CAPITOLUL I

NOŢIUNI FUNDAMENTALE ÎN PROBLEME DE MEDIU ŞI

LEGISLAŢIE
1.1. Noţiunea de mediu

Termenul de mediu îşi are provenienţa din cuvîntul englez environnement , care a fost preluat în
limba franceză (l’environnement), dar şi alte limbi. Există o serie de definiţii ale mediului, dar în
documentele internaţionale nu se regăseşte o definiţie clar formulată cu privire la mediu, iar
legislaţiile statelor atribuie mediului diverse semnificaţii şi dimensiuni, pornind de la definiţii cu
caracter mai general, până la definiţii mai detaliate. Noţiunea de mediu este considerată ca fiind
o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, care cuprinde lumea vie şi cea nevie, care cuprinde tot
ceea ce ne înconjoară. Mediul face obiectul de studiu al ecologiei, ştiinţă care este definită de
biologi ca fiind „studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, dintre animale şi mediul lor
organic şi anorganic”. [ Ernest Haeckel, Morfologia generala a ecosistemelor, 1866]. Specialişti
în domeniu definesc ecologia ca fiind ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre acestea, cu rol în
stabilirea unor legături între mediu şi societatea umană [Şt. Voinea, Curs de ecologie generală,
Iaşi, 1972; A. Ionescu, Ecologia- Ştiinţa ecosistemelor, Bucureşti, 1988].

Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (prin
Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o tendinţă a legiuitorului de a parveni la o
concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale şi culturale, precizând: “Mediul înseamnă
conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi
toate celelalte componente), existenţa şi conservarea patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a
tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa
umană cu toate manifestările sale”. Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene, cea mai cunoscută
în materie (din 30 decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se
regăsesc şi ecourile doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu
diferitele sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar
toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat,
deoarece este o condiţie care defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care
omul trăieşte şi activează, fiind absolut necesar colectivităţii.

Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o
constatare elementară, având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală sau
umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze existenţa şi dezvoltarea.
Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi condiţiile necesare.

O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2
la punctul 10 menţionează:

“Mediul cuprinde:

- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi
interacţiunile între aceşti factori;

- bunurile care compun moştenirea culturală;

- aspectele caracteristice ale peisajului”.

Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este, în
opinia specialiştilor, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind
una dintre cele mai elaborate şi complete.

În Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 2005, cap 1. art. 1(2) se menționează: „ Mediul reprezintă
ansamblul de condiții si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice,
precum si ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența
bunăstarea și sănătatea omului”

Mediul este definit și ca natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se
află ființele și lucrurile.

Noțiunea de mediu ( înconjurător, biotic, abiotic, antropic, geografic, natural, biochimic,

sociologic etc) este greu de definit, fapt care a atras o diversitate a conținutului definițiilor
elaborate. Probabil, de aceea s-a încercat o grupare a definițiilor științifice, pornind de la o serie
de elemente comune ( ființa umană, viața, calitatea vieții etc.) [Gh. Iancu, Drepturile
fundamentale și protecția mediului, R.A. Monitorul Oficial, București, 1998].

Alte definiții ale mediului sunt grupate în funcție de definițiile elaborate la nivel constitutional,
în legislațiile naționale, iar o altă grupare este în funcție de aspectele menționate în documentele
unor organisme și organizații internationale.

Conceptul juridic și doctrinar al mediului are un caracter dinamic, cuprinzând ansamblul

elementelor naturale și artificiale, dar și factorii care acționează asupra societății și mediului.

Privind din punct de vedere social și biologic se poate afirma că mediul este un sistem care are o
anumită structură, are funcții bine stabilite ce asigură funcționarea sa, contribuind la existența și
dezvoltarea societății.

1.2. Politica de mediu

Politica mediului este o formă a politicii generale, având ca sarcină stabilirea strategiilor,
obiectivelor, priorităților, metodelor și mijloacelor implicate în acțiunile desfășurate în scopul
prevenirii și combaterii poluării, pentru ameliorarea factorilor de mediu. De asemenea, politica
de mediu presupune și evaluarea situațiilor reale manifestate în mediu, constatarea influențelor
negative asupra calității mediului în vederea luării de măsuri adecvate pentru restabilirea
echilibrelor ecologice. Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului
European de la Paris din 1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de
stat sau de guvern europeni au declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de
însoțire a expansiunii economice și au solicitat un program de acțiune. Actul Unic European
(AUE) din 1987 a introdus un nou titlu „Mediul”, care furniza primul temei juridic pentru o
politică de mediu comună, care are drept obiective conservarea calității mediului, protejarea
sănătății umane și asigurarea unei utilizări raționale a resurselor naturale.

Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat angajamentul Uniunii față de protecția

mediului și rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia. Prin intermediul Tratatului de
la Maastricht (1993), mediul a devenit un domeniu oficial de politică a UE, s-a introdus
procedura de codecizie (procedură legislativă comunitară, introdusă prin Tratatul de la
Maastricht, în scopul creşterii gradului de participare a PE la procesul legislativ comunitar), iar
votul cu majoritate calificat în Consiliu a devenit regulă generală. Tratatul de la Amsterdam
(1999) a stabilit obligația de integrare a protecției mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale
ale UE, în vederea promovării dezvoltării durabile.

Înainte de 1970, termeni precum protecția mediului și politica de mediu erau necunoscuți, ca de
altfel și dreptul mediului. Dar, cu timpul, organizațiile și organismele internaționale, guvernele
statelor au început să acorde importanță acestui domeniu extrem de important, acum și în viitor,
pentru sănătatea și calitatea vieții. Pornind de la realitatea conform căreia, calitatea vieții este
dependentă de calitatea mediului, protejarea și dezvoltarea mediului trebuie să fie una din
preocupările contemporane prioritare. Protecția și conservarea mediului este o sarcină națională
și internațională ( ex. principiul transfrontalier – este unul din principiile politicii de mediu), o
preocupare primordială pentru toate guvernele, ce implică un complex de eforturi, financiare,
materiale, științifice, politice, organizatorice, juridice.

Activitatea de protecție a mediului este o activitate complexă și datorită acestui fapt, în

desfășurarea ei trebuie să se aibă în vedere multiplele nevoi ale omului, sănătatea omului și a
mediului, progresul și dezvoltarea societății în strânsă armonie cu natura. Și aceasta pentru că
protecția mediului este /trebuie să fie un obiectiv de interes național și internațional cu efecte , nu
pe termen scurt sau mediu, ci pe termen lung!

Scopul protecției mediului este de a înlătura sau cel puțin de a reduce influențele negative
asupra mediului natural și antropic, asupra biosferei, în general. Ca atare, protecția mediului
poate fi definită ca o activitate umană ce are drept scop prevenirea poluării, menținerea și
îmbunătățirea condițiilor de viață.
Conf. articolului 6 din Legea Protecției Mediului nr. 137/1995, protecţia mediului constituie o
„obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice”, iar în art. 7 se stipulează ” Responsabilitatea privind protecţia mediului revine
autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale”.

În lucrarea „Dreptul mediului” [L. Dogaru] principalele activități ce au în vedere protecția

mediului au fost grupate astfel:

- protecția calității aerului și a climei,

- managementul apelor uzate,

- managementul deșeurilor,

- tratarea și eliminarea deșeurilor- grupă de activități în domeniu, care se încadrează foarte

bine în managementul deșeurilor,

- protecția resurselor naturale și conservarea biodiversității,

- cercetarea și dezvoltarea,

- reducerea zgomotelor și vibrațiilor,

- educația, instruirea și formarea cetățenilor,

- administrarea generală a mediului.

La nivelul țării noastre prin sistemul de politici de mediu se definește ansamblu de politici care
include: protecția resurselor naturale și conservarea biodiversității, protecția solului și subsolului,
a ecosistemelor terestre, protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei,
regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, protecţia aşezărilor umane. [Legea protecției
mediului nr 137/1995, cap 3].

1.3.Principalele componente ale mediului înconjurător

Componentele mediului, pot fi clasificate după originea şi natura lor, pe planuri de structură ale
mediului; se deosebesc nouă planuri de structură, din care opt naturale şi unul antropic:
a. mediul sau plan de structură cosmic sau planul cosmic, în care sunt grupaţi toţi
factorii de mediu care provin de la alte planete.
b. mediul geofizic cuprinde aşa numitele forţe tehnice, care îşi au originea în
geosferele profunde ale planetei, energii şi substanţe care se propagă lent sau ajung brusc la
suprafaţa planetei.
c. mediul geochimic care cuprinde ansamblul combinaţiilor chimice, organice din
învelişul extern al planetei.
 d. mediul orografic, adică ansamblul formelor de relief terestru şi subacvatic,
precum şi toate caracteristicile acestuia.
e. mediul hidrografic, cuprinde apa de pe planetă în toate cele trei stări fizice.
f. mediul edafic, configurat în spaţiul terestru prin prezenţa, răspândirea, tipologia,
proprietăţile şi starea solurilor sau pământurilor fertile.
g. mediul biocenotic, cuprinzând toate biocenozele terestre şi acvatice, sistemele lor
(fitocenoze si zoocenoze), componentele acestora( populaţii de plante si animale), care îşi
formează şi modelează mediul propriu şi funcţionează ca factori ai mediului general şi individual
pentru întreaga lume vie.
h. mediul biochimic, alcătuit din ansamblul substanţelor eliminate în mediul
geochimic de către organismele vii, ca produşi reziduali ai metabolismului, numiţi şi metaboliţi
sau ergoni. Fiecare metabolit eliminat reprezintă un factor de mediu şi un mijloc de transformare
a mediului geochimic iniţial în unul nou, biogeochimic, cu o altă configuraţie.
i. mediul antropic este unul complex, alcătuit atât din populaţia umană a planetei
(efectivul, răspândirea, obiceiurile sale, modul său de locuire şi viaţă), cât şi din structurile
tehnice sau create de om în biosferă, activitatea sa economică, socială şi culturală.
În concepţia multor ecologi, mediul înconjurător natural reprezintă acea parte a ecosferei sau
biosferei a cărei existenţă nu este condiţionată de activităţile omului. Caracteristicile principale
ale acestui mediu înconjurător natural sunt:
➢ înalta sa capacitate de autoreglare;
➢ multiplele sale posibilităţi de autoîntreţinere şi autoreglare.

1.3.1. Factorii de mediu

Mediul înconjurător natural este format din elemente ale litosferei, hidrosferei, atmosferei
şi biosferei. Acestea au în comun două grupuri distincte de factori:
a) factorii din mediul abiotic- reprezentaţi de multitudinea factorilor anorganici necesari
traiului vieţuitoarelor. Aceştia pot fi factori de ordin fizic (temperatura aerului, solului şi
apei, presiunea atmosferică, presiunea apei din lacuri, mări, oceane, viteza curenţilor
marini, viteza vântului, radiaţiile electromagnetice, ionizante, undele sonore şi seismice
etc) şi factori de ordin chimic (compoziţia în gaze a aerului, compuşi organici şi
anorganici dizolvati în apele dulci şi marine, compuşii chimici prezenţi în roci, subsol şi
sol).
b) factori din mediul biotic- reprezentaţi de mulţimea indivizilor diferitelor specii care îşi
exercită influenţa asupra organismelor din propria specie , dar şi asupra organismelor din
alte specii.
 Ca atare, mediul înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali şi a celor
creaţi prin activitatea umană, care în strânsă interacţiune influenţează condiţiile de viaţă ale
omului şi de dezvoltare a societăţii.
Apa, aerul şi solul, elemente constituente ale biosferei, sunt cunoscute şi sub denumirea
de factori de mediu, în fiecare dintre acestea se dezvoltă o faună şi o floră specifice, cărora,
pentru a putea supravieţui, trebuie să li se asigure un mediu ambiant cât mai curat și sănătos.

1.3.1.1. Solul

Solul este definit ca fiind stratul afânat, moale și friabil, care se găsește la suprafața
scoarței terestre și care, împreună cu atmosfera, constituie mediul de viață al plantelor. Jean
Dorst afirmă că: „cea mai preţioasă bogăţie naturală este fără îndoială solul".
El este un corp natural format în timp îndelungat în urma unor procese pedogenetice şi
are alcătuire complexă.
Procesele pedogenetice, de natură fizică, chimică si biologică, sunt strâns legate de natura
rocilor (roca-mamă a solului), de condiţiile climatice, biologice, de vegetaţie.
Factorii pedogenetici sunt: clima (temperatură, precipitaţii); rocile; vegetaţia; apa, care
participă la alterarea materiei organice şi dizolvă materia minerală, formând soluţia solului care
ajută la hrănirea plantelor; relieful contribuie la diferenţierea locală a solurilor. De asemenea,
trebuie luaţi în seamă factorul timp şi factorul antropic.
Solul se numără printre marile bogăţii ale omenirii şi este considerat un adevărat
organism viu; de activitatea microflorei şi microfaunei specifice depinde întreaga comunitate a
lumii vii de pe planeta noastră.
În orice ecosistem, care cuprinde solul, acesta are două funcţii esenţiale: de depozitare şi
furnizor de elemente nutritive şi apă, de recipient şi transformator de reziduuri, deci rolul de
reglare a ecosistemului şi de purificator al mediului înconjurător.

Principalele proprietăţi fizice, chimice şi biologice ale solului sunt: textura; structura;
permeabilitatea pentru aer; permeabilitatea pentru apă; capilaritatea; selectivitatea; pH-ul;
temperatura; fertilitatea; activitatea biologică.

Componentele solului
Solul este un sistem dispers alcătuit din trei faze: faza solidă (componenţi minerali şi
organici), care reprezintă sursa de elemente nutritive; faza lichidă (soluţia solului) care constituie
un mijloc de transport; faza gazoasă (aer + CO2).( figura 1.1. și 1.2.)
A. Faza solidă cuprinde materia organică (humusul), care:
• contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi chimice ale solului;
• măreşte permeabilitatea solului; influenţează regimul termic al solului (datorită
culorii sale închise); contribuie la solubilizarea substanţelor nutritive;
• reprezintă principalul izvor de substanţe minerale.
 B. Faza lichidă din sol - apa încărcată cu săruri ale mineralelor (Ca, Mg, K, Na etc.) ale
acizilor (azotos, azotic, clorhidric etc.), compuşi ai fierului, aluminiului, manganului, apă,
amoniac, bioxid de carbon, acizi organici (humici, aminoacizi, acetic, oxalic) ş.a. - constituie
soluţia solului.
C. Faza gazoasă (aer + CO2) permite aprovizionarea cu oxigen şi parţial cu CO2 a
rădăcinilor, cu azot a unor microorganisme, este mediul de eliminare a CO2 rezultat din
activitatea biologică a solului.

Fig. 1.1. Schema alcătuirii solului Fig. 1.2. Zonele caracteristice ale
solului

1.3.1.2. Apa

Apa constituie o „minune" a planetei noastre; unde este apă este şi viaţă. Apa poate exista
fără viaţă, dar viaţa fără apă este imposibilă. Apa, alături de aer, nu poate lipsi din hrana omului
şi nu poate fi înlocuită cu nimic.
Apa este considerată „sângele Terrei" sau „inima biosferei" pentru că se găseşte
întotdeauna acolo unde există viaţă. Apa este cea mai răspândită substanţă compusă şi reprezintă
trei sferturi din suprafaţa Terrei. Apa este o resursă naturală esenţială, cu rol multiplu în viaţa
economică.
Hidrosfera este învelișul de apă al globului terestru, alcătuit din: oceane, mări, lacuri,
ghețari, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi și ghețuri.
Conform unui raport al Comisiei pentru Dezvoltarea Durabilă al Naţiunilor Unite, numai
0,007% din resursele totale de apă proaspată ale Pământului sunt accesibile pentru necesităţile
umane.
Din punct de vedere calitativ, din totalul hidrosferei, 97% este apă sărată, iar diferenţa se
găseşte în gheţari, lacuri şi fluvii, râuri, ape subterane şi în atmosferă.
Consumul de apă dă gradul de civilizaţie al unei ţări. El variază între 3 litri/om/zi în
zonele aride ale Africii şi 1054 litri/om/zi la New York.
 Problema consumului de apă este foarte importantă: de exemplu dacă fiecare om ar
consuma în medie 200 litri zilnic, în cursul unui an ar trebui ca înălţimea pânzei de apă să scadă
cu 0,64 mm.
Din datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii cantitatea minimă de apă necesară
organismului uman este de 5 litri/ 24 ore, din care aproximativ 1,5-2 litri o reprezintă apa
consumată ca atare. La această cantitate de apă, care acoperă nevoile pur fiziologice ale omului,
se adaugă însă, cantităţi mult mai mari de apă utilizată de om în diferite alte scopuri fie casnice,
fie industriale. Astfel pentru nevoile individuale reprezentate de apa utilizată pentru curăţenia
corporală, omul foloseste zilnic în medie 40 litri de apă, la care se adaugă nevoile gospodăresti
de pregătire a alimentelor, de întreţinere a curăţeniei locuinţei şi a îmbracăminţii, etc.
La aceste utilizări se adaugă acoperirea nevoilor industriale reprezentate de apa folosită
ca materie primă, ca solvent sau ca separator pentru substanţe cu densităţi diferite, la spalarea
unor produse sau purificarea altora, la spălarea şi întreţinerea diverselor aparate şi maşini- unelte,
la răcirea unor medii de lucru etc.
De asemenea apa este folosită pentru alimentarea şi îngrijirea animalelor, a adăposturilor
pentru animale, pentru irigaţii, consumul fiind şi în acest caz, semnificativ.
O statistică a O.N.U. arată că asistăm la o creştere a consumului de apă în lume, creştere
care se produce în progresie geometrică şi care a determinat ca în unele zone ale pământului să
se resimtă acut lipsa de apă.
România este considerată o ţară europeană cu resurse de apă limitate; în regim natural,
pot fi utilizate numai 5 miliarde m3/an.
Apa nu este un element chimic, ci o combinaţie din doi atomi de hidrogen şi unul de
oxigen, H2O, formulă descoperită de chimistul Lavoisier, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Caracteristicile şi proprietăţile apei sunt atât de deosebite, încât nu le are nici un alt corp
de pe Pământ. Apa se prezintă în toate stările de agregare: lichidă, solidă (gheaţă) şi gazoasă
(vapori).

1.3.1.3. Aerul

• dacă concepem aerul ca un înveliş pe toată grosimea lui, sau ca geosferă, îl vom
numi atmosferă.
• dacă ne gândim la compoziţia sa obişnuită, îi vom spune aer, şi în această situaţie
nu mai pare a fi înveliş
• dacă privim atmosfera în vastele ei dimensiuni, îi vom spune ocean aerian.

Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară planeta Pământ. Atmosfera are o grosime
de 1000-3000 km. În viaţa planetei Pământ rolul atmosferei este esenţial, în antichitate,
atmosfera se considera, prin intermediul aerului şi alături de apă, pământ şi foc, drept element
fundamental al Terrei.
 Pe bună dreptate, învelişul aerian (atmosfera) este un component fundamental al materiei
deoarece:
• întreţine viaţa pe Pământ, adică nici o vieţuitoare nu ar putea exista fără aer mai
mult de câteva minute;
• de prezenţa atmosferei depinde păstrarea căldurii la suprafaţa pământului – aerul
reglează temperaturile la suprafaţa solului ca un termostat; dacă nu ar exista învelişul de aer,
Pământul ar fi suspus unor variaţii termice excesive între zi şi noapte;
• are rol de filtru natural perfect - stratul de ozon absoarbe o mare parte din
radiaţiile ultraviolete, iar dioxidul de carbon (CO2) şi vaporii de apă absorb radiaţiile ultraviolete
şi infraroşii;
• reglează lumina solară pe suprafaţa Terrei, făcând posibilă alternarea zilei cu
noaptea; protejează Pământul faţă de ploaia de meteoriţi;
• este veriga principală în realizarea circuitului optim al apei, prin intermediul
atmosferei, apa se mişcă deasupra oceanelor şi mărilor, reglându-se în acest fel repartiţia
umidităţii;
• face posibilă transmiterea sunetelor, a radiocomunicaţiilor, efectuarea zborurilor
aeriene, în lipsa aerului astfel de activităţi nu ar fi posibile;
• face posibilă existenţa fenomenelor meteorologice;
• asigură oxigenul necesar tuturor vieţuitoarelor.

Atmosfera terestră este împărţită în mai multe straturi verticale, care se deosebesc între
ele prin compoziţia chimică şi fizică şi prin natura proceselor, care se desfăşoară în ele.
2. Compoziţia aerului
Aerul este un amestec de gaze care formează straturile inferioare ale atmosferei (tabelul
1.1.). Un om adult consumă într-o oră circa 40 de litri de oxigen.

Tabelul 1.1
Compoziţia aerului uscat la nivelul mării

Masa Presiunea Nr. de molecule Proporţia în

Gazul
molară(μ) parţială (N/m2) dintr-un cm3(cm3) volum(%)
Aer uscat 28,9 1,013·105 2,7·1019
N2 28 7,904·104 2,11·1019 78,088
O2 32 2,119·104 5,6·1018 20,949
Ar 39,9 9,5·102 2,5·1017 0,930
CO2 44 30,66 8,1·1015 0,030
H2 2 10,66 2,7·1015 1,0·10-4
Ne 20,2 1,1996 3,2·1014 1,8·10-3
He 4 0,399 1,1·1014 5,2·10-4
Structura verticală a atmosferei

Structura verticală a atmosferei poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unor parametri

caracteristici, cum sunt: temperatura aerului, compoziţia chimică a aerului.
În raport cu modul în care temperatura aerului variază cu altitudinea, atmosfera este
divizată în mai multe regiuni sau straturi sferice, concentrice, de aer numite sfere. Astfel se
deosebesc, pe verticală, 5 straturi principale separate între ele prin straturi de tranziţie.
Denumirea straturilor şi altitudinea la care se găseşte fiecare dintre ele apar în tabelul 1.2
și figura 1.1.:
Tabelul 1.2
Straturile atmosferei

Altitudinea în care se Denumirea stratului

Denumirea sferei
extinde (km) de tranziţie ce urmează
Troposfera 0-11(17)
Tropopauza
Stratosfera 11-50
Stratopauza
Mezosfera 50-80
Mezopauza
Termosfera 80-800
Termopauza
Exosfera >800

În figura 1.1. este prezentată, schematic, structura pe verticală a atmosferei.

Fig. 1.3.Structura pe verticală a atmosferei

1.4. Ecosfera și formele de agresiune asupra ecosferei

Ecosfera (termen introdus de A. Tansley în 1935) este constituită din totalitatea ecosistemelor
(secţiuni spaţio-temporale ale ecosferei, ce conţin biotopul şi biocenoza asociată acestuia) şi a
interacţiunilor structurale şi funcţionale existente între biosferă, litosferă, hidrosferă şi atmosferă.
Menţinerea şi funcţionalitatea ecosferei sunt asigurate de circuitul permanent al substanţei şi
energiei între diferitele sale paliere.

Ecosfera este rezultatul unei evoluţii îndelungate în timp, un sistem atotcuprinzător, alcătuit din
sisteme subordonate (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), cu structuri specifice şi funcţii
bine determinate, în cadrul echilibrului global. În 1875, geologul Suess distingea în cadrul teoriei
sale referitoare la geosferele concentrice, patru învelişuri ale Pământului: litosfera, hidrosfera,
atmosfera şi biosfera. Biosfera era învelişul cel mai complex, în multiple relaţii de
interdependenţă cu celelalte învelişuri, ajungând până la 7000 m în grosimea litosferei, în
pungile petroliere, până la 25 km în atmosferă și până la 11000 m adâncime, în ocean.

Biologul Vernadski extinde conţinutul biosferei la "domeniul de existenţă al substanţelor vii",

deci factorii biotici şi cei abiotici, aflaţi în corelaţii funcţionale. În ce priveşte organismele,
“fiecare specie este adaptată propriei sale nişe de mediu şi fiecare specie, prin procesele sale de
viaţã, afecteazã proprietăţile fizice şi chimice ale ambianţei imediate” (Barry Commoner –
„Cercul care se închide”).

Biotopul era definit ca fiind totalitatea factorilor abiotici, în dinamica lor: factori geografici,
mecanici, fizici şi chimici. Möbius (1877) desemna prin biocenoză, comunităţile de organisme ce
ocupă un anumit teritoriu şi care sunt adaptate la condiţiile mediului respectiv. Toate
comunităţile de acelaşi tip, a căror existenţã este condiţionată de anumiţi factori de mediu,
constituie un biom (marin, pădure ecuatorialã, câmpii, păduri, deşert).

Ecologia ( gr. oikos-casa, logos-ştiinţă ) este ştiinţa care are ca obiect de studiu ecosfera, adică
sistemul global ce include viaţa şi mediul ambiant (Barry Commoner). Bogdan Stugren spunea în
lucrarea “Bazele ecologiei generale”: "Ecologia este ştiinta relaţiilor reciproce, a interacţiunilor
vieţii şi mediului pe niveluri supraorganismice".

1.4.1. Formele de agresiune asupra mediului

O problemă majoră a omului contemporan este conservarea mediului în care trăieşte, deoarece
evoluţia tehnologică a degradat natura, uneori ireversibil. Prin degradarea mediului se înţelege
alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului,
reducerea biodiversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate, în principal de poluarea apei, solului şi
atmosferei, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi
amenajarea necorespunzătoare a teritoriului (Legea 137/1995- vezi anexa 1).

Poluarea, ca formă de deteriorare a mediului ambient, se referă, din punct de vedere economic, la
costuri impuse altora fără consimţământul lor. Nivelul optim, din punct de vedere economic şi
social al poluării reprezintă nivelul care asigură o maximizare a bunăstării, iar bunăstarea unei
societăţi este dată de consumul de energie al acesteia. Apare o criză datorată folosirii insuficiente
a materiilor prime şi a energiei. Există o dublă acţiune: epuizare a resurselor şi degradare
continuă a mediului ambiant prin extracţia şi utilizarea lor. Arderea combustibililor organici
conduce la reziduuri care ecranează căldura şi , în final duc la efectul de seră.

Pentru a menţine schimbarea de climă în limite rezonabile, emisiile globale de CO2 ar trebui
stabilizate la nivelul actual până în 2030 şi înjumătăţite până la sfârşitul secolului. Se prevede o
creştere a temperaturii între 1,4-5,80C şi o creștere a nivelului mării între 9 şi 88 cm, până la
sfârşitul secolului. Efectele vor fi diferite de la o regiune la alta: într-o regiune precipitaţiile se
vor intensifica, ca şi riscul inundaţiilor, în altă regiune, precipitaţiile vor scădea, iar rezervele de
apă vor fi ameninţate. Ţările în curs de dezvoltare vor fi mai afectate decât ţările industrializate,
deoarece se bazează pe activităţi mai pasibile de a induce schimbări ale climei şi sunt mai puţin
adaptabile. În agricultură consecinţele vor fi majore, ecosistemele ar fi perturbate radical. Există
deja un impact şi asupra sănătăţii umane, ca rezultat al căldurii extreme şi a frigului extrem sau
datorită modificării modelului de distribuţie al maladiilor.

Asupra Terrei acţionează şi aplicarea unor procedee agrotehnice care utilizează diferiţi compuşi
chimici sub formă de îngrăşăminte şi pesticide.

Una din marile surse de poluare o constituie degajarea în atmosferă a substanţelor chimice
distrugătoare a stratului de ozon (clorofluorocarburi) în cantitate de cca 1400 milioane de tone
anual şi a plumbului rezultat din arderea combustibililor auto, care se depune în cantitate de 300
kg anual, pentru fiecare km de autostradă. SO2 rezultat din aceeaşi sursă, în prezenţa oxigenului
şi a vaporilor de apă din atmosferă se transformă în acid sulfuric (ploile acide).

Avem nevoie de apă sigură pentru băut şi înot, locuibilă de către formele de viaţă acvatică, liberă
de condiţii neplăcute şi utilizabilă pentru agricultură şi industrie. Sănătatea şi calitatea vieţii
noastre sunt afectate în multe moduri de calitatea apei. Pe măsură ce populaţia globului se
extinde, problemele de mediu legate de apele dulci cresc rapid în intensitate, de la probleme
locale datorate apelor uzate, la tendinţe regionale, continentale sau globale care ameninţă (alături
de încălzirea globală şi de ploile acide) să erodeze integritatea biotică şi ecologică a zonelor
naturale rămase.

1.4.1.1. Poluarea mediului

Principala acţiune cu caracter vătămător exercitată de om asupra mediului ambiant este poluarea
(lat. Polluoere - a murdări, a profana, a degrada, a pângări). Disciplina ştiinţifică, care studiază
fenomenul extrem de complex al acţiunii poluanţilor asupra ecosistemelor este molismologia.

Cele mai des întâlnite forme de poluare sunt: poluarea apei, poluarea solului, poluarea aerului
(atmosferică). Aceste elemente de bază vieţii omeneşti se pare că sunt şi cele mai afectate de
acţiunile iresponsabile ale fiinţei omeneşti.

Solul, ca şi aerul şi apa este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. De
calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă, atât a celei de suprafaţă cât mai
ales a celei subterane.

Apa este un factor de mediu indispensabil vieţii. Ea îndeplineşte în organism multiple funcţii,
fără apă toate reacţiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apă poluată
are multiple consecinţe negative asupra omului şi sănătăţii sale.

Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezenţa unor componente

străine, numite poluanţi, ca urmare a activităţii omului, şi care provoacă prin natura lor, prin
concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii,
creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esenţiale vieţii.
(Conferinţa Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972)

Din cuprinsul definiţiei se poate constata clar că cea mai mare responsabilitate pentru poluarea
mediului o poartă omul, poluarea fiind consecinţa activităţii mai ales social – economice a
acestuia.

Legea protecţiei mediului (Legea 137 din1995 – Anexa 1) nu dă o definiţie a poluării, dar
înţelege prin poluant orice substanţă solidă, lichidă sau formă gazoasă sau de vapori sau formă de
energie(radiaţie electromagnetic, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii), care introdusă în mediu
modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor
material.

Poluarea- este clasificată în: poluare naturală şi poluare artificială.

Sursele naturale principale ale poluării sunt:

- erupţiile vulcanice,

- furtunile de praf,

- incendiile naturale ale pădurilor,

- gheizerele,

- descompunerea unor substanţe organice.

Erupţiile vulcanice care generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi exercitând influenţe negative
asupra purităţii atmosferice. Cenuşile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi
alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosferă, unde formează nori groşi, care pot pluti până la
mari distanţe de locul de emitere. Timpul de rămânere în atmosferă a acestor suspensii poate
ajunge chiar la 1-2 ani.

Furtunile de praf sunt şi ele un important factor în poluarea aerului. Terenurile afânate din
regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitaţii, pierd partea aeriană a vegetaţiei şi rămân
expuse acţiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durată, ridică de pe sol o parte din
particulele, care sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor particule ca
urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce
la mari distanţe faţă de locul de unde au fost ridicate.

Incendiile naturale sunt o importantă sursă de fum şi cenuşă, care se produc atunci când
umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai
ales în zona tropicală, deşi, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este
de natură să favorizeze izbucnirea incendiului.

Din punct de vedere al felului surselor de poluare, produse de om (artificiale) se disting:

- poluare industrială - 20 – 25%

- poluare casnică - 50 – 60 %

- poluare datorată mijloacelor de transport - 20- 25 %

Poluanţii pot fi de natură diferită:

- fizică(căldură, radiaţii ionizante, zgomote, vibraţii, etc.);

- chimică(pesticide, ţiţei, metale, substanţe organice, etc.);

- biologică(germeni patogeni).

În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii pot fi:

- solizi,

- lichizi,

- gazoşi.

Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scară mondială. Procesele de producţie
industrială şi producţia de energie a industriei, sunt principalele surse ale poluării atmosferice,
dar la acestea putem adăuga orice arderi din care rezultă substanţe poluante.
Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, fie ca e vorba de încălzirea locuințelor sau de
gazele de eșapament eliminate de autovehicule, poluează atmosfera cu numeroase substante
dăunătoare sănătăţii, aceste substanțe provoacă, printre altele, boli respiratorii și alergii, precum
şi ploi acide ce distrug pădurile.

Praful, cenuşa şi fumul au o proporţie destul de mare în totalitatea poluanţilor care există în
atmosferă.

Sursele artificiale generatoare de praf, cenuşă şi fum cuprind, în general, toate activităţile
omeneşti bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazoşi. O importantă sursă
industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de construcţie, care are la bază
prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar, magnezit, ghips etc.)

Monoxidul de carbon (CO) este un gaz foarte periculos, ce are o pondere din ce în ce mai mare
printre poluanţii devastatori.

Aerul pe care îl inspiram este parte din atmosferă, amestecul de gaze ce acoperă globul
pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele dăunătoare
ale Soarelui.

Echilibrul natural al gazelor atmosferice este ameninţat acum de activitatea omului. Aceste
pericole ar fi efectul de seră ,încălzirea globală, poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi
ploile acide.

Stratul de ozon (ozonosfera). Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine
foarte mare, fiind situat în stratosferă, întinzându-se de la 15 la 50 de km altitudine, dar cel mai
concentrat este la altitudinea de 20-25 km.).

Rolul său - filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de Soare și ne
protejează, reţinând razele ultraviolete ale Soarelui.

Acest strat conține 90% din ozonul care se găsește în atmosferă și absoarbe 97%-99% din
radiațiile ultraviolete de frecvență înaltă.

Ozonul face parte dintre gazele care compun atmosfera: el ia naștere din oxigen, prin reacții
fotochimice provocate de radiațiile solare. Practic, este vorba de aer ozonat și nu de ozon pur,
având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziție decât aerul obișnuit (care conține
mai ales azot și oxigen). În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme
de oxigen.

Moleculele obișnuite de oxigen, O2, scindează în atomi de oxigen, O. Aceștia se unesc cu

moleculele de oxigen formând ozonul, O3. În timp, ozonul se descompune din nou în oxigen
normal ( O2) și atomi singulari de oxigen (O).
Datorită creșterii producției industriale care utiliza mulți compuși chimici care au în compoziția
lor clor ( clorofluorocarburile -CFC) aflate în spray-uri, agenții frigorifici și solvenții folosiți în
industria electronic, pericolul subțierii stratului de ozon, al formării găurilor în stratul de ozon a
devenit tot mai evident, astfel încât aceste substanțe au fost interzise prin Protocolul de la
Montreal ( 1987).

O mare gaură în stratul de ozon se dezvoltă deasupra Antarticii, timp de câteva luni, în fiecare
an. Aceasta a fost descoperită în anul 1985 (în alte însemnări se menționează că a apărut după
1980). Conform unui anunț făcut de National Oceanic and Atmospheric Administration, citat de
LiveScience la 26 octombrie 2013, gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a atins
maximul anual, având o suprafață de 18,9 mil.km2, deci o suprafață de două ori mai mare decât
suprafața Europei.

Protocolul de la Kyoto (este un acord internațional privind mediul, care a fost negociat în
decembrie 1997 de către 160 de țări) a selectat şi stabilit un grup de şase gaze cu efect de seră
(GES): dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), protoxidul de azot (N2O), hidrofluorocarburile
(HFCs), perfluorocarburile (PFCs), hexafluorura de sulf (SF6),

Sectoarele mai importante care generează gaze cu efect de seră, conform prevederilor
Protocolului de la Kyoto, sunt:

- sectorul energetic, industria (metalurgică, produse ceramice etc.), transporturi pentru

emisiile de dioxid de carbon,
- agricultura şi sectorul zootehnic, exploatarea şi distribuţia gazului metan (inclusiv
pierderi conducte) pentru emisiile de metan,
- depozite deşeuri menajere, arderea combustibililor fosili şi biomasa, utilizarea
ingrăşămintelor azotoase în agricultură pentru emisiile de protoxid de azot,
- funcţionarea instalaţiilor de condiţionare a aerului, congelare, refrigerare, aerosoli
pentru emisiile de hidrofluorocarburi (HFC), perfluorocarburi (PFC), hexafluora de
sulf (SF6).

Dioxidul de carbon contribuie în cea mai mare măsură la procesul de încălzire globală, urmat
fiind de metan.

Ploaia acidă.

Stratul gros de agenți poluanți eliberați de un oraș mare poate poate crea o ceaţă sufocantă, mai
ales când nu există curenți de aer care să împrăştie poluanţii. Gazele acide care ies din coșurile
fabricilor și din autovehicule se amestecă cu precipitaţiile, rezultând ploi acide care distrug
clădiri şi păduri şi omoară peştii. Unii agenţi poluanţi ajung în stratosfera, distrugând ozonul
natural care protejeaza animalele și plantele împotriva razelor nocive ultraviolete ale Soarelui.
Ploaia acidă distruge plantele și animalele. Ea spală nutrienții de pe sol, frunze care, mai apoi se
îngălbenesc şi mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbeşte rădăcinile copacilor, favorizând
distrugerea lor. Păduri întregi au dispărut din această cauză.

Pericolul este mai mare dacă ploaia acidă ajunge în râuri sau lacuri, pentru că acestea transportă
poluanții la distanţă, omorând şi cele mai mici organisme. Peştii sunt determinaţi de aluminiu să
producă o mucoasă lipicioasă care le înfundă branhiile şi îi “sufocă”, în cele din urmă. Apele
acide distrug și icrele, fiind afectată perpetuarea speciei.

Transporturile reprezintă o altă importantă sursă de poluare. Autovehiculele care funcţionează cu

motor cu combustie sunt un factor poluant care este luat din ce în ce mai mult în seamă. Oraşele
mari sau aglomeraţiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de transporturile cu eliberare
de noxe.

Activităţile „casnice” reprezintă o altă sursă de poluare. Astăzi, în multe ţări în curs de
dezvoltare, aşa cum este şi ţara noastră, lemnul de foc este la fel de vital ca şi alimentele, iar ca
preţ, în unele locuri, are un ritm de creştere mai mare decât alimentele. Cauza creşterii zi de zi a
preţului este restrângerea suprafeţelor de pădure. Multe ţări care au fost cândva exportatoare de
material lemnos, au devenit importatoare, în măsura în care nu s-au preocupat de regenerarea
fondului forestier.

Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-au mentinut timp de milioane de ani este
amenințat acum de activitatea omului. Aceste pericole au fost deja menționate: ploile acide,
subțierea stratului de ozon, poluarea aerului, efectul de seră și încălzirea globală.

Apele reziduale provenind din locuințe, din industrie si agricultură ajung în proporție mare în
apele lacurilor și ale râurilor. Aceste ape poluate conțin substanțe care favorizează dezvoltarea
bacteriilor. Bacteriile consumă cantități imense de oxigen dizolvat în apă și în felul acesta pune
în pericol viața animalelor și a plantelor. Apele reziduale conțin de asemenea produse industriale
toxice, cum sunt plumbul și mercurul.

De asemanea, îngrășămintele, folosite mult în agricultură, ajung în apele râurilor, purtate de apa
ploii. Aceste îngrășăminte conțin nitrați și poluează apele subterane.

Ca atare, protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii numai în zilele noastre,
respectiv atunci când omul a cucerit întreg spaţiu al Terrei, prielnic vieţii.

Poluarea- considerată şi “fiică a mizeriei şi penuriei”- omoară zilnic peste 20000 de persoane în
ţările slab dezvoltate.

Este foarte greu de inventariat numărul tuturor factorilor poluanţi ce acţionează, într-o formă sau
alta, la un anumit moment şi de evaluat rezultatul însumat al acţiunii lor. Nu se cunosc limitele
capacităţii de rezistenţă a ecosistemelor şi a ecosferei. Simpla dorinţă de a corecta cu mijloace
artificiale neajunsuri datorate unor cauze naturale, poate avea efecte complexe şi înlănţuite. De
exemplu, combaterea cu DDT a ţânţarilor din Borneo (în secolul XX) a contaminat şopârlele
Gecko consumatoare de țânțari şi, prin acestea pisicile care prădau șopârlele. În lipsa pisicilor s-
au înmulţit exagerat şoarecii şi şobolanii, cu efecte dezastruoase pentru recolte, dar şi pentru
starea de sănătate a populaţiei din insulă.

În România, cca. 4,5 milioane de locuitori se află sub incidenţa poluării, iar dintre aceştia 1,2-1,5
milioane sunt agresaţi permanent de noxe (Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna, Roşia Montana etc.)

1.4.1.2. Supraexploatarea ecosferei; intervenția omului în echilibrele ecosferei.

Supraexploatarea ecosferei vizează atât solul, păşunile, pădurile, cât şi fauna şi flora, aceasta
poluând toate mediile de viaţă. Primele (solul, păşunile, pădurile) au cunoscut şi cunosc un
drastic proces de diminuare a suprafeţelor, la care se adaugă fenomenul degradării solului,
colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare, producerea viiturilor violente,
toate acestea ca o consecinţă a despăduririlor masive.

De asemenea, reducerea suprafeţelor împădurite influenţează negativ regimul precipitaţiilor şi

condiţiilor climaterice, cu efecte nefaste pentru toate formele de viaţă din zonele în care se
produc asemenea modificări. Defrișarea pădurilor duce la degradarea bazinelor hidrografice, ele
având rol în conservarea resurselor de apă: moderează scurgerile de suprafață, echilibrează
alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltrație. În timp, în urma defrișării pădurilor apar
deșerturile.

În ceea ce priveşte supraexploatarea florei şi faunei aceasta are ca rezultat nemijlocit reducerea
populaţiei speciilor suprasolicitate, uneori până la limita dispariţiei lor, modificarea structurii
genetice, precum şi a corelaţiilor funcţionale existente în ecosistemele care sunt supuse unei
asemenea exploatări. Exemple: bizonii din America de Nord, elefanții din Africa, tigrii din Asia,
castorii din Europa.

După cum arăta în anul 1941 marele savant român Emil Racoviţă, echilibrul biologic este
"dreapta cumpănă a existenţei între toate vietăţile convieţuitoare pe aceeaşi suprafaţă de pământ"
sau, altfel formulat, proporţia normală dintre diferitele specii care împart acelaşi spaţiu.
Rezultatul logic al acestei convieţuiri este o vastă reţea dinamică de interferenţe fenomenologice,
care dau naştere unui întreg strict organizat, dirijat de un sistem sever de autoreglare, de
autocompensare şi de ierarhizare. Pornind de la aceste clarificări conceptuale, putem defini
echilibrul ecologic ca fiind expresia stabilităţii unui ecosistem, realizată printr-o multiplă
homeostazie a interacţiunilor.

Intervenția omului în echilibrele ecosferei se reflectă și prin construirea de baraje și canale,

precum și prin introducerea, intentionată sau nu, a unor specii de plante și animale.

Introducerea intenționată sau nu a unor specii de plante și animale s-a facut către și dinspre
Europa, respectiv Lumea Nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă). Transpuse într-
un mediu favorabil, aceste specii s-au înmulțit exagerat, în lipsa dușmanilor naturali, periclitând
echilibrul ecosistemelor în care au fost introduse.

Exemplu: gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemllineata) adus involuntar în Europa din
estul Munților Stâncoși, unde se hrănea pe un solanaceu (plantă din familia Solanaceae) spontan
și avea dușmani naturali care îi reglau nivelul populational s-a răspândit în țările europene pe
cartoful cultivat, neavând dușmani naturali.

Factorii ce afectează calitatea mediului și echilibrele naturale acționează de cele mai multe ori
conjugat. Efectele acțiunii lor sunt mult amplificate, cu urmări catastrofale precum alterarea
genofondului și ecofondului biocenozelor, care duce la modificarea raporturilor cantitative și
funcționale între populații și a circuitului materiei în ecosisteme.

Consecințe:

a) reducerea productivității biologice;

b) reducerea diversității genetice (înlocuirea biocenozelor complexe cu altele simplificate);

c) afectarea gravă a mecanismelor homeostatice ale ecosistemelor, a capacității de autoreglare a

biosferei și, în consecință, a condițiilor vieții pe Pământ.