Rascoala lui Spartacus

Spartacus (?-71 î.Hr.), conducătorul marii răscoale a sclavilor din

Italia (73-71 î.Hr.). Originar din Tracia, adus ca prizonier de război în
Italia, Spartacus evadează din şcoala de gladiatori din Capua împreună
cu 70 de celţi şi traci, refugiindu-se pe muntele Vezuviu. După ce
reuşeşte să-şi ralieze sclavii din împrejurimi, Spartacus înfrânge trupele
trimise împotriva sa, conduse de propretorul C. Claudiu Glaber, apoi de
pretorul P. Varinius. După aceste succese, răscoala se extinde în
Campania şi Lucania, rândurile armatei lui Spartacus sporind la 40000,
apoi la 60000 de oameni. În anul 72 armatele celor doi consuli, C.
Cornelius Lentulus şi P. Gellius Poplicola, sunt înfrânte succesiv,
Spartacus înaintând spre nord, probabil cu intenţia de a părăsi Peninsula
Italică şi a permite mozaicului etnic de sclavi întoarcerea în regiunile de
baştină. Dezbinarea din rândul răsculaţilor duce la desprinderea, apoi
înfrângerea grupării conduse de celtul Crixus. Ajunşi în nord, după ce
înfrâng la Mutina armata proconsulului C. Cassius Longinus, răsculaţii îşi
schimbă planul din motive rămase necunoscute, revin spre sud şi străbat,
asemenea lui Hannibal, întreaga peninsulă până la Thurioi, înfrângând din
nou, în Picenum, armatele celor doi consuli.
Războiul ia o nouă turnură după preluarea comenzii de către M.
Licinius Crassus, care îl izolează pe Spartacus în Bruttium. După ce
încercarea lui Spartacus de a traversa strâmtoarea Messina şi a debarca
în Sicilia eşuează din lipsa unei flote, armata răsculaţilor sparge
încercuirea lui Crassus, dar în Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este
înfrântă. 6000 de sclavi sunt crucificaţi pe Via Appia, între Capua şi
Roma. Resturile armatei răsculaţilor sunt nimicite de Cn. Pompeius,
revenit din Spania după victoria asupra lui Sertorius.
Căzut în luptă, Spatacus devine încă din antichitate o figură
legendară. Izvoarele antice îi subliniază talentul de general, capacitatea
de organizator, forţa şi curajul său.