Răscoala lui Spartacus

Spartacus (73-71 î.Hr.), conducătorul marii răscoale a sclavilor din Italia (73-71 î.Hr.). Originar din
Tracia, adus ca prizonier de război în Italia, Spartacus evadează din şcoala de gladiatori din Capua împreună
cu 70 de celţi şi traci, refugiindu-se pe muntele Vezuviu. După ce reuşeşte să-şi ralieze sclavii din
împrejurimi, Spartacus înfrânge trupele trimise împotriva sa, conduse de propretorul C. Claudiu Glaber, apoi
de pretorul P. Varinius. După aceste succese, răscoala se extinde în Campania şi Lucania, rândurile armatei
lui Spartacus sporind la 40000, apoi la 60000 de oameni. În anul 72 armatele celor doi consuli, C. Cornelius
Lentulus şi P. Gellius Poplicola, sunt înfrânte succesiv, Spartacus înaintând spre nord, probabil cu intenția
de a părăsi Peninsula Italică şi a permite mozaicului etnic de sclavi întoarcerea în regiunile de baştină.
Dezbinarea din rândul răsculaților duce la desprinderea, apoi înfrângerea grupării conduse de celtul Crixus.
Ajunşi în nord, după ce înfrâng la Mutina armata proconsulului C. Cassius Longinus, răsculații îşi schimbă
planul din motive rămase necunoscute, revin spre sud şi străbat, asemenea lui Hannibal, întreaga peninsulă
până la Thurioi, înfrângând din nou, în Picenum, armatele celor doi consuli.
Războiul ia o nouă turnură după preluarea comenzii de către M. Licinius Crassus, care îl izolează pe
Spartacus în Bruttium. După ce încercarea lui Spartacus de a traversa strâmtoarea Messina şi a debarca în
Sicilia eşuează din lipsa unei flote, armata răsculaților sparge încercuirea lui Crassus, dar în Lucania, în
bătălia de pe râul Silarius, este înfrântă. 6000 de sclavi sunt crucificați pe Via Appia, între Capua şi Roma.
Resturile armatei răsculaților sunt nimicite de Cn. Pompeius, revenit din Spania după victoria asupra lui
Sertorius.
Căzut în luptă, Spatacus devine încă din antichitate o figură legendară. Izvoarele antice îi subliniază
talentul de general, capacitatea de organizator, forța şi curajul său.

Revoltă pentru sprâncene roșii

Revolta sprâncenelor roșii , numită și Chimei este un termen care desemnează una dintre cele două mari
mișcări ale revoltelor țărănești împotriva scurtei dinastii Xin a lui Wang Mang ; cealaltă mișcare fiind cea a
Lulinilor . Această multiplicare a revoltelor este legată de incompetența lui Wang Mang, de eșecul
reformelor sale și în special de cel al reformei sale agrare, la care se adaugă o inundație gravă a râului
Galben . Această revoltă a început în anul 17 și își datorează numele faptului că rebelii își vopsesc
sprâncenele roșii pentru a se recunoaște reciproc.

Turbane galbene
"Revolta Turbanului Galben , cunoscută și sub numele de Revolta Eșarfei Galbene a fost o revoltă
țărănească care a marcat declinul final al dinastiei Han din China , marcând începutul erei a celor Trei
Regate ."

"Rebeliunea Turbanelor Galbene, tradusă și ca Rebeliunea Esarfelor Galbene, a fost o revoltă țărănească
în China împotriva dinastiei Han de Est.Revolta a izbucnit în 184 d.Hr. în timpul domniei împăratului
Ling.Deși principala rebeliune a fost înăbușită până în 185 d.Hr., au continuat buzunare de rezistență și au
apărut rebeliuni mai mici în anii următori.Au durat 21 de ani până când revolta a fost înăbușită complet în
205 d.Hr.Rebeliunea, care și-a luat numele de la culoarea țesăturilor pe care rebelii le purtau pe cap, a
marcat un punct important în istoria taoismului datorită asocierii rebelilor cu societățile secrete taoiste."