Ce este jocul, oare?

Jocul este o activitate vitală pentru echilibrul psihic uman. Este o activitate
psihică permanentă care se prelungeşte şi în stare de somn (în vis). Un om se joacă
tot timpul chiar dacă o face sub forma muncii, reveriei, visului, hobby-urilor,
interacţiunilor sociale. La copil această activitate este evidentă şi nemodificată
de nevoia socială a unei utilităţi.

În spaţiul de separare dintre el şi mamă, copilul creează o placentă, ca obiect ce

nu-i aparţine nici lui, nici mamei, dar care facilitează relaţia dintre ei. E un
spaţiu ce poate fi modelat şi îmblînzit în funcţie de nevoia de apropiere sau
distanţă. În acest spaţiu se instalează foarte serios jocul.

Copilul însuşi îi arată părintelui calea relaţiei relaxate: jocul. Învățând de la

copilul taina jocului, își mai oferă o șansă de a se ridica deasupra grijilor
cotidiene prea mărunte și de a se regăsi unitar conștient și incoștient deopotrivă.
Jocul este un obiect-mediu (cum ar spune Winnicott) în raport cu care copilul îşi
găseşte echilibrul pentru separare. El umple locul gol lăsat de mamă cu plecarea
sa. Jocul este aura protectoare ce permite vieţuirea în lume fără pierdere de sine.
El asigură integritatea psihică, nedisoluţia şi necontaminarea chiar în condiţiile
extreme (de apropiere foarte mare sau de absență a mamei).

Pentru adult acest spaţiu de joc va purta numele de cultură. Un spațiu al

siguranței limbii materne, al tradițiilor și obiceiurilor. Un spațiu ce se lasă
modificat creativ, îmbogățindu-se. Pentru bătrân, jocul este unul magic sau mistic
ce îi permite o comunicare mai amplă, cu forțe divine protectoare care vor asigura
petrecerea într-o altă lume. E o invocare a mamei vechi ce a născut copilul ajutând
la trecerea dintr-o lume în alta.

De când ne jucăm
Jocul începe încă înainte de a se naşte copilul şi dăinuie atîta timp cît există
dorinţă de a trăi, disponibilitatea ludică fiind direct proporţională cu forţa
vitală. Nou-născutul s-a ştiut juca intrauterin, dar se trezeşte într-o lume unde
„nu mai e de joacă”. Se simte susţinut de o privire de care se agaţă şi cu care
comunică printr-o mimică neadaptată la sensurile sociale ale mamei. Guriţa seroasă
şi rotundă se strînge şi se cască ciudat, ochii ce se rostogolesc în toate părţile,
toate acestea o fac pe mamă să zîmbească – totuşi este loc de joc şi în lumea asta!

O mamă tînără (cu o forţă vitală mai mare) este mai receptivă la astfel de semnale
decît una prea serioasă sau prea angoasată. E drept că mama, ca principal
conţinător de angoasă pentru copil, îşi mai pierde simţul umorului. Aici intervine
importanţa tatălui copilului ce contrapune jocul, angoasei. Bărbatul se aştepta ca
naşterea să-l facă tată şi se trezeşte neaşteptat într-o poziţie maternă în care
trebuie să se descurce cu doi bebeluşi (lăuza şi nou-născutul). El primeşte cu
uimire şi stîngăcie caraghioasă acest rol (ca şi cum ar maimuţări o mamă),
relativizează astfel angoasa şi stîrneşte rîsul.

Ce ne trebuie pentru a ne juca

Părinții intuiesc importanța jocului copilului și de aceea uneori chiar exagerează
copleșindu-l cu jucării. Jucăria poate stimula jocul, dar nu poate înlocui
dispoziția pentru acesta.

Pentru jocul său, copilul are nevoie de un spaţiu personal sigur şi asigurator unde
să fie el însuşi nestingherit şi neîntrerupt. Copilul, jucîndu-se, e prea puţin
prezent în realitatea obiectivă, el trăieşte în timpul lui „a fost o dată ca
niciodată”. De aceea, este important să nu fie brutal întrerupt fără a avea răgazul
de a ajunge la „şi-am încălecat pe-o şa”. Un copil întrerupt din joc va avea o
trăire similară cu a omului trezit brusc din vis, în miez de noapte. Prin joc,
copilul exersează un timp paralel care îi dă şansa consolidării lumii simbolice.
Astfel, el îşi va face suportabile pierderile, absenţele, neîmplinirile,
transformările şi ceea ce nu înţelege.

Poate părea paradoxal, dar copilul nu are nevoie de jucării pentru a se juca. Dacă
are un spațiu asigurator și bucurie de a trăi se va folosi de orice obiecte
întîlnite, își va confecționa unele noi, se va juca singur și împreună cu alții, cu
propriul corp și cu idei...

Intervalul de timp în care copilul se joacă neîntrerupt, este un reper ce arată cît
poate fi lăsat singur. În joc, maestrul este copilul. El nu are nevoie de indicaţii
sau repere şi orice obiect poate deveni o jucărie. Jocul nu este o „taină” pentru
copil, aici el nu are nevoie de iniţiere. Părintele se poate juca, dar nu poate
prelua conducerea, nu se poate juca în locul copilului.

Beneficiile jocului
Prin joc fiecare îşi găseşte un loc al său în lume şi societate. El permite
manifestarea liberă şi creativă unde fiecare este el însuşi, dar perfect
inteligibil pentru ceilalţi.

Prin joc, adultul e capabil să gîndească în timp real, să aibă idei, să fie
implicat, prezent, disponibil şi creativ. Jocul permite experimentarea, cercetarea
lumii şi afirmarea de sine. El oferă de asemenea o interfaţă de interacţiune.
Creează acel spaţiu comun în care devine posibilă comunicarea.

Prin joc, copilul se menține unitar și se poate individua, se dezvoltă, învață, își
conține spaima.