Teoria formelor fără fond

Profesor: Student:
Conf. Univ. Dr. Sorin Pribac Papp-Klein Eveline

Timișoara
2019
În condițiile în care spațiul românesc a constituit dintotdeauna obiectul disputelor dintre marile
puteri europene, fiind mărginit atât de granițe fizice cât și de hotarele mai puțin vizibile ale
culturii, națiunea română s-a văzut pusă mereu în situația de a fi asimilată de către vecini. Fiind
conștient că de modul în care ne vom raporta la aceste presiuni va depinde însăși soarta noastră
ca popor, dar și ca stat național unitar, am hotărât să prezint unele dintre teoriile și abordările
sociologilor români referitoare la acest subiect.

Sistematizarea simplificatoare la care a recurs Alexandru Cârlan nu face decât să pună în lumină
dificultăţile generate de gândirea modernizării prin această formulă: în primul rând, în matricea
prezentată nu există posibilitatea reprezentării formelor fără fond (înţelese ad litteram), ci doar a
formelor adecvate sau inadecvate fondului. Or, găsim la Maiorescu exemple clare, în care
formula „formă fără fond” trebuie luată ad litteram, deci sintagma în sine este echivocă.

Cel mai important autor care a analizat situația creată în România secolului al XIX-lea și al XX-
lea, din punct de vedere al influenței străine, a fost Titu Maiorescu. Acesta a elaborat teoria
formelor fără fond, care s-a dorit a fi o explicație a stării nefaste a societății românești din acea
perioadă.

Criticul milita pentru introducerea reformelor europene pe un fond care să-și găsească un
corespondent în viața reală. Problema consta în faptul că tinerii care reveneau în țară după lungi
și entuziasmante plimbări prin țările europene, îndeosebi prin Franța, dat fiind și legătura strânsă
dintre aceasta și România, deprindeau anumite obiceiuri deloc benefice implementării valorilor
europene reale în societatea românească. Acest fapt îi determina pe oamenii de rând să aibă o
atitudine ostilă față de noii-veniți, numindu-i zeflemitor ”filfizoni”, ”bonjuri”, ”famazoni” sau
”dueliști”. Acești indivizi, deveniți peste noapte ”europeni”, îți prezentau constituția statului dacă
aveai îndoieli în ceea ce privește libertatea reală, făcând dovadă de superficialitate și lipsă de
judecată obiectivă, or această bucată de hârtie nu era altceva decât o constituție europeană, mai
exact belgiană, suprapusă peste realitățile românești, specifice statului român. Nu conta însă, atât
timp cât ”filfizonii” se complăceau în poziția lor de reprezentanți orientali ai unei ”civilizațiuni”
adevărate. Un exemplu în acest sens, chiar dacă de la un alt nivel, este Ion Brătianu, care a
expediat lui Napoleon III al Franței o scrisoare în care își manifesta intenția de a dărui România

2
”surorii sale mai mari întru latinitate” cu tot ce ține de resursele sale. Totuși, declarația dată este
într-un fel îndreptățită, având în vedere calitatea sa de diplomat, iar de aici și discursul
corespunzător, dar și că francezii au fost cei care au susținut reformarea și modernizarea statului
român de la 1848 încoace, cu toate că au ”sugerat” unui popor străin liderii pe care ar trebui să-i
aleagă. Aceste elemente însă, acești ”turiști reveniți din vacanță”, chiar au credeau în ceea ce
propagau și anume că românii ne-plimbați pe afară merită să fie desconsiderați. Să nu uităm că în
România singura clasă socială adevărată o constituiau țăranii, astfel încât tinerii liberali se
simțeau îndreptățiți să aibă o atitudine mai rezervată față de aceaștia categorie care, într-adevăr
nu erau în ”rând cu lumea civilizată”.

Pe linia acestui demers se încadrează și explicația lui Maiorescu, de altfel regăsită și în cartea
istoricului Dan Ion Predoiu – Eminescu – istoric prețuit de Nicolae Iorga. 1000 de ani de
interzicere a denumirilor de dac și Dacia, că vanitatea și dorința reprezentanților școlii
ardelenești de a fi asociați cu cei din urmă latini ai orientului au favorizat atitudinea ”ospitalieră”
a unora în ceea ce privește valorile europene cu sau fără fond. Marele scriitor și dramaturg I. L.
Caragiale a surprins perfect caracterul superficial și primitiv de a judeca al ”românilor
europenizați” mult prea ușor. În acest context, C. Rădulescu-Motru a formulat teoria
politicianismului care se referea la cei care promovează interesele conducătorilor, în același timp
intermediind relația dintre cetățenii de rând (clientela civilă) și stat, instituind o nouă formă de
parazitism. Tot la Motru regăsim un concept reprezentativ în contextul teoriei formelor fără fond
– pseudocultura. Prin aceasta se arată cât de ușor se poate suprapune, fenomen diferit de cel de
asimilare, peste o cultură valoroasă, însă aflată într-o criză accentuată, o alta mai puternică sau
pur și simplu mai ”în vogă” la acel moment. Cauzele acesteia trimit la teoria păturii superpuse,
enunțată de Mihai Eminescu și care explică neajunsurile din societate prin acțiunile clasei
politice alcătuite din indivizi incompetenți și parazitari.

Revenind la Maiorescu, trebuie menționat și faptul că acesta enunță pentru prima dată teoria
imitației prin care argumenta că pe fondul unei educații slabe, dar și a unei pregătiri intelectuale
inadecvate cerințelor vremii, ideile revoluției pașoptiste care deveniseră între timp foarte
prestigioase, ba chiar ”la modă” au reușit să se impună în fața poporului român, mioritic prin
definiție. Or aceste idei nu au dat naștere unor forme fără fond peste tot unde au avut influență.
Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că popoarele respective le-au adaptat cerințelor și
necesităților proprii. Revenind la exemplul de mai sus, aceștia ar fi prezentat în cazul unor
îndoieli enunțate referitor la funcționarea libertăților declarate, în locul hârtiei pe care era trecută
o constituție imitată, argumente clare, susținute prin exemple concrete.

Maiorescu nu este nici pe departe potrivnicul progresului după cum a fost acuzat de mai mulți
autori, inclusiv de către Ștefan Zeletin care a enunțat teoria formelor cu fond, ca răspuns la
concepțiile conservatoare, conform căreia societatea românească s-a dezvoltat perfect
corespunzător cu cerințele vremii. Cel mai dur critic, însă, a fost D. Drăghicescu, cel care l-a
acuzat pe junimist că ar dori păstrarea vechilor instituții românești fără a accepta nevoia de
progres și modernizare. Este evident că cel dintâi nu a înțeles fondul problemei puse de
3
Maiorescu, astfel emițând judecăți pripite față de o teorie susținută de adevărata elită intelectuală
de atunci.

Este interesant faptul că foarte mulți dintre adepții explicațiilor oferite de teoria formelor fără
fond s-au remarcat printr-o activitate publică ce promova naționalismul drept cale primară pentru
păstrarea identității, dar în același timp pentru a ne adapta noilor condiții și cerințe ale
modernității. În opoziție cu aceștia dintâi, au activat ceilalți, care au încercat să adopte un discurs
pro-european ”de umplutură”, fără a privi în adâncul problemelor care frământau cu adevărat
societatea românească.

Consider că actualitatea teoriei lui Maiorescu este una mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce
privește dezvoltarea României de astăzi. Cu toate că ”franțuzismele” au fost înlocuite de
”americanisme”, nici măcar de cuvinte englezești adevărate, ne mișcăm în aceeași direcție
neavând o destinație anume, fiind prinși într-un joc imitativ periculos care seamănă mai mult a
hipnoză. Așa se explică foarte multe dintre fenomenele negative precum exploatarea resurselor
naționale de către străini, lipsa de locuri de muncă pe poziții de conducere, migrația intensă în
căutarea unui trai mai bun, chiar dacă prestezi o muncă bine-plătită dar sub nivelul propriu de
competență și multe alte asemenea plăgi care au rolul de a diminua caracterul național al unui
popor. Iar de aici decurg și celelalte urmări precum lipsa de solidaritate, lipsa de repere reale,
competiția contra-productivă și încercările de a supraviețui în detrimentul tuturor și în pofida a
tot.

Cu toate acestea, tind să cred că societatea românească va găsi o cale de a-și adapta posibilitățile
propriilor cerințe, dar și viceversa. Important este să fim ancorați în realitate fără a ne ignora
sinele și să ne mobilizăm resursele astfel încât să obținem un rezultat maxim.

4
 Bibliografie

1. Alexandru Cârlan – 2008, pag. 173-179

2. Constantin Schifirneț - 1980, Teoria formelor fără fond în cultura română
3. Titu Maiorescu – 1978, În contra direcției de astăzi în cultura română, Opere