Spre deosebire de formaţiunile nou-înfiinţate, care îşi clădesc istoria de azi pe mâine,

partidele istorice beneficiază de girul înaintaşilor politici, al părinţilor fondatori. Sătui

de comparaţiile, deloc flatante, cu dinastia Brătienilor, liderii de astăzi ai Partidului
Liberal se uită nepăsători cum memoria şi moştenirea acestora se degradează
ireversibil pe zi ce trece. Ionel I.C. Brătianu e pomenit în imnul partidului, fotografiile
şi statuia acestuia sunt folosite în publicaţii, la congrese şi simpozioane, dar pentru
reabilitarea Aşezământului cultural Brătianu şi pentru recuperarea istoriei Brătienilor
în genere nimeni nu clinteşte vreun deget.
Un împătimit al luptei pentru salvarea clădirilor Aşezământului Brătianu – de pe a cărui
frontispiciu nu a fost înlăturată nici în prezent denumirea pusă de regimul
comunist:„Nicolae Bălcescu” – este fostul ministru din guvernul CDR, Nicolae Noica.
Acesta a făcut şi face tot ce ţine de domnia sa pentru a încerca să sensibilizeze
autorităţile, în vederea salvării uneia dintre cele mai frumoase şi valoroase clădiri a
Bucureştilor de altă dată. În afară de prelegerile şi simpozioanele legate de acest subiect,
Nicolae Noica a încercat să se adreseze şi lui Crin Antonescu:„În calitate de lider al PNL,
dar şi de preşedinte al Senatului şi de şef al unuia dintre partidele care alcătuiesc guvernul
şi, de ce nu, în calitate de urmaş legitim al lui Ionel I.C. Brătianu, cred că domnul
Antonescu ar fi putut face ceva pentru a salva Aşezământul. M-am gândit că ar fi putut
iniţia un proiect de lege în acest sens sau că, având Ministerul Culturii, ar fi putut iniţia o
Hotărâre de Guvern prin care să se aloce fonduri şi pentru aceasta cauză nobilă. Din
păcate, la ultimele demersuri, nu am reuşit să ajung mai departe de şefa domniei sale de
Cabinet, care m-a asigurat că îi va transmite rugămintea mea. Cred că doar lipsa de timp
şi solicitările tot mai frecvente pe alte planuri l-au făcut pe liderul liberal să nu ia încă
atitudine în această problemă legată nu numai de istoria liberală, ci şi de istoria
României”.

Clădire de patrimoniu, în stare critică

Când priveşti dinspre Biserica Amzei spre Aşezământul Brătianu, primul lucru pe care îl
vezi este o cabină telefonică dezafectată, suport de grafitti şi, noaptea, toaletă publică
pentru aurolacii zonei. Odată pătruns în curtea fără porţi, începi să desluşeşti ceea ce a
fost, cândva, „perla” arhitecturală a zonei. După ce treci de cele câteva maşini parcate la
nimereală, te trezeşti în faţa unei clădiri impunătoare, construită în stil neoromânesc. O
parte din ea încă funcţionează:o universitate populară organizează aici, în special, cursuri
de yoga şi „activităţi religioase”. Clădirea Aşezământului Brătianu stă însă ferecata.
Câteva citaţii, de la gaz, de la „lumină”, de la gunoi, stau însă mărturie că se mai
interesează totuşi cineva de soarta clădirii. E drept că şi proprietarul clădirii, Academia
Română, prin reprezentantul său, preşedintele Ionel Haiduc şi întreg prezidiul, s-a
interesat de curând. Dar fără niciun rezultat. Clădirea continuă să se surpe, să fie mâncată
de igrasie, să devină loc de depozitare pentru mobila desperecheată a vecinilor şi bătaia
de joc a gunoierilor.

Privită dinspre Bulevardul Dacia, clădirea pare şi mai năpăstuită. Asta, deoarece
priveliştii dezolante i se adaugă şi drama statuii lui Ionel I.C. Brătianu, statuie ce
străjuieşte parcul din spatele conacului. Degradată până la mutilare, prin lovire cu un corp
contondent, probabil ciocan sau târnăcop, şi cu fundaţia văduvită de mai multe plăci din
marmură neagră, opera sculptorului Mestrovic este încă folosită de liberali pentru a-şi
ilustra câte o carte, câte un congres. Uneori, fotografia de copertă înfăţişează, fără vreo
remuşcare, statuia aşa cum e astăzi, mutilată. Alteori, fotografii liberali aleg un unghi din
care toate aceste hidoşenii să nu se întrezărească. Dar nimeni nu face nimic. Primăria
tace, Academia constată, Biblioteca Naţională se mulţumeşte să conserve, în optime
condiţii, fondul mutat din clădire, „conform tuturor legilor şi reglementarilor în vigoare”,
în urmă cu doi ani.
Ură sau indiferenţă?

Se pune întrebarea:de unde atâta nepăsare? Ba chiar înverşunarea de a lăsa să se distrugă

urmele şi moştenirea (nu numai) politica şi spirituală lăsată de Ion I.C. Brătianu? Să fie
numai lipsa de bani? S-ar fi putut măcar încerca, inclusiv cu bani europeni, aşa cum face
Norica Nicolai pentru finanţarea lucrărilor cu caracter istoric. Un alt răspuns aduce în
discuţie faptul că primarul Andrei Chiliman, liberal şi el, i-a transmis lui Crin Antonescu
că ar fi bine să studieze cărţile despre Ionel I.C. Brătianu sperând, spunea domnia sa, „că
va opri procesul de transformare a Revoluţiei Bunului-Simţ în Revoluţia Bunului-
Plac”;iar această raportare permanentă şi deloc flatantă la Brătieni poate fi unul dintre
motivele pentru care liderul liberal, în calitate de om politic dar şi în aceea de specialist şi
doctorand în istorie, a devenit „alergic” la compararea cu înaintaşii politici...
„Starea clădirii punea în pericol colecţiile de documente”

Anca Andreescu este şef serviciu Colecţii Speciale din cadrul

Bibliotecii Naţionale. A lucrat, timp de câţiva ani, chiar în
Aşezământul Brătianu şi s-a ocupat de mutarea fondului de carte
şi manuscrise.

Câte cărţi, documente, hărţi şi înscrisuri s-au aflat, în momentul deciziei mutării lor,
în sediul Bibliotecii Brătianu?

În momentul mutării acestora în noul sediu al Bibliotecii Naţionale a României, în iulie

2011, Colecţiile Speciale aveau în jur de 350.000 de documente, reprezentând
manuscrise, carte veche şi rară, stampe, hărţi, fotografii, documente de arhivă, periodice
româneşti vechi. Acesta este fondul de patrimoniu al Bibliotecii Naţionale, îmbogăţit prin
donaţii şi achiziţii de-a lungul a 60 de ani. Fondurile de patrimoniu au fost ambalate şi
transportate cu maximă grijă, respectându-se legislaţia în vigoare;inclusiv Paza
transporturilor bunurilor şi valorilor importante, precum şi a transporturilor cu caracter
special.

Dar de ce s-a luat decizia mutării fondului de carte de la Aşezământul Brătianu la

Biblioteca Naţională?

S-a luat decizia mutării tuturor fondurilor, nu numai a celui de carte, în noul sediu,
deoarece starea clădirii punea în pericol colecţiile de documente:instalaţia de încălzire nu
mai funcţiona, clădirea era plină de igrasie şi mucegaiuri care puteau afecta iremediabil
documentele. În noul sediu sunt asigurate condiţii optime de conservare a documentelor
de patrimoniu:valori temperatura/umiditate controlate şi menţinute în parametrii
menţionaţi în HG 1546/2003 pentru aprobarea Normelor de conservare şi restaurare a
bunurilor culturale mobile, stingere cu gaz inert în depozite, mobilier nou, tratat special
pentru depozitarea unor astfel de colecţii.
Cât priveşte clădirea Aşezământului Brătianu, credeţi că ea merită restaurată?

Fără îndoială că ar merita restaurată o clădire atât de frumoasă, care, pe lângă faptul că a
aparţinut unui prim-ministru al României, a fost proiectată de unul dintre arhitecţii de
renume ai ţării, Petre Antonescu, şi reprezintă un exemplu de arhitectură în stil
neoromânesc.
„Ca moştenitoare legală, Academia Română trebuie să
facă demersurile corespunzătoare”

Doctor în istorie şi filosofie, cercetător, beneficiară a Premiului Academiei pentru

editarea Oratorieilui Mihail Kogălniceanu, autoare a numeroase cărţi şi a peste 400 de
articole de profil, Georgeta Filitti este una dintre cele mai îndreptăţite voci care se pot
face auzite în legătură cu Aşezământul Brătianu.

Doamna Filitti, care este motivul pentru care Aşezământul Brătianu, din Piaţa
Amzei, este atât de valoros?

Biblioteca Ion I.C. Brătianu s-a constituit prin achiziţii şi donaţii până în 1947. La acea
dată, doamna Elisa Brătianu a donat Aşezământul Academiei Române, în speranţa
conservării lui ca instituţie culturală prin excelenţă. Transformări şi redenumiri succesive
(Biblioteca Centrală de Stat, între altele) au făcut că acolo să se adune sute de mii de
cărţi, fotografii, hărţi, foi volante, manuscrise – multe confiscate din case particulare. De
la un Coran din secolul al XIII-lea şi zeci de incunabule până la corespondenţă din Al
Doilea Război Mondial, Fondul Al.St. Georges (început de acest colecţionar împătimit)
constituie un patrimoniu european de invidiat. A fost şi a rămas o bază de cercetare unică.
În general, fondul documentar al Aşezământului – opisul lui sumar se află acum pe
internet – e destinat în primul rând cercetătorilor şi mai puţin studenţilor. Să observăm de
altfel că accesul neîngrădit la colecţiile Bibliotecii Naţionale şi ale Bibliotecii Academiei
s-a instituit doar după 1989. Această „democratizare” a distrus numeroase piese şi a
alterat condiţiile de lucru în aceste instituţii.

Cine credeţi că se face vinovat de situaţia actuală a clădirii?

Virtutea noastră de căpetenie astăzi este să găsim vinovaţii. Dar arătând cu degetul nu
urnim lucrurile din loc. Ca moştenitoare legală, Academia Română trebuie să facă
demersurile corespunzătoare. Numai că de fiecare dată când o mărturie istorică dispare
sub ochii noştri se invocă lipsa banilor, cererile de revendicare, rentabilitatea redusă. Cu
ani în urmă, firma franceză Bouygues (cu mai multe construcţii realizate în Bucureşti) a
propus un parteneriat:să folosească o parte a clădirii pe termen determinat, în schimbul
restaurării întregului ansamblu;oferta a rămas fără răspuns. Dacă în cazul de faţă
Academia Română dovedeşte indiferenţă, pentru toate clădirile lăsate în paragină se fac
vinovate autorităţile de resort. Doar în vecinătatea Aşezământului e o casă părăsită. Pe
aceeaşi stradă, Christian Tell, casa Pamfil Şeicaru e la fel abandonată. Pe Calea Victoriei,
Palatul Ştirbei şi Casa Cesianu (fostă ambasadă a Germaniei, fostă cabaret) stau ferecate.
Peste drum de Academia Română sunt resturile casei primului-ministru Barbu Catargiu.
Acolo funcţionează o policlinică. „Arată ca un grajd din Bosnia” – după spusa unui
vizitator croat. Un elementar simţ estetic este complet absent în rândurile factorilor de
decizie. Agitaţiile, când şi când, ale unor bineintenţionate ONG-uri nu rezolvă lucrurile.
Dacă priviţi Aşezământul de pe partea bulevardului Dacia veţi constata o singură
îmbunătăţire:statuia lui Ionel Brătianu, operă a sculptorului croat Ivo Mestrovic, nu mai e
„împodobită” cu pâlnii, coşuri sau cozi de mătură, ca până mai acum doi-trei ani. Asta,
fiindcă s-a instalat acolo un post de supraveghere. Dar tot în preajmă e de semnalat o
baracă sordidă de tablă, mâzgălită cu grafitti, fără firmă, dar ştiută de toată lumea:e
librăria de la Muzeul Literaturii. Găseşti acolo de toate, doar să ai timp să cotrobăi prin
maldărele de publicaţii. Vinovaţii? Noi, cei indiferenţi.