1

Cuprins:
Scurta introducere ………………………………………………………3
Infanteria ……………………………………………………………………5
Artileria ………………………………………………………………………8
Vanatori de munte …………………………………………………….25
Tancurile ……………………………………………………………………28
Rachetele si artileria antiaeriana ……………………………….31
Structurile de comunicatii si informatica ……………………33
Informatica ……………………………………………………………….33
Transmisiuni ……………………………………………………………..38
Cercetarea …………………………………………………………………43
Geniu ………………………………………………………………………..43
Unitatile si subunitatile de aparare NBC …………………….47
Parasutistii ………………………………………………………………..49
Politia Militara …………………………………………………………..50
Fortele pentru operatii speciale …………………………………53
Sfirsit …………………………………………………………………………54

2
 Armata Română
Forțele Armate Române

Stema și steagul
Fondată 1860
Forma actuală 11 aprilie 2000

Forțele Terestre
Categorii de arme
Forțele Navale

Forțele Aeriene
Sediul București
Conducere
Comandantul Suprem al Armatei Traian Băsescu
Ministrul Apărării Naționale Gabriel Oprea
Șeful Statului Major General General-maior Ștefan Dănilă
Resurse umane
Vârsta de recrutare 18 ani
Serviciu militar obligatoriu Nu
Disponibili pentru 5,061,984 bărbați, vârsta 15–49 2005 est.[1],
serviciul militar 4,975,427 femei, vârsta 15–49 (2005 est.[1])
Apți pentru 3,932,579 bărbați, vârsta 15–49 (2005 est.[1]),
serviciul militar 4,076,288 femei, vârsta 15–49
Număr anual de persoane care 172,093 males (2005 est.[1]),
împlinesc vârsta necesară 165,547 femei (2005 est.[1])
Personal activ 90,000 (locul 47)
Personal în rezervă 104,000

3
 Afganistan - 1,010

Personal desfășurat KFOR – 145

Cheltuieli
Buget €2.21 miliarde.[2]
Procent din PIB 2.05%.[2]
Industrie
ROMARM
Furnizori interni Romtehnica
Industria Aeronautică Română
Actuali:
Statele Unite
Regatul Unit
Germania
Spania
Italia
Furnizori externi Israel
Austria
Elveția
Africa de Sud
Fost:
URSS
Exporturi anuale €141,000,000 (2009)[3]
Alte articole
Istorie Istoria militară a României

Armata Românǎ este formată din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele
Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe
timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei. Ministerul Apărării
Naționale are prevăzute, potrivit proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv
1,3% din PIB, ceea ce reprezintă cu aproximativ două miliarde de lei mai puțin față de suma prevazută în
proiectul fostului Guvern Tăriceanu.[5] Modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13
miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și pentru
cele terestre și navale.[6] În prezent, numărul total de efective participante la misiuni internaționale este de
1601. Momentan, sunt trupe române în Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan. Serviciul militar
obligatoriu a fost eliminat din 2007.

4
 Forțele Terestre

 Infanteria:
Reprezinta componenta principala a Fortelor Terestre si este destinata sa desfasoare operatii decisive,
independent sau impreuna cu celelalte arme, in orice zona si pe orice directie.

Timp de mai bine de 2.000 de ani, de la formarea de cãtre Burebista a

statului dac unitar şi centralizat şi pânã în zilele noastre, poporul român a
luptat pentru a exista aici, pe aceste strãvechi şi minunate ţinuturi. Lupta
pentru recunoaşterea lui s-a realizat cu posibilitãţile vremii şi s-a concretizat
în plan diplomatic, politic, economic şi nu de puţine ori militar.

Împrejurãri istorice vitrege au silit de multe ori poporul român sã-şi întrerupã munca paşnicã, sã punã
mâna pe arme, sã meargã la fruntarii, sau acolo unde se întrevedea intervenţia strãinã pentru a-şi apãra
dreptul la existenţã şi libertate.

Spre deosebire de Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus ce-şi întreţineau armate permanente şi cu care
a trebuit sã ducã lupte grele, la români armata era un fenomen de conjuncturã şi de scurtã duratã, având ca
forţã principalã a oştirilor în luptã pedestrimea, organizatã pe principiul teritorial. Perioada de glorie
militarã, a oştirilor lui Mihai Viteazul, Stefan cel Mare şi Sfânt, Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bãtrân,
Vlad ţepeş şi Ioan Vodã cel Cumplit este aceea a afirmãrii ei, cu un rol decisiv. Nu de puţine ori voievozii şi
domnitorii români, funcţie de nevoile luptei împãrţeau pedestrimea (infanteria) în grea şi uşoarã.

În baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol încheiat la 2 septembrie 1829, în urma Rãzboiului

Ruso-Turcia, ţãrile române au obţinut dreptul de a-şi organiza "un numãr de gãrzi înarmate permanent", mai
bine spus de a-şi înfiinţa propria armatã.

La 30 aprilie 1830 s-a hotãrât " formãruirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane
cãlãrime a strãjii pãmânteneşti", din care mai târziu s-au înfiinţat trei regimente mixte, a cãror locaţie a fost
stabilitã la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova. Concomitent cu aceastã acţiune din ţara Româneascã, şi în
Moldova s-a înfiinţat un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, apoi din acestea s-a constituit un
regiment mixt dislocat în garnizoana Iaşi. Transformãrile şi progresele înregistrate de infanteria românã din
acea perioadã şi mãsurile pe linia înzestrãrii, instruirii şi încadrãrii ei argumenteazã afirmaţia cã, la 30 aprilie
1830, în Principatele Române s-a nãscut INFANTERIA ROMÂNÃ MODERNÃ.

Afirmaţia lui Nicolae Bãlcescu - precursorul gândirii militare româneşti, cã "Pedestrimea, aceastã
armã a bãtãliei era dispreţuitã în Europa când românii simţirã importanţa ei şi îşi organizeazã pedestrimea
lor", stã drept argument cã, infanteria împreunã cu celelalte genuri de arme şi specialitãţi militare, este
legatã, indisolubil, de istoria poporului român.

Bazele moderne ale constituirii şi consacrãrii infanteriei ca armã de sine stãtãtoare puse la 30 aprilie
1830 au fost continuate ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a fãuririi statului român prin Marea
Unire de la 1859 şi a înfãptuirii politicii militare a lui Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1866 , armata Principatelor Unite dispunea de şapte regimente de infanterie şi de trei
batalioane de vânãtori, cu un total de 80 companii. Armamentul de infanterie degradat şi învechit a fost
înlocuit cu arme perfecţionate de provenienţã francezã. Învãţãmântul militar în armã s-a dezvoltat

5
corespunzãtor cerinţei vremii, iar Scoala Militarã de Infanterie şi Cavalerie, care şi-a deschis cursurile în
Bucureşti în prezenţa domnitorului Cuza pe 20 septembrie 1862.

Întreaga evoluţie a infanteriei române a fost strâns legatã de trei evenimente majore: Rãzboiul pentru
Independenţã din anul 1877 şi cele douã conflagraţii mondiale. Se poate aprecia cã aceste trei rãzboaie, cât
şi perioadele premergãtoare şi ulterioare lor, constituie etape distincte în existenţa infanteriei, fiecare
marcând progrese evidente în procesul evolutiv al acesteia. Fiecare confruntare militarã a oferit o
multitudine de concluzii şi învãţãminte privind organizarea, dotarea şi principiile de întrebuinţare în luptã a
infanteriei, care au fost temeinic analizate de specialişti, determinând noi fundamentãri teoretice şi practice,
permanent racordate la realizãrile din ce în ce mai remarcabile pe linia înzestrãrii cu armament şi tehnicã de
luptã.

Infanteria a participat cu toate forţele sale în Rãzboiul de Independenţã din 1877-1878. Din totalul de
57.000 militari ai Armatei de Operaţii, procentul de reprezentare al infanteriei pe teatrul de acţiuni militare a
fost de peste 80%, iar al pierderilor de 91,9%.

Dupã încheierea rãzboiului, infanteria a primit puşti şi carabine Henry- Martin model 1879, fapt ce a
asigurat pentru prima datã în istoria oştirii române în anul 1882, înzestrarea integralã a unitãţilor de
infanterie cu un singur tip de armã.

La intrarea României în primul rãzboi mondial infanteria mobilizatã la 15 august 1916 totaliza 20 de
divizii cu 366 batalioane, a constituit aproximativ 80% din forţele care au participat la Rãzboiul de
reîntregire a neamului şi a dus greul acţiunilor în cadrul: trecerii Carpaţilor şi ofensivei forţelor române în
Transilvania din perioada 14 - 28 august 1916; luptelor înverşunate purtate în Dobrogea şi cu ocazia
executãrii manevrei de la Flãmânda; luptelor de apãrare de la Sibiu, Munţii Perşani şi zona Braşov, pentru
interzicerea trecãtorilor Oituz, din zona de curburã a Carpaţilor şi din Valea Jiului; bãtãliei de pe Argeş şi
Neajlov şi pentru apãrarea Bucureştiului şi bãtãliilor de la Mãrãşti, Mãrãşeşti şi Oituz.

Cu prilejul reorganizãrii armatei române din anul 1917, s-a adoptat principiul de a se organiza numai
atâtea mari unitãţi şi unitãţi de infanterie câte se puteau dota cu armamentul şi tehnica militare existente,
asigurându-se efectivele în cadre şi trupe, precum şi materiale impuse de un rãzboi de duratã. S-au urmãrit
ca cele 10 divizii de infanterie rãmase în urma reorganizãrii sã aibã o structurã organizatoricã identicã, iar
forţa lor combativã sã fie comparabilã cu cea a diviziilor inamicului.

În perioada interbelicã, în cadrul procesului de modernizare şi înzestrare a infanteriei, s-a trecut la

înlocuirea armamentului uzat şi cu caracteristici tehnico-tactice depãşite cu armament nou la acea datã. Cu
toate acestea infanteria nu a dispus în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial de suficiente mijloace de
luptã moderne, fapt ce a influenţat negativ capacitatea de luptã a unitãţilor şi marilor unitãţi de infanterie. De
asemenea, în aceastã perioadã s-a elaborat un sistem complex de pregãtire a cadrelor, necesar infanteriei în
cadrul şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervã, de subofiţeri activi şi de rezervã, în Scoala de Aplicaţie
şi Scoala Superioarã de Rãzboi. O atenţie deosebitã s-a acordat instruirii luptãtorilor şi subunitãţilor, precum
şi pregãtirii de rãzboi a comandamentelor, statelor majore şi unitãţilor.

La 22 iunie 1941, infanteria românã s-a angajat în epopeea reîntregirii graniţei de est a ţãrii cu 12
divizii de infanterie a cãror efective oscilau între 13.000-15.000 militari. La acţiunile militare din est, între
22 iunie 1941 şi 23 august 1944 în cadrul celor douã armate române (3 şi 4) au acţionat 21 divizii de
infanterie, reprezentând peste 2/3 din forţele trupelor de uscat angajate în luptã.

Dupã 23 august 1944, infanteria a avut o contribuţie hotãrâtoare la: luptele din capitalã şi din
interiorul ţãrii pentru alungarea trupelor germane şi în prima etapã a operaţiei de acoperire; la operaţia de
acoperire din 11-20 septembrie 1944; la zdrobirea ofensivei inamicului din Podişul Transilvaniei, Crişana şi
Banat şi eliberarea pãrţii de nord-vest a României; la acţiunile de luptã desfãşurate pe teritoriul Ungariei

6
(operaţiile "Debreţin" şi "Budapesta") în perioada 7 octombrie 1944 - 15 ianuarie 1945 şi la acţiunile de
luptã desfãşurate pe teritoriul Cehoslovaciei (operaţiile de pe râurile Hron şi Morava, de la Zvolen-Banska
Bistrica, pentru cucerirea munţilor Fatra şi Carpaţii Albi) în perioada 18 decembrie 1944 - 12 mai 1945.

Jertfa infanteriei de-a lungul istoriei noastre milenare a fost imensã, dar gloria ei este pe mãsura
faptelor de eroism şi sacrificiilor fãcute pentru apãrarea gliei strãbune. Stau mãrturie monumentele şi
însemnele memoriale - statui, obeliscuri, busturi, cruci şi plãci comemorative, troiţe - ridicate în ţarã, în
Bulgaria, Ungaria, Slovacia şi Cehia în memoria eroilor infanterişti morţi pe câmpul de onoare în revoluţia
de la 1848, în rãzboiul de independenţã din 1877-1878, în cel pentru fãurirea României Mari şi în cel de-al
doilea rãzboi mondial. Prin toate aceste monumente şi însemne memoriale care sunt borne ale jertfelor şi
spiritului de vitejie al infanteriştilor, se pot reconstitui cu uşurinţã itinerariile de luptã ale unitãţilor şi marilor
unitãţi de infanterie. Impresionaţi de rolul precumpãnitor al infanteriei pe câmpul de luptã şi de imensele
jertfe date în rãzboaie de aceastã eroicã armã, unii gânditori militari au numit-o "regina bãtãliei".

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, infanteria a şi-a perfecţionat structurile organizatorice,
înzestrarea luptãtorilor, subunitãţilor, unitãţilor şi marilor unitãţi cu armament şi tehnicã de luptã moderne
din producţia internã, în procent de peste 95%, a selecţionat şi pregãtit cadrele, comandamentele şi
comenzile, modernizat baza materialã şi a participat la combaterea efectelor inundaţiilor din anii 1970 şi
1975 şi a cutremurului din 1977.

Dupã anul 1990, unele unitãţi de infanterie au participat la misiuni internaţionale pentru menţinerea
pãcii în diferite zone de pe glob. Astfel în perioada 1995-1999, cele patru batalioane de Cãşti Albastre,
constituite în cadrul armei infanterie au participat în Angola, sub egida O.N.U., la cea mai îndelungatã
misiune româneascã de menţinere a pãcii. În cifre efortul ţãrii noastre pentru menţinerea pãcii în aceastã ţarã
a însumat 4.530 de militari. În anul 1997, în cadrul operaţiunii "Alba" un numãr de 400 de militari din
batalioanele de Cãşti Albastre, constituiţi în Detaşamentul Român "Sfântul Gheorghe" a contribuit în
rândurile forţei multinaţionale de protecţie din Albania la buna desfãşurare a acţiunilor umanitare şi la
menţinerea pãcii în aceastã ţarã. De asemenea, ofiţerii din arma infanterie au participat ca observatori în
Republica Moldova şi la graniţa dintre Irak şi Kuweit, iar gradaţii profesionişti au asigurat paza spitalului de
campanie românesc din Somalia.

Militarii români astãzi îşi îndeplinesc cu demnitate, dãruire şi profesionalism misiunile încredinţate, în
Afganistan, Irak şi Kosovo, fãcând cinste ţãrii noastre care i-a trimis cu gând de pace pe meleaguri
îndepãrtate. Aceştia demonstreazã valoarea deosebitã a resurselor umane ale infanteriştilor români, egali şi
uneori chiar superiori altor luptãtori din armatele cu tradiţii în activitatea de menţinere a pãcii.

Urmãrind un proces evolutiv firesc, s-a acumulat o bogatã experienţã pe linia reorganizãrii infanteriei
sub toate aspectele. În prezent, aceasta este conceputã şi organizatã potrivit principiilor luptei armate
moderne şi doctrinei noastre militare, astfel încât sã constituie o forţã capabilã sã îndeplineascã cu succes
misiunile încredinţate, credibilã şi descurajantã.

Gradul de implicare al infanteriei în ansamblul acţiunilor Forţelor Terestre este decisiv, fiind
determinat de locul, rolul, obiectivele, misiunile şi funcţiile operaţionale în relaţie directã cu principalii
factori de risc la adresa securitãţii naţionale.

Infanteria are un loc important în ansamblul Forţelor Terestre deoarece: reprezintã principala
componentã a Forţelor Terestre, destinatã ca, independent sau împreunã cu celelalte arme, sã desfãşoare
acţiuni militare decisive, în orice zonã de operaţii şi pe orice direcţie a teritoriului naţional; este o forţã
capabilã sã realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi sã susţinã în orice moment
toatã gama acţiunilor militare, iar structurile din compunerea sa sunt prezente pe întregul teritoriu naţional.

7
 În acest ceas aniversar, gândurile ne poartã cãtre izvoarele de nesecat ale acestei nobile arme, cãtre
nesfârşitele jertfe şi prinosuri de sânge închinate apãrãrii valorilor naţionale fundamentale şi ni se întorc în
prezent pentru a ne determina sã ne ridicãm la înãlţimea valorii înaintaţilor noştri şi sã facem ca arma
infanterie sã dãinuie în Armata României.

 Artileria:
Este arma destinata pentru sprijinul cu foc al operatiilor fortelor luptatoare, constituind mijlocul
principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre si de la suprafata apei.

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, desi notiunea de artilerie a apărut

destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul "artilerie"
derivă din verbul arhaic francez "artiller", care înseamnă arta de a construi si mânui, pe
timpul luptelor, diferite masini de război.
Dar această masină de război, cum este tunul, nu este o masină oarecare! "În această masină (tun) se razimă
toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului", observa
cronicarul polonez L. Gorecki! De aceea, comandantii militari, din toate timpurile, au învătat că Stiinta
folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: "Un comandant care nu stie
să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideratii pentru nevoile artileriei nu ar
trebui să o comande niciodată".

Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut
dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi.
Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi
asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe
câmpul de luptă 3D, controlat informational.

Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre. Si, mai
mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a Stiintelor"
(Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei
artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme".
I. Începuturile artileriei române moderne

1. O datã memorabilã în istoria artileriei române: 10 noiembrie 1843. Prima Baterie de

artilerie.

În anul 1843, domnitorul ţãrii Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o cãlãtorie la

Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dãruieşte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca "sã
slujeascã întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti".

In ce context istoric are loc aceastã danie?

Dominaţiile strãine - îndeosebi dominaţia otomanã şi a domniilor fanariote - au slãbit ţara din toate
punctele de vedere, inclusiv sub aspectul potenţialului ei militar. Un eveniment care a grãbit procesul de
renaştere a armatei naţionale a fost pacea de la Adrianopol, încheiatã în urma rãzboiului ruso-turc din anii
1828-1829. În baza "Regulamentului ostãşesc pentru miliţia naţionalã a Principatului Valahiei" şi a

8
"Regulamentului pentru miliţia naţionalã a Moldovei", în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri
pãmântene.

În anul 1835, Adunarea Naţionalã din ţara Româneascã a propus introducerea artileriei în organizarea
armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfiinţãrii acestei arme, membrii adunãrii fãceau referiri la tradiţia
ei, arãtând cã este necesarã "cumpãrarea de tunuri pentru desãvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei
oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sãrbãtorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era
lipsit de aceastã podoabã". Dar abia în anul 1841 a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei
baterii de artilerie. Numai cã lipseau tunurile. Abia în anul 1843, la 10 noiembrie, prin Porunca Domneascã
nr. 198, dupã ce Gheorghe Bibescu primeşte de la sultan cele patru tunuri, s-a legiferat înfiinţarea primei
baterii de artilerie a ţãrii Româneşti şi încadrarea acesteia cu ofiţerii, subofiţerii şi militarii necesari. Primul
comandant al primei baterii de artilerie a fost cãpitanul Pavel Lenz, iar locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi
Nicolae Haralambie, primii sãi subalterni.

10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o datã memorabilã, un nou punct de plecare,
ce marcheazã începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastrã.

În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al.
Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie
şi în Moldova prima baterie de artilerie, formatã din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost
fãcutã cu ofiţerii şi militarii care efectuaserã pregãtirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la
unitatea de infanterie din Iaşi.

2. Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860)

1843-1850 sunt anii organizãrii primelor baterii de artilerie în ţara Româneascã şi Moldova, a
înfiinţãrii unor turnãtorii proprii în Munţii Apuseni, a folosirii tunurilor în luptele purtate pentru realizarea
unor idealuri la care poporul român aspira de veacuri.

Anii care au urmat au constituit, pe multiple planuri, expresia aceluiaşi proces evolutiv al artileriei
române. În anii 1853-1854 bateriile de artilerie din ţara Româneascã şi Moldova au luat parte la rãzboiul
ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brãila, Gura Ialomiţei, Vadul
Silistrei, Ostrov etc. Dupã terminarea rãzboiului, pentru o perioadã de aproape cinci ani, oştirile ţãrilor
române au rãmas fãrã artilerie, pentru cã trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi materialul cu care
erau dotate bateriile române.

În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, douã tunuri
care zãcuserã în Dunãre de pe timpul rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829.

În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi
caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituitã o baterie de artilerie cãlãreaţã formatã din
8 piese, comandatã iniţial de cãpitanul Filipescu şi apoi de cãpitanul Tobias Gherghel. Aceastã baterie a fost
dealtfel singura baterie existentã în Principatele Române pânã în anii Unirii.

Dupã Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului cã Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în
1854, s-au constituit încã trei baterii de artilerie: una pedestrã în Moldova, comandatã de cãpitanul Enric
Herkt, şi douã în ţara Româneascã: una cãlãreaţã, sub comanda cãpitanului George Manu, şi una pedestrã,
sub comanda cãpitanului Nicolae Haralambie. Cele douã baterii din ţara Româneascã s-au constituit în
primul divizion de artilerie al armatei române, al cãrui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan.

Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au
contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe douã

9
divizioane), al cãrui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit
maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit cãpitanul Herkt Enric, iar şeful
divizionului al doilea a fost numit cãpitanul George Manu.

3. Înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie", construirea Arsenalului,

Pirotehniei şi Fabricii de pulbere.

De la începuturile organizãrii ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armã complexã.

Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia.

Existenţa şi funcţionarea ei ridicã probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. "Prãfurii"-le,
atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încã dinaintea Unirii Principatelor, atât în
Moldova, cât şi în ţara Româneascã, nu mai satisfãceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea
structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitarã şi o coordonare eficientã în acest
domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurãrii cu material,
muniţii şi al întreţinerii.

De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de rãzboi al Principatelor Unite,
adreseazã domnitorului Al.I.Cuza un raport în care aratã necesitatea înfiinţãrii unei fabrici de armament. Iatã
un fragment din expunerea de motive a colonelului Ghica: "Astãzi când înãlţimea Voastrã doreşte ca armata
sã ajungã scopul pentru care ţara a creat-o, astãzi când suntem în ajunul organizãrii unei capsulãrii şi
fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai
permite a le lãsa în starea în care se aflã". În consecinţã ministrul de rãzboi propune înfiinţarea "Direcţiei
stabilimentelor de material de artilerie" care sã se ocupe cu: construirea trãsurilor de artilerie (chesoane şi
antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea
pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea
"atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulãria şi fonderia din diferite pãrţi ale ţãrii, sub numirea de Direcţia
stabilimentelor de materiale ale artileriei".

La 23 noiembrie 1861, în baza aprobãrii domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344
prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizeazã pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de
construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

4. Primele reglementãri privind conducerea, instrucţia şi întrebuinţarea în luptã a artileriei.

Concomitent cu mãsurile de dotare şi organizare (între timp, concomitent cu achiziţionarea de

armament de artilerie belgian şi francez, se mai înfiinţeazã baterii de artilerie), viaţa în bunã rânduialã în
cadrul acestei arme cere reglementãri speciale privind conducerea, instrucţia şi folosirea în luptã.

În perioada Unirii Principatelor pregãtirea ofiţerilor care au încadrat bateriile de artilerie s-a fãcut
îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfiinţate încã din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856
(la Iaşi) şi apoi unificate, în 1860. Un numãr restrâns de ofiţeri au fost trimişi pentru specializare în
strãinãtate, la şcolile sau unitãţile de artilerie in Rusia, Prusia, Belgia, Franţa.

La baza pregãtirii cadrelor de comandã şi a trupei iniţial au stat regulamentele strãine, traduse în
limba românã, precum şi experienţa celor câţiva ofiţeri de artilerie pregãtiţi în strãinãtate. Ofiţerii mai tineri
s-au format în cadrul bateriilor, învãţând de la cei vârstnici sau prin aplicare noilor regulamente în procesul
de instruire a trupei.

În 13 mai 1860 apare "Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române" cu modificãri
importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Aceastã lege prevedea înfiinţarea la

10
Bucureşti "de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei" (care erau
subofiţeri n.a.).

În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria
românã, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat "Teoria dãrii". Semnificativ pentru acel timp este
faptul cã acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea
mai mare actualitate pentru noua etapã de organizare a artileriei române, ca de pildã: principiile organizãrii
artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în
mişcare, explicarea fenomenelor de balisticã interioarã şi exterioarã pe bazã de scheme şi schiţe etc.).

În decembrie 1860 este publicatã "Legea organizãrii puterii armate" potrivit cãreia în cadrul armatei
române se constituie "Corpul de artilerie", compus din statul major al armei şi unitãţile de artilerie.

În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fiinţã abia în anul 1862, dupã unificarea ministerelor
de rãzboi din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în
octombrie, se înfiinţeazã "Inspectoratul armelor speciale" care are ca sarcinã conducerea instrucţiei în
unitãţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activitãţii productive în întreprinderile de fabricat muniţie şi
armament şi în atelierele de reparat tehnica de luptã.

În septembrie 1864 este tipãrit şi transmis la unitãţile de artilerie "Regulamentul asupra manevrelor şi
evoluţiilor bateriilor înhãmate de tunuri de patru, ghintuite". Regulamentul cuprindea o serie de prevederi
pentru instrucţia întrunitã a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de
tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, pãrãsirea poziţiei de tragere şi deplasarea
bateriei într-o altã poziţie.

În octombrie 1865 apare "Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite", în baza cãruia
s-a executat serviciul la tunuri în unitãţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul cuprinde mai multe
capitole care se referã la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi
de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înãlţãtorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile
servanţilor la tun, instrucţia întrunitã a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a.

În octombrie 1867 este tipãrit "Regulamentul exerciţiilor tunarului cãlare", pe baza cãruia începe sã
se execute instrucţia cãlare în unitãţile de artilerie ale armatei române.

5. Primele mãsuri vizând pregãtirea ofiţerilor armei artilerie.

În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de rãzboi, în cadrul Scolii
Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie
pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Aceastã mãsurã dã Scolii Militare de Infanterie şi
Cavalerie (înfiinţatã în anul 1847) un caracter mixt, pregãtirea elevilor urmând douã direcţii: pregãtirea
elevilor ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregãtirea, apoi, a ofiţerilor-elevi care urmau
specializarea în armele artileriei şi geniului. Dar, totodatã, se constatã prin aceastã mãsurã un important
progres. Se recunoştea prin aceasta cã pentru mânuirea armamentului de artilerie nu sunt suficiente
cunoştinţele ce dau calificare unei persoane ca ofiţer de infanterie. Ofiţerul de artilerie trebuia sã ştie ceea ce
ştie ofiţerul de infanterie şi încã ceva, ce îi dã o calificare aparte: ştiinţele care fundamenteazã tactica şi
tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţãrii în luptã a artileriei pe de altã parte; şi nu în ultimul
rând, ştiinţa de a lucra în echipã.

Conform Înaltului decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, a intrat în vigoare "Regulamentul şcolilor
regimentare, divizionare, şcolilor fiilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de
artilerie şi geniu şi şcolii ofiţerilor de orice armã".

11
 La 10 octombrie 1872, prin Înaltul decret nr. 1900, se înfiinţeazã corpul guarzilor de artilerie şi geniu,
format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de cãpitan, clasa a II-a, celui de locotenent,
clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele pentru funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregãtite în şcoli,
ci se calificau în unitãţi, asemenea sistemului folosit pentru calificarea personalului administrativ, pentru
perioada respectivã. Datoritã acestui fapt, cadrele recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de
calificare denumirea de "elevi guarzi" fiind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofiţerii. Potrivit
decretului amintit, în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul
militar satisfãcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de serviciu militar, din care unul în gradul de
sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de calificare.

În luna septembrie 1875 se desfiinţeazã "Inspectoratul armelor speciale" şi ia fiinţã "Inspectoratul

artileriei", la conducerea cãruia este numit colonelul George Manu.

6. Ordinea de bãtaie a artileriei stabilitã prin Înaltul decret nr. 1945 / 9 octombrie 1876.

În scopul perfecţionãrii structurii organizatorice a oştirii române şi asigurãrii cu cadre bine pregãtite,
capabile sã asigure conducerea trupelor pe câmpul de luptã, se hotãrãşte prin Înalt decret ordinea de bãtaie a
armatei române. Pentru artilerie s-a stabilit urmãtoarea ordine de bãtaie:

- Secţia artilerie din Marele Cartier General, încadratã de colonelul Eracle Arion şi maiorul Dimitrie
Dumitrescu-Maican;

- Artileria Diviziei 1 infanterie, formatã din 2 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloanã de
muniţii, comandant I.Carp;

- Artileria Diviziei 2 infanterie, formatã din 5 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloanã de
muniţii, comandant locotent-colonelul Alexandru Coslinski;

- Artileria Diviziei 3 infanterie, formatã din 4 baterii din Regimentul 1 artilerie şi o coloanã de
muniţii, comandant colonelul Enric Herkt;

- Artileria Diviziei 4 infanterie, formatã din 3 baterii din Regimentul 1 artilerie, comandant
locotenent-colonelul Nicolae Dabija;

- Rezerva de artilerie, formatã din 6 baterii de artilerie şi o coloanã de muniţie.

În baza Înaltului decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie sunt încadrate cu
medici, farmacişti şi veterinari.

II. Devenirea ulterioarã a artileriei române

Într-un interval de timp relativ scurt, artileria românã a cunoscut o dezvoltare remarcabilã. Putem
spune cã în anii domniei lui Al. I. Cuza şi pânã la rãzboiul pentru independenţã din anul 1877 s-au pus
bazele organizãrii artileriei române moderne, înzestrãrii acesteia cu tehnicã de luptã la nivelul celor mai
dezvoltate state din Europa acelui timp, creãrii unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregãtirii
cadrelor în concordanţã cu evoluţia artei militare universale.

Organizarea şi pregãtirea artileriştilor în perioada menţionatã a fost verificatã sever pe câmpul de

onoare, în timpul rãzboiului pentru independenţã. Oportunitatea şi precizia focului executat asupra
fortificaţiilor inamicului, asupra rezervelor şi artileriei inamicului s-au împletit cu eroismul artileriştilor

12
noştri, care s-au dovedit a fi nu numai experţi în mânuirea traiectoriilor, ci şi oameni cu un caracter aparte pe
al cãror cuvânt unitãţile şi subunitãţile de dorobanţi, cãlãraşi s-au putut bizui în luptã.

Ulterior acestei mari încercãri, precum a fost rãzboiul pentru independenţã, s-au luat mãsuri menite sã
optimizeze şi sã perfecţioneze armata în întregul ei, precum şi artileria. La baza tuturor acestor mãsuri au
stat: experienţa şi învãţãmintele rãzboiului din anii 1877-1878, stadiul evoluţiei armamentului, nivelul
organizãrii şi înzestrãrii armatelor din principalele state europene, concluzii ce au rezultat din desfãşurarea
rãzboaielor sârbo-bulgar din 1885, anglo-bulgar din 1899-1900, ruso-japonez din 1904-1905 şi altele.

Transformãrile ce au avut loc în armata noastrã au dus la crearea unei noi structuri organizatorice,
înfiinţarea unui mare numãr de unitãţi şi mari unitãţi, contopirea armatei permanente cu unitãţile teritoriale,
dotarea trupelor cu armament şi tehnicã de luptã, crearea unor noi instituţii de învãţãmânt militar şi a Scolii
superioare de rãzboi.

1. Organizarea şi înzestrarea artileriei române (1878 - 1916)

Organizarea artileriei
Considerentele care au determinat modificãrile structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza
organizãrii şi înzestrãrii unitãţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptã, multitudinea misiunilor şi
rolul tot mai important al artileriei în luptã au dus la împãrţirea artileriei în categorii bine distincte. În
concordanţã cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptã, cu mãrimea calibrelor etc. au fost
create urmãtoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria
antiaerianã.

Artileria de câmp, în cadrul cãreia la început s-a fãcut distincţia între artileria divizionarã şi artileria
de corp de armatã, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria cãlãreaţã, artileria grea, artileria
regimentarã, artileria teritorialã.

Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de
artilerie de munte a fost înfiinţatã în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat
Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Argeş) constituit pe patru baterii. Dupã aproape doi ani,
la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele douã
divizioane au fost unite în Regimentul 1 artilerie munte, cu reşedinţa la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în
compunerea sa câte trei baterii.

Artileria de cetate, denumitã iniţial artilerie de asediu, a fost creatã ca o categorie distinctã datoritã
executãrii lucrãrilor de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani-Nãmoloasa-Galaţi.
Primele subunitãţi, douã companii de asediu, au fost înfiinţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate
Regimentului 2 artilerie, care rãspundea de pregãtirea de luptã a militarilor, încadrarea cu efective şi
asigurarea cu cele necesare traiului şi instrucţiei. În aprilie 1888 au luat fiinţã încã douã companii de asediu,
care au constituit, împreunã cu cele douã companii existente, Batalionul de asediu, subordonat tot
Regimentului 2 artilerie. La 1 aprilie 1890 acestui batalion i s-au adãugat încã douã companii, devenind
unitate corp aparte. La 22 mai 1890 a luat fiinţã Regimentul 1 de asediu, organizat pe douã batalioane,
fiecare a cinci companii. Între anii 1893-1894 numãrul companiilor de asediu a fost sporit la douãzeci.
Batalionul de asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 artilerie de asediu.

Fiecare regiment avea în compunere câte 10 companii de asediu. Odatã cu aceastã restructurare s-a
schimbat şi denumirea de artilerie de asediu în "artilerie de cetate", mai apropiatã de destinaţia noii categorii
de artilerie. În anul 1895 iau fiinţã comandamentele Regiunii întãrite Focşani şi Cetãţii Bucureşti. Ca
urmare, Regimentul 1 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului Regiunii întãrite Focşani, iar
Regimentul 2 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului cetãţii Bucureşti. Comandantul
Comandamentului Regiunii întãrite Focşani a fost generalul Mihail Pastia. La comanda Comandamentul

13
cetãţii Bucureşti a fost numit generalul Eracle Arion. În anul 1913 Regimentul 1 artilerie de cetate a fost
desfiinţat, în locul acestuia luând fiinţã trei divizioane independente în garnizoanele Focşani, Nãmoloasa şi
Galaţi. Ca urmare, Regimentul 2 artilerie de cetate a devenit Regimentul 1 artilerie de cetate. În toamna
anului 1915, cu numai un an înaintea intrãrii României în rãzboi, s-a hotãrât desfiinţarea completã a artileriei
de cetate, piesele fiind scoase din lucrãrile de fortificaţie. Majoritatea tunurilor de cetate uşoare au intrat în
compunerea artileriei regimentare, tunurile mijlocii şi grele constituind artileria grea şi artilerie pentru lupta
împotriva aeronavelor.

Artileria antiaerianã a luat fiinţã la 15 august 1916, odatã cu constituirea Corpului apãrãrii
antiaeriene, sub comanda cãpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75
mm, o baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 posturi de
observare. Toate aceste unitãţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apãrarea împotriva aeronavelor. În
preajma intrãrii României în rãzboi, în vederea apãrãrii antiaeriene a Depozitului de muniţii de la Lãculeţe, a
Fabricii de pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodã, Corpul apãrãrii antiaeriene a fost întãrit cu
încã 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modificate de locotenent-coloneii Gabriel
Negrei şi Stefan Burileanu) şi 8 mitraliere.

Înzestrarea artileriei române (1878-1916)

În ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemneazã pentru aceastã perioadã grija manifestatã de
responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii şi în deplinã concordanţã cu
nevoile armatei române şi ale diversificãrii misiunilor artileriei.

Pentru artileria de câmp, tunurile de 78 mm se dovediserã depãşite. Ca urmare, noile unitãţi, înfiinţate
în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci - cele sistem "Krupp", cu ţeava
din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880).

În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru
obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legãturã elasticã între ţeavã şi afet), primul care folosea
lovituri având încãrcãtura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevãzut cu brâu forţator din aramã.

În înzestrarea artileriei de câmp cu tehnicã perfecţionatã, o valoroasã contribuţie au adus-o

constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere
repede (calibrul 68 mm), al cãrui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa. Acest tun, cu o
ţeavã mai lungã decât a altor guri de foc similare, putea sã tragã un singur fel de proiectil, cu un efect
deosebit de puternic. Având o formã aerodinamicã, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi
şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse dupã un sistem conceput de inventator,
realizând o mare densitate de lovire la ţintã. Din pãcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea legaţi de
interesele industriei germane de armament, au refuzat sã fabrice tunul realizat de colonelul Perticari.

Prin contribuţia unui grup de ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu
Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat "tunul de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm,
md. 1904", cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia.
Fabricarea acestui tun a fost executatã în strãinãtate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de cãtre
bateria de elevi din Scoala militarã de artilerie, geniu şi marinã.

Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevãzut cu legãturã elasticã, a fost obuzierul de 105
mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, dupã experienţe şi modificãri fãcute timp de doi
ani de cãtre ofiţerii români. Prin bãtaia maximã ce o realiza (6500m) şi prin greutatea sa micã, acest obuzier
era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele
"Schneider" din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul de 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de
150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.

14
 Eficacitatea celor douã obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de
ţara noastrã, a fost doveditã în timpul primului rãzboi mondial. Jumãtate din numãrul obuzierelor de 150
mm, comandate de România la Uzinele "Schneider", au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în
anii rãzboiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de
câmp de care dispuneau aliaţii.

Artileria de munte a fost dotatã cu tunuri sistem "Armstrong" (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883,
precum şi cu tunuri de 75 mm.

Artileria antiaerianã a fost dotatã cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenent-
coloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit
pentru transformarea acestor tunuri.

2. Pregãtirea ofiţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878-1916. Prima Scoalã de ofiţeri

de artilerie de sine stãtãtoare.

Mãsura luatã în anul 1872, vizând pregãtirea ofiţerilor de artilerie în cadrul Scolii militare de
infanterie şi cavalerie, a condus în timp la neajunsuri majore. La acestea s-a referit Raportul ministrului de
rãzboi, generalul Slãniceanu, din care citez: "Scoala militarã de infanterie şi cavalerie era organizatã pânã
acum - scrie generalul n.a. - în prevederea ca ofiţerii ieşiţi din aceastã şcoalã sã posede elementele
trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum şi partea teoreticã din cursurile de artilerie,
fortificaţie şi mai cu seamã cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru
aceastã şcoalã. Pe de o parte (aceste cursuri n.a.) ocupau fãrã vreun folos real timpul elevilor ce se destinau
infanteriei şi cavaleriei, împovãrându-i cu lucrãri pe care nu erau chemaţi a le aplica mai niciodatã, iar pe de
altã parte unele materii nu se puteau preda într-un mod aşa de complex dupã cum ar fi trebuit pentru ofiţerii
ce se destinau armamentelor speciale de artilerie şi geniu, astfel cã aceşti ofiţeri, la ieşirea lor din şcoalã,
neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astãzi unor ofiţeri de artilerie şi geniu, erau nevoiţi a
se duce în mare numãr prin şcolile din strãinãtate pentru a-şi completa studiile".

Pentru înlãturarea acestor neajunsuri, relatate în Raportul generalului Slãniceanu, la propunerea

acestuia, principele Carol I aprobã la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Scoli de aplicaţie
pentru armele speciale cu denumirea de "Scoalã specialã de artilerie şi geniu", "în care ofiţerii sã poatã primi
instrucţia teoreticã şi practicã în raport cu adevãratele cerinţe ale acestor arme de specialitate". Cã stau şi azi
în picioare aceste argumente, nu încape nici o îndoialã! Si apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu
numai sistemul de pregãtire a ofiţerilor de artilerie, ci şi al subofiţerilor. În amintirea acestui act de aşezare
pe fundamentul solid al criteriilor de performanţã şi eficienţã a sistemului de învãţãmânt militar artileristic,
ziua de 7 aprilie este sãrbãtoritã în fiecare an de artileriştii României. Cel dintâi comandant al Scolii speciale
de artilerie şi geniu, cum s-a numit atunci, a fost colonelul Eracle Arion, personalitate marcantã a artileriei şi
armatei române. De la aceastã datã memorabilã, de 7 aprilie 1881, artileriştii se pregãtesc într-o şcoalã
proprie!

În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Scolii
speciale de artilerie şi geniu şi inspector general al tuturor şcolilor militare, a fost investit în acelaşi timp cu
funcţia de comandant al Scolii superioare de rãzboi din Bucureşti.

La 3 mai 1885 a luat fiinţã Scoala de subofiţeri de artilerie.

În luna ianuarie 1887 apare "Revista artileriei", ca o expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei
române, necesitãţii pregãtirii de specialitate a ofiţerilor acestei arme în plin progres. Animatorul primei serii
a revistei a fost timp de aproape trei decenii (1887-1916) generalul Alexandru Tell, fiul revoluţionarului
paşoptist, Cristian Tell. "Nouã artileriştilor - se afirma în numãrul iniţial - mai mult decât oricui ne incumbã

15
stricta datorie de a ne ţine la curent cu toate progresele militare realizate în lumea întreagã. Cunoştinţele
armei noastre formeazã o ştiinţã proprie care îmbrãţişeazã tot felul de arme".

La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunãtãţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul
decret nr. 1343, se hotãrãşte ca la examenul de admitere în Scoala de artilerie toţi candidaţii sã aibã liceul
complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari sã nu mai fie admişi "de drept", ci numai dupã
susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a
acestor şcoli, precum şi o probã de desen.

Începând cu data de 8 august 1889, ofiţerii de stat major pentru unitãţile de artilerie încep sã se
pregãteascã în cadrul Scolii superioare de rãzboi.

La 16 noiembrie 1892, Scoala de artilerie şi geniu s-a împãrţit în douã diviziuni: una preparatorie şi
alta de aplicaţie. Durata de studiu: 2 ani în fiecare diviziune. Diviziunea preparatorie era menitã sã
completeze cunoştinţele de matematicã şi cunoştinţele militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni
ofiţeri de artilerie şi geniu. Elevii în aceastã diviziune erau admişi pe bazã de concurs, provenind din şcolile
fiilor de militari (viitoarele licee militare), bacalaureaţi şi absolvenţi a cel puţin 6 clase de liceu, având vârsta
între 17 şi 21 de ani. Dupã terminarea celor doi ani, elevii diviziunii preparatorii erau înaintaţi la gradul de
sublocotenent şi trecuţi în diviziunea de aplicaţie. Scopul celei de a doua diviziuni era de a completa
cunoştinţele ofiţerilor în specialitatea artilerie. Printre cursurile predate la aceastã diviziune amintim:
artileria, fortificaţiile, construcţii guri de foc, artã şi istorie militarã, topografia şi geodezia, comunicaţiile,
legislaţia, organizarea şi administrarea armatei, limba francezã, limba germanã, regulamentele militare,
lucrãri grafice şi pe teren, cãlãrie, scrimã.

Experienţa acumulatã şi învãţãmintele trase dupã câţiva ani de funcţionare a celor douã diviziuni au
determinat adoptarea, în anul 1895, a unui nou regulament, care prevedea înfiinţarea a patru instituţii de
învãţãmânt pentru artilerie şi geniu: Scoala militarã de artilerie şi geniu, Scoala de aplicaţie de artilerie şi
geniu, Scoala superioarã de artilerie şi geniu şi Scoala militarã de guarzi de artilerie şi geniu. Toate aceste
şcoli au funcţionat, din acest an (cu excepţia Scolii superioare de artilerie şi geniu, care n-a luat fiinţã), sub
conducerea unicã, cu denumirea genericã de "Scoalã de artilerie şi geniu".

În anii care s-au scurs pânã la primul rãzboi mondial, şcoala militarã a pregãtit 364 de ofiţeri de
artilerie (şi 153 ofiţeri de geniu).

Printre profesorii care au depus o activitate laborioasã, plinã de dãruire, pentru pregãtirea viitorilor
ofiţeri de artilerie, amintim pe: coloneii Eracle Arion, Vasile Rudeanu şi Constantin Hîrjeu, profesorul Spiru
Haret, locotenet-coloneii Toma Ghenea şi C.Coandã, maiorii Vasiliu P. Nãsturel şi Gabriel Negrei, cãpitanii
Georgescu Pion şi Florea Tenescu, care mai târziu au ocupat funcţii de seamã în armata noastrã.

Prin caracterul tehnico-ştiinţific imprimat cursurilor şi prin buna organizare a învãţãmântului, la

conducerea şcolii s-au evidenţiat colonelul Eracle Arion (1881-1882), colonelul Alexandru Tell (1888-
1889), colonelul Vasiliu Nãsturel (1904-1907) şi colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910).

Dupã anul 1895, instrucţia artileriştilor a ocupat un rol tot mai însemnat. Desãvârşirea instrucţiei
militarilor şi a subunitãţilor s-a executat prin aplicaţii tactice cu trageri, marşuri, ieşiri în tabere, precum şi în
cadrul manevrelor de cooperare cu celelalte arme. În pregãtirea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei s-a pus un
mare accent pe metodele practice de instruire, pe cunoaşterea în bune condiţii a numeroaselor tipuri de guri
de foc din dotare, pe execuţia reglajelor cu piesa şi a tragerilor de efect din poziţii acoperite.

3. Artileria românã în cele douã rãzboaie mondiale.

Artileria românã în primul rãzboi mondial

16
 Primul rãzboi mondial gãseşte artileria românã în plin efort de dezvoltare, organizare şi re-organizare,
pregãtire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru cãutarea drumului optim al
devenirii lor în unitatea armatei. Rãzboiul este momentul adevãrului. Cât de viabile au fost mãsurile de
pregãtire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vãdit în rãzboi.

Înaintea începerii marilor bãtãlii, armata românã dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135
erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri
de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie cãlãreaţã.

Diviziile erau grupate în 5 corpuri de armatã, fiecare dintre acestea având câte un comandant de
artilerie. La fiecare dintre cele douã armate exista câte un inspector al artileriei, iar pe lângã Marele Cartier
General se afla Inspectoratul General al Artileriei.

Comparând organizarea armatei române din vara anului 1917 cu cea de la începutul rãzboiului, se
poate constata cã numãrul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativã a armatei române
sporise mult ca urmare a înzestrãrii mai bune, în special cu tunuri şi obuziere cu calitãţi superioare. Marea
unitate tacticã (divizia) era mult mai mobilã, mai manevrierã şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi
înzestrare, divizia românã era comparabilã cu diviziile celorlalte armate (rusã, germanã, austriacã, ungarã,
bulgarã, turcã) care au luptat pe frontul român.

La sfârşitul perioadei de refacere, armata românã era capabilã sã desfãşoare operaţii ofensive şi
defensive de amploare. Marile unitãţi din compunerea ei erau omogene ca organizare, înzestrare şi pregãtire
pentru luptã.

Participarea artileriei române la operaţiile desfãşurate şi în special la ducerea cu succes a bãtãliilor de

la Mãrãşti, Mãrãşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificãrii unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptã,
a unor metode şi procedee tehnice, îmbunãtãţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din
înzestrare şi îmbogãţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.

Campaniile desfãşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au contribuit la decantarea de învãţãminte

care au generat mãsuri deosebite pentru îmbunãtãţirea organizãrii şi înzestrãrii artileriei române cu tunuri şi
obuziere tot mai performante. Chiar dupã prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei
române s-a fãcut conform principiului asigurãrii unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion
de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţã, numãrul gurilor de foc din
înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigãzii de artilerie pe douã regimente, unul de tunuri
şi altul de obuziere, precum şi prin înfiinţarea celor douã baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere
de tranşee. Pe de altã parte, însã, modificãrile aduse gurilor de foc precum şi achiziţionarea de material
modern din strãinãtate a dus la diversificarea calibrelor şi modelelor, fapt ce a pus mari probleme de
asigurare cu muniţie a unitãţilor şi subunitãţilor de artilerie. La începutul celor douã campanii singurul
criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea unitãţilor de artilerie a fost cel al identitãţii caracteristicilor
tehnico-tactice în cadrul fiecãrei categorii de guri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp,
tunuri grele de câmp şi obuziere grele de câmp.

Scoala specialã de artilerie nu a funcţionat în timpul rãzboiului. Cu toate acestea, pregãtirea

artileriştilor a continuat prin cursurile "Scolilor de tragere ale artileriei" organizate la Bârlad începând cu 15
martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: "Scoala de tragere a artileriei de câmp şi de munte",
"Scoala de tragere a artileriei grele", "Scoala de tragere a artileriei antiaeriene" şi "Scoala de specialişti
pentru artilerie". Durata cursurilor acestor şcoli era diferitã: de 15, 20 sau chiar 60 de zile. Dupã rãzboi,
"Scoala de tragere a artileriei" a fost transformatã în "Centrul de instrucţie al artileriei" cu reşedinţa la
Râşnov.

17
 La 1 februarie 1919, Scoala militarã de artilerie, geniu şi marinã, care a fost dislocatã la Botoşani,
revine la Bucureşti. Totodatã secţia de geniu se separã de conducerea şcolii, devenind corp aparte. În
ianuarie 1920 Scoala specialã de artilerie îşi începe activitatea în garnizoana Timişoara.

Artileria românã în perioada interbelicã şi în al doilea rãzboi mondial.

Perioada interbelicã reprezintã o etapã importantã în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct
de vedere al organizãrii şi dotãrii, motorizãrii artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregãtirii
cadrelor şi trupei, dezvoltãrii şi modernizãrii întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.

Rezultatele acestei etape au fost confirmate din plin în timpul participãrii artileriei române la rãzboiul
antifascist, pe timpul luptelor desfãşurate pânã la înfrângerea definitivã a Germaniei naziste.

În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza urmãtoarele unitãţi de artilerie: 31 de brigãzi şi
79 de regimente dintre care: 32 aveau în compunere 3 divizioane; 31 aveau în compunere douã divizioane; 7
erau regimente de artilerie grea; 9 erau regimente de artilerie cãlãreaţã.

Izbucnirea marii conflagraţii mondiale gãsea armata românã în plin proces de modernizare a
structurilor sale. Disponibilitãţile materiale reduse, imposibilitatea procurãrii la termenele stabilite a
armamentului şi tehnicii de luptã indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au influenţat
decisiv înfãptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitãri tot mai drastice a surselor externe de
aprovizionare.

La 1 septembrie 1939, disponibilitãţile existente în armament şi mijloace de luptã permiteau

mobilizarea a: 31 divizii de infanterie; 4 divizii de cavalerie; 4 brigãzi de vânãtori de munte, incluzând
artileria organicã. Singurele elemente motorizate erau regimentele de artilerie de corp de armatã, subunitãţile
de cercetare şi o brigadã motorizatã. De la dezbatere la realitate, contururile au fost trasate, în ultimã
instanţã, de potenţialul militar ce situa ţara într-o posturã asemãnãtoare, chiar dacã tragicã, cu cea existentã
la angajarea armatei române în primul rãzboi mondial.

În timp ce armatele marilor puteri şi-au dezvoltat cu precãdere componentele moderne (mari unitãţi
motorizate, mecanizate şi de artilerie) capabile, prin manevra de foc şi mijloace, sã impunã în mod rapid
decizia pe câmpul de luptã în faţa unor armate lipsite de mijloace de contracarare pe mãsurã, factorii
restrictivi şi-au pus amprenta decisiv asupra înfãptuirilor în domeniul modernizãrii armatei ţãrii.

În faţa unor grupãri inamice motorizate şi mecanizate, diviziile de infanterie româneşti dispersate de-
a lungul frontierelor ţãrii nu ar fi putut sã opunã decât o rezistenţã redusã în faţa puternicilor sãi adversari. În
contextul politico-strategic european existent la sfârşitul lunii august 1939, marcat de grave atentate
revizioniste şi fasciste, România se afla singurã în faţa blocului Axei.

La data declanşãrii celui de-al doilea rãzboi mondial, în dispozitivul strategic de apãrare, organizat în
pãrţile de nord şi vest ale ţãrii - cele mai ameninţate de agresiunea hitleristo-hortistã - se aflau mari unitãţi şi
unitãţi din compunerea Armatei 1. La acea datã, Armata 1 era unica mare unitate operativã constituitã la un
asemenea eşalon. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor pânã la nivelul
celor de rãzboi.

În condiţiile în care România, în anul 1940, era practic înconjuratã de unele state care fie cã voiau sã-i
smulgã pãrţi din teritoriu, fie s-o subjuge, cercurile guvernamentale au considerat cã pentru a menţine
integritatea ţãrii, se impuneau concesii de naturã economicã faţã de principalul factor de putere care îşi
disputa supremaţia în zonã - Germania nazistã. Pentru a da consistenţã rezistenţei diplomatice, s-a continuat
aplicarea mãsurilor militare concretizate prin crearea unor mari unitãţi.

18
 În luna septembrie 1940, armata românã cuprindea, pe lângã unitãţile şi marile unitãţi organice şi pe
cele cuprinse în planul de mobilizare. Unitãţile de artilerie uşoarã şi mijlocie erau în continuare în organica
marilor unitãţi de infanterie, cavalerie sau vânãtori de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea
depindeau direct de comandamentele de corp de armatã.

La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi
obuziere grele tractate hipo depãşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depãşite,
nesatisfãcând nevoile câmpului de luptã. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate
moto, numãrul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asiguratã în cantitate insuficientã.

Constrâns de evoluţia evenimentelor sã caute o apropiere de Germania cu scopul declarat al obţinerii

garantãrii frontierelor, generalul Ion Antonescu a decis sã angajeze pãrţi din armata românã în rãzboiul
împotriva Uniunii Sovietice. În acest scop s-a constituit o grupare autonomã de forţe formatã din Armatele 3
şi 4 române şi Armata 11 germanã.

Forţa combativã a armatei de uscat române de pe frontul de est era de: 151 de batalioane de
infanterie; 53 de escadroane de cavalerie; 4 batalioane de tancuri; 32 de companii antitanc; 159 de baterii de
tunuri; 61 de baterii de obuziere; 44 de baterii tunuri lungi; 27 de baterii obuziere grele.

În perioada 1941-1943, o parte din unitãţile grupãrii autonome de forţe care au fost subordonate de
comandamentul german au acţionat pe frontul de est. La 17 aprilie 1943 aceste unitãţi au fost aduse în ţarã.

În campania din est, artileria românã a participat cu: 66 de regimente de artilerie, din care 38 de
regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie cãlãreaţã, douã regimente artilerie
grãniceri, douã regimente de artilerie gardã, douã regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane artilerie
munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente artilerie grea; 19 divizioane artilerie grea independente;
bateriile antitanc din compunerea diviziilor.

Importante schimbãri au fost efectuate prin Legea nr. 720 privind "Organizarea forţelor armate" din
28 octombrie 1943. Legea prevedea: schimbarea denumirii Ministerului Apãrãrii Naţionale în Ministerul de
Rãzboi, pregãtirea de rãzboi a armatei, încadrarea, dotarea, disciplina şi controlul forţelor armate.

Începând din primele luni ale anului 1944, factorii de decizie militarã români au rezolvat probleme
complexe privind conservarea şi întãrirea capacitãţii combative a armatei române în scopul înlãturãrii
dominaţiei Germaniei naziste şi alãturarea ţãrii la coaliţia antihitleristã.

În anul 1944, România a hotãrât sã întoarcã armele împotriva Germaniei naziste şi sã se alãture
coaliţiei antihitleriste în scopul eliberãrii întregului teritoriu al ţãrii şi înfrângerii definitive a Germaniei
naziste.

Organizarea şi înzestrarea unitãţilor şi marilor unitãţi au fost îmbunãtãţite continuu pe tot timpul
perioadei participãrii României la rãzboiul antihitlerist.

În stabilirea structurii organizatorice a armatei în general şi a artileriei în special, s-au avut în vedere
disponibilul în efective, cantitatea armamentului şi tehnicii de luptã existente, caracteristicile terenului de pe
teatrul de acţiuni militare pe care urmau sã acţioneze trupele române, precum şi prevederile convenţiei de
armistiţiu care stipula ca România sã participe la rãzboiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu 12 divizii. Pe
toatã durata rãzboiului antihitlerist, armata românã a participat cu un numãr de divizii superior celui
prevãzut, acesta variind între 37 şi 16 mari unitãţi.

19
 Marele Stat Major, prin Directiva nr. 63039 din 3 septembrie 1944 şi îndeosebi prin Instrucţiunile
speciale nr. 66000 din 6 septembrie 1944, a organizat în detaliu refacerea marilor unitãţi ale armatei în
vederea participãrii acestora la rãzboi alãturi de trupele coaliţiei antihitleriste.

Refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unitãţi întoarse de pe front cu marile unitãţi de
recruţi, cu subunitãţile şi unitãţile de marş, realizându-se mari unitãţi operative cu o încadrare şi înzestrare
corespunzãtoare. Au rezultat astfel mari unitãţi uşoare, manevriere, capabile sã lupte şi sã se deplaseze în
condiţiile unui teren frãmântat. Marea unitate tacticã de bazã a fost divizia, organizatã şi dotatã astfel încât
sã poatã îndeplini misiuni tactice importante şi sã se poatã aproviziona prin mijloace proprii cu cele
necesare.

Divizia de infanterie avea în compunere: comandamentul diviziei; pluton sau companie de

transmisiuni; pluton sau grup de cercetare format dintr-un escadron de cavalerie, o grupã de mitraliere şi 3
aruncãtoare 60 mm; companie sau batalion de pionieri; pluton sau companie de poliţie; 3 regimente de
infanterie; un regiment de artilerie; una la douã baterii antitanc cu 4-6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa; formaţiuni
de servicii.

Regimentul de artilerie al diviziei era organizat pe trei divizioane - unul de tunuri cal. 75 mm (12
piese), unul de obuziere cal. 100 mm (12 piese) şi unul de aruncãtoare cal. 120 mm (12 piese).
Bateria antitanc divizionarã dispunea de 6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa, un material modern cu o cadenţã de
tragere mare, precizie mare, foarte eficace împotriva tancurilor mijlocii şi grele şi cu o mobilitate sporitã.

Compania antitanc regimentarã dispunea de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm care aveau o
eficacitate micã asupra tancurilor germane. Ele au fost folosite cu precãdere ca armament de sprijin
nemijlocit al infanteriei, misiuni în care au dat rezultate depline, fiind uşoare şi foarte mobile.

Divizia de infanterie dispunea de urmãtoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc

cal. 37 mm sau 47 mm; 6 tunuri antitanc cal. 75 mm Reşiţa; 57 de aruncãtoare cal. 60 mm; 27 de
aruncãtoare cal. 81,4 mm; 12 tunuri cal. 75 mm; 12 obuziere cal. 100 mm; 12 aruncãtoare cal. 120 mm.
Divizia de infanterie astfel organizatã şi sprijinitã de cãtre artilerie era capabilã în ofensivã sã execute
lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apãrare sã zdrobeascã ofensiva unui inamic superior.

Divizia de munte avea în compunere aceleaşi elemente ca divizia de infanterie. Divizia de munte avea
douã grupuri de vânãtori, similare regimentelor de infanterie, cu câte 3 batalioane fiecare. Artileria diviziei
de munte consta din: una la douã baterii antitanc dotate cu tunuri cal. 75 mm Reşiţa (6 piese); un grup de
artilerie de munte organizat pe 3 divizioane, cu armament specializat pentru tragere în teren muntos (tunuri
şi obuziere de munte); în lipsa acestei categorii de armament divizioanele acestor grupuri au fost dotate cu
aruncãtoare cal. 120 mm. Se poate aprecia cã organizarea şi înzestrarea diviziei de munte au corespuns
nevoilor luptei în terenul în care trupele române au acţionat.

Divizia de cavalerie a fost organizatã şi înzestratã în aşa fel încât sã poatã executa acţiuni de
cercetare, manevre largi, urmãrirea inamicului care se retrage şi alte misiuni. Artileria diviziei de cavalerie
era organizatã similar cu cea a diviziei de infanterie.

Corpul de armatã era un eşalon de comandament ce avea rolul de a organiza, conduce şi coordona
acţiunile diviziilor care i se subordonau pentru un timp determinat. În organica unui corp de armatã existau:
un regiment de artilerie grea; un divizion de artilerie antitanc; un batalion de transmisiuni; un batalion de
pionieri; o companie de poliţie; formaţiuni de servicii. Regimentul de artilerie al corpului de armatã era de
artilerie grea motorizatã. În compunerea acestuia intrau douã divizioane, unul de tunuri cal. 105 mm (12
piese) şi unul de obuziere cal. 150 mm (12 piese). Ambele divizioane erau organizate pe douã baterii.
Privind organizarea regimentului de artilerie grea, experienţa rãzboiului a dovedit cã divizioanele pe douã

20
baterii au rezolvat cu dificultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite
în funcţie de posibilitãţile divizioanelor ternare.

Armata a fost marea unitate operativã din compunerea forţelor române, organizatã în aşa fel încât sã
poatã executa conducerea şi sã asigure întreţinerea marilor unitãţi din compunerea ei. În acest scop, armata
avea un stat major cu un personal numeros şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au
intrat: 2 la 4 corpuri de armatã; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment de
artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; douã companii poduri; douã la trei batalioane
drumuri; 1 batalion de jandarmi; o companie de poliţie; o companie chimicã; 1 detaşament construcţii linii;
formaţiuni de servicii.

Structura organizatoricã a trupelor române participante la rãzboiul antihitlerist a avut anumite

trãsãturi proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativã a armatei române, imprimându-le
un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptã a confirmat justeţea concepţiei adoptate
de cãtre strategii români privind organizarea unitãţilor şi subunitãţilor de artilerie.

III. Artileria românã în perioada postbelicã

1. Artileria românã în perioada 1945-1989

În perioada postbelicã, pânã în anul 1989, armata românã a cunoscut consecinţele transformatoare
impuse de aberanta cursã a înarmãrilor generatã de factorii politici sub semnul zodiei rãzboiului rece.

Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unitãţi de arme întrunite.
Astfel, în anul 1965, aceastã pondere era de 1,5 ori mai mare faţã de perioada celui de-al doilea rãzboi
mondial. Numãrul de subunitãţi luptãtoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada respectivã cu
43%.

Începând din luna august 1947, prin "Legea pentru organizarea armatei", în organica diviziei de
infanterie intra un regiment de artilerie compus din trei divizioane, iar în organica regimentului de infanterie
câte un divizion de artilerie. Existau, de asemenea, regimente de artilerie grea independente şi douã brigãzi
de artilerie. Conform legii amintite au fost desfiinţate comandamentele de armatã şi de corp de armatã, în
locul lor înfiinţându-se patru comandamente de regiuni militare.

Experienţa celui de-al doilea rãzboi mondial a scos în evidenţã faptul cã în acţiunile desfãşurate în
condiţiile creşterii calitãţii mijloacelor de luptã şi a mobilitãţii trupelor, rolul artileriei devine din ce în ce
mai important. În acelaşi timp, amploarea mereu crescândã a acţiunilor de luptã impunea sã se realizeze, în
cadrul fiecãrui eşalon, o cantitate de guri de foc corespunzãtoare asigurãrii unui grad de independenţã ridicat
al acţiunilor din ce în ce mai manevriere. În acest context, se impunea creşterea cantitãţii de artilerie din
organica unitãţilor şi marilor unitãţi pentru a le face capabile sã îndeplineascã un volum sporit de misiuni
impuse de lupta modernã şi, totodatã, se impunea crearea a noi unitãţi şi mari unitãţi de artilerie care sã
permitã întãrirea unitãţilor de arme întrunite care îndeplineau misiuni de luptã importante. De asemenea, s-a
conturat necesitatea introducerii în înzestrare a unor noi guri de foc care sã sporeascã posibilitãţile trupelor
de a duce lupta împotriva blindatelor.

Pentru a asigura o conducere competentã a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat

Comandamentul Artileriei ale cãrui sarcini de bazã au constat în: elaborarea concepţiei de organizare şi
întrebuinţare în luptã a artileriei; stabilirea sistemului de pregãtire a cadrelor de artilerie; îndrumarea
instrucţiei şi verificarea capacitãţii de luptã a unitãţilor; întocmirea regulamentelor specifice armei;
asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii.

21
 Comandamentului îi erau subordonate nemijlocit unitãţi şi mari unitãţi de artilerie, instituţii militare
de învãţãmânt cu profil artileristic (Scoala de ofiţeri şi subofiţeri, Centrul de instrucţie al artileriei) şi diferite
formaţiuni (Arsenalul armatei, Fabrica de pulberi, Pirotehnia armatei, Laboratorul de studii şi experimentãri,
Poligonul de trageri al artileriei).

În anii urmãtori, potrivit concepţiei de dezvoltare a artileriei, corelate cu mãsurile de înzestrare cu

tehnicã nouã, s-a acţionat în direcţia constituirii şi întãririi artileriei batalionare, regimentare, divizionare
etc., fapt ce a contribuit la asigurarea caracterului de independenţã al acţiunilor desfãşurate de cãtre aceste
eşaloane.

Regimentul de artilerie divizionar avea în organica sa trei divizioane a trei baterii. Corpul de armatã
avea un regiment de artilerie grea moto compus din trei divizioane.

La data de 28 aprilie 1949, a intrat sub ordinele Comandamentului Artileriei Divizia de artilerie de
rupere, formatã din: Brigada 1 Artilerie Grea cu Regimentele 5 şi 6 Artilerie Grea; Brigada 8 Artilerie Grea
cu Regimentele 14 şi 15 Artilerie Grea; Regimentul 18 Aruncãtoare Moto; Regimentul 12 Artilerie Moto;
Regimentul 23 Artilerie Moto.

Începând din anul 1949, o bunã parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc cu
caracteristici superioare: tunul antitanc cal. 57 mm; tunul regimentar cal. 76,2 mm; tunul obuzier cal. 152
mm; obuzierul cal. 122 mm; aruncãtorul cal. 160 mm şi cel de cal. 240 mm; aruncãtoare proiectile reactive
cal. 130 mm.

În 1961 au luat fiinţã unitãţile de rachete cu diferite destinaţii, a cãror organizare este prezentatã în
figurile de mai jos.

În anii 1956-1965 dezvoltarea economicã a avut înrâuriri asupra capacitãţii de apãrare. Ca rezultat,
artileria a fost dotatã cu armament nou: aruncãtoare de proiectile reactive, rachete tactice şi operativ-tactice,
aparaturã pentru cercetare, executarea tragerii şi legarea topogeodezicã a dispozitivului de luptã al artileriei.
S-au produs noi categorii de muniţii cu efecte superioare. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc
în cadrul tuturor eşaloanelor, începând de la companie la marea unitate. Au intrat în dotare, alãturi de
autotunurile şi tunurile existente, aruncãtoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate.

Eforturile fãcute în direcţia perfecţionãrii armatei au cãpãtat un caracter juridic adecvat prin
adoptarea în 1972 a "Legii privind organizarea apãrãrii naţionale". În contextul general al mãsurilor adoptate
pentru traducerea în viaţã a concepţiei privind apãrarea patriei, a fost întreprinsã o serie de acţiuni care au
dus la perfecţionarea structurii organizatorice a armatei la toate nivelurile. În acest cadru s-au precizat
sarcinile şi atribuţiile Comandamentului Artileriei ca organ de concepţie al Ministerului Apãrãrii Naţionale
privind organizarea, conducerea şi întrebuinţarea în luptã şi operaţie a armei.

Plecând de la considerentul cã, în condiţiile ducerii unor acţiuni de luptã împotriva unui inamic
superior din punct de vedere numeric şi bine înzestrat cu mijloace de luptã moderne, creşterea puterii de foc
a tuturor eşaloanelor cãpãta o importanţã deosebitã, s-a acordat atenţie dezvoltãrii subunitãţilor de artilerie
batalionare şi regimentare, mãririi puterii de foc a artileriei divizionare, de armatã şi din rezerva
comandantului suprem şi dotãrii acestora cu armament corespunzãtor. Un loc însemnat a fost atribuit, în
acelaşi timp, mijloacelor de luptã antitanc, prin constituirea unor subunitãţi şi unitãţi capabile sã acţioneze
împotriva tancurilor performante.

În perfecţionarea structurii organizatorice a artileriei de la toate eşaloanele şi a dotãrii acestora s-a

avut în vedere realizarea unui acord deplin între posibilitãţile mijloacelor din înzestrare şi misiunile pe care
lupta le impunea subunitãţilor, unitãţilor şi marilor unitãţi de arme întrunite. Au fost dezvoltate în mod
armonios toate categoriile de artilerie, ţinându-se seama şi de particularitãţile fizico-geografice ale

22
teritoriului ţãrii. Ca urmare, ponderea artileriei în cadrul marilor unitãţi şi unitãţilor de arme întrunite a
crescut simţitor. Concomitent au fost precizate principiile asigurãrii tehnice cu armament şi muniţii, care şi-
au gãsit reflectarea într-o restructurare a organelor şi formaţiunilor pentru asigurarea cu armament şi muniţii.

În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsã în
domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate,
a mijloacelor de transport şi de luptã, creându-se totodatã condiţiile necesare pentru fabricarea în ţarã a
armamentului complex de artilerie.

Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţarã putem enumera: tunul antitanc cal. 100 mm
Md. 1975 şi Md. 1977; obuzierul cal. 152 mm Md. 1981; tunul obuzier cal. 152 mm Md. 1985; tunul cal.
130 mm Md. 1982; aruncãtorul cal. 82 mm Md. 1977; aruncãtorul cal. 120 mm Md. 1982; aruncãtorul de
proiectile reactive (21 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de
ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) containerizat cal. 122 mm
Md. 1988; tunul de munte cal. 76 mm Md. 1982; aruncãtorul de grenade antitanc A.G.-9 .

2. Artileria românã în contextul reformei militare de dupã 1989

Era post rãzboi rece opune logicii cursei pentru cantitate, logica cursei pentru calitate. Opune logicii
masificãrii forţei pe aceea a demasificãrii ei!

Mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masã, ci al armatelor de calitate. Este mediul
puterii calitãţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. În toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele
decât rãzboiul pânã la cele de rãzboi, factorul uman va continua sã joace un rol esenţial. Semnificativ în
succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la
ostilitãţi. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura Forţelor armate
angajate în luptã, dupã cum se vede, are deja relevanţã.

În aceste condiţii este foarte important ca şi în armata românã sã se conceapã şi sã se punã în operã un
sistem artileristic capabil sã ofere: disponibilitate îmbunãtãţitã, siguranţã mai mare, timp de ripostã redus,
interoperabilitate în NATO, precizie ridicatã, eficienţã sporitã. În contextul noţiunii de "interoperabilitate"
cu sistemele de artilerie din structurile euro-atlantice, artileria noastrã este încã deficitarã în domeniile:
sisteme de conducere şi informaţionale, calibrele armamentului de artilerie şi logistica artileriei (amãnunte
despre aceastã problemã se pot obţine din lucrarea Gl.bg.dr. Eugen POPESCU: "Rolul, misiunile,
întrebuinţarea şi conducerea artileriei din perspectiva integrãrii euro-atlantice a Armatei României", apãrutã
la Editura militarã, Bucureşti, 2002, p.102 şi urm.).

La fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul "artilerie" înseamnã mai mult
decât un simplu tun sau obuzier. Prin artilerie înţelegem sistemele vãzute ca un tot unitar, precum sunt
elementele componente ale unei fiinţe vii: sistemele de supraveghere, recunoaştere şi de determinãri meteo
şi balistice; sistemele de comandã şi control; sistemele de armament şi sistemul de foc; sistemul logistic.

În privinţa dotãrii artileriei cu echipamentele de care este nevoie pentru realizarea capabilitãţilor
aşteptate, este de remarcat cã pentru prima datã, dupã evenimentele din decembrie 1989, Statul Major al
Forţelor Terestre - din iniţiativa şi prin implicarea hotãrâtoare a domnului general locotenent Eugen
BÃDÃLAN - a elaborat CONCEPTIA ÎNZESTRÃRII FORTELOR TERESTRE. Ca parte componentã a
acesteia, Scoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestrã şi Artilerie Antiaerianã "Ioan Vodã" a elaborat
STRATEGIA ÎNZESTRÃRII ARMEI ARTILERIE.

Modernizarea şi achiziţionarea sistemelor de armament de artilerie trebuie sã fie concepute şi

realizate prin prisma principalelor tendinţe conturate în acest sens pe plan mondial şi pentru satisfacerea

23
deplinã a cerinţelor de interoperabilitate, interschimbabilitate şi capabilitate cu structurile similare ale
armatelor statelor membre NATO.

Direcţiile strategice de înzestrare ale artileriei române privesc termene în orizontul anului 2010, 2020
şi, în perspectivã mai îndepãrtatã, pânã în anul 2030.

Pe termen scurt şi mediu (2002-2010) se prevede:

- modernizarea LAROM pentru obţinerea bãtãii de 40-45 km cu lovitura cal. 122 mm şi de 80-100
km cu lovitura cal. 160 mm;

- producerea (achiziţionarea) cel puţin a unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie micã (pânã la 200
km) compatibil cu cele similare din dotarea armatelor statelor membre NATO;

- integrarea sistemului de conducere a focului ACCS-COMBAT;

- introducerea în înzestrare a sistemului de telemetre cu laser pentru determinarea şi transmiterea

coordonatelor şi vitezelor ţintelor pentru conducerea focului artileriei terestre;

- proiectarea şi realizarea obuzierului autopropulsat cal. 155 mm cu bãtaie mãritã;

-achiziţionarea de sisteme meteorologice standard NATO;

- realizarea (achiziţionarea) de sisteme de cercetare şi localizare, selectare şi determinare a ţintelor

standard NATO;

- dotarea cu sisteme antiblindate RAD de generaţia 3 şi 3+;

- achiziţionarea de posturi de observare pe mijloace blindate, dotate cu aparate de vedere pe timp de

noapte cu termoviziune.

Pe termen lung, (în orizontul anilor 2011-2020) se prevede:

- producerea (achiziţionarea) unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie medie (300 km);

- dotarea cu subunitãţi de elicoptere antiblindate standard NATO;

- achiziţionarea de rachete şi avioane de cercetare fãrã pilot pentru artilerie;

- modernizarea muniţiilor pentru calibrele de bazã;

- realizarea de muniţie neletalã.

În acelaşi mod, conform documentului amintit, este abordatã problematica dotãrii şi modernizãrii
artileriei antiaeriene din Forţele Terestre. În orizontul prefigurat de documentele menţionate este avutã în
vedere dezvoltarea capacitãţii artileriei terestre de a realiza atât apãrarea proprie antiaerianã, cât şi apãrarea
sub acest aspect a forţelor militare dispuse în zona de responsabilitate a Marilor Unitãţi şi Unitãţilor pe care
le sprijinã cu foc.

Realitatea de azi ne aratã cã sistemul artileristic, ca toate sistemele militare, va fi redus în efective,
dar mai sofisticat şi mai eficient. În viitor, artileria românã va trebui sã poatã lovi:

24
 - în adâncime, nemijlocit şi circular,

- indiferent de nivel,

- în max. 5 minute,

ţintele sesizate prin oricare din sistemele active de localizare, identificare, determinare şi comunicare
a acestora.

Acum, dupã ce la summit-ul de la Praga am fost invitaţi sã intrãm în NATO, datoria noastrã, a
artileriştilor, este de a sesiza factorii de decizie politico-militarã asupra necesitãţii orientãrii României spre
un stat european puternic, lider în NATO, cum este Marea Britanie, sau Franţa ori Germania şi apoi sã se
procedeze la actualizarea strategiilor de dezvoltare şi înzestrare a armatei noastre (renunţându-se astfel la
politicile eterogene promovate azi în acest sens).

În funcţie de orientarea politico-militarã a statului nostru, structurile militare şi firmele abilitate din
România ar urma sã angajeze un dialog profitabil cu structurile şi firmele din ţara respectivã, pentru
realizarea unor programe comune care sã asigure dotarea Artileriei Armatei României cu sisteme de
armament standard NATO, asigurându-se totodatã un prim pas spre apropierea de ASCA (structurã separatã
în cadrul NATO, compusã din armatele SUA, Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa, având ca scop
principal asigurarea compatibilitãţii şi interschimbabilitãţii între echipamente). În aceastã importantã sarcinã
este implicatã instituţia inspectorului pentru armã, reglementatã recent prin ordinul Statului Major al
Forţelor Terestre, Nr. I 1029 din 10.03.2003.

Instituţia inspectorului pentru armã, conform acestui ordin, este "structura Forţelor Terestre destinatã
proiectãrii şi aplicãrii politicii de dezvoltare a armei (specialitãţii), conducerii procesului de elaborare a
actelor normative specifice necesare organizãrii, coordonãrii, desfãşurãrii şi controlului pregãtirii pentru
luptã şi învãţãmântului militar. (…) Inspectorul pentru armã îl consiliazã pe şeful Statului Major al Forţelor
Terestre în problemele ce privesc politica de dezvoltare şi managementul resurselor, având acces în toate
marile unitãţi (unitãţile) de armã din Forţele Terestre şi în cele în care existã structuri din arma respectivã".
Pe baza acestui document, Comandantul Scolii de Aplicaţie pentru Artilerie Terestrã şi Artilerie Antiaerianã
"Ioan Vodã" are competenţã în urmãtoarele domenii: managementul resurselor umane ale armei artilerie;
elaborarea doctrinei artileriei şi a manualelor pentru luptã; înzestrarea cu sisteme de artilerie, echipamente şi
materiale; cercetarea ştiinţificã aplicativã în artilerie; relaţiile internaţionale ale Scolii şi Unitãţilor de elitã
ale artileriei precum şi promovarea artileriei în mediile de informare în masã.

 Vanatori de munte:
Sunt specialitatea militara din compunerea Fortelor Terestre pregatita pentru a desfasura operatii
independent si in cooperare cu celelalte forte, in teren muntos-impadurit, pe directii si in raioane greu
accesibile, in orice conditii de timp si anotimp.

La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr. 294, a decis ca Scoala
Militară de Schiori din Bucuresti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte",
organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanti.

Această decizie se impunea cu strigentă deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului
1916, au demonstrat fără putere de tăgadă că lipsa trupelor de vânători de munte a reprezentat un serios
handicap pentru obtinerea sucesului în campanie. Din acea zi, în cazarma Regimentului 4 Rosiori Cotroceni
- Bucuresti, au început să se adune viitorii vânători de munte, recrutati din întreaga armată.

25
 În primul război mondial, Trupele de vânători de munte au participat la apărarea Moldovei cu Corpul
Vânătorilor de Munte, care în functie de misiuni, a avut în compunere 3-4 batalioane de vânători de munte si
o companie de mitraliere. La 3 decembrie 1916,, vânătorii de munte si-au început marsul pe jos spre
garnizoana Târgu Neamt, au parcurs aproape 500 de km. Si au ajuns la destinatie la 3 ianuarie 1917, fiind
întâmpinati cu bucurie de populatia si de oficialitătile orasului. Pe 9 ianuarie 1917, printr-un alt Ordin al
Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de
Munte organizat pe 5 companii de puscasi, 2 companii de mitraliere si o sectie de transmisiuni.

În perioada ianuarie-iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit pentru ducerea luptei în teren muntos
- împădurit.

Ordinul de luptă s-a primit în ziua de 8 august 1917. Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu,
Batalionul de Vânători de Munte a intrat în ziua de 11 august în luptele de la Ciresoaia si Cosna. Astfel a
început botezul focului pentru vânătorii de munte, urmat de o victorie prestigioasă. În primul război
mondial, vânătorii de munte si-au demonstrat vitejia si spiritul de sacrificiu la Târgu Ocna, Ciresoaia,
Vrânceanu si Oituz. Concluziile dureroasei experiente a primului război mondial, au fost valorificate cu
succes în perioada interbelică, acordându-se un mare interes pregătirii trupelor specializate pentru lupta în
teren muntos-împădurit.

În anul 1923 s-au înfiintat primele două mari unităti de vânători de munte- D.1 V.M. la Brasov si D.
2 V.M. la Bistrita. Pozitia acestora în cadrul sistemului militar românesc s-a consolidat, s-au pus bazele
instructiei la munte si s-au adoptat norme, reguli si principii privind lupta în munti.

În anul 1937 din cele două divizii de 3 munte s-au constituit Bg. 1,2 si 3 Mx. Munte, cărora li s-a
alăturat Bg.4 Mx. Munte, înfiintată în anul 1939. Acoperirea frontierei de nord a României si participarea la
cel de-al doilea război mondial în cele două campanii militare din est si din vest, a constituit examenul cel
mai dur din întreaga istorie a trupelor de munte. Drumul lor a însemnat parcurgerea unui spatiu de peste
3000 de km. adâncime, din România până în Kuban si din Kuban până în Cehoslovacia. Spatiul parcurs a
însemnat tranzitarea prin luptă a teritoriilor a 7 state, aflându-se permanent în primul esalon, acolo unde
situatia era grea si uneori fără scăpare.

În al doilea război mondial, vânătorii de munte au participat atât pe frontul de Est cât si pe cel de
Vest, cu CORPUL VÂNĂTORILOR DE MUNTE, organizat pe 4 Divizii de Munte, fiecare organizată
astfel: 6 B.V.M.; 2 B. SKI; 2 Dn. T.M.; 1 Dn. Ob. M.; 1 Cp. Trs.; 1 Esc. Călări; 1Cp. A.T.; 1 Cp. Pol. Mil.;
1 Cp. A.A. Al doilea război mondial încheiat la 12 mai 1945 a costat viata a 74.208 vînători de munte, ale
căror morminte se găsesc presărate pe tot drumul de luptă, din nordul României, în Bucovina, Basarabia,
Ucraina, Crimeea, Caucaz, Moldova, Transilvania, Ungaria si Cehoslovacia, dovedind lumii întregi că au
fost trupe de elită ale Armatei Române.

După cel de-al doilea război mondial, a urmat o perioadă mult mai grea pentru vânătorii de munte,
confruntarea cu un adversar mult mai puternic, "aliatul sovietic" care îsi propusese lichidarea acestor trupe
de elită. În perioada 1946 - 1961, trupele de vânători de munte au fost restructurate, ajungându-se la 14
aprilie 1961, la desfiintarea si ultimei structuri de Vânători de Munte, Bg. 2 V.M. Însă, în anul 1964 la 14
octombrie, prin ordin al Ministerului Apărării Nationale s-a reînfiintat Bg. 2 V.M. În perioada 1964 - 1969
au mai fost înfiintate Bg. 1V.M., Bg. 4 V.M., Bg. 5 V.M., iar în perioada 1990 - 1991, Bg. 7 V.M. si Bg. 61
V.M. Fiecare brigadă de vânători de munte avea în structura sa câte: 2 - 3 B.V.M.; 1 Dn. T.M. sau obuziere;
1Cp. Cc.; 1 Cp. Ge.; 1 Cp. Trs.; 1 Cp. N.B.C. si o Bt. Art. A.A. - mixtă.

1. Misiunile ce le pot îndeplini

Având în vedere că 1/3 din teritoriul ROMÂNIEI este teren muntos - împădurit, batalioanele si
brigăzile de vânători de munte sunt structuri militare specializate în ducerea actiunilor în teren muntos -

26
împădurit, actionând în subordinea Corpului de armată de arme întrunite. Ele duc actiuni de luptă ofensive
sau de apărare, atât independent, cât si-n cooperare cu alte trupe, în teren muntos - împădurit, greu accesibil,
acolo unde celelalte arme nu pot actiona.

În apărare, structurile de vânători de munte pot actiona pentru:

-apărarea unei localităti montane sau grup de cabane;

-apărarea unor puncte obligate de trecere, trecători sau depresiuni intramontane;

-apărarea unor lucrări de artă (baraje hidrotehnice, viaducte, tunele, etc.)

De asemenea prin actiuni de hărtuire permanentă (pericole tip "comando") asupra inamicului ce duce
actiuni ofensive în zona montană, îi poate fractiona dispozitivul , perturba logistica actiunilor si chiar îi
creează o stare de nesigurantă în zona respectivă, ducând la scăderea gravă a moralului trupelor.

În lupta ofensivă, trupele de vânători de munte prin actiuni independente sau în cooperare cu
celelalte trupe, pot:

-elibera localităti si grupuri de cabane;

-deschide trecători principale;

-cuceri noduri orografice si lucrări de artă;

-duce actiuni de hărtuire a inamicului în scopul fractionării dispozitivului său si scăderii moralului.

2. Înzestrare

Unitătile de vânători de munte sunt înzestrate cu armament si tehnică de luptă moderne, produse de
industria militară de apărare românească, astfel:

-tehnică blindată: M.L.V.M.; M.L.I. - 84 SAU T.A.B. - 71 M.;

-armament de infanterie: Puscă automată 5,45 mm; Md. 1986; Puscă mitralieră md. 1964; Pistol
mitralieră Md. 1963; Puscă semiautomată cu lunetă Md. 1964; Mitralieră de companie Md. 1966 si
A.G.A.T. - 7;

-armament de artilerie: A.G. - 9; Tun 76 - M.; Ob. 98 M.; Ar. 82 mm; Ar.120 mm;

-mitraliere 145 MM PE m.l.v.m. si pe Mitr. A.A.;

-instalatie "MALIUTKA" pe M.L.I. - 84;

-statii de transmisiuni: R. 1030 si "PANTHER - 2000".

3. Cooperare militară internatională

În perioada 1995 - 2001, trupele de vânători de munte au desfăsurat exercitii de instruire în comun la
nivel pl. - Cp., cu forte speciale din armatele următoarelor state: S.U.A., Marea Britanie, Grecia, Olanda,
Turcia, Franta si Italia, făcându-se un schimb util de cunostinte privind ducerea actiunilor de luptă în teren

27
muntos - împădurit, procedeele tehnice de escaladare a masivilor muntosi cât si a salvării rănitilor din
abrupturi montane.

Pentru misiuni PfP / NATO, avem 1 Cp. V.M. - S.A.R. de la B. 21 V.M., care poate executa la ordin
misiuni de căutare si salvare a accidentatilor în zonele montane.

În urma procesului de restructurare, în anului 2001, trupele de vânători de munte se prezintă cu

următoarele structuri: Bg. 61 V.M.; B. 28 V.M. / Bg. 230 I.M. si Scoala de Aplicatie pentru Vânători de
Munte având în subordine Bz. 4 Instr V.M.

 Tancurile:
Reprezinta forta principala de izbire a Fortelor Terestre rezultata din imbinarea proprietatilor
specifice: puterea de foc, mobilitatea si capacitatea de manevra, posibilitatile ridicate de protectie a
personalului impotriva efectelor armamentului clasic si a armelor de distrugere in masa, capacitatea
de a influenta decisiv moralul inamicului.

Întrevăzând marile posibilităţi ale tancului, România a fost printre primele

ţări din sud-estul Europei care s-a orientat spre înzestrarea armatei cu tehnică
blindată, această nevoie fiind privită ca izvorând din condiţiile de ordin
politico-strategic şi nu pentru a fi la „moda” zilei. Pentru realizarea acestui
scop, un moment cu profunde semnificaţii

pentru istoria armei tancuri în armata română o constituie înfiinţarea primului batalion de care de luptă.
Data constituirii acestuia este incertă. În unele documente de arhivă este semnalată ziua de 1 august 1919,
în altele cea de 1 octombrie 1919. Acest prim batalion de care de luptă, cu garnizoana în Mihai Bravu, a
constituit de fapt şi prima „subunitate şcolară” a noii arme intrate în dotarea armatei române.

Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi
un batalion de care de luptă, lucru consfinţit de contractul încheiat de guvernul român cu cel francez, privitor
la achiziţionarea unor care de luptă noi. De altfel, pe la jumătatea lunii iulie 1919, comisia de recepţie a
carelor de luptă, aflată la Paris, raporta Ministerului de Război că, „a încheiat operaţiunile de receptare a
materialului blindat şi auxiliar necesar înfiinţării primului batalion de care de asalt”.
La scurt timp după înfiinţarea batalionului, constatându-se că terenul de instrucţie de la Mihai Bravu
nu era propice desfăşurării instrucţiei, fiind aproape complet desfundat, inexistenţa unei şosele de acces, dar
şi greutăţile existente în cazarea oamenilor (spaţiul insuficient asigurării funcţionării atât a şcolii, cât şi a
unităţii operative), s-a propus ca subunitatea de tancuri să fie mutată într-o altă garnizoană. Generalul Ion
Răşcanu, ministru de război în acea perioadă, vizitând batalionul şi „constatând starea de lucru mai sus
expusă, ordonă ca aceasta să-şi schimbe reşedinţa la Târgovişte, în cazarma regimentului 10 Roşiori”. La 4
decembrie 1919, batalionul a început deplasarea către Târgovişte, iar la 6 decembrie, ca urmare a măsurilor
organizatorice adoptate de comanda subunităţii, acesta era instalat în noua cazarmă.
Dacă avem în vedere nivelul de dezvoltare atins de arma tancuri în armatele ţărilor occidentale şi
nevoile operaţionale reale ale armatei României Mari, existenţa doar a unui batalion de care de luptă era cu
totul insuficientă. Drept urmare începând cu data 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25
decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea
Batalionului Carele de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă. Garnizoana noii unităţi a fost stabilită în
oraşul Târgovişte.
Regimentului Carelor de Luptă i-au revenit atribuţii sporite, atât în ceea ce priveşte instrucţia
tanchiştilor cât şi desfăşurarea instrucţiei în comun cu celelalte arme. Aceasta a impus ca în martie 1928 să

28
se înfiinţeze în cadrul unităţii „biroului instrucţiei”, care avea ca atribuţii: studierea şi pregătirea directivelor
generale pentru mersul instrucţiei în corp; studierea şi pregătirea aplicaţiilor pe hartă şi în teren pregătirea
programului diferitelor trageri cu tot armamentul regimentului, urmărirea şi semnalarea la timp a modului
executării programului de instrucţie de către unităţi.
În luna mai a anului 1929 Regimentul Carelor de Luptă a trăit un moment înălţător: primirea
Drapelului de luptă. Festivitatea a avut loc la Târgovişte, în curtea cazărmii regimentului, în prezenţa
întregului efectiv al unităţii. Cu această ocazie, comandantul s-a adresat militarilor tanchişti, chemându-i să
păstreze cu cinste şi onoare Drapelul de luptă al unităţii şi să-l apere cu preţul sacrificiului suprem.
În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de luptă moderne, importate din
Cehoslovacia. Ca urmare a sporirii numărului de tancuri, în organica regimentului a apărut şi cel de-al treilea
batalion, atât acesta cât şi celelalte primind denumiri în raport cu materialul din dotare şi anume; Batalionul
1 Care de Luptă „Renault”, Batalionul 2 Care de Luptă „R2” (România 2) şi Batalionul 3 Care de Luptă
„R2”, carele de luptă R.2 erau fabricate în uzinele Skoda din Cehoslovacia.
Evoluţia structurilor de organizare, acumulările şi transformările calitative care au loc în cei 20 de
ani de existenţă a armei şi noile realităţi politico-militare europene au determinat factorii de decizie ai
conducerii militare superioare a ţării să aprecieze că sunt condiţii că se impune înfiinţarea unor noi
formaţiuni de care de luptă în armata română. Evaluările făcute aveau la bază, pe de o parte, posibilitatea
economico-financiară a statului român în perioada 1930-1940, precum şi un plan de reorganizare a armatei
întocmit odată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcţie de şef al Marelui Stat Major, la 1 decembrie
1933. O primă încercare de a dezvolta arma tancuri în armata română s-a făcut prin „legea cu privire la
stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei”, raport din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când Ion Antonescu
semna raportul ce însoţea „Instrucţiunile pentru motorizarea armatei”, document de o excepţională valoare
pentru crearea unor noi unităţi şi mari unităţi de care de luptă în armata română şi înzestrarea lor cu tehnică
de luptă modernă. Prin aplicarea noii legi urma să se înfiinţeze încă patru noi regimente de care de luptă. În
realitate însă, a fost înfiinţat doar Regimentul 2 Care de Luptă, la 1 noiembrie 1939, cu garnizoana la Târgu
Mureş.
Dezvoltarea greoaie a tancurilor ca armă în Armata României Mari a avut atât cauze economice cât
şi dispunerea între adepţii liniei conservatoare, susţinători frecvenţi ai menţinerii vechilor structuri
organizatorice ale armatei, şi cei ai reformelor şi înnoirilor, reprezentaţi, din păcate, destul de firav în
Consiliul Superior al Armatei. Un exemplu în acest sens este acela al şedinţei Consiliului din 30 septembrie
1938 când, deşi problema în discuţie era aceea a accelerării noţiunii de motorizare a armatei române, au fost
şi persoane care au susţinut cu tărie menţinerea vechilor structuri şi a genurilor de arme tradiţionale, aşa cum
fuseseră ele organizate şi înzestrate într-o perioadă istorică deja depăşită.
Perfecţionarea structurilor de organizare a carelor de luptă a continuat, totuşi ca parte integrantă a
amplului proces de reorganizare şi modernizare a trupelor de uscat, ca s-a amplificat în preajma celui de-al
doilea război mondial; el este legat de înfiinţarea, în luna octombrie, a Brigăzii 1 Motomecanizate, prima
mare unitate de acest gen din istoria armatei române.
În timpul campaniei din 1941, trupele de blindate au acţionat conform doctrinei germane, ca unite de
şoc, înregistrând succese semnificative în luptele pentru eliberarea Basarabiei. După ce au fost subordonată
Armatei 4 română şi angajată în operaţia de cucerire a Odesei, trupele de tancuri au fost folosite pe
subunităţi, în sprijinul trupelor de infanterie. Deoarece militarii români nu erau instruiţi în acest tip de luptă,
deseori tancurile au rămas fără sprijin apropiat, fapt ce a dat posibilitatea vânătorilor de tancuri sovietici să
acţioneze nestânjenit. Ca urmare, trupele au suferit pierderi importante în materiale, ceea ce au diminuat
semnificativ capacitatea de luptă.
Pe parcursul operaţiilor desfăşurate pe frontul antisovietic, trupele de blindate au cunoscut mai multe
transformări, atât ca structură cât şi dotare astfel :

1. Cu puţin înainte de bătălia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creată câte o companie
de care de luptă mijlocii formată din câte 11 tancuri T-3 şi T-4.
2. La 28 octombrie 1943 s-a votat legea pentru reorganizarea forţelor armate care prevedea, printre
altele, şi organizarea trupelor de tancuri.
3. La 1 noiembrie 1943, s-a creat Comandamentul Trupelor Motomecanizate, organism însărcinat cu

29
 coordonarea şi conducerea trupelor motomecanizate din armata română. A fost creată o dublură a
Diviziei 1 blindată, numită Dvizia 1 blindată-instrucţie, dotată cu tehnică de luptă de provenienţă
germană.

Odată cu sporirea numărului de subunităţi şi efective şi organizarea de noi unităţi, începând cu 26

aprilie 1944, Divizia 1 blindată este numită Divizia 1 blindată
”ROMÂNIA MARE”.
Situaţiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchiştii români au fost la Stalingrad, unde Divizia
1 blindată a fost efectiv decimată şi în timpul luptelor defensive din Moldova desfăşurate între 19 – 23
august 1944. După încetarea stării de război cu U.R.S.S. divizia a primit ordin să se retragă spre sud, însă, la
fel ca multe alte unităţi militare româneşti, ea a fost capturată aproape în întregime de trupele sovietice în
intervalul dintre 24 august- 1 septembrie.
În urma protocolului secret româno-sovietic semnat la 26 octombrie 1944, armata română a fost
obligată să desfiinţeze o serie de comandamente, mari unităţi şi unităţi, printre ele s-a numărat şi Divizia 1
blindată „ROMÂNIA MARE”.
După înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, procesul de transformare a armatei
române, început chiar de la 23 august 1944, a intrat într-o nouă fază. Din păcate, timp de aproape un
deceniu, evoluţia armatei a fost marcată strict de directivele venite de la Moscova şi de prezenţa trupelor
sovietice pe teritoriul României.
Transformările din interiorul armatei în perioada cuprinsă între începutul anului 1948 şi anul 1968 nu
au cuprins numai structurile de conducere existente la nivel central. Ele au fost prezente în întregul organism
militar, manifestându-se, în egală măsură, şi în organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, procese în care
dominaseră, timp de aproape un deceniu, concepţiile sovietice. Astfel, numai la unităţile subordonate
Comandamentului Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate au fost distribuite şi tipărite în anul 1953, de
către Marele stat Major, un număr de 895 de broşuri sovietice privind lupta (operaţia) de apărare şi ofensivă
a armatei, instrucţiuni generale asupra tancurilor şi a proprietăţilor tehnice şi de luptă etc. Totodată, printr-un
referat asupra problemelor în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului de Tancuri,
se solicitau diferite materiale pentru pregătirea cadrelor, desfăşurarea instrucţiei şi asigurarea tehnică de
specialitate, arătându-se că: „… mai urgent decât toate este însă obţinerea de materiale vechi necesare
formării cadrelor pentru învăţarea noului material şi al literaturii sovietice de specialitate (tancuri şi
autotunuri)”.
Analizând întreaga perioadă 1945-1989 se poate spune că arma tancuri a cunoscut în armata română
o evoluţie pozitivă şi că aceasta a reprezentat, cel puţin până acum, etapa de maximă dezvoltare a trupelor
române de tancuri, prin amploarea organizatorică specifică, cantitatea materialului, capacitatea industriei
autohtone de apărare de a produce tancuri, baza materială de instrucţie, cheltuielile materiale alocate
procesului de instruire a militarilor tanchişti.
Evoluţia postbelică a tancurilor în armata română a stat sub semnul unor determinări de natură
obiectivă şi subiectivă, provenind din mediul politic, economic, ideologic şi militar. Dintre acestea se
detaşează însă ca însemnătate: înregimentarea mai întâi totală, apoi parţială a doctrinei şi strategiei militare a
României la doctrina şi strategia militară a Tratatului de la Varşovia; tendinţele care s-au manifestat pe plan
mondial în dezvoltarea armei tancuri; evoluţia economiei româneşti în general şi în special a industriei
acesteia; trecerea la producerea de tancuri şi alte blindate, în cadrul creării şi dezvoltării industriei naţionale
de apărare; insuficienta încredere a conducerii politice a statului român în loialitatea aliaţilor din cadrul
Tratatului de la Varşovia; ambiţia politică a conducătorilor ţării, în special după 1965.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice a culminat din punct de vedere militar cu
integrarea ei în blocul Tratatului de la Varşovia, această nouă situaţie având profunde repercusiuni, prin
faptul că armata română a trebuit să accepte şi să adere la doctrina şi strategia militară a blocului în care
fusese integrată de puterea comunistă. De fapt, la început complet, iar apoi într-o măsură mai mică, doctrina
şi strategia militară a întregului bloc comunist nu au reprezentat altceva decât însuşirea în totalitate, fără
rezerve, a tezelor şi principiilor doctrinare şi strategice sovietice. Chiar dacă acestea aveau în vedere, la
început, între altele, faptul că forma de bază şi principală a acţiunilor militare într-un viitor război va fi
ofensiva desfăşurată cu mase mari de tancuri şi cu întrebuinţarea armei nucleare, statele membre ale

30
Tratatului au fost nevoite să le accepte.
Evoluţia tancurilor în armata română a cunoscut însă şi influenţe venite din evoluţia blindatelor pe
plan internaţional. Acestea s-au manifestat atât sub aspect cantitativ prin proporţionarea permanentă a
numărului de tancuri din înzestrarea armatei în raport cu media numărului de tancuri existente în state de
mărime comparabilă, dar, mai ales, prin îmbunătăţirea constantă a calităţii lor, chiar dacă insuficienţa
resurselor nu a permis niciodată României să deţină tancuri din ultima generaţie. Practic, poate spune că
tancurile au evoluat în armata română pe coordonatele tendinţelor care s-au manifestat permanent în evoluţia
armei pe plan mondial. Aici trebuie, neapărat, subliniată capacitatea dovedită a proiectanţilor, inginerilor şi
tehnicienilor români de a pune în practică, după 1977, într-un timp scurt, programul românesc de producere
a tancurilor, program dezvoltat continuu.
Izolată parţial de celelalte state din blocul comunist după intervenţia acestora în Cehoslovacia,
România, sub conducerea sa politică, a trecut la un program de dezvoltare în plan structural, organizatoric şi
de înarmare fără precedent, accentul punându-se pe înfiinţarea unor noi mari unităţi mecanizate şi de tancuri
pe cele mai expuse direcţii strategice şi pe producerea mijloacelor destinate apărării armate a ţării în
industria românească. Primul semnal că statul român nu ar sta cu braţele încrucişate în cazul unei agresiuni a
fost dat de conducerea politică a ţării prim măsurile luate în plan militar. În acest sens, printre măsurile luate
imediat sau la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei a fost şi aceea de a se înfiinţa noi mari unităţi şi
unităţi, iar altele să fie redislocate pe principalele direcţii ameninţate în cazul unei agresiuni armate. Procesul
a inclus şi înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei româna, Divizia 57 Tancuri
Momentul de criză din 1968 a declanşat, de asemenea, un proces ambiţios de creare a unei doctrine
naţionale de apărare, având drept concept fundamental „apărarea patriei de către întregul popor”. Pentru
operaţionalizarea unui asemenea concept strategic, în 1968 a apărut nevoia urgentării creării unei industrii
proprii de apărare a României, pentru fabricarea nu numai a armamentului uşor de infanterie, ci şi a tunurilor
pentru artilerie, a tancurilor, transportoarelor blindate, avioanelor şi elicopterelor, precum şi a muniţiei
aferente.
Concomitent cu începerea producţiei în serie a tancului românesc, la sfârşitul anilor ”70 şi începutul
anilor ”80 România a importat, într-un număr mic, tancul mijlociu T – 72 din Uniunea Sovietică, unul din
cele mai performante tancuri din acea perioadă din Europa.
Între anii 1987 şi 1988, într-un timp extrem de scurt, s-a reuşit proiectarea şi realizarea prototipului şi
a unei serii mici de 5 bucăţi a tancului românesc TR – 125 (P 125). Acesta îngloba cele mai noi realizări ale
experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare aflată în perioada de apogeu. Este
demn de remarcat că, pe acest tanc, s-au montat cale mai moderne echipamente care erau în curs de
experimentare sau asimilare în fabricaţie de industria românească: tunul calibru 125 mm, mecanismul de
încărcare automată a tunului, telemetru laser, calculator balistic, luneta pentru tragerile cu noul tun, noul
proiector de tip L – 2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser, cu fascicule electromagnetice, de
lansare a grenadelor fumigene şi altele. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de
muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.
Procesul de reformă a organismului militar al României declanşat după anul 1990 a avut consecinţe
multiple asupra evoluţiei armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului
tancurilor, sub influenţa tendinţelor în materie de organizare şi înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele
mai dezvoltate armate ale lumii.

 Rachetele si artileria antiaeriana:

Au misiunea principala apararea antiaeriana a Fortelor Terestre, destinata pentru descoperirea si
nimicirea mijloacelor aeriene a inamicului.

31
În cronica marilor tradiţii ale armatei române, artileriştii şi rachetiştii
antiaerieni înscriu incontestabile şi nemuritoare fapte de arme închinate
patriei şi fiinţei neamului românesc. Dacă ţara s-a păstrat prin lupta eroică a
fiilor ei, prin conştiinţa datoriei şi virtuţilor lor, probate în momente de
cumpănă ale istoriei naţionale, avem sentimentul tonic al

certitudinii că artileriştii şi rachetiştii antiaerieni n-au fost niciodată mai prejos.

Ca arma, artileria si rachetele antiaeriene reprezinta produsul secolului trecut si, ca urmare, istoria sa de
noua decenii de existenta, în care cuvântul de ordine a fost “ mentinerea linistii aeriene a tarii” , prezinta
sub diferite forme, evolutia de ansamblu a artei militare si tehnicii consemnata în aceasta perioada pe plan
national si international. Evolutia este reflectata, în cazul de fata, prin înbogatirea continua a
caracteristicilor tehnico-tactice ale mijloacelor de lupta specifice si a procedeelor de întrebuintare în lupta.

Ziua de 15 august 1916 – zi în care s-au pus temeliile unei arme de mare viitor, a fost un început
firesc, cu nimic diferit de orice început, dar care a generat o bogată tradiţie de luptă şi o evoluţie
semnificativă.
Apariţia în anul 1916, în structura armatei române a primelor entităţi specializate în lupta contra
aeronavelor a consemnat, în mod firesc, apariţia artileriei antiaeriene ca gen de armă de sine stătător, cu rol,
misiuni şi structură specifice. Acest moment deosebit a fost concretizat la 15 august 1916 (deci, acum 85 de
ani) prin înfiinţarea Corpului Apărării Antiaeriene, compus din 6 baterii de tunuri cal. 75 mm, o baterie de
tunuri cal. 57 mm, 2 secţii de mitraliere aa, 12 secţii de proiectoare şi 22 posturi de observare.
Destinaţia unităţii înfiinţate la acea dată era apărarea Bucureştiului. Dezvoltarea acestei arme este
incontestabil legată de folosirea în luptă a mijloacelor de atac din aer şi, implicit, de nevoia apărării
împotriva acestora. Aceasta este explicaţia ascensiunii rapide a artileriei şi rachetelor antiaeriene,
materializată în întărirea cu mijloace noi, a Corpului Apărării Antiaeriene, stabilirea obiectivelor militare şi
civile care să fie apărate antiaerian, repartizarea mijloacelor în funcţie de importanţa strategică a “punctelor
sensibile”, cum erau denumite centrele populate, fabricile, podurile şi alte obiective de interes deosebit.
Cronica evoluţiei armei, de la înfiinţare şi până în prezent, este presărată cu numeroase pagini de
eroism, de numeroase fapte de arme ale artileriştilor şi rachetiştilor antiaerieni, care au ştiut să transforme
misiunea de apărare antiaeriană a obiectivelor într-o datorie sfântă şi nobilă.
Vor rămâne adânc întipărite în Cartea istoriei naţionale eroicele lupte angajate de artileria
antiaeriană, alături de întreaga armată română, în anii Primului Război Mondial, în Capitală şi împrejurimi,
pe Valea Prahovei, în Dobrogea, în Braşov, Turnu Severin, în aprigele bătălii ale Campaniilor din est şi vest.
Nu trebuie să uităm niciodată galeria oamenilor iluştrii care au dăruit armei, invenţii de nivel european, au
îmbogăţit teoria şi arta militară românească, între care un loc de cinste îl ocupă generalii Ion Bungescu,
Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei, de al căror nume se leagă apariţia primelor tunuri antiaeriene din armata
română şi primul aparat de conducere a focului românesc.
Ulterior, pe măsura clarificărilor conceptuale şi în raport cu evoluţia continuă a mijloacelor antiaeriene şi a
principiilor de întrebuinţare ăn luptă a acestora, s-a fundamentat concepţia de apărare antiaeriană, aflată
permanent ăntr-o continuă perfecţionare şi adaptare la evoluţia şi realităţile războiului.
Marea conflagraţie mondială dintre anii 1939 – 1945 a determinat mutaţii profunde în domeniul organizării,
înzestrării şi întrebuinţării în luptă a artileriei antiaeriene, determinate fiind evoluţia şi rolul din ce în ce mai
importante ale mijloacelor aeriene ale adversarului în realizarea scopurilor războiului. Astfel, în această
perioadă, unităţile de artilerie antiaeriană aveau în dotare tunuri antiaeriene de calibru mijlociu (88 şi 75
mm), de calibru mic (40, 37, 25 şi 20 mm) şi mitraliere antiaeriene. Faptele de arme ale artileriştilor
antiaerieni în timpul celui de-al doilea război mondial au reprezentat o pagină remarcabilă în cartea marilor
tradiţii ale neamului nostru.
În perioada postbelică a continuat procesul de modelare a concepţiei privind apărarea antiaeriană, ţinându-se
cont de mutaţiile survenite în teoria şi practica confruntării “aerian / antiaerian”. În anul 1949, se trece la o

32
nouă organizare a apărării antiaeriene, se formează noi unităţi de apărare antiaeriană, creşte numărul
obiectivelor apărate antiaerian.
În anul 1959, se înfiinţează prima unitate de rachete antiaeriene, destinată să apere antiaerian municipiul
Bucureşti, iar perioada următoare este marcată de profunde transformări organizatorice, de regândirea
principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) a marilor unităţi şi unităţilor, de reanalizare a conducerii
acţiunilor de luptă, centralizat şi independent, în strânsă cooperare cu aviaţia şi radiolocaţia.
După aprecierile specialiştilor militari, un viitor război, va fi mult mai complex decât cele anterioare datorită
performanţelor sporite ale armamentului şi tehnicii de luptă moderne. Indiferent de natura conflictului,
statele implicate vor folosi, de regulă, toate categoriile de forţe ale armatei, în cadrul cărora mijloacelor de
ameninţare aeriană şi de ripostă antiaeriană le vor reveni un rol deosebit de important.
Chiar în contextul geopolitic fundamental modificat al anilor 2000, considerăm că principiile apărării
antiaerien vor rămâne în parte neschimbate, păstrându-şi valabilitatea actuală. Apărarea antiaeriană va
continua să constitiue parte componentă a ripostei armate, a războiului de apărare a ţării împotriva oricărei
agresiuni aeriene şi, totodată, a suveranităţii statului în acest spaţiu.
Orientarea generală a evoluţiei ripostei antiaeriene în perspectiva anilor 2000 este determinată, în special, de
prognoza cursului ascendent al ameninţării aeriene, pornindu-se de la imperativul de a contracara fiecare
plus de eficacitate pe care l-ar înregistra mijloacele şi procedeele de a atac aerian.
De aceea, viitorul sistem al apărării spaţiului aerian, în cadrul căruia artileria şi rachetele antiaeriene se
identifică prin structura, înzestrarea, conducerea şi posibilităţile de luptă specifice acestora, are la bază
cerinţele şi necesităţile tuturor sistemelor de conducere şi logistice.
Gen de armă de bază al subsistemelor armelor active (de neutralizare şi nimicire) din cadrul sistemului
integrat al apărării spaţiului aerian, artileria şi rachetele antiaeriene constituie o componenetă cu organizare
şi funcţionalitate specifice.
Acest gen de armă are şi va avea ca misiune principală combaterea şi nimicirea mijloacelor de cercetare şi
lovire ale adversarului aerian pe căile apropiate şi nemijlocite de acces către obiectivele apărate antiaerian,
înainte ca acestea să-şi îndeplinească misiunea. În perspectivă, se are în vedere extinderea posibilităţilor de
combatere şi nimicire a mijloacelor adversarului aerian pe căile îndepărtate ca urmare a înzestrării cu
complexe de rachete antiaeriene multicanal, cu bătaie mare, care vor permite combaterea rachetelor balistice
tactice şi de croazieră, cu suprafeţe mici de reflexie şi viteze foarte mari.
Dotarea cu tehnică de luptă moderne, regândirea principiilor de întrebuinţare în operaţie (luptă) în
consonanţă cu modificările impuse de evoluţia mijloacelor aeriene, precum şi creşterea eficienţei acţiunilor,
vor fi reperele dezvoltării artileriei şi rachetelor antiaeriene acum, la cumpăna dintre milenii, dar şi în
perspectivă. Prin reorganizările în curs de desfăşurare se va asigura modernizarea acestui gen de armă, cu o
bogată şi îndelungată tradiţie în armata noastră.
Este cert că rolul artileriei şi rachetelor antiaeriene va creşte, dată fiind trăsătura defensivă a doctrinei
militare româneşti şi calitatea strict defensivă a mijloacelor antiaeriene. Caracteristicile de bază ale noilor
mijloace vor viza creşterea eficacităţii, protecţiei împotriva contraacţiunii radioelectronice, timp mic de
reacţie, mobilitate şi stabilitate în lucru în orice condiţii de timp şi starea a vremii.

 Structurile de comunicatii si informatica:

Sunt destinate realizarii si mentinerii comunicatiilor Fortelor Terestre cu ajutorul mijloacelor tehnice
specifice, automatizarii actului de comanda si asigurarii securitatii sistemelor respective.

- Informatica

În traditia armatei noastre este ca momentul de constituire a primei structuri organizatorice apartinând unei
arme sau specialităti militare să fie sărbătorit ca zi a acesteia.

01 septembrie 1963 marchează momentul de aparitie în armata română a unui nou domeniu care, în
timp s-a constituit în serviciul informatică si ACT.

33
 Actul de nastere a acestuia îl reprezintă înfiintarea, în cadrul Directiei Generale a Înzestrării a Grupei
de automatizare.

Sărbătorim astăzi 38 de ani de existentă în armata noastră a unor structuri specializate în domeniul
informaticii si automatizării conducerii.

Dinamismul domeniului a făcut ca în decursul a 38 de ani de existentă structurile organizatorice să se

modifice treptat astfel încât să fie în deplină concordantă cu sarcinile ce urmau să fie îndeplinite.

Evolutia structurilor organizatorice este marcată calendaristic de transformări succesive ale Grupei de
automatizări precum si de înfiintarea unor noi unităti de informatică.

Momentele semnificative care au marcat o evolutie evidentă a structurilor de informatică le reprezintă

transformarea la 01 martie 1970 a Statiei Centrale de Calcul în Centrul de Calcul al M.Ap.N, ca organ de
executie si înfiintarea la 15 iulie 1971 a Directiei Mecanizare si Automatizarea Conducerii Trupelor, ca
organ de conceptie în domeniu al Marelui Stat Major si care preia în subordine Centrul de Calcul al
M.Ap.N.

Noii structuri i-au revenit, cu precădere sarcini privind:

a) elaborarea conceptiei unitare de introducere a sistemelor informatice în M.Ap.N (30 septembrie

1973);

b) înfiintarea structurilor organizatorice subordonate Marelui Stat Major pentru punerea în aplicare a
acesteia astfel:

- 1975 Centrul de Calcul al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului;

- 1977 Centrul de Calcul al Marinei Militare.

Sarcina realizării aplicatiilor informatice pentru trupele de uscat a revenit Centrului de Calcul al
M.Ap.N, precum si Sectiei de Cercetare Stiintifică de ACT (din subordinea Institutului Tehnic de Cercetare
Proiectare al Armatei), iar din anul 1996 - Centrului de Calcul al Trupelor de Uscat.

- 1983 - Oficiul de Calcul al Comandamentului Aviatiei Militare.

c) Realizarea, îndeosebi cu forte proprii a unor echipamente de calcul stationare sau mobile;

d) Construirea Centrului de Calcul si dotarea acestuia;

e) Elaborarea de metodologii, algoritmi si programe pentru rezolvarea, unor probleme de

automatizare a conducerii;

f) Achizitionarea unor calculatoare si transformarea acestora în complete mobile de calcul pentru

nevoile Marelui Stat Major si comandamentelor de armată;

g) Pregătirea cadrelor în domeniu.

Începând cu anul 1969, an care marchează aparitia primei promotii de ingineri de calculatoare, s-a
trecut la pregătirea unei noi categorii de specialisti, inexistenti până la acea dată în armata noastră. Din
nefericire, aceasta s-a desfăsurat în timp cu existenta promotiilor si anii 1970 si 1971, apoi cu o întrerupere
de 10 ani (următoarea promotie - 1981) si reluată cu o promotie la doi ani.

34
 În perioada 1973 - 1980 au fost pregătite peste 240 de cadre ca analisti, programatori si ingineri de
sistem si operatori. Pregătirea unor specialisti în domeniu, cu un nivel superior de cunostinte, a permis
abordarea unor teme de cercetare - proiectare complexe. Astfel au fost realizate completele mobile de calcul
C-100, C-105 si Sistemul automatizat de Conducere la nivel divizie DACIC. Solutiile informatice
promovate si-au dovedit viabilitatea, în perioada de omologare, pe tehnologia impusă în acel moment.

Perioada 1981 - 1985 a reprezentat o etapă de cristalizare a obiectivelor, vizând maturizarea

activitătii de informatică si ACT în armată si, totodată, de definire a platformei de abordare a procedeelor de
perfectionare a conducerii depăsind faza de lucru "în local" si realizarea proceselor de prelucrare de la
distantă, prin interconectarea mijloacelor de calcul si a sistemelor închegate.

Introducerea si extinderea prelucrării automate a datelor pentru realizarea Sistemului informatic

militar (SIM) a continuat pe domeniile principale de activităti:

- conducerea curentă, cuprinzând functiunile organizare-mobilizare, înzestrare, logistică, instruire -

educare si personal;

- conducerea operativ - teritorială a apărării antiaeriene a teritoriului, apărării litoralului si pazei

frontierei de stat;

- conducerea trupelor pe timpul actiunilor de luptă.

Având în vedere restrictiile tot mai pronuntate ce s-au pus în această perioadă în economie privind
importurile de tehnică, tehnologie si chiar componente pentru completare, evolutia informaticii militare -
mai ales în ce priveste cercetarea stiintifică si înzestrarea tehnică - a fost influentată negativ, realizările fiind
deseori nesemnificative. Posibilitătile de înzestrare oferite de unitătile economice de profil au fost limitate.
Ca urmare, s-a încercat îndeplinirea unor obiective ale informatizării prin posibilitătile si resursele proprii
armatei, încercare "generoasă" dar cu putine sanse de finalizare. La această situatie din economie trebuie
neapărat adăugată politica alocării fondurilor de către factorii de conducere ai armatei, care n-au considerat
informatica obiectiv prioritar pentru înzestrare, alocând resurse tot mai reduse.

În mod paradoxal, desi informatica pe plan mondial era în plină ascensiune, mai toate tările
acordându-i atentia cuvenită, în România lucrurile evoluau în sens invers. Nici armata n-a făcut exceptie de
la aceste măsuri, iar reducerile de efective si resurse operate în anii '80 au afectat de cele mai multe ori
structurile unitătilor de informatică, unele abia constituite si aflate la început de drum. În perioada amintită
dificultătile au fost numeroase, dar, pe ansamblu, informatica militară si ACT n-au bătut pasul pe loc.
Experienta acumulată în anii anteriori a permis orientarea efortului în directia folosirii resurselor pentru
dezvoltarea asigurării matematice si cu programe si a utilizării mai eficiente a dotării tehnice, chiar dacă
aceasta nu corespundea pe deplin nevoilor comandamentelor.

În acest sens, sunt de remarcat preocupările si realizările specialistilor Sectiei de Cercetare Stiintifică
de ACT a M.St.M. privind punerea la punct a sistemului informatic de conducere pentru esalon armată pe
completul de calcul de capacitate mică C-100, sistem ce a constituit o bună experientă pentru
compartimentele de informatică de la armate si inspectoratele de armă. De asemenea, apreciez că trebuie
mentionate eforturile personalului Centrului de calcul al M.Ap.N. pentru realizarea unor sisteme informatice
si aplicatii de mare volum, necesare organelor si directiilor centrale în domeniile personal, financiar -
contabil, mobilizare, înzestrare, învătământ, constructii si cazarea trupelor etc. Aceste aplicatii cu
perfectionările aduse ulterior sunt si astăzi în exploatare, dovedindu-si din plin utilitatea.

În urma analizei efecuate la Consiliul de Înzestrare, s-a adoptat decizia ca unele echipamente din
compunerea sistemului să fie utilizate în procesul de învătământ, iar completul de calcul C-101 (bazat pe
minicalculator) să fie introdus în înzestrarea marilor unităti pentru completarea resurselor de calcul existente

35
deja în dotarea acestora, folosind în acest scop asigurarea matematică si cu programe realizată pentru
sistemul DACIC în ansamblu.

Tot în perioada 1981 - 1985, ca urmare a Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului de Conducere al
M.Ap.N. din 05.01.1980, s-au adoptat si pus în practică si alte măsuri privind dezvoltarea informaticii
militare, astfel:

- extinderea organizării compartimentelor de informatică la directiile M.St.M., organele si directiile

centrale, comandamentele militare teritoriale;

- organizarea structurilor de ACT cu atribute de conceptie si coordonare, la statele majore ale

comandamentelor categoriilor de FA (CAAT, CMM, C.Av.M.);

- cresterea numărului de functii de specialitate pentru informatică, astfel că la sfârsitul anului 1985
erau prevăzute în statele de organizare aproape 1200 de functii, din care 285 analisti de stat major, 73 ofiteri
ingineri, 92 maistri militari si subofiteri, iar celelalte : salariati cu studii superioare si medii;

- s-a aprobat generalizarea, începând cu 1982, a pregătirii informatice a ofiterilor de toate armele,
efectuându-se în acest scop 40-180 ore în programele scolilor militare de ofiteri, 60 ore la cadrele tehnice
din Academia Militară, 20-30 ore la cursurile postacademice.

În ce priveste dotarea tehnică în întreaga armată existau la sfârsitul anului 1985: 17 calculatoare de
capacitate medie, 16 minicalculatoare, 45 microcalculatoare, peste 3500 calculatoare de birou si autospeciale
de calcul si 4 autospeciale pentru transmitere date.

Este evident că o asemenea zestre tehnică era insuficientă pentru a aborda obiective de mare
amploare vizând informatizarea armatei pe întreaga scară ierarhică. Mijlocul anilor '80 a constituit pentru
informatica militară un moment de analiză profundă a etapelor după mai bine de 15 ani de dezvoltare
coordonată, un prilej potrivit pentru a sintetiza obiectivele atinse, a scoate în evidentă neajunsurile si
dificultătile întâmpinate si totodată de a încerca să se pună bazele unei abordări superioare a procesului
informatizării armatei printr-o conceptie unitară în domeniu, care să cuprindă obiective prioritare pentru
toate segmentele organismului militar.

Elaborarea conceptiei unitare a avut în vedere experienta si obiectivele stabilite pentru dezvoltarea
capacitătii de organizare si conducere la toate esaloanele în timp de pace si război, obiective puse în fata
armatei în perioada 1986 -1990. În acest sens, obiectivele specifice informaticii militare au vizat:

- participarea la perfectionarea Sistemului informational militar prin stabilirea sistemului de indicatori

si a volumului de date necesare fiecărui organ de conducere pentru luarea unor decizii fundamentale,
eliminarea paralelismelor în circulatia informatiilor, tipizarea documentelor purtătoare de informatii si
reducerea numărului acestora, crearea unui sistem unitar de evidentă, având la bază coduri si nomenclatoare
unice, adaptarea sistemului informational la cerintele prelucrării automate a datelor;

- crearea sistemului informatic militar prin integrarea într-un sistem unitar a Sistemului informatic
teritorial cu sistemele automatizate operativ - teritoriale ale Apărării Antiaeriene Marinei Militare, Aviatiei
Militare si cu Sistemul automatizat pentru conducerea trupelor de uscat;

- perfectionarea metodelor si procedeelor de lucru ale statelor majore, în vederea folosirii eficiente a
mijloacelor PAD si elaborarea metodologiilor de lucru în conditiile utilizării echipamentelor de
automatizare;

36
 - cresterea gradului de utilizare a calculatoarelor electronice în automatizarea armamentului si tehnicii
militare;

- generalizarea sistemelor informatice pentru conducerea activitătilor productive în unitătile de

productie ale armatei;

- pregătirea si perfectionarea cadrelor de specialitate si a utilizatorilor sistemelor informatice;

- continuarea activitătilor de colaborare cu alte armate în domeniul ACT.

La sfârsitul perioadei de referintă (1990), o bună parte din aceste obiective au fost atinse.

La 1 iulie 1990, Directia Mecanizare si Automatizarea Conducerii Trupelor se transformă în DIACT,

fără a-si schimba subordonarea.

Începând cu anul 1990, principalele obiective în domeniul informaticii au fost :

- deschiderea largă a societătii românesti pe toate planurile, inclusiv pe cel militar, a făcut posibil
accesul la tehnologii avansate si la o tehnică de calcul net superioară din punct de vedere calitativ;

- toate aceste schimbări au determinat regândirea întregii politici în domeniul informaticii militare,
conducând la adoptarea unei noi politici si a unei noi conceptii care se deosebeste substantial fată de
perioada anterioară anului 1989;

- un factor important de care a trebuit să se tină cont în elaborarea acestei conceptii l-a constituit
înzestrarea cu tehnică de calcul realizată în anii 1990-1992, ca urmare a disponibilizării unor fonduri din alte
domenii;

- în perioada amintită, datorită conjuncturii mentionate, au intrat în dotarea armatei peste 1000 de
microcalculatoare cu utilizare individuală si în retele;

- la sfârsitul anului 1996 existau în armată peste 100 de retele de calculatoare.

La 15.02.1994, prin aprobarea ministrului apărării nationale, domeniul informatică si ACT se

categoriseste "serviciu" având ca specialităti:

- ofiteri ingineri calculatoare si echipamente de ACT;

- ofiteri ingineri automatizarea conducerii actiunilor de luptă ale armelor (trupe de uscat, aviatie si
apărare antiaeriană);

- ofiteri informatică;

- maistri militari tehnică de calcul;

- ofiteri pentru automatizarea conducerii actiunilor Marinei Militare. Cu acelasi prilej s-au instituit
emblema pentru domeniu IACT si semnul de armă specific.

Principalele obiective ale activitătii de informatică în etapa actuală:

- participarea la perfectionarea sistemului informational militar în conformitate cu noile structuri

organizatorice;

37
 - finalizarea activitătilor de creare si introducere în exploatare a sistemelor informatice pentru
principalele domenii de activitate din armată;

- dezvoltarea sistemelor automatizate de conducere a actiunilor militare ale categoriilor de forte ale
armatei;

- dezvoltarea automatizării conducerii prin interconectarea tehnică si informatională a organelor

centrale, statelor majore ale categoriilor de FA, comandamentelor militare teritoriale, de armate, de mari
unităti si unităti;

- cresterea capacitătii de evaluare si prognozare a situatiilor politico-militare, a celor strategice,

operative si tactice prin introducerea unor mijloace tehnice si metode matematice care să permită modelarea
si simularea situatiilor si actiunilor militare;

- sporirea gradului de asistare cu calculatorul a proceselor de învătământ, de cercetare-proiectare si

productie din institutiile de profil din armată;

- asigurarea pregătirii necesare a personalului de specialitate precum si a cadrelor militare ca

utilizatori ai sistemelor si echipamentelor de calcul.

Probleme prioritare în activitatea curentă :

- realizarea sistemului informational asistat al S.M.F.T.;

- implementarea standardelor de interoperabilitate N.A.T.O. pe linie de comunicatii si informatică, în

unitătile F.R.R. si comandamentele cu atributiuni în acest domeniu ;

- extinderea conectării retelelor de calculatoare ale unitătilor subordonate:

- etapa 1 - cdm C.A.Trt.

- etapa 2 - cdm Bg./FRR si cdm B/FRR

- etapa 3 - toate unitătile care dispun de suport RTP STAR.

- Tansmisiuni

Nevoia comunicării la distantă a existat o dată cu începuturile societătii umane, însă conditiile n-au fost cele
favorabile decât la începutul secolului al XIX-lea. De la telegraful lui Samuel Finley Breeze Morse din 1837
ori telefonul lui Alexandre Graham Bell din 1876 si până la societatea informatională de astăzi drumul a fost
lung si anevoios, saltul tehnologic a fost urias, iar efectele în plan economic si social incomensurabile. Toate
aceste realizări tehnice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns în armatele timpului, inclusiv
în armata tânărului stat român.

38
 Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut
dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi.
Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi
asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe
câmpul de luptă 3D, controlat informational.

Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre.Si, mai
mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a stiintelor"
(Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei
artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme".
Astfel, încă din anul 1855 s-a înfiintat o scoală absolvită de primii 7 telegrafisti iar în primăvara
anului 1873 au fost trimisi pentru documentare în Franta, Belgia si Austria ofiteri români, pe probleme
referitoare la instruirea militarilor, la organizarea si functionarea primelor subunităti de telegrafisti. În
acelasi an, pe 14 iulie, prin Înaltul Decret nr.1303 s-a hotărât ca în organica batalionului de geniu din armata
noastră, în cadrul primei companii de minări să fie înfiintată si o sectie de telegrafisti militari, acesta fiind
actul de nastere al transmisiunilor Armatei României.

Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase ascensiuni, dar si
cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de întelegere, întelepciunea si, nu în
ultimul rând, de complexitatea situatiei, din punct de vedere politic si militar, în care s-a aflat tara.

Sigur că în orice activitate umană, primul pas este cel mai greu. Iată
însă cum a fost făcut acest prim si curajos pas în transmisiunile militare.
"Sectiunea de telegrafisti militari" înfiintată la 14 iulie 1873 avea: 1 sef de
sectie, 15 manipulatori,sefi de ateliere (sergenti sau caporali) si 30
lucrători telegrafisti.

De perfectiunea pregătirii teoretice a telegrafistilor

se ocupau atât ofiterii de geniu, cât si unii lucrători
specialisti ai Directiei Postelor si Telegrafelor. Activitătile practice de specialitate se
desfăsurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore
Giosan, un destoinic si priceput ofiter, primul ofiter telegrafist din Armata României. Un pas
important s-a făcut în anul 1874 când, prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai, numărul
sectiilor de telegrafie militară creste la patru, asigurându-se dotarea corespunzătoare a
fiecăreia dintre ele.

Aceste sectii, la numai câtiva ani de la înfiintare, au participat la Războiul de

Independentă din 1877-1878 asigurând nevoile de conducere a trupelor si, în repetate
rânduri, au fost citate pentru destoinicia si priceperea de care au dat dovadă.

39
 Concluziile rezultate din prima parte a campaniei 1877-1878
au scos în evidentă necesitatea ca sectiile de telegrafie să fie conduse
centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În
consecintă, în anul 1877, prin Decretul nr.1957 din 19 octombrie, cele
4 sectii de telegrafie din companiile de geniu au fost reorganizate în
Compania 6 Telegrafie - prima companie de telegrafie din Armata
României. În acelasi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a
trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român,
participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea
armistitiului cerut de guvernul turc.

După data de 17 februarie 1878, compania a trecut să strângă

liniile telegrafice construite, pe măsură ce acestea nu mai erau
necesare, terminând acest lucru pe data de 16 martie, când, cu
majoritatea fortelor, s-a mutat de la Vidin la Calafat, iar ulterior s-a
deplasat la Târgoviste unde, la 1 octombrie 1878 s-a desfiintat, iar
sectiile si materialele au fost repartizate celor 4 companii de "săpători-minari telegrafisti" din batalionul de
geniu.

Războiul de Independentă din 1877-1878, desi a constituit un examen deosebit de greu pentru tinerele
si putinele subunităti de transmisiuni, a dus totusi la cristalizarea unor principii, este drept cu multe stângăcii
si neclarităti, asupra modului de organizare a transmisiunilor si a subunitătilor de telegrafie militară, asupra
valorii si înzestrării subunitătilor destinate asigurării legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de
armată si diviziilor. Momentul a avut importanta lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru
studierea unor principii teoretice de organizare a transmisiunilor. În aceeasi perioadă de timp, a apărut,
pentru prima dată, necesitatea realizării unor legături si pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost
cazul artileriei care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături telegrafice, destinate conducerii focului.

Cele 4 sectii de telegrafie si mai ales înzestrarea acestora erau însă cu totul insuficiente si nu puteau
să asigure legăturile necesare, fapt ce a făcut ca în primul război - mai ales pe timpul concentrării trupelor -
să se apeleze într-o măsură apreciabilă la posibilitătile fortelor si mijloacelor telegrafice civile. De altfel,
acesta constituie si începutul colaborării mai strânse între organele de telecomunicatii militare si cele civile,
colaborare care, de-a lungul vremii, s-a amplificat si, atunci când ambele părti au pus pe primul plan
problemele apărării nationale, rezultatele au fost remarcabile.

Perioada de după Războiul de Independentă si până la primul război mondial este marcată de multe
căutări, teoretice si practice, pentru aprofundarea si statuarea principiilor si procedeelor de organizare si de
asigurare a legăturii în campanie si pe timpul manevrelor, de organizare, înzestrare si întrebuintare în luptă a
subunitătilor de transmisiuni militare. Este perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de
transmisiuni - telegrafisti - la conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de
telegrafisti, se creează subunităti de telefonisti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum
primele regulamente si primele manuale de specialitate.

Mai mult decât atât, specialitătile subunitătilor de transmisiuni se

diversifică în raport de trupele cărora le asigurau legăturile (infanterie,
artilerie, cavalerie), iar pregătirea cadrelor si militarilor devine tot mai
complexă. Se conturează unele conceptii interesante în ceea ce priveste
organizarea legăturii între conducerea armatei si comandamentele
corpurilor de armată din subordine, care preconizau folosirea a două
procedee: a liniilor transversale si a liniilor paralele.

40
 În preajma primului război mondial, îndeosebi ca urmare a aplicatiilor si manevrelor executate, au
apărut si s-au concretizat principii mai clare de organizare a transmisiunilor - dintre care unele sunt valabile
si azi - care urmăreau statuarea unor metode de asigurare a unor legături stabile; astfel:

- se prevedea obligativitatea dublării legăturii prin mijloace tehnice de transmisiuni cu legătura prin
mijloace mobile (automobile, motociclete);

- deplasarea punctelor de comandă să fie precedată de instalarea, în noile raioane, a mijloacelor de

transmisiuni.

Se mentinea, însă, principiul de realizare a legăturii între comandamentele inferioare si cele

superioare, cu mijloacele subordonatilor.

Cu toate stângăciile si existenta unor prevederi care astăzi par desuete, acest moment trebuie marcat
ca fiind de mare importantă pentru armă. Este momentul în care, la nivel teoretic, arma transmisiuni începe
să fie privită ca un organism complex, cu reguli exacte si cu un cadru organizatoric-functional bine conturat
în cadrul armatei.

În această perioadă, trupele de transmisiuni erau formate din 5 companii

de telegrafie si un batalion de specialităti (la dispozitia Ministerului de Război)
cu o înzestrare destul de slabă fată de necesitătile impuse de război. Mijlocul cel
mai frecvent folosit la toate esaloanele a fost telefonul, larg răspândit în
înzestrarea unitătilor si marilor unităti din Armata României si deosebit de
apreciat de comandanti datorită posibilitătii de transmitere lesnicioasă a
comunicărilor, precum si faptului că, la nivelul comandantilor de diferite trepte,
se puteau purta convorbiri directe.

Înzestrarea insuficientă cu aparatură de "telegrafie fără fir" a determinat o

folosire mai limitată a acesteia în special în campania anului 1916.

Mijloacele de semnalizare si agentii de transmisiuni au fost întrebuintate

pe scară largă, cu precădere în cadrul esaloanelor tactice, mai ales de la regiment
în jos. Este de remarcat si faptul că, datorită instalării punctelor de comandă - mai cu seamă de la regiment
în sus - în localităti, pentru realizarea legăturilor telefonice si telegrafice prin fir se foloseau si linii din
reteaua civilă, îndeosebi pentru legăturile cu spatele frontului. Experienta anilor de război, greutătile de care
comandantii s-au izbit în conducerea trupelor au fost tot atâtea motive pentru ca optica fată de transmisiuni
să se schimbe, iar reticenta initială - care mai exista - să dispară. De altfel, chiar în anul 1919 - la 30
octombrie - batalionul de specialităti a fost transformat în regiment de specialităti, denumit ulterior
Regimentul 1 Transmisiuni, care reprezenta la acea dată primul regiment de transmisiuni din Armata
României. Între cele două războaie, în paralel cu dezvoltarea trupelor de transmisiuni, s-a trecut si la
înzestrarea acestora cu tehnică specifică, provenită în special din import.

În acelasi timp, s-a creat un puternic curent de opinie în legătură cu rolul

si importanta armei transmisiunilor pentru asigurarea conducerii trupelor,
elaborându-se diferite regulamente, instructiuni si manuale, care statuau, cu
mai multă claritate, principii si procedee de realizare a sistemelor de
transmisiuni, de instruire a specialistilor în diferite domenii. Apar si se
cristalizează unele principii noi: realizarea transmisiunilor pe axe (în ofensivă)
sau în retele (în apărare); realizarea legăturii de la esalonul superior -si cu
mijloacele acestuia - către esaloanele inferioare: concentrarea mijloacelor de
transmisiuni, pe timpul ofensivei, pe directia loviturii principale: obligativitatea unei rezerve de forte si
mijloace de transmisiuni.

41
 În anul 1932, prin reorganizarea armei, se mai înfiintează încă două regimente de transmisiuni si un
batalion de transmisiuni de munte. Apare acum nevoia coordonării unitare a acestor unităti, din punct de
vedere al specialitătii, de către un organ de specialitate competent, investit cu deplină autoritate. Drept
urmare, la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr.497 este înfiintată Brigada de transmisiuni. La comanda
acesteia a fost numit colonelul Cătoiu Stefan.

Structura sistemului de transmisiuni a evoluat si se bazeaza acum pe centre de transmisiuni, centre

înaintate de transmisiuni si centre de informatii, axe transversale si retele de transmisiuni. Toate acestea
arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de transmisiuni sub toate aspectele:
organizatoric, al înzestrării si al folosirii în luptă. Se profilează de acum, cu pregnantă, existenta unei arme
cu totul specifice, cu un pronuntat caracter de diferentiere fată de celelalte arme.

Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin înfiintarea Comandamentului

transmisiunilor, a scolilor de ofiteri si subofiteri si a Centrului de instructie al transmisiunilor, s-a produs la 1
iulie 1942, prin Decretul nr.3818. Asa cum am mai arătat, momentele grele - care reclamă o conducere
fermă si permanentă - au fost, întotdeauna, favorabile dezvoltării armei.

În cel de-al doilea război mondial atât în compania din est, cât si în cea din vest, transmisiunile si-au
făcut datoria pe deplin.

Sunt foarte multe exemple de ofiteri, maistri militari, subofiteri si militari în termen care nu au
precupetit nici viata pentru a-si îndeplini misiunile, uneori în conditii deosebit de grele, asigurând, în acest
fel, informarea corectă si oportună a esaloanelor superioare, cât si primirea la timp a hotărârilor sau
ordinelor.

După cum se cunoaste, după încheierea celui de-al doilea război mondial, structurile de transmisiuni
din armata noastră au suferit numeroase transformări cantitative si calitative, nu toate justificate de cerintele
conducerii trupelor la pace si la campanie. Au fost si multe manifestări de voluntarism, lipsă de întelegere,
aplicarea fortată a unor modele care nu s-au potrivit mărimii, rolului si locului armatei noastre în asigurarea
suveranitătii si integritătii teritoriale a statului român. De prea multe ori punctul de vedere al specialistilor
din armă a fost ignorat, luându-se decizii peste capul lor si fără nici o bază stiintifică, în ceea ce priveste
structura, mărimea si dotarea tehnică a unitătilor de transmisiuni de la toate
esaloanele.

În perioada 1945-1989, în organizarea la vârf au existat succesiv

Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor si
Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, având rol de reglementare a
domeniului (regulamente, instructiuni, dispozitii, manuale, etc.) pentru
întreaga armată, cât si rol executiv operativ pentru organizarea, realizarea si
exploatarea sistemelor de transmisiuni de la toate esaloanele.
În toate structurile au functionat elemente de cercetare-dezvoltare, cu
un rol esential în asigurarea unei înzestrări la un nivel acceptabil de tehnică
modernă.

Nu poate fi ignorat rolul Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în dezvoltarea si afirmarea

învătământului de armă, prin conducerea si îndrumarea structurilor specializate subordonate.

În toată perioada am beneficiat de aportul a zeci de specialisti care au înteles că o armată modernă nu-
si poate îndeplini rolul de descurajare si, la nevoie, de apărare fără un suport tehnic al conducerii, la nivelul
cel mai înalt.

42
 Prin reorganizarea Comandamentului Infanteriei si Tancurilor si transformarea sa în Statul Major al
Trupelor de Uscat, ulterior în Statul Major al Fortelor Terestre, în decembrie 1993 s-a înfiintat si Sectia
Transmisiuni, Luptă Electronică si A.C.T. redenumită în 1997 Sectia Comunicatii si Informatică a acestui
esalon. Primul sef al sectiei a fost colonelul Matei Ion. În aprilie 1997 o dată cu reorganizarea Statului Major
General, în concordantă cu structurile similare din armatele statelor membre NATO, din fostul
Comandament al Transmisiunilor, Informaticii si Electronicii iau fiintă Directia Comunicatii si Informatică
din Statul Major General si Comandamentul Transmisiunilor subordonat Statului Major General, iar Sectia
de război electronic revine la Directia Operatii. Astfel, pentru prima dată are loc o separare între nivelul de
reglementare, coordonare, planificare în comunicatii / informatică si nivelul de executie.

 Cercetarea:
Este specialitatea militara destinata procurarii, centralizarii, analizarii si exploatarii informatiilor
despre inamic, teren, conditiile hidrometeorologice, situatia de radiatie, biologica si chimica,
sanitaro-epidemica, starea telecomunicatiilor si resurselor materiale.
 Geniu:
Independent sau in cooperare cu celelalte arme realizeaza asigurarea genistica a operatiilor si
coordoneaza protectia genistica a fortelor.

43
 Necesitatile impuse de dezvoltarea si modernizarea organismului militar
românesc, conjugate cu cele ale economiei nationale, l-au determinat pe
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe ceilalti factori de decizie militara sa
puna bazele unor arme noi.
În acest context ia fiinta arma Geniului prin crearea în anul 1859 în
Moldova a primei subunitati române de geniu,

Batalionul 1 Geniu, prin abrobarea data la 31 mai 1859 de domnitorul Alexandru Ioan cuza pe Raportul
Consiliului de Ministrii nr. 1902. Un an mai târziu, corpul de geniu instituit prin ordonanta din 31 mai 1859,
va spori prin înfiintarea unui al doilea batalion în Tara Româneasca, care dimpreuna cu cel din Moldova vor
constitui întâiul regiment de geniu. Primele batalioane de geniu ale ostirii române aveau un efectiv de 1000
de oameni fiecare, împartiti în patru companii. Comandant al acestor subunitati a fost numit capitanul,
ulterior maiorul, Panait Donici, care s-a numarat printre organizatorii trupelor de geniu din tara noastra.

În anul 1868, cele două batalioane de geniu existente erau formate din câte un pluton independent şi
patru companii de săpători. Dificultăţile financiare au impus însă în 1871 contopirea acestor trupe într-un
singur batalion, având după 1873 o companie de ,,minari“ cu o secţie de topografie şi 3 companii de
săpători. În organica armatei române exista de asemenea, o companie de pontonieri si o companie aerostaţii
(la Regimentul 1 Artilerie, de unde în 1876 avea să treacă la arma proprie).
În ajunul războiului de independenţă, organizarea batalionului de geniu devenise complexă,
cuprinzând un stat major, un pluton independent, o şcoală a trupei geniului, cinci companii ( patru de
săpători minari şi una de pontonieri ).
Fiecare companie de săpători minari cuprindea o secţie de telegrafie şi trei secţii de săpători minari
şi lucrători de căi ferate. Pe lângă instrucţie, trupele de geniu au participat la executarea de lucrări la diferite
unităţi militare, la construirea de cazărmi, spitale, ateliere, depozite, remize, tabere pentru instrucţia întrunită
a trupelor precum şi la ridicarea unor obiective ale economiei naţionale. În timpul războiului de
independenţă din 1877-1878, trupele de geniu au contribuit atât prin lucrările executate, cât şi prin jertfe de
sânge la obţinerea victoriei de la Plevna împotriva imperiului otoman.
Printre misiunile pe care le-au îndeplinit se numără: lucrările de fortificaţii executate pe malul
Dunării în sectoarele Calafat, Ciuperceni, Poiana Mare, Rast, Bechet, Corabia, Izlaz şi altele; întinderea
podului de vase peste Dunăre, la Siliştioara-Măgura între 14-31 august 1877; organizarea şi executarea
lucrărilor de fortificaţii din zona Plevnei şi asigurarea comunicaţiilor pentru nevoile trupelor româneşti şi
ruseşti din zonă.
Lucrările de fortificaţii executate de trupele române au impresionat prin măiestrie şi soluţiile tehnice
aplicate, atât pe comandanţii ruşi, cât şi pe ataşaţii militari şi corespondenţii de presă străini. Pe baza
învăţămintelor rezultate din războiul de independenţă şi a experienţei altor armate, în perioada care a
urmat rolul trupelor de geniu a sporit atât în ceea ce priveşte misiunile pe care le aveau de îndeplinit, mult
diversificate, cât şi efectivele.
În conformitate cu prevederile Decretului nr. 2550 din 31 octombrie 1880 a luat fiinţă Batalionul 2
Geniu, format din 6 companii (două de săpători minari, una de pontonieri două de căi ferate şi una de
telegrafişti ), Batalionul 1 urmând să se reorganizeze pe aceleaşi baze. Doi ani mai târziu, prin Decretul nr.
960 din 8 aprilie 1882, a fost creat primul regiment de geniu, prin contopirea celor două batalioane corp
aparte existente, comanda unităţii fiind încredinţată colonelului Constantin Poenaru. S-au creat astfel
premisele organizatorice ale dezvoltării în viitor a armei geniu, armă cu pronunţat caracter tehnic, care-şi
dovedise pe deplin utilitatea pe câmpurile de luptă pentru cucerirea independenţei
Pe baza decretului nr. 1070 din 27 martie 1884, Regimentul 1 Geniu a trecut la o nouă organizare, având
acum în compunerea sa patru batalioane a câte patru companii şi o companie aerostaţii. În anul 1887 arma
geniului a suferit o modificare substanţială, influenţând pozitiv atât activitatea celorlalte arme, cât şi a
comandamentelor de corp de armată şi divizii. Decretul nr. 15 din 8 ianuarie 1887 preciza: “Companiile
Regimentului 1 de Geniu se împart pe ziua de 1 februarie 1887 din două regimente de geniu. Întâiul

44
regiment va fi cu reşedinţa la Bucureşti şi al doilea regiment cu reşedinţa la Focşani“.
Batalioanele acestor regimente au fost repartizate corpurilor de armată, ceea ce rezolva câteva din
problemele principale ale pregătirii de luptă, printre care: specializarea în cadrul armei, pregătirea din punct
de vedere genistic a trupelor din celelalte arme, asigurarea unei conduceri corespunzătoare a companiilor de
geniu.
Tot în această perioadă, din necesitatea de a rezolva operativ problemele de specialitate pe linie de
armă a luat fiinţă Inspectoratul geniului - Decretul nr.617 din 24 februarie 1887- având ca atribuţii
inspectarea armei geniului, a serviciilor de geniu şi a tuturor construcţiilor militare şi lucrărilor de
fortificaţii.
Necesităţile de cadre erau asigurate de cele două şcoli militare de specialitate, Şcoala specială de
artilerie şi geniu şi Şcoala specială de aplicaţii de artilerie şi geniu, înfiinţată în anul 1881. Temeinica
pregătire de specialitate a ofiţerilor genişti români a fost probată de executarea unor lucrări de fortificaţii de
mare amploare, între care cităm: fortificarea cetăţii Bucureşti (1882-1899) executată de Regimentul 1 Geniu
comandat de colonelul Anton Berindei; regiunea întărită Focşani-Nămoloasa-Galaţi ( 1888-1893 ), executată
de Regimentul 2 Geniu, comandat de colonelul Zamfir Gheorghiu.
Între 1908-1913 au fost luate măsuri pentru perfecţionarea organizatorică a armei geniului, care
cuprindea serviciul de geniu şi trupele de comunicaţii în cadrul cărora găsim o mare varietate de subunităţi
de specialitate: săpători minari, poduri, pontonieri, căi ferate, telegrafie, aerostaţii, automobile, secţii de
porumbei.
Înzestrarea armatei cu mijloace radio, motociclete, automobile şi proiectoare a dus la constituirea,
în anul 1908 a unei subunităţi specializate - Compania de specialişti - transformată în anul 1913 în
Batalionul de specialişti, care grupa tot ce era nou în tehnica militară de geniu.
Prima secţie aerostaţii din armata română a luat fiinţă încă din 1893 prin dotarea companiei de
telegrafie a Regimentului 1 Geniu cu un balon captiv, importat din Franţa, ulterior secţia s-a transformat în
companie, intrând în organica Batalionului de specialişti al geniului.
La începutul primului război mondial, trupele de geniu erau formate din:

1. un regiment de pontonieri;
2. un regiment de căi ferate;
3. cinci batalioane de pionieri;
4. un batalion de specialităţi cu o companie aerostaţii;

Geniştii romani au contribuit, alături de ceilalţi ostaşi ai armatei române, atât prin lucrările
executate cât şi prin jertfa de sînge la împlinirea dezideratului unităţii naţionale.
Printre misiunile îndeplinite se numără amplele lucrări de fortificare a graniţelor ţării; lucrările
executate pe comunicaţii, în special în zonele de munte, care au uşurat deplasările operative ale marilor
unităţi, cât şi transporturile în vederea asigurării materiale a acestora; construirea podului de pontoane în
cadrul manevrei de la Flămânda (18-22 septembrie 1916 ); minarea regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-
Galaţi, precum şi podului de la Cernavodă pentru a nu fi folosite de inamic; lucrările de bază din zonele
bătăliilor de la Mărăşti şi Oituz în vara anului 1917.
Primul război mondial a marcat un alt moment pentru afirmarea comandanţilor şi trupei de geniu care au
contribuit la obţinerea marilor succese din vara fierbinte a anului 1917.
Jertfele geniştilor în acest război sunt estimate la aproape 1000 de morţi şi mult mai mulţi răniţi.
pentru comportarea lor eroică, vitejească, vrednică de laudă, peste 100 ofiţeri genişti au fost decoraţi cu
ordine şi medalii de război. În memoria eroilor armei geniului din războiul de reîntregire a neamului, în
Bucureşti a fost ridicat un impresionant monument. Elementul dominant al momentului, care înfăţişează şi
simbolizează chintesenţa tăriei armatei române, sufletul mare, mândru şi generos al soldatului român, este
LEUL, rege al forţei, dar şi al frumuseţii, stând biruitor, într-o mişcare triumfală, cu labele din faţă pe
trofeele cucerite de la inamic: arme, scuturi, ţeava unui mortier, peste care se desfăşoară faldurile unui
drapel. Specificul armei este redat prin statuile a patru chipeşi ostaşi genişti, reprezentând specialităţile:
pionieri, căi ferate pontonieri şi telefonişti-telegrafişti. Pe soclu se află inscripţia: "Spuneţi generaţiilor
viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului", iar într-un

45
medalion montat pe treptele monumentului stă scris: "EROILOR DIN ARMA GENIULUI 1916-1919".
Monumentul Geniului, sau "LEUL", cum este cunoscut, situat la intersecţia B-dul Geniului cu B-dul Iuliu
Maniu, a fost ridicat cu fondurile rezultate din contribuţia voluntară a tuturor ofiţerilor de geniu din armata
româna, fără nici o subvenţie din partea Ministerului de Război sau a Statului.
Pregătirea temeinică, inteligenţa, inventivitatea, ingeniozitatea şi spiritul organizatoric au făcut ca din rândul
ofiţerilor de geniu să se ridice personalităţi ce au avut înalte responsabilităţi atât în armată cât şi în
administraţia de stat.
În anul 1902, pe bună dreptate generalul C. N. Hârjeu scria “Autoritatea morală de care se bucură şi înalta
lor pregătire (…) au contribuit a face de la început din corpul ofiţerilor de geniu un corp de elită, prin
care vor trece în viitor cei mai distinşi ofiţeri ai armatei.”
Previziunile ilustrului general s-au adeverit. Trupele de geniu au dat armatei române, culturii, ştiinţei şi
administraţiei de stat personalităţi de certă valoare :un mareşal (Constantin Prezan), un prim –ministru (gl.
Artur Văitoianu), opt miniştri de război, patru miniştri la departamentul lucrărilor publice, zece şefi ai
Marelui Stat Major, peste treizeci de ataşaţi militari, şapte membrii ai Academiei Române, un membru al
Societăţii Regale de Ştiinţe din Londra ( C. Avram ) şi mai mulţi membri ai academiilor de artă sau ştiinţe
din S.U.A., Italia, Franţa şi Germania.
Pe baza învăţămintelor reieşite din primul război mondial, ţinând seama şi de realizările tehnicii militare pe
plan european, de consecinţele acestora, au fost luate o serie de măsuri vizând înzestrarea trupelor de geniu
cu tehnică nouă si dezvoltarea armei în general.
Dintre lucrările genistice executate de trupele de geniu în perioada interbelică se detaşează sistemul
de fortificaţii de la graniţa de vest a ţării, acţiune demarată în anul 1936. Mărturie a eroismului, curajului
şi vitejiei de care au dat dovadă geniştii români stau numeroasele monumente ridicate pe teritoriile unde au
luptat pentru cinstirea memoriei celor ce au făcut suprema jertfă.
După al doilea război mondial trupele de geniu au cunoscut diferite modificări, au îndeplinit
numeroase misiuni perfecţionându-şi necontenit pregătirea de specialitate.
De la înfiinţarea lor, trupele de geniu - în paralel cu desfăşurarea pregătirii militare - au participat în
proporţii mereu crescânde la construirea unor mari obiective economice si sociale, la pregătirea teritorială
pentru nevoile de apărare. Astfel, geniştii au participat efectiv la executarea unor lucrări de utilitate publica
şi a unor obiective economice, activitate care s-a împletit armonios cu activitatea de instrucţie, de pregătire
militară a efectivelor. Prestigiul armei noastre este în mod onorant completat şi de participarea acesteia
înainte de 1990 la marile construcţii realizate în
acea perioadă istorică: platforme industriale, modernizări portuare, irigaţii, Transfăgărăşanul şi Canalul
Dunăre-Marea Neagră, dezvoltarea sau întreţinerea reţelei de drumuri şi căi ferate în toată ţara, etc.
Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea reluării şi dezvoltării tradiţiilor armei geniu ca armă
politehnică, a creat condiţii pentru modernizarea trupelor de geniu şi creşterea aportului lor la întărirea
capacităţii de apărare a ţării.
Opţiunea României pentru integrarea în structurile europene şi euro-atlanice este astăzi o realitate
incontestabilă . Din necesitatea de a răspunde implicării active şi sub aspect militar s-a înfinţat Batalionul 96
Geniu cu scopul de a participa la misiunea IFOR în Bosnia şi Herţegovina .
Misiunile executate au vizat asigurarea libertăţii de mişcare pentru trupele multinaţionale şi populaţia
civilă, acordarea sprijinului genistic general comandamentelor şi contingentelor multinaţionale cât şi
executarea de lucrări în sprijinul comunităţilor locale din Federaţia Croato-Musulmană si Republica Srpska .
Batalionul a acţionat într-un perimetru de peste 60.000 kmp, în teren predominant muntos împădurit,
în majoritate pe linia de demarcaţie dintre Republica Srpska şi Federaţia Croato-Musulmană, în zone de risc,
executand misiuni de mare complexitate. Din anul 2000, ca urmare a stabilizării păcii în Bosnia, Batalionul
96 Geniu a fost reorganizat şi a luat fiinţă Detaşamentul Naţional “Bosnia” cu un efectiv de 68 de militari,
staţionat la Butmir şi Detaşamentul Naţional “Olanda” care acţionează în cadrul contingentului olandez cu
un efectiv de 38 de militari.
Procesul de reorganizare si restructurare a Armatei Române început după 1990 nu putea să ocolească
trupele de geniu. S-au identificat noile cerinţe interne şi internaţionale şi s-au regândit structurile armei
răspunzându-se acestor cerinţe. Astfel, la momentul actual forţele de geniu din Armata României cuprind
două brigăzi – Brigada 10 Geniu şi Brigada 4 Geniu Teritorială – o bază de instrucţie pentru geniu în

46
subordinea Şcolii de Aplicaţie pentru Geniu şi Căi Ferate "Panait Donici" şi un regiment de geniu-aviaţie în
subordinea Statului Major al Forţelor Aeriene, precum şi subunităţi de geniu în organica altor mari unităţi şi
unităţi operaţionale.
În perspectivă, conform concepţiei “FORŢA OBIECTIV 2007”, structurile de geniu vor fi în continuare
modernizate, concomitent cu celelalte mari unităţi şi unităţi, înzestrate cu tehnică şi materiale, astfel încât să
fie în măsură să asigure interoperabilitatea cu forţele din structurile NATO şi sprijinul genistic pentru
acţiunile desfăşurate.

 Unitatile si subunitatile de aparare NBC:

Executa actiuni in scopul evitarii contaminarii NBC, diminuarii procentului de personal scos din
lupta si pierderilor, mentinerii capacitatii operationale a fortelor si potentarii resurselor acestora
pentru continuarea operatiilor intr-un mediu NBC.
 Preocuparile de înfiintare în organica armatelor europene a unor structuri speciale
care sa studieze problemele referitoare la gazele toxice de lupta si sa stabileasca
masuri corespunzatoare pentru instruirea si protectia trupelor pe timpul
desfasurarii actiunilor în conditii de contaminare chimica

au fost determinate de consecintele unora din actiunile beligerantilor primului razboi mondial soldate cu
pierderi imense de vieti omenesti, de o parte si de alta, mai ales pe frontul de vest.

Ministerul de Război al ţării noastre a studiat cu atenţie imediat după încetarea ostilităţilor acest nou
fenomen şi a acţionat în consecinţă.

La 15 mai 2003, se împlinesc 80 de ani de când prin Decizia Ministerială nr.297 din 8 mai 1923,
publicată în Monitorul Oastei nr.28/1923, a luat fiinţă în cadrul Ministerului de Război al României un
Comitet Consultativ pentru chestiunile tehnice privitoare la războiul chimic, stabilindu-se ca toate
problemele de pregătire a armatei pe această linie să fie rezolvate de către Direcţia a XI-a Tehnică împreună
cu Marele Stat Major.

În cursul anului 1923 comisii militare au fost trimise pentru informare şi documentare asupra
problemelor privitoare la ducerea războiului chimic în Anglia, Franţa şi Polonia.

Cu toate greutăţile inerente începutului, apariţia primelor structuri de apărare NBC în Armata
României a constituit o necesitate obiectivă izvorâtă din pericolul existenţei în arsenalele statelor a agenţilor
toxici de luptă.

În septembrie 1923 s-a înfiinţat în cadrul Direcţiei a XI-a Tehnică, la propunerea Comitetului
Consultativ, SECŢIA a IV-a a GAZELOR DE LUPTĂ, având sediul – pe care-l păstrează în toată perioada
interbelică – în cazarma Sf. Gheorghe („Malmaison”) din Bucureşti, str. Calea Plevnei, nr.1.

La 1 ianuarie 1925 prin Înalt Decret Regal se creează un organ special şi permanent denumit
SERVICIUL APĂRĂRII CONTRA GAZELOR (S.A.C.G.), care va centraliza şi se va ocupa de toate
chestiunile având legătură cu gazele de luptă pentru trupele de uscat, marină şi aviaţie militară. În fruntea
acestui serviciu este numit colonelul Popescu E. George, ajuns general de divizie la sfârşitul celui de al
doilea război mondial, personalitate marcantă, căreia i-a fost încredinţată sarcina de răspundere a organizării
Serviciului de Apărare Contra Gazelor în armata română. Este legiferat că acest organ de decizie se
comportă şi administrează întocmai ca un corp de trupă (de valoare – regiment), având eşalon ierarhic
imediat superior Direcţia a XI-a Tehnică. Are în subordine un organ central; laboratorul de studii şi
experienţe; atelierul central de măşti cu anexă – depozitul central de măşti; şcoala de apărare contra gazelor;
o companie Apărare Contra Gazelor(A.C.G.) şi o companie depozit.

47
 În 1926 se înfiinţează la corpurile de armată şi la divizii funcţiile de „inspector de gaze” şi, respectiv
„ofiţer specializat cu gazele”.

Prin acelaşi Înalt Decret Regal, se stabilea că militarii din trupele de A.C.G. vor purta la capelă
iniţialele S.A./C.G. (SERVICIUL APĂRĂRII CONTRA GAZELOR) făcute din postav roşu. La intervenţia
ministrului de război pe lângă ministrul instrucţiunii publice, s-a aprobat crearea unui post de „asistent G” pe
lângă catedrele de chimie de la universităţile din ţară.

La 24 iunie 1931 S.A.C.G. se transforma în DIRECŢIA SERVICIULUI CHIMIC MILITAR,

denumire care în perioada interbelică va suferi succesiv uşoare modificări : DIRECŢIA CHIMICĂ
MILITARĂ, respectiv DIRECŢIA APĂRĂRII ANTICHIMICE.

Un moment important îl reprezintă promulgarea Legii pentru modificarea organizării şi funcţionării

M.Ap.N., la 8 iunie 1932, în care se stipulează că DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ se subordonează
Inspectoratului General Tehnic al Armatei, având următoarele atribuţiuni:

- studierea şi experimentarea mijloacelor de apărare contra gazelor pentru armata şi populaţia civilă;

- urmărirea progreselor tehnice referitoare la gaze şi mijloace fumigene;

- întocmirea caietelor de sarcini pentru toate materialele de protecţie, gaze şi fum;

- ţinerea legăturii cu autorităţile civile în ceea ce priveşte protecţia populaţiei contra gazelor;

- studierea şi formularea de propuneri pentru dotarea armatei şi a populaţiei civile cu material chimic
şi de protecţie;

- elaborarea regulamentelor de specialitate privitoare la instrucţia ofiţerilor şi a trupei;

- formarea cadrelor de specialitate necesare unităţilor la pace şi pentru încadrarea armatei la război;

- conducerea, îndrumarea şi controlul învăţământului în şcolile de specialitate şi în Centrul de

Instrucţie A.C.G.;

- supravegherea depozitării materialelor chimice şi de protecţie.

Cu mici variaţii, în perioada interbelică DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ a avut următoarea

structură :

- un organ central cu : birourile adjutantură, registratură şi instrucţie; serviciul tehnic; serviciul

materialelor chimice;

- Laboratorul de Studii şi Experienţe Chimice;

- Atelierul Central de Măşti;

- Institutul Chimic Militar;

- Centrul de Instrucţie A.C.G. cu un batalion A.C.G.;

- Fabrica de Materiale de Protecţie – Bucureşti;

48
 - Fabricile de cărbune activ : CARBONIT – SINAIA; ANTICARBON-VULCAN şi cea de la
TIMIŞUL de SUS.

Cu excepţia fabricilor de cărbune activ, toate celelalte elemente subordonate DIRECŢIEI CHIMICE
erau dislocate în garnizoana Bucureşti (cazarma „Malmaison”).

La 22 ianuarie 1945, pe baza dispoziţiunilor impuse de Comisia Aliată de Control, DIRECŢIA

CHIMICĂ MILITARĂ şi unele din structurile subordonate acesteia se desfiinţează. Rămâne un singur birou
în cadrul Inspectoratului Tehnic al M.Ap.N. cu denumirea de SERVICIUL CHIMIC.

Prin insistenţele unor ofiţeri chimişti cu dragoste de armă, bazate pe o argumentaţie temeinică, la
intervenţia Marelui Stat Major, la 15 septembrie 1948 au luat fiinţă DIRECŢIA APĂRĂRII ANTICHIMICE
şi, ulterior, celelalte structuri desfiinţate în 1945.

Cu începere de la 4 iulie 1951 aceasta se va numi COMANDAMENTUL TRUPELOR CHIMICE,

organ de conducere care începând cu data de 1 august 1990 se transformă în INSPECTORATUL
PROTECŢIEI ANTICHIMICE, subordonat COMANDAMENTULUI TRUPELOR DE USCAT, care îşi
încetează funcţionarea la 1 decembrie 1993.

Încă din momentul înfiinţării primului nucleu al Chimiei Militare – Secţia a IV-a a Gazelor de Luptă,
arma Apărare NBC a cunoscut o evoluţie continuă, atât din punct de vedere al structurilor organizatorice, al
înzestrării, cât şi al principiilor de întrebuinţare în operaţie, mai ales după apariţia noilor agenţi toxici, cu
agresivitate sporită şi a altor arme de distrugere în masă (nucleară şi biologică).

În prezent, structurile de apărare NBC sunt integrate operaţional în toate formele acţiunilor militare,
în operaţiile de stabilitate, precum şi în anumite acţiuni asimetrice şi de urgenţă civile specifice.

Apărarea NBC a întrunit valenţe multiple în ultimii ani, dar mai ales în perioada recentă când unele
organizaţii neguvernamentale sau teroriste apelează şi la materiale radioactive, agenţi toxici şi biologici de
luptă, practicând traficul ilegal de tehnologii şi echipamente de natură NBC, iar informaţiile privind
înarmarea unor state cu arme de distrugere în masă nucleare, biologice şi chimice (ADMNBC) se confirmă
tot mai mult.

Rolul structurilor de apărare NBC rezidă în capacitatea operaţională a acestora de gestionare a

situaţiilor NBC/EADA, de asigurare a supravieţuirii, de menţinere a libertăţii de acţiune şi de multiplicare a
puterii de luptă a trupelor.

Ani la rând unităţile şi subunităţile de apărare NBC au contribuit la îmbogăţirea şi continuarea

frumoaselor tradiţii făurite de înaintaşi în perfecţionarea artei militare, pregătirea şi creşterea gradului de
apărare a trupelor împotriva efectelor devastatoare ale armelor de distrugere în masă (ADMNBC) şi
evenimentelor generate de emisii altele decât atacul (EADA).

Acest moment aniversar are menirea să prilejuiască întregului personal din armă alese sentimente de
mândrie şi, totodată, un puternic imbold spre acţiune eficientă în îndeplinirea misiunilor specifice.

 Parasutistii:
Sunt specializati sa indeplineasca misiuni de amploare care implica transportul aerian si parasutarea
personalului si materialelor.

49
 Politia Militara:
În cadrul jandarmeriei rurale, s-au înfiintat primele structuri de politie militara, subordonate
Corpurilor de Armata si Corpurilor de Vânatori, având misiuni si sarcini specifice.

Istoricul Poliţiei Militare se află în strânsă legătură cu istoricul jandarmeriei române, de unde îşi are
originile. Trebuie făcută însă menţiunea că Gendarmeria – denumirea din acea epocă – a fost înfiinţată şi
subordonată Ministerului de Resbelu. Primele atestări ale activităţii de „poliţie a trupei” se regăsesc în
documentele de „fiinţare a gendarmeriei” din 3 aprilie 1850 emise de Domnul Grigore Alexandru Ghica,
iar misiunile specifice au fost consemnate şi în Ordonanţa 896 din 20 iunie 1864 semnată de Domnitorul
Al. I. Cuza.

Termenul consacrat de Poliţie Militară îşi are originile în anul 1893, când, pe vremea Regelui Carol I, cu
aprobarea acestuia, legiuitorul Lascăr Catargiu a promulgat „Legea asupra Gendarmeriei rurale”.

Astfel, în Monitorul Oastei nr. 53 din 5 noiembrie 1893, găsim în legea mai sus menţionată, la TITLUL
IV - Atribuţiunile gendarmeriei, Capitolul I – Serviciul ordinar şi extraordinar, articolul 52 - serviciul
ordinar coprinde: ........, pct. e) Poliţia Militară. (vezi facsimilul din partea dreaptă).

Atribuţiunile poliţiei militare, descrise pe larg în Regulamentul de aplicare al legii asupra gendarmeriei
rurale, Secţia III, constau în mod special în:

· poliţie judiciară militară;

· căutarea şi arestarea de dezertori şi nesupuşi semnalaţi, ca şi pe militarii care au întîrziat a se

presenta la corpurile lor dupe expirarea congediului sau permisiei;

· supravegherea militarilor absenţi de la corpurile lor, desertorilor şi nesupuşilor;

· arestarea a orice militar care nu va avea foaia de drum sau biletul de congediu;

· căutarea atrupamentelor armate sau nu, calificate de lege ca sediţioase;

· respingerea atacurile dirigiate contra forţei armate însărcinată cu escortarea şi transferarea

preveniţilor sau condamnaţilor;

· respingerea ori-cari incercări tinzînd a favoriza desertările sau a înpiedica pe militari de a merge
sub drapel;

· descoperirile de deposite de arme ascunse, ateliere clandestine pentru fabricaţiune de pulbere şi

materii explosibile, scrisori ameninţătoare, semne şi cuvinte de înţelegere, afişe şi placarde incendiare,
provocând la revoltă, la sediţiune, la asasinat şi jaf;

· ducerea ordinelor de mobilizare şi executarea lor.

De menţionat este şi faptul că la acea dată, Gendarmeria se găsea în subordinea directă a Ministerului de
Război „întru tot ce se raportă la disciplină, comandament şi instrucţie a trupei” având însă şi structuri
care „depindeau de ministrul de Interne în tot ce privesc ordinea şi siguranţa publică”, fiind însă şi la
„ordinele ministrului justiţiei şi sub-prefectului plasei”.

În perioada următoare, situaţia reală a impus pregătirea şi promulgarea unor noi legi în anii 1908, 1911 şi
1913, precum şi întărirea organizatorică a Jandarmeriei. Astfel, prin Legea Jandarmeriei emisă în data
de 24 martie 1908 se înserează că „Pe timpul manevrelor militare, jandarmeria efectuează rechiziţiile

50
necesare şi funcţionează ca poliţie militară; ...... unităţile de jandarmi sunt considerate părţi ale armatei
active cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca unităţile şi subunităţile militare”.

În perioada 1913 - 1916 s-au produs unele modificări pe linie organizatorică, care au vizat porirea
efectivelor, înfiinţarea unor posturi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru
armată, înfiinţarea de puncte speciale de pază şi control la toate trecătorile din Carpaţi, precum şi crearea
unui detaşament pentru paza regiunilor petrolifere.

Începutul anului 1917, găseşte serviciul Jandarmeriei pe lângă Armata de Operaţii. La comandamentele
Corpurilor de Armată, precum şi la brigăzile mixte s-a constituit câte un detaşament de jandarmi, sub
comanda unui ofiţer de infanterie şi cu un efectiv mai redus de jandarmi. La 16 aprilie,
Detaşamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de “Detaşament mobil de poliţie al Marelui
Cartier General”. De asemenea, unele subunităţi de jandarmi – poliţie militară sunt repartizate
serviciilor de pază la lucrările de artă şi fortificaţii, iar altele date ca întăriri în principalele oraşe din
Moldova.

Cu ocazia demobilizării armatei - care a început la 1 iulie 1918 – formaţiunile de poliţie militară
organizează: “punctele de trecere peste demobilizaţi, posturi, patrule şi detaşamente pentru
supravegherea acestora, ca demobilizarea să se desfăşoare în linişte”.

La decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, poliţia militară a
contribuit la desfăşurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale şi a măsurilor
pentru menţinerea ordinii şi liniştii în ţară.

După intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941, trupele de poliţie militară au
primit misiuni specifice, printre care putem aminti:

- combaterea acţiunilor teroriste;

- paza unor obiective economice importante;

- întărirea măsurilor de ordine internă;

- contracararea acţiunilor de desant şi a paraşutiştilor,

- supravegherea elementelor din opoziţie, etc.

Odată cu difuzarea Proclamaţiei M.S. Regele Mihai I, conform directivelor date de Guvern,
poliţia militară a trecut la executarea misiunilor specifice în condiţiile noii situaţii operative, aducându-şi
o contribuţie notabilă şi în etapa a doua a participării României la cel de-al doilea război mondial.

Principalele misiuni ale poliţiei militare, au fost:

· să identifice toţi ostaşii germani, stabilindu-se locurile unde au fost cantonaţi sau ascunşi, forţa,
armamentul şi vehiculele de care dispuneau;

· să interzică circulaţia pe şosele şi drumuri oricărui vehicul sau element german, prin organizarea
de bariere, obstacole, curse;

· ostaşii germani izolaţi sau în grupe mici să fie dezarmaţi;

· să sprijine forţele armatei române în acţiunea de dezarmare a armatei germane;

51
· să captureze paraşutiştii germani care încercau să se salveze din avioanele doborâte de către
aviaţia noastră şi cea aliată;

· să identifice şi să ia sub pază depozitele de materiale aparţinând armatei germane, circuitele

telefonice germane;

· să execute razii pentru scotocirea terenului şi prinderea ostaşilor germani care încercau să fugă;

· să aresteze şi să combată partizanii germani din formaţiunile hitleriste din Ardeal şi Banat;

· să adune manifestele de propagandă germano-legionară lansate din avioane şi să le distrugă;

· împreună cu trupele de grăniceri pe frontieră să oprească elementele germano-maghiare care

încercau să pătrundă în raioanele şi în zonele unde nu s-au concentrat trupe ale armatei de operaţii;

· să organizeze baraje de poliţie de către formaţiunile teritoriale, înlocuindu-se pentru moment

Jandarmeria operativă a marilor unităţi.

La sfârşitul celei de-a doua confragaţii mondiale, Jandarmeria este subordonată din nou Ministerului de
Interne, iar formaţiunile specializate de poliţie militară sunt desfiinţate, personalul fiind contopit de alte
structuri.

Lăsând un gol în activitatea Ministerului Forţelor Armate (fostul Minister de Război), în anul 1947, s-a
impus necesitatea înfiinţării unor structuri care să acopere nevoile de menţinere şi control al disciplinei
militare, precum şi de îndrumare a circulaţiei autovehiculelor militare. Pentru a nu avea totuşi o putere
de acţiune prea mare, care să contravină intereselor partidului unic şi a reprezentanţilor săi, s-au înfiinţat
unele structuri care să compenseze dispariţia poliţiei militare, dar acestea au fost concepute ca elemente
disparate, de sine stătătoare – şi în consecinţă destul de ineficiente – cu subordonare şi competenţe
diferite: Ordine şi Disciplină, Controlul şi Îndrumarea Circulaţiei, Cercetarea Penală Specială,
Închisoarea Militară, etc.

Această situaţie s-a perpetuat până în anul 1990, când, după înlăturarea regimului comunist din
decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a considerat că este necesară înfiinţarea unei structuri
unice, cu comandă operaţională eşalonată, conform tendinţelor de modernizare a armatelor şi pregătirea
structurii de integrare în NATO.

În baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B.3/0847 din 05.04.1990,
comunicată cu nr. B3/0907/12.04.1990, începând cu data de 15.04.1990 s-au înfiinţat B 265 P.M.
Bucureşti, Cp. 285 P.M. Timişoara, Cp. 286 P.M. Cluj-Napoca şi Cp.288 Târgu Mureş.

Ulterior, în baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B3/0995/1990,
comunicată cu nr. B.3/01075 din 07.05.1990, începând cu data de 30.04.1990 s-a înfiinţat Cp.294 P.M.
Oradea, iar în baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul M.St.M. nr. B3/01367 din
31.05.1990, comunicată cu nr. B.3/01500 din 12.06.1990, începând cu data de 30.06.1990 s-au înfiinţat
Cp. 295 P.M. Buzău şi Cp. 299 P.M. Craiova.

Concomitent, s-au înfiinţat Birouri sau Compartimente la structurile de comandă (la Comandamentul
Infanteriei şi Tancurilor - devenit ulterior Statul Major al Forţelor Terestre, sau la Armate – devenite
ulterior Corpuri de Armată). Ca o evoluţie firească şi ca urmare a intrării României în rândul ţărilor
membre NATO, structurile de comandă au cunoscut şi ele o mărire a capacităţii organizatorice, de

52
 comandă şi control, aliniindu-se astfel la noile cerinţe impuse de acest parteneriat şi s-au transformat în
Secţii (Secţia Poliţie Militară, la nivelul Statului Major al Forţelor Terestre) sau Birouri la Corpurile de
Armată.

În această organizare, unităţile şi subunităţile constituite au executat o mare diversitate şi număr de

misiuni, atât pe teritoriul naţional cât şi în diferite Teatre de operaţii din întreaga lume. Mai multe
informaţii, detaliate, se pot obţine vizitând rubrica Misiuni.

Datorită restructurării, modernizării şi profesionalizării Forţelor Terestre, sarcina de pază a unităţilor

militare de importanţă deosebită, cu forţe specializate, a revenit tot poliţiei militare. În consecinţă,
începând cu anul 2006, s-au înfiinţat încă 3 batalioane de Poliţie Militară, dotate şi echipate
corespunzător, ce acoperă ca zonă de responsabilitate întreg teritoriul naţional. Comenzile batalioanelor
se găsesc în garnizoanele Bucureşti, Focşani şi Târgu Mureş, având subunităţi dislocate în garnizoanele
importante.Participarea subunităţilor de poliţie militară în cadrul misiunilor internaţionale a impus şi
impune şi pe viitor ridicarea nivelului de pregătire precum şi adaptarea rapidă a organizării şi modului de
acţiune prin perfecţionarea activităţilor, dotarea cu echipamente moderne şi implementarea prevederilor
de standardizare NATO cu scopul asigurării interoperabilităţii cu celelalte structuri de poliţie militară.

 Fortele pentru operatii speciale:

Fortele pentru Operatii Speciale (FOS) sunt forte special instruite si dotate pentru executarea
misiunilor specifice de cercetare speciala, actiuni directe si asistenta militara in tara si in teatrele
de operatii militare, avand componente din toate categoriile de forte ale armatei.

Potrivit legii, Fortele pentru Operatii Speciale (FOS) sunt forte special instruite si dotate pentru executarea
misiunilor specifice de cercetare speciala, actiuni directe si asistenta militara în tara si în teatrele de operatii
militare, având componente din toate categoriile de forte ale armatei.
În prezent, Fortele pentru Operatii Speciale cuprind: o structura de comanda la nivelul Statului Major
General , o componenta terestra , o componenta navala si o componenta aeriana. Structura de operatii
speciale cu atributii în domeniul învatamîntului militar este Centrul de Instruire pentru Operatii Speciale.

Structurile de operatii speciale sunt încadrate cu luptatori selectati si antrenati astfel încât sa faca fata
efortului fizic prelungit, în medii solicitante din punct de vedere psihic, folosind echipamente specifice si
tactici adecvate. Operatorii FOS sunt luptatori puternici, curajosi, inteligenti, rezistenti la eforturi extreme
fizice si psihice, tenace, perseverenti, agili, animati de spiritul perfectiunii. Gradul de risc ridicat, aspectul
temerar este acoperit cu deprinderi temeinice de actiune în spatiul aerian, terestru si maritim prin capacitatea
de parasutare în conditii speciale, înot si scufundare, alpinism si traversarea zonelor urbane. Ei sunt dotati cu
elemente de armament si echipamente performante, compatibile cu dotarile structurilor similare ale statelor
membre N.A.T.O., vehicule cu mobilitate si protectie deosebita, sisteme de comunicatii radio/satelit,
aparatura de vedere, observare si orientare (ziua si noaptea), echipamente de parasutare de înalta precizie si
echipamente de alpinism. Structurile de operatii speciale îsi bazeaza puterea pe surpriza, viteza de actiune,
ingeniozitate, mobilitate, flexibilitate, întelegerea mediului de actiune din punct de vedere cultural si
lingvistic.Personalul si structurile de operatii speciale au participat la misiuni internationale în Afganistan (
asistenta militara pentru Fortele de Securitate Afgane, instruire si însotirea în lupta a fortelor afgane,
asistenta umanitara, actiuni în sprijinul populatiei locale), Irak (instruirea fortelor speciale irakiene) si
Kosovo (misiuni de patrulare, escorta, paza obiective).Ziua Fortelor pentru Operatii Speciale se aniverseaza
în fiecare an la 1 martie, fiind legata de data înfiintarii Batalionului 1 Operatii Speciale "Vulturii", prima
componenta actionala a Fortelor pentru Operatii Speciale.Începând cu 15 martie 2010, Fortele pentru
Operatii Speciale sunt o arma distincta, inclusa în categoria armelor de lupta.

53
 Sfirsit
Asupra acestei carti personale a lucrat Pascari Ion.

Sursele utilizate:

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Rom%C3%A2n%C4%83
 http://www.cartula.ro/forum/
 http://www.forter.ro/ro/
 http://www.google.md/
 http://www.google.md/imghp?hl=ru&tab=wi
 http://www.politia.forter.ro/
 http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/09/14/mossad-ul-si-tehnica-militara-
romaneasca/
 http://www.acttm.ro/ro/revista/index.html
 http://forum.computergames.ro/124-cum-cit-unde/337762-saituri-cu-informatii-
despre-tehnica-militara-romaneasca.html
 http://www.optiuni.ro/index.php?page=site/article&aid=112
 http://www.ziarelive.ro/despre/tehnica_militara/1.html
 http://www.presamil.ro/
 http://dic.academic.ru/dic.nsf/ruwiki/1404829

Aplicatii utilizate:

 Adobe Photoshop CS5.1

 Notepad
 Microsoft Office Word 2010
 Paint
 ACDSee

 Sper ca a fost interesant si va placut 

54
55
56