ION

de Liviu Rebreanu
Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfăţişează univeau rural în mod realist, fără idilizarea din proza să mănătoriche Nucleul romanului
se află în nuvelele anterioare: Zestrom Ruşinea.
Criticul E. Lovinescu apreciază că: „Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române
şi cum procesul firesc al epicei este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării
evolutives (Istoria literaturii române contemporane).
IPOTEZĂ
Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparținând prozei
interbelice. De asemenea este roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae
Manolescu (din lucrarea Arca lui Noe) este roman doric.
FORMULAREA ARGUMENTELOR
Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, conflictul complex,
prezența unor personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară
Ion aparține speciei literare romanul.
Este roman de tip obiectiv prin specificul relaţiei narator-personaj şi al naratorului (omniscient,
omniprezent). Se observă obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-
a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea.
În romanul doric, „iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei“. Fiind roman realist de tip obiectiv,
are trăsăturile menționate de criticul Nicolae Manolescu: „romanele realiste şi naturaliste sunt
mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieții. Naratorul omniscient este divinitatea centrală
a unui sistem teocentric. In raport însă cu personajele, se află pe o poziție îndepărtată. [...] ŞI
aproape nimic nu există în sine, ci în vederea unui scop ştiut de autor. Semnele predestinării sunt
pretutindeni în jurul eroului...“
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea
„dindărăt“ presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă
viața să curgă. Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, dirijează
evoluţia lor ca un regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenței personajelor, conform
unui destin prestabilit şi legii cauzalității. De aceea textul conține semne prevestitoare ale
sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă a fatalității: nu poate ieşi din destinul lui („roman
al destinului“). Înlănțuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra
cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de la
începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul şi
consecinţele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă spre
diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului (naşterea,
nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificarea socială) sau
culturale (universul ţăranilor, universul intelectualității rurale), relații de familie. Tema centrală,
posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se
plasează pe două coordonate: Eros şi Thanatos.
Criticul N. Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a
instinctului de posesiune". De aceea nu problema pământului o consideră centrală, ci tema
destinului.
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid", se reflectă
artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin
descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu
ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează), drumul are semnificaţia simbolică a
destinului unor oameni şi este învestit cu funcție metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el
separă viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor din roman.
„Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul [...] se desprinde un drum alb mai
sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistrița
(...).
Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe
urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline."
Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicității prin detaliile toponimice, introduce
cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului XX, cu aspecte topografice, etnografice
(hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiția socială a locuitorilor
şi anticim rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşu) în dest? narativă. Crucea strâmbă de la
marginea satului, cu un Heim de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide simetric romanul și face main cesibilă semnificația simbolică a drumului
prin metafor şoselei - viaţa: „Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn acoperit, de peste
Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare si fără început..."
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de functii epice în discursul narativ. Descrierea inițială
are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, functie simbolică şi de
anticipare. Narațiunea obiectivă îşi realizează funcția de reprezentare a realității prin absența
mărcilor subiectivităţii, prin „stilul cenuşiu“ (Tudor Vianu). Alături de funcţia esențială de
reprezentare, în roman apare şi funcția epică de interpretare/ semnificare. Dialogul susține
veridicitatea şi concentrarea epică.
Arhitectura romanului susţine, la nivel macrotextual, funcția epică de interpretare. Romanul este
alcătuit din două părți opuse şi complementare, coordonate ale evoluției interioare a personajului
principal: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast)
sunt semnificative, discursul narativ având un început şi un Sfârşit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea,
Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sărutarea, Streangul, Blestemul, George,
Sfârşitul (partea a doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii şi a intelectualității rurale. Trecerea
de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este
redată prin înlănțuire (respectarea cronologiei faptelor). Viaţa personajelor se desfăşoară după
legile interne ale lumii lor şi evoluează paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea,
la horă, dar interferența se produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan,
prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Drama lui Ion şi a altor personaje din planul țărănimii
este dictată de o vorbă aruncată inconstient de Titu Herdelea – „Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti!" -, după cum drama învățătorului Herdelea este declanşată de
mărturisirea lui Ion că i-a scris jalba care îl scăpase de temniţă în urma conflictului cu Simion
Lungu.
La nivel microtextual, funcția epică de interpretare se realizează prin tehnica contrapunctului:
prezentarea aceleiaşi teme în planuri diferite (nunta țărănească a Anei corespunde, în planul
intelectualității, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde
conflictului intelectualilor satului: învățătorul şi preotul). Prin această tehnică se pun în evidență
secvențe narative/ episoade simetrice şi antitetice, care conferă aspect polifonic acțiunii.
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scenă
simbolică este hora de la începutul romanului, „o horă a soartei“ (N. Manolescu).
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expozițiune, sunt prezentate principalele personaje,
timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someşana, este o pagină
etnografică memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului
susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare
dionisiacă de energii.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților respectă stratificarea
economică. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de țăranii mijlocaşi, aşezaţi pe
prispă. În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnităţii umane,
fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage
cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre
între bogătaşi.“
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza
rea, colpoltoare a veştilor rele în sat, înfăţişată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învățătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea
poporului“, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita
întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai
flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea
săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la
horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru că sărăntocul umblă
să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe care
Vasile i-o face la horă, în fata satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care rândul său îl
va face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând. pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte
nunta.
La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă pentru plata lăutarilor,
în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu
parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George şi este construită simetric
cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama
țăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calitățile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus
în situația de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între
Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi
glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forţa lor
se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion
Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi
pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător ţăran) şi
o forţă mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. In fond, destinul personajului principal
nu este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai ales în relație
cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimaşă îl fac
monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice universală.
Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul: „Se opri în mijlocul delniței [...]. Îl
cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre
brazdele drepte, zgrunțuroase şi umede. [...] Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în
genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta
grăbită simți un fior rece, ameţitor."
În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-
mamă („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]. De pe atunci pământul i-a fost mai drag
ca o mamă“), pământul-ibovnică, pământul-stihie.
Dorind să obţină repede mult pământ, Ion ii face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl
forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul –
zestre, simțindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug
mediază conflictul dintre cei doi țărani, în care ,,biata Ana nu este decât o victimă tragică“.
Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi
în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea copilului
nu-l opreşte din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul
este previzibil, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului. George este
arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învățător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui
din urmă. El are familie: soție, un băiat, poetul visător Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre,
Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile
dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învățătorul se simte
ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învățătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu
autoritățile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă națională. Acceptă inutil compromisul,
votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii.
Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu
sărbătorirea prilejuită de sfinţirea bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc
tradițional: tradiții legate de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea),
obiceiuri de Crăciun, relații de familie, relații socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura
satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala), autoritățile. Comunitatea se conduce după legile
statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere şi cu acordul
părinţilor, iar fetele trebuie să-şi apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum
este cazul Anei, alungată şi disprețuită de toţi.
Caracterul epopeic şi de frescă al romanului, semnalat de G. Călinescu? – „Hora în sat, bătaia între
flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta [...], naşterea, moartea [...] sunt momente din calendarul
sempitern al satului", este dat şi de numărul mare da personaje, despre care criticul afirmă că: „nu
sunt indivizi ca viață unică, ci exponenți ai clasei şi generației" (personaje tipice)
lon este personajul principal, un personaj monumentai realizat prin tehnica basoreliefului. Nimeni
nu stă în calea acestui personaj a cărui existență este guvernată de verbele, râvni şi a poseda.
Exponent al țărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl
obtine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile
Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o face
pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Inițial dotat cu
o serie de calități, în goana sa pătimaşă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este
expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului ardelean.
Cele două femei, conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica, reprezintă cele două obsesii
ale personajului principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obține, se confruntă, în plan
individual – concret, cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc, iar în plan general – simbolic, cu
pământul – stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanţă morală. De aceea conflictul social este
dublat de conflictul tragic.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind
omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (caracterizare
directă).
Narațiunea la persoana a III-a şi obiectivitatea naratorului se realizează într-un stil neutru,
impersonal: „metoda fără strălucire artistică, fără stil“ (E. Lovinescu). Stilul direct alternează cu
stilul indirect; în caracterizare este utilizat şi stilul indirect liber: „Îşi zicea din ce în ce mai des că,
robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă şi el ceva. Va să zică va trebui să fie veşnic slugă
pe la alții? Toată istețimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...“
G. Călinescu constată autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc e
făcută cu foarte multă exactitate.“ Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în
limbajul personajelor, în funcție de condiţia lor socială: „variațiile de vocabular în trecerea de la
mediul rural la acela orăşenesc sau la acela intelectual“. În ciuda sintagmei emblematice asociate
de critic caracterului impersonal, anticalofil al narațiunii – „stilul cenuşiu“ – şi a impresiei de
limbaj dur, colțuros, la o lectură mai atentă se observă diversitatea procedeelor artistice, utilizate
pentru plasticizarea ideilor. Personificarea, epitetul, comparaţia şi hiperbola se regăsesc într-o
frază oarecare: „Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o
mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte
cântece de închinare."
CONCLUZIE
Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca trăsături: specificul
relației narator-personaj, obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care întreține
„iluzia realităţii“ (viziunea realistă), utilizarea narațiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero
(viziunea „dindărăt“), atitudinea detaşată în descriere, verosimilul întâmplărilor.