CAPITOLUL 3.

DOMENIILE DE ACȚIUNE ALE LEGISLAȚIEI DE

MEDIU

Legislația mediului reprezintă un domeniu foarte vast alcătuit din numeroase acte
normative: hotărâri și ordonanțe de Guvern, ordine emise de diferite autorități, regulamente,
directive UE etc.
Practic, nu există activitate economică sau socială care să nu aibă implicaţii ecologice. De
aceea, politica de mediu numită și politica ecologică este o necesitate pentru promovarea
valorilor umane contemporane. Reglementarea juridică trebuie să pornească de la specificul celor
două forme fundamentale de interacţiune între om şi natură: cea ecologică, condusă de legile
naturale ale dezvoltării şi cea economică, structurată după legile sociale, convergenţa acestora
conducând spre un nou tip de interacţiune a societăţii umane cu natura (interacţiunea ecologo-
economică).
Anii recenţi au arătat o rapidă dezvoltare a legislaţiei, atât la nivel naţional, cât şi la nivel
internaţional, pentru a reglementa , mai ales, substanțele chimice din mediu, în special poluanţii
cunoscuţi ca producând efecte adverse asupra mediului şi sănătăţii umane. Controlul legislativ
eficient al chimicalelor (localizarea surselor de poluare, determinarea gradului de nocivitate şi
persistenţă etc) necesită o metodologie specifică pentru estimarea acţiunii, hazardului şi riscului
asociat cu fiecare substanţă chimică. Dar şi alte acţiuni umane (urbanizarea, circulaţia rutieră,
aeriană, navală, creşterea demografică explozivă etc.) au contribuit la degradarea mediului şi au
necesitat și necesită o abordare juridică specială.
Debutul legislaţiei a constat în restricţii de vânătoare şi pescuit, de recoltare a unor specii
de plante , de deversare sau depozitare a unor deşeuri. S-a trecut de la simpla protecţie a
mediului înconjurător la diversificarea acestuia, în încercarea de a conserva şi gestiona bunurile
aparţinând mediului înconjurător. Dar protecţia componentelor de mediu şi a mediului
înconjurător în ansamblu său, reclamă intervenţia directă a statului prin activitatea de
reglementare juridică, ca şi caracter de autoritate.
Există opinii care consideră că Dreptul mediului înconjurător aparţine dreptului
administrativ, agrar, economic şi chiar dreptului internaţional public, deoarece Conferinţa de la
Stockholm, din 1972 l-a aşezat printre drepturile omului, pe considerentul că, atât elementul
natural, cât şi cel construit de om sunt indispensabile bunăstării acestuia, realizării depline a
dreptului la viaţă.
Literatura juridică română (Salvator Brădeanu, 1973) consideră că această ramură de
drept este mai apropiată de dreptul funciar. Majoritatea sistemelor legale naționale fac deosebirea
între dreptul public și dreptul privat - dreptul civil. Ramurile de drept privat, inclusiv dreptul
civil, se ocupă cu relațiile dintre cetățeni (persoane fizice) și firme (persoane juridice). Dreptul
public analizează relațiile dintre cetățeni și puterea executivă care administrează “domeniul
public”. Dreptul public are trei sectoare: constituțional, administrativ și penal.
 Exemplu: dacă o persoană descarcă ape uzate care distrug recolta vecinului, el îi distruge
astfel proprietatea (drept privat). Persoana păgubită trebuie să dovedească: existența
prejudiciului, legătura de cauzalitate (legătura directă) dintre activitățile vecinului și prejudiciu,
existența răspunderii juridice a vecinului.
În dreptul penal infracțiunile care aduc atingere mediului înconjurător sunt instrumentate
de persoane abilitate (procuror /acuzator public), care susțin astfel și pretențiile persoanei
vătămate. Acuzarea trebuie să dovedească existența faptei și legătura faptă-făptuitor.
Răspunderea penală revine numai participanților la săvârșirea infracțiunii (autori, instigatori,
complici).
În Dreptul administrativ cetățenii și ONG-urile pot face recurs la organul ierarhic
superior unei instituții administrative care a emis o decizie contestată. Aproape toate instituțiile și
organele administrative locale, regionale, naționale sunt instituții publice și se supun procedurilor
și regulilor administrative.
În statul „de drept” există trei „ puteri“: legislativul (parlamentul), executivul (guvernul și
prefecturile ca instituții guvernamentale în teritoriu), magistrații (judecătorii- interpretează și
aplică legea prin sentințe și hotărâri).
Corpul de funcționari publici aplică legea prin implementarea ordinelor și deciziilor,
normativelor și standardelor legale. Există posibilitatea negocierii înainte de a iniția o acțiune în
justiție, dar aceasta necesită timp și bani.
Exemplu: ONG-urile de mediu pot negocia , atât timp cât se bazează pe o încălcare a
legii, comisă de partea adversă. Acțiunile în justiție nu se reduc la 2 variante posibile (a pierde/a
câștiga). În multe cazuri o pretenție este satisfăcută doar parțial. Rezultatul disputei depinde de
interpretarea faptelor și a legii (judecător). Legea nu reprezintă doar un instrument în litigii sau
proceduri judiciare. Chiar dacă un caz , în speță nu poate fi câștigat datorită unor circumstanțe
externe, “efectele secundare” pot fi importante (creșterea conștientizării publice, conștientizarea
Legislativului și Executivului, creșterea conștientizării magistraților).
Dreptul mediului înconjurător reprezintă asamblul complex al normelor juridice care
reglementează relațiile ce se stabilesc între oameni/instituții, cu privire la atitudinea lor față de
componentele naturale și artificiale ale mediului înconjurător și de conservare a acestora, în
procesul dezvoltării economice , sociale și culturale. Se referă la patrimoniu natural , dar şi
cultural, la cel biologic, dar şi construit/artificial, la cel urban, dar şi rural.
Dreptul mediului înconjurător este alcătuit din:
- Dreptul intern al mediului
- Dreptul internațional al mediului.
Pornește de la precizarea noțiunilor: mediul înconjurător, natură, poluant, poluare (Anexa
2) și recunoaște următoarele principii:
- dreptul oamenilor la viață, integritate fizică și psihică,
- dreptul oamenilor la un mediu înconjurător sănătos,
- dreptul oamenilor de a avea acces la informații,
 - dreptul oricărui cetățean de a sesiza orice autoritate asupra activității generatoare de
poluanți,
- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a poluării mediului,
- dreptul persoanelor de a beneficia de facilități legale pentru activitățile ce realizează
protecția mediului.
Normele juridice care fac obiectul Dreptului mediului acționează în următoarele domenii:
- protecția atmosferei,
- protecția apelor și a ecosistemelor acvatice,
- protecția solului, subsolului și a ecosistemelor terestre,
- protectia așezărilor umane, a fondului peisagistic și recreativ aferent,
- protecția împotriva radiațiilor nucleare,
- regimul zonelor naturale protejate și al momumentelor naturii.
Formarea și afirmarea Dreptului internațional al mediului au avut loc la sfârșitul anilor
1960, atunci când criza ecologică mondială, favorizată de acțiunea conjugată a numeroși factori,
a impus cooperarea între state ca mijloc de stopare și atenuare a efectelor sale. Aceasta nu
înseamnă că, înainte de data menționată nu au existat reglementări care să vizeze direct sau
indirect ocrotirea factorilor de mediu, dar mult timp problemele esențiale ale comunităților
umane, inclusiv cele de ordin ecologic au fost tratate, mai mult sau mai puțin la nivel local și
național.
Dezvoltarea științifico-tehnică și amplificarea impactului activităților socio-umane asupra
calității mediului au determinat un proces de internaționalizare a acestor probleme și au favorizat
apariția unor reglementări interstatale pertinente.
Prin natura lor, problemele ecologice odată apărute au impus cooperarea internațională,
datorită caracterului transfrontalier al poluării și al aparițiilor implicațiilor globale. De altfel,
această realitate a impus apariția unei concepții mondialiste vizavi de problemele ecologice.
La nivel social, problemele ecologice au realizat foarte repede un consens al tuturor,
lucru care mai rar se întâlnește în alte privințe/ sectoare, dar situația creată sau pericolele la care
este expus mediul inconjurător, dificultățile vizând protecția mediului au determinat o
recunoaștere unanimă a acestora.
Obiectul Dreptului mediului, ca nouă ramură de drept, îl constituie raporturile specifice
dintre om, societate şi mediul său, raporturi referitoare la protecţia, conservarea şi
dezvoltarea/îmbunătăţirea resurselor naturale şi a celorlalte componente ale mediului.
Raportul juridic de drept al mediului este reglementat prin norme juridice specifice (de
drept al mediului) a cărui realizare în caz de nevoie este asigurată prin forţa de constrângere
(forța coercitivă) a statului.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndrituite
(îndreptățite), sau mai precis în conduita pe care individul sau indivizii trebuie să o aibă faţă de
componentele naturale şi antropice ale mediului.
Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi juridice, publice sau private, statul şi
entităţile administrativ-teritoriale.
 Sfera de cuprindere a dreptului mediului se poate stabili în funcţie de trei criterii cu
caracter convenţional:
• criteriul instituţional, bazat pe structurile politice şi admnistrative cu putere de decizie
în domeniu;
• criteriul material, fundamentat pe definiţia dată mediului
• criteriul finalităţii, fundamentat pe conţinutul şi scopul normelor stabilite.
În funcţie de aceste trei criterii, se conturează şi definiţiile date dreptului mediului.
În baza criteriului instituţional, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice referitoare la problemele care sunt de competenţa unui
minister al mediului sau a altor structuri administrative cu competenţe în domeniul mediului.
În baza criteriului material, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc factorii naturali şi pe cei antropici, care
determină cadrul natural, social şi economic şi care, prin interacţiunea lor, influenţează
echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om, faună şi floră.
În baza criteriului finalităţii, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc menţinerea echilibrului ecologic şi ocrotirea
sănătăţii umane.
Dreptul mediului se caracterizează prin următoarele particularităţi:
• are un caracter orizontal, acoperind diferite ramuri de drept;
• reprezintă un drept de interacţiuni, tinzând să penetreze în toate ramurile de drept pentru
a introduce dimensiunea ecologică.
Cei trei piloni ai obiectului de reglementare a dreptului mediului sunt:
• protecţia mediului,
• conservarea mediului,
• îmbunătăţirea calităţii mediului.

În urma încheierii Tratatului de la Maastricht ( intrat în vigoare în noiembrie 1993), PE are

influență în domeniile în care preocupările pentru mediu sunt în direct legătură cu menținerea și
dezvoltarea pieței unice ( ex. standard privind poluarea de către autovehicule, ambalarea
produselor, eficiența energetică a frigiderelor etc). Majoritatea calificată a Consiliului de Miniștri
și majoritatea “absolută” a Parlamentului European funcționează în regim de codecizie
(Procedura de codecizie a fost introdusă inițial în 1992, iar folosirea sa s-a generalizat în 1999.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, codecizia a fost redenumită procedura legislativă
ordinară, devenind principala procedură decizională folosită pentru adoptarea actelor
legislative ale UE. Aproximativ 85 de domenii de politică intră sub incidența sa. SAU -
procedură legislativă comunitară, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, în scopul creşterii
gradului de participare a Parlamentului European la procesul legislativ comunitar. ) [M.
Nicoară, Legislația mediului, Iași, 2003; https://www.consilium.europa.eu/].
În situațiile în care motivul acțiunii îl reprezintă îmbunătățirea situației de mediu și nu piața
unică, PE este mai puțin important (ex. standarde pentru industriile poluante și conservarea
naturii), deoarece Consiliului de Miniștri îi revine greutatea deciziei. În cadrul procedurii de
cooperare (Procedura de cooperare –Art. 252 din Tratatul CE) a fost introdusă prin Actul Unic
European – AUE- 1986) și conferă Parlamentului European o influență mai mare asupra
procesului legislativ, prin intermediul unei a doua lecturi a propunerilor Comisiei.) PE are
nevoie de susținerea Comisiei UE, pentru a influența punctual de vedere al Consiliului de
Miniștri. În cadrul sistemului UE, Curtea Europeană are rolul de a interpreta Tratatul European,
iar aceasta a decis că protecția mediului are în anumite condiții, prioritate față de piața internă (
ex. în Danemarca- decizia privind interzicerea sticlelor de unică folosință).
În probleme de mediu, organizațiile ecologiste nu pot aborda Curtea de Justiție a UE; doar
Comisia sau Statele Membre pot aborda Curtea, deoarece legislația de mediu comunitară este
adresată către Stat. Persoanele fizice sau juridice se pot adresa Curții de Justiție a UE dacă sunt
direct și personal vizate de o decizie sau reglementare. [M. Nicoară, Legislația mediului, Iași,
2003].