The pillowman

De Martin McDonagh

Personaje: Tupolski

Kathurian

Ariel

Michal

Mama

Tatăl

Actul întâi

Scena unu

Cameră de interogatoriu a poliției. Katurian stând la masă, în centru, legat la

ochi. Tupolski și Ariel intră și se așează în fața lui.Tupolski are o cutie de
dosare ce conține un vraf mare de hârtii.

Tupolski: Domnule Katurian, dumnealui este detectivul Ariel, eu sunt detectivul

Tupolski… Cine v-a lăsat aia pe ochi?

Katurian: Hah?

Tupolski: Cine v-a lăsat asta pe ochi?

Katurian: Ăă, omul de mai-nainte.

Tupolski: De ce n-ați dat-o jos? Arată de-a dreptul stupid.

Katurian: Nu credeam că am voie.

Tupolski: Arată de-a dreptul stupid.

Katurian: (pauză) Da.

Tupolski: După cum spuneam, dumnealui este detectivul Ariel iar eu sunt
detectivul Tupolski.
Katurian: Păi, ceea ce vreau eu să spun în principal este că vă respect în
totalitate, atât pe dumneavoastră cât și ceea ce faceți și că sunt bucuros să vă
ajut oricum aș putea. Vă respect în totalitate.

Tupolski: Păi, asta e bine de știut.

Katurian: Eu nu sunt genul ăla … știți?

Tupolski: Genul ăla de… ce? Nu știu?

Katurian: Genul ăla de om care nu respectă poliția. Eu n-am avut probleme cu

poliția în viața mea. În viața mea. Și…

Ariel: Vrei să spui „n-ai avut probleme până acum”.

Katurian: Hah?

Ariel: Repet… „n-ai avut probleme până acum”. Vrei să spui.

Katurian: Acum am probleme cu poliția?

Ariel: Dacă nu ai, ce să cauți aici?

Katurian: Credeam că vă ajut cu ancheta.

Ariel: Deci suntem prietenii tăi, ca și cum te-am adus aici ca și cum asta ar fi o
vizită socială ca și cum am fi prieteni de-ai tăi?

Katurian: Nu îmi sunteți prieteni, nu…

Ariel: Ți-au fost citite drepturile. Ai fost scos din acasă. Ai fost legat la ochi, în
pula mea. Ce pizda mă-sii, crezi că le facem asta prietenilor noștri buni?

Katurian: Nu suntem prieteni, nu, pe de altă parte sper că nu suntem nici

dușmani.

Ariel: (pauză) O să-ți fut una în cap așa de tare…

Katurian: Huh?

Ariel: Mă bâlbâi cumva? Tupolski, mă bâlbâi eu cumva?

Tupolski: Nu, nu te bâlbâi. Vorbești cât se poate de clar.

Ariel: Așa credeam și eu.

Katurian: Nu vă bâlbâiți… O să vă răspund la orice întrebare vreți. Nu trebuie
să…

Ariel: „O să ne răspunzi la orice întrebare vrem.” Nu s-a pus niciodată problema

să nu ”ne răspunzi la orice vrem”. Problema e „Cât de tare o să ne faci să te
pizdim în timp ce ne răspunzi” cam asta e problema.

Katurian: O să încerc să nu vă fac deloc să mă pizdiți pentru că, motivul e că o

să răspund la orice.

Tupolski: Ei bine, ăsta e un început, nu?

Uitându-se la Tupolski, Ariel se retrage către un perete lateral și fumează o

țigară.
Tupolski: De ce crezi că te-am adus aici? Trebuie să te fi gândit la un motiv.

Ariel: Auzi, de ce nu terminăm cu tot căcatul ăsta și nu începem pur și simplu să

îl torturăm?

Katurian: Ce?

Tupolski: Cine e prim-agent pe cazul ăsta, Ariel, eu sau tu? (pauză) Mulțumesc.
Nu-l asculta. Așa, deci de ce crezi că te-am adus aici?

Katurian: Mi-am tot stors creierii, dar nu pot să gândesc.

Tupolski: Ți-ai tot stors creierii dar nu poți să gândești?

Katurian: Nu.

Tupolski: Păi, da sau nu?

Katurian: Da.

Tupolski: Huh?

Katurian: Pentru că niciodată n-am făcut nimic. Niciodată n-am făcut nimic anti-
polițienesc, nimic anti-statal…

Tupolski: Ți-ai tot stors creierii dar nu te-ai putut gândi la un singur motiv
pentru care te-am fi putut aduce aici?

Katurian: Mă pot gândi la un motiv sau, nu un motiv ci o chestie care presupun

că trebuie să fie o legătură, deși nu văd cum ar putea fi o legătură.
Tupolski: Legătura cu ce? Sau, legătura dintre ce și ce? Sau, dintre ce și ce?

Katurian: Ce? Doar, numai faptul că mi-ați luat și poveștile când m-ați luat pe
mine și că le aveți aici, ăsta e singurul lucru.

Tupolski: Și că le avem aici? Ai citit hârtiile din fața mea?

Katurian: Nu le-am citit…

Tupolski: Hârtii care, din câte știi tu, ar putea fi vreo chestie incredibil de
importntă și foarte, foarte secretă.

Katurian: Am văzut pur și simplu titlurile cu coada ochiului.

Tupolski: Aha, cu vederea periferică adică?

Katurian: Da.

Tupolski: Dar, stai puțin, ca să fie vorba de vederea ta periferică ar fi trebuit să

fii întors în direcția asta. (Tupolski se întoarce în lateral, uitându-se în jos la
hârtii)

Katurian: Voiam să spun …

Tupolski: Vezi? Așa. Pe laterală.

Katurian: Voiam să spun vederea mea periferică din josul ochilor.

Tupolski: Ooh, vederea periferică din josul ochilor.

Katurian: Nu știu dacă există un termen pentru ea.

Tupolski: Nu există. (pauză) De ce ar exista o legătură, poveștile tale, faptul că

ai fost adus aici? Nu e o crimă, scrii o poveste.

Katurian: Așa credeam și eu.

Tupolski: Cu anumite restricții...

Katurian: Desigur.

Tupolski: Securitatea statului, securitatea orice-ului in general. Nici măcar nu le-

aș numi restricții.

Katurian: Nu le-aș numi restricții.

Tupolski: Le-aș spune reguli de ghidare.

Katurian: Reguli de ghidare, da.

Tupolski: Dacă există anumite reguli după care ne ghidăm, securitatea orice-
ului, nu e o crimă, scrii o poveste.

Katurian: Asta credeam și eu. Asta-i toată chestia.

Tupolski: Care-i toată chestia?

Katurian: Adică, sunt de acord. Citești chestiile astea, „poveștile” astea, să

presupunem, „Poliția e așa și pe dincolo”, „Guvernul e așa și pe dincolo”. Toate
chestiile astea politice… cum le-ai spune? „Guvernul ar trebui să facă asta”. Te
rog. Dă-o-n pizda mă-sii. Știi ce zic eu? Zic că dacă ai ceva conturi politice de
reglat, dacă ai un oricum-îi-spune politic, scrie un futut de eseu. Și eu o să știu
cum mă raportez la chestia asta. Lasă nu-știu-ce-ul ăsta de dreapta și nu-știu-ce-
ul ăla de stânga și spune-mi o futută de poveste. Știi ce zic? Un mare om a zis
odată „Prima datorie a unui povestitor e să spună o poveste.” Și eu cred asta cu
toată inima, „Prima datorie a unui povestitor e să spună o poveste.” Sau era
„Singura datorie a unui povestitor e să spună o poveste.”? Mda, s-ar putea să fi
fost „Singura datorie a unui povestitor e să spună o poveste.”. Nu-mi amintesc,
dar oricum, asta fac eu, spun povești. Nici un cont de reglat, nimic de reglat.
Nici un fel de nimic social. Și de asta nu pot să-mi dau seama dacă din cauza
asta m-ați adus aici, nu văd care ar putea fi motivul, doar dacă nu s-a inserat
accidental ceva politic, sau ceva care a părut politic, caz în care vă rog să-mi
arătați unde este. Arătați-mi unde e nenorocitul și îl scot imediat din text. Îi dau
foc, în mă-sa. Înțelegeți?

(Pauză. Tupolski se uită direct la el.)

Înțelegeți ce vreau să spun?

Tupolski: Trebuie să completez formularul ăsta. E un formular, în caz că ți se

întâmplă ceva rău cât timp te afli în custodia noastră. Și cred că s-a strecurat o
greșeală aici, în legătură cu numele tău. Prenumele tău e Katurian, nu?

Katurian: Da.

Tupolski: Vezi, noi am trecut Katurian la numele de familie.

Katurian: Katurian e numele meu de familie.

Tupolski: (pauză)Katurian e numele tău de familie?

Katurian: Da.

Tupolski: Și prenumele tău e Katurian?

Katurian: Da.

Tupolski: Te cheamă Katurian Katurian?

Katurian: Părinții mei erau oameni amuzanți.

Tupolski: Hm. Și inițiala celui de-al doilea prenume e?

Katurian: K.

Tupolski se uită la el. Katurian dă din cap și ridică din umeri.

Tupolski: Numele tău e Katurian Katurian Katurian?

Katurian: După cum spuneam, părinții mei erau oameni amuzanți.

Tupolski: Mm. Dacă în loc de amuzanți citești complet cretini, presupun că da.

Katurian: Nu vă contrazic.

Tupolski: Adresa ta e Kamenice 4443?

Katurian: Da.

Tupolski: Unde locuiești cu…?

Katurian: Fratele meu. Michal.

Tupolski: Ah, Michal. Măcar nu-l cheamă Katurian, în pula mea.

Ariel: Frate-tău e înapoiat, nu?

Katurian: Nu, nu e înapoiat, se prinde mai greu uneori.

Ariel: Se prinde mai greu. Ok.

Tupolski: Familie?

Katurian: Michal. Familia mea?

Tupolski: Sunt doar formalități, Katurian. Înțelegi? (pauză) Loc de muncă?

Katurian: La abatorul Karmenice.

Ariel: Scriitor fiind?

Katurian: Nu-i așa de rău.

Tupolski: Îți place să lucrezi acolo?

Katurian: Nu, dar nu-i așa de rău.

Ariel: Să tranșezi animale.

Katurian: Nu tranșez nimic. Doar curăț chestii.

Ariel: Oh, nu tranșezi nimic, doar cureți chestii.

Katurian: Da.

Ariel. Înțeleg.

Katurian: Eu doar curăț.

Ariel: Tu doar cureți. Tu nu tranșezi.

Katurian: Da.

Ariel: Înțeleg.

Tupolski lasă stiloul jos, apoi rupe foaia de hârtie pe care o tocmai completa în
două.

Tupolski: Nu era un formular pentru cazul în care ți s-ar fi întâmplat ceva în

custodie. Făceam mișto.

Katurian: Ce era?

Tupolski: O bucată de hârtie pe care eram pe cale să o rup în două.

Tupolski caută prin vraful de hârtii până ce o găsește pe cea pe care o căuta.

Poftim, „Omuleții de măr”.

Katurian: Ce-i cu ea?

Ariel se întoarce la masă, se așează și își stinge țigara în timp ce Tupolski se
familiarizează cu povestea.

Nu e printre cele mai bune. (pauză) Dar e destul de bună.

Tupolski: Asta e o poveste, începe, e cu o fetiță, iar tatăl ei se poartă rău cu ea…

Katurian: O lovește și de-astea. E un…

Tupolski: Pari să ai multe po … E un ce?

Katurian: Ce?

Tupolski: Tatăl.

Ariel: „E un…” începuseși să spui ceva.

Tupolski: Reprezintă ceva, nu-i așa?

Katurian: Reprezintă un tată rău. Este un tată rău. Ce vreți să spuneți prin
„reprezintă”?

Tupolski: E un tată rău.

Katurian: Da, lovește fetița.

Tupolski: Și din cauza asta e un tată rău.

Katurian. Da.

Tupolski: „E un tată rău.”, ce altceva îi mai face fetiței?

Katurian: Tot ce spune povestea, cred, e că se poartă rău cu ea. Puteți să trageți
propriile concluzii.

Ariel: Serios, putem să tragem propriile concluzii?

Katurian: Hah?

Ariel:Acum ne spui că putem să tragem propriile concluzii, asta faci, nu?

Katurian: Nu! Da!

Ariel: Știm că putem să tragem propriile futute de concluzii!

Katurian: Știu.
Ariel: Ce?

Katurian: Știu.

Ariel: Ai de pula mea… ce?

Ariel se ridică și se plimbă nervos prin cameră.

Tupolski: Ariel a devenit puțin enervat pentru că „să tragem propriile concluzii”
cam e meseria noastră. Și prima concluzie pe care o tragem este cam câte
povești despre „o fetiță maltrată” sau „un băiețel maltratat” ai?

Katurian: Am câteva, am câteva.

Ariel: „Câteva”. Zic și eu că ai „câteva”, în pula mea. Că doar numai primele

douăzeci pe care le-am citit noi începeau cu „o fetiță e futută în modul ăsta, un
băiețel e futut în modul ăsta...”!

Katurian: Dar asta nu înseamnă nimic. Nu încerc să spun nimic…

Ariel: Nu încerci ce?

Katurian: Ce?

Ariel: Ce nu încerci?

Katurian: Ce, încercați să spuneți că încerc să spun că acei copii reprezintă

ceva?

Ariel: „Încerc să spun”…?

Katurian: Că acei copii reprezintă Poporul, sau așa ceva?

Ariel: (apropiindu-se) „Încerc să spun”. Acum îmi pune cuvinte în gură. „Încerc
să spun”, darămite să mai tragem propriile futute de concluzii.

Katurian: Nu…!

Ariel: Nici nu mai putem vorbi, asta spune căcatul ăsta acuma! Lasă-ți mâinile
jos, în pizda mă-tii!

Ariel îl trage pe Katurian jos de pe scaun de păr, se lasă în genunchi peste el și

se apropie foarte tare de fața lui. Tupolski privește și oftează.

Tupolski: Oricând ești gata, Ariel.

Ariel se oprește, respirând greu, și se întoarce la locul lui.

(către Katurian) Ia loc înapoi pe scaun, te rog.

Având evident dureri, Katurian se supune.

Ariel: Oh, era să uit să specific… eu sunt polițistul bun, el e ăla rău. Așadar,
înapoi la literatură. Tatăl, după cum am stabilit, se poartă rău cu fetița , și într-o
zi fetița ia niște mere și sculptează niște oameni mici din ele, din merele
respective, cu tot cu degetele lor mici și ochii lor mici și i le dă tatălui ei dar îi
spune că nu sunt de mâncat ci că trebuie păstrate ca un memento din vremea în
care singura lui fetiță era mică, iar porcul de taică-său normal că înghite automat
câțiva omuleți din ăștia cu totul numai ca să îi facă în ciudă fetei, iar omuleții au
lame de ras în ei și el moare în agonie.

Katurian: Și ăsta-i într-un fel finalul poveștii, ăsta ar trebui să fie într-un fel
finalul poveștii, tatăl primește ceea ce merită. Dar povestea continuă.

Tupolski: Dar povestea continuă. În seara aceea, fetița se trezește. Câțiva

omuleți de măr îi umblă pe piept. Îi țin gura deschisă și îi spun…

Katurian: (cu o voce stinsă) „Ne-ai omorât frățiorii…”

Tupolski: „Ne-ai omorât frățiorii…” Apoi i se cațără în gât. Fetița moare înecată
în propriul sânge. Sfârșit.

Katurian: E o întorsătură de situație. Credeți că e un vis. Nu e. (pauză) Ce? Am

spus că nu e cea mai bună poveste a mea.

Ariel: Petreci mult timp prin cartierul evreiesc, Katurian?

Katurian: Cartierul evreiesc? Nu. Mai trec pe acolo din când în când, îl iau pe
frate-meu din districtul Lamenec, de la școală. Nu e în cartierul evreiesc, doar
treci prin el ca să ajungi acolo.

Ariel: Îl iei pe fratele tău, el e mai mare ca tine, încă mai merge la școală?

Katurian: E o școală specială, pentru cei cu dificultăți de învățare. (pauză) Asta-

i o chestie legată de evrei? Nu cunosc nici un evreu.

Ariel: Nu cunoști nici un evreu?

Katurian: N-am nimic împotriva evreilor dar nu cunosc nici un evreu.

Ariel: Dar n-ai nimic împotriva niciunui evreu?

Katurian: Nu. Ar trebui să am?

Tupolski: „Ar trebui să am?”, bun răspuns „Ar trebui să am?”. Oarecum slab de
înger și serviabil pe de o parte, dar vag sarcastic și provocativ pe de o alta. „Ar
trebui să am?”.

Katurian: Nu încercam să fiu provocativ.

Tupolski: Încercai să fii serviabil?

Katurian: Nu.

Tupolski: Atunci încercai să fii provocativ. Și acum Ariel o să te lovească din

nou…

Katurian: Uite, nu înțeleg ce caut aici. Nu știu ce vreți să spun. N-am nimic cu
nimeni. Cu nici un evreu sau cu dumneavoastră sau cu oricine altcineva. Eu
scriu povești. Asta e tot ce fac. Asta e viața mea. Stau în casă și scriu povești.
Asta-i tot.

Ariel se ridică și se îndreaptă spre ușă.

Ariel: Asta îmi amintește, o să vorbesc cu fratele tău.

Ariel iese, Tupolski zâmbește, Katurian e paralizat, speriat.

Katurian: Fratele meu e la școală.

Tupolski: Eu și Ariel facem o chestie amuzantă, spunem tot timpul „asta-mi

amintește” când, de fapt, chestia respectivă nu ne-a amintit deloc de chestia de
care spunem că ne-a amintit. E destul de amuzant.

Katurian: Fratele meu e la școală.

Tupolski: Fratele tău e în următoarea cameră.

Katurian: (pauză) Dar o să fie speriat.

Tupolski: Și tu pari puțin speriat.

Katurian: Sunt puțin speriat.

Tupolski: Speriat în legătură cu ce?

Katurian: Speriat că fratele meu e singur într-un loc străin și că prietenul
dumneavoastră o să-l rupă în bătaie și că după aia o să vină să mă rupă pe mine
în bătaie din nou, cu toate că e în regulă dacă face asta, adică aș prefera să n-o
facă dar dacă există ceva ce nu vă place în poveștile astea răzbunați-vă pe mine,
dar fratele meu se sperie ușor și nu înțelege lucrurile astea și n-are oricum nici o
legătură cu poveștile astea, atât doar că i le-am citit, așa că cred că e complet
nedrept, n-ar fi trebuit să-l aduceți aici și cred că ar trebui să mergeți și să îl
scoateți de acolo în momentul ăsta, în pula mea. În momentul ăsta.

Tupolski: Pun pariu că ți-a crescut nivelul de adrenalină în momentul ăsta, nu-i
așa? Și că ești ceva de genul „Ooh, tocmai am țipat la un polițist. Ooh, probabil
că n-ar fi trebuit să fac asta dar m-am enervat așa de tare.” Ooh. Calmează-te, în
pula mea. Bine? Crezi că suntem animale?

Katurian: Nu.

Tupolski: Păi, nu suntem animale. Avem de-a face, uneori, cu animale. (pauză)
Dar nu suntem. Fratele tău va fi bine. Îți dau cuvântul meu.

Tupolski se uită la o altă poveste din vraf.

„Răscrucea celor trei colivii”. Asta nu pare să aibă tema ta.

Katurian: Tema mea?

Tupolski: Știi tu, tema ta: „ceva biet copil e futut în vreun fel”. Tema ta.

Katurian: Asta nu e o temă. Unele dintre ele au ieșit așa. Asta nu e o temă.

Tupolski: Deși, poate dacă citești pe diagonală, are tema ta.

Katurian: Eu nu am teme. Am scris, cât, vreo patru-cinci sute de povești și doar

vreo douăzeci au copii în ele.

Tupolski: Au copii uciși în ele.

Katurian: Deci, ce, aici e vorba de povești cu copii uciși în ele? Credeți că
încerc să spun „Mergeți și ucideți copii”?

Tupolski: Nu, nu spun că încerci să spui „Mergeți și ucideți copii”. (pauză)

Încerci să spui asta?

Katurian: Nu! Nici vorbă! Nu încerc să spun absolut nimic! Asta e toată ideea.
Tupolski: Știu, știu, toată ideea aia, prima datorie a unui povestitor e să…

Katurian: Da…

Tupolski: … bla, bla, bla. Povestea asta, „ Răscrucea celor trei colivii” …

Katurian: Dacă sunt copii în ele, e absolut întâmplător. Dacă există politică în
ele, e întâmplător. E accidental.

Tupolski: Doar că, problema e, nu mă întrerupe când vorbesc…

Katurian: Nu, sigur, îmi pare rău…

Tupolski: Dacă te întreb ceva direct sau dacă îți fac semn din ochi, în sensul
„dă-i drumul și spune ceva”, atunci spui ceva, dar dacă sunt în mijlocul unei
pro…

Katurian: Știu, îmi pare rău.

Tupolski: Și o faci din nou, în pizda mă-sii. Te-am întrebat eu ceva direct? Ți-
am făcut eu semn din ochi gen „dă-i drumul și spune ceva”?

Katurian: Nu.

Tupolski: Nu, nu ți-am făcut, nu-i așa? (pauză) Nu-i așa? Vezi, asta a fost o
întrebare directă și ți-am și făcut semn din ochi în sensul „dă-i drumul și spune
ceva”.

Katurian: Îmi pare rău. Sunt emoționat.

Tupolski: Ai dreptul să fii emoționat.

Katurian: Știu.

Tupolski: Nu, nu m-ai auzit, am zis „ai dreptul… să fii emoționat”

Katurian: De ce?

Tupolski: (pauză) „Răscrucea celor trei colivii”. Ce încerci să ne spui prin

povestea asta?

Katurian: Nu încerc să vă spun nimic. Ar trebui să fie doar un puzzle fără

soluție.

Tupolski: Și care e de fapt soluția?

Katurian: (pauză) Nu există una. E un puzzle fără soluție.

Tupolski: Eu cred că există una. Bine, dar eu sunt foarte inteligent.

Katurian: Bine, vreau să spun, aveți dreptate, ar trebui să vă întrebați care e

soluția, dar adevărul e că nu există nici o soluție pentru că nu există nimic mai
rău decât asta, nu? Decât cele două lucruri pe care le spune.

Tupolski: Nu există nimic mai rău?

Katurian: (pauză) Există?

Tupolski parafrazează povestea.

Tupolski: Un om se trezește în colivia de fier în care a fost lăsat să moară de

foame. Știe că e vinovat de crima pentru care l-au pus acolo dar nu-și poate
aminti care e crima. De cealaltă parte a răscrucii în care se află, mai sunt două
colivii; în fața uneia din ele e o pancartă pe care scrie „Violator”, în fața
celeilalte e o pancartă pe care scrie „Ucigaș”. În cușca violatorului se află un
schelet prăfuit; în cușca ucigașului se află un bătrân pe moarte. Omul nostru nu
poate să citească ce scrie pe pancarta din fața propriei cuști, așa că îl roagă pe
bătrân să i-o citească, pentru a afla ce a făcut. Bătrânul se uită la pancartă, apoi
la omul nostru, apoi îl scuipă în față cu dezgust. (pauză) Apar pe drum niște
călugărițe. Se roagă pentru sufletul violatorului mort. Aha. Îi dau apă și mâncare
bătrânului ucigaș. Aha. Citesc crima omului nostru. Viața le pălește din obraji și
pleacă cu ochii în lacrimi. Apare un călăreț. Se uită fără prea mult interes la
scheletul violatorului. Îl vede pe bătrânul ucigaș, sparge lacătul de la colivie și îl
eliberează. Se apropie de colivia omului nostru și îi citește crima. Schițează un
zâmbet. Omul schițează și el un zâmbet. Călărețul își scoate pistolul și îl
împușcă drept în inimă. În timp ce moare, omul nostru strigă „Spune-mi ce-am
făcut!”. Călărețul pleacă fără să îi spună. Ultimele cuvinte pe care le spune omul
nostru sunt „O să ajung în Iad?”. Și ultimul sunet pe care îl aude e râsul slab al
călărețului.

Katurian: Asta e o poveste bună. Are „ceva”. Ce fel de „ceva” ? Nu țin minte. În
general oricum nu merg pe genul ăla de chestii „ceva”-uri, dar nu e nimic în
neregulă cu povestea aia. Nu-i așa?
Tupolski: Nu, nu e nimic în neregulă cu povestea aia. Nu e nimic în povestea aia
care te-ar face să spui că persoana care a scris-o e un futut de labagiu jegos și
bolnav. Nu. Tot ce e povestea asta pentru mine, povestea asta e un indicator.

Katurian: Un indicator?

Tupolski: Este un indicator.

Katurian: Oh.

Tupolski: Îmi spune: la suprafață spun un lucru, dar în substrat spun altceva.

Katurian: Oh.

Tupolski: Este un indicator. Înțelegi?

Katurian: Da. Este un indicator.

Tupolski: Este un indicator. (pauză) Spui că e cea mai bună poveste a ta?

Katurian: Nu, spun că e una dintre cele mai bune povești ale mele.

Tupolski: Oh, e una dintre cele mai bune povești ale tale. Ai atât de multe.

Katurian: Da. (pauză), Cea mai bună poveste a mea este cea cu „Orășelul de pe
Râu”.„Povestea Orășelului de pe Râu”

Tupolski: Cea mai bună poveste a ta e „Povestea Orășelului de pe Râu”? Stai,

stai, stai, stai, stai, stai, stai, stai…

Tupolski găsește repede povestea.

Tupolski: Am găsit-o. Aha. Asta îmi spune ceva, „Asta e cea mai bună poveste a
ta.”.

Katurian: De ce, ce e, e un indicator?

Tupolski se uită lung la el.

Um, e singura care a fost publicată.

Tupolski:Știm că e singura care a fost publicată.

Katurian: Până acum.

Tupolski: (râde cu jumătate de gură. Pauză)A fost publicată în The Libertad.

Katurian: Da.

Tupolski: The Libertad.

Katurian: Nu-l citesc.

Tupolski: Nu-l citești.

Katurian: Trimit poveștile peste tot, știți dumneavoastră, în speranța că, oriunde
le-ar putea publica, nu citesc toate…

Tupolski: Nu citești The Libertad.

Katurian: Nu.

Tupolski: Nu e ilegal, citești The Libertad.

Katurian: Știu, nu e ilegal nici să publici o poveste acolo. Știu.

Tupolski: Are tema ta. (pauză). Ți-au dat teme de respectat, cei de la The
Libertad? Gen „Scrie o poveste despre poezie” sau „Scrie o poveste despre ceva
copil complet futut în nu știu ce mod” ? Au făcut asta?

Katurian: Mi-au zis o chestie despre numărul de cuvinte. Numărul maxim de

cuvinte permise.

Tupolski: Tema a fost aleasă de tine?

Katurian: Da, tema a fost aleasă de mine.

Tupolski îi dă lui Katurian povestea.

Tupolski: Citește-mi-o.

Katurian: Pe toată?

Tupolski: Pe toată. În picioare.

Katurian se ridică în picioare.

Katurian: Într-un fel mă simt ca-n școală.

Tupolski: Mda. Atâta doar că în școală nu te execută la sfârșit. (pauză )Mă rog,
doar dacă nu ai mers la o școală al dracului de strictă.
Pauză. Apoi Katurian își citește povestea, savurând propriile cuvinte, detalii și
întorsături de situație.

Katurian: (pauză) Um, „ A fost o dată ca niciodată, într-un oraș cu străzi

pietruite, aflat la marginea unui râu repede, un băiețel care nu se înțelegea cu
ceilalți copii din oraș; aceștia se luau de el pentru că era sărac și părinții lui erau
bețivi și hainele lui erau rupte și umbla desculț. Cu toate astea, băiețelul avea o
dispoziție fericită și visătoare și nu îi păsa de șicanele și bătăile îndurate, nici de
singurătatea continuă în care trăia. Știa că e bun la suflet și plin de dragoste și
că, într-o bună zi cineva, undeva, va vedea această dragoste care zace în el și îl
va răsplăti. Apoi, într-o seară, în timp ce-și îngrijea vânătăile apărute după
ultima bătaie, sub podul de lemn care traversa râul și ducea afară din oraș, a
auzit cum, pe strada întunecată și pietruită, se apropie o trăsură trasă de cai și pe
măsură ce trăsura ajunse aproape de el, băiețelul putu vedea că birjarul era
îmbrăcat în haine negre și peticite, iar gluga neagră care-i acoperea acestuia fața
zbârcită îi dădu băiatului un fior pe șira spinării. Luându-și inima-n dinți, băiatul
scoase sendvișul micuț pe care îl avea ca cină și i-l întinse călărețului exact în
momentul în care acesta trecea pe lângă el, peste pod. Birjarul se opri, se dădu
jos din trăsură, se așeză lângă băiețel și cei doi povestiră o vreme în timp ce
împărțiră sendvișul. Birjarul îl întrebă pe băiat de ce e desculț, zdrențăros și
singur și în timp ce îi povesti despre viața lui grea, băiatul observă spatele
trăsurii: era plin cu cuști mici pentru animale, toate murdare și împuțite și chiar
în momentul în care băiețelul se pregătea să-l întrebe pe om ce animale fuseseră
închise în ele, călătorul se ridică și anunță că trebuie să plece. „Dar înainte să
plec” șopti acesta „pentru că ai fost așa de bun cu un călător obosit și i-ai oferit
jumptate din porția ta și așa mică de mâncare, am să-ți fac un cadou a cărui
valoare nu o vei înțelege acum, dar pe care îl vei prețui și pentru care îmi vei
mulțumi mai târziu. Acum închide-ți ochii.” . Și băiețelul și-a închis ochii, după
cum i se spusese iar călătorul a scos, dintr-un buzunar secret al hainei lui, un
satâr lung, strălucitor și ascuțit pe care îl zvâcni în aer apoi, cu o mișcare bruscă,
îl lăsă peste piciorul drept al băiețelului, retezându-i cinci degete de la picior. Și
în timp ce băiețelul rămase mut și șocat acolo, uitându-se în gol, călătorul îi
culese cu delicatețe degetele și i le aruncă în canalul în care șobolanii începuseră
deja să se adune, apoi se urcă înapoi în trăsură și trecu podul lăsând băiețelul,
șobolanii, râul și întunecatul orășel Hamelin în urmă.”

Katurian se uită la Tupolski așteptând o reacție și îi înapoiază povestea.

Orașul Hamelin, înțelegeți?

Tupolski: Orașul Hamelin.

Katurian: V-ați prins? Băiatul din povestea mea e băiețelul șchiop din legendă,
singurul care nu poate să țină pasul cu Flautistul Bălțat când acesta vine să
răpească toți copiii din Hamelin cu flautul lui fermecat. Așa a ajuns șchiop.

Tupolski: Știu asta.

Katurian: E o întorsătură de situație.

Tupolski: Știu că e o întorsătură de situație.

Katurian: De fapt, Flautistul voia copiii de la bun început.

Tupolski: Voia copiii de la bun început?

Katurian: În viziunea mea, Flautistul aduce șobolanii. Știa că sătenii n-aveau să-l
plătească dacă îi scapă de șobolani. El a adus șobolanii. Dar voia copiii de la bun
început.

Tupolski: (dă din cap. pauză) Asta-mi amintește...

Tupolski merge la dulapul cu acte, scoate din el o cutie metalică de dimensiunile

unui pachet de biscuiți, o pune între ei, pe masă și se așează la loc.

Katurian: Ce? A, „asta-ți amintește”, când de fapt nu ți-a amintit de nimic.

Tupolski se holbează la el.

Ce e în cutie?

Strigătele unui bărbat se aud din camera alăturată. Katurian se ridică și devine
agitat.

Katurian: Ăsta-i fratele meu!

Tupolski: (ascultând) Da, cred că el e.

Katurian: Ce-i face?

Tupolski: Păi, ceva al dracului de oribil, cred. N-am de unde ști, nu-i așa?

Katurian: Ai spus că n-o să te atingi de el.

Tupolski: Nu m-am atins de el.

Katurian: Dar mi-ai spus că o să fie bine. Mi-ai dat cuvântul tău.

Țipetele se opresc

Tupolski: Katurian, sunt un ofițer cu multe grade într-o futută de dictatură

totalitaristă. De ce dracu mă crezi pe mine pe cuvânt?

Ariel se întoarce, bandajându-și mâna însângerată cu tifon.

Katurian: Ce i-ați făcut fratelui meu?

Ariel îl ia pe Tupolski într-un colț. Se sfătuiesc o vreme apoi se întorc și se

așează.

Am întrebat ce i-ați făcut fratelui meu!

Tupolski: Vezi, Ariel, acum Katurian e cel care pune întrebările. Mai întâi „Ce-i
în cutie?” –asta a fost în timp ce-l torturai pe handicapat- și acum „Ce i-ați făcut
fratelui meu?”

Katurian: Mă fut în „Ce e-n cutie?”. Ce i-ați făcut fratelui meu?

Tupolski: Păi, vezi tu, Ariel a avut o copilărie tulburată și tinde să se descarce pe
toți retardații pe care îi avem în custodie. E destul de rău de fapt. Dacă stai să te
gândești la asta.

Katurian: Ce i-ați făcut?

Ariel: Știi, ești așa de agitat și țipi așa de mult că, în mod normal, ți-aș fi spart
deja fața demult, dar cum tocmai i-am făcut asta fratelui tău subuman și mă
doare foarte tare mâna din cauza asta, o să te las să scapi cu un avertisment
foarte serios de data asta.

Katurian:Vreau să-mi văd fratele. Chiar acum.

Tupolski: I-ai spart fața, Ariel? Deși, ia stai puțin, ăsta ar putea fi considerat un
act de brutalitate din partea poliției, nu-i așa? O, vai.

Ariel: Chiar mi-a lovit mâna.

Tupolski: Vai, uită-te la mâna ta, săraca.

Ariel: Știu, chiar doare rău.

Tupolski: De câte ori ți-am zis? Folosește și tu un baston de cauciuc sau cum i-o
spune. Cu mâinile goale? Și pe un handicapat? Nici măcar nu ai vreun beneficiu
din asta.

Katurian: E doar un copil!

Ariel: Acum iau o pauză, dar data viitoare când intru acolo cred c-o să iau ceva
ascuțit și-o să-l înfig în el și-apoi o să-l și învârt puțin.

Tupolski: Oh, Ariel, cred că ăsta ar fi clar clasificat ca un act de brutalitate din
partea poliției.

Katurian: Vreau să-mi văd fratele în secunda asta!

Tupolski: Ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea copil?

Katurian: Ce? (pauză) Care al treilea copil?

Ariel: Deci, ăla e frate-tău, da? Sunteți apropiați, tu și fratele rău?

Katurian: El e tot ce am.

Ariel: Tu și fratele tău handicapat.

Katurian: Nu e handicapat.

Tupolski: „Scriitorul și fratele lui handicapat”. Uite un titlu pentru o poveste,

Katurian.

Katurian: (cu lacrimi în ochi) E doar un copil.

Tupolski: Nu, nu e. Știi cine era doar un copil? Andrea Janovic. Ai auzit de ea?

Katurian. (Pauză. Așezându-se) Doar din ziare.

Tupolski: Doar din ziare. Și ce știi despre ea „doar din ziare”?

Katurian: E fetița pe care au găsit-o moartă pe câmp.

Tupolski: E fetița pe care au găsit-o moartă pe câmp, așa e. Știi cum a murit?

Katurian: Nu.
Tupolski: De ce nu știi cum a murit?

Katurian: Ziarele n-au zis cum.

Tupolski: Ziarele n-au zis cum. Aaron Goldberg știi cine a fost?

Katurian: Doar din ziare.

Tupolski: Da. A fost băiatul ăla pe care l-au găsit ucis în pubela din spatele
cartierului evreiesc. El știi cum a murit?

Katurian: Nu.

Tupolski: Nu. Ziarele n-au zis cum. Ziarele n-au zis multe lucruri.Ziarele n-au
zis nimic nici despre cel de-al treilea copil, o fetiță mută, a dispărut cam acum
trei zile în aceeași zonă, era cam de aceeași vârstă.

Ariel: Ziarele o să zică ceva diseară. Ziarele o să zică multe lucruri diseară.

Katurian: Despre fetița mută?

Ariel: Despre fetița mută, despre mărturisiri, despre execuții. Despre o groază de
lucruri de genul ăsta.

Katurian: Dar... nu înțeleg ce încercați să-mi spuneți. Încercați să-mi spuneți că

n-ar trebui să scriu povești despre copii uciți pentru că în realitate există copii
uciși?

Ariel: Vrea să credem că el crede că tot ce avem împotriva lui e faptul că nu

suntem de acord cu opțiunile lui estetice, în pula mea! De parcă n-am ști ce mi-a
spus frate-său mai-nainte.

Katurian: Ce v-a spus fratele meu mai-nainte?

Ariel: De parcă n-am ști ce-i în cutia aia.

Katurian: Orice v-a spus, l-ați forțat să vă spună. Nu vorbește cu străinii.

Ariel: (aranjându-și bandajul însângerat) Cu mine a vorbit. A vorbit el cu

străinii și încă cum. A spus că amândoi vorbiți cu străinii.

Katurian: Vreau să-l văd.

Ariel: Vrei să-l vezi?

Katurian: Da, vreau să-l văd. Asta am spus.

Ariel: Ceri să îl vezi?

Katurian: Aș vrea să îmi văd fratele.

Ariel: Ceri să îl vezi?

Katurian: Da, în pula mea, cer să îl văd, bine? Vreau să mă asigur că e bine.

Ariel:N-o să fie bine niciodată.

Katurian: (ridicându-se) Am dreptul să-mi văd fratele.

Ariel: N-ai niciun futut de drept...

Tupolski: Stai jos, te rog.

Ariel: Nu că nu mai ai, nu ai drepturi punct.

Katurian: Ba am drepturi, toată lumea are drepturi.

Ariel: Tu n-ai.

Katurian: Eu de ce n-am?

Tupolski: Deschide cutia.

Katurian: Ce?

Ariel: Îți citesc imediat toate drepturile.

Katurian: Da, la fel cum pun pariu că i-ai citit și lui frate-meu toate drepturile.

Ariel: I-am explicat ce drepturi are și încă cum.

Katurian: Da, pun pariu. Pun pariu că i-ai explicat fututele de drepturi.

Tupolski: Deschide cutia.

Ariel: Nu, eu pun pariu că i-am explicat fututele de drepturi.

Katurian: Da, pun pariu că i-ai explicat fututele de drepturi.

Ariel: Nu, eu pun pariu că i-am explicat fututele de drepturi!

Katurian: Știu că pui pariu că i-ai explicat fututele de drepturi...!

Tupolski: (țipând) Deschide fututa de cutie!

Katurian: Deschid fututa de cutie!

Katurian deschide cu putere capacul cutiei apoi se îndepărtează scârbit de

conținutul ei și cade pe jos tremărând

Katurian: Ce sunt alea?

Ariel țâșnește până la el, îl târăște până înapoi pe scaun apoi, trșgându-l de păr,
îl forțează să se uite în cutie.

Ariel: „Ce sunt?”. Știi foarte bine ce sunt, le-am găsit la tine acasă.

Katurian: Nu...!

Ariel; Fratele tău și-a recunoscut deja partea de vină...

Katurian: Nu!

Ariel: Dar nu e el nici pe departe creierul operațiunii. Știi cum a murit fetița
găsită pe câmp? De la două lame de ras care-i fuseseră îndesate pe gât, băgate în
mod bizar în bucăți de mere, în pula mea.

Tupolski se întinde să ia ceva din cutie...

Ariel: Știi cum a murit băiețelul evreu?

...și scoate cinci degete însângerate.

Tupolski: Primul lui degețel, al doilea degețel, al treilea degețel, al patrulea

degețel, al cincelea degețel.

Ariel: Degetele băiatului ăluia, săracul de el, găsite la tine acasă și tu n-ai nimic
de-a face cu asta?

Katurian: (plângând) Eu doar scriu povești.

Ariel: Fac de-o întorsătură faină de situație, nu crezi?

Tupolski: Fă-l să le înghită.

Ariel îl azvârle pe Katurian jos de pe scaun

Ariel: Unde e fetița mută? Unde e?

Ariel încearcă să-i bage degetele pe gât lui Katurian.

Tupolski: Nu-l face să le-nghită, Ariel. Ce dracu faci?

Ariel: Ai zis să-l fac să le-nghită.

Tupolski: Numai ca să-l speriu. Sunt dovezi, ai și tu puțină minte.

Ariel: Mă fut în „ai puțină minte”. Nu începe iar cu de-astea. Și termină și cu

căcaturile alea de gen „copilărie tulburată”.

Tupolski: Dar ai avut o copilărie tulburată.

Ariel: Am zis să termini!

Tupolski: Și uită-te la mâna ta, e așa de evident că sângele ăla e fals.

Ariel: Da' mai du-te-n mă-ta.

Tupolski: Poftim?

Ariel: Am zis să te duci în mă-ta.

Arielaruncă degetele pe jos și iese nervos. Tupolski strânge degetele și le pune

la loc în cutie.

Tupolski: E așa de irascibil.

Pauză

Katurian: Nu înțeleg absolut nimic.

Tupolski: Nu? Păi, hai să-ți zic ce știm, de luni, din data de patru, de la ora cinci
și un sfert. Pe lângă dovezile găsite la tine acasă fratele tău, retardat sau nu, a
recunoscut, sub tortură sau nu, destul despre crimele comise ca să-l executăm
diseară dar, așa cum spunea și Ariel, nu e el creierul operațiunii, așa că vrem și
mărturisirea ta. Ne place să executăm scriitori. Idioți putem executa în fiecare zi.
Și o facem zilnic. Dar să execuți un scriitor transmite un semnal, știi? (pauză)
Nu știu ce fel de semnal transmite, nu e tocmai domeniul meu, dar clar transmite
unul. (pauză) Ba nu, stai, m-am prins. Mi-am dat seama ce semnal transmite.
Transmite : NU... OMORÂȚI... COPII... MICI... AM-PULEA. (pauză). Unde e
fetița mută? Fratele tău nu părea să vrea să se scape.

Katurian: Domnule detectiv Tupolski?

Tupolski: Da, domnule Katurian?

Katurian: Vă ascult căcaturile aberante de ceva timp și aș vrea să spun câteva
lucruri. Nu cred că fratele meu v-a zis ceva. Cred că încercați să ne înscenați din
două motive. Primul, pentru că din ceva motiv nu vă plac poveștile mele și al
doilea, pentru că din ceva motiv nu vă plac oamenii retardați care ocupă spațiu
degeaba. Mai cred și că nu o să mai scot o vorbă până nu mă lăsați să-l văd pe
fratele meu. Așa că, torturează-mă cât vrei, domnule detectiv Tupolski, nu mai
scot niciun futut de cuvânt.

Tupolski: (pauză) Înțeleg.(pauză) În cazul ăsta ar trebui să aduc electrozii.

Tupolski iese cu cutia metalică. Ușa se închide în urma lui. Capul lui Katurian
se lasă moale.

Heblu.

Scena a doua

Katurian stă aşezat pe un pat, înconjurat de jucării,acuarele,creioane şi

hârtii,în ceea ce e cu aproximaţie camera unui copil. Vizavi se află o cameră
identică, poate cu pereţi din sticlă, dar încuiată şi complet întunecată. Katurian
narează scurta poveste pe care o joacă el şi mama, îmbrăcaţi în diamante,
alături de tată, care poartă o barbă cioc şi o pereche de ochelari.

Katurian: A fost odată ca niciodată un băieţel căruia părinţii îi ofereau doar

dragoste, bunătate, căldură şi toate lucrurile de genul. Avea propria lui cameră
într-o casă mare aflată în mijlocul unei păduri frumoase. Nu exista ceva ce să-şi
dorească şi să nu aibă: toate jucăriile din lume erau ale lui; la fel şi toate
acuarelele, toate cărţile, hârtiile, creioanele. Toate seminţele creativităţii fuseseră
plantate în el de la o vârstă fragedă iar prima lui dragoste devenise scrisul:
povestiri scurte, basme, mici nuvele, toate lucruri fericite şi colorate despre
ursuleţi şi porcuşori şi îngeri şi aşa mai departe, unele dintre ele erau bune, altele
chiar foarte bune. Experimentul părinţilor lui funcţionase. Prima parte a
experimentului părinţilor lui funcţionase.
După ce îl mângâie şi îl sărută pe Katurian, părinţii lui intră în cealaltă
încăpere şi dispar din câmpul vizual.

Coşmarurile au început în noaptea celei de-a şaptea lui zi de naştere. Camera de

alături fusese întotdeauna încuiată cu lacăt din motive pe care băiatul nu le ştiuse
exact niciodată dar despre care nu întrebase nimic până când nu auzise bâzâitul
burghielor, scârţâitul şuruburilor strânse, zumzetul monoton al diverselor aparate
electrice şi ţipetele înăbuşite ale unui copilaş cu căluş la gură care începuseră să
emane din pereţii groşi de cărămidă.Ţipete auzite în fiecare noapte. (către
mamă,cu o voce de copil) Ce erau toate vocile alea de noaptea trecută, mama?
(cu voce normală) întreba copilul după fiecare noapte disperată şi nedormită, iar
mama îi răspundea de fiecare dată...

Mama: Oh, micuţul meu Kat, e doar imaginaţia ta minunată dar hiperactivă care
îţi joacă feste.

Katurian: (cu voce de copil): Oh, toţi băieţeii de vârsta mea aud asemenea sunete
îngrozitoare în fiecare noapte?

Mama: Nu, dragul meu. Numai cei extraordinar de talentaţi.

Katurian: (cu voce de copil) Oh, ce tare. (cu voce normală) Şi asta a fost tot. Şi
băieţelul a continuat să scrie şi părinţii lui au continuat să îl încurajeze cu toată
dragostea, dar vâjâiturile şi ţipetele nu au încetat...

În semi.obscuritatea de coşmar a celeilalte camere pare să fie un băieţel de opt

ani, legat de pat şi torturat cu burghie şi scântei de către părinţi.

Iar poveştile băieţelului au devenit din ce în ce mai întunecate. Au devenit din

ce în ce mai bune, datorită încurajării şi dragostei constante, aşa cum se întâmplă
adesea în astfel de cazuri, dar şi din ce în ce mai întunecate din cauza sunetului
constant de tortură a copilului, aşa cum de asemenea se întâmplă adesea în astfel
de cazuri.

Lumina din camera cealaltă se stinge. Mama,Tatăl şi copilul nu mai pot fi

văzuţi. Katurian adună toate jucăriile, acuarelele şi celelalte lucruri şi le pune
deoparte.

În ziua în care împlinea 14 ani, în timp ce aştepta rezultatele unui concurs de

poveşti scurte la care ajunsese în finală, văzu un bilet strecurat pe sub uşa
încuiată.

Un bilet scris cu roşu apare de sub uşă. Katurian îl ridică.

Pe bilet scria „Te-au iubit pe tine şi m-au torturat pe mine timp de şapte ani
numai pentru un experiment artistic. Un experiment artistic care a funcţionat. Nu
mai scrii despre porcuşori verzi, nu-i aşa?”. Biletul era semnat „Fratele tău” şi
era scris cu sânge.

Katurian sparge uşa cu un topor şi intră în cealaltă cameră.

A spart uşa cu un topor numai ca să-i găsească...

Lumina se aprinde şi se văd mama şi tatăl singuri în cameră cu burghie scoţând

sunetele descrise.

... pe părinţii lui stând singuri în cameră şi zâmbind; tatăl pornind burghiul iar
mama imitând ţipetele unui copil cu căluş la gură; aveau un vas mic cu sânge de
porc între ei iar tatăl lui i-a spus să se uite pe cealaltă parte a biletului scris cu
sânge. Băiatul s-a uitat, aflând că a câştigat concursul de proză scurtă şi premiul
de 50 de lire oferit... Au râs cu toţii. A doua parte a experimentului părinţilor lui
se încheiase.

Cei doi părinţi se întind de o parte şi de alta a patului lui Katurian ca să

doarmă. Lumina din cameră se stinge.

S-au mutat într-o altă casă la scurt timp după aceea şi deşi sunetele de coşmar
dispăruseră, poveştile lui au rămas ciudate şi bolnave dar de calitate şi a putut să
le mulţumească părinţilor lui pentru ciudăţeniile la care îl supuseseră iar câţiva
ani mai târziu, în ziua în care i-a fost publicată prima carte, s-a hotărât să
reviziteze casa copilăriei sale pentru prima dată de când se mutase de acolo. S-a
plimbat prin vechea lui cameră şi printre jucăriile şi lucrurile lui vechi, care erau
încă acolo.

Katurian intră în cealaltă cameră.

... apoi a intrat în cealaltă cameră, care încă mai avea vechile burghie prăfuite,
lacătele şi cablurile electrice împrăştiate pe jos, a zâmbit gândindu-se la cât de
nebunească fusese toată întâmplarea, dar zâmbetul i-a pierit în momentul în care
a văzut...

Patul pare plin de cocoloaşe. Trage salteaua de pe el doar ca să descopere

cadavrul oribil al unui copil...

... cadavrul unui copil de 14 ani care fusese lăsat să putrezească acolo și care de-
abia avea un os care să nu fi fost rupt sau ars și în mâna căruia se afla o poveste
scrijelită cu sânge. Băiatul a citit povestea respectivă, o poveste care n-ar fi putut
fi scrisă decât în cele mai groaznice circumstanțe și care era cel mai drăguț și
mai blând lucru pe care îl citise vreodată, mai mult, era mai bună decât orice
scrisese el însuși vreodată. Și decât orice avea să scrie.

Katurian ia o brichetă și îi dă foc poveștii.

Așa că a ars povestea, și-a acoperit la loc fratele și n-a spus niciodată nimic
nimănui despre ceea ce văzuse. Nici părinților lui, nici publiciștilor lui, nimănui.
Ultima parte a experimentului părinților lui se încheiase.

Luminile se sting în camera adiacentă, în schimb se aprind cele de deasupra

patului în care încă stau întinși Mama și Tatăl său.
Povestea lui Katurian, „Scriitorul și Fratele Scriitorului”, s-a terminat acolo într-
o manieră mai modernă și mai puțin intensă, fără să menționeze detaliile la fel
de intense dar puțin mai incriminatorii ale poveștii mai adevărate, adică a
faptului că după ce a găsit biletul scris cu sânge și a spart ușa încuiată l-a găsit,
desigur, în camera de alături...

Cadavrul copilului se ridică brusc în șezut în pat, respirând greoi.

Pe fratele său, mai mult sau mai puțin viu dar suferind deja de niște traume
psihice ireparabile și că, în acea noapte, în timp ce părinții lui dormeau,
sărbătoritul de paisprezece ani a luat o pernă și a ținut-o o vreme deasupra feței
tatălui său...

Katurian își sufocă Tatăl cu o pernă. Acesta are câteva spasme apoi moare. Își
bate mama pe umăr. Aceasta se trezește somnoroasă și își vede soțul mort, cu
gura larg deschisă.

Iar după ce și-a trezit mama doar pentru o clipă, cât să apuce să-și vadă soțul
mort și albăstriu, i-a ținut și ei o pernă peste față o vreme.

Cu o față lipsită de orice expresie Katurian ține o pernă pe fața Mamei sale.
Mama se zbate spasmotic, dar acesta apasă cu forță perna peste fața ei în timp
ce luminile se sting încet.

Actul doi

Scena unu

O celulă. Michal stă pe un scaun de lemn și bate un ritm cu palmele pe

genunchi ascultând țipetele intermitente ale fratelui său Katurian care e torturat
într-o cameră alăturată. O plapumă și o pernă se află pe o saltea subțire, la
câțiva metri de el.

Michal: „ A fost odată ca niciodată... într-un tărâm foarte foarte îndepărtat...

Katurian țipă din nou. Michal îi imită țipetele până când acestea se opresc.

„ A fost odată ca niciodată, într-un tărâm foarte foarte îndepărtat, un porcușor

verde. A trăit un porcușor verde. Care era verde. Um...
Katurian țipă din nou. Michal îi imită țipetele până când acestea se opresc,
apoi se ridică și se plimbă prin cameră.

„A fost odată ca niciodată, într-un tărâm foarte foarte îndepărtat, un porcușor

verde...” Oare era un tărâm foarte foarte îndepărtat? Unde se afla? (Pauză ) Da,
era un tărâm foarte foarte îndepărtat și acolo trăia un porcușor verde...

Katurian țipă. Michal imită iar, de data asta iritat.

Of, mai taci odată, Katurian! Mă faci să-mi uit povestea cu porcușorul verde cu
toate țipetele astea. (Pauză) Și ce-a făcut apoi porcușorul verde? I-a... i-a zis
omului... I-a zis omului „Salut... Om...”

Katurian țipă. Michal doar îl ascultă.

Eh, oricum, nu pot să fac povești cum faci tu povești. Aș vrea să se grăbească și
să termine odată cu tortura. Sunt plictisit. E plictisitor aici. Aș vrea...

Se aude cum lacătul ușii de alături se deschide. Michal ascultă. Se aude cum
lacătul ușii celulei lui Michal se deschide și Katurian, însângerat și chinuindu-
se să respire, este aruncat pe podea de către Ariel.

Ariel: Ne întoarcem imediat și la tine. Mă duc să iau cina.

Michal ridică degetul mare în semn de confirmare. Ariel încuie u șa în urma lui.
Michal se uită la Katurian, care zace tremurând pe podea, merge să-l mîngâie
pe cap, nu poate să o facă, se întoarce pe scaun.

Michal: Serus.

Katurian se uită în sus la Michal, se târăște până la scaun și îi îmbrățișază

piciorul. Michal privește în jos simțindu-se ciudat.

Ce faci?

Katurian: Mă țin de piciorul tău.

Michal: Oh. (pauză) De ce?

Katurian: Nu știu, pentru că mă doare! N-am voie să mă țin de piciorul fratelui

meu când mă doare ceva?
Michal: Sigur că da, Katurian. Doar că pare ciudat.

Katurian: (pauză) Oricum, cum te simți?

Michal: Grozav. Doar puțin plictisit. Da' știu că făceai gălăgie. Ce-ți făceau, te
torturau?

Katurian: Da.

Michal: (Oftează dezaprobator. Pauză) Și te-a durut?

Katurian dă drumul piciorului lui Michal.

Katurian: Dacă n-ar durea nu s-ar numi tortură, nu crezi, Michal?

Michal: Da, presupun că așa e.

Katurian: Pe tine te-a durut?

Michal: Ce să mă doară?

Katurian: Tortura. Când te-au torturat.

Michal: Nu m-au torturat.

Katurian: Ce?

Katurian se uită la el pentru prima dată, observând că nu are tăieturi sau

vânătăi.

Michal: A, nu, omul a zis că o să mă tortureze, da ' m-am gândit „Stai, bă, nici
vorbă, că asta o să doară” așa că i-am spus tot ce voia să audă și m-a lăsat în
pace.

Katurian: Dar te-am auzit țipând.

Michal: Da. El m-a rugat să țip. A zis că am țipat foarte bine.

Katurian: Deci, el ți-a zis ce să spui și tu ai fost de acord?

Michal: Da.

Katurian: (pauză) Jură-mi pe viața ta că nu i-ai omorât pe cei trei copii.

Michal: Jur pe viața mea că nu i-am omorât pe cei trei copii.

Katurian oftează ușurat îmbrățișându-i din nou lui Michal piciorul.

Katurian: Ai semnat ceva?

Michal: Ce? Știi că nu pot semna nimica.

Katurian: Atunci poate că mai putem scăpa din asta.

Michal: Din ce să scăpăm?

Katurian: Să scăpăm de pedeapsa capitală pentru uciderea celor trei copii,

Michal.

Michal: Oh, să scăpăm de pedeapsa capitală pentru uciderea celor trei copii.
Asta ar fi bine. Cum?

Katurian: Singurele dovezi pe care le au împotriva noastră sunt ce le-ai spus tu

și chestiile pe care spun că le-au găsit la noi acasă.

Michal: Ce chestii?

Katurian: Aveau ceva cutie plină de degete de la picioare. Nu, stai, ei au spus că
sunt degete. Nu arătau chiar așa de mult a degete. Ar fi putut să fie orice.
Rahat!. (pauză) Și au zis că te-au torturat și pe tine, ăsta avea mâinile pline de
sânge. Zici că nici nu te-au atins?

Michal: Nu, mi-au dat un sendviș cu șuncă. Doar că a trebuit să scot salata din
el. Aha.

Katurian: Lasă-mă să mă gândesc un minut. Lasă-mă să mă gândesc un minut...

Michal: Îți place să gândești, nu?

Katurian: De ce suntem așa proști? De ce credem tot ce ne spun?

Michal: De ce?

Katurian: Treaba asta e exact ca și povestitul.

Michal: Știu.
Katurian: Un om intră în cameră și spune „Maică-ta a murit.”, da?

Michal: Știu că maică-mea a murit.

Katurian: Nu, știu, vreau să spun, într-o poveste. Un om intră într-o cameră și îi
spune unui alt om „Maică-ta a murit.”. Ce știm? Știm că mama celui de-al doilea
om e moartă?

Michal: Da.

Katurian: Ba nu, nu știm.

Michal: Ba nu, nu știm.

Katurian: Tot ce știm e că un om a intrat într-o cameră și i-a zis unui alt om
„Maică-ta a murit.”. Asta e tot ce știm. Prima regulă a povestitului. Nu crede tot
ce citești în ziare.

Michal: Eu nu citesc ziarele.

Katurian: Asta e bine. Înseamnă că vei fi întotdeauna cu un pas înaintea tuturor

celorlalți.

Michal: Cred că sunt destul de sigur că nu știu despre ce tot vorbești, Katurian.
Da' ești amuzant.

Katurian: Un om intră într-o cameră și zice „ Fratele tău a mărturisit că a omorât

trei copii și am găsit degetele unuia dintre ei într-o cutie la voi în casă.” Ce
știm?

Michal: Aha! M-am prins!

Katurian: Știm că fratele a omorât trei copii?

Michal: Nu.

Katurian: Nu. Știm că fratele a mărturisit că a ucis trei copii?

Michal: Nu.

Katurian: Nu. Știm că au găsit degetele unui copil într-o cutie la ei în casă? Nu.
Știm că... Doamne, Dumnezeule...
Michal: Ce?

Katurian: Nici măcar nu știm dacă au fost omorâți copiii de la bun început.

Michal: Dar a scris în ziare că da.

Katurian: Și cine conduce ziarele?

Michal: Poliția. Ohh. Ești chiar foarte deștept.

Katurian: „ Un scriitor dintr-un stat totalitar este interogat în legătură cu

conținutul macabru al poveștilor sale și cu similaritățile dintre acestea și o serie
de crime petrecute în orașul în care trăiește. O serie de crime... care de fapt nu s-
au petrecut deloc.” (pauză) Aș vrea să am un pix acum. Aș face o poveste
decentă din asta. Dacă nu ne-ar executa într-o oră. (pauză) Orice ți-ar face,
Michal, indiferent ce, nu semnezi nimic. Indiferent ce ți-ar face, nu semnezi
nimic. Ai înțeles?

Michal: Orice mi-ar face face, nu semnez nimic. Indiferent ce mi-ar face, nu
semnez nimic. (pauză) Da' cu numele tău pot să semnez?

Katurian: (zâmbind) Nu, în special nu semna cu numele meu. În special nu

semna nimic cu numele meu.

Michal: „Am omorât o groază de copii ” semnat Katurian Katurian. Hah.

Katurian: Căcat mic ce ești!

Michal: „Și nu era nimic de-a face cu fratele lui, Michal, absolut nimic.” semnat
Katurian Katurian. Hah.

Katurian: Te bat de te caci pe tine...

Michal: Nu mă bate...

Katurian îl îmbrățișează, Michal îl îmbrățișează și el, puțin prea tare având în

vedere rănile lui Katurian.

Katurian: Aaaaah, ce Dumnezeu, Michal!

Michal: Îmi pare rău, Katurian.

Katurian: Nu-i nimic. (pauză) O să fim bine, Michal. O să fim bine. O să
scăpăm de aici. Dacă rămânem uniți.

Michal: Aha. Mă mănâncă în cur azi. Nu știu de ce. Mai avem pudră de-aia?

Katurian: Nu, am folosit-o pe toată de parcă urma să nu se mai fabrice.

Michal:Hmm. Dar orium nu mergem încă acasă, nu?

Katurian: Nu.

Michal: Atunci o să trebuiască să stau aici cu mâncărimea asta.

Katurian: Da, dar ai putea să continui să-mi povestești despre asta pentru că îmi
ridică moralul.

Michal: Vai, serios? Nu, te prostești. Nu-i posibil ca un cur să-ți ridice moralul,
nu?

Katurian: Depinde de cur.

Michal: Ce? Stupid. (pauză) Oricum, mă mănâncă foarte tare. Asta-ți pot spune.
Încerc să nu-l scarpin sau așa ceva, știi, pentru că ești tu aici și toate alea da' jur,
băi, chiar mă mănâncă foarte tare. (pauză) Am un cur care mă mănâncă. (pauză)
Spune-ne o poveste, Katurian. O să m-ajute să nu mă mai gândesc la...

Katurian: Să nu te mai gândești la faptul că te mănâncă curul...

Michal: Că mă mănâncă curul, da...

Katurian: Ce poveste vrei?

Michal: Um, „Porcușorul verde”.

Katurian: Nu, aia e pul si simplu plostuță.

Michal: Nu-i pul si simplu plostuță, e bună, „Porcușorul verde”, mai-nainte

încercam să-mi aduc aminte cum e.

Katurian: Nu, îți zic alta. Pe care s-o zic?

Michal: Spune „Omul pernă”

Katurian: (zâmbește) De ce „Omul pernă” ?

Michal ridică din umeri.

Katurian: Uau, aia e scrisă acum ceva timp.

Michal: Da, e scrisă, gen, de ceva timp.

Katurian: Ia să vedem, cum începe...

Michal: „A fost odată ca niciodată...”

Katurian: Știu, dar încerc să-mi dau seama cum începe pe bune.

Michal: (iritat) „A fost odată ca niciodată...”

Katurian: Iisuse, bine. (pauză) A fost o dată ca niciodată... un om care nu arăta

ca toți ceilalți. Era înalt de aproape 3 metri...

Michal se uită în sus și fluieră încet.

Și era făcut tot din niște perne roz pufoase: mâinile îi erau perne și picioarele îi
erau perne și tot corpul lui era o pernă; degetele îi erau niște perne micuțe
micuțe și până și capul îi era o pernă mare și rotundă.

Michal: O pernă circulară.

Katurian: E același lucru.

Michal: Dar prefer „o pernă circulară”.

Katurian: Capul îi era o pernă circulară. Și pe cap avea doi ochi din nasture și o
gură mare și zâmbăreață care zâmbea întotdeauna așa că îi puteai vedea mereu
dinții, care erau de asemenea din perne. Pernuțe mici și albe.

Michal: „Perne”. Zâmbește cum zâmbește și Omul Pernă.

Katurian zâmbește larg și tălâmb. Michal îi atinge ușor buzele și obrajii.

Katurian: Ei bine, Omul Pernă trebuia să arate așa, trebuia să pară moale și
sigur, din cauza slujbei pe care o avea, pentru că slujba lui era foarte tristă și
foarte grea...
Michal: O-o, începe...

Katurian: De fiecare dată când un bărbat sau o femeie erau triști pentru că
avuseseră o viață groaznică și grea și voiau să termine cu totul, voiau să-și ia
viețile și să facă toată durerea să dispară, păi, exact în momentul în care aveau
de gând să o facă, fie cu o lamă sau cu un glonț sau cu gaz sau...

Michal: Sau sărind de pe ceva foarte mare.

Katurian: Da, prin orice metodă preferată de sinucidere- „preferată” probabil că

nu e cel mai bun cuvânt dar, mă rog, exact în momentul în care aveau de gând să
o facă, Omul Pernă trebuia să meargă la ei, să stea cu ei și să-i srângă ușor în
brațe și să le spună „Stai un minut.” și timpul încetinea într-un mod bizar și în
timp ce încetinea, Omul Pernă se întorcea înapoi în trecut într-un moment în
care bărbatul sau femeia respectivă fusese doar un băiețel sau o fetiță,iar viața
plină de orori pe care avea să o trăiască nu începuse bine încă, iar slujba lui era
foarte, foarte, foarte tristă, pentru că slujba Omului Pernă era să-l facă pe copilul
respectiv să se sinucidă, pentru a evita toți anii aceia de suferință care l-ar fi
adus oricum în exact aceeași situație, în fața unui cuptor deschis sau a unui
pistol sau a unui lac. Ai putea spune „Dar n-am auzit niciodată de un copil mic
care să se sinucidă.”. Păi, Omul Pernă sugera întotdeauna să o facă astfel încât
să pară un accident tragic: le arăta cutia cu pastile care semănau cu bomboanele;
le arăta locul din râu unde gheața era prea subțire; le arăta mașinile parcate
dintre care ar fi fost foarte periculos să țâșnească în stradă; le arăta punga de
plastic negăurită și locurile în care să o strângă. Pentru că mămicile și tăticii se
împacă întotdeauna mult mai ușor cu pierderea unui copil de cinci ani într-un
accident tragic decât cu ideea unui copil de cinci ani care a văzut cât de de căcat
e viața și s-a hotărât să facă ceva ca să o evite. Bine, nu toți copiii îl ascultau pe
Omul Pernă. Era o fetiță care, fiind atât de veselă de obicei, nu l-a crezut pe
Omul Pernă când acesta i-a spus că viața poate fi groaznică și că a ei va fi și l-a
alungat iar el a plecat plângând, plângând cu lacrimi mari și rotunde care făceau
băltoace uite-atât de mari, iar în noaptea următoare s-a auzit o bătaie în ușa
camerei ei și ea a strigat „Pleacă, Omule Pernă, ți-am mai spus. Sunt fericită.
Întotdeauna am fost și întotdeauna voi fi fericită.” Dar nu era Omul Pernă. Era
un alt bărbat. Iar mămica ei nu era acasă și acest bărbat avea să o viziteze de
fiecare dată când mămica ei nu era acasă și în curând fetița deveni foarte foarte
tristă și la 21 de ani, stând în fața cuptorului cu gazul pornit, îl întrebă pe Omul
Pernă „De ce n-ai încercat să mă convingi?” iar Omul Pernă îi răspunse „Am
încercat să te conving dar erai pur și simplu prea fericită.” . Și în timp ce dădu
gazul cât de tare putea spuse „Dar eu n-am fost niciodată fericită. Eu n-am fost
niciodată fericită.”

Michal: Um, ai putea să treci direct la final? Partea asta e puțin plictisitoare.

Katurian: Asta-i destul de nepoliticos de fapt, Michal.

Michal: Oh. Scuze, Katurian. Dar poți te rog să treci direct la final?

Katurian: (pauză) Păi... sfârșitul Omului Pernă... Vezi tu, când Omul Pernă avea
succes în munca lui un copilaș murea într-un mod îngrozitor. Iar când Omul
Pernă nu avea succes, un copilaș avea o viață îngrozitoare, creștea și devenea un
adult care avea o viață îngrozitoare și apoi murea într-un mod îngrozitor. Așa că
Omul Pernă, pe cât de mare și de pufos era, plângea toată ziua iar casa lui era
numai băltoace. Așa că s-a decis să-și mai facă doar o ultimă dată treaba și apoi
să renunțe. Așa că s-a dus într-un loc frumos pe care-l ținea minte de mai
demult, aflat la marginea unui pârâiaș...

Michal:Îmi place partea asta.

Katurian: Și a luat cu el un bidonaș de petrol și în locul acela era o salcie

plângătoare bătrână și el s-a așezat sub ea și a stat acolo o vreme și erau tot felul
de jucărioare acolo...

Michal: Spune ce jucărioare erau...

Katurian: Era o mașinuță și un cățeluș de jucărie și un caleidoscop.

Michal: Era și un cățeluș? Scheuna?

Katurian: Poftim?

Michal: Scheuna?

Katurian: Ăăă...da. Oricum, în apropiere era o rulotă mică, iar Omul Pernă auzi
ușa deschizându-se și niște pași mici ieșind pe ea și vocea băiețelului strigând
„Mama, eu merg afară să mă joc.” și pe mamă spunând „Să nu întârzii la ceai,
dragule.” . Și Omul Pernă auzi pașii mărunți apropiindu-se și când ramurile
salciei se dădură la o parte, văzu că vocea nu era a unui băiețel obișnuit, ci a
unui Băiețel Pernă. Iar Băiețelul Pernă îl salută pe Omul Pernă și Omul Pernă îl
salută pe Băiețelul Pernă și cei doi se jucară împreună un timp...

Michal: Cu mașinuța și caleidoscopul și cățelușul de jucărie care scheuna. Dar

pun pariu că cel mai mult cu cățelușul, nu?

Katurian: Și Omul Pernă îi povesti băiețelului totul despre slujba lui tristă și
copiii morți și toate lucrurile alea și Băiețelul Pernă înțelese imediat pentru că
era așa un băiat fericit și tot ce își dorise vreodată fusese să ajute oamenii și își
turnă bidonașul de petrol pe el iar gura lui zâmbăreață încă zâmbea, iar Omul
Pernă, cu ochii lui rotunzi spuse „Mulțumesc.” și Băiețelul Pernă îi spunse „Nu-
i nimic, îi spui tu mamei că n-o să-mi beau ceaiul în seara asta?” iar Omul Pernă
îl minți „Da, o să-i spun” și Băiețelul Pernă aprinse un chibrit și Omul Pernă
rămase acolo privindu-l cum arde și în timp ce Omul Pernă începu încet să
dispară, ultimul lucru pe care putu să îl vadă fu gura larg deschisă și zâmbitoare
a Băiatului Pernă topindu-se și transformându-se în nimic. Ăsta fu ultimul lucru
pe care îl văzu. Ultimul lucru pe care îl auzi fu un lucru la care Omul Pernă nu
se gândise. Ultimul lucru pe care îl auzi fură țipetele sutelor de copii pe care îi
convinsese să se sinucidă revenind la viață și urmând să ducă viețile reci și
blestemate care le fuseseră destinate pentru că el nu se aflase lângă ei ca să-i
oprească. Auzi totul până la țipetele sinuciderilor lor triste care urmau să fie,
desigur, de această dată, comise într-o singurătate totală.

Michal. Hm.(pauză) Nu prea înțeleg sfârșitul dar, ah, deci Omul Pernă a
dispărut pur și simplu? Ah.

Katurian: A dispărut pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Michal: A dispărut în aer.

Katurian: În aer. În oriunde.

Michal:În Rai?

Katurian: Nu, în oriunde.

Michal: Îmi place Omul Pernă. E preferatul meu.

Katurian: E puțin cam liniară, recunosc. Ți-a trecut mâncărimea?

Michal: Oh, imi trecuse până să-mi amintești! Aahhh! (se aranjează) Hmm. Dar
tot nu pot să înțeleg.

Katurian: Ce să înțelegi? Să înțelegi „Omul Pernă”?

Michal: Nu, credeam că o ascunsesem destul de bine.

Katurian: Că ascunseseși ce destul de bine?

Michal: Cutia cu degetele băiețelului. Credeam că o ascunsesem destul de bine.

Adică, la început o pusesem în sertarul meu, sub șosete și chiloți ceea ce,
recunosc, nu însemna că era ascunsă bine dar apoi, când au început să miroasă,
le-am ascuns sub pământul din suportul de brad din pod, pentru că știam că o să
treacă mult timp până ce o să scoatem iar suportul de brad de acolo. Gen, până la
Crăciun. Și asta ar fi însemnat destul timp să se descompună. Deja deveniseră
puțin mucegăite. Erau mucegăite când le-ai văzut tu?

Katurian dă din cap simțind că l-au părăsit puterile

Trebuie să fi folosit câini antrenați care să le miroasă, sau așa ceva. Știi câinii
ăia? Probabil că i-au folosit. Pentru că, nici vorbă, le-am ascuns minunat.
Suportul de brad. Nu-l vezi decât odată pe an.

Katurian: Tocmai mi-ai spus... Tocmai mi-ai spus că nu te-ai atins de copiii ăia.
Tocmai m-ai mințit.

Michal: Nu-i adevărat. Ți-am spus doar că omul ăla a venit și mi-a zis că dacă
nu-i spun că am omorât copiii ăia mă torturează, așa că am zis că i-am omorât.
Asta nu-nseamnă cu nu i-am omorât pe copiii ăia. I-am omorât pe copiii ăia.

Katurian: Mi-ai jurat pe viața ta că nu i-ai omorât pe copiii ăia trei.

Michal: Ohhh, vezi, cu aia cu „Jură-mi pe viața ta că nu i-ai omorât pe copiii

ăia trei.”, da, cu aia te-am păcălit. Scuze, Katurian.

Katurian se îndepărtează de el înspre saltea.

Știu că a fost greșit din partea mea. Serios. Dar a fost așa de interesant. Cu
băiețelul a fost exact așa cum ai spus tu că o să fie. I-am tăiat degetele și nici n-a
țipat. A stat pur și simplu acolo și s-a holbat la ele. Părea foarte surprins. Îmi
imaginez că ai fi surprins la vârsta asta. Îl chema Aaron. Purta o căciuliță
amuzantă, tot vorbea de maică-sa. Doamne, cât a mai sângerat. N-ai fi crezut că
e așa de mult sânge într-un băiețel așa de mic. Apoi sângerarea s-a oprit și el s-a
albăstrit. Bietul de el, mă simt destul de prost acum, părea chiar drăguț. „Pot să
mă duc acasă la mămica mea acum?”. Dar fetița a fost ca un ghimpe-n coaste.
Bocea într-una. Și n-a vrut să-i mănânce. Omuleții de mere, n-a vrut să-i
mănânce și îmi luase o eternitate să-i fac. E greu să bagi lamele de ras înăuntru.
Nu spui cum se fac în poveste, nu-i așa? Am verificat. Așa că, oricum, a trebuit
să i-i îndes pe gât. N-a fost nevoie decât de doi. Nu vreau să fiu rău, da' măcar
au făcut-o să tacă din gură. (pauză) E foarte greu de scos din haine, nu?
Sângele? Încearcă mâine să-ți speli tricoul. O să dureze o veșnicie. O să vezi.
(pauză) Katurian? (pauză) Îl spăl eu pentru tine dacă vrei. Chiar mă pricep la
asta.

Katurian: (pauză. Încet) De ce ai făcut-o?

Michal: Hă? Te bâlbâi.

Katurian: (în lacrimi) De ce ai făcut-o?

Michal: Nu plânge, Katurian, nu plânge.

Michal se duce să-l ia în braț. Katurian se retrage dezgustat.

Katurian: De ce ai făcut-o?

Michal: Știi tu. Pentru că mi-ai spus s-o fac.

Katurian: (pauză) Pentru că ți-am ce?

Michal: Pentru că mi-ai spus s-o fac.

Katurian: (pauză) Îmi amintesc că ți-am spus să-ți faci temele la timp. Îmi
amintesc că ți-am spus să te speli pe dinți în fiecare seară...

Michal: Da' mă spăl pe dinți în fiecare seară.

Katurian: Nu țin minte să-ți fi spus să iei o grămadă de copii și să-i măcelărești.

Michal: Da' nu i-am măcelărit. „Să-i măcelărești.” ar fi ceva de genu'...

Michal mimează tăieturi rapide repetate.

Ce-am făcut eu a fost mai degrabă ceva de genu'...

Michal mimează o singură tăietură a unor degete imaginare culese apoi cu

delicatețe și aruncate.

Și...

Michal se preface că bagă doi omuleți de mere în gură ți îi înghite.

„Să-i măcelărești”, e cam mult spus. Și n-aș fi făcut nimic dacă nu mi-ai fi spus
tu, așa că nu face pe nevinovatul. Fiecare poveste pe care mi-o spui, ceva oribil i
se întâmplă cuiva. Testam doar să văd cât de exagerate sunt unele dintre ele.
Pentru că unele mi s-au părut întotdeauna puțin exagerate. (pauză) Și știi ceva?
Nici nu-s așa de exagerate.

Katurian: Cum de n-ai încercat să faci și câteva din cele drăguțe?

Michal: Pentru că nu scrii niciodată din alea drăguțe.

Katurian: Am scris multe drăguțe.

Michal: Ăăă, da, gen două.

Katurian: Nu, îți spun eu de ce nu faci niciodată din alea drăguțe, să-ți spun?

Michal: Bine.

Katurian: Pentru că ești un futut de pervers sadic și retardat căruia îi face

plăcere să omoare copii și chiar dacă fiecare poveste pe care am scris-o vreodată
ar fi fost cea mai drăguță chestie imaginabilă, fututul de rezultat final ar fi
același.

Michal: Păi, n-o să știm niciodată, nu-i așa? Pentru că n-ai scris așa ceva.
(pauză) Și nu mi-a plăcut să-i omor pe copiii ăia. A fost enervant. A durat o
veșnicie. Și nu voiam să-i omor ci să-i tai degetele unuia și să-i bag lame pe gât
celuilalt.

Katurian: Încerci să-mi spui că nu știi că dacă-i tai unui băiețel degetele de la un
picior și dacă-i bagi unei fetițe lame de ras pe gât, nu știi că dacă faci asta o să
moară?
Michal: Păi, acum știu.

Katurian își lasă fața în palme gândindu-se la un mod de a ieși din această
situație.

Ei bine, omul cu tortura părea cu siguranță să fie de partea mea. Părea să fie de
acord că e vina ta. Mă rog, că e în mare parte vina ta.

Katurian: (pauză) Ce i-ai spus?

Michal: Doar adevărul.

Katurian: Care adevăr, mai exact?

Michal: Doar că toate lucrurile pe care le-am făcut copiilor le-am luat din
povești scrise de tine, pe care mi le-ai citit.

Katurian: I-ai spus asta polițistului?

Michal: Mhm. Știi tu, doar adevărul.

Katurian: Ăla nu e adevărul, Michal.

Michal: Ba e.

Katurian: Ba nu e.

Michal: Păi, ai scris sau nu niște povești în care sunt omorâți copii?

Katurian: Da, dar...

Michal: Păi, mi le-ai citit sau nu?

Katurian: Da...

Michal: Păi, m-am dus și-am omorât niște copii? (pauză) „Da, m-am dus.” E
răspunsul la întrebarea asta. Deci nu-nțeleg cum intră aici partea cu „Ăsta nu e
adevărul.”. Și mai puțin partea cu „Futut de pervers sadic și retardat.”. Adică,
ești frate-meu și te iubesc da' știi, tocmai ai stat douăzeci de minute să-mi
povestești despre un tip, marele lui scop în viață e să convingă niște copii cel
puțin să-și dea foc, așa că, știi? Și ăla îi eroul. Nu critic. E un personaj foarte
bun. Îmi amintește mult de mine.
Katurian: În ce sens îți amintește de tine?

Michal: Știi tu, partea cu făcutu' copiilor să moară. Toată treaba aia.

Katurian: Omul Pernă n-a omorât niciodată pe nimeni, Michal. Și toți copiii ăia
aveau să ducă vieți mizerabile oricum.

Michal: Ai dreptate, toți copiii o să ducă vieți mizerabile oricum. Mai bine îi
scutești de efort.

Katurian: Nu toți copiii o să ducă vieți mizerabile.

Michal: Ăăm, hmm. Tu ai dus o viață mizerabilă de când erai copil? Da. Ăăm,
eu am dus o viață mizerabilă de când eram copil? Da. Pentru început, astea-s
două din două.

Katurian: Omul Pernă era un om decent și atent care ura ceea ce trebuia să facă.
Tu ești opusul lui în fiecare aspect.

Michal: Păi, bine, nu mă prea pricep la opusuri dar cred că înțeleg ce spui.
Mulțumesc. (pauză) Omul Pernă e o poveste bună, Katurian. Una dintre cele
mai bune. Știi, cred că o să fii un scriitor faimos într-o bună zi, da-u-ar
Dumnezeu. Prevăd asta.

Katurian: Când?

Michal: Hăh?

Katurian: Când o să fiu un scriitor faimos?

Michal: Într-o bună zi, am spus.

Katurian: O să ne execute într-o oră și jumătate.

Michal: Oh, da. Păi, în cazul ăsta cred că n-o să fii un scriitor faimos.

Katurian: O să distrugă totul acum. O să ne distrugă pe noi, o să-mi distrugă

poveștile. O să distrugă totul acum.

Michal: Păi, cred că pentru noi ar trebui să ne facem griji, Katurian, nu pentru
poveștile tale.
Katurian: A, da?

Michal: Da, poveștile sunt doar hârtie.

Katurian: Sunt doar ce?

Michal: Sunt doar hârtie.

Katurian îl dă pe Michal cu capul de podeaua de piatră. Michal, mai degrabă

șocat de idee decât de durere își duce mâna la capul însângerat și și-l pipăie.

Katurian: Dacă ar veni la mine acum și mi-ar spune: „O să ardem două din trei
lucruri pentru tine –pe tine, pe fratele tău sau poveștile tale”, i-aș pune să te ardă
pe tine primul, pe mine al doilea și aș salva poveștile.

Michal: Tocmai m-ai dat cu capul de podea.

Katurian: Am observat.

Michal: (plângând) Tocmai m-ai dat cu capul de podea!

Katurian: Am spus c-am observat.

Michal: Ești exact ca Mama și Tata.

Katurian: (râzând) Mai spune asta odată?

Michal: Ești exact ca Mama și Tata. Dai în mine, țipi la mine!

Katurian: Sunt exact ca Mama și Tata. Lasă-mă puțin să înțeleg cum vine asta...

Michal: Oh, nu începe cu asta...

Katurian: Mama și Tata și-au ținut timp de șapte ani primul copil într-o cameră
unde l-au torturat iar tu ai făcut un băiețel să sângereze până a murit, ai făcut o
fetiță să moară sufocată și i-ai făcut Dumnezeu știe ce unei alte fetițe și nu ești
ca Mama și Tata, dar eu am dat un idiot cu capul de o futută de podea și eu sunt
ca Mama și Tata.

Michal: Da, exact. Exact.

Katurian: Îți înțeleg logica, Michal. Înțeleg ce vrei să spui.

Michal: Bine. Ar trebui.

Katurian: Să-ți spun ceva: dacă Mama și Tata se uită în jos la noi chiar acum,
cred că o să fie fericiți să vadă că ai ajuns exact genul de băiat de care ar putea fi
cu adevărat mândri.

Michal: Nu spune asta...

Katurian: Cu adevărat mândri. Ești o copie fidelă a lor. Poate că ar trebui să-ți
lași să crească barba aici și să-ți iei niște ochelari, ca el...

Michal: Nu spune asta!

Katurian: Sau să porți o groază de diamante, ca ea. Să vourbești așa, fiuule...

Michal: Nu mai spune asta sau te omor!

Katurian: N-o să poți să mă omori pe mine, Michal, n-am șapte ani!

Michal: Eu nu sunt ca ei, eu n-am vrut să fac rău nimănui. Îți făceam doar
poveștile.

Katurian: Ce-ai făcut cu a treia fetiță?

Michal: Nu, nu-ți spun. Mi-ai rănit sentimentele. Și capul.

Katurian: O să spui tu imediat când or să pună ăia mâna pe tine.

Michal: Pot să suport.

Katurian: Nu poți, nu în felul ăsta.

Michal: (încet) Habar n-ai ce pot eu să suport.

Katurian: (pauză) Așa e, habar n-am.

Michal: Când eram aici și te ascultam cum țipi de vizavi m-am gândit că așa
trebuie să fi fost pentru tine toți anii ăia. Păi, lasă-mă să te asigur că e mai ușor
să fii de partea asta.

Katurian: Știu că e mai ușor.

Michal: Și tu ai trecut prin asta o oră și te-ai întors tremurând și abia îți puteai
ține capul ăla încrezut sus. Încearcă să treci prin asta o viață întreagă.

Katurian: Asta nu te scuză pentru nimic.

Michal: Te-a scuzat pentru cele două crime ale tale. De ce să nu mă scuze și pe
mine pentru cele două crime ale mele?

Katurian: Eu am omorât doi oameni care torturaseră un copil timp de șapte ani,
tu ai omorât doi copii care nu torturaseră pe nimeni timp de niciun an. E o
diferență.

Michal: Nu torturaseră pe nimeni din câte știi tu. Fetița cu lamele părea o
căcănară mică. Pun pariu că a torturat măcar furnici.

Katurian: Cum ai omorât-o pe a treia fetiță, Michal? Trebuie să știu, atâta tot.
Semăna și ea cu una din povești?

Michal: Mhm.

Katurian: Care poveste?

Michal: O să te superi.

Katurian: N-o să mă supăr.

Michal: O să te superi puțin.

Katurian: Cu care poveste semăna?

Michal: Ca și, um... era ca și, um... ca și „Micul Iisus”. „Micul Iisus”

Katurian se uită la Michal pentru o vreme, cu mâinile acoperindu-i restul feței

și pe măsură ce își închipuie detaliile oribile ale poveștii începe să plângă.
Michal încearcă să spună ceva dar nu reușește în timp ce Katurian plânge încet
în continuare.

Katurian: De ce aia?

Michal: (ridică din umeri) E o poveste bună. Ești un scriitor bun, Katurian, să
nu lași pe nimeni să te convingă că nu-i așa.
Katurian: (pauză) Unde ai lăsat-o?

Michal: Unde sunt îngropați Mama și Tata. Jos, la fântâna dorințelor.

Katurian: (pauză) Biata ființă.

Michal: Știu, a fost oribil.

Katurian: Păi, sper că a fost rapid.

Michal: Aproximativ rapid.

Katurian începe din nou să plângă. Michal îi pune o mână pe umăr.

Nu plânge, Kat. O să fie bine.

Katurian: Cum o să fie bine? Cum o să mai fie vreodată bine?

Michal: Nu știu. Asta e genul de chestie pe care o zici într-un moment de genul
ăsta, nu? „O să fie bine.”. Normal că n-o să fie bine. O să vină dintr-un moment
în altul să ne execute, nu? Și asta nu e bine, nu? Asta e aproape opusul binelui.
Mm. (pauză) Oare o să ne execute împreună sau separat? Sper că împreună. Nu
aș vrea să fiu singur.

Katurian: Eu n-am făcut nimic!

Michal: Uite ce e, nu începe din nou că o să mă calci pe nervi. Și chiar dacă nu

ne execută împreună, sigur o să ne îngroape împreună, să economisească spațiul,
să sape o groapă în loc de două, pentru că nu mi-ar plăcea deloc să fiu îngropat
singur. Ar fi oribil. Singur în pămând, îîîh. Dar măcar ă so fim împreună în Rai,
îndiferent ce se întâmplă. Și o să o ardem cu Dumnezeu și din alea. O să facem
întreceri.

Katurian: Și mai exact în care Rai o să mergi tu, Michal? În Raiul Ucigașilor de
Copii?

Michal: Nu, nu în Raiul Ucigașilor de Copii, deșteptule. În Raiul normal. Ca-n

filme.

Katurian: Vrei să știi unde mergi tu după ce mori?

Michal: Unde? Și nu spune ceva loc oribil doar pentru că ești nervos.
Katurian: O să te duci într-o cameră mică dintr-o căsuță mică dintr-o pădure
mică și vor avea pentru totdeauna grijă de tine, în loc să am eu, o persoană
numită Mama și o persoană numită Tata și o să aibă grijă de tine exact așa cum
au avut și până acum, doar că de data asta eu n-o să fiu acolo să te salvez pentru
că eu n-o să fiu în același loc cu tine pentru că eu n-am măcelărit niște futuți de
copii.

Michal: Ăsta-i pur și simplu cel mai răutăcios lucru pe care i l-a spus vreodată o
persoană unei alte persoane și eu n-am de gând să mai vorbesc cu tine niciodată.

Katurian. Bine. Atunci hai să stăm aici în liniște până ce se întorc ca să ne

execute.

Michal: Eu încerc să stau aici în liniște. Tu tot spui chestii rele. (pauză )Nu-i
așa? (pauză) Am zis, nu-i așa? Oh, asta e chestia cu statul aici în liniște? Okay.

Pauză. Michal se scarpină în fund.

Doar că mai am ceva de rezolvat cu tine. Ceva legat de o porcărie de poveste pe

care am citit-o acum ceva vreme. O porcărie de poveste numită „Scriitorul și
fratele scriitorului”, așa se numea și era cea mai mare porcărie pe care am citit-o
vreodată.

Katurian: Nu ți-am arătat niciodată povestea aia, Michal.

Michal: Știu că nu mi-ai arătat-o niciodată și ai avut și motive. Era o porcărie.

Katurian: Deci mi-ai cotrobăit prin cameră în timp ce eram la lucru, nu-i așa?

Michal: Normal că ți-am cotrobăit prin cameră cât timp erai la lucru. Ce credeai
că fac când ești la lucru?

Katurian: Eu credeam că masacrezi copii.

Michal: A-ha? Păi, nu masacrez copii, îți cotrobăi prin cameră. Și găsesc
povestioare proaste care nici măcar nu-s adevărate la final. Ăla e pur și simplu
un final complet cretin. Că Mama și Tata au trăit și eu am murit.

Katurian: Acum primesc sfaturi literare de la fututu' de Jack Spintecătorul.

Michal: De ce nu ai făcut finalul fericit, ca-n realitate?

Katurian: Pentru că în realitate nu există finaluri fericite.

Michal: Ce? Povestea mea e cu final fericit. Tu ai venit și m-ai salvat și i-ai
omorât pe mama și pe tata. Ăla a fost un final fericit.

Katurian: Și după aia ce am făcut?

Michal: Apoi i-ai îngropat în spatele fântânii de dorințe și ai pus niște lămâi
peste ei.

Katurian: Am pus lămâie peste ei. „Nişte lămâi peste”, da ce pula mea făceam, o
salată de fructe? Bun şi dup-aia ce s-a întâmplat?

Michal: Dup-aia? Dup-aia m-ai trimis la şcoală şi am început să învăţ lucruri,

ceea ce a fost bine.

Katurian: Şi după asta ce s-a întâmplat?

Michal: După asta? (pauză) Te referi la când am câştigat proba de aruncare a

discului?

Katurian: După asta, cam acum trei săptămâni.

Michal: Oh, după asta am căsăpit nişte copii.

Katurian: Şi după asta ai căsăpit nişte copii. Cum pula mea poate să fie acesta un
final fericit? Şi după asta te-au prins şi te-au executat şi din cauza ta l-au
executat şi pe frate-tău care nu făcuse nimic. Cum e acesta un final fericit? Şi
stai puţin, când ai câştigat tu proba cu discul? Ai ieşit al patrulea, în pula mea!

Michal: Da’ nu vorbim despre…

Katurian: Ai ieşit al patrulea din patru concurenţi. „Când am câştigat proba de

disc”.

Michal: Da’ nu vorbim despre faptul că am câştigat sau nu proba de disc,

vorbim despre cum arată un sfârşit fericit! Eu câştigând discul, acesta ar fi un
final fericit. Eu mort şi lăsat să putrezesc, ca în prostia aia a ta de poveste, ăla n-
ar fi un final fericit!

Katurian: Ba da, ăla era un final fericit.

Michal: (aproape plângând) Cum? Eu mort şi lăsat să putrezesc, ăla e un final

fericit?
Katurian: Ce ţineai în mână când ai murit? O poveste. O poveste mai bună decât
oricare din poveştile mele. Înţelegi, în „Scriitorul şi Fratele lui” tu erai scriitorul.
Eu eram fratele scriitorului. Era un final fericit pentru tine.

Michal: Dar am murit.

Katurian: Nu e vorba despre faptul că ai murit, e vorba despre ce laşi în urmă.

Michal: Nu înţeleg.

Katurian: Chiar şi în momentul ăsta, nu îmi pasă dacă mă omoară. Nu îmi pasă.
Dar n-o să-i las să îmi omoare poveştile. N-o să-mi omoare poveştile. Ele sunt
tot ce am.

Michal: (pauză) Mă ai pe mine.

Katurian se uită la el pentru o clipă apoi se priveşte în joscu tristeţe. Michal îi

întoarce spatele cu ochii în lacrimi.

Bine, dar suntem de acord că o să schimbi sfârşitul de la „Scriitorul şi fratele

lui” şi eu o să fiu viu la sfârşit şi Mama şi Tata morţi şi eu câştig proba de disc.
Atunci e bine. Şi ar trebui probabil să arzi povestea veche ca să nu o găsească
cineva şi să creadă cumva că aia e povestea reală şi că am murit sau ceva.
Probabil ar trebui s-o arzi.

Katurian: Bine, Michal, aşa o să fac.

Michal: Pe bune.

Katurian: Pe bune.

Michal: Uau. Ce tare. A fost mai uşor decâr aş fi crezut. Păi, ştii, în cazul ăsta,
mai sunt câteva poveşti pe care ar trebui să le arzi pentru că şi nu-ncerc să fiu
amuzant sau ceva, da’ unele dintre ele sunt cam bolnave, serios.

Katurian: De ce să nu le ardem pe toate, Michal. Am economisi o groază de

timp dacă n-am sta să le triem pe alea bolnave de alea ne-bolnave.

Michal: Nu,nu, ar fi stupid să le ardem pe toate. Nu. Doar pe alea care fac
oamenii să meargă şi să omoare copii. Şi n-ar dura mult să le triem pe ala care n-
ar face oamenii să meargă şi să omoare copii pentru că n-ai decât vreo două care
n-or să facă oamenii să meargă şi să omoare copii.

Katurian: Oh, serios, da?

Michal: Da.

Katurian: Şi care ar fi alea? Care, dintre cele patru sute de poveşti ale mele, ar fi
cele pe care le-ai alege pentru a fi salvate?

Michal: Păi, cea despre porcuşorul verde, aia e drăguţă. Şi n-ar face pe nimeni să
meargă şi să omoare pe nimeni siin-cer şi… şi… (pauză) Şi… presupun că asta
ar fi tot. Cea cu „Porcuşorul verde”.

Katurian: Cam asta ar fi tot?

Michal: Da. Adică, dacă vrei să fii sigur, vreau să spun, ai câteva care ar face pe
cineva să meargă şi să mutileze pe cineva, nu chiar să omoare dar, ştii tu, dacă
vrei să fii sigur atunci rămâne doar aia cu „Porcuşorul verde”. Ar putea face pe
cineva să meargă şi să vopsească pe cineva în verde sau ceva de genu’, ha. Da’
cam atât.

Katurian: Toate astea ar fi în regulă dacă n-am ţine cont de faptul că poveştile pe
care ai ales tu să le faci sunt cele mai respingătoare pe care le-ai fi putut alege.
N-au fost pur şi simplu primele trei poveşti pe care le-ai găsit, au fost cele trei
poveşti care s-au potrivit cele mai bine cu mintea aia a ta mică şi respingătoare.

Michal: Deci, ce, aş fi putut să fac unele care n-ar fi fost aşa de oribile? Cum ar
fi? „Beciul feţelor”? Le taie feţele şi le ţine în borcane şi fiecare borcan stă pe
corpul unui manechin în beci? Sau „Camera lui Shakespeare”? Cu bătrânul
Shakespeare care o ţine pe pigmeea aia în cuşcă şi de fiecare dată când mai vrea
o piesă o împunge cu un băţ?

Katurian: N-a scris el toate piesele alea singur.

Michal: Dar înţelegi ce spun, Kat? Toate sunt bolnave. N-aveai cum să alegi una
mai puţin bolnavă decât cele pe care le-am făcut eu.

Katurian: Şi totuşi, de ce a trebuit s-o faci pe cea cu „Micul Iisus” ?

Michal: Of, Katurian, ce-i făcut e bun făcut şi nu poate fi desfăcut. Pa-pam.
Pentru că mi s-a făcut cam somn şi cred c-o să mă întind puţin să dorm dacă o să
pot să nu mă mai gândesc la curul meu care încă mă mănâncă groaznic şi nici n-
am mai zis nimic de el.

Michal se întinde pe saltea.

Katurian: Te pui să te culci?

Michal: Mhm.

Katurian: Dar o să se întoarcă imediat să ne tortureze şi să ne execute.

Michal: Exact, aşa că s-ar putea să fie ultimul somn pe care să-l mai prindem
pentru ceva vreme. (pauză) S-ar putea să fie ultimul somn pe care-l prindem. N-
ar fi groaznic? Îmi place aşa de mult să dorm. Crezi că au ăia somn în Rai? Ar
face bine să aibă, că eu altfel nu mă duc. (pauză) Katurian?

Katurian: Ce?

Michal: Spune-mi o poveste.

Katurian: Credeam că vrei să-mi arzi toate poveştile.

Michal: Spune-mi-o pe aia cu porcuşorul verde. Pe aia nu vreau s-o ard, spune-
mi-o pe aia. Şi după aia te iert.

Katurian: Pentru ce să mă ierţi?

Michal: Pentru lucrurile alea rele pe care mi le-ai spus despre cum Mama şi Tata
o să aibă grijă de mine pentru totdeauna în păduricea verde şi cum nimeni n-o să
mă salveze.

Katurian: (pauză) Nu-mi amintesc cum începe, aia cu „Porcuşorul verde”…

Michal: Hai, Katurian, că-ţi aminteşti. Primul cuvânt e „a”, al doilea cuvânt e
„fost”, al treilea cuvânt e „odată”, al patrulea cuvânt e… of, oare care e al
patrulea cuvânt?

Katurian: Faci pe deşteptul, nu?

Michal: A, mi-am amintit cum e „A fost odată ca niciodată”.

Katurian: Bine, pregăteşte-te…

Michal se pregăteşte, îşi pune perna lângă cap

Katurian: A fost odată ca niciodată…

Michal: E ca-n zilele de demult. Frumoasele zile de demult, cu poveşti…

Katurian: A fost odată ca niciodată într-o fermă intr-un tărâm ciudat şi

îndepărtat…

Michal: Îndepărtat…
Katurian: A trăit un porcuşor care era diferit de ceilalţi porcuşori.

Michal: Era verde.

Katurian: Cine spune povestea, eu sau tu?

Michal: Tu. Scuze. Gura mică. Shhhh.

Katurian: Era diferit de ceilalţi porcuşori pentu că era verde aprins. Aproape un
fel de verde fosforescent.

Michal: Verde fosforescent.Ca vopseaua verde fosforescentă pe care o folosesc

în tunelurile de metrou, genul acela de verde fosforescent?

Katurian: Da.

Michal: Da.

Katurian: Acuma ce facem, întrerupem sau ascultăm şi dormim?

Michal: Ascultăm şi dormim.

Katurian: Bine. Acuma, porcuşorului nostru chiar îi plăcea să fie verde. Nu că

nu-i plăcea culoarea celorlalţi porci normali şi rozul i se părea o culoare
frumoasă, dar îi plăcea faptul că era puţin diferit, puţin ciudat. Celorlalţi porci
însă nu le plăcea faptul că era verde. Erau geloşi pe el şi îl băteau şi îi făceau
viaţa un iad.

Michal: Un iad..

Katurian: Şi toată lamentaţia asta îi exaspera pe fermieri aşa că…

Michal: Ce înseamnă exaspera? Scuze, Katurian.

Katurian: Nu-i nimic. Înseamnă că-i călca pe nervi.

Michal: (căscând) Îi călca pe nervi…

Katurian: Îi enerva pe fermieriaşa că aceştia s-au gândit „Hmm, ar trebui să

facem ceva în privinţa asta”. Aşa că, într-o noapte, în timp ce toţi porcii
dormeau liniştiţi pe câmp, săau furişat şi l-au înhăţat pe porcuşorul verde şi l-au
dus în hambar şi porcuşorul verde guiţa dar toţi ceilalţi porci doar râdeau de el…

Michal: (încet) Nenorociţii…

Katurian: Şi l-au băgat în hambar şi au scos o oală mare cu o vopsea roz foarte
specială în care l-au afundat până ce n-a mai rămas nici un petic verde pe el şi l-
au ţinut acolo până ce vopseaua s-a uscat. Şi ce era aşa de special la vopseaua
asta e că nu se putea da jos, nici spăla, nici nu se putea vopsi cu nimic peste ea.
Nu putea fi dată jos nici acoperită cu altă vopsea. Şi porcuşorul a zis (voce de
porcuşor) „Doamne, te rog nu-i lăsa să mă facă exact la fel ca pe toţi ceilalţi. Îmi
place să fiu puţin diferit.”

Michal: „Îmi place să fiu puţin diferit”, aşa i-a spus lui Dumnezeu.

Katurian: Dar era prea târziu, vopseaua se uscase şi fermierii l-au trimis înapoi
pe câmp şi ceilalţi porci au râs de el în timp ce a trecut pe lângă ei şi s-a aşezat
pe petecul său preferat de iarbă şi a încercat să-şi dea seama de ce Dumnezeu
nu-i ascultase rugăciunea dar n-a reuşit şi a plâns până a adormit şi nici cele o
mie de lacrimi pe care le-a vărsat n-au putut să spele oribila vopsea roz pentru
că…

Michal: Nu putea fi dată jos sau acoperită.

Katurian: Exact. Şi porcuşorul a adormit. Dar în noaptea aceea, în timp ce toţi

porcuşorii dormeau pe câmp, nişte nori foarte foarte ciudaţi de furtună au
început să se adune deasupra lor şi a început să plouă, mai întâi încet apoi din ce
în ce mai tare şi mai tare şi mai tare. Doar că asta nu era o ploaie obişnuită, era o
ploaie verde foarte specială, aproape la fel de groasă ca vopseaua şi asta nu e tot.
Mai era ceva special la ploaia asta verde. Nu putea fi niciodată spălată, dată jos
sau acoperită cu o altă vopsea. Nu putea fi nci dată jos…

Katurian se uită la Michal. Acesta a adormit. Katurian şopteşte încet restul

poveştii.

Katurian:… nici acoperită. Şi când a venit dimineaţa şi toţi porcii s-au trezit şi-
au dat seama că toţi erau verzi. Toţi, desigur, în afară de primul porcuşor verde
care era acum singurul porcuşor roz pentru că ciudata ploaie verde nu avusese
nici un efect asupra vopselei roz cu care îl acoperiseră fermierii, pentru că era o
vopsea care nu putea fi acoperită sau dată jos. (pauză) Şi când a privit în jur şi a
văzut ciudata mare de porci verzi, dintre care majoritatea plângeau, a zâmbit
uşurat şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a înţeles că e încă şi va rămâne
pentru totdeauna puţin diferit.

Pauză. Katurian ascultă respiraţia lui Michal pentru o vreme, mângâindu-l pe

acesta pe păr în timp ce doarme.
Îţi place povestea asta, nu-i aşa Michal? (pauză) Îţi plăcea mult asta. Nici un
degeţel tăiat în ea… nici o lamă de ras în ea. E drăguţă. (pauză) Poate c-ar fi
trebuit s-o faci pe asta. (pauză) Nu e vina ta, Michal. Nu e vina ta.(Pauză.
Plângând) . Vise plăcute, copilaş. Vin şi eu în curând.

Katurian ia perna şi o apasă pe faţa lui Michal. Când corpul lui Michal începe
să zvâcnească, Katurian se aşază pe mâinile şi pe corpul lui, ţinând în
continuare perna apăsată. După cam un minut spasmele sunt mai slabe. După
încă un minut e mort. Odată ce Katurian e sigur că a murit, îi ia perna de pe
faţă îl sărută pe Michal pe buze şi plângând, îi închide ochii. Apoi merge la uşă
şi o loveşte puternic.

Katurian: Domnilor detectivi!? Aş vrea să fac o mărturisire despre implicarea

mea în şase crime.(pauză) Am o singură condiţie. (pauză) Are de-a face cu
poveştile mele.

Heblu

Pauză

Scena doi

Katurian narează povestea pe care fetița și părinții o joacă. Schimbare parțială

a costumelor părinților, de la părinți la părinți adoptivi, jucați de același cuplu.

Katurian: A fost odată ca niciodată, într-un loc nu foarte departe de aici, o fetiță
și deși părinții ei nu o crescuseră într-o admosferă foarte religioasă, fetița credea
cu toată tăria despre sine că e reîntruparea lui Iisus Hristos.

Fetița își pune o barbă evident falsă și sandale și începe să binecuvânteze

diferite lucruri, etc.

Ceea ce era destul de ciudat pentru un copil de șase ani. Purta o barbă falsă și
niște sandale și binecuvânta chestii. Putea fi mereu găsită umblând printre săraci
și boschetari, consolând bețivii și drogații și în general, asociindu-se cu genul de
persoane pe care mămica și tăticul el nu le considerau o companie potrivită
pentru o fetiță de șase ani. De fiecare dată când o târau din compania unui astfel
de specimen indezirabil dădea din picioare și țipa și plângea și-și arunca
păpușile peste tot iar când părinții ei încercau s-o oprească...
Părinții: Iisus n-a dat din picioare și n-a țipat și nu și-a aruncat păpușile
niciodată.

Katurian:Ea răspundea „Ăla era vechiul Iisus. S-a-nțeles?” Ei bine, într-o bună
zi fetița scăpă iar de sub ochii părinților și două zile îngrozitoare mai târziu nu
găsiseră nici urmă de ea până când primiră un telefon de la un preot necunoscut,
foarte iritat spunând „ Fiica dumneavoastră vorbește numai căcat. La început a
fost drăguț dar devine iritant.”

Lumina se stinge încet de deasupra părinților drăguți și zâmbitori

E bine,părinților ei nu le-a păsat de toate astea, erau bucuroși că e în viață și bine

și s-au grăbit înspre locul respectiv ca să o ia de acolo dar, în graba lor, au
derapat într-un camion de carne care venea de pe contrasens, au fost decapitați și
au murit.

Lumină puternică pe părinții drăguți în timp ce sângerează.

Fetiței i s-a dat vestea. A vărsat o singură lacrimă, nici mai mult nici mai puțin,
după cum credea că ar face Iisus dacă și-ar fi pierdut părinții într-o astfel de
decapitare; și a fost trimisă de stat să locuiască într-o pădure cu niște părinți
vitregi abuzivi...

Intră părinții adoptivi diabolici și o iau pe fetiță de mână, ținând-o mult prea
strâns.

... care nu informaseră statul că sunt abuzivi pe formularul de adopție; care urau
religia, îl urau pe Iisus și care urau pe oricine, care, de fapt nu urau pe oricine și
care, după cum s-a dovedit a fi cazul mai târziu, o urau pe fetiță.

Părinții adoptivi îi smulg barba și i-o aruncă.

Le-a suportat ura cu inima deschisă și i-a iertat, dar asta nu părea să funcționeze.
Când a insistat să meargă duminica la biserică i-au luat sandalele și au forțat-o
să umble desculță și singură pe drumuri bolovănoase de sticlă spartă cu toate
astea, când a ajuns acolo a stat în genunchi ore întregi rugându-se Tatălui ei din
Ceruri să-i ierte, doar ca să fie certată pentru că a umplut biserica de sânge. Era
bătută pentru că întârzia acasă deși nu îi fusese dată nici o oră la care să ajungă,
era bătută pentru că-și împărțea mâncarea cu copiii săraci de la școală, era bătută
pentru că îi înveselea pe copiii urâți de la școală, era bătută pentru că umbla
peste tot căutând leproși. Viața ei era o tortură constantă, dar ea îndura totul cu
un zâmbet și toate astea o făceau mai puternică până într-o zi când a întâlnit un
orb care cerșea la un colț de stradă.

Katurian joacă orbul. Fetița îi freacă pleoapele cu praf și scuipat.

A amestecat niște praf cu puțin scuipat de-al ei și i-a frecat orbului pleoapele cu
el. Omul a reclamat-o la poliție pentru asta și când părinții ei adoptivi au adus-o
acasă de la poliție i-au spus...

Părinții adoptivi: Deci vrei să fii ca Iisus, da?

Katurian: Și ea le-a răspuns: „În sfârșit ați înțeles, fute-m-aș.”. S-au uitat la ea
puțin apoi au început.

Oribilele detalii ale următorului paragraf sunt jucate pe scenă.

Mama adoptivă i-a împodobit capul fiicei sale cu o coroană de spini din sârmă
ghimpată, pentru că era prea leneșă să facă una din spini adevărați, în timp ce
tatăl său adoptiv a bătut-o cu un bici cu nouă cozi și după vreo oră două, când
fata și-a recăpătat cunoștința, au întrebat-o...

Părinții adoptivi: Tot mai vrei să fii ca Iisus?

Katurian:Și ea le-a spus printre lacrimi „Da, vreau.”.

Părinții îi pun fetiței în spate o cruce grea de lemn. Ea se plimbă prin cameră
cărând crucea.

Așa că au pus-o să care o cruce grea de lemn prin sufragerie de o sută de ori,
până când i-au cedat genunchii și gambele și nu putea decât să se uite la
piciorușele ei cum cedează și ei i-au spus...

Părinții adoptivi: Tot mai vrei să fii ca Iisus?

Katurian: Și aproape că i s-a făcut rău pentru o clipă dar a înghițit totul ca să nu
pară slabă în fața lor și i-a privit în ochi și le-a spus „Da, vreau.”.

Părinții o crucifică și ridică crucea în picioare.

Așa că i-au bătut mâinile în cuie pe cruce și i-au îndreptat picioarele și i le-au
bătut în cuie de cruce și au ridicat crucea și au sprijinit-o de peretele din fund și
au lăsat-o acolo în timp ce ei se uitau la televizor și când s-au terminat toate
emisiunile bune au stins televizorul, au ascuțit o suliță și i-au spus...
Părinții adoptivi: Tot mai vrei să fii ca Iisus?

Katurian: Iar fetița și-a înghițit lacrimile și a respirat adânc și le-a spus „Nu, în
pizda mă-sii, nu vreau să fiu ca Iisus. Sunt Iisus!” (pauză) Și părinții i-au înfipt
sulița în coaste...

Fac asta.

...și au lăsat- acolo să moară și s-au dus înapoi în pat.

Capul fetiței se apleacă încet, ochii i se închid. Lumină de dimineață, părinții

adoptivi se întorc.

Și a doua zi de dimineață au fost foarte surprinși de faptul că fetița nu murise...

Fetița își deschide încet ochii, salută din cap. O dau cu grijă jos de pe cruce. Ea
le atinge fețele de parcă i-ar fi iertat. Ei o pun într-un sicriu de sticlă și
sigilează capacul.

... așa că au pus-o într-un sicriu de sticlă și au îngropat-o de vie, lăsându-i

suficient aer ca să supraviețuiască aproape trei zile...

Părinții pun pământ pe sicriu cu niște lopeți.

... și ultimele voci pe care fetița le-a auzit au fost cele ale părinților ei strigând de
deasupra...

Părinții adoptivi: Păi, dacă ești Iisus, o să învii în trei zile, nu-i așa?

Katurian: Și fetița s-a gândit la asta o vreme apoi a zâmbit și a șoptit „Exact.
Exact.” (pauză). Și a așteptat. Și a așteptat. Și a așteptat.

Luminile ce bat pe sicriu pălesc în timp ce fetița începe să zgârie capacul cu

unghiile. Katurian merge până la sicriu și calcă peste el.

Trei zile mai târziu un om care se plimba prin pădure a dat peste un mormânt
mic, proaspăt săpat dar, cum omul era orb a trecut pe lângă el și din păcate n-a
auzit scrâșnitul oribil al osului pe lemn nu departe de el, care a devenit tot mai
slab până ce s-a pierdut pentru totdeauna în pustiul întunecat al pădurii foarte,
foarte, foarte goale.
 Actul trei

Camera de interogare a poliției. Katurian scriind grăbit o mărturisire lungă. Îi

întinde prima foaie lui Tupolski, care e așezat. Ariel stă în picioare și fumează.

Tupolski: „Recunosc prin aceasta implicarea în uciderea a șase oameni; trei

dintre aceste crime le-am comis de unul singur, trei împreună cu fratele meu în
timp ce recream trei povești oribile și perverse scrise de mine”. Paranteză
deschisă, 'atașate', paranteză închisă. (pauză) „Cea mai recentă crimă a mea a
fost uciderea fratelui meu Michal ” Mersi, Katurian, n-am fi putut să te
condamnăm pentru asta altfel. „I-am ținut o pernă pe față...” bla, bla, bla... „ca
să-l salvez de amenințarea torturii și execuției la mâna...” bla, bla, bla. Ceva
chestii despre cât de mult își iubește fratele. Da, chiar că ai dat-o pe asta. „Cea
mai recentă crimă înainte de asta a fost uciderea unei fetițe mute acum trei zile.
Nu îi știu numele. Această fetiță... era...”

Ariel: (pauză) Această fetiță era ce?

Tupolski: E sfârșitul paginii.

Ariel: Scrie mai repede.

Tupolski: Scrie mai repede. (pauză )Sau se zice scrie repede? Scrie mai repede.
Scrie repede.

Ariel: Se zice scrie mai repede.

Tupolski: Se zice scrie mai repede.

Ariel își întinde gâtul, citind cu capul în jos ce scrie Katurian. Katurian își
acoperă aproape instinctiv scrisul cu mâna. Ariel îi trage una după cap.

Ariel: Nu ești la un futut de examen.

Katurian: Îmi pare rău.

Ariel citește peste umărul lui Katurian

Ariel: „Ucisă în timp ce recream o poveste numită 'Micul Iisus '. Care e 'Micul
Iisus '? N-am văzut-o pe aia.”

Tupolski: Poftim?

Ariel răsfoiește grămada de hârtii și găsește povestea.

Ariel: Spune c-a omorât-o ca în povestea „Micul Iisus”. O știi pe aia?

Tupolski: (scârbit, răspunde) Da, o știu.

Ariel începe să citească povestea cu „Micul Iisus”. Katurian se uită la Tupolski

și e perturbat de privirea acestuia. Katurian îi dă doua pagină lui Tupolski și
continuă să scrie.

Unde i-ai lăsat cadavrul?

Katurian: Am desenat o hartă.Cam la două sute de metri de casa noastră din

pădurea Kamenice e o fântână. Chiar în spatele fântânii e îngropat cadavrul ei,
alături de încă două cadavre. Doi adulți.

Tupolski: Care doi adulți?

Katurian: Ajung și la asta.

Tupolski își verifică arma. Katurian observă dar continuă să scrie.

Tupolski: (către Ariel) Unde ai ajuns?

Ariel: „Purta o barbă falsă și niște sandale.”

Tupolski: Ariel, dacă citești o poveste ca să afli cum a fost omorâtă o fetiță nu e
o idee bună să sari direct la sfârșit?

Ariel: Oh. Da.

Tupolski: De exemplu, sari la partea cu coroana de spini. Sau sari la partea cu

biciul. Sau sari la partea cu căratul unei cruci prin cameră până când i-au cedat
fututele de picioare. Sau sari la partea de după aia. (pauză) O să-i trimit pe cei de
la criminalistică după cadavru.

Tupolski iese cu harta lui Katurian. Ariel termină povestea și începe să plângă
încet. Katurian se uită la el apoi continuă să scrie. Ariel se așează scârbit.

Ariel: De ce trebuie să existe oameni ca tine?

Katurian termină o foaie, trece la o alta. Ariel citește prima foaie.

„Și l-am ținut în timp ce fratele meu i-a tăiat degetele de la picioare. Recream o
poveste numită 'Povestea orășelului de pe râu'. Atașată.” (pauză) Chiar crezi că
năo să-ți ardem toate poveștile în minutul în care ai murit?
Katurian: Am recunoscut tot adevărul, așa cum am promis că voi face. Și cred
că-mi veți ține toate poveștile în dosar ți nu le veți face publice decât la cincizeci
de ani de la moartea mea, așa cum ați promis.

Ariel: Ce te face să crezi că o să ne ținem de cuvânt?

Katurian: Pentru că cred că, în sinea voastră, sunteți bărbați onorabili.

Ariel: În sinea noastră? În sinea noastră, în pula mea?

Katurian: Puteți să mă bateți după ce termin asta? Chiar acuma am ajuns la

partea despre cum mi-am omorât mama și tatăl.

Katurian continuă să scrie. Ariel își aprinde o țigară.

Mulțumesc.

Ariel: Ți-ai ucis mama și tatăl?

Katurian dă din cap afirmativ.

S-ar putea să pară o întrebare ridicolă dar, ăm, de ce?

Katurian:Um... am o poveste care se numește „Scriitorul și fratele lui”. Nu știu

dacă ai văzut-o...

Ariel: Am văzut-o.

Katurian: Păi... urăsc orice scriere câtuși de puțin autobiografică. Cred că

oamenii care scriu despre ceea ce știu scriu despre ceea ce știu doar pentru că
sunt prea proști ca să inventeze ceva, totuși „ Scriitorul și fratele lui” e,
presupun, singura poveste a mea care nu e pură ficțiune.

Ariel: Oh. (pauză) Câți ani avea? Când au început...

Katurian: El avea opt, eu șapte.

Ariel: Cât timp a durat?

Katurian: Șapte ani.

Ariel: Și ai auzit asta timp de șapte ani?

Katurian: Nu am știut ce se aude decât la sfârșit, dar da.

Ariel: Și apoi i-ai omorât?

Katurian dă din cap afirmativ și îi înmânează lui Ariel mărturia finalizată.

Katurian: I-am sufocat pe amândoi cu o pernă, apoi i-am îngropat lângă fântâna
din spatele casei.Fântâna mi se părea potrivită. Oricum, acolo e îngropată și
fetița mută.

Ariel se duce la dulapul de fișe, caută înăuntru.

Ariel: Știi, copilăria ta ar putea fi folosită ca o apărare bună la proces. Mă rog, ar

fi putut fi folosită, dacă n-am fi sărit peste tot rahatul ăla cu procesul și nu te-am
împușca în cap într-o oră.

Katurian: Nu vreau să sar peste nimic. Vreau doar să vă țineți de cuvânt. Să mă

omorâți și să-mi păstrați poveștile în siguranță.

Ariel: Păi, cu siguranță poți să ne crezi pe jumătate.

Katurian: Am încredere în voi.

Ariel: De unde știi că poți avea încredere în mine?

Katurian: Nu știu. E ceva diferit la tine. Nu știu ce e.

Ariel:O, serios? Păi, știi ce, hai că-ți spun eu ce e diferit la mine. Am o ură
copleșitoare și mai puternică decât orice... o ură... pentru oameni ca tine. Pentru
oameni care se ating și cu un deget de... copii. Mă trezesc cu ura asta. Mai bine
zis, ea mă trezește. Vine cu mine în autobuz, la servici. Îmi șoptește „N-o să
scape ei cu asta.” Ajung la muncă mai devreme. Mă asigur că toate curelele și
toți electrozii sunt la locul lor ca să nu... pierd... timp. Recunosc, câteodată
folosesc excesiv forța. Câteodată folosesc excesiv forța pe indivizi complet
nevinovați. Dar îți spun ceva. Dacă un individ complet nevinovat pleacă din
camera asta pentru a trece la lumea de dinafară, nici n-o să se gândească să mai
ridice vocea la vreun copilaș vreodată, doar știind că i-aș putea auzi și târâ aici
pentru încă o futută de sesiune de forță excesivă. Acuma, e acest tip de
comportament discutabil din punct de vedere moral la un ofițer de poliție?
Normal că e, în pula mea. Da' știi ce? Mă doare-n pulă. Pentru că atunci când o
să fiu bătrân, știi ce? Copilașii o să se țină după mine și o să știe cum mă cheamă
și pentru ce am luptat și o să-mi dea din dulciurile lor în semn de mulțumire și
eu o să accept dulciurile alea și o să le mulțumesc și o să le spun să aibă grijă să
ajungă acasă cu bine și o să fiu fericit. Nu din cauza dulciurilor, nici nu-mi prea
plac dulciurile, ci pentru că aș ști... aș ști în inima mea că dacă n-aș fi fost acolo
nici mulți dintre ei n-ar mai fi fost. Pentru că sunt un polițist bun. Nu neapărat
bun în sensul în care să pot rezolva o grămadă de chestii, pentru că nu-s, ci în
sensul în care lupt pentru ceva. Lupt pentru ceva, lupt de partea dreaptă. Lupt de
partea copilului. Partea opusă ție. Așa că, normal, când aud că un copil a fost
ucis într-un mod... într-un mod ca ăsta cu „Micul Iisus”... Știi ce? Te-aș tortura
până te-aș omorâ și numai pentru că ai scris așa o poveste, darămite pentru că ai
recreat-o. Așa că, știi ce?

Ariel scoate din dulap o baterie cu doi electrozi atașați de ea.

Mă fut în ce v-au făcut maică-ta și taică-tău ție și lu' frate-tău. Mă fut. I-aș fi
torturat de s-ar fi căcat pe ei dacă ar fi fost aici, așa cum o să te torturez pe tine
de o să te caci pe tine acum. Pen'că două rele nu fac una bună. Două rele nu fac
una bună. Așa că îngenunchează te rog aici jos ca să te pot conecta la bateria
asta.

Katurian se dă în spate.

Katurian: O, haide, nu din nou...

Ariel: Am spus hai încoace, te rog...

Intră Tupolski

Tupolski: Ce se întâmplă aici?

Ariel: Tocmai îl conectam la bateria asta.

Tupolski: Iisuse, da' ce ți-a luat atâta?

Ariel: Am povestit.

Tupolski: Despre ce?

Ariel: Nimic deosebit.

Tupolski: Ți-ai ținut discursul cu „O să fiu bătrân și copiii o să-mi dea dulciuri”,
nu-i așa?

Ariel: Sugi. Pula.

Tupolski (surprins): Pardon? Asta-i a doua oară azi când...

Ariel: (către Katurian) Îngenunchează aici, te rog. Te-am rugat deja frumos.
Katurian merge încet lângă Ariel. Tupolski se așează și citește restul mărturiei.
Katurian se pune în genunchi.

Katurian: Și care a fost primul care ți-a spus să îngenunchezi, Ariel? Maică-ta
sau taică-tău?

Ariel rămâne înmărmurit. Tupolski rămâne cu gura căscată.

Tupolski: Ai de pula mea.

Katurian: Presupun că taică-tău, nu-i așa?

Tupolski: Doar nu i-ai spus toate rahaturile cu tac-tu, Ariel. Nu-i așa?

Ariel: Nu, Tupolski, nu i-am spus toate rahaturile mele cu taică-meu.

Tupolski: Ce? O, rahat. Căcatu' ăla de mai devreme.

Ariel: (către Tupolski): Tot te mai scapi câte-un pic, nu? Cu căcatu' ăla cu
copilăria tulburată, nu?

Tupolski: Nu mă scap cu nimica. Tu tot aduci vorba de copilăria ta tulburată.

Ariel: N-am zis niciodată nimic despre copilăria mea tulburată. N-aș folosi
expresia „copilărie tulburată” ca să-mi descriu copilăria.

Tupolski: Și ce expresie ai folosi? O copilărie „m-a futut taică-meu”? Asta nu-i

o expresie.

Ariel începe să tremure încet.

Ariel: Mai ai și alte informații pe care ai vrea să i le împărtășești prizonierului,

Tupolski?

Tupolski: Pur și simplu m-am săturat ca oamenii de aici să-și folosească toți
copilăriile de rahat ca să-și justifice comportamnetul de rahat. Taică-meu a fost
un alcoolic violent? Sunt eu un alcoolic violent? Da, sunt, dar asta a fost
alegerea mea personală. Și recunosc asta de bună voie.

Ariel: Aș vrea să revin la torturatul prizonierului acum.

Tupolski: Revino la torturatul prizonierului acum. Așteaptă de secole.

Ariel pune electrozii pe Katurian în timp ce vorbește.

Ariel: Ai întrecut măsura azi, Tupolski.

Tupolski: Recitesc mărturia prizonierului ca să mă asigur că n-am omis nimic
important. Îmi fac datoria. Nu torturez ceva dobitoc condamnat deja doar ca să-
mi împlinesc fanteziile sadice de răzbunare.

Ariel: Ai întrecut cu muuult măsura.

Tupolski: Ariel, grăbește-te și torturează odată prizonierul, trebuie să-l

împușcăm în jumătate de oră.

Ariel conectează electrozii la baterie.

Katurian: Unde e tatăl tău acum, Ariel?

Ariel: Niciun cuvânt, Tupolski! Nu scoate niciun cuvânt!

Tupolski: Nu spun niciun cuvânt. Îi citesc mărturisirea. Îmi fac treaba, cum
spuneam.

Katurian: E la închisoare?

Ariel: Și tu să taci din gură, perversule.

Katurian: Sau ce? Sau o să mă torturezi și o să mă execuți? (pauză) E la

închisoare?

Ariel: Shh shh shh... încerc să mă concentrez.

Tupolski: Nu, nu e la închisoare.

Ariel: Ce-am spus acum un minut?

Katurian: Nu l-au arestat niciodată?

Tupolski: Nu l-au putut aresta.

Ariel: Tupolski! Ar fi foarte rău pentru toți cei implicați să continuăm

conversația în... în direcția asta.

Tupolski: Am groaznica senzație că ai dreptate.

Ariel: Așa, conectăm acest ultim electrod aici și acest ultim electrod aici...

Katurian: De ce nu l-au putut aresta?

Ariel: Shh shh shh...

Katurian: De ce nu l-au putut aresta?

Ariel s-a îndepărtat de electrozi și e pe cale să pornească bateria când, în
ultima secundă, Tupolski începe să vorbească.

Tupolski: Pentru că Ariel îl omorâse deja, desigur.

Ariel râde puțin, tremurând din nou. Nu pornește bateria.

Păi, n-a fost tocmai crimă, nu? Auto-apărare, răspundere diminuată, toate alea.
Eu îi spun crimă doar ca să-l întărât. Hei, și eu mi-aș fi ucis tatăl dacă s-ar fi
târât în patul meu în fiecare săptămână de când aveam opt ani, știi? (pauză)
Hmm. L-a sufocat cu o pernă în somn. Văd că voi doi aveți multe în comun,
băieți.

Tupolski întinde hârtia pe masă.

Ariel: (pauză) O să vorbesc imediat cu comandantul să îl informez despre cum

ne-am purtat pe parcursul acestei investigații. I-au lipsit concentrarea și
claritatea de la bun început. De la bun început. De exemplu, ce naiba a fost
chestia cu „vederea periferică din josul ochilor”? Despre ce a fost vorba acolo?

Tupolski: Deconcentrează și destabilizează suspectul cu aparente non-sensuri, e

în toate cărțiel de specialitate, Ariel. Aș vrea acum să continui să interoghez
prizonierul fără ajutorul echipamentului tău electric așa că ai putea să-l
deconectezi, dacă nu te superi, aș vrea să se concentreze.

Ariel: De altfel, am să-l rog pe comandant să te înlocuiască din postul de

conducere al acestei investigații pentru că nu e prima dată când se întâmplă asta
și cum comisarul mă place și a mai spus asta și cum au mai fost înlocuiți prim-
agenți și până acum, vei fi devansat din funcție și rezultatul cazului ăstuia va
depinde de mine. Eu va trebui să completez puzzle-ul în cazul ăsta, eu voi
răspunde de găsirea pieselor lipsă.

Tupolski: Și care ar fi prima ta încercare de a completa puzzle-ul ăsta?

Ariel: Păi, după cum încercam să fac înainte să intri tu și să spui toate lucrurile
alea, primul pas ar fi fost torturez prizonierul cu sus-numita electricitate, nu?

Tupolski: De ce?

Ariel: De ce, în pula mea? Pentru că i-a omorât pe copiii ăia, de-aia!

Tupolski: Vezi, primul meu pas ar fi să îi cer câteva detalii în legătură cu

uciderea fetiței mute.
Ariel: A-ha?

Tupolski: „E-adevărat, domnule Katurian,” aș întreba așa, mai formal „că

încercând să recreați povestea 'Micul Iisus' i-ați pus fetiței pe cap o coroană de
spini?”

Katurian: Da, e adevărat.

Tupolski: E adevărat. A doua mea întreabre ar fi „Și asta a fost înainte sau după
ce ați biciuit-o cu un bici cu nouă cozi?”

Katurian: După.

Ariel: Știm toate astea deja.

Tupolski: A treia mea întrebare ar fi „Ați pus-o să umble din loc în loc cărând
în spate o cruce grea de lemn pe care ați și crurificat-o ulterior?”

Katurian: Da, am făcut toate astea. Și mi-e rușine.

Tupolski: Și ați îngropat-o mai apoi pe fetița asta?

Katurian: Da.

Ariel: Repet, știm toate astea deja.

Tupolski: În poveste, fetița e încă vie când e îngropată. Fetița mută era vie sau
moartă când ați îngropat-o?

Katurian: (pauză) Ce?

Tupolski: Era vie sau moartă când ați îngropat-o?

Katurian se chinuie să găsească un răspuns dar nu are nici unul.

Katurian: Nu știu.

Tupolski: Poftim?

Katurian: Nu știu.

Tupolski: Nu știi. Nu știi dacă era vie sau moartă. Ăăm, Ariel, în drum spre
comandant, vrei să suni echipa de căutare și să le spui să se grăbească puțin, în
caz că fetița mută pe care i-am trimis s-o dezgroape mai e în viață? Mersi,
scumpete.
Ariel se holbează la el pentru o clipă apoi țâșnește afară din cameră. Tupolski îl
privește pe Katurian îngenuncheat și bateria pentru un timp.

Cum e posibil să nu știi?

Katurian: Era greu să-mi dau seama. Nu respira prea bine. Cred că era moartă.
Cred. Trebuie să fi murit până acum, nu? După toate astea?

Tupolski: Trebuie? Trebuie să fi murit? Nu știu. N-am mai crucificat și îngropat

de viu un copil până acum. Nu știu.

Tupolski începe să umble la firele electrice. Katurian se pregătește pentru șoc.

Tupolski deconectează electrozii și se întoarce la loc.

Presupun că a murit. Presupun. Dar nu știu. Mi-a venit când le ziceam băieților
de la criminalistică. Tot ce ai spus a fost că ați recreat „Micul Iisus”. Asta ar
putea fi de ajuns pentru Ariel „Îmi pare rău, domn' polițist, am făcut-o” , Bzzzz!
Dar mie nu-mi ajunge. Vezi, Ariel e polițist, el face chestii polițienești. Și câinii
polițiști fac chestii polițienești. Eu sunt detectiv. Câteodată, detectez chestii.

Katurian: Sunt sigur că a murit.

Tupolski: Nu destul de sigur, nu-i așa? (pauză) Și eu am scris o poveste scurtă

odată. Însuma într-un fel viziunea mea despre lume, în unele privințe. De fapt,
nu, nu însuma viziunea mea despre lume. N-am o viziune despre lume. Cred că
lumea e un mare rahat. Deși până și asta e o viziune de spre lume, nu? Sau e?
Hmmm. (pauză) În orice caz, am scris o poveste scurtă on dată și... stai, de fapt,
nu, dacă nu-mi rezumă viziunea asupra lumii, atunci îmi rezumă viziunea asupra
muncii de detectiv, sau a modului în care munca de detectiv relaționează cu
lumea. Asta e, da. De ce stai încă în genunchi?

Katurian: Nu știu.

Tupolskiu: Arată pur și simplu stupid.

Katurian: Da.

Tupolski îi face semn înspre scaun. Katurian își dă jos electrozii rămași și se
așează.

Tupolski: Deci, vrei să-mi auzi povestea?

Katurian: Da.
Tupolski: Nu prea ai avea cum să refuzi, nu?

Katurian: Nu.

Tupolski: Nu. Păi, povestea mea se cheamă... Cum se cheamă? Se cheamă...

„Povestea băiețelului surd aflat pe căile ferate mari și lungi. Din China”. Ce?

Katurian: Ce?

Tupolski: Nu crezi că e un titlu bun?

Katurian: Ba da, cred că e un titlu bun.

Tupolski: (pauză) Ce crezi cu adevărat? Ai permisiunea mea să fii totalmente

sincer, chiar dacă o să mă supere.

Katurian: Cred că e cel mai prost titlu pe care l-am auzit vreodată. Are vreo două
virgule. Nu poți să ai două virgule într-un titlu. Nu poți să ai nici o virgulă într-
un titlu. S-ar putea ca titlul ăla să aibă și un punct. Titlul ăla e aproape nebun.

Tupolski: Poate că e doar prea inovativ pentru vremea sa.

Katurian: Poate. Poate că titlurile proaste sunt prea inovative pentru vremea lor.
Poate că o să existe o modă cu asta.

Tupolski: Poate că da.

Katurian: Pur și simplu cred că titlul ăla e groaznic.

Tupolski: Bine, am stabilit asta. Îmi retrag permisiunea și ești norocos că nu te

cârpesc. (pauză) Ok. Unde eram?

Katurian: Copil surd, căi ferate mari și lungi. (pauză) Scuze.

Tupolski: (pauză) Ok, deci, a fost odată ca niciodată un băiețel surd care nu
putea auzi nimic, cum se întâmplă de obicei în cazul băiețeilor surzi. A, da și
acțiunea se petrece în China, așa că e vorba de un băiețel surd și chinez. Nici nu
știu de ce am ales China, oh, ba da, știu. Îmi plac copiii ăia chinezi, sunt
amuzanți. (Râde) În fine și băiețelul ăsta se întoarce într-o zi pe jos acasă de
undeva și merge de-a lungul unor șine de tren care se întind pe kilometri întregi
de-a lungul câmpiilor, de-a lungul câmpiilor chinezești, știi? Nu-s nici copaci,
nu-i nimic altceva acolo decât fututele astea de șine și el merge de-a lungul lor și
poate că-i și un pic retardat, copilul ăsta, pentru că, vreau să spun, e surd și
merge pe fututele alea de șine. Asta-i periculos, în pula mea. Dacă vine un tren
în urma lui? N-o să-l audă și-o să fie făcut zob. Deci, da, poate că e retardat. Ok,
deci copilașul ăsta chinez retardar și surd merge acasă pe șinele alea mari de tren
și ghici ce? Un ditamai trenu' vine din urmă, în pula mea. Dar din cauză că
șinele sunt așa de lungi n-o să-l lovească pentru încă ceva timp, da' tot o să-l
lovească până la urmă. Și trenul ăla merge așa de repede că și dacă mecanicul l-
ar observa pe copil tot n-ar apuca să frâneze la timp. Și copilul ăsta oricum e
greu de observat. E ca, știi copiii ăia chinezi foarte mici și drăguți? De obicei au
părul ăla țepos care le stă-n sus? Da, îmi plac.Deci probabil că șoferul n-o să-l
vadă. Cu toate astea băiatul a fost văzut. Știi de către cine? Ei bine, la vreun
kilometru jumate mai încolo de băiat, în direcția în care acesta merge se află un
turn vechi și ciudat, înalt cam de vreo nouăzeci de metri și în vârful acestui turn
locuiește un bătrân ciudat, un bătrân chinez ciudat, cu o mustață din aia
chinezească lungă și cu ochii ăia întredeschiși și aaaa și cu una din pălărioarele
alea mici și amuzante pe cap. Și unii oameni credeau că bătrânul ăsta e foarte
înțelept, alții credeau că e un pic cam înfricoșător, pentru că, știi tu, trăia în
vârful fututului de turn. Oricum, nimeni nu mai vorbise cu el de ani de zile.
Lumea nici nu știa dacă mai trăiește sau nu. Acuma, evident că trăiește că altfel
n-ar fi în poveste. Deci stă acolo în turn și face tot felul de calcule matematice și
de desene și de schițe și inventează tot felul de lucruri care n-au fost inventate
încă și are un milion de foi prinse de pereți și împrăștiate prin cameră și lucrurile
astea sunt toată lumea lui. Desenele astea, calculele astea erau tot ce conta
pentru el. Și se uită pe geam și vede, cam la un kilometru și ceva în depărtare, de
fapt la vreo 800 de metri deja, băiețelul surd care se apropie și la vreo cinci
kilometri de el, trenul apropiindu-se. Iar bătrânul analizează situația cât se poate
de logic. E un băiețel surd care se plimbă pe șine. Băiețelul ăsta n-o să audă
trenul și o să fie făcut zob. Așa că...

Katurian: De unde știa că băiețelul e surd?

Tupolski: Ce?

Katurian: De unde știa bătrânul că băiețelul e surd?

Tupolski: (se gândește puțin, apoi) Îi văzuse aparatul auditiv.

Katurian zâmbește apoi dă din cap afirmativ. Tupolski oftează ușurat.

Pe asta am scos-o fix din cur... Deci vede băiețelul surd și trenul dar nu fuge jos
ca să-l salveze cum ar face orice om normal, pentru că e destul de aproape ca să
poată face ceva. Ce face bătrânul? Absolut nimic. Face doar un calcul pe o foaie
ca să se amuze, un calcul bazat, presupun, pe viteza trenului, pe lungimea
șinelor și pe viteza de mers a băiețelului, o ecuație ca să afle exact în care loc de
pe șine o să treacă trenul peste băiat. Și băiatul continuă să meargă, trenul
continuă să alerge, ajungând din ce în ce mai aproape de el și pe când băiatul
ajunse la vreo treizeci de metri de baza turnului bătrânul termină de calculat și
află că trenul avea să-l calce pe băiat la exact zece metri de baza turnului său.
Exact la 10 metri de turn. Apoi bătrânul, lipsit de interes, împături foaia pe care
făcuse calculul într-un avion de hârtie și o aruncă pe geam, întorcându-se la
treburile lui și uitând complet de băiețelul surd. (pauză) La unsprezece metri de
tren, băiețelul surd sări de pe șină pentru a prinde avionul de hârtie. Trenul trecu
pe lângă el.

Katurian zâmbește

Katurian: E destul de bună.

Tupolski: „Destul de bună”? E mai bună decât toate rahaturile tale la un loc. „O
sută una moduri de a masacra un copil de 5 ani”?

Katurian: Nu e mai bună decât ale mele împreună, dar e destul de bună.

Tupolski: Scuză-mă, dar mi se pare că ți-am revocat permisiunea de a vorbi ce

căcat vrei, nu? Am zis că povestea mea e mai bună decât toate rahaturile tale.

Katurian: Da, e mai bună. Și îți mulțumesc că îmi păstrezi poveștile mediocre în
siguranță.

Tupolski: Hmmm.

Katurian: (pauză )Dar cum reflectă povestea asta viziunea ta asupra vieții? Sau
munca ta de detectiv sau, mă rog?

Tupolski: A, nu te-ai prins? (cu mândrie) Vezi, bătrânul înțelept mă reprezintă

pe mine. E toată ziua închis în turn ocupat cu calculele, nu prea are contact cu
restul oamenilor. Băiatul surd reprezintă oamenii din jur, ințelegi? El merge
liniștit pe șine, complet inconștient de ceea ce se întâmplă în jur și din spate vine
trenul, eu știu că vine fututul de tren și prin genialitatea calculelor mele, prin
faptul că știu să arunc avionul ăla de hârtie exact în momentul potrivit, o să-l
salvez pe idiotul ăla de tren, o să-i salvez pe oamenii din jur și n-o să primesc
nici măcar un mulțumesc pentru asta. Copilul surd nu i-a mulțumit bătrânului,
nu? S-a jucat cu căcatul ăla de avion de hârtie și atât. Dar asta nu contează, n-am
nevoie de mulțumiri. Tot ce am nevoie e să știu că datorită faptului că m-am
chinuit cu munca mea de detectiv, băiețelul ăla ajunge cu bine acasă. (Pauză)
Asta cu mici excepții cum ar fi cazul tău, când trebuie să caut conductorul după
ce trenul nu numai că l-a făcut zob pe futalăul ăla mic, da' a mai dat și înapoi să-
i calce și pe prietenii lui.

Katurian: (pauză) Deci bătrânul a vrut ca băiețelul să prindă avionul?

Tupolski: Da.

Katurian: Oh.

Tupolski: Ce, n-ai înțeles asta din prima?

Katurian: Nu, doar că m-am gândit că băiețelul a prin avionul din greșeală, că a
fost un accident.

Tupolski: Nu, nu. Bătrânul a vrut să-l salveze pe băiat, de asta a aruncat avionul.

Katurian: Ohh.

Tupolski: Se pricepe de minune la aruncat avioane de hârtie. Se pricepe la orice.

Katurian: Dar după ce aruncă avionul nu se întoarce la treabă nepăsător?

Tupolski: Nu, se întoarce pentru că se pricepe așa de bine la aruncat avioane că

nici nu trebuie să se uite ca să vadă unde aterizează și pe lângă asta mai știe și
„Uite, copil retardat, Ăstora le plac avioanele de hârtie. Sigur o să sară după el.”
(pauză) N-a fost și asta clar?

Katurian: Cred c-ar fi putut fi mai clar de-atât.

Tupolski dă din cap, se gândește la asta, apoi își aminteșteoarecum de poziția

pe care o ocupă.

Tupolski: Stai puțin, în pula mea, că nu accept critici literare de la tine.

Katurian: Nu, eu încercam doar să...

Tupolski: Și eu cred că ai fi putut să fii mai clar în legătură cu probabilitatea ca

fetița pe care ai măcelărit-o acum trei zile să fi fost încă vie sau nu în momentul
în care ai îngropat-o, în pula mea. Cred că în legătură cu asta ai fi putut fi mult
mai clar. Oare au aș putea să arăt mai clar faptul că m-am enervat și că într-un
minut o să-ți ard toate fututele de povești indiferent de ce promisiuni am fi
făcut?
Tupolski ia poveștile și niște chibrituri.

Aș putea fi mai clar în legătură cu asta?

Katurian: Te rog, Tupolski, povestea ta e foarte bună.

Tupolski: Povestea mea e mai buă decât toate poveștile tale.

Katurian: Povestea ta e mai bună decât toate poveștile mele.

Tupolski: Și a fost clar că bătrânul voia s-l salveze pe băiat.

Katurian: A fost completamente clar.

Tupolski: (pauză) Nu ți-a plăcut doar pentru că băiețelul surd nu moare la

sfârșit, în pula mea.

Katurian: Chiar îmi place, Tupolski. Și asta n-are a face cu nimic. Nici măcar cu
distrusul poveștilor mele. Chiar mi-a plăcut povestea ta și aș fi fost mîndru dacă
aș fi scris-o eu.

Tupolski: (pauză) Da?

Katurian: Da.

Pauză. Tupolski pune poveștile jos.

Tupolski: N-aveam de gând să le ard oricum. Sunt un om de cuvânt. Dacă

celălalt își respectă cuvântul, mi-l respect și eu.

Katurian: Știu asta. Respect asta. Și știu că nu-ți pasă dacă te respect sau nu dar
respect asta.

Tupolski: Da, păi, eu respect faptul că tu respecția asta. Nu-i așa că suntem
apropiați? E aproape păcat că o să trebuiască să te împușc în cap în douăș' de
minute.

Tupolski zâmbește. Katurian se gândește la moartea lui pentru prima dată în

ceva timp.

Katurian: Mhm.

Tupolski se oprește din zâmbit.

Tupolski: Nu, eu.... Unele din poveștile tale sunt foarte bune. Mi-au plăcut
câteva.
Katurian: Care anume?

Tupolski: Ceva din Omul Pernă mi-a rămas în minte. Avea ceva delicat la ea.
(pauză) Și ideea că dacă un copil ar muri într-un accident n-ar fi singur. Ar avea
persoana asta bună și moale care să îl țină de mână și mai știu eu ce. Și că ar fi
decizia copilului să moară oarecum. Făcea totul să pară cumva încurajator. Ca și
cum așa ceva n-ar fi o pierdere stupidă și nimic mai mult.

Katurian: (Dă din cap. Pauză) Ai pierdut un copil?

Tupolski: Spre deosebire de Ariel, eu nu intru în detalii din astea cu

condamnații.

Katurian dă din cap. Pauză tristă.

Mi s-a înnecat fiul.(pauză) Pescuia singur.(pauză) O prostie.

Katurian dă din cap. Tupolski bagă bateria înapoi în dulap.

Katurian: Ce se întâmplă mai departe?

Tuposlki: Așteptăm vești despre fetița mută...

Tupolski scoate o cagulă neagră dintr-un sertar și i-o plimbă lui Katurian prin
fața ochilor.

Tupolski: ...îți punem asta pe cap, te ducem în cealaltă cameră și te împușcăm în

cap. (pauză) Oare e bine? Nu, mai întâi te ducem în cealaltă cameră, apoi
îți punem asta pe cap și apoi te împușcăm. Dacă ți-am pune asta pe cap
înainte să te ducem în camera cealaltă te-ai putea împiedica de ceva și te-
ai putea răni, știi tu.

Katurian: De ce în camera alăturată? De ce nu aici?

Tupolski: Camera aia se curăță mai ușor.

Katurian: Și o faceți așa, dintr-o dată sau am un minut să zic o rugăciune sau
ceva?

Tupolski: Păi, mai întâi eu cânt un cântecel despre un ponei și apoi Ariel îți
scoate ariciul. Știi tu, ariciul special de execuții? Și după aia mai ai ori
treisprezece ori douăzeci și șapte de secunde, depinzând de cât de mare e ariciul.
(pauză) Dacă o s-o fac dintr-o dată n-o să-ți spun că am de gând s-o fac dintr-o
dată, nu? Iisuse, pentru un presupus geniu scriitor bară psihopat ucigaș ești
destul de greu de cap. (pauză) Din momentul în care îți punem cagula mai ai
cam zece secunde. Așa că încearcă să scurtezi osanele în latină, dacă poți.

Katurian: Mulțumesc.

Tupolski: Cu plăcere.

Tupolski aruncă cagula pe nasă, în fața lui Katurian.Pauză.

Katurian: Nu, vreau doar să mă gândesc la câteva lucruri pentru fratele meu.

Tupolski: Aha? Pentru fratele tău, da? Nu pentru cei trei copii pe care i-ai
omorât ci pentru fratele tău.

Katurian: Exact. Nu pentru cei trei copii pe care i-am omorât ci pentru fratele
meu.

Ușa se deschide. Ariel intră consternat și inexpresiv. Se îndreaptă spre Katurian

încet.

Tupolski: Au găsit-o?

Ariel ajunge la Katurian care devine din ce în ce mai speriat, își pune mâna pe
capul lui și prinzându-l de păr, îi trage ușor capul pe spate și se uită la el.

Ariel: Ce dracu e în neregulă cu tine? Mai exact, ce dracu e în neregulă cu tine?

Tupolski: Ariel?

Ariel: Hmm?

Tupolski: Au găsit-o?

Ariel: Da, au găsit-o.

Tupolski: Și era moartă, nu?

Ariel e în fața ușii.

Ariel: Nu.

Katurian își acoperă fața cu mâinile îngrozit.

Tupolski: Era încă în viață?

 Ariel face semne cuiva să intre. O fetiță mută de cam opt ani cu fața, hainele,
părul, pantofii vopsite toate în verde aprins intră fericită.Îi salută pe cei doi în
limbajul semnelor.

Ariel: Au găsit-o lângă fântână într-o căsuță de jucărie. Avea trei porcușori cu
ea. Avea destulă mâncare și apă. Și porcușorii aveau, de fapt. Părea că e chiar
fericită de situație, nu-i așa, Maria?

Ariel o întreabă prin semne dacă e fericită. Zâmbind, ea îi răspunde destul de

elaborat.

A spus că da, e fericită și a întrebat dacă poate să păstreze porcușorii.(pauză)

Am zis că te întreb pe tine dacă poate.

Tupolski se uită la amândoi șocat. Pauză.

Tupolski: Ce? Oh. Da, poate să păstreze porcușorii.

Ariel îi face semn că da. Ea începe să țopăie chițăind de bucurie.

Ariel: Da,da, dar hai să te curățăm și să te ducem înapoi la mămica și la tăticul

tău. Și-au făcut griji pentru tine.

Ariel o ia de mână, ea le face cu mâna celor doi, fericită, în timp ce Ariel o

conduce afară pe ușă. Fețele lui Tupolski și Katurian se ridică încet de la a privi
podeaua și cei doi ajung să se uite unul la celălalt. Ariel se întoarce încet,
închizând ușa în urma lui.

Au găsit un bidon mare de vopsea verde fosforescentă, știi, din aia cum se
folosește în tunelurile de tren la marcaje. Deci, o groază de amprente, dacă avem
nevoie de ele. Și au găsit scheletele părinților exact unde ne-a zis, lângă fântână.
Deci a recunoscut două crime despre care nu știam nimic și o crimă care nu s-a
petrecut.

Tupolski: De ce?

Ariel: De ce? Mă-ntrebi pe mine de ce?

Tupolski: Da, te-ntreb.

Ariel: Aha. Păi, Tupolski, știi ceva, tu ești prim-agent, dă-ți tu seama de ce.

Tupolski: Nu mai accept insubordonarea ta astăzi, Ariel.

Ariel: Ăăă, ba da, o să mai accepți.

Tupolski: Caz în care ești raportat la comandant din momentul ăsta.

Ariel: Nu pari prea fericit că fetița e în viață. Până și tipu' ăsta pare fericit că
fetița e în viață. Tu pari supărat că ți-a futut actele.

Tupolski caută printre povești una anume.

Tupolski: În mod evident fetița a fost vopsită în verde și pusă cu porcușorii

pentru a recrea...

Ariel: Pentru a recrea povestea cu „Porcușorul verde”. Genial, Tupolski.

Probabil că ai dedus asta de la vopseaua verde și de la porcușori. Întrebarea e, de
ce? De ce n-au omorât-o și pe ea și de ce el a zis că au omorât-o?

Tupolski: Shhh, citesc povestea, să văd dacă găsesc vreun indiciu.

Ariel: (râzând) Am putea să-l întrebăm pur și simplu.

Tupolski: Am zis că citesc asta!

Ariel: (către Katurian) Poți să ne explici și nouă de ce e fetița în viață?

Katurian: (pauză) Nu, nu pot. Dar mă bucur că e în viață. Mă bucur că e.

Ariel: Cred și eu că ești bucuros. Cred și eu că ești. Cred că ești mai bucuros că
e în viață decât e el, în pula mea. Te mai întreb ceva, bazându-mă pe o
presimțire pe care am avut-o, că mai nou am și din astea. Cred că fututul de
instinct detectivist al lui Tupolski m-a atins și pe mine. Băiețelul ăla evreu la
care i-ați tăiat degetele, ce culoare de păr avea?

Katurian: Ce?

Ariel: Ce culoare avea la păr?

Katurian: Ceva maroniu-negru. O culoare din asta maronie-neagră.

Ariel:„O culoare din asta maronie-neagră”. Destul de bine. Având în vedere că

era evreu, „o culoare din asta maronie-neagră”. Destul de bine. Păcat că mă-sa
era irlandeză și că fiu-său semăna cu un futut de setter roșcat. Vrei și ceva
întrebări despre fetița de pe câmp?

Katurian: Nu.
Ariel: Pentru că nu i-ai omorât pe niciunul dintre copiii ăia doi, nu?

Katurian: Nu.

Ariel: Nici măcar nu i-ai văzut vreodată pe copiii ăia, nu?

Katurian: Nu.

Ariel: I-ai spus fratelui tău vreodată să-i omoare?

Katurian: N-am știut nimic de ei până azi.

Ariel: Fratele tău i-a omorât și pe părinții tăi?

Katurian: Nu, eu i-am omorât pe părinții mei.

Ariel: Singura crimă de care putem dovedi că ești vinovat e cea a fratelui tău.
Având în vedere circumstanțele extenuante, mă îndoiesc că te-ar executa cineva
pentru asta. Așadar, m-aș gândi foarte bine înainte să recunosc că i-am omorât
pe...

Katurian: Mi-am omorât părinții. (pauză) Mi-am omorât părinții.

Ariel: Cred că i-ai omorât. (pauză) Dar n-ai omorât niciun copil, nu?

Katurian dă din capul plecat că nu.

Martorul e al tău, Tupolski.

Ariel își aprinde o țigară. Recăpătându-și cumva calmul, Tupolski se așează.

Tupolski: Bine lucrat, Ariel.

Ariel: Mulțumesc, Tupolski.

Tupolski: A, apropo, m-am bucurat că fetița e în viață, încercam să nu-mi arăt

sentimentele le lucru, știi?

Ariel: Ah, înțeleg...

Tupolski: Înțelegi? (pauză) Hmm, deci, Katurian... Katurian... Katurian, doar din
curiozitatea mea personală, înainte să te executăm pentru astealalte trei crime,
îmi explici de ce ai recunoscut că ai omorât copiii?

Katurian: Deja mă puteați aresta pentru uciderea lui Michal. Cum ați fi găsit cel
de-al treilea copil m-ați fi putut condamna și pentru uciderea părinților mei. Am
crezut că dacă recunosc că am o legătură cu toate astea aș putea măcar să-mi
salvez poveștile. Că aș avea măcar asta.(pauză) Aș avea măcar asta.

Tupolski: Hmmm, atunci e chiar păcat, nu?

Katurian: Ce e păcat?

Tupolski: Că noi am promis că o să-ți salvăm poveștile dacă ne oferi o mărturie

sinceră în legătură cu ce s-a întâmplat. E evident acum din faptul că ne-ai spus
că nu i-ai omorât pe cei doi copii și din toată fututa asta de vopsea verde de pe
podeaua mea că nu ai fost sincer cu noi, nu-i așa? Deci, în mod evident, dacă
mărturia ta n-a fost sinceră, fututele tale de povești ard.

Tupolski ia o găleată metalică șitoarnă benzină în ea. Apoi ia niște chibrituri.

Katurian: Nu cred că vorbești serios, în pula mea!

Tupolski: Acolo e cagula. Pune-ți-o, te rog. Încerc să aprind un foc aici.

Katurian: Ariel, te rog...?

Tupolski: Ariel, nu-i așa că, fiind oameni onorabili, i-am promis că nu-i ardem
poveștile dacă ne spune adevărul?

Ariel: Of, Iisuse, Tupolski...

Tupolski: E adevărat că i-am promis să nu-i ardem poveștile dacă ne spune

adevărul, da sau nu?

Ariel: Da, e adevărat.

Tupolski: Și a mărturisit că a omorât un băiețel evreu, nu-i așa?

Ariel: Așa e.

Tupolski: Și a mai mărturisit și că a omorât o fetiță cu lame de ras, pe care de

asemenea nu o oorâse, nu-i așa?

Ariel: Așa e.

Tupolski: Și a mărturisit și că a omorât o copilă verde și enervantă care nici

măcar nu-i moartă, în pula mea, așa-i?

Ariel: Așa e, a mărturisit și asta.

Tupolski: Nu avem atunci, ca oameni onorabili, dreptul să-i ardem domnului
Katurian toată munca?

Katurian: Ariel...

Ariel: (cu tristețe) Avem dreptul.

Tupolski: Avem dreptul. Așadar, avem vreo patru sute de povești aici și dacă
strângem și exemplarele din Le Libertad în care a publicat, vom avea aici toată
munca lui de o viață, nu? Asta ar fi munca lui de o viață.

Tupolski cântărește poveștile în mâini

Nu prea e mare lucru. Ar trebui să pun niște benzină și pe povești sau ar fi

periculos? Mi-e teamă să nu mă ard.

Katurian: Ariel, te rog...

Tupolski: Am zis să-ți pui cagula.

Tupolski aprinde focul în găleată, încă ține poveștile.

Katurian: Ariel!!

Tupolski (pauză): Ariel?

Ariel: (pauză) Știu că toate astea nu sunt din vina ta. Știu că nu ai omorât copiii,
știu că n-ai vrut să-ți omori fratele, știu că ți-ai omorât părinții pentru cele mai
întemeiate motive și îmi pare rău pentru tine, îmi pare foarte rău pentru tine și n-
am mai spus asta niciunui om pe care l-am avut în custodie. Cu toate astea, nu
mi-au plăcut fututele alea de povești de la bun început. Știi?

Ariel ia poveștile de la Tupolski.

Mai bine ți-ai pune cagula.

Katurian dă să-și pună cagula, dar se oprește.

Katurian: Credeam că trebuie să mă duceți vizavi, să mi-o pun aici?

Tupolski: Nu, nu, te împușcăm aici. Glumeam înainte. Îngenunchează undeva

acolo ca să nu mă stropești.

Katurian: Dar mă lăsați zece secunde după ce îmi pun cagula, sau glumeai și în
legătură cu asta?
Tupolski: Ăăăm...

Ariel: Te lăsăm zece secunde...

Tupolski: Te lăsăm zece secunde, glumeam, glumeam.

Katurian îngenunchează. Tupolski își scoate pistolul și îl încarcă. Katurian se

uită cu tristețe la Ariel.

Katurian: Am fost un scriitor bun. (pauză) Asta a fost tot ce mi-am dorit
vreodată să fiu. (pauză) Și am fost. Și am fost.

Tupolski: „Fost” fiind cuvântul cheie.

Katurian: (pauză) Da. „Fost ” fiind cuvântul cheie.

Katurian își pune cagula. Tupolski țintește.

Tupolski: Zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru...

Tupolski îl împușcă pe Katurian în cap. Acesta cade la pământ mort, sângele

curgându-i încet din cagulă.

Ariel: Oh, de ce ai făcut asta?

Tupolski: De ce-am făcut ce anume?

Ariel: Ai spus că îl lași zece secunde. N-a fost tocmai frumos din partea ta.

Tupolski: Ariel, mai exact ce e frumos la a împușca un om îngenuncheat cu o

pungă pe cap?

Ariel: Chiar și așa.

Tupolski: Ascultă, m-am săturat de comentariile tale pe azi. Ce naiba e cu tine?

Am rezolvat cazul, nu, oricum ai pune problema, l-am rezolvat, nu? Păi, nu-i
așa?

Ariel: Presupun că da.

Tupolski: Asta înseamnă mai multe dulciuri pentru tine când o să ajungi la
șaptezeci de ani, nu?

Ariel oftează.
Ascultă, termină hârțogăraia aici, curăță sala și arde poveștile alea. Bine? Ar fi
bine să vorbesc cu părinții fetiței mute, să-i avertizez în legătură cu porcușorii.

Tupolski iese. Ariel mai toarnă niște benzină peste foc și se uită la poveștile din
mâna lui. Katurian cel mort se ridică încet în picioare, își dă gluga jos pentru a-
și arăta capul însângerat și zdrobit de glonț și se uită la Ariel, apoi vorbește.

Katurian: În cele șapte secunde și trei sferturi care îi fuseseră date înainte de a
muri, Katurian Katurian a încercat să se gândească la o ultimă poveste ca o
rugăciune pentru fratele său. Ceea ce a ieșit a fost mai mult o notă de subsol la o
poveste, iar acea notă de subsol suna așa...

În ușă, într-o lumină slabă, apare Michal.

Un băiețel fericit și sănătos pe nume Michal Katurian , la începutul nopții în care

părinții lui aveau să înceapă să îl tortureze timp de șapte ani consecutivi, a fost
vizitat de un om făcut tot din perne pufoase, cu o gură mare și zâmbitoare, iar
omul a stat lângă Michal o vreme și i-a spus cum o să fie și cum o să se termine
viața lui oribilă, sufocat de fratele pe care îl iubea pe o podea rece de închisoare
și omul l-a întrebat dacă n-ar fi mai bine să se sinucidă ca să evite toată suferința
ce va urma. I-ar Michal a spus...

Michal:Dar dacă eu mă sinucid, fratele meu nu mă va auzi niciodată țipând când

sunt torturat, nu?

Katurian: „Nu” a răspuns Omul Pernă.

Michal: Dar dacă fratele meu nu mă aude cum sunt torturat, s-ar putea să nu
scrie niciodată poveștile pe care le scrie, nu-i așa?

Katurian: „Așa e.” A zis Omul Pernă. Și Michal s-a gândit puțin la asta și apoi a
zis...

Michal: Păi, atunci cred că ar trebui să lăsăm lucrurile așa cum sunt, cu toată
tortura și așa mai departe, pentru că am impresia că o să-mi placă foarte mult
poveștile fratelui meu. Chiar cred că o să-mi placă mult.

Lumina se stinge deasupra lui Michal.

Katurian: Povestea avea să se termine într-un mod reținut și la modă, cu Michal

trecând prin toată tortura, cu Katurian scriind toate poveștile, toate astea doar ca
acele povești să fie distruse de o brută de polițist. Povestea trebuia să se termine
așa, dar fusese întreruptă de un glonț care-i zbura protagonistului nostru creierii
cu două secunde mai devreme decât ar fi trebuit. Și poate că e mai bine că
povestea nu s-a terminat așa, pentru că n-ar fi fost în totalitate adevărată. Și asta
pentru că, din motive știute numai de ea, bruta aia de polițist s-a hotărât să nu
arunce poveștile în foc ci să le pună cu grijă în dosarul lui Katurian, dosar pe
care apoi l-a sigilat pentru următorii cincizeci de ani.

Ariel pune poveștile în dosar.

Un detaliu care ar fi putut să-i strice autorului sfârșitul reținut și la modă dar
care era cumva... cumva... mult mai potrivit cu spiritul lucrurilor.

Ariel stinge focul cu apă în timp ce luminile se sting încet încet.

Sfârșit.