Drept la replică

al angajaților Muzeului Național de Istorie a României (MNIR) la articolul ,,Războiul din Muzeul de
Istorie și alte aventuri”

Noi, angajați ai Muzeului Național de Istorie a României, în urma lecturării articolului ,,Războiul din
Muzeul de Istorie și alte aventuri”, apărut în publicația on-line ,,Scena 9”, vă solicităm publicarea
prezentului drept la replică. Arătăm de la bun început faptul că motivația acestui demers pleacă de la
falsurile, scoaterile din context, trunchierile și formulările insinuante, care fac din articolul menționat un
material de propagandă, demn de România anilor `50, și nu un demers jurnalistic. Chiar dacă nu suntem
jurnaliști, înțelegem rigoarea exprimării, a responsabilității spunerii unei istorii, a dezvoltării
evenimentelor. Cei mai mulți dintre noi avem, de asemenea, rigoarea academică de partea noastră.

1. Încă din titlu este clară căutarea senzaționalului, specific tabloidelor, prin referirea la un așa-zis război
care s-ar purta în MNIR. Ca profesioniști ai istoriei, pentru care războaiele sunt obiect de studiu, vă
asigurăm că nu este vorba despre așa ceva. Senzaționalul poate ,,vinde”, dar, în acest caz, nu reflectă
realitatea. Chiar în articol se oferă informația că MNIR are 150 de angajați, autoarea făcând referire la 8
angajați sau foști angajați ai MNIR, din care 7 au opinii negative, în timp ce pentru cea de-a 8-a persoană
nu se precizează nicio opinie. Înainte de a face apel la faptul că unul dintre cei 7 declară că ,,evită
părtinirile”, precizăm că afirmația de dinainte a acestuia este o critică la neștiința conducerii de a
descurca ,,problemele inițiale ale instituției”.

Acest procedeu se numește în limbajul comunicării ,,selectare părtinitoare” și se regăsește în orice

manual de propagandă și dezinformare. Orice altă opinie a fost ori cenzurată, ori nu a interesat-o pe
autoare. Angajați ai MNIR se regăsesc în toate cele 8 secții ale muzeului, nu doar în cea de arheologie,
dar nici acest aspect de ,,izolare a opiniilor” nu a constituit o preocupare jurnalistică. Tot din manualele
de propagandă este și citatul de mai sus. Astfel, în acest context al selectării și izolării opiniilor, realitatea
ne arată că nu putem discuta despre un război, ci mai degrabă despre un grup minoritar de contestatari
vocali, care reprezintă sub 10% din angajații MNIR. Un titlu mai potrivit ar fi, luând în considerare
realitatea nemanipulată ,,jurnalistic”, ,,Grupusculul din Muzeul de Istorie și alte aventuri”.

2. Conflictul este prezentat dezechilibrat, punându-se într-o lumină favorabilă ultimii doi contracandidați
ai managerului în concursurile pentru ocuparea acestei funcții. Unul dintre ei a pierdut concursul cu nota
7,04, în condițiile în care nota minimă admisă este 7. Probabil că, în opinia autoarei, acel 0,04 peste
minimul admis este un argument solid pentru a-l cita extensiv pe acesta în cuprinsul articolului. Ar fi fost
poate util de adăugat că persoana în cauză a candidat pentru postul de manager al Muzeului Național de
Istorie a României într-un concurs organizat de ministerul în care fusese, sub aceeași guvernare, consilier
de ministru (noiembrie 2015-august 2016).

Este citată o singură persoană din comisia de evaluare pentru concursul de manager, dar putem întreba,
chiar retoric: dacă dl. Oberländer-Târnoveanu ,,N-a avut niciun proiect”, atunci contracandidatul care a
luat cu 0,04 peste minimul admis și la o diferență de peste un punct de dl. Oberländer, ce ,, a avut” de îl
face să devină o opinie puternică și legitimă pe tot cuprinsul articolului?

3. Articolul conține o serie de contradicții vizibile, care însă nu par să creeze nicio disonanță cognitivă în
mintea autoarei.

a) Se exprimă un punct de vedere critic vizavi de ambalarea bunurilor de patrimoniu în vederea

transportării acestora, pentru începerea lucrărilor pentru Noul MNIR. Precizăm că protejarea colecțiilor
prin ambalare este un procedeu curent în muzeografia modernă, indiferent dacă acestea se transportă
sau nu. Aceste bunuri fac parte din patrimoniul Statului Român, având regimul bunurilor culturale
mobile, iar muzeele au obligația legală să le protejeze. O bună parte dintre aceste bunuri fac parte din
categoria ,,tezaur”, fiind de o importanță majoră. În același timp, majoritatea acestora sunt unice, iar o
parte considerabilă sunt din metale prețioase, cu pietre prețioase sau semiprețioase. Altele sunt din
materiale devenite extrem de sensibile odată cu trecerea timpului: hârtie, pergament, textile, metale
supuse oxidării etc. Astfel, ambalarea lor este una din metodele de protejare și conservare,
reglementate legal. În altă ordine de idei, se face referire în articol, fără a se aduce vreo dovadă, la
bunuri care au fost degradate, dar în același timp este criticată protejarea lor prin ambalare. Pentru
Muzeul Național de Istorie a României conservarea și protejarea patrimoniului erau cu atât mai
necesare, cu cât, la momentul 2010, o bună parte a acestuia se afla în pragul distrugerii. Numai munca
susținută a conservatorilor, restauratorilor, muzeografilor muzeului a făcut să nu se ajungă în această
situație dramatică.

Asupra acestor aspecte, autoarea a fost informată, dar a ales să le ignore. De altfel, „jurnalista” a primit
răspunsuri oficiale la toate adresele înaintate către MNIR, însă a decis să nu le ia în seamă. Astfel că
întregul demers pseudo-jurnalistic nu are la bază decât „vorbe”, care nu sunt susținute de niciun fel de
document.

b) O altă disonanță ar trebui să țină de afirmațiile autoarei, nesusținute de niciun element obiectiv, că
MNIR avantajează în expozițiile sale perioada antică. Cu toate acestea, majoritatea opiniilor negative vin
tocmai din secția de arheologie, care se ocupă și de perioada antică. Pentru „jurnalistă”, nu apare însă
nicio disonanță privind motivul pentru care acești privilegiați de programul muzeului nu sunt mulțumiți,
deși li se dă prioritate. Niciun semn de întrebare, nicio sprânceană ridicată. Aceasta vine să arate, încă o
dată, că scopul articolului este doar defăimarea managerului și a activității celorlalți angajați ai muzeului.
Arătăm că în ultimii 10 ani activitatea MNIR a cuprins toate perioadele istorice, prin multiple expoziții,
ultimii ani fiind dominați de expozițiile dedicate împlinirii a 100 de ani de la Primul Război Mondial și
Centenarului Unirii. Astfel, afirmația că perioada dacilor și romanilor ar fi una privilegiată nu se susține în
mod real, ea fiind tratată în aceeași măsură cu alte perioade.

c) Se precizează că MNIR deține 16.753.000 piese, dar, dintre acestea, doar 12.000 sunt expuse. Însă nu
se precizează că o bună parte din aceste piese sunt supuse cercetării, aproximativ 16.000.000 sunt
timbre, efecte poștale, din Colecția filatelică a României, după cum nu se spune că o serie de piese sunt
itinerate în expoziții interne și internaționale.
Una din cauzele principale pentru care nu sunt expuse mai multe bunuri este legată de starea precară în
care se află clădirea, situație în care nu a fost adusă de actuala echipă managerială. Autoarea critică
ambalarea bunurilor, inclusiv prin ilustrația ironică (așa cum se făcea în vremurile de tristă amintire, în
gazetele comuniste), deși aceasta este necesară transportării lor. Transportarea acestor bunuri este
necesară pentru consolidarea și restaurarea clădirii. Acest cerc cauzal scapă analizei sau, pur și simplu,
autoarea crede că 16.753.000 de obiecte se pot ambala de pe-o zi pe alta, ca o geantă de voiaj.

Deși suma de 500.000 de euro pentru ambalarea bunurilor culturale mobile pare prea mare, aceasta a
fost cheltuită pe parcursul mai multor ani. Având în vedere faptul că toate aceste cutii au fost
achiziționate conform reglementărilor în vigoare, prin SEAP, valoarea lor este una stabilită în mod legal.
Toate aceste cutii au fost achiziționate având în vedere referatele de necesitate întocmite de către
conservatori, restauratori și gestionarii colecțiilor, nu de către conducere.

4. Articolul conține afirmații false, contrare realității.

a) Un efort al tuturor angajaților MNIR, alături de experți din afara acestuia, este redus la expresia ,,în
2017, Oberländer și Rista au anulat concursul” (pentru „Noul MNIR”). Acel concurs a fost anulat în urma
unei negocieri, din comisia de negociere a MNIR făcând parte toți șefii de secții din muzeu, directorii
adjuncți, conservatorul general, alături de experți în domeniile arhitectură, inginerie structurală, avocați.
Președintele comisiei a fost un director adjunct, nu managerul.

Desigur că, prin acea expresie utilizată, autoarea își dorește să sublinieze autoritarismul managerului,
secondat de avocat (de parcă respectarea legii ar fi un lucru rău!), dar realitatea a stat cu totul altfel.
Procesul-verbal de încetare a negocierii pentru imposibilitatea încheierii contractului, argumentat de
faptul că proiectul nu respectă cerințele muzeului, a fost semnat fără obiecțiuni de către toți cei 14
membri ai comisiei. Procedura de negociere a presupus participarea tuturor șefilor de secții și
obligativitatea pentru aceștia din urmă să informeze și să consulte toți angajații din subordine. Cine a
avut ceva de spus, a putut face acest lucru fără nicio opreliște. Precizăm acest aspect și pentru a
demonta afirmația că managerul nu se consultă cu nimeni în exercitarea conducerii.

Cel mai relevant aspect este însă ,,uitat”: faptul că MNIR a câștigat procesul intentat de firma de
arhitectură. Dar acest aspect ar fi creat o breșă în imaginea pe care autoarea dorea din tot dinadinsul să
o creeze, respectiv cea de neprofesionalism. Miza o reprezintă 3,6 milioane de euro (la care se adăuga și
TVA), bani publici, salvați prin acest efort comun. Este evident că și această miză contribuie la
intensificarea atacurilor asupra instituției și conducerii, articolul stând dovadă pentru acest fapt. Pentru
că, altfel, nu există o legătură între conflictul dintre angajați, conducere și problema clădirii. Afirmația
care forțează această legătură, ,,În mijlocul schimbului de focuri dintre conducere și angajați, MNIR stă în
mare parte închis de 17 ani”, alătură chestiuni care nu cunosc vreo relație de cauzalitate între ele. De
fapt, aici se dezavuează scopul articolului, plecat de la situația muzeului, doar pentru a descrie totul ca
fiind un conflict între conducere și angajați.

b) Unul dintre subtitlurile articolului este ,,Muzeul și-a dat în judecată proprii angajați”. Este un titlu
greșit, care reprezintă contrafactual realitatea. MNIR a acționat în judecată sindicatul care activează în
cadrul muzeului, și nu un angajat. Acest proces a fost demarat atunci când pe lista comunicată muzeului
erau mai puțini angajați decât numărul minim care să acorde reprezentativitate sindicatului. De altfel, o
parte a membrilor de sindicat au demisionat în momentul în care sindicatul l-a acționat în judecată pe
manager, fără a avea un mandat din partea membrilor săi. Conducerea sindicatului, ai cărui lideri sunt
citați cu afirmații în articol, a decis cu de la sine putere pornirea unui proces, pe care ulterior l-a și
pierdut.

Da, este adevărat că afirmația d-lui manager a fost că semnatarii petiției „n-au recuperat nici măcar o
potcoavă de cal mort”, dar nu din ,,cercetările lor”, pentru că ar fi un non-sens. Din cercetările
arheologice pot rezulta descoperiri, nu recuperări. Sensul ,,recuperărilor” era acela de recuperări de
bunuri traficate pe piața neagră. Iar instanța de judecată a reținut exact acest aspect și a hotărât în
consecință.

c) Referitor la numărul de angajați care și-au dat demisia, numărul corect este de 29 în perioada 2014 –
2019. Între 50 și 29 este, totuși, o diferență. Iar 29 de demisii, în 5 ani de zile, într-o organizație cu peste
130 de angajați, este o cifră mică. În același timp, în MNIR au fost angajate, prin concurs, mai multe
persoane decât au plecat. De asemenea, au fost și angajați care s-au întors la muzeu. Arătăm și faptul că
nicio cerere de demisie nu a cuprins între motive faptul că angajatul nu a putut face proiecte sau că a
fost supus unor abuzuri din partea conducerii. De altfel, cei mai mulți dintre cei care au părăsit muzeul
nu au făcut parte din secțiile de specialitate, ci din cele „tehnice” (supraveghere, serviciul tehnic,
contabilitate, relații publice etc.). Spre exemplu, de la Secția Arheologie au plecat doar trei angajați (din
peste 20 câți avea secția).

5. Ascunderea în spatele relativității exprimării este un alt mecanism utilizat în articol. Este foarte
interesant cum restul angajaților MNIR nu s-au simțit amenințați de către manager în acest timp. Arătăm
din nou, deoarece pare că repetiția este necesară, că bunurile culturale mobile ce se regăsesc în muzeu
au regimuri juridice speciale. Orice modificare a unui astfel de bun cultural mobil, fără parcurgerea
procedurilor administrative și aprobarea ministerului de resort, poate duce la incidența legii penale. Toți
cei care au în gestiune sau lucrează cu astfel de bunuri sunt perfect conștienți că sunt responsabili de
ele. Amintirea acestui regim special nu poate reprezenta amenințare, ci doar o atenționare asupra
importanței ce trebuie dată conservării bunurilor culturale mobile.

6. Deși în articol apare menționarea expresă a faptului că detectoriștii au fost plătiți în urma unor
hotărâri judecătorești, nici faptul că nu au fost găsite nereguli din acest punct de vedere la controalele
Curții de Conturi sau cele ale Ministerului de Finanțe, acestea nu o opresc pe autoare să se pronunțe că
preluarea acelor bunuri a avut loc ,,la limita legii”. Nicio astfel de preluare a bunurilor nu a fost anulată,
niciun dosar penal nu este deschis, niciun control nu a constatat că s-ar fi încălcat legea. Nu contează,
autoarea ține morțiș să confirme că articolul are o direcție clară, respectiv demonizarea managerului
muzeului.

Apare și afirmația ,,Acolo sunt și obiecte – unele cumpărate cu bani publici – de la detectoriști”, deși tot
în articol se face referire, inclusiv prin preluarea declarațiilor, la recompense. Ori, aceste recompense,
care nu au caracterul unui preț, sunt de 30% din valoarea bunului. Aceste bunuri nu se cumpără, ele
aparțin Statului Român, iar cel care depune astfel de bunuri are dreptul la o recompensă, conform legii.
Preluarea acestei teorii, total false și fără temei, că bunurile ar fi cumpărate, subliniază din nou
caracterul tendențios al articolului.

7. Paragraful ,,Numismații precum Oberländer sunt consultați când Poliția și Parchetul anchetează
„cazuri de sustrageri de tezaur”, explică Florian Matei-Popescu. Numismații analizează valuta, în special
monedele, ca să afle din ce materiale au fost confecționate, în ce secol, cine le-a emis și ce rol au
inscripțiile de pe ele. Spre deosebire de ei, arheologii caută pe teren obiecte și urme din trecutul
îndepărtat sau apropiat și-apoi le studiază ca să vadă cum trăiau oamenii de altădată. În special din
cauza discuțiilor despre achizițiile de la detectoriști, în muzeu a apărut un conflict surd între numismați și
arheologi” arată superficialitatea crasă de care dă dovadă autoarea. Declarația în sine este una care
arată ignorarea caracterului de sursă istorică a descoperirilor monetare.

Prin consultarea bazei de date on-line a Registrului Arheologilor din România (www.acera.cimec.ro cod
AM-E-285), aceasta ar fi putut constata lipsa de susținere a afirmațiilor celui intervievat. Dl. Oberländer
este arheolog expert, nu doar numismat, astfel că distincția ulterioară, care nu mai este un citat, ci
aparține jurnalistei, este una fără obiect în cazul de față. Minima diligență de jurnalist ar fi arătat că
managerul MNIR are capacitatea de a înțelege toate aspectele legate de arheologie, iar acel conflict
dintre numismați și arheologi ar fi, în acest caz, un conflict intern, intelectual, al d-lui Oberländer. Putem
spune, pe înțelesul autoarei, că numismatul Oberländer, împreună cu arheologul expert Oberländer,
după consultarea managerului Oberländer, au decis împreună să respecte legea, respectiv prevederile
O.G. nr. 43/2000 și ale Legii nr. 182/2002. Dânsa, în schimb, nu a ales să respecte deontologia profesiei
de jurnalist, nici măcar cu o simplă căutare pe Google.

8. Revenind la faptul că un număr infim de angajați din 150 au semnat o petiție, credem că titlul
articolului este nepotrivit. Propuneam, încă de la început, o modificare a acestuia, pentru a descrie
situația reală, nu una închipuită sau încropită tendențios: ,,Grupusculul din Muzeul de Istorie și alte
aventuri”. Acum, după dezvoltarea tuturor motivelor, putem duce la bun sfârșit această propunere:
,,Grupusculul din Muzeul de Istorie și miza de 3,6 milioane de euro a atacurilor la adresa conducerii
MNIR”. Este doar o sugestie, nu suntem jurnaliști, dar înțelegem că un titlu ar trebui să aibă legătură cu
conținutul. Avem în vedere un aspect încă neinvocat, respectiv faptul că se află pe rolul instanțelor un
proces care are ca obiect recuperarea sumelor de la Ordinul Arhitecților din România pentru concursul
organizat de către aceștia în mod defectuos. Considerațiile care privesc clădirea ,,dansează” în jurul
acestuia, acreditând și ideea falsă a organizării împreună a concursului de soluții care a pus pe masa
muzeului un proiect neconform.

9. Din descrierea misiunii publicației Scena9 reținem că aceasta își asumă următoarele: ,,Facem ordine în
actualitatea culturală, scriem despre ce e relevant, ce e nou sau nedescoperit, ce aduce un plus de
valoare în peisajul artistic de la noi.” Ca angajați ai MNIR, nu putem decât să observăm că nu se
consideră a fi relevante proiectele și expozițiile la care am contribuit cu toții în ultimii ani. Expoziții cum
este cea de la Luvru (da, acel Luvru, din Paris, Franța) este doar un element dintr-o enumerare sumară.

După ce, în anul 2013, MNIR a găzduit cea mai mare expoziție străină organizată în România în ultimii 25
de ani, „Comorile Chinei”, la începutul anului 2016, după doi ani de negocieri și activități de pregătire
extrem de migăloase, a fost deschisă la Beijing, la Muzeul Naţional al Chinei, expoziţia „Comorile
României”. Aceasta a fost, la acel moment, nu numai cea mai mare expoziție românească organizată,
până atunci, în China, dar și cea mai mare și complexă manifestare culturală organizată de România în
străinătate, reunind bunuri culturale mobile excepționale provenite de la 34 de muzee din București și
provincie.

În anul 2013 a fost lansat un proiect expozițional ambițios, „Aurul și argintul antic al României”, care a
reunit 1004 piese din aur și argint provenite din 32 de muzee din țară. Din primăvara anului 2014 și până
în anul 2019, expoziția a fost itinerată în 16 muzee din țară: Timișoara, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Cluj-
Napoca, Târgu Mureș, Alba Iulia, Sfântu Gheorghe, Buzău și Craiova, Iași, Piatra Neamț, Suceava, Bârlad,
Galați, Târgoviște și în două muzee din străinătate: Deri Museum de la Debrecen și Muzeul Mora Ferenc
din Szeged (Ungaria).

Începând cu anul 2014, odată cu împlinirea a 100 de ani de la începerea Marelui Război, MNIR a
organizat o serie de expoziții, în țară și străinătate, cu acest subiect. Menționăm, în trecere, doar câteva
dintre localitățile unde s-au vernisat expoziții dedicate Primului Război Mondial: București, Bruxelles,
Aalst, Bruges, Haga, Namur, Milano, Trieste, Cremona, Padova, Veneția, Roma, Chișinău.

Expoziția „România în Marele Război” (septembrie 2016 – septembrie 2018) a fost extrem de apreciată
de vizitatorii muzeului, la fel ca și continuarea firească a acesteia: „Semper Uniti”. Centenarul
desăvârșirii unității naționale a fost acompaniat de o serie de publicații, care au întregit povestea unui
moment unic în istoria unui țări. Pentru programele culturale dedicate Centenarului, managerul, în
numele muzeului, a primit două distincții din partea Președintelui României.

Și pentru a nu lungi prea mult enumerarea mai menționăm doar că Muzeul Național de Istorie a
României a fost numit de către Ministrul Culturii coordonator al proiectului Sezonului România-Franța
2019, în cadrul căruia s-au organizat expozițiile „Broderies de tradition byzantine en Roumanie du XVe
au XVIIe siècle. Autour de l’étendard d’Etienne le Grand” (Muzeul Louvre, Paris) și „Marie de Roumanie.
Reine et artiste” (Palais de Tau, Reims). Și că, în cadrul Festivalului Artistic EUROPALIA, unde România a
fost invitatul anului 2019, muzeul nostru, în colaborare cu 30 de instituții muzeale, a organizat în Belgia,
la muzeele Le Grand Curtius, Liege și Musee Gallo Romain, Tongeren, două mari expoziții dedicate
preistoriei și antichității.

Toate aceste realizări culturale de excepție au fost posibile prin colaborarea muzeografilor,
restauratorilor, conservatorilor și cercetătorilor Muzeului Național de Istorie a României, care au depus
eforturi considerabile pentru ducerea la bun sfârșit a unor proiecte de importanță majoră pentru
promovarea imaginii României și a patrimoniului său cultural în lume. Însă autoarea articolului alege să
bagatelizeze aceste eforturi și să ignore realitatea.

Articolul face referire la acordarea Ordinului Național ,,Serviciul credincios”, în grad de Cavaler,
domnului Oberländer, de către Președintele Klaus Werner Iohannis. La acceptarea acestei distincții,
managerul a menționat în discursul său că medalia se cuvine instituției, nu doar unei persoane. Mai
mult, pentru contribuția remarcabilă la succesul Sezonului România-Franța, managerul MNIR fost
decorat de către E.S. Michele Remis, ambasadoarea Franței în România, cu Ordinul Artelor și Literelor în
grad de Cavaler. Din nou, discursul de acceptare a făcut referire la faptul că medalia este acceptată în
numele instituției. Probabil și acest lucru e considerat irelevant de către Scena9, neavând legătură cu
aspecte culturale și nici cu diplomația culturală realizată și prin activitatea MNIR.

În concluzie, spre deosebire de Scena9, conducerea MNIR a înțeles ce este relevant din punct de vedere
cultural, Președintele României a înțeles și el ce este relevant, Ambasadoarea Franței în România a
înțeles, la rândul ei, ce a fost relevant în succesul proiectului cultural și diplomatic Sezonul România-
Franța. Probabil Scena9 știe mai bine ce este relevant și ce nu, alături de acel grup restrâns de angajați
nemulțumiți, iar restul lumii se înșală. Noi, semnatarii acestui drept la replică, considerăm că știm, la
rândul nostru, ce este relevant din punct de vedere cultural.

Semnatarii acestui drept la replică au înțeles foarte clar care sunt „dedesubturile” acestui articol și cărui
scop servește. Însă nu mai suntem dispuși să acceptăm ca munca noastră și imaginea instituției să fie
terfelite de așa-ziși jurnaliști lipsiți de minimă decență și deontologie profesională.

Semnatari:

Simona Alecu, conservator

Cristina Barbu, muzeograf

Dr. Alexandru Bădescu, șef secție Evidența, Conservarea și Protecția Patrimoniului

Cătălin Burtea, restaurator

Mihaela Chiriac, conservator

Diana Crimu, muzeograf

Alexandru Dozsa, restaurator

Dr. Gabriela Dragomir, șef secție Restaurare

Ionuț Drăgoiescu, muzeograf

Dr. Mihai Florea, muzeograf

Dr. Migdonia Georgescu, șef secție Investigații Fizico-Chimice și Biologice

Pompilia Gon, muzeograf

Andrei Grumeza, muzeograf

Dr. Cornel Ilie, director adjunct

Dr. Oana Ilie, șef secție Istorie Medievală, Modernă și Contemporană

Manuela Salomeea Ion, muzeograf

Nicoleta König, muzeograf

Dr. Ginel Lazăr, cercetător

Tudor Alexandru Martin, șef secție Cabinet Numismatic și Tezaurul Istoric

Raluca Mălăncioiu, muzeograf

Alexandra Mărășoiu, documentarist

Bogdan Mladin, restaurator

Cristina Moșoiu, restaurator

Cristina Olteanu, conservator

Dr. Cristina Păiușan-Nuică, cercetător

Cristina Petcu, restaurator

Ioan Paul Popa, restaurator

Flavius Roaită, șef secție interimar Relații Publice și Marketing Cultural

Dr. Sergiu Sorin Popescu, restaurator

Cristina Stanciu, conservator

Dr. Cristiana Tătaru, muzeograf

Manuela Țuhașu, conservator

Sorian Uyy, șef secție Muzeul Național Filatelic