Colegiul naţional Jean Monnet Ploieşti

ABSOLUTISMUL LUMINAT

ÎN EUROPA

Nume: Pârvan Adelina

Ciomag Iuliana-Daniela
Stoica Irina
Diaconescu Iulia-Elena
Braşov Andreea
Lazăr Ionela
Ion Oana-Mihaela
Stanciu Alexandra
Toader Andrada
Ştefan Alexandra

Clasa : a X-a P1

Profesor: Borovină Gheorghe

 Absolutismul

Absolutismul este forma de guvernare în care monarhul (împărat, ţar, sultan,

rege, domnitor) dispune integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total
lipsit de drepturi (monarhie nelimitată).
Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil şi relativ independent
în raport cu clasa nobililor, dar care ocroteşte şi consolidează în fapt interesele
generale ale acestei clase. Apare şi se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor
feudale şi de transformare a stărilor orăşeneşti mijlocii în clasa burgheziei moderne.
În general, absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime şi folosindu-se de puterea
economică a burgheziei în dezvoltare urmăreşte slăbirea aristocraţiei feudale în
scopul creării unei puteri centralizate autoritare prin lichidarea stării de destrămare
feudală şi a luptelor nobiliare interne.
El apare în cele mai multe ţări europene la sfârşitul secolului XV, ajungând
să cunoască formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor (1558 - 1603), Ludovic
al XIV-lea (1643 - 1715), Petru I cel Mare (1682 - 1725) ş.a. Absolutismul
monarhic va fi înlăturat în apusul Europei prin revoluţiile burgheze din Ţările de
Jos (sec. XVI), Anglia (sec. XVII), Franţa (sec. XVIII). În centrul şi estul Europei,
absolutismul se va menţine îmbrăcând forma absolutismului (despotismului)
luminat care, prin reforme, va prelungi în timp şi existenţa monarhiei absolutiste,
dar şi a formelor feudale.
În ţările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat
care, între 1730 - 1769, în cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un
sistem de reforme sociale, fiscale, administrative şi judecătoreşti.

Absolutismul sau despotismul luminat a reprezentat un curent de idei şi

practici politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, specifice mai ales
monarhiilor din centrul şi estul Europei. În noua concepţie de guvernare se îmbinau
formele feudale de guvernare cu noile idei ale filosofiei luminilor. Din această
simbioză a rezultat un ansamblu de reforme care a ameliorat situaţia popoarelor din
Europa Centrală şi Răsăriteană. Politica reformistă se caracterizează printr-un
ansamblu de păsuri luate de la mivelul monarhiei, concentrate în domeniul
administraţiei, justiţiei şi finanţelor, pentru a consolida statul feudal prin înglobarea
elementelor capitaliste.

În noua concepţie de guvernare, statutul monarhului apare schimbat. Puterea

acestuia nu mai este de natură divină, ci este o delegare a puterii poporului;
suveranul nu mai apare ca un trimis al lui Dumnezeu, ci ca un părinte al poporului
său.
În ciuda diversităţii formelor de manifestare, noua concepţie de guvernare
are unele trăsături comune: un absolutism centralizator, o ierarhie a funcţionarilor, o
furie a guvernării (concretizată prin intervenţia statului în economie, învăţământ,
religie), o concepţie unitară de guvernare.
Gândirea economică a monarhilor luminaţi era mercantilismul. Se urmărea o
balanţă comercială activă, monarhia sprijinind activitatea manufacturieră şi
comercială. În plan social, statul intervine, din considerente fiscale şi umanitare, în
raporturile dintre ţărani şi nobili, dorind să facă din fiecare locuitor un contribuabil
eficient. Este creat un aparat administrativ centralizat, având în frunte suveranul
care devine deţinătorul tuturor pârghiilor statului. Caracterul naţionalist al activităţii
de stat face ca educaţia să devină o problemă de guvernare.
Cât priveşte religia, importanţa Bisericii este menţinută, dar ea este
subordonată puterii de stat care caută să-i reglementeze activitatea. Printre cei mai
cunoscuţi despoţi luminaţi au fost Maria Tereza şi Iosif al II-lea (Imperiul
Habsburgic), Frederic al II-lea (Prusia), Ecaterina a II-a (Rusia) şi Constantin
Mavrocordat (Ţările române).