B.

Originea depozitelor loessoide

Datorită structurii şi a porozităţii sale specifice, asupra naturii rocii s-au purtat discuţii
contradictorii : rocă sau sol.

Murgoci (1910), Frolov (1927) sau Popovăţ (1964) considerau loessul ca sol.

Florea (1966,1983, 1989, 2002) susţine că loessul şi solurile fosile s-au format numai în ariile
periglaciare cu oscilaţii termice, în condiţiile unui relief acumulativ (arii proxiglaciare, lunci,
plaje)

Pe întreaga perioadă cuaternară, în ariile precizate, depunerea prafurilor, acreţia depozitelor şi

formarea solurilor s-au desfăşurat permanent, ciclic, peste soluri deja formate şi funcţionale, dar
cu intensităţi diferite, aceste sedimente fiind supuse continuu proceselor sedimentogenetice şi
pedogenetice supraimprimatoare (fig 1)

Schema corelaţiei dintre formarea loessului şi formarea solurilor în timpul cuaternarului în regiuni cu diferite oscilaţii climatice
în arii periglaciare cu relief tabular (după Florea, 2002)
 Charlesworth (1957) susţine originea glaciară a loessului, teorie pe care o argumentează prin
prezenţa unor elemente faunistice ce indică un climat arctic.
Ca să se depună loess este necesar o scădere a intensităţii vântului, o vegetaţie suficient de
deasă ca să reţină prafurile şi un climat mai uscat care să nu permită levigarea carbonaţilor şi
alterarea materialului.

Asupra formării loessului, în decursul timpului, au fost emise două teorii: eoliană şi aluvială.
Teoria eoliană a fost şi este susţinută de majoritatea cuaternariştilor glaciologi, geologi,
pedologi, geomorfologi. Pentru a susţine teoria eoliană a fost nevoie a se identifica existenţa unor
întinse areale lipsite de vegetaţie, cu posibilitatea antrenării eoliene a unor mari cantităţi de
particule.
Ca urmare, cele mai importante surse de provenienţă a loessului ar fi fost câmpiile fluvio-
glaciare nordice, regiunile aride temperate şi tropicale sau albiile râurilor de pretutindeni. Condiţia
esenţială de depunere a prafurilor transportate din ariile mai sus menţionate impunea o scădere a
forţei vânturilor. Aceasta se realiza în arealele cu vegetaţie ierboasă
Teoria fluvio-lacustră: argumentele aduse în sprijinul acestei teorii se referă la vecinătatea
depozitelor loessice faţă de bazinele marilor fluvii sau de perimetrele deltaice ale acestora (Dunăre,
Lena, Enisei, Amur etc.)
Rolul vântului este doar secundar. Argumente la această teorie aduce şi Obrucev care explică
geneza depozitelor loessoide din estul Marii Câmpii Chineze ca fiind de origine fluviatilă
În decursul anilor au existat şi o serie de păreri, îndeosebi în literatura rusă :
-Berg susţinea depuneri iniţiale de materiale eterogene care prin alterare şi solificare primea
caractere secundare de loess (teoria epigenezei).
-Obrucev susţinea contrariul, materialul transportat primind caracteristici de loess o dată cu
depunerea lui în noul areal (teoria singenezei)

C. Distribuţia geografică a depozitelor de loess pe glob

depozitele de loess sunt prezente în majoritatea continentelor, cu deosebire în zonele temperate
(fig2)

Areale ocupate cu depozite de loess pe Terra (după Scheidig şi Gherasimov; din Macarovici, 1968).

Ariile de extindere maximă a acestor prafuri între 55 şi 24 latitudine nordică şi 45 şi 24.
Cele mai extinse depozite de loess sunt în Asia. Platourile de loess din partea de nord a
Chinei se întind pe o suprafaţă de cca. 300.000 km2, cu grosimi de peste 300 de metrii.
În Asia centrală în Tadjikistan, sunt straturi cu grosimi de peste 170 m. Spre nord, în câmpiile
şi podişurile Siberiei centrale, acumulările extinse de loess sunt diferenţiate în funcţie de
condiţiile de drenaj.
După întreruperea cauzată de poziţionarea Munţilor Urali, depozitele de loess se extind spre
vest, spre Europa. Faptul că aceste prafuri se regăsesc şi pe forme de relief mai înalte confirmă
aici teoria eoliană de depunere a acestuia.
Depozitele loessoide europene sunt frecvent întrerupte de intercalaţii de soluri fosile sau de
structuri criogene datorate îngheţului sezonier, în sud sau permanent, în nord. Spre vestul
Europei pătura de loess se subţiază şi, ca atare, se fragmentează, iar grosimea depozitelor este
tot mai mică (5-10 m), originea prafurilor tot mai diversă (eoliană, aluvială, proluvială)(figura 3).
 Depozite insulare de loessuri şi loessuri nisipoase din apropierea morenelor frontale din Europa centrală (după Grahman; din
Macarovici, 1968)

De o caracteristică aparte sunt loessurile din România, vestul Ungariei şi nordul Serbiei, au
fost parţial remaniate şi amestecate de apele Dunării şi a afluenţilor acesteia, care traversau o
regiune depresionară (Panonică).
În România suprafaţa ocupată de loessuri şi depozite loessoide este de cca. 40.000 km2, cu o
grosime maximă de 80 m.

În America de Nord arealul ocupat de loessuri (cca. 5.000.000 km2. Acumulări fragmentare
de loessuri şi materiale loessoide se găsesc şi în partea centrală şi de sud a Americii de Sud
(cca.4,5 milioane km2), în nordul Africii (Tunisia, Maroc), în Noua Zeelandă etc