CONSTANTIN IONESCU

NOŢIUNI
de
DIMAMICA CONSTRUCŢIILOR
ŞI INGINERIE SEISMICĂ
pentru examenul de
DIPLOMĂ – 2007

Iaşi 2007
1 Cuprins

CUPRINS

Partea întâi. DINAMICA CONSTRUCŢIILOR

1. Introducere
2. Acţiuni. Sistem. Răspuns
3. Aspecte fundamentale în Dinamica structurilor
5. Coordonate dinamice
6. Sistem dinamic (vibrant)
7. Sisteme vibrante cu 1 GLD
7.1. Vibraţiile forţate neamortizate
7.2. Etape de calcul pentru trasarea diagramelor de eforturi
maxime şi minime în cazul vibraţiilor forţate
8. Sisteme vibrante cu n GLD
8.1. Vibraţii libere. Metoda forţelor de inerţie sau metoda matricei
de flexibilitate
8.2. Proprietatea de ortogonalitate a formelor proprii de vibraţie
8.3. Analiza modală a răspunsului dinamic al sistemelor cu nGLD
8.3.1. Analiza răspunsului
8.3.2. Etape de calcul în analiza modală a răspunsului dinamic
al sistemelor cu n GL
8.4. Metoda matricei de rigiditate
8.4.1. Aspecte teoretice
8.4.2. Ordinea de calcul
8.5. Metoda matricei de flexibilitate
8.5.1. Aspecte teoretice
8.5.2. Etape de calcul
Partea a II-a. INGINERIE SEISMICĂ
1. Introducere
2. Noţiuni de seismologie
2.1. Expansiunea fundurilor oceanice
2.2. Conceptul tectonicii plăcilor
2.3. Cutremure de pământ
2.4. Scări de intensitate seismică
3. Noţiuni de inginerie seismică
3.1. Răspunsul seismic al structurilor
3.2. Spectre seismice de răspuns
3.3. Răspunsul seismic al sistemelor cu n GLD
NOŢIUNI de DIMAMICA CONSTRUCŢIILOR ŞI INGINERIE SEISMICĂ 2
pentru examenul de DIPLOMĂ - 2005

3.4. Răspunsul seismic normat

3.5. Comportarea pământului la cutremure
3.5.1.Modificări de relief
3.5.2. Alunecări de teren
3.5.3. Fracturi şi fisuri
3.5.4. Tasarea terenului
3.5.5. Lichefierea pământurilor nisipoase
3.6. Comportarea la cutremure a podurilor
3.6.1. Avarii la nivelul infrastructurilor
3.6.2. Avarii la nivelul cuzineţilor
3.6.3. Avarierea aparatelor de reazem
3.6.4. Avarii la nivelul suprastructurii

Partea a III-a. ÎNTREBĂRI DE CONTROL

BIBLIOGRAFIE
 PARTEA ÎNTÂI
DINAMICA CONSTRUCŢIILOR

1. Introducere
Dinamica construcţiilor este o ştiinţă ce face parte din
Mecanica construcţiilor (alături de: Mecanica Teoretică, Rezistenţa
Materialelor, Statica Construcţiilor, Teoria Elasticităţii etc.). Are ca obiect
de studiu echilibrul dinamic al structurilor, exprimat prin metode
specifice, pentru aflarea stării de efort şi deformaţie produsă de acţiuni.
Scrierea ecuaţiilor de echilibru se face aplicând principiul
lucrului mecanic virtual, principiul lui D’Alembert, ecuaţiile lui Lagrange
de speţa a II-a sau principiul lui Hamilton.

2. Acţiuni. Sistem. Răspuns

Abordarea sistemică a problemelor din Dinamica Structurilor
presupune definirea sistemului vibrant, a acţiunilor şi a răspunsului.
Acţiunea reprezintă o cauză care produce în elementele şi
subsistemele unei structuri de rezistenţă, a unei construcţii eforturi şi
tensiuni, deplasări şi deformaţii, pulsaţii etc. Pentru calcul, acţiunea se
reprezintă sub formă de forţe şi deplasări, caracterizate cantitativ prin
parametric corespunzători.
Acţiunea dinamică reprezintă o cauză rapid variabilă în timp, ce
se manifestă asupra unui sistem dinamic, generând eforturi inerţiale.
Exemple de acţiuni dinamice: acţiuni produse de utilaje şi echipamente:
maşini unelte, motoare cu mecanism bielă – manivelă, prese şi maşini
de forat, concasoare şi mori (din industria materialelor de construcţii);
sarcini mobile: trafic, autovehicule, poduri rulante, vagoane de cale
ferată etc.; acţiunea vântului; acţiunea seismică; explozii.
Sistem. Sistemul vibrant este constituit din structura propriu-
zisă la care se ataşează mase distribuite (după o anumită lege) şi/sau
mase concentrate.
Orice structură este capabilă, sub acţiunea unor cauze cu
caracter dinamic (variabile în timp), să efectueze mişcări relative în jurul
unei poziţii de echilibru. Acest fenomen se datorează faptului că
structura posedă proprietăţi inerţiale (mase concentrate şi distribuite) şi
elastice (definite prin flexibilitate sau rigiditate).
Deoarece mişcarea unui asemenea sistem se repetă, în timp,
după anumite legi de variaţie, tipul de comportament a sistemului se
numeşte mişcare vibratorie sau vibraţie.
2 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

Răspuns. Răspunsul dinamic liber caracterizează mişcarea unui

sistem vibrant în anumite condiţii iniţiale (deplasare sau viteză), după ce
a încetat cauza care a produs mişcarea.
Răspunsul dinamic forţat caracterizează mişcarea unui sistem
dinamic pe timpul istoric al aplicării acţiunii dinamice. Răspunsul dinamic
se exprimă în mărimi cinematice fundamentale: deplasări, viteze şi
acceleraţii sau derivate: energii, forţe generalizate, eforturi, tensiuni şi
deformaţii.
Obiectul de studiu al Dinamicii structurilor îl constituie
identificarea relaţiilor existente între acţiunile dinamice, parametrii de
definire ai sistemului vibrant şi răspunsul dinamic.
3. Aspecte fundamentale în Dinamica structurilor
Cele trei probleme fundamentale ale Dinamicii structurilor sunt
următoarele: analiza, sinteza şi identificarea.
Analiza. Prin analiză unui sistem vibrant se înţelege
determinarea caracteristicilor de răspuns când se cunosc: acţiunea şi
caracteristicile sistemului.
Sinteza. Sinteza unui sistem dinamic reprezentă modul cel mai
complex de a trata problemele de dinamică. Se pune problema
determinării caracteristicilor fizice ale sistemului cunoscând: acţiunea şi
răspunsul.
Identificarea excitaţiei. Cunoscând caracteristicilor sistemului
dinamic şi răspunsul acestuia, identificarea acţiunii este o problemă
deosebit de importantă. Sistemul joacă rolul unui instrument de măsură.
4. Modelarea sistemelor
Structurile de rezistenţă ale construcţiilor sunt sisteme cu masă
distribuită continuu după a anumită lege. Caracteristicile acestor sisteme
pot defini un model fizic şi un model matematic.
Modelul fizic este compus din structura statică a structurii,
obţinută prin reducerea elementelor de construcţie la axele sale, de
exemplu: grinzi simplu rezemate, grinzi cu console, grinzi cu zăbrele,
arce, cadre etc., la care se ataşează mase concentrate sau distribuite
(după o anumită lege). Modelul astfel obţinut, poartă denumirea de
sistem dinamic sau vibrant.
Modelul matematic este constituit din ecuaţiile de echilibru
dinamic al modelului vibrant.
Orice sistem vibrant este capabil, sub acţiunea unor cauze cu
caracter dinamic (variabil în timp), să efectueze mişcări relative în jurul
unei poziţii de echilibru. Acest fenomen se datorează faptului că modelul
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 3
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

posedă caracteristici elastice şi inerţiale. Caracteristicile elastice sunt

definite prin rigidităţi şi/sau flexibilităţi. Cele inerţiale sunt statuate prin
mase concentrate sau/şi distribuite.
Mişcarea care se repetă, în timp, după o anumită lege se
numeşte vibraţie sau mişcare vibratorie. Mişcarea vibratorie după o
anumită perioadă de timp încetează, datorită caracteristicilor de
amortizare ale sistemului dinamic.
5. Coordonate dinamice
Poziţia instantanee a unui sistem vibrant, în orice moment al
mişcării, poate fi determinată printr-o infinitate de parametri
independenţi sau coordonate dinamice, numite şi grade de libertate
dinamică (notate, pe scurt, GLD).
Deplasările măsurate pe direcţia GLD reprezintă necunoscutele
fundamentale ale Dinamicii structurilor.
6. Sistem dinamic (vibrant)
Prin sistem dinamic (model dinamic, sistem vibrant) se înţelege
asocierea următoarelor caracteristici fundamentale:
a) inerţială (generată de mişcare);
b) disipativă (generată de capacitatea de amortizare);
c) elastică (datorată de proprietăţile de deformabilitate ale
sistemului),
care nu se modifică pe toată durata mişcării.
Cel mai simplu sistem dinamic poate fi obţinut prin asamblarea
unei mase cu un element elastic caracterizat prin flexibilitate, notată δ
sau rigiditate, notată k, în anumite condiţii de fixare în plan sau spaţiu.
Masa. Masa a fost definită de Newton ca o noţiune care reflectă
proprietăţile generale şi obiective de inerţie şi gravitaţie ale materiei.
Masa se determină cu relaţia:
m = ρ ∗ V [kg] (2.1)

unde: ρ- reprezintă densitatea materialului, [kg m-3];

V – volumul materialului [m3].
Masa se poate calcula şi cu relaţia:
G
m=ρ , [kg] (2.2)
γ

în care: γ reprezintă greutatea specifică a materialului, unitatea de

măsură:[N m-3];
G – greutatea corpului, unitatea de măsură: [N].
4 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

Caracteristica disipativă. În cazul amortizării vâscoase,

caracteristica disipativă se evidenţiază prin intermediul coeficientului de
amortizare vâscoase, notat c. Se consideră forţa de amortizare
proporţională cu viteza prin intermediul coeficientului de amortizare:
Fa = c ∗ v (2.3)

unde: Fa reprezintă forţa de amortizare [N];

v – viteza [ms-1];
c – coeficientul de amortizare vâscoasă.
Caracteristica disipativă, c , se determină cu relaţia:
Fa
c = , (2.4)
v
iar unitatea de măsura este [N m-1s] sau [kg s-1].
Caracteristica elastică. Flexibilitatea, notată δ, se defineşte ca
fiind deplasarea măsurată pe direcţia gradului de libertate dinamică a
unui sistem vibrant, produsă de o forţă egală cu unitatea aplicată în
dreptul masei şi pe direcţia GLD. Se calculează cu relaţia Mohr -
Maxvwell:

M ( x ) ∗ M( x )
δ = ∑ ∫ EI
dx , [m N-1]. (2.5.)

Rigiditatea, notată k , reprezintă, în cazul unui sistem vibrant cu

1 GLD, forţa care acţionând în dreptul masei şi pe direcţia GLD, produce
pe această direcţie, o deplasare egală cu unitatea.
Rigiditatea este inversul flexibilităţii. Rezultă relaţia:

δ ∗ k = 1. (2.6)
Apare evident că unitatea de măsură a rigidităţii este: [N m-1].
7. Sisteme vibrante cu 1GLD
7.1. Vibraţiile forţate neamortizate
Se consideră un sistem vibrant cu 1GLD acţionat de o forţă
perturbatoare de tip armonic.
Forţele care îşi fac echilibru sunt:
a) forţa de inerţie
&&( t ) ;
Fi ( t ) = −mx (2.7)
b) forţa elastică
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 5
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

Fe ( t ) = kx ( t ) ; (2.8)
c) forţa perturbatoare
F ( t ) = F0 sin θt . (2.9)

Conform principiului lui d’Alembert, ecuaţia de echilibru dinamic

instantaneu va avea forma:
Fe ( t ) = F i ( t ) + F ( t ) (2.10)
sau
&&( t ) + kx ( t ) = F0 sin θt .
mx (2.11)

Soluţia generală a ecuaţiei (2.10) este:

x( t ) = x L ( t ) + x F ( t ) (2.12)

unde: x L (t ) reprezintă soluţia ecuaţiei omogene corespunzătoare

vibraţiilor libere, şi are forma:
X L ( t ) = C1 sin ωt + C 2 cos ωt ; (2.13)

x F ( t ) - soluţia particulară, corespunde perturbaţiei armonice şi

reprezintă răspunsul forţat al sistemului, de forma:
X F ( t ) = M sin θt + N cos θt (2.14)

Constantele M şi N se determină din condiţia ca soluţia, relaţia

(2.14) să satisfacă ecuaţia mişcării (2.11), rezultă:
F0
M = (2.15)
m( ω 2 − θ 2 )

şi
N =0 (2.16)
Soluţia particulară devine
F0
x F (t ) = sin θt , (2.17)
m( ω 2 − θ 2 )
iar cea generală:
F0
X ( t ) = C1 sin ωt + C 2 cos ωt + sin θt (2.18)
m( ω 2 − θ 2 )

Constantele C1 şi C1 se determină din condiţii iniţiale:

x( 0 ) = x 0
t = 0 , (2.19)
 x& ( 0 ) = v 0
6 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

rezultă:
v0 θ F0
C1 = − (2.20)
ω ω m(ω 2 − θ 2 )

C2 = x0 (2.21)

Soluţia generală ia forma:

θ
X ( t ) = µF0 δ(sin θt − sin ωt ) (2.22)
ω
unde µ poartă numele de coeficient dinamic sau factor de amplificare
dinamică, se determină cu relaţia:
1
µ = (2.23)
θ2
1−
ω2
Obs. În cazul vibraţiilor amortizate, factorul de amplificare dinamică se
calculează cu relaţia:
1
µ* = (2.24)
2
θ 2 2 θ2
(1 − ) + 4ν
ω2 ω2
Luând în considerare faptul că vibraţiile proprii se amortizează
rapid, relaţia (2.22) devine:
X ( t ) = µF0 δ sin θt (2.25)

7.2. Etape de calcul pentru trasarea diagramelor de eforturi

maxime şi minime în cazul vibraţiilor forţate
In vederea trasării diagramelor de eforturi minime şi maxime,
pentru modele dinamice ale unor structuri, se parcurg următoarele
etape de calcul:

a) Se determină rigiditatea sistemului, k Nm −1 . [ ]

b) Se calculează pulsaţia proprie de vibraţie, ω , cu relaţia:

ω=
k
m
, [rads ] .−1

c) Se determină factorul de amplificare dinamică, µ , aplicând

relaţia (2.23) sau (2.24), după cum luăm sau nu în considerare
amortizarea, în procedura de calcul.
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 7
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

d) Se încarcă structura dată, sistemul dinamic, cu amplitudinea

forţei de inerţie şi amplitudinea forţei perturbatoare.
Dacă forţa perturbatoare este aplicată în dreptul masei şi pe
direcţia GLD, atunci cele două forţe se însumează formând aşa zisa forţă
dinamică, notată Fd ( t ) , deci:

Fd ( t ) = F i ( t ) + F ( t )

sau &&( t ) + F0 sin θt ,

Fd ( t ) = −mx (2.26)

iar utilizând relaţia (2.25), expresia (2.26.) devine:

Fd ( t ) = µδF0 θ 2 sin θt + F0 sin θt (2.27)

ori
Fd ( t ) = µF0 sin θt . (2.28)

Amplitudinea forţei dinamice se calculează cu relaţia

F d = µF 0 , (2.29)

în cazul vibraţiilor forţate neamortizate şi cu relaţia

Fd = µ * F 0 , (2.30)

în cazul vibraţiilor forţate amortizate.

Pentru trasarea diagramelor de eforturi minime şi maxime, forţa
dinamică are dublu sens.
8. Sisteme vibrante cu nGLD
8.1. Vibraţii libere. Metoda forţelor de inerţie sau metoda
matricei de flexibilitate
Se consideră un sistem vibrant cu n GLD. Ecuaţia matriceală a
vibraţiilor libere ale vibrante cu n GLD are forma:
[∆][m] {y&&(t)} + {y(t)} = {0} (2.31)

unde: [∆ ] reprezintă matricea de flexibilitate a sistemului vibrant;

[m] - matricea de inerţie;
{y ( t )} - vectorul deplasărilor dinamice instantanee.
Un element al matricei de flexibilitate δ jn reprezintă
deplasarea măsurată pe direcţia GLDj, când sistemul vibrant este
acţionat pe direcţia GLD cu o forţă egală cu unitatea.
Sistemul de ecuaţii (2.31) este verificat de soluţii particulare
armonice de forma:
8 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

y j ( t ) = A j sin( ωt + φ ) (2.32)

în care A j reprezintă amplitudinea deplasării dinamice, iar pentru toate

gradele de libertate dinamice se constituie vectorul deplasărilor:
{y ( t )} = {A} sin( ωt + φ ) (2.33)

şi vectorul vitezelor:

{y&&( t )} = −{A}ω 2 sin( ωt + φ ) (2.34)

unde {A} este vectorul amplitudinilor deplasărilor dinamice.

Soluţiile particulare (2.33) şi (2.34) caracterizează vibraţiile

proprii ale sistemului dinamic. Se introduc aceste soluţii în sistemul de
ecuaţii (2.31) şi se obţine:

− {A} sin( ωt + φ ) + ω 2 [∆ ][m]{A} sin( ωt + φ ) = {0} (2.35)

sau
( ω 2 [∆ ][m] − [I ]){A} = {0} , (2.36)
care reprezintă ecuaţia generală a vibraţiilor proprii, unde [I ] este
matricea diagonală unitate (toate elementele de pe diagonala principală
sunt egale cu unitatea, iar celelalte elemente sunt nule).
Ecuaţia matriceală (2.36) este algebrică, liniară şi omogenă.
Sistemul vibrează atunci când A j ≠ 0 , deoarece soluţia banală
verifică ecuaţia (4.11.), dar nu este interensantă deoarece corespunde
unei poziţii de repaus a sistemului.
Pentru ca sistemul de ecuaţii (2.36) să admită soluţii diferite de
zero, determinantul prrincipal trebuie să fie nul:

ω 2 [∆ ][m] − [I ] = 0 . (2.37)

Dacă se dezvoltă determinantul (2.37), se obţine o ecuaţie de

gradul „n” în ω 2 numită ecuaţie caracteristică sau ecuaţia frecvenţelor
(pulsaţiilor) sistemului vibrant.
Rezolvănd ecuaţia caracteristică se obţin „n” rădăcini reale şi
pozitive notate:
ω1 , ω 2 ,............., ωi ,.............., ωn

reprezentând pulsaţiilor proprii (naturale) ale sistemului dinamic.

Pulsaţia proprie cu valoarea cea mai mică, notată prin ω1 , se numeşte
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 9
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

pulsaţie proprie fundamentală, iar celelalte valori, în general notate, ωi ,

reprezintă pulsaţiile proprii de ordin superior:
ωi > ω1 , i = 2 ,3,....n
Cunoscând cele n pulsaţii proprii ale sistemului dinamic se
determină direct frecvenţa proprie fundamentală, f1 , perioada proprie
fundamentală, T1 şi celelalte valori proprii de ordin superior, notate
generic, f i şi Ti .

Prin urmare, valorile proprii sunt caracteristici intrinseci ale

sistemelor dinamice, deoarece depind exclusiv de proprietăţile inerţiale
şi elastice ale modelelor dinamice.
Fiecărei valori proprii îi corespunde o deformată a sistemului
numită formă proprie de vibraţie (principală, naturală).
Forma proprie coincide cu deformata sistemului acţionată de
amplitudinile forţelor de inerţie:

I j ,i = ωi2m j y j ,i (2.38)
sau
= ωi2 [m]{y }i
{I}i (2.39)
unde: I j , i reprezintă amplitudinea forţei de inerţie corespunzătoare
gradului de libertate j , în modul i de vibraţie;
y j , i - amplitudinea deplasării măsurată pe direcţia GLD în modul
i de vibraţie;
{y}i - vectorul (matricea coloană) amplitudinilor, vectorul formei
proprii i .
Ansamblulul format dintr-o formă proprie {y }i şi perioada proprie
corespunzătoare Ti , formează un mod propriu de vibraţie, în acest caz,
modul propriu i de vibraţie.
Configuraţia geometrică a formelor proprii (vectori proprii) se
determină prin introducerea succesviă a valorilor proprii ωi2 în sistemul
de ecuaţii (2.36). Se obţine:

( ωi2 [∆ ][m] − [I ]){A}i = {0} (2.40)

numită ecuaţia generală a vectorilor proprii (dimensionali).

Ecuaţia j din sistemul de ecuaţii (2.40) are forma:

ωi2 δ j1m1 A1, i + ωi2 δ j 2 m2 A2 , i + ... + ( ωi2 δ jj m j − 1) A1, i + ... + ωi2 δ jn mn An , i = 0

10 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

(2.41)
Se împarte ecuaţia (2.41) prin A1, i . Se notează:

A1, i A j ,i An , i
= 1 = y 1, i , ... = y j , i , ... = y n,i (2.42)
A1 , i A1 , i A1 , i

Cu aceste notaţii ecuaţia (2.41) devine:

ωi2 δ j 2 m2 y 2 , i + ... + ( ωi2 δ jj m j − 1)y 1, i + ... + ωi2 δ jn mn y n , i = −ωi2 δ j1m1 (2.43

Dacă se împart toate ecuaţiile sistemului de ecuaţii (2.40) prin

A1, i , atunci aceast sistem, în formă matriceală, devine:

( ωi2 [∆ ] [m] − [I ]){y }i = {0} , (2.44)

care reprezintă ecuaţia generală a vectorilor proprii adimensionali.

Ecuaţia matriceală (2.44) are numai „n-1” necunoscute, deoarece
y 1, i = 1 (v. relaţiile (2.42)) şi pentru aflarea soluţiei se vor utiliza numai
primele „n-1” ecuaţii, ultima ecuaţie fiind folosită pentru verificarea
rezultatelor.
Se defineşte matricea spectrală, notată [Ω ] , ca o matrice
diagonală care cuprinde pe diagonala principală pătratele pulsaţiile
proprii de vibraţie ale unui sistem dinamic cu n GLD, iar celelalte
elemente fiind nule.:
ω12 
 
 ω22 
 . 
[Ω ] =   (2.45)
 ωi2 
 . 
 
 ωn2 

De asemenea, definim matricea modală a unui sistem dinamic

cu nGLD, ca o matrice alcătuită prin scrierea pe coloane a formelor
proprii de vibraţie. Este notată [Y ] :

 y 1,1 y 1,2 . y 1, i . y 1, n 
 
 y 2 ,1 y 2 ,2 . y 2,i . y 2,n 
 . . . . . . 
[Y ] = y y j ,2 . y j ,i . y j ,n 
 (2.46)
 j ,1
 . . . . . . 
 
y n ,1 y n ,2 . y n,i . y n , n 
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 11
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

sau
[y ] = [{y}2 {y}1 . {y}i . {y}n ] . (2.47)

8.2. Proprietatea de ortogonalitate a formelor proprii de

vibraţie
Pentru a demonstra proprietatea de ortogonalitate a formelor
proprii de vibraţie se pleacă de la ecuaţia formelor proprii exprimată prin
intermediul matricei de rigiditate, care are forma

( [K ]{y }i = ωi2 [m]){y }i (2.48)

Se multiplică la stânga, ecuaţia (2.48), cu o altă formă proprie de

vibraţie transpusă, de exemplu {y }r , şi rezultă:
T

{y}Tr ( [K ]{y}i = ωi2 {y }r [m]){y }i

T
(2.49)

Se transpune ecuaţia (2.48) şi se rescrie pentru modul „r” de

vibraţie, se obţine:

{y}Tr ( [K ] = ωr2 {y}Tr [m]) , (2.50)

deoarece: [K ]T = [K ] şi [m]
T
= [m] .

Expresia (2.50) se postmultiplică cu forma proprie de vibraţie

corespunzătoare modului „i” de vibraţie:

{y}Tr ( [K ]{y}i = ωr2 {y }r [m]){y }i .

T
(2.51)

Se scade relaţia (2.49) din (2.51), se obţine:

0 = ( ωi2 − ωr2 ){y }r [m]{y }i

T
(2.52)

Dar, cum ωi2 ≠ ωr2 , fiind două pulsaţii proprii diferite ale
sistemului vibrant, rezultă:

{y}Tr [m] {y}i = 0, (2.53)

reprezentând proprietatea de ortogonalitate a două forme proprii de

vibraţie: {y }i şi {y }r .

De asemenea, se pot demonstra şi expresiile:

{y}Tr [C ] {y}i =0 (2.54)

{y}Tr [∆] {y}i =0 (2.55)

şi {y}Tr [K ] {y}i = 0, (2.56)

12 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

unde: [C ] reprezintă matricea de amortizare a sistemului vibrant

şi [∆] - matricea de flexibilitate a sistemului vibrant.
8.3. Analiza modală a răspunsului dinamic al sistemelor
cu nGLD
8.3.1. Analiza răspunsului
Se consideră un sistem cu nGLD. Analiza modală a răspunsului
dinamic constă în exprimarea ecuaţiilor de mişcare, prin intermediul
unui număr de „n” ecuaţii independente, obţinute prin decuplarea
sistemului de ecuaţii de echilibru.
Ecuaţia matriceală de echilibru dinamic, prin analogie cu sistemul
cu 1GLD, are forma:
[m]{x&&( t )} + [c ][x& ( t )] + [K ]{x( t )} = {F ( t )} (2.57)

unde :
[m] reprezintă matricea maselor sau de inerţie;
[c ] - matricea de amortizare;
[K ] - matricea de rigiditate a sistemului vibrant;
{x( t )} - vectorul deplasărilor dinamice instantanee;
{F ( t )} - vectorul forţelor perturbatoare.
Obs. Alura ecuaţiei (2.57), referitor la termenul liber, este
corectă numai dacă forţele perturbatoare sunt aplicate în dreptul
maselor şi pe direcţia gradelor de libertate.
Pentru decuplarea sistemului de ecuaţii (2.57) se efectuează
următoarea schimbare de variabilă:

{x( t )} = [X ]{Φ ( t )} (2.58)

n
sau x j (t ) = ∑X
1
j , iΦ i (t ) (2.59)

în care:

[X ] reprezintă matricea modală normalizată;

Φ i ( t ) - coordonata generalizată care precizează amplitudinea
modului „i” de vibraţie pe direcţia gradului de libertate „j”.
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 13
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

Obs. O formă proprie de vibraţie normalizată se calculează cu

relaţia:

{X } i =
1
{X }i , (2.60)
Mi

unde Mi reprezintă masa generalizată corespunzătoare modului „i” de

vibraţie şi se determină cu relaţia:

M i = {X }i [m]{X }i .
T
(2.61)

Prin introducerea expresiei (2.58) în ecuaţia (2.57) se obţine:

[m][X ]{Φ&&( t )} + [c ][X ]{Φ& (t )} + [K ][X ]{Φ (t )} = {F ( t )} (2.62)

Ecuaţia (2.62) se premultiplică cu matricea modală transpusă,

care devine:

[X ] [m][X ]{Φ&&(t )} + [X ] [c ][X ]{Φ& (t )} + [X ] [K ][X ]{Φ (t )} = [X ] {F (t )}

T T T T
(2.63)

Se cunosc următoarele produse matriceale:

[X ] [m] [X ] = [I ]
T
(2.64)

[X ] [c ] [X ] = [2υω]
T
(2.65)

[X ] [K ] [X ] = [ω ]
T 2
(2.66)

unde υ reprezintă fracţiunea din amortizarea critică.

Luând în considerare relaţiile (2.64) – (2.66), ecuaţia (2.54) ia
forma:

{Φ&&(t )} + [2υω]{Φ& (t )} + [ω 2 ]{Φ ( t )} = [X ]T {F ( t )} (2.67)

Analizând ecuaţia matriceală (2.67) rezultă că sistemul este

decuplat, s-a transformat în „n” ecuaţii independente de tipul
n
Φ&&i ( t ) + 2υ i ωi Φ& i ( t ) + ωi2Φ i ( t ) = ∑
j =1
F j (t ) (2.68)

Soluţia ecuaţiei (2.68) este:

t n
1
Φ i ( t ) = Ai e − υi ωi t sin( ωi t + φ ) + ∫ ∑X
− υi ωi t
j , i F j ( τ )e sin ωi ( t − τ )dτ
ωi 0
j =1
14 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

(2.69)
În cazul în care forţele perturbatoare sunt de tip armonic şi
acţionează simultan, amplitudinea deplasării dinamice, corespunzătoare
modului „j” de vibraţie, devine:
n

n ∑X j , i F0 , j

∑X
j =1
xj = j ,i n
µi (2.70)
i =1
ωi2 ∑X
j =1
2
j ,i m j

unde :
F0 , j reprezintă amplitudinea forţei perturbatoare;

µ i - factorul de amplificare dinamică, calculat cu relaţia:

1
µi = (2.71)
θ 2
2 θ i2
(1 − ) + 4υ i2
ωi2 ωi2

8.3.2. Etape de calcul în analiza modală a răspunsului

dinamic al sistemelor cu nGLD
Pentru determinarea răspunsului seismic în eforturi se parcurg
următoarele etape de calcul:
a) Se constituie matricea maselor, [m] ;
b) Se calculează matricea de rigiditate, [K ] ;
c) Se determină modurile principale de vibraţie:
a. pulsaţii proprii:

[K ] − ω 2 [m] = 0 ,
rezultă matricea spectrală: [Ω ] ;

b. forme proprii de vibraţie:

( [K ] − ωi2 [m]){X }i = {0},

rezultă formele proprii de vibraţie: {X}i , i = 1, n .

d) De calculează răspunsul dinamic în deplasări, prin aplicarea

relaţiei (2.70).
e) Se determină amplitudinile forţelor de vibraţie:
{I} = θ 2 [m]{X } (2.72)
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 15
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

f) Se trasează diagramele de eforturi, reprezentând răspunsul în

eforturi, prin încărcarea sistemului vibrant cu amplitudinile
forţelor de inerţie, amplitudinile forţelor perturbatoare şi
forţele gravitaţionale.
8.4. Metoda matricei de rigiditate
8.4.1. Aspecte teoretice

Se consideră un sistem vibrant cu n GLD acţionat de un sistem

de forţe perturbatoare armonice.
Se constituie vectorul forţelor perturbatoare, {F(t)} , de forma:

 F1 (t) 
 
 F2 (t) 
 . 
{F(t)} =  . (2.73)
 Fk (t) 
 . 
 
Fm (t)

Sub acţiunea forţelor perturbatoare la un moment dat t al

vibraţiilor, pe direcţiile GLD se pot măsura deplasări dinamice, notate
y j (t) , ordonate în vectorul {y(t)} :

 y 1 (t) 
 
y 2 (t)
 . 
{y(t)} =  . (2.74)
 y j (t)
 . 
 
y n (t)

Pentru a analiza vibraţiile forţate, ale sistemelor cu n GLD se va

utiliza un sistem de bază dinamic, obţinut prin blocarea tuturor
deplasărilor pe direcţiile GLD.
Sistemul de ecuaţii de echilibru dinamic instantaneu se obţine
prin producerea, succesivă, de deplasări pe direcţiile GLD egale cu
deplasările reale y j (t) , aplicate ca cedări de reazeme în „n” situaţii de
încărcare, pe sistemul de bază dinamic.
Urmând raţionamentele de la vibraţiile libere ale sistemelor cu n
GLD se constituie vectorul forţelor de inerţie, {F(t)} , de forma:
16 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

 I1 (t) 
 
I 2 (t)
 . 
{I(t)} =   = −[m]{y
&&(t)}, (2.75)
I j (t)
 . 
 
In (t)

unde: [m] reprezintă matricea diagonală a maselor sau matricea de

inerţie;
{y&&( t )} - vectorul acceleraţiilor

şi vectorul forţelor elastice, {Fe (t)} :

Fe (t) = [K ] {y(t)}, (2.76)

în care [K ] reprezintă matricea de rigiditate a sistemului vibrant

determinată în coordonatele dinamice ale sistemului.
Ecuaţiile de echilibru dinamic instantaneu, stabilite prin aplicarea
principiului lui d’Alambret, are alura:
− {I(t)} + [K ] {y(t)} + {R F (t)} = {0} (2.77)

unde vectorul {R F (t)} are forma următoare:

R 1,F (t) 
 
R 2,F (t)
 . 
{R F (t)} =   (2.78)
R j,F (t)
 . 
 
R n,F (t)

în care, R j,F (t) reprezină reacţiunea din blocajul „j” când sistemul de
bază dinamic este acţionat simultan de forţe perturbatoare exterioare.
Deoarece forţele perturbatoare considerate, în studiu, sunt
armonice, de tipul:
Fk (t) = F0,k sin θt , (2.79)

rezultă:
{R F (t)} = {R 0 } sin θt (2.80)
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 17
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

 R 0,1 
 
R 0,2 
 . 
şi {R 0 } =   (2.81)
R 0, j 
 . 
 
R 0,n 

unde R 0, j reprezintă reacţiunea din blocajul „j” când sistemul de bază

dinamic este acţionat simultan de amplitudinile forţelor perturbatoare
F0,k .

Răspunsul permanent al sistemului, la acţiuni de tip armonic, are

totdeauna o variaţie armonică de forma:
{y(t)} = {y} sin θt , (2.82)

în care s-a notat cu {y} vectorul deplasărilor dinamice maxime (în regim
forţat).
De asemenea, în aceste condiţii, forţele de inerţie sunt
determinate cu relaţia:

{I(t)} = θ 2 [m] {y} sin θt , (2.83)

unde amplitudinile forţelor de inerţie formează vectorul:

{I} = θ 2 [m] {y} . (2.84)

Introducând expresiile (2.80), (2.82), (2.83) în (2.77) se obţine:

([K ] − θ 2 [m)]{y} + {R 0 }) = {0} , (2.85)

care reprezintă un sistem de ecuaţii algebrice. Penteru ca sistemul să

admite soluţii finite este necesar ca determinantul principal al sistemului
să fie diferit de zero. Deci:

[K] − θ 2 [m)] ≠ 0 . (2.86)

Dacă determinantul este nul, atunci deplasările tind către infinit,

situaţie în care θ = ω , deoarece

[K] − θ 2 [m)] = 0 ,. (2.87)

Rezultă că întâlnim mai multe situaţii de rezonanţă, şi anume:

θ = ω i , i = 1, n . (2.88)
18 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

8.4.2. Ordinea de calcul

În vederea obţinerii răspunsului dinamic în deplasări şi în eforturi
se parcurg următoarele etape de calcul:
a. Se determină matricea de rigiditate în coordonatele dinamice
ale sistemului vibrant, [K ] ;
b. Se constituie matricea maselor, [m] ;
c. Se calculează vectorul termenilor liberi, {R 0 } .

În cazul în care forţele perturbatoare sunt aplicate în dreptul

maselor şi pe direcţiile GLD se poate scrie egalitatea:
{R 0 } = −{F0 } ; (2.89)

d. Se rezolvă sistemul de ecuaţii (2.85) şi se obţine vectorul

deplasărilor {y} , răspunsul dinamic în deplasări al sistemului;

e. Se trasează diagramele de eforturi maxime şi minime prin

acţionarea sistemului vibrant cu amplitudinile forţelor de
inerţie, cu dublu sens, realaţia (2.84), vectorul forţelor
perturbatoare, cu dublu sens şi vectorul forţelor
gravitaţionale.
8.5. Metoda matricei de flexibilitate
8.5.1. Aspecte teoretice
În vederea rezolvării problemei se consideră un sistem vibrant cu
n GLD, acţionat de un sistem de forţe perturbatoare. La un moment „t”
al vibraţiei, pe direcţiile GLD se măsoară deplasările dinamice
instantanee, y j (t) . Vectorul deplasărilor are forma:

 y 1 (t) 
 
y 2 (t)
 . 
{y(t)} =  . (2.90)
 y j (t)
 . 
 
y n (t)

Deplasările pe direcţiile GLD se obţin, prin suprapunerea

efectelor, acţionând sistemul vibrant cu forţele de inerţie şi forţele
perturbatoare:
{y(t)} = [∆ ] {I(t)} + {∆ F (t)} (2.91)

sau {y(t)} − [∆ ] {I(t)} + {∆ F (t)} = {0} , 2.92)

Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de STABILITATE, DIMAMICĂ ŞI INGINERIE SEISMICĂ 19
pentru examenul de DIPLOMĂ- 2005

unde: [∆ ] reprezintă matricea de flexibilitate a sistemului vibrant;

{I(t)} - vectorul forţelor de inerţie, determinat cu relaţia:

{I(t)} = −[m] {y&&(t)} ; (2.93)

{∆ F (t)}
- vectorul deplasărilor produse de forţele perturbatoare,
care reprezintă termenul liber al ecuaţiei matriceale de echilibru dinamic
instantaneu.
Ecuaţia matriceală (2.92), după introducerea relaţiei (2.93),
devine:
[∆][m] {y&&(t)} + {y(t)} − {∆ F (t)} = {0} . (2.94)

Soluţia admisă de ecuaţia (2.94) este de tip armonic:

{y(t)} = {y} sin θt , (2.95)

în care: {y} reprezintă vectorul amplitudinilor deplasărilor dinamice;

θ - pulsaţia proprie a forţei perturbatoare, care are forma:

Fm (t) = F0, m sin θt . (2.96)

Introducând relaţia (2.95) în ecuaţia (2.94) se obţine:

(θ 2 [∆ ] [m] - [I]) {y} + {∆ 0 } = {0} , (2.97)

deoarece:
{∆ F (t)} = {∆ 0 } sin θt . (2.98)

8.5.2. Etape de calcul

Pentru determinarea răspunsului dinamic în deplasări şi în
eforturi se parcurg următoarele etape de calcul:
a. Se constituie matricea maselor:
m1 
 
 m2 
 . 
[m] =  ; (2.99)
 mj 
 . 
 
 mn 

b. Se determină matricea de flexibilitate a sistemului vibrant:

20 Ionescu Constantin ● Dinamica Construcţiilor

 δ11 δ12 . . . δ1n 

 
δ 21 δ 22 . . . δ 2n 
 . 
[∆] =  . . . . .
; (2.100)
 δ j1 δ j2 . . . δ jn 
 . . . . . . 
 
δ n1 δ n1 . . . δ nn 

c. Se calculează vectorul termenilor liberi, {∆ 0 } . Pentru

aceasta se încarcă sistemul vibrant cu amplitudinile forţelor
perturbatoare şi se determină deplasările pe direcţiile GLD.
În cazul în care forţele perturbatoare sunt aplicate în dreptul
maselor şi pe direcţiile GLD, atunci:
{∆ 0 } = [∆ ] {F0 } , (2.101)

unde {F0 } reprezintă vectorul amplitudinilor forţelor

perturbatoare:
 F0,1 
 
F0,2 
 . 
{F0 } =   (2.102)
F0, j 
 . 
 
F0,n 

d. Răspunsul în deplasări se obţine prin rezolvarea sistemului

de ecuaţii de echilibru (2.97.);
e. Răspunsul în eforturi de calculează prin acţionarea
sistemului vibrant cu amplitudinile forţelor de inerţie, {I} :

{I} = θ 2 [m] {y} (2.103)

şi amplitudinile forţelor perturbatoare, {F0 } .

 PARTEA A II-A
INGINERIE SEISMICĂ

1. Introducere
Ingineria seismică studiază comportarea şi calculul
construcţiilor prin intermediul vibraţiilor produse de acţiuni seismice.
Răspunsul seismic al unei structuri de rezistenţă se determină prin
luarea în considerare a tuturor factorilor specifici seismologiei şi
mecanicii construcţiilor.
Seismologia inginerească are ca obiect de studiu: structura
scoarţei terestre, teoriile privind originea şi cauzele cutremurelor,
mecanismul producerii şi transmiterii undelor seismice, înregistrarea
mişcărilor seismice şi interpretarea lor în scopul aprecierii efectului
distructiv.
Necesitatea studierii disciplinei de Inginerie seismică
rezidă din următoarele:
o Mai mult de jumătate din teritoriul României este afectat de
puternice mişcări seismice: zona Vranei, zona Maramureşului,
zona Banatului, zona Dobrogei etc.
o România se găseşte în apropiere de o importantă centură
seismică. Aceasta, se întinde din Maroc şi trece prin Italia, fosta
Iugoslavie, Turcia, Irak, Iran, India şi ajunge în Indonezia.
o În decursul secolelor s-a produs un număr însemnat de
cutremure pe teritoriul României, cităm: 29 august 1471, cel mai
vechi cutremur de pământ, cu dată certă, citat de cronicile
moldoveneşti; 8 noiembrie 1620, resimţit în Moldova, Muntenia şi
în sud-estul Transilvaniei; 11 iunie 1738; 26 octombrie 1802,
când s-a prăbuşit foişorul celebrului turn al Colţi din Bucureşti; 6
octombrie 1908, 4 martie 1977 etc.
o Evaluarea consecinţelor nefaste ale cutremurului din 10
noiembrie 1940 a condus la elaborarea primelor reguli de
proiectare şi alcătuire a structurilor.
o Analiza comportării în timp a construcţiilor, inclusiv a podurilor, a
reliefat faptul că producerea unor avarii sau agravarea altora s-a
datorat acţiunilor seismice.
o Perspectivele de dezvoltare a reţelei de drumuri şi autostrăzi din
ţara noastră vor conduce, implicit, la realizarea de poduri, ziduri
de sprijin şi alte lucrări de artă, care vor trebui analizate şi
conformate şi din punct de vedere dinamic.
22 Ionescu Constantin ● Inginerie Seismică

o Calculul construcţiilor la gruparea de acţiuni care include şi o

acţiune excepţionale, în acest caz, acţiunea seismică, presupune
aprofundarea cunoştinţelor de Dinamica construcţiilor şi
Inginerie seismică.
2. Noţiuni de seismologie
2.1. Expansiunea fundurilor oceanice
Această teorie a fost precedată de studii privind geografia
fundurilor oceanice, când s-au descoperit: riftul – o mare adâncitură,
un şanţ existent pe creasta lanţurilor muntoase submarine, numite şi
dorsale, de exemplu: dorsala medio - atlantică, dorsala antarctico –
pacifică, dorsala est pacifică, dorsala atlantico – indiană etc.; zona de
fractură – element caracteristic dorsalelor, prin intermediul cărora se
produc decroşări ale riftului, deplasări de o parte şi alta, de ordinul
sutelor de kilometri, ale dorsalelor; fosa – mare depresiune pe fundul
oceanic şi munţi, de tip Guyot – munţi de formă tronconică ce se
înalţă pe fundul oceanic.
În esenţă, teoria expansiunii fundurilor oceanice poate fi
exprimată astfel: litosfera este supusă unei mişcări de convecţie,
materialul incandescent din astenosferă iese la suprafaţă în rifturile
medio – oceanice, unde se consolidează, generând fundul oceanic.
Faţă de rift, fundul oceanului este animat de o mişcare
divergentă, simetrică. Această mişcare, antrenează fundul oceanului în
fose, unde, litosfera este absorită, topită şi reîncorporată în astenosferă.
În această viziune dinamică, fundurile oceanice sunt nişte
covoare rulante ce iau naştere necontenit pe crestele dorsalelor şi dispar
în fose.
2.2. Conceptul tectonicii plăcilor
Litosfera este împărţită într-un număr de plăci rigide care se
deplasează, pe orizontală, într-un proces geodinamic complex, în
interacţiune la limitele de contact şi unde se produce, prin deplasarea lor
relativă, o intensă activitate tectonică şi seismică. La marginile plăcilor
litosferice se disting trei fenomene majore: ridicări, fose (când placa
oceanică este subdusă plăcii continentale şi retopită în astenosferă) şi
falii majore, de decroşare numite şi falii de transformare.
Se cunosc şase plăci principale: placa Pacifică, placa Indo-
Australiană, placa Antarctica, placa Americană, placa Africană şi placa
Eurasia şi alte şase plăci tectonice intermediare, ca mărime: Cocos,
Nazca, Arabică, Somalia, Caraibilor şi Filipine.
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de DIMAMICA CONSTRUCŢIILOR ŞI INGINERIE 23
SEISMICĂ pentru examenul de DIPLOMĂ - 2005

Pe teritoriul României sunt prezente următoarele segmente

litosferice: nord-estul microplăcii Interalpine; sud-vestul plăcii Eurasia,
nordul plăcii Moesice şi vestul microplăcii Mării Negre.
2.3. Cutremure de pământ
Cutremurele de pământ sau seismele sunt zguduiri bruşte,
neaşteptate, de durată scurtă şi de intensitate variabilă, care se produc
în mod natural în scoarţa terestră. Cutremurele pot fi produse prin două
mecanisme distincte: tectonic, însoţit de ruperea şi falierea rocilor şi
vulcanic, datorat erupţiilor de magmă din astenosferă la suprafaţa
Pământului.
În zona de subducţie, zonă în care placa oceanică pătrunde sub
placa continentală, se acumulează deformaţii elastice extrem de mari.
Eliberarea bruscă a energiei de deformaţie, prin fracturarea rocilor,
transformată instantaneu în energie cinetică, generează unde seismice,
care se propagă radial, în toate direcţiile, iar prin procese de reflexie şi
refracţie ajung la suprafaţa Pământului.
Funcţie de adâncimea focarului unui cutremur (focar - locul din
interiorul Pământului unde se acumulează şi se declanşează energia de
deformaţie a viitorului cutremur), întâlnim: cutremure normale –
extrem de violente, afectează o zonă limitată de la suprafaţa
Pământului; cutremure intermediare – focarul acestor cutremure este
localizat la o adâncime cuprinsă intre 60 – 300 Km, cu arii de
manifestare destul de mari şi cutremure de adâncime – cu focarul
semnalat între 300-700 km.
2.4. Scări de intensitate seismică
Pentru a evalua tăria seismelor se folosesc două noţiuni:
intensitate seismică şi magnitudine seismică.
Intensitatea seismică exprimă măsura efectelor locale ale
cutremurului asupra teritoriului, construcţiilor şi oamenilor. Efectele
cutremurului sunt puse în evidenţă prin intermediul gradelor de
intensitate seismică. De exemplu, scara Mercalli – modificată, notată
MM, propusă, a fi utilizată în forma actuală, în anul 1931, are 12 grade.
Scara MKS-64, oficială în ţara noastră, elaborată de S.V. Medvedev, W.
Sponheuer şi V. Karnik este alcătuită tot din 12 grade şi evaluează
severitatea unui cutremur, atât prin aprecierea efectelor produse asupra
oamenilor, construcţiilor şi configuraţia terenului, cât şi instrumental prin
înregistrarea amplitudinilor deplasărilor relative ale unui pendul
standard, etalon.
Energia eliberată de un cutremur în focar se măsoară prin
magnitudine, notată M, care evaluată tăria unui seism pe bază de
înregistrări, obţinute cu ajutorul unui seismoscop. Prin magnitudine
24 Ionescu Constantin ● Inginerie Seismică

seismică se înţelege logaritmul zecimal al deplasării maxime, exprimată

în microni, înregistrată pe un seismograf standard, amplasat la o
distanţă de 100 Km faţă de epicentru.
Între energia, exprimată în ergi, şi magnitudine, exprimată în
grade Richter, s-a stabilit relaţia:
log E = 11.8 + 1.5 (3.1)

Magnitudinea seismică se exprimă prin numere întregi şi

zecimale. O creştere cu o unitate a magnitudinii corespunde unei
creşteri de aproximativ 32 de ori a totalului de energie eliberată în focar.
3. Noţiuni de inginerie seismică
3.1. Răspunsul seismic al structurilor
Acţiunea seismică asupra unei construcţii produce procese
vibratorii cărora le sunt asociate mărimi cinematice fundamentale:
deplasări, viteze şi acceleraţii. Efectele fundamentale şi consecinţele
acestora: eforturi, deformaţii şi tensiuni, variabile în timp, poartă
denumirea de răspuns seismic al construcţie.
Analiza seismică a unei construcţii necesită soluţionarea
următoarelor aspecte: modelarea din punct de vedere geometric,
fizic şi matematic a structurii de rezistenţă a construcţiei; modelarea
geologică, geotehnică şi dinamică a condiţiilor locale din
amplasament; modelarea cinematică şi parametrică a istoriei în
timp a mişcării seismice; determinarea prin analiză numerică a
răspunsului instantaneu sau maxim al construcţiei; interpretarea şi
exploatarea rezultatelor obţinute în urma întregului proces de operaţii
calitative şi cantitative; proiectarea şi realizarea efectivă a
construcţiei.
Răspunsul seismic al unei construcţii poate fi determinat prin
următoarele trei metode distincte: metoda forţelor static –
echivalente (metodă aproximativă şi convenţională – cuprinsă în
normative); metoda spectrelor seismice de răspuns şi metoda
integrării directe (metodă laborioasă şi formal exactă).
3.2. Spectre seismice de răspuns
Se consideră un sistem cu un grad de libertate dinamică, cu o
comportate liniară, a cărui bază rigidă este supusă unei mişcări seismice
caracterizate prin variaţia deplasărilor - u(t) .

Ecuaţia de echilibru seismic are forma:

m[x &&(t)] + cx& (t) + kx(t) = 0
&&(t) + u (3.2)
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de DIMAMICA CONSTRUCŢIILOR ŞI INGINERIE 25
SEISMICĂ pentru examenul de DIPLOMĂ - 2005

sau &&(t) + 2νωx& (t) + ω 2 x(t) = −u

x &&(t) (3.3)

unde: m, c, k reprezintă elementele de definire a sistemului vibrant;

ν = c / c cr - fracţiunea din amortizarea critică;

ω= k / m - pulsaţia proprie a sistemului.

Pentru determinarea soluţiei generale a ecuaţiei (3.3), în condiţii

iniţiale nule, se discretizează accelerograma cutremurului, într-un număr
de impulsuri, după care se suprapun efectele. Răspunsul seismic total
instantaneu se determină cu relaţiile:
1 t
∫ u&&(τ)e
− νω(t − τ )
DRI = − sin ω(t − τ)dτ , (3.4)
ω 0

t
VRI = − u∫
&&(τ)e − νω(t − τ ) cos ω(t − τ)dτ ,
0
(3.5)

t
AAI = −ω u ∫
&&(τ)e − νω(t − τ ) sin ω(t − τ)dτ ,
0
(3.6)

în care: DRI, VRI, AAI reprezintă deplasarea relativă instantanee, viteza

relativă instantanee şi, respectiv, acceleraţia absolută instantanee.
Vom numi valorile maxime care se manifestă, pe timpul istoric al
desfăşurării unui eveniment seismic, pe direcţia GLD, exprimate în
DRI, VRI, AAI valori spectrale, notate: SD(u
&&, T, ν); SV(u &&, T, ν) .
&&, T, ν); SA(u

Prin spectre seismice de răspuns se înţelege reprezentarea

grafică a valorilor maxime (valori spectrale) ale răspunsului
corespunzător unui set de sisteme dinamice, cu caracteristici proprii
diferite (T şi ν ), în funcţie de perioada proprie neamortizată de
vibraţie(T) şi fracţiunea din amortizarea critică ( ν ). Fiecare spectru
seismic de răspuns corespunde unei anumite mişcări seismice şi este
specific amplasamentului la care se referă înregistrarea.
Cunoscând răspunsul spectral, forţa seismică maximă (notată
FSM ) de determină cu relaţia:
FSM = m ⋅ SA(u
&&, T, ν) (3.7)

şi reprezintă o forţă convenţională care acţionează pe direcţia GLD

datorită faptului că mişcării seismice se manifestă direct asupra
sistemului la nivelul bazei de fixare.
3.3. Răspunsul seismic al sistemelor cu n GLD
În vederea aflării răspunsului seismic al unui sistem cu n GLD se
foloseşte analiza modală. Această metodă constă în exprimarea
26 Ionescu Constantin ● Inginerie Seismică

ecuaţiilor de mişcare prin intermediul a „n” ecuaţii independente,

obţinute prin decuplarea sistemului de ecuaţii de echilibru.
Fie un sistem vibrant cu n GLD. Sistemul de ecuaţii care exprimă
echilibrul seismic al sistemului sub formă matriceală are forma:
[m]{x&&(t)} + [c]{x& (t)} + [k ]{x(t)} = −[m]{}
1u&&(t) (3.8.)

Pentru a decupla sistemul de ecuaţii se efectuează o

transformare de variabilă:

{x(t)} = [X]{Ψ(t)}. (3.9)

În expresiile de mai sus s-au efectuat următoarele notaţii:

[m] - matricea de inerţia a sistemului vibrant;
[c] - matricea de amortizare vâscoasă a sistemului;
[k ] - matricea de rigiditate determinată în coordonatele dinamice
ale sistemului;

[X] - matricea modală normalizată a sistemului;

&&(t) - acceleraţia terenului;
u

- coordonată generalizată care precizează

Ψi (t) valoarea
amplitudinii modului „i” de vibraţie pe direcţia GLDj.
Se introduce expresia (3.9) în ecuaţia (3.8), iar rezultatul se
premultiplică cu matricea modală transpusă. Rezultă:

[X] [m] [X] {Ψ&& (t)} + [X] [c][X]{Ψ& (t)} + [X] [k][X]{Ψ(t)} = −[X] [m]{}1 u&&(t)
T T T T
(3.10)

Deoarece s-a demonstrat că:

[X] [m][X] = [1] , [X] [m][X] = [2νω]

T T
[] [] [ ]
şi X [m] X = ω 2 ,
T

atunci ecuaţia matriceală (3.10.) se decuplează în „n” ecuaţii

independente. Ecuaţia modală independentă corespunzătoare modului
„i” de vibraţie este următoarea:
n
&& (t) + 2ν ω Ψ
Ψ i
& 2
i i i (t) + ω i Ψi (t) = ∑m X
j =1
j j, iu
&&(t) (3.11)

Soluţia generală a ecuaţiei (3.11), în analogie cu sistemele cu

1GLD, relaţia (3.4), este
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de DIMAMICA CONSTRUCŢIILOR ŞI INGINERIE 27
SEISMICĂ pentru examenul de DIPLOMĂ - 2005

∑m X j j, i
t
∫ u&&(τ)e
j =1 − νω(t − τ )
Ψi (t) = sin ω(t − τ)dτ , (3.12)
ω 0

Deplasarea relativă modală instantanee pe direcţia gradului de

libertate „j”, în modul „i” de libertate, în coordonatele dinamice originale,
conform relaţiei (3.9), se calculează cu relaţia:
1 t
∫ u&&(τ)e
− νω(t − τ )
x j,i (t) = η j,i sin ω(t − τ)dτ (3.13)
ω 0

unde η j,i reprezintă coeficientul de formă şi se determină cu relaţia:

∑m X
j =1
j j,i

η j,i = X j,i
n
. (3.14)
∑j =1
m j X 2j,i

Deplasarea relativă modală maximă şi acceleraţia absolută

modală maximă se calculează cu relaţiile:

x j,i (t) = η j,iSDi (3.15)

max

x
&& j,i(t) + ηj,iu
&&(t) = ηj,iSAi (3.16)
max

unde: SDi şi SA i reprezintă valorile spectrale modale maxime,

exprimate în deplasări relative, respectiv în acceleraţii absolute ale
răspunsului seismic al unui sistem cu 1GLD ale cărui caracteristici
dinamice proprii coincid cu cele corespunzătoare modului „i” de vibraţie.
Valoarea forţei seismice, care se aplică static pe structură, în
dreptul masei şi pe direcţia GLD corespunzător, în vederea aflării
răspunsului seismic în eforturi sau deplasări, în coordonate dinamice
originale, se determină cu expresia:
S j, i = mj ηj, i SAi (3.17)

3.4. Răspunsul seismic normat

Proiectarea antiseismică a construcţiilor presupune, în primul
rând, determinarea forţelor seismice (încărcărilor seismice), în mod
simplificat, conform normativului P100-92.
Rezultanta încărcărilor seismice orizontale, pentru modul „r” de
vibraţie se calculează cu relaţia:
28 Ionescu Constantin ● Inginerie Seismică

Sr = crG (3.18)

unde cr = α Ks βr ψ εr (3.19)

în care: cr reprezintă coeficientul seismic global corespunzător modului

„r” de vibraţie;
G - rezultanta încărcărilor gravitaţionale pentru întreaga
structură;
α - coeficient de importanţă a construcţiei, funcţie de clasele de
importanţă;
βr - coeficient de amplificare dinamică în modul „r” de vibraţie,
funcţie de compoziţia spectrală a mişcării seismice în amplasament;
Ks- coeficient funcţie de zona seismică de calcul a
amplasamentului;
ψ - coeficient de reducere a efectelor acţiunii seismice ţinând
cont de ductilitatea structurii, de capacitatea de redistribuire a eforturilor
şi efectele de amortizare;
εr - coeficient de echivalenţă.

Coeficientul de echivalenţă se determină cu relaţia:

2
 n 

 ∑ Gk ukr 

εr =  k =1  (3.20)
n
G ∑
k =1
2
Gk ukr

unde: ukr reprezintă componenta după gradul de libertate „k” a formei

proprii de vibraţie „r”;
Gk - rezultanta încărcărilor gravitaţionale ale nivelului „k”.

Eforturile, deplasările etc., din elementele structurii de rezistenţă,

se determină separat pentru fiecare mod propriu de vibraţie „r”. Efortul
total, de exemplu, notat „N”, într-o secţiune a unui element se
determină cu formula:

N= ∑N r
2
r . (3.21)

3.5. Comportarea pământului la cutremure

În timpul propagării undelor seismice se produc dezechilibre în
Ionescu Constantin ● NOŢIUNI de DIMAMICA CONSTRUCŢIILOR ŞI INGINERIE 29
SEISMICĂ pentru examenul de DIPLOMĂ - 2005

depozitele de pământ, ce conduc la o serie de modificări fizico-geologice

ale acestora. Unele dintre aceste modificări sunt prezentate în
continuare.
3.5.1.Modificări de relief
Cutremurele puternice pot produce modificări de relief ce constau
din: prăbuşiri de versaţi, rupturi în scoarţă (ascendente sau
descendente), modificări structurale profunde sau de suprafaţă.
3.5.2. Alunecări de teren
Aceste fenomene se întâlnesc, în special, în zonele de deal la
nivelul depozitelor de aluviuni care, sub acţiunea undelor seismice, se
vor deplasa căutându-şi o nouă poziţie de echilibru, ce provoacă
distrugerea vegetaţiei sau a construcţiilor amplasate în perimetrul
afectat. În unele cazuri, materialul aluvionar alunecând, pe versanţi, a
barat cursuri de ape, formând lacuri.
3.5.3. Fracturi şi fisuri
Fracturile şi fisurile sunt asociate alunecărilor de teren, lichefierii
nisipurilor sau reactivării unor falii. Fracturile şi fisurile se extind şi pe
adâncime, favorizând circulaţia pe verticală, până la suprafaţa terenului,
a apelor şi gazelor.
3.5.4. Tasarea terenului
Cel mai afectate terenuri, pe timpul producerii unor cutremure,
sunt depozitele constituite din grohotişuri, pietrişuri, nisipuri şi umpluturi
recente. Prezenţa unor construcţii pe un astfel de teren conduce, în cele
mai multe situaţii, la apariţia unor avarii însemnate ale acestora.
În albia majoră a Dunării, în dreptul gării fluviale Giurgiu, la
marginea unei platforme de pământ în execuţie, a apărut, la seismul din
1977, o prăbuşire de teren având în plan o formă eliptică cu axele de 30
m şi, respectiv, 40 m. La scurt timp, după producerea cavităţii, aceasta
s-a umplut cu apă provenită din pânza freatică.
3.5.5. Lichefierea pământurilor nisipoase
Pământul nisipos sub acţiunea unor seisme se transformă din
stare solidă în stare lichidă, capacitatea portantă a terenului scade, iar
cedarea se produce prin expansiunea laterală, prin cedare bruscă, fie
prin alunecări în cazul terenurilor în pantă.
Cutremurul din 4 martie 1977 a produs astfel de fenomene de-a
lungul luncii Dunării, la Zimnicea şi Giurgiu şi în municipiile Galaţi şi
Iaşi.
30 Ionescu Constantin ● Inginerie Seismică

3.6. Comportarea la cutremure a podurilor

Literatura de specialitate prezintă numeroase exemple de poduri
distruse sau avariate de cutremure, precum şi analize privind modul de
comportare a acestor structuri pe timpul acţiunii undelor seismice.
3.6.1. Avarii la nivelul infrastructurilor
La culee cele mai importante avarii constatate sunt: fisurarea
sau distrugerea zidului de gardă, datorat ciocnirii suprastructurii de
acesta; tasări şi înclinări ale culeei, cauzate de: depăşirea capacităţii
portante a terenului de fundare, alegerea unei cote de fundare
necospunzătoare, utilizarea unor fundaţii neadecvate sau datorită
împingerii pământului şi tasări ale terasamentelor din spatele culeei,
care conduc la întreruperea traficului.
Avarierea elevaţiilor pilelor diferă atât funcţie de materialul din
care sunt confecţionate: cărămidă, piatră, beton simplu, beton armat,
cât şi de tipul structurii de rezistenţă: elevaţie lamelară, cadre etc.
Se constată: ruperi casante şi crăpături casante, în cazul
elevaţiilor realizate din beton simplu; lunecări în rostul de la nivelul tălpii
fundaţiei.
În cazul pilelor, în elevaţie alcătuite din cadre de beton armat
(stâlpi şi grinzi), avariile care apar sunt: colapsuri parţiale sau totale la
nivelul stâlpilor, datorită preponderenţei eforturilor axiale sau a
momentelor încovoietoare; articulaţii plastice şi, mai rar, fisuri în
grinzi.
3.6.2. Avarii la nivelul cuzineţilor
Se constată crăpături, fisuri, în cazul în care nu s-a realizat o
armare corespunzătoare a acestora şi dislocări, în special, când
infrastructura este realizată din zidărie.
3.6.3. Avarierea aparatelor de reazem
Remarcă: ruperea ancorajelor, prin forfecare; strivirea
betonului din jurul acestora, translaţii şi rotiri.
3.6.4. Avarii la nivelul suprastructurii
Avarierea suprastructurii, în general, se datoreşte degradărilor
produse la nivelul infrastructurii. Astfel, nominalizăm: căderea
suprastructurii de pe reazeme în albia râului; rotirea şi translarea
tablierului; fisuri în grinzile principale de beton armat; desprinderi
semnalate în îmbinarea antretoazei cu grinda principală etc.
 PARTEA A III-A
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

I.1. Ce se înţelege prin acţiune dinamică?

I.2. Definiţi noţiunea de sistem dinamic.
I.3. Ce se înţelege prin răspuns dinamic liber?
I.4. Ce se înţelege prin răspuns dinamic forţat?
I.5. Definiţi noţiunea de mişcare vibratorie.
I.6. Care sunt metodele de exprimare a echilibrului dinamic?
I.7. Care sunt aspectele fundamentale ale dinamicii construcţiilor?
I.8. Definiţi sinteza unui sistem dinamic.
I.9. Ce se înţelege prin analiza sistemului dinamic?
I.10. Care este obiectul de studiu al dinamicii construcţiilor?
I.11. Ce este modelul matematic al unui sistem vibrant?
I.12. Definiţi noţiunea de grad de libertate dinamică.
I.13. Scrieţi o relaţie de definire a masei.
I.14. Scrieţi relaţia de definire a caracteristicii disipative a unui sistem cu
1GLD.
I.15. Definiţi flexibilitatea unui sistem cu 1 GLD.
I.16. Scrieţi relaţia de calcul a flexibilităţii.
I.17. Definiţi rigiditatea unui sistem cu 1 GLD.
I.18. Care sunt forţele care participă la echilibrul dinamic instantaneu al
unui sistem cu 1 GLD?
I.19. Scrieţi relaţia de calcul a factorului de amplificare dinamică
(coeficient dinamic).
I.20. Scrieţi relaţia de calcul a pulsaţiei proprii.
I.21. Care sunt forţele care însumate definesc forţa dinamică?
I.22. De cine depind valorile proprii ale unui sistem dinamic cu n GLD?
I.23. Definiţi forma proprie de vibraţie a unui sistem dinamic cu n GLD.
I.24. Ce se înţelege prin matrice spectrală?
I.25. Definiţi matricea modală ataşată unui sistem vibrant cu n GLD.
I.26. Scrieţi relaţia de ortogonalitate a două forme proprii de vibraţie.
I.27. Precizaţi etapele de calcul pentru determinarea răspunsului
dinamic în eforturi, prin utilizarea metodei analizei modale.
I.28. Să se definească elementul δ jn al matricei de flexibilitate a unui
sistem cu n GLD.

II.1. Precizaţi obiectul de studiu al Ingineriei seismice.

II.2. Definiţi obiectul de studiu al seismologiei inginereşti.
II.3. În ce costă teoria expansiunii fundurilor oceanice?
II.4. Definiţi noţiunea de rift.
II.5. Ce se înţelege prin zona de fractură?
32 Întrebări de control

II.6. Precizaţi cele şase plăci tectonice majore în care este împărţită
scoarţa terestră.
II.7. Numiţi cele şase plăci intermediare care completează împărţirea
litosferei.
II.8. Precizaţi segmentele litosferice de pe teritoriul României.
II.9. Definiţi noţiunea de cutremur de pământ.
II.10. Clasificaţi cutremurele de pământ în funcţie de adâncimea
focarului
II.11. Ce se înţelege prin intensitate seismică?
II.12. Definiţi noţiunea de magnitudine seismică.
II.13. Care sunt aspectele care se soluţionează în urma efectuării
analizei seismice a unei construcţii?
II.14. Precizaţi metodele prin intermediul cărora se determină răspunsul
seismic al unei construcţii.
II.15. Ce reprezintă spectrul seismic de răspuns?
II.16. Scrieţi ecuaţia de echilibru seismic al unui sistem cu 1 GLD.
II.17. Scrieţi relaţia de calcul a rezultantei încărcărilor seismice
orizontale pentru modul „r” de vibraţie, conform normativului P100-92.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ifrim, M., Dinamica structurilor şi Inginerie seismică, EDP,

Bucureşti, 1984.
2. Negoiţă, I. Pop, C., Ionescu, C., ş.a., Inginerie seismică, EDP,
1985.
3. Ionescu, C., Poduri, caracteristici dinamice, U.T.Iaşi, 1993.
4. Ionescu, C., Teodorescu G., Statică, stabilitate şi dinamică.
Lucrări, UT Iaşi, 1997.
5. Negoiţă, Al., Ungureanu, N., Amariei, C., Ionescu, C. ş.a.,
Aplicaţii ale ingineriei seismice, Ed. Tehnică, Bucureşti,
vol.1,1988 şi vol.I1, 1990.
6. Ionescu, C., Analiza dinamică şi seismică a podurilor, U.T.
Iaşi, 1996.
7. Ionescu, C., Teodorescu G. - Statica, stabilitatea şi dinamica
podurilor. Lucrări, U.T. Iaşi, 1997.
8. Ionescu, C., - Inginerie seismică. Lucrări., I.P. Iaşi, 1997.
9. Ionescu C., - Seisme, poduri şi avarii, I.P. Iaşi, 1995.
10. Ionescu, C., Stabilitatea şi calculul de ordinul II al structurilor,
Dinamica construcţiilor, Inginerie seismică, Notiţe pentru
examenului de licenţă, promoţia 1996, U.T. Iaşi.
11. Ionescu, C., Stabilitatea şi Dinamica construcţiilor, Ed.
Societăţii Academice „Matei-Teiu Botez”, Iaşi 2004.