
necredinţă, scad răspunsurile. Şi acest lucru e important. Din clipa în care aluneci în necredinţă,
scad răspunsurile. Te coborî sub nivelul apei, aşa cum a început Petru să cadă sub nivelul plutirii
pe apă ca pe uscat, deci sub nivelul credinţei.
Un scriitor care a primit premiul Nobel, un american originar de la noi, din Maramureş, Elie
Wiesel, a spus două lucruri foarte interesante.
Primul: "pentru cel care crede, nu există întrebări". De vreme ce crezi, ai marea explicaţie. Poţi să
mai ai mici întrebări, dar dacă ai marea explicaţie, micile întrebări se absorb în marea explicaţie.
Al doilea: "pentru cel care nu crede, nu există răspunsuri". dacă pleacă cu necredinţă, va trebui să
accepte o lume pe care credincioşii o cred fără sens, dacă nu e explicată prin Dumnezeu. Cei care
au credinţă, prin credinţă găsesc un sens lumii, existenţei, universului, naşterii, vieţii, morţii,
muncii, totului.
Dacă unii pot trăi fără acest sens, foarte bine, e treaba lor. Cei care au credinţă caută prin credinţă
un sens, vieţii de aici şi celei de dincolo. Pentru că sunt mulţi cei care nu pot trăi fericiţi, şi nu pot
muri liniştiţi, fără să înţeleagă, fără să găsească un sens al vieţii, fără să înţeleagă de ce există
lumea, de ce există ei. Sunt mulţi cei care fără credinţă nu găsesc sens nici în tristeţe, nici în
bucurii. Bucuriile nu mai sunt un non sens, dacă ştim că după viaţa de aici există o viaţă veşnică.
Sensul ne face să îndurăm supărările cu răbdare, ne face să îndurăm nedreptăţile cu speranţa că
până la urmă vor fi îndreptate, ne face să fim comunitari, să trăim între noi ca fraţii. Ne
eliberează de egoism, ne face să nu căutăm numai şi numai ale noastre, ci să căutăm şi cele ale
aproapelui nostru şi, în sfârşit, credinţa într-un sens ne face să fim responsabili în faţa lui
Dumnezeu pentru tot ceea ce facem.
Dacă nu există Dumnezeu, cu responsabilitatea şi, de aici, cu morală, începem să stăm prost.
Dacă nu mai avem faţă de cine răspunde, înseamnă că scoate capul în noi egoismul. El devine
stăpânul nostru. Nu ne mai interesează nimic, decât să ne satisfacem nevoile materiale. Egoismul
ne face inapţi pentru societate. Ne face inapţi pentru dragoste. Ne face inapţi pentru a crea o lume
mai bună pe pământ, care garantează că cu cât o facem mai bună pe aceasta de pe pământ, cu atât
ne-o facem mai bună pe cea din ceruri.
Fără credinţă suntem ca apostolii pe barca bântuită de valuri şi de furtuni. Cu credinţă suntem ca
cei în barca cărora a intrat Iisus Hristos, Care le-a garantat salvarea pe marea înfuriată şi le-a
garantat că vor ajunge, şi au ajuns, la limanul dorit.
Şi noi suntem ca şi apostolii. Şi noi Îl vedem undeva venind pe valurile credinţei pe Mântuitorul
şi, multora dintre noi, li se pare o nălucă, şi mulţi dintre noi îl punem la încercare, şi multora
dintre noi le spune: "Vino!" Şi multora dintre noi le scade încrederea, dar Iisus nu şi-o pierde şi
ne întinde mâna şi ne spune: "Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?" Şi ne ridică. Şi ne duce
de mână în corabia mântuirii.
Mersul pe apă în mijlocul vieţii: “Trebuie să ştim să cerem ajutor. Să întindem mâna, aşa
cum a făcut-o Petru, să ne încredinţăm Domnului”
PS Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Viaţa ca o mare
“Dreptmăritori creştini, faptele relatate în evanghelia de astăzi se petrec în noaptea imediat

următoare minunii înmulţirii pâinilor de pe malul lacului Ghenizaret (Mt. 14, 14-22). După ce a
hrănit mulţimile în pustie, Mântuitorul Hristos i-a silit pe ucenici să urce în corabie şi să plece
din locul acela, iar El a mers în munte să se roage, în singurătate. Peste noapte însă, valurile
au început să se agite cu putere şi furtuna mare s-a pornit, încât corabia în care se aflau
ucenicii era gata-gata să se scufunde. Şi, strigând de groază, la un moment dat L-au zărit pe
Iisus mergând pe apă, dar, gândind că este nălucă, s-au înfricoşat şi mai tare. Domnul însă i-a
liniştit şi i-a îmbărbătat, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (…) Doamne, dacă eşti
Tu, a zis Petru, porunceşte să vin la Tine pe apă. Vino…, i-a zis Hristos. Şi a sărit Petru din
corabie şi a mers pe mare ca pe uscat, dar, văzând vântul, spune evanghelia, s-a temut. Iar în
clipa în care s-a îndoit, apa a încetat să-l mai ţină şi el a început să se afunde. Şi, îngrozit a
strigat: „Doamne, scapă-mă”! Atunci Iisus l-a luat de mână şi, reproşându-i: „Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” l-a adus în corabie, iar vânturile s-au oprit.
Iubiţi credincioşi, la prima vedere Evanghelia aceasta pare doar o minune oarecare. Una din
multele minuni dumnezeieşti săvârşite de MantuitoruI Hristos de-a lungul celor trei ani şi
jumătate, cât timp a durat predica Sa pe pământ. Vă spun, însă, că nu trebuie să vedem în
pericopa aceasta doar minunea ca atare, ci vă invit să privim împreună la minunea de astăzi ca la
o adevărată pildă de viaţă, pildă plină de învăţătură, pe de o parte, şi de speranţă, pe de alta.
Care este învăţătura demnă de evidenţiat?
Am spus că avem de-a face cu o pildă.
 Marea este lumea aceasta care, de multe ori, aşa cum s-a întâmplat să le fie potrivnică
ucenicilor, ne stă adeseori şi nouă împotrivă.
 Valurile ei înspumate sunt împrejurările grele prin care trecem cu anevoie şi noi uneori,
şi din care, de cele mai multe ori, nu ştim cum să facem să scăpăm.
 Iar vânturile, care l-au înspăimântat pe Petru mai mult decât marea însăşi, sunt greutăţile
şi ispitele care se năpustesc câteodată nemiloase asupra noastră, îngrozindu-ne până la
moarte.
Uitaţi-vă la Petru: deşi se îndoieşte într-o primă fază, căci spune: „Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte să vin la Tine pe apă” găseşte totuşi curajul necesar de a înfrunta valurile şi, pentru
aceasta, reuşeşte să păşească pe mare ca pe uscat. Vânturile însă îl fac să se clatine şi să se
scufunde pentru câteva momente, dar chemarea în ajutor a Domnului îi aduce, până la urmă,
salvarea.
Ei bine, noi suntem Petru, cei care, aflaţi în corabia acestei vieţi, ne simţim adeseori clătinaţi
şi în pericol şi, asemenea lui, ne îndoim: vom mai putea oare scăpa din asta? Oare ce ar fi de
făcut? Cum ar trebui să procedăm? Întrebări pe care şi le-a pus şi Apostolul, şi la care
Mântuitorul Hristos i-a răspuns invitându-l „să calce pe apă ca pe uscat”. Adică, să străbată
lumea aceasta, aşa cum este ea, cu bărbăţie şi încredere. Ce îl înfricoşează pe Petru? Clipele
grele ale vieţii ca valurile înspumate, pe care văzându-le şi nemaiputându-le înfrunta, se
îndoieşte şi, devenind „greu”, se afundă. Găseşte în sine, totuşi, puterea să strige la
Dumnezeu, iar Acesta se dovedeşte „Mântuitor”.
Care este speranţa? Speranţa pildei acesteia este Dumnezeu Care, deşi într-o primă fază Se arăta
a fi prea departe parcă, în larg, necunoscut, străin sau confundabil cu o fantomă, până la urmă Se
arăta atât de apropiat lui Petru, încât îl prinde efectiv de mână şi îl salvează din valuri. Aşadar,
speranţa noastră, ascultând evanghelia de astăzi, este că Dumnezeu nu se izolează undeva „în
larg” după cum cred unii, că Se află undeva departe, neinteresându-L prea mult viaţa noastră
personală, cu faptele ei bune sau rele, ori neveghind asupra fiecăruia dintre noi. Evanghelia de
astăzi contrazice pe toţi aceia care văd în El un Dumnezeu „îndepărtat”, „necunoscut” ori
„impersonal”. Năluca li s-a părut ucenicilor! Himera li se pare unora! „Entitate” indefinită ori
„simpla energie” altora. Ba chiar o utopie, zic unii, în pesimismul lor…
Dragii mei, astăzi suntem siliţi, o dată în plus, să recunoaştem cu toţii că nu este aşa. Hristos
Dumnezeu este aproape, este Fiinţa şi Persoana şi, pentru aceasta, este gata să ne întindă
mâna şi să ne salveze de acolo de unde ne este greu în viaţă. Pentru faptul că a ştiut să intre în
dialog cu El, prin rugăciune, Domnul i-a răspuns lui Petru ca Persoană. Ce ne-am face dacă El
ar fi doar entitate sau energie impersonală, nălucă, himeră, ori dacă ar fi o minte
inabordabilă? El însă este Fiinţa care ne aude, ne vede, ne ascultă şi, mai ales, ne ajută
fiecăruia atunci când ştim să I-o cerem!
Astfel, dacă Apostolul a reuşit şi s-a salvat, este pentru că L-a abordat pe Dumnezeu ca pe o
Persoană, ca pe un Părinte, ca pe un învăţător şi prieten, iar nu ca pe o forţă impersonală. Numai
aceia dintre noi care vom vedea pe Dumnezeu ca pe o Persoană apropiată şi capabilă de dialog,
şi-L vom aborda în acest chip personal, vom putea dobândi ajutorul şi binecuvântarea Lui. Nu cei
care vorbesc despre El, iar nu cu El, pentru că vedem pe mulţi vorbind frumos despre Dumnezeu,
dar haideţi să vedem că se şi roagă Lui, pentru că aceasta înseamnă dialog cu El! Haideţi să
vedem câţi ştiu să intre în comuniune cu El?
Câţi se spovedesc? Câţi se împărtăşesc? Câţi caută să-L „cucerească”, aşa cum ne străduim să
cucerim o persoană dragă? Nu izolându-L pe Dumnezeu undeva şi vorbind foarte frumos despre
El. Acela nu este dialog şi, prin urmare, nu ne va putea niciodată aduce ajutorul şi binecuvântarea
Lui.
Iată învăţăturile şi speranţele pe care le putem trage din evanghelia de astăzi! Şi noi călătorim
pe valurile lumii acesteia, uneori foarte agitată sau chiar potrivnică. Şi noi ne îndoim
adeseori, ca Petru! Ne e teamă să înfruntăm viaţa şi să „păşim” cu încredere, aşa cum a
călcat el pe valurile mării ca pe uscat. Ne este teamă să străbatem „furtunile” vieţii acesteia.
Aţi văzut: în ultima vreme auzim parcă, mai mult ca oricând, de persoane care, nemaiputând să
înfrunte viaţa, să se lupte cu greutăţile şi necazurile ei, depun „armele”! Oameni care îşi iau viaţa,
uneori tineri chiar!
Apostolul Petru din evanghelia de astăzi ne invită pe fiecare dintre noi să fim „luptători”,
chiar dacă viaţa pare grea la un moment dat; chiar dacă valurile ei sunt năprasnice uneori,
încât simţim că ni se sparge „corabia” şi suntem în primejdie să ne înecăm; chiar dacă
vânturile şi furtunile ne înspăimântă, aşa cum l-au înspăimântat pe Petru, încât era gata să se
scufunde. Apostolul, exemplul său şi, mai ales, ajutorul primit din partea lui Dumnezeu, ne
arată tuturor că trebuie să ştim să cerem ajutor. Să întindem mâna, aşa cum a făcut-o Petru,
şi milostiv şi bun va fi Domnul ca să răspundă acestei chemări a noastră, să ne asculte, să ne
ridice de acolo de unde, poate, la un moment dat în viaţă, ni se pare că nu ne mai putem
ridica.
Să rugăm aşadar pe Bunul Dumnezeu, să fie şi pentru noi, pentru fiecare, în clipele mai
puţin plăcute ale vieţii, mâna cea de ajutor pe care a întins-o lui Petru! Să ne ridice! Să ne
înalţe! Să ne binecuvânteze! Să ne mântuiască, pentru că de aceea ne străduim fiecare şi
căutăm să-I plăcem Lui, ca, în viaţa aceasta petrecând împreună cu El, în comuniune cu El,
să putem dobândi şi veşnica fericire a vieţii de dincolo. Amin”.
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de peste an,

Slatina, 2011)
Părintele Constantin Coman despre spontaneitate, credinţă şi libertate
Extrase din cap. despre spontaneitate, credinţă şi libertate
“ (…)
Pr. Coman: Eu cred că, la început, nu este o îndoială, ci este o îndrăzneală, o foarte mare
îndrăzneală. Petru nici nu stă prea mult pe gânduri. Are certitudinea, aproape, că va merge pe
apă. Aşa citesc eu textul: „Dacă eşti Tu, spune-mi să vin şi voi veni!” Nu are nici o clipă de
îndoială. Îndoiala vine după aceea. Gestul esenţial este îndrăzneala, este încredinţarea, despre
care am mai vorbit. Se încredinţează Mântuitorului Hristos, împotriva tuturor evidenţelor.
Evidenţele îi spuneau că nu este posibil ca cineva să meargă pe mare ca pe uscat. Evidenţele îi
spuneau că nu este posibil ca cineva să facă acest lucru mai ales pe furtună… Şi totuşi, are
momentul acela de încredinţare, care îl face să se biruie pe sine şi lumea aceasta a evidenţelor
raţionale. Este fantastică. Aceasta este credinţa, de fapt. (…)
Noi, oamenii, avem din partea lui Dumnezeu semnale foarte puternice, cuvinte, chemări,
făgăduinţe. Iată, discursul Mântuitorului Hristos! Cine poate, citind Evangheliile, cele patru sau
una dintre ele, să nu reacţioneze ca în faţa unei provocări? Evanghelia lui Hristos este o
provocare majoră. El spune, despre Sine, că este Dumnezeu, întâi de toate, că este Fiul lui
Dumnezeu şi că puterea dumnezeiască pe care o are o poate împărtăşi şi omului, iar omul poate
deveni asemenea lui Dumnezeu. Săvârşeşte atâtea minuni, printre care şi cea de astăzi, tocmai
pentru a-i încredinţa pe oameni de adevărul spuselor Sale.
Săvârşeşte minuni mai întâi în zona lumii fizice, foarte accesibilă ca percepţie oamenilor, tocmai
pentru ca oamenii să înţeleagă că este vorba despre o minune. Apoi, săvârşeşte minuni în lumea
duhovnicească. Acestea sunt mai mari decât cele dintâi. Evanghelia lui Hristos te provoacă la un
răspuns. Cine rămâne nepăsător după ce citeşte sau aude Evanghelia lui Hristos, acela fie este
împietrit încât nu mai poate recepta nici un fel de provocare, fie este de rea credinţă. Evanghelia
este o provocare extraordinară, este o chemare.
De la lumea noastră la lumea lui Dumnezeu este o distanţă uriaşă. Acesta este saltul la care ne
cheamă Hristos: să fim ca Dumnezeu, să ţintim măsura dumnezeirii, să adoptăm modul de a fi al
lui Dumnezeu. Nu să fim mai buni, mai generoşi, mai morali, mai umani. Chemarea esenţială
este să ajungem la El, să ajungem la Dumnezeu. Şi nu putem parcurge acest drum pe calea
cunoscută, sigură, cu certitudini, cu evidenţe, cu calcule. Nu se poate aşa! Poate că până la un
punct, ne ajută aceste lucruri, dacă nu cumva chiar ne împiedică!
Citeam zilele trecute o carte interesantă a cunoscutului savant român Păulescu, Despre suflet şi
Dumnezeu. El demontează ştiinţific ideologiile şi teoriile materialiste şi duce foarte departe
discursul despre Dumnezeu şi despre suflet. Oricât de departe ar duce discursul, totuşi, nici cel
mai mare teolog şi nici cel mai mare savant nu te va duce la Dumnezeu. Va trebui să faci tu un
pas, un pas în necunoscut.
Acest pas în necunoscut este pasul pe care-l face Petru. Îţi trebuie foarte multă credinţă, pe
fondul lepădării totale, fie şi numai pentru o secundă, de perspectiva raţional-umană asupra
realităţii. Este vorba să te încrezi lui Dumnezeu, să te încrezi lui Hristos, nu unui om oarecare. Şi
relaţiile noastre interumane se întemeiază pe încredere. Altfel nu am putea sta unul lângă celălalt.
Ei bine, dacă noi ne încredinţăm, facem gestul şi actul şi starea de încredere în celălalt, de ce nu
am avea încredere în Hristos? Dacă am avea încredere în Hristos s-ar schimba lumea!
(…)
Pr. Coman: Să nu te aşezi cu prea multă certitudine în schemele acestea despre care, iată, tot
vorbim. Sigur, este bine să fim în rânduială, să fim în canoane, dar să nu încetăm a ne mişca.
Rânduielile şi canoanele nu sunt pentru a ne imobiliza, pentru a ne bloca, după cum, iarăşi, nu
sunt scopuri în sine, ci mijloace. Dacă le absolutizăm, Îl pierdem pe Dumnezeu, ne pierdem şi pe
noi înşine şi pe semenii noştri. Trebuie să avem intuiţia faptului că Dumnezeu este dincolo de
toate acestea şi că trebuie să facem pasul lui Petru.
Mă întrebaţi cum rămânem în credinţă, în încredinţare, ca să nu ne cufundăm? În credinţă suntem

şi rămânem atâta timp cât evităm confortul “cuminţeniei”, al status-quo-ului, al stării de
siguranţă, al certitudinilor mic-burgheze, al calculelor. Este greu! Rămânerea în credinţă este un
lucru greu. Când codificăm datele credinţei, le transformăm în sistem, riscul este şi mai mare să
ne amăgim că suntem credincioşi, întrucât aderăm la un set de informaţii sau de adevăruri. Dar
nu suntem de fapt credincioşi, ci devenim adepţii unei ideologii. Credinţa este un demers
interpersonal, viu, spontan, dinamic, cu forţă lăuntrică mare.
Să ne amintim cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre credinţă, din Epistola către Evrei,
capitolul al XI-lea: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor
nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie. Prin credinţă înţelegem că s-au
întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd…” (Evrei
11,1-3).
Mărturiilor aduse de Sfântul Pavel aici, recapitulând exemplele de credinţă din istoria vechiului
Israel, pot fi adăugate mărturii zguduitoare ale contemporanilor noştri. Există o temere de a
mărturisi experienţa credinţei. Trebuie să recunoaştem, însă, valul de mărturisiri cuprinse în
literatura duhovnicească mărturisitoare din ultimele câteva decenii.
Eu am luat mult curaj din literatura mărturisitoare a Părinţilor contemporani, care vorbesc despre
cum L-au văzut ei pe Dumnezeu, despre cum s-au împărtăşit în chip sensibil de harul lui
Dumnezeu, cum a coborât harul dumnezeiesc în trupul lor şi în sufletul lor, cum au fost copleşiţi
de har precum fierul înroşit în foc… Vorbesc despre bucuria de negrăit, despre gustul
nemărginirii dumnezeieşti, despre gustul iubirii adevărate, despre dulceaţa mai presus de orice
dulceaţă a împărtăşirii de harul dumnezeiesc! Toate aceste mărturii sunt încurajatoare pentru noi
şi ne cultivă încrederea.
Trebuie să prindem şi noi un pic de curaj, să putem citi în noi şi chiar să dăm mărturie despre
micile noastre bucurii, fìravele noastre experienţe duhovniceşti. Trebuie să avem curajul
mărturisirii. O bucurie altfel decât cele lumeşti, o liniştire, un gând care nu este din lumea
aceasta. Trebuie să avem curajul să le recunoaştem a fi de la Dumnezeu, de la Duhul lui
Dumnezeu. Noi avem Duhul lui Dumnezeu de la botez. Oricât ar fi El de asfixiat de creşterea
nesănătoasă, de zgură, de buruieni, de griji, de păcate, de plăceri, de lene, de lăcomie, de desfrâu,
totuşi mai sunt pâlpâieli ale Duhului în noi. Am impresia că nici nu ne mai uităm unde trebuie.
Ne uităm numai în afară, nu ne mai uităm înlăuntrul nostru. Îl căutăm pe Dumnezeu în afara
noastră.
Îmi vine în minte mărturia Părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că L-a căutat pe Dumnezeu
în cărţi, în lucruri, în istorie, până când a aflat de la Părinţii Bisericii că trebuie să-L caute
înlăuntrul său!
Eu, în ultimii ani, m-am şi aşezat cu oarecare stăruinţă să cercetez pnevmatologia, capitolul din
teologie despre Duhul lui Dumnezeu şi, în prelungire, componenta duhovnicească a realităţii,
duhul omului, dacă vreţi. Sfântul Apostol Pavel şi ucenicul său, Sfântul Evanghelist Luca,
dezvoltă foarte mult pnevmatologia. Duhul este semnul şi locul libertăţii, al mişcării libere. La
nivelul duhului, omul îşi poate realiza şi actualiza libertatea şi suveranitatea sa. (…). Sfântul
Pavel este Apostolul şi stindardul Duhului, al darului, al libertăţii, al mişcării libere, al aventurii
pozitive înspre Dumnezeu, al depăşirii tuturor instituţiilor, chiar şi a celei mai redutabile, care era
Legea mozaică. Sfântul Pavel îl eliberează pe om din strânsorile legii, ale literei, ale rigorilor
exterioare, chemându-l la libertatea duhului. Nu este vorba despre o chemare la încălcarea legii şi
a rânduielilor, ci la depăşirea lor în sus. Cine se blochează în lege, nu ajunge la Dumnezeu.
Rânduiala trebuie să ne ducă la Dumnezeu. (…)
Dacă dragostea este motivaţia, suportul şi finalitatea vieţii, atunci va trebui să recunoaştem că
pentru a iubi omul trebuie să se poată mişca liber. Nu există dragoste instituţionalizată! În fond,
ce este dragostea? Dragostea este mişcare liberă, spontană, necalculata, dezinteresată spre
celălalt. Dacă gesturile celui pe care-l iubeşti sau care te iubeşte sunt previzibile, relaţia
respectivă va fi afectată de rutină şi de plictis. Unde există predictibilitate sută la sută nu mai este
nimic frumos! Unde intervin calculele, de orice fel, nu mai este dragoste. Sunt multe rezerve în
sufletul nostru! Trebuie să-l lăsăm să se manifeste. Dar trebuie să le ascultăm.
Cred că tuturor ni s-a întâmplat să dăm curs unui gând, căruia calculele nu-i dădeau mari şanse şi
să avem surpriza împlinirii lui. Ce-ar fi că, atunci când suntem în faţa oricărei provocări din viaţa
noastră, să nu mai calculăm la nesfârşit, ci să citim, să ascultăm [în urma rugăciunii îndelungi şi
stăruitoare şi când inima nu înclină în mod pătimaş într-o direcţie, n.n.], poate vine din adâncul
nostru, de la Duhul lui Dumnezeu gândul acela bun, soluţia. Să urmăm glasul din adânc.
Gheron Iosif, unul dintre cei mai însemnaţi isihaşti ai veacului al XX-lea, spunea: „Nimic nu fac,
nimic nu hotărăsc, nici pentru mine, nici pentru cei din jurul meu până nu am înştiinţare de la
Dumnezeu, în urma rugăciunii”.
Vă daţi seama ce înseamnă lucrul acesta?!
R. Rădulescu: Cerea şi primea!

Pr. Coman: Avea îndrăzneala să creadă că Dumnezeu comunica nemijlocit cu el, prin Duhul Său
cel Sfânt şi lucrul acesta chiar se întâmplă. Îndrăzneala îi venea din sfinţenie.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Unde este sfinţenie, este îndrăzneala multă!”. Gheron Iosif se
curăţise pe dinăuntru, se sfinţise cu adevărat, se eliberase pe dânsul de gândurile şi de voia sa.
Duhul său comunica, de o anumită manieră, cu Duhul lui Dumnezeu”.
(Pr. Constantin Coman în dialog cu Remus Rădulescu)
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura
Bizantina, Bucureşti, 2010)
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea
pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii - Credinţa puternică învinge încercările vieţii
Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături
duhovniceşti, folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent
Hristos şi pe care Hristos o conduce.
În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de
oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se
roage. De ce Se roagă El după săvârşirea minunii? Ca să ne înveţe să mulţumim lui
Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în
singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi
a peştilor, dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus
Se roagă în singurătate Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a
Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi oamenilor.
Orice faptă bună trebuie atribuită lui Dumnezeu
Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm
laudă sau aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava
care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I
cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.
Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte
minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui
Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de
compasiune sau de iubire milostivă faţă de cei săraci, bolnavi, flămânzi, de fiecare om în care
demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt
minunate deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor, întrucât Cel ce suferă ca Om
este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslăvit în ceruri Se smereşte pe pământ; Cel nemuritor Se
face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.
După ce a săvârşit minunea din iubire milostivă pentru cei flămânzi, Mântuitorul Iisus Se retrage
în singurătate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un
sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui
Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca
Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, prin rugăciune
singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se
roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu toţi
sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul
care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un
însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea
civilizaţia contemporană individualistă 'mulţimea însingurată'.
Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei şi pentru că nu mai comunică intens cu
Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă de fapt o trăire a existenţei ca vid de
comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne învaţă că
puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din
legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece
Dumnezeu este în Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta
Treime.
Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că muntele este un
loc de înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu Creatorul,
Cel ce este mai presus de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş
de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la
urcuş duhovnicesc, la ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.
'Examenul' duhovnicesc al ucenicilor - lupta cu încercările grele
Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate,

în munte, pentru a Se ruga, 'i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte
a mării, pe celălalt ţărm' (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze
marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în
munte? Pentru că Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se
lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe
ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă
mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens,
Evanghelia menţionează că vântul era potrivnic direcţiei alese de ucenicii din corabie, iar
valurile învăluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în mare primejdie. De obicei, cât
timp totul merge bine şi realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine darul vieţii
fireşti. Însă, uneori, vin şi vremuri de încercare sau probleme neaşteptate. Atunci ne întrebăm:
Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferinţa sau neputinţa
noastră, nu vede El greutăţile noastre? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem
învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra
noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu
trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în
corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic în timp de noapte.
În acest sens, Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se
lupte cu furtuna, cu vântul potrivnic şi cu valurile mari pentru a înţelege că uneori ei nu mai
pot conta doar pe forţa proprie, deşi sunt pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind desăvârşit
cunoscător al oamenilor, Domnul Iisus Hristos ştie şi care este măsura încercării, până când
ucenicii pot fi lăsaţi singuri şi când trebuie ca El să vină spre ei ca să-i ajute.
Evanghelia ne spune că 'la a patra strajă din noapte' (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp
care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui,
Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflată în primejdie din cauza valurilor
ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când
întunericul nopţii urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv,
ca având valoare de simbol al luptei duhovniceşti. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe
mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape, ca şi peste uscat. El a făcut cerul
şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra
tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea,
rigiditatea, lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început ucenicii, plini de teamă, din
pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că
este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de-a nu se scufunda
în mare din cauza furtunii s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care
venea spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-
a zis: 'Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!' (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au
recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la faţă, Sfântul Petru a zis: 'Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte să vin pe apă la Tine!' (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de
fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi
el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: 'Vino!' (Mt. 14,
29).
Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării
Lui
De ce a dorit Sfântul Petru să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a
permis acest lucru neobişnuit şi chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu
şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici
Mântuitorul nu i-ar fi spus: 'Vino!', ci: 'Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!' Se înţelege,
aşadar, că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă nu dintr-o simplă
curiozitate egoistă, ci întrucât voia să-I arate respect şi recunoştinţă lui Iisus pentru că vine
să-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un oaspete este
întâmpinat cu bucurie înainte de a intra în casă de cel care îl aşteaptă. Totuşi, Sfântul Petru nu
coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De
aceea, el a zis către Iisus: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă' (Mt. 14,
28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea sa faţă de Hristos-Domnul.
Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor
După ce Iisus i-a zis lui Petru: 'Vino', acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp
Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-
a uitat spre vânt şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în
apă. Evanghelia spune: 'Văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi
atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!' (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune 'simţind Petru că vântul
este tare', ci 'văzând vântul tare', ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai
uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vânt, spre stihiile
schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde în apă numai când a
slăbit credinţa sa ca legătură vie şi directă cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu
Persoana divină superioară lumii pământeşti sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte,
Evanghelia ne arată că atât timp cât credinţa noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu
Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor
lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credinţa
sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile
schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să
ne scufundăm în nesiguranţă, disperare şi teamă.
Iisus l-a mustrat pe Petru întrucât el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat
mai mult de puterea 'vântului tare' decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, Cel
neclintit de vânt şi de valuri. În această privinţă, Evanghelia precizează că 'Iisus, întinzându-i
grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: 'Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?' (Mt. 14, 31).
Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a
zis lui Petru 'necredinciosule', ci i-a zis 'puţin credinciosule', adică: 'om a cărui credinţă s-a
împuţinat'. În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, s-a potolit
furtuna, iar ucenicii s-au închinat Lui, zicând: 'Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!' (Mt.
14, 33).
Într-adevăr, Iisus potoleşte furtuna şi salvează corabia pentru că El este Dumnezeu

Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a
furtunii pe mare mulţumită lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credinţă şi evlavie faţă de El,
s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.
Corabia pe mare - imaginea Bisericii în lume
Evanghelia citită astăzi mai are şi alte înţelesuri duhovniceşti, întrucât ea priveşte nu numai pe
Sfântul Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci profetic ea
priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia
reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe
întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile
în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe
oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de
păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. De altfel, în cartea 'Constituţiile Apostolice'
din secolul al IV-lea se spune că biserica lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau
navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa
Sa în Biserica din lume.
Totodată, această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de
încercare. Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului
credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos
este aşteptat sau chemat şi vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat
în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, El potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor
păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care tulbură pe om. Dacă Îl chemăm pe
Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: 'Doamne, mântuieşte-ne! Doamne, scapă-ne!', atunci
El vine la noi şi ne ajută. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării şi a
speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că ieşirea din situaţii
dificile nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc.
Oricât de iscusiţi, profesionişti şi experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus,
oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi, prin
propriile lor forţe. În mod asemănător, oricât de mulţi şi vrednici slujitori ar avea Biserica, oricât
de buni predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de
zeloşi păstori şi misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în
lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuţiilor şi ereziilor, cu
valurile necredinţei sau ale indiferenţei spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salvează
Biserica Sa când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în întunericul vremurilor
potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.
Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o dăruieşte discipolilor Săi
şi, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta:
toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos
duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai
întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe

mare că Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le
înţelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare a fi departe sau chiar absent,
Hristos-Domnul ştie totuşi că avem nevoie de ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El,
întrucât şi El vine permanent spre noi.
Aşadar, numai ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii
oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria credincioşilor.
Amin!
Istorioară
Că Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic ţie: "Nu te teme, căci Eu sunt
ajutorul tău!" (Isaia 41, 13)
O corabie aparţinând unui păgân se afla pe mare; printre pasageri se găsea şi un tânăr creştin.
Dintr-o dată se iscă o furtună violentă.Toţi păgânii au început a-şi invoca idolii,dar în zadar.
Văzând că rugăciunile lor nu au ajutat, ei se adresară tânărului:

- Roagă-L pe Dumnezeul tău; am auzit spunându-se că El răspunde cererilor care Îi sunt adresate
şi că este Atotputernic.
De îndată tânărul îngenunche şi I se adresă lui Dumnezeu, Care îi ascultă rugăciunea: marea se
linişti.
Ajunşi la ţărm, pasagerii au coborât să îşi procure lucrurile de care aveau nevoie.
- Dar tu, nu vrei să cumperi ceva? îl întrebară păgânii pe creştin.
- Ce vreţi să cumpere un biet străin cum sunt eu?
- Un biet străin? exclamară ei. Noi suntem bieţi străini; unii în timp ce sunt aici, îşi au dumnezeii
la Babilon, alţii la Roma, iar alţii îi au într-adevăr cu ei, dar fără folos. Numai tu, oriunde te-ai
duce, Dumnezeul tău este cu tine.

9 Predici La Duminica A IX A După Rusalii Umblarea Pe Mare Potolirea Furtunii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

9 Predici La Duminica A IX A După Rusalii Umblarea Pe Mare Potolirea Furtunii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Predici la Duminica a-IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - potolirea furtunii

Evanghelia şi Apostolul zilei..............................................................................5

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Fericitul Augustin, Predica 75.4,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Cromațiu, Tratat la Matei 52.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Cromațiu, Tratat la Matei 52.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Văzându-L umblând pe mare, spune Evanghelia,ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi

(Fericitul Augustin, Predica 75.7,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.14.28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian

(Fericitul Augustin,Predica 75.10,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Fericitul Augustin,Predica 75.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 32) Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 4.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Cromațiu, Tratat la Matei 52.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu.

 Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi

Dar şi pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la

Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu?

Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare.

Un om cu aceste însuşiri este nenorocit, chiar de ar stăpâni toată lumea.

Pe cine sărăcia îl opreşte de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are mângâierea

Aşadar, să nu fim vânzătorii nobleţei noastre, nici să ne pogorâm la nedestoinicia dobitocului, ca

De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un cuţit, să tăiem

Omilia VIII - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se deznădăjduiască

Partea morală – Despre pocăinţă

“Al fiecăruia lucru arătat va fi“ , spunând aici de fapte.

– De aceea şi zice: “se va păgubi”. Iată întâia pedeapsă.

Sfântul Ierarh Vasile cel mare: Expunere a situaţiei Bisericii

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană, separându-se de

Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34]

Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El

Cuviosul Paisie Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!

Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

“- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva. Părinte.

- Aţi dat foc pe vântul acesta?

- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea

- Părinte, când ajută Sfinţii?

Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dumnezeu?

„Cereţi şi vi se va da” [3.Mt. 7, 7.]

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile

Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne

Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie

- Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

- Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţă. Şi când spunem

- Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să

Ajutorul la începuturile nevoinţei duhovniceşti

- Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la începuturile nevoinţei sale duhovniceşti?

- Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se smerească şi să înţeleagă ajutorul lui

- Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?

– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.

Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice