Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Când priveşti dinspre Biserica Amzei spre Aşezământul Brătianu, primul lucru pe care îl
vezi este o cabină telefonică dezafectată, suport de grafitti şi, noaptea, toaletă publică
pentru aurolacii zonei. Odată pătruns în curtea fără porţi, începi să desluşeşti ceea ce a
fost, cândva, „perla” arhitecturală a zonei. După ce treci de cele câteva maşini parcate la
nimereală, te trezeşti în faţa unei clădiri impunătoare, construită în stil neoromânesc. O
parte din ea încă funcţionează:o universitate populară organizează aici, în special, cursuri
de yoga şi „activităţi religioase”. Clădirea Aşezământului Brătianu stă însă ferecata.
Câteva citaţii, de la gaz, de la „lumină”, de la gunoi, stau însă mărturie că se mai
interesează totuşi cineva de soarta clădirii. E drept că şi proprietarul clădirii, Academia
Română, prin reprezentantul său, preşedintele Ionel Haiduc şi întreg prezidiul, s-a
interesat de curând. Dar fără niciun rezultat. Clădirea continuă să se surpe, să fie mâncată
de igrasie, să devină loc de depozitare pentru mobila desperecheată a vecinilor şi bătaia
de joc a gunoierilor.
Privită dinspre Bulevardul Dacia, clădirea pare şi mai năpăstuită. Asta, deoarece
priveliştii dezolante i se adaugă şi drama statuii lui Ionel I.C. Brătianu, statuie ce
străjuieşte parcul din spatele conacului. Degradată până la mutilare, prin lovire cu un corp
contondent, probabil ciocan sau târnăcop, şi cu fundaţia văduvită de mai multe plăci din
marmură neagră, opera sculptorului Mestrovic este încă folosită de liberali pentru a-şi
ilustra câte o carte, câte un congres. Uneori, fotografia de copertă înfăţişează, fără vreo
remuşcare, statuia aşa cum e astăzi, mutilată. Alteori, fotografii liberali aleg un unghi din
care toate aceste hidoşenii să nu se întrezărească. Dar nimeni nu face nimic. Primăria
tace, Academia constată, Biblioteca Naţională se mulţumeşte să conserve, în optime
condiţii, fondul mutat din clădire, „conform tuturor legilor şi reglementarilor în vigoare”,
în urmă cu doi ani.
Ură sau indiferenţă?
Câte cărţi, documente, hărţi şi înscrisuri s-au aflat, în momentul deciziei mutării lor,
în sediul Bibliotecii Brătianu?
S-a luat decizia mutării tuturor fondurilor, nu numai a celui de carte, în noul sediu,
deoarece starea clădirii punea în pericol colecţiile de documente:instalaţia de încălzire nu
mai funcţiona, clădirea era plină de igrasie şi mucegaiuri care puteau afecta iremediabil
documentele. În noul sediu sunt asigurate condiţii optime de conservare a documentelor
de patrimoniu:valori temperatura/umiditate controlate şi menţinute în parametrii
menţionaţi în HG 1546/2003 pentru aprobarea Normelor de conservare şi restaurare a
bunurilor culturale mobile, stingere cu gaz inert în depozite, mobilier nou, tratat special
pentru depozitarea unor astfel de colecţii.
Cât priveşte clădirea Aşezământului Brătianu, credeţi că ea merită restaurată?
Fără îndoială că ar merita restaurată o clădire atât de frumoasă, care, pe lângă faptul că a
aparţinut unui prim-ministru al României, a fost proiectată de unul dintre arhitecţii de
renume ai ţării, Petre Antonescu, şi reprezintă un exemplu de arhitectură în stil
neoromânesc.
„Ca moştenitoare legală, Academia Română trebuie să
facă demersurile corespunzătoare”
Doamna Filitti, care este motivul pentru care Aşezământul Brătianu, din Piaţa
Amzei, este atât de valoros?
Biblioteca Ion I.C. Brătianu s-a constituit prin achiziţii şi donaţii până în 1947. La acea
dată, doamna Elisa Brătianu a donat Aşezământul Academiei Române, în speranţa
conservării lui ca instituţie culturală prin excelenţă. Transformări şi redenumiri succesive
(Biblioteca Centrală de Stat, între altele) au făcut că acolo să se adune sute de mii de
cărţi, fotografii, hărţi, foi volante, manuscrise – multe confiscate din case particulare. De
la un Coran din secolul al XIII-lea şi zeci de incunabule până la corespondenţă din Al
Doilea Război Mondial, Fondul Al.St. Georges (început de acest colecţionar împătimit)
constituie un patrimoniu european de invidiat. A fost şi a rămas o bază de cercetare unică.
În general, fondul documentar al Aşezământului – opisul lui sumar se află acum pe
internet – e destinat în primul rând cercetătorilor şi mai puţin studenţilor. Să observăm de
altfel că accesul neîngrădit la colecţiile Bibliotecii Naţionale şi ale Bibliotecii Academiei
s-a instituit doar după 1989. Această „democratizare” a distrus numeroase piese şi a
alterat condiţiile de lucru în aceste instituţii.
Virtutea noastră de căpetenie astăzi este să găsim vinovaţii. Dar arătând cu degetul nu
urnim lucrurile din loc. Ca moştenitoare legală, Academia Română trebuie să facă
demersurile corespunzătoare. Numai că de fiecare dată când o mărturie istorică dispare
sub ochii noştri se invocă lipsa banilor, cererile de revendicare, rentabilitatea redusă. Cu
ani în urmă, firma franceză Bouygues (cu mai multe construcţii realizate în Bucureşti) a
propus un parteneriat:să folosească o parte a clădirii pe termen determinat, în schimbul
restaurării întregului ansamblu;oferta a rămas fără răspuns. Dacă în cazul de faţă
Academia Română dovedeşte indiferenţă, pentru toate clădirile lăsate în paragină se fac
vinovate autorităţile de resort. Doar în vecinătatea Aşezământului e o casă părăsită. Pe
aceeaşi stradă, Christian Tell, casa Pamfil Şeicaru e la fel abandonată. Pe Calea Victoriei,
Palatul Ştirbei şi Casa Cesianu (fostă ambasadă a Germaniei, fostă cabaret) stau ferecate.
Peste drum de Academia Română sunt resturile casei primului-ministru Barbu Catargiu.
Acolo funcţionează o policlinică. „Arată ca un grajd din Bosnia” – după spusa unui
vizitator croat. Un elementar simţ estetic este complet absent în rândurile factorilor de
decizie. Agitaţiile, când şi când, ale unor bineintenţionate ONG-uri nu rezolvă lucrurile.
Dacă priviţi Aşezământul de pe partea bulevardului Dacia veţi constata o singură
îmbunătăţire:statuia lui Ionel Brătianu, operă a sculptorului croat Ivo Mestrovic, nu mai e
„împodobită” cu pâlnii, coşuri sau cozi de mătură, ca până mai acum doi-trei ani. Asta,
fiindcă s-a instalat acolo un post de supraveghere. Dar tot în preajmă e de semnalat o
baracă sordidă de tablă, mâzgălită cu grafitti, fără firmă, dar ştiută de toată lumea:e
librăria de la Muzeul Literaturii. Găseşti acolo de toate, doar să ai timp să cotrobăi prin
maldărele de publicaţii. Vinovaţii? Noi, cei indiferenţi.