Handrea Andreea

Kantor Alexandra
Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt: jurist, critic literar, eseist și scriitor român. Dar ce îl face cu adevărat un
mare român? Aceasta este întrebarea la care vom răspunde în acest text. Nu vom pune în
evidență parcursul și realizările sale pe plan profesional (deși le putem numi impresionante),
ci persoana care se află în spatele acestora, omul bun și curajos care a pus libertatea interioară
mai presus de orice.
Născut în 1912, are parte de o copilărie fericită. Părinții săi au fost oameni demni de admirație.
La Oscar Steinhardt, tatăl său, admira cel mai mult curajul. Oscar Steinhardt disprețuia mai
presus de orice lașitatea și era convins că cea mai de preț calitate a unui om este curajul. La
mama sa, Nicolae Steinhardt spune că admira cel mai mult bunătatea. A luat ca model ambii
săi părinți, însă era de părere că aceste calități ale părinților nu s-au împlinit în el.1 Noi însă
credem că pe parcursul vieții s-a făcut remarcat tocmai prin aceste două trăsături, în special
prin curajul moștenit de la tatăl său.
Începând cu 1922 și până în 1929 studiază la liceul „Spiru Haret” din București, alături de
nume precum: Mircea Eliade, Constantin Noica, Dinu Pillat, sub îndrumarea unor profesori pe
măsură: Ion Barbu, G. Marinescu, D. Papadopol.2 Perioada aceasta contribuie, evident, la
conturarea personalității sale.
Anii tinereții sale au fost marcați, spune el, de „hotărârea Occidentului de a se sinucide”:
dispariția a tot ceea ce pentru el însemna libertate, începând cu prăbușirea social democrației
germane.3
Războiul său împotriva noului sistem începe încă din 1948, când, alături de câțiva prieteni
redactează și transmite memorii în Occident. Radu Cioculescu, unul dintre acei prieteni, este
arestat, însă nu dă la Securitate numele celorlalți. 4
Din 1954 începe să îl viziteze pe bunul său prieten Constantin Noica la Câmpulung, unde avea
domiciliu forțat din 1949. Acestei vizite îi va urma un îndelung schimb de corespondență și
alte câteva vizite.5

1
Nicolae Băciuț. Între lumi: convorbiri cu Nicolae Steinhardt, Cluj-Napoca, Dacia, 2006, pp. 28-29
2
George Ardeleanu. N. Steinhardt și paradoxurile libertății, București, Humanitas, 2009, pp. 42-43
3
Nicolae Băciuț, op.cit, pp. 33-34
4
George Ardeleanu, op.cit, p. 149
5
Ibidem, p. 150
 Handrea Andreea
Kantor Alexandra
În 31 decembrie 1959 începe confruntarea directă a lui Nicolae Steinhardt cu Securitatea.
Acesta este invitat la sediul Securității, cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul Noica-
Pillat și i se spune că, în cazul în care va refuza, va fi și el implicat în acest lot, motivul fiind
lectura și discutarea unor cărți interzise, o infracțiune extrem de gravă în acea perioadă. I se
pun întrebări legate de „activitatea infracțională” a lui Constantin Noica, însă pentru a nu își
pune prietenul în pericol, acesta oferă răspunsuri vagi. În urma acestor răspunsuri, Securitatea
îi oferă trei zile în care să se gândească serios dacă va depune mărturia așteptată.6 Aici intervine
lecția de curaj pe care i-o oferă tatăl său, acesta îndemnându-l să nu depună mărturie, deși va
fi arestat. După ce îl ceartă că a acceptat cele trei zile de gândire, acesta îi adresează următorul
sfat: „Pentru nimic în lume să nu primești să fii martor al acuzării. E adevărat că vei avea zile
foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite. De nu, m-ar bate Dumnezeu, vei avea, ce-i drept,
zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să
trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar
noaptea chinuitor de treaz. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare.”7
Spuneam mai devreme că Nicolae Steinhardt a moștenit curajul tatălui său. Ei bine, acesta este
momentul în care putem spune că a dovedit cu adevărat acest lucru, iar aceste cuvinte ale
tatălui său îi ofereau consolare pe parcursul detenției care a urmat.
În ciuda unor momente mai dificile, Nicolae Steinhardt spune că a fost cu adevărat fericit în
închisoare: „Celula noastră tot canal de scurgere din Mizerabilii pare a fi, tot cloacă și esofag,
apa tot viermănoasă rămâne, mâncarea tot pe sponci, gardienii ne bruftuiesc și ne brutalizează
în continuare, frigul e pătrunzător, dar cui îi pasă? Și cine le vede? Camera 34 e sală de bal la
Viena sub Maria Tereza, e peșteră a lui Ali Baba, e castel fermecat, e Curtea ducatului de
Burgundia, e curtea regelui René de la Arles, într-însa străfulgerează tăișuri de săbii de Toledo
și Damasc, foșnesc brocarturi purpurii, se țes pânze din fir de aur, ard la temperaturi de mii de
grade numai sentimente cavalerești, devotamentul e lege, uitarea de sine e principiu și fapt.”8
În închisoare va face trecerea de la iudaism la creștinism, urmând ca după ce este eliberat să
consemneze atât această convertire, cât și procesul din care a făcut parte. Această relatare, care

6
Ibidem, pp.159-161
7
Ibidem, p. 25, apud N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.23
8
Nicolae Steinhardt. Jurnalul fericirii: manuscrisul de la Rohia, îngrijirea ediției, compararea
variantelor, note, addenda și indice de George Ardeleanu, Iași, Polirom, 2012, pp. 25-26
 Handrea Andreea
Kantor Alexandra
a luat forma unui manuscris intitulat „Jurnalul fericirii”, a fost confiscată de securitate de două
ori. Prima dată, în urma unui denunț al unui prieten foarte apropiat al scriitorului, Ion Caraion.
Totuși, în urma unei intervenții din partea Uniunii Scriitorilor, a fost restituit, însă confiscat
din nou câțiva ani mai târziu tot în urma unui denunț.9
După ce iese din închisoare caută o mănăstire la care să se stabilească și alege mănăstirea
Rohia, unde își găsește liniștea, fiind împăcat cu propria persoană și cu alegerile pe care le-a
făcut: „Din acest curs absurd și tragic al istoriei, din această succesiune de avalanșe, din actuala
scufundare am încercat să ies nițel, măcar în parte: de unde și prezența mea la mănăstire , unde
îmi pot păstra neștirbită credința în lume.”10
Așadar, credem că este mai mult decât evident de ce Nicolae Steinhardt merită titlul de mare
român. Lupta pentru libertate, fidelitatea față de prieteni, păstrarea integrității și a demnității
sunt doar câteva dintre trăsăturile de care acesta a dat dovadă într-o perioadă în care până și
simpatia vizavi de oricare dintre aceste valori putea atrage grave consecințe. Mai mult decât
atât, acesta a preferat să își asume pedeapsa, atunci când a fost cazul, decât să renunțe la mult
prețuita sa libertate interioară.

9
Nicolae Băciuț, op.cit., p. 35
10
Ibidem, p.34
 Handrea Andreea
Kantor Alexandra
Bibliografie

 George Ardeleanu. N. Steinhardt și paradoxurile libertății, București, Humanitas,

2009
 Nicolae Băciuț. Între lumi: convorbiri cu Nicolae Steinhardt, Cluj-Napoca, Dacia,
2006
 Nicolae Steinhardt. Jurnalul fericirii: manuscrisul de la Rohia, îngrijirea ediției,
compararea variantelor, note, addenda și indice de George Ardeleanu, Iași, Polirom,
2012