Sunteți pe pagina 1din 3

Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n dumbrăvioara de la

marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai
mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii.
Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn niște ciubote grele ale unui frate mai
mare. Ridică spre mine ochi triști, învăluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din
cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă
suna o suferință timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le
spre crâng.
- Ce mai faci tu, măi flăcăule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut ?
- M-a trimes tătuca să le mai port ! îmi răspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se opri.
Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor.
- Dar ești tu vrednic, bre Niculăeș, să porți un cârd de oi ?
- He, sunt eu vrednic; da'acuma n-am ce purta, sunt supărat...
- Cum se poate? Și de ce, mă rog ?
- De ce ? mă întrebă ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i buhos;
pentru că în primăvara asta tot ne-au căzut din oi; ș-acuma am rămas numai cu acestea șase...
Deși ”flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară a vieții
lui, năcazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată.
- Și v-au murit multe, bre Niculăeș ?
- Multe... răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca întruna
blastămă și suduie când cade câte-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodata; dar parcă eu ce-s
vinovat ? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu căruța și
mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă și abia suflă. Are să se ducă și asta. Era a
mămucăi și mi-o lăsase mie...

Glasul lui dintrodată scăzuse într-un tremur de lacrimi.


- Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști ?
- Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.
- De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tau ?
- Tătuca nu-i acasă; a ieșit la arat cu cei mari.
- Și de ce spui că ți-o lăsase mămucă-ta ție ?
- Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are
cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună...
Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa
pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta...
Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut să-l mângâi
într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Ș-o desmierdare cu mâna pe
fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu
luare-aminte.
- Apoi eu mă duc să-mi pot oile... îmi zise el cu hotărâre.
Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre
dumbrăvioara de la malul Siretului.
Începui a merge și eu alăturea de el, pe cărarea din proaspăt zbicită. Cerul era limpede, soarele
umplea câmpiile de lumină, și din când în când se vedea Siretul scânteind la cotituri.
- Uite, asta-i oaia pălită... îmi zise Niculăeș atingând cu bățul mioara care pășea încet,
șchiopătând, în urma cârdișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce mă păli și mustra tătuca...
parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am...
Smârcâi din nas și-și trecu pe deasupra buzelor mânica lungă a anteriului. Apoi oftă adânc.
- De ce oftezi, Niculăeș ?
La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse.
- Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lângă dânsa,
ca să-i dau apă, când îi era sete... Avea arșiță mare. Eram singuri; ceilalți erau pe-afară, după
treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, și s-ascult pe tătuca. Și eu o întrebam
așa: Unde-ai să te duci, mămuță ? Și ea-mi spunea: Apoi eu am să mor, Niculăeș, și tu să nu spui
la nimeni... Eu nu spuneam, dar tătuca știa și el asta și era supărat și tot trântea și izbea și întreba:
Da'cât ai să mai bolești, măi fumeie ?...
Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință și nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și sta la
sfat cu oile lui ca totdeauna.
_ Da'tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el pe mioara lui. Așa-i că te doare ? Te-a trântit și te-a
pălit răul cela... He, dac-aș fi fost eu batâr ca bădița Mihai, l-aș fi apucat de piept și l-aș fi
scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia ?... Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i hodini...
- Nu te teme, Niculăeș, că nu piere... îi zisei eu.
Lăsai pe Niculăeș al lui Onișor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre locuri care
și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi dispărea
dinaintea ochilor și galsul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram,
copilărisem în școală și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați de un văl fumuriu: ochii ei
îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte frumoasă și cuminte. De toate darurile ei
avusese parte Dumitru Onișor, gospodar bun, dar om hursuz și cam cărpănos.
Acuma Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate
cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald și mintea ei
bogată copilului - care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui.
Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și nici o floare și
Onișor își ara ogorul nepăsător, îngrijit numai de holda de mâne. Amintirea Irinei noastre trăia
numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în sufletul ei vis, parcă
trecuseră în măruntul meu tovarăș de drum, în serile acelea singuratice de suferință, când
amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afară bântuiau, cu chinuite plângeri, vifornițile iernii.
De la un loc, de pe înălțimea malului, mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în urmă.
Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină. Oile pășteau în
juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simț a vară ! simț a
vară! Și de bună-samă, ca-n toate zilele, Niculaeș grăia cu oile lui. Ș-acuma întreba pe mioara
cea bolnavă:
- Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?...
Oaia răspundea, behăind ușor și dulce.
- Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama... îi zicea el încet.
Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni
deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și necontenit cântecul.
- Tu ești bucuros și fără grijă... îi murmura, ca o mustrare, băiatul. Și ofta, ca un om năcăjit și
plin de griji ce se afla...
Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca să-și facă
o trișcă dintr-o rămurică de răchită. Și când ridică zâmbind ochii spre mine, - mă izbi deodată o
amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare izbitoare cu ochii și zâmbetul celei care
odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și c-o privire un trecător
ceas al vieții.

S-ar putea să vă placă și