POVESTE DIN TAIGA

Motto: Filosofia vieții constă în singura putere de a ști să împrumuți realității ceea ce îi

lipsește: povestea pe care o ai tu!

A fost odată...ca niciodată, în timpurile păgâne ale Pământului, pe când Üür, zeița

zorilor dimineții se spunea că umbla încă pe pământ sub forma unei hermine albe și oamenii

îi aduceau ofrande în fiecare înserare pentru a o îndupleca să aducă după ea mărețul soare,

pe când Yenigo era stăpânul tuturor zeilor, au fost odată doi sihaștrii a căror nume lumea îl

uitase și le spunea numai Izerghe, bătrânul și Merghen, cea înțeleaptă.

Nimeni nu mai știa cu exactitate vârsta acestora, însă se știa că veniseră de demult

pe acele meleaguri împădurite, de undeva de prin bătrânele stepe ale Asiei, probabil făcând

parte din vreun vechi popor ce populase la un moment dat întinsa Siberie.

Venise prima brumă în poiana pădurii de mesteceni și lângă un mălin bătrân care îşi

etala cu mândrie fructele mici și negre cu gust amărui, mestecenii foşneau galbenul rar al

frunzelor aproape scuturate şi îşi lăsau mângâiată scoarţa albă de câteva raze palide de soare.

Din când în când se mai auzea zumzetul unor albine care profitau de lumina soarelui ca să

pornească colindul prin pâlcurile de mesteceni în căutarea puținelor flori care ar fi putut scăpa

de brumă.

Pământul reavăn, de o nuanţă ca a castanelor coapte, răspândea o aromă de umed,

ca de ploaie și smocurile de iarbă ușor albite de brumă emanau ușoare fuioare de fum alb

datorită razelor firave de soare. Mestecenii, bruma, zumzetul albinelor formau un peisaj atât

de ireal și numai căsuța din bârne groase aducea cu ea o atingere umană acestui tărâm de

basm.

Era construită destul de bine, ținând cont de faptul că cei doi sihaștrii nu mai erau chiar

în putere atunci când o ridicaseră. Bârnele suprapuse ordonat și prinse bine în legături și

întrepătrunderi fără a se fi utilizat cuie și alte părți metalice, arătau încă pe alocuri urme de alb

ale scoarței de mesteacăn și urme de lut, probabil folosit pentru a acoperi unele crăpături.

Câteva dale de piatră formau o mică potecă ce se termina la un gard făcut simplu din nuielușe

împletite, gard pe care îl învăluiseră un soi de iederă și alte plante agățătoare și care forma o
1
curte ce adăpostea câțiva mesteceni, mălinul bătrân, un măr pădureț și niște stupi de albine

în jurul cărora roiau încă neobositele lucrătoare. Poteca continua și spre casă până la o prispă

îngustă acoperită, cu o băncuță de lemn pusă pentru odihnă și o ușă de intrare relativ joasă.

Pe prispă ședea Izerghe trăgând cu lentoare dintr-o pipă lunguiață, privind la aburii brumei

care începea să se evapore și ascultând zumzetul albinelor, în timp ce murmura ca pentru sine

un cântec:

Și zorii aceștia sunt atât de tăcuți

Învăluiți de îmbrățișarea unei ceți timpurii

Și lacurile în zare, pare că ard purpurii

Și zorii aceștia sunt atât de plăcuți

Cu bruma picurând alene pe lăptuci

Și soare zărindu-se printre ai ceții uluci.

Nimic nu părea să alunge aerul de liniște și seninătate cu care bâtrânul își savura agale

pipa, nici chiar sunetele înfundate care se auzeau din interiorul căsuței. Ușa se întredeschise

ușor și un glas molcom se auzi:

- Hei bunicule! Mai ai de gând să pufăi mult la pipa ta sau vii să bem un ceai cald și să mâncăm

din fiertura ce am pregătit-o?

- Vin, vin Înțeleapto, vin Merghen, spuse Izerghe și se ridică de pe băncuța îmbrăcată cu

blănuri de iepure, își scutură pipa, bătând-o ușor de podul palmei și prinzând-o apoi de

sforicica care atârna aproape de pieptul său. Ce fiertură amară ai mai pregătit astăzi? mai

spuse zâmbind, în timp ce pășea înăuntru și închidea ușa după el.

- Nu e deloc amară, e mâncarea ta preferată, cu alune, ciuperci, ceapă sălbatică și bucățele

de carne de iepure.

- Glumesc, știi că îmi place mereu ceea ce pregătești dragă Merghen. Și apoi corpul ăsta

bătrân nu mai are nevoie de cine știe ce delicatese.

Interiorul casei era destul de auster, într-o margine o măsuță joasă de lemn și două

scăunele, pe peretele opus câteva piese de mobilier la fel de simpliste, într-un ungher mai

întunecat stătea un pat acoperit cu blănuri și piei de animale și apoi vatra amenajată în centrul

încăperii, care își elibera fumul într-un mod destul de disciplinat către o deschizătură din
2
acoperiș. Numai o încăpere avea mica lor căsuță din bârne de mesteacăn. Interiorul semăna

cu cel al unei iurte a nomazilor mongoli cu pereți tapetați cu piei și blănuri, cu diverse unelte

atârnate și ierburi medicinale puse la uscat, precum și câteva instrumente care te duceau cu

gândul că sihaștrii noștrii erau sau cel puțin fuseseră la un moment dat niște șamani. Aromele

ierburilor puse la uscat se împleteau cu cea a fierturii și a rășinii de conifere pe care Merghen

o presăra în jăratec de fiecare dată după ce termina de gătit.

În timp ce mâncau în liniște din străchinile lor de lemn, scobite atât de îndemânatic de

bătrân, li se păru că se aude un fornăit ciudat pe lângă una din deschizăturile căsuței pe care

o foloseau ca fereastră.

- Ia vezi Merghen ce vietate ne vizitează astăzi.

- Să aștepte, dacă e iar vreun lup rătăcit îi voi da niște măruntaie de iepure, dacă e

vreun cerb de oblojit cu siguranță va deveni mai insistent.

Fornăitul păru că încetează, însă fu urmat brusc de un nechezat subțire. Amândoi

sihaștrii tresăriră și se ridicară cât putură de repede, împingând oblonul micii ferestre. Cu

uimire priveau la un mânz roșiatic care mișca ușor din coamă, fornăia și scotea câte un

nechezat subțire.

- Cum de-o fi ajuns pe aici? Că nu e nici o așezare prin preajmă și nici nu trec marile

herghelii ale triburilor prin păduri ca aceasta, se minuna bătrânul Izerghe.

- Tu nu vezi ce culoare ciudată are, nici un cal din părțile astea nu arată așa. Cu

siguranță e trimis de zei sau e vreun spirit al pădurii pornit să ne joace o festă.

- Lasă că ies să mă conving că e real. Dă-mi câteva merișoare din cele de lângă vatră.

Bătrânul Izerghe luă merele întinse de Merghen și păși spre ieșire. Se apropie agale

de mânz și acesta nu păru să se teamă de bătrân.

- Hei mânzule, hei ulaan, roșule, îl striga încet bătrânul în timp ce întindea unul din

merișoare.

Mânzul ciuli ușor urechile, se apropie pufăind și prinse ușor cu botul micul măr întins pe palma

bătrânului și începu să îl ronțăie. Izerghe îi puse încet mâna pe frunte, între urechi și porni să

coboare cu palma peste coamă spre greabăn. Simțea cum părul mânzului se ridica ușor sub

3
mângâierea lui și fornăitul creștea în intensitate. Se vedea că mânzului îi plăcea să fie

mângâiat.

- Iată Merghen că ne-am făcut și cu un copil râse bătrânul și calul necheză parcă a aprobare.

- Să-i spunem Ulaan Azarga, Armăsarul Roșu, propuse Merghen.

- Înțelept ai grăit bunico!

Mânzul a rămas să alerge prin curtea celor doi bătrâni, păscând liniștit iarba după ce

trecea bruma, fiind răsfățat cu rădăcini dulci, mere și țesălat mereu cu multă tandrețe de

bătrâna Merghen. Nechezatul și zburdălniciile lui erau ca o bucurie pentru sihaștrii în zilele de

toamnă târzie.

Lunile de toamnă se apropiau de final și într-o bună dimineață când cei doi se treziseră,

Izerghe cu gândul să verifice plasele puse pentru prins pește, iar Merghen plănuind să fiarbă

un sirop gros din niște plante care să fie folosit ca ajutor în zilele mai reci ce urmau să apară,

nu se auzi nechezatul și fornăitul cu care se obișnuiseră de ceva vreme, mânzul parcă intrase

în pământ.

- Ți-am spus eu, nu era lucru curat cu mânzul ăsta, zise Merghen.

- Nu cred, stai să îl chem, îi răspunse Izerghe și ducându-și palmele căuș la gură

începu să strige: Ulaan! Ulaan Azarga!

Nu se auzea decât foșnetul vântului și câte un răzleț croncănit de corbi. Bătrânul insistă

cu chemările și încet, pierdut undeva din desișul pădurii se auzi un nechezat slab.

- L-or fi atacat lupii, se sperie bătrâna.

- Nu e un nechezat de teamă, pare să ne cheme la rândul lui, răspunse bătrânul

sihastru.

- Așa e îi confirmă Merghen, auzind slab, dar repetitiv nechezatul. O fi găsit ceva, ia-ți

toiagul și hai să pornim încotro se aude mânzul nostru.

Izerghe își luă toiagul, Merghen traista ei cu tincturi, pânze și diverse leacuri și porniră

pe cât de repede le permitea vârsta spre locul de unde părea că se aude nechezatul. Trecură

de un pâlc de mesteceni, de o movilă mai înaltă acoperită cu mușchi de un verde închis, de

niște zone cu stânci sfărâmate și de un mic izvor ce forma treptat un pârâiaș din care își mai

aduceau apă. Cei doi sihaștrii se îndepărtară destul de mult de căsuța lor și se afundară prin
4
întunecimea pădurii de conifere, oprindu-se din când în când să mai cheme armăsarul. La un

moment dat îi auziră nechezatul din ce în ce mai aproape și apropiindu-se cu băgare de seamă

îl găsiră aplecat spre o tufă de ienupăr cu bobițe deja înghețate.

- Ce face acolo? întrebă Merghen.

- Nu știu, parcă păzește ceva, stai să mă apropii să văd mai bine. E o vietate care

mișcă, parcă un pui…

- Ce pui? Și de ce să îl păzească armăsarul nostru?

- E…e un pui…de om, un prunc. Să știi că încep să îți dau dreptate Merghen, nu e

lucru curat cu locurile astea, întâi un armăsar roșu, acum un copil. Crezi că zeii și-au propus

să se joace cu noi? Și mai ales acum la bătrânețe?

- Nu vorbi așa cu zeii, știu ei de ce ne dau toate astea. Mai bine du-te și ia copilul, sper

să nu fi degerat de frig.

- Mă duc, mă duc. Ia te uită, zise Izerghe în timp ce se apropia tot mai mult de mânz și

copil, nu arată ca și când ar suferi de frig, ba mai mult are o șuviță de păr albă, de parcă ar fi

copilul Zeiței Zorilor.

- Üür? Dar se spune că zeița nu și-a mai arătat de multă vreme chipul prin lume, doar

sub înfățișarea de hermină a mai fost văzută.

- Cine poate știi? Hai mai bine să îl învelim în ceva și să ne întoarcem cu el la căsuță.

Ne oprim pe drum la pârâu să îi stropim fruntea și pieptul și să îi dăm un nume.

- Da, da…trebuie să îi dăm un nume! Hai și tu roșule, hai mânzule, zise Merghen și

mângâie cu blândețe calul care deja se înălțase binișor.

Mânzul îi urmă pe cei doi bătrâni, în timp ce Izerghe ținea la pieptul său pruncul, iar

bătrâna murmura câteva incantații, probabil de mulțumire sau ajutor pentru zeița Üür. Ajuns la

izvor, Izerghe puse în brațele bătrânei Merghen pruncul, se aplecă spre apa rece, își făcu o

palmă căuș și o umplu cu apă, apoi la cealaltă apropie aratătorul și mijlociul, le apăsă de

pământ, le muie în apă și trase apoi o linie orizontală pe fruntea copilului, apoi încă una pe

verticală peste pieptul dezgolit și la final îl ridică spre cer spunând:

5
 - Fie să aduni toată înțelepciunea pământului, să răzbați mereu la suprafață ca apa

cea rece de izvor și să tinzi mereu spre înălțimi! Numele tău să fie de acum încolo, Khü-Taigyn,

copilule din taiga!

Apoi întorcându-se spre Merghen:

- Uite că șuvița albă era de fapt doar un fuior de brumă, cred de la respirația caldă a

armăsarului, dar tot e ceva ciudat cu acest copil părăsit în taiga.

Merghen strânse copilul în brațe și împreună cu bătrânul, grăbiră pasul spre căldura

căsuței lor. Mânzul se bucura iar și necheza, de parcă își regăsise un vechi prieten. Sihaștrii

intrară în casă și pentru prima dată auziră copilul, dând de căldură acesta începu să plângă

de foame.

- Ce bine că mai avem căprioara aceea care și-a pierdut puiul, spuse bătrâna și ieși

repede cu copilul spre spatele căsuței unde încropiseră un fel de grajd pentru mânz și unde

acum stătea o căprioară pe care o oblojea Merghen.

Mângâie drăgăstos căprioara, apropie gura copilului de ugerul acesteia și așteptă să îl

vadă sugând. Spre bucuria ei, copilul cuprinse mamelonul cu buzele, apăsă cu mânuțele

ugerul și începu să sugă cu poftă.

- Așa, așa dragii mei, îi alintă bătrâna pe căprioară și copil.

Iarna trecu destul de greu, însă ca orice voinic de poveste, micul Khü-Taigyn crescuse

cu lapte de căprioară și deja începuse să meargă prin căsuță. Nu creștea chiar într-o zi ca alții

într-un an, însă deja se ridicase în picioare și râdea de fiecare dată când auzea armăsarul

nechezând afară. Odată apărute primele sfredeluțe de primăvară, micile flori bleu-alburii cu

petale ascuțite, de forma unor vârfuri de săgeată și micul băiețel porni să exploreze și

împrejurimile căsuței.

Cei doi bătrâni nu mai puteau de bucurie, începuseră să îi dea din fiertura lor și micului

Taigyn, să îl îndulcească cu miere și să îi dea să bea apă de izvor. Creștea văzând cu ochii,

dintr-o ființă mică și plăpândă, se făcu un copil plin de viață, plin de poftă de mâncare, fiertura

pe care o făceau cu alune de pădure, ciuperci, ceapă sălbatică și carne de iepure nu le mai

ajungea decât la o masă celor trei și mierea parcă se termina mai repede și apa de izvor

trebuia adusă mai des. Copilul porni să îi ajute și el pe cei doi bătrâni, culegea ierburi, se cățăra
6
după alune sau mere pădurețe, aducea el apa de la izvor, alerga călare pe Ulaan Azarga de

care nu se mai despărțea decât la somn, dispărând cu orele și speriind-o pe Merghen. Alteori

asculta cu atenție poveștile lui Izerghe stând alături de acesta pe mica prispă a căsuței și

urmărind fascinat rotocoalele de fum eliberate de vechea pipă. Nimeni și nimic nu părea să

tulbure liniștea care înconjura căsuța cea mică din taiga, unde își trăiau zilele trei suflete și un

armăsar roșu.

Lunile treceau, anotimpurile treceau și din nou veni pe nesimțite toamna, micul prunc

găsit lângă o tufă de ienupăr devenise aproape un adolescent, înalt, cu ochi verzi asemeni

frunzelor de mesteacăn, cu o frunte largă peste care cobora mereu o suviță de păr care îi

minunase pe sihaștrii prima data când li se păruse albă, dar era și ea de un castaniu închis.

- Tată, de ce sunteți atât de bătrâni tu și cu mama?

- Eh, măi Taigyn, cum să îți spun eu, e poveste lungă. Cândva am fost și eu tânăr și

puternic, iar Merghen o frumoasă fată cu părul negru prins în inelușe verzi de malahit.

- Păi și ce s-a întîmplat?

- Nu prea eram eu chibzuit pe atunci, credeam că mă pot lua de piept cu oricine, mă

credeam cel mai puternic din tribul meu și pentru a o câștiga pe Merghen am declarat că îl voi

învinge în luptă pe Shuurga, șamanul tribului nostru, de care până și conducătorul tribului, tatăl

meu, Üüsver se temea uneori.

- Și ai reușit să îl învingi tată?

- Dragul meu Taigyn, am reușit, însă pentru că nu eram pregătit să devin șaman în

locul lui, a trebuit să-l înfrunt singur, fără ajutor pe Paznicul Lumii Spiritelor, pe puternicul

Aimshgiin, balaurul Aimshgiin, cel care păzește intrarea în lumea spiritelor. Noroc cu glasul

dragei mele Merghen, care nu se oprea să mă cheme pe nume și care m-a făcut să pot scăpa

de vraja balaurului. Nu mai era mult și aș fi fost întemnițat în adâncul Mării Albastre, Tsenkher

Dalai, dacă mi-aș fi uitat numele când urma să fiu întrebat de Aimshgiin cine sunt eu. Mulți din

cei care nu erau pregătiți să devină șamani pățeau acestea și sufletele lor ajungeau să bântuie

la granița dintre această lume și Lumea Spiritelor, fără a mai găsi calea cea bună spre nici una

din ele. Acestora li se spune aldsân, rătăciți. Am reușit să mă întorc, însă Aimshgiin mi-a luat

tinerețea, m-am întors cu părul alb, asemeni bătrânilor din tribul meu. Dar draga mea Merghen
7
m-a îndrăgit și așa și apoi a fost de acord să mă însoțească atunci când tribul m-a alungat

pentru că nu am vrut să cer de la Nogoon Tsav, Crăiasa Verde rădăcina vieții, khün, pentru

conducătorii tribului, pe care Nogoon Tsav o păzea în taiga și o dăruia numai celor vrednici de

prețuirea ei sau celor care făceau numai fapte bune.

- Și nu îți mai poți câștiga înapoi tinerețea? Eu aș merge până la capătul lumii și m-aș

lupta cu toți balaurii să ți-o aduc înapoi.

- Îți mulțumesc Taigyn, însă tinerețea mea și a dragei mele Merghen este tare departe,

tocmai la țărmul Khar Khuvlai, al Mării de Ambră ascunsă de Aimshgiin într-o piatră, khuv, de

culoare arămie ca a mierii pe care o dau albinele noastre.

- Nu îi mai împuia capul cu poveștile tale Izerghe, va ajunge să te creadă pe cuvânt

bătrân pehlivan ce ești.

- Dar e adevărat draga mea, nici tu nu mă mai crezi? Doar știi că Aimshgiin, mi-a dat

părul alb pe care îl am și acum.

- Yenigo, Üür, Aimshgiin, i-am lăsat pe toți în urmă și am sperat că aici în adânc de

taiga vom uita de ei și ei de noi, dar uite că ne-am ales cu Ulaan Azarga și cu acest copil care

își dorește să devină un mare viteaz. Fiule, ascultă la mine, nu degeaba mi se spune acum

cea înțeleaptă, nu te încrede în poveștile bătrânului tău tată, tu trebuie să cauți doar adevărul,

timpurile de acum se vor schimba, noi poate nu vom mai fi să vedem schimbarea, dar cred că

și Yenigo, Üür, Aimshgiin, Nogoon Tsav, toți acești zei vor pieri în fața altora mai puternici sau

poate oamenii vor descoperi calea spre adevăratul stăpân al acestei lumi.

- Hei Merghen, de unde îți vin aceste gânduri?

- Crezi că ești singurul șaman? Crezi că nu am și eu metodele mele de a întreba

spiritele, de a cerceta cerul și păsările lui? Corbii îmi spun că triburile vin și pleacă, zeii celor

slabi sunt învinși și zeii celor puternici le iau locul, din mulți zei devin tot mai puțini, oamenii

încep să vadă că muntele e munte și poate fi trecut, nu e un zeu atotputernic, că fluviul îi lasă

să îl treacă în bărci și nu le mai râde în nas cu valurile sale. Totul se schimbă, pământ, ape,

păduri, animale și chiar și oamenii se schimbă.

- Mamă, dar eu tot vreau să vă aduc tinerețea înapoi.

8
 - Dacă asta ți-e vrerea, poți porni să o cauți sau cel puțin să cauți răspunsul la

întrebarea: Este tinerețea suprema virtute și stă ea ascunsă într-o simplă piatră?

Oare ce a vrut să zică mama Merghen cu întrebarea? Oare ceea ce caut eu se poate

găsi undeva în lumea aceasta? Sau este vreun șaman care să îmi arate calea spre piatra

tinereții, spre khuv? Și care este menirea mea dacă nu cea de a găsi piatra tinereții? Taigyn

mergea cu capul lăsat pe coama murgului său roșu și se întreba toate acestea, gândindu-se

la bătrânii săi părinți pe care îi lăsase în urmă acum multe toamne. Nici el nu le mai știa

numărul. Plecase din taiga, de lângă căsuța din bârne de mesteacăn, de lângă zumzetul de

albine și rotocoalele de fum ale pipei bătrânului său tată, își lăsase mama ușor înlăcrimată,

dar totuși mândră că el își găsise un țel, chiar dacă acest țel pornea de la o simplă poveste

cum o numea ea. Pornise în căutarea tinereții pierdute a bunilor săi părinți ascunsă într-o

piatră, una atât de prețioasă. Dar oare tinerețea lor urma să o găsească într-o piatră sau

altceva se afla la capătul călătoriei, pe malul Khar Khuvlai?

Nu știa dacă părinții săi adoptivi mai trăiau, își amintea de povestea lui, pe care aceștia

i-o spuseresă înainte de marea lui călătorie, de modul în care fusese găsit în taiga lângă tufa

de ienupăr, de calul care îi devenise cel mai bun prieten, de oamenii întâlniți în cale și care îi

povesteau fiecare de zeii lor care ar fi dăruit tinerețe pentru ofrandele adecvate, care îl îmbiau

să rămână în satele lor, dar totuși el nu găsise pe cineva care să fi primit această tinerețe

oricâte ofrande ar fi adus de-a lungul vieții, acestor zei.

După o lungă rătăcire spre nord, aproape de pământurile înghețate locuite de oameni

cu ochi migdalați, mici, dar puternici și care se hrăneau cu carnea și grăsimea focilor pe care

le prindeau, după ce se întâlnise și cu puternicii oameni cu păr galben ca spicul grâului, aflase

din poveștile lor drumul spre Marea de Ambră, poposise pe țărmul acesteia și căutase prin

pietricelele spălate de valuri piatra tinereții, dar fără folos. Se întâlnise cu vrăjitori vestiți, cu

șamani ai acelor locuri, însă nici unul nu auzise de khuv, de balaurul Aimshgiin sau de tinerețea

veșnică.

Totul până într-o zi, când zăbovea pe țărmul mării și căuta cu privirea spre larg, ușor

deznădăjduit. Tocmai plecase privirea când auzi un glas:

- Ceea ce cauți nu se găsește aici!

9
 - Eu caut tinerețea pierdută a părinților mei. Cine ești tu? Și unde pot găsi ceea ce

caut?

- Pornește spre sud, acolo vei găsi răspunsul la ceea ce cauți. Poate tot atunci vei

descoperi și cine sunt. Vei știi când vei ajunge că ai ajuns unde trebuie.

Oricât a strigat, a chemat Taigyn, vocea nu s-a mai auzit. Aproape îi venea să creadă

că doar i se păruse, că poate era doar vântul, însă în gândurile sale pătrunse totuși dorința de

a porni pe calea încă incertă pe care i-o comunicase vocea și după încă o noapte petrecută

pe malul Mării de Ambră, o porni hotătât spre sud.

Drumul pe care o porni, cobora mai departe de taiga, de pădurile de mesteceni și

ajunsese într-un final la izvorul râului adânc, D’nu apr, așa cum era numit de cei care locuiau

pe malurile sale. Erau oameni ciudați, puternici și veseli însă credeau și ei în mult prea mulți

zei. Pe aici i se spusese că trec și drumurile celor care aduceau ambra, acel khuv care

ascundea uneori în el diverse minunății, fire de iarbă, ace de brad sau mici insecte și care se

prea putea să ascundă și tinerețea celor doi sihaștrii care îl crescuseră și avuseseră grijă de

el. Simțea că e pe drumul cel bun din moment ce se găseau și aici acele pietricele.

Văzuse pietricele de culoarea mierii, mai mici sau mai mari, însă parcă începea să

creadă că nici una din ele nu ar fi putut ascunde ceva precum tinerețea. Deja nu mai credea

că tinerețea era virtutea pe care trebuia să o recâștige pentru părinții săi, însă drumul îl purta

tot mai departe, ascuns mai mereu cu chipul în coama roșie a calului său, nu mai era mult și

spera să găsească locul unde va auzi iar vocea, acolo va găsi totul, va primi răspunsurile la

căutările sale. Acestea erau singurele gânduri pe care și le păstra în minte și care nu îi mai

dădeau pace și o oarecare nerăbdare începea să îl stăpânească sau poate era doar dorul de

căsuța din bârne de mesteacăn, de acel zumzet de albine liniștitor și de bătrânii lui părinți.

Poposi într-un târziu, când deja lumina lui Yenigo, ba nu, a soarelui, porni să apună,

poposi într-un sătuc din dreptul unor coline care îi ascundeau vederii cursul fluviului ce îl

urmase până atunci. Se auzea zgomotul apei și glasul ascuțit al unor păsări pe care nu le mai

auzise în această lungă călătorie.

- Bună seara drumețule! Ce gânduri te poartă pe lângă vărsarea apelor D’nu apr-ului? auzi

Taigyn un glas în apropierea lui.

10
- Căutam tinerețea pentru bătrânii mei părinți. Ascunsă într-o piatră fermecată de chihlimbar.

Acum însă nu mai știu ce caut. O voce m-a îndreptat spre aceste meleaguri. Știi cumva dacă

acesta este drumul cel bun?

- Eu unul nu știu, râul acesta către mare se îndreaptă, la câteva cătune mai încolo se vede

Axeinos, așa cum i se zice pe aici acestei mări, pe malul ei vei întâlni și vestiții corăbieri care

i-au dat numele, vei auzi pescărușii și vei simți aerul umed și sărat. Poate acești corăbieri au

auzit și de piatra ta.

Apoi bărbatul care îi pusese aceste întrebări tăcu preț de o clipă. Îi făcu semn tânărului

nostru drumeț să îl urmeze și în timp ce acesta descălecă și i se alătură la pas, își întoarse

chipul spre el și îi spuse:

- Eu unul nu am auzit să existe așa o piatră, însă am auzit că aproape de mare este un sat în

care a poposit un bătrân tare înțelept și de la care oamenii din satul nostru au auzit că vorbea

despre „adevăr”, despre ”viața veșnică” și ceva despre o piatră, dar nu știu exact ce și cum,

nu prea am dat eu importanță acestor vorbe, eu știu doar că trebuie să muncesc pentru ca cei

dragi ai mei să nu sufere de foame sau frig, vorbele și zeii nu sunt lucruri care să mă

încălzească sau să îmi țină de foame, dar dacă vrei, stai la mine în această noapte și mâine

îți arăt drumul spre satul acela. Numele meu este Radogost luntrașul.

Taigyn îi urmă bărbatului până la una din casele din sat, lăsă calul să pască lângă unul

din pereții casei și se aplecă întrând pe ușa de lemn frumos sculptată. Înăuntru, o lumină

plăpândă se răspândea în încăpere și un glas de femeie grăi cu blândețe:

- Ce drumeț rătăcit îmi aduci de această dată Radogost? Mereu ți-e plină casa de oaspeți, de

aici i se și trage numele drumețule, Dragoste de oaspeți i-au dat numele cu toții. Ce te aduce

prin aceste părți?

- Numele meu este Taigyn și caut „piatra tinereții” pentru bătrânii mei părinți.

- Nu am auzit de ea, dar poate vei primi un sfat bun de la înțeleptul Endryu. Cu siguranță și

Radogost ți-a povestit deja despre el, de zile bune toată lumea de la noi din sat vorbește numai

despre el, se spune că a vindecat un bolnav din satul vecin și a redat vederea unui orb. Mâine

dimineață vor câțiva oameni din satul nostru să îl cheme și pe aici, dacă vrei, poți să îi însoțești,

însă acum ia loc, mănâncă și apoi odihnește-te.

11
 Mirosul îmbietor ce răzbătea din strachina pusă în față trezi foamea în Taigyn, așa că

nu mai așteptă o nouă invitație și porni să mănânce din fiertura caldă cu pește. După încă

câteva sfaturi și povețe primite cu dărnicie de la Alisa, soția lui Radogost, Taigyn se retrase

într-o mică încăpere din spatele casei și după ce își chemă armăsarul lângă deschizătura ce

ținea loc de fereastră, se întinse pe rogojina pusă peste patul din lut și în curând adormi.

O ceață ușoară plutea în aer, simțea nisipul intrându-i prin încălțări și un zgomot ușor

ca de valuri se auzea de undeva dinspre ceață. Făcea câțiva pași, dar în afară de zgomotul

care se apropia, nu zărea nimic, doar ceață și nisip. Apoi, brusc, își simți încălțările ude și auzi

o voce blândă, semăna cu cea a bătrânului său tată, însă mai clară, îi trecu prin minte că vocea

era a unei persoane care cu siguranță nu fumase pipă.

- Taigyn, nu căuta aici ceea ce vrei! Piatra ta nu o aduce marea pe țărm, pentru piatra

ta trebuie să te lupți cu trupul, cu sufletul, cu viața și cu lumea. Vino la mine Taigyn și vei afla

calea! Vino la mine și vei găsi adevărul!

Se auzi un nechezat puternic și Taigyn deschise ochii. Era deja dimineață și calul său

roșu îl privea dinspre deschizătura peretelui. Se ridică și porni spre ieșire. Afară Alisa îi

zâmbea:

- Te poți pregăti în tihnă, oamenii din satul nostru vor pleca abia peste vreun ceas spre cătunul

cu pricina, deja s-a dus vorba și în alte sate și în curând vor veni și alții să îl cheme spre satele

lor pe Endryu.

Taigyn mâncă tăcut gustarea rece oferită cu drag de Alisa cu gândul la visul avut. Nu

își putea explica ce anume voia vocea din vis și mai ales de ce îl chema tocmai pe el. Termină

de mâncat, își aruncă cu puțină apă pe față și mâini și luându-și armăsarul de căpăstru, porni

agale pe ulițele satului către locul de unde trebuia să plece însoțit de sătenii care își doreau ca

înțeleptul să nu ocolească din drumul său nici satul lor.

Tot fără vorbă se alipi și el celor douăzeci de suflete care formau solia și de parcă el

era singurul care se lăsase așteptat, micul alai se porni la drum. Praful se ridica în firișoare

subțiri sub pașii lor, râul se auzea parcă din ce în ce mai lin, însă ascuns vederii de lăstărișul

de pe mal și doar ciripitul unor păsări sau oftatul unuia din drumeți mai alunga liniștea

monotonă care îi cuprinsese pe toți. Taigyn se simțea parcă din ce în ce mai obosit de mersul
12
acesta lent și tăcut, chiar și Ulaan fornăia nerăbdător, parcă încercând să îl convingă să îl

încalece și să pornească în galop și tânărul nostru nu se mai îndură, rupse tăcerea întrebând

pe câțiva din însoțitorii săi despre locul cătunului unde urmau să ajungă, încălecă grăbit și

porni încet la trap. Se distanța ușor de grup, apoi de după o colină întoarse capul și nu îi mai

zări și atunci aplecându-și obrazul în coama armăsarului îi șopti:

- Aleargă Ulaan, aleargă dragul meu armăsar!

Calul o porni la galop și rotocoale mici de praf se ridicau în urma lor, o colină, o vale,

încă o colină, o cotitură a râului, toate rămâneau în urmă, apoi fornăitul din ce în ce mai puternic

al armăsarului și iar o colină care lăsa să se întrevadă din vârful ei un sat și o întindere mare

de apă care lucea în bătaia soarelui de prânz.

- Am ajuns, iată satul, oprește-ți alergarea voinicule. Nu mai ești nici tu tânăr mânzul meu,

toate trec atât de repede, ce lung a fost drumul nostru și iată-ne, am găsit marea, am găsit-o.

Nu ne rămâne decât să aflăm piatra și să luăm un sfat bun pentru drumul de întoarcere de la

acel înțelept.

- Pe cine cauți voinicule? se auzi o voce bărbătească, însă cu multă blândețe în glas. Crezi că

se găsesc înțelepți pe malul acestei mări?

- Așa mi s-a spus și dacă nu o fii așa îi voi căuta și dincolo de mare pentru a afla răspunsul la

întrebarea mea.

- Și care îți este căutarea? Ce anume te-a făcut să vii tocmai până la țărm de mare?

- Caut „piatra tinereții”.

- Dar ce este tinerețea? Ce folos are să o cauți iar? Să te lupți iar cu viața, lumea, să nu îți

găsești nicăieri locul într-o lume care se schimbă atât de des.

- O vreau pentru bătrânii mei părinți, vreau să le redau iar puterea de altă data, vigoarea,

bucuria vieții.

- Iar eu îți voi spune să cauți să afli bucuria morții, bucuria că vei trece mai departe de moarte

și vei găsi acolo veșnica tinerețe, bucuria de a deveni una cu dragostea, cu adevărul, cu

dreptatea și cu bunătatea.

- Cine ești tu?

13
- Eu, eu sunt doar o voce care cheamă oamenii întru numele lui Yeshu'a sau așa cum lumea
îl mai numește, Iesous, Cel care este Calea, Adevărul și Viața, Fiul lui Dumnezeu.
- Tu ești cel care mi-ai apărut în vis! De ce mă chemai tocmai pe mine?
- Te chemam așa cum chem pe toți prin satele care trec, chem către Dumnezeu, chem ca toți
să devină prieteni ai lui Dumnezeu.
- Dar eu nu doresc decât să aflu „piatra tinereții”.
- Și ai găsit-o, ai găsit piatra din capul unghiului, piatra pe care să urci spre tinerețea pe care
o cauți, tinerețea inimii, a unei noi nașteri întru Iesous, Cel care este Calea, Adevărul și Viața.
- Dar eu nu îl caut pe acest Iesous, cine este el? Și cum îmi poate dărui el piatra?
- Prin credința în el, prin aruncat deoparte cele ale acestei lumi și urmat întru totul voinței lui
Dumnezeu.
- Dar cine este acest Dumnezeu, al cărui fiu este Iesous și ce vrea de la mine? Nu este cumva
doar un nou zeu?
- El este Creatorul, Atotputernicul Părinte al acestei lumi, a sufletelor care o sălășluiesc și a
viețuitoarelor. E Bun, Milostiv și Iertător, dar mai presus de toate este Drept.
- Dacă este așa cum spui, atunci de ce în lume se întâmplă aceste rele? De ce oamenii mor,
de ce oamenii tânjesc la ceea ce nu au, de ce se luptă unii cu alții? Dacă există acest
Dumnezeu, de ce nu îi oprește să facă toate acestea? Cu siguranță este doar un alt zeu fals,
nu cred că el există.
- Bine, să spunem că nu există! Și aș mai spune că nici apa nu există, pentru că dacă ar exista,
nu ar mai fi atâția oameni care să umble murdari, nespălați.
- Dar apa există, problema este că acești oameni nu își doresc să se spele, să folosească apa.
- Atunci alegerea este a acestor oameni să nu folosească apa. La fel este și cu Dumnezeu, el
există numai atunci când există și oameni care vin la El, care Îl caută, care Îl cheamă. Eu sunt
unul din cei care încearcă să aducă lumea, sunt așa cum mi-a spus Iesous un pescar de
oameni.
- Dar cine ești tu?
- Eu sunt Andrei, Endryu îmi zic cei de prin aceste părți.
- Atunci învață-mă și pe mine despre Iesous și despre acest Dumnezeu care iartă, care oferă
adevărul, dragostea și viața veșnică.
- Urmează-mă și vei afla tot ceea ce știu. S-ar putea să dureze totul, s-ar putea să ai îndoieli,
dar cu siguranță vei deveni alt om dacă vei trece peste toate aceste lupte pe care le vei purta
cu sinele tău.
- Sunt gata să te urmez, însă ar trebui să îmi revăd părinții. A trecut atât de multă vreme de
când am plecat din taigaua mea dragă.
- Părinții tăi nu mai sunt în viață, însă tu îi poți ajuta prin lupta ta, prin cunoașterea lui
Dumnezeu, poți fi pentru ei tinerețea cea pierdută, salvarea.

14
 Taigyn îl urmă pe bătrân, hotărât să reziste oricăror încercări, hotărât să afle cum de
știa bătrânul atât de multe, cum de știa de părinții lui fără ca el să-i fi povestit ceva și cu atât
mai mult să afle că părinții lui nu mai erau în viață.
Drumul lui Taigyn continuă alături de cel al Sfântului Andrei, unul din mulții învățăcei
pe care Sfântul îi apropiase de el. Era deja un bărbat în toată firea și era hotărât să își urmeze
dascălul până la capătul lumii, aștepta cu nerăbdare aproape drumul peste Axeinos, drumul
spre meleaguri noi în care să povestească și altor oameni despre piatra din capul unghiului,
despre adevăr, despre Unicul și Adevăratul Dumnezeu.
- Taigyn, apropie-te, a venit vremea să ne pregătim de plecare, oamenii de aici l-au primit pe
Dumnezeu în sufletul lor asemeni ție. De acum nu îți voi mai spune Taigyn, te vei numi
Theophilos.
- Ce înseamnă noul meu nume?
- Prietenul lui Dumnezeu, acum că l-ai primit în inima ta, îi ești cu adevărat prieten, nu numai
cu numele.
De la un prunc găsit în adâncul pădurii, de la Copilul din Taiga, am ajuns atât de
departe și deși sunt atât de mic în această lume, am devenit prietenul lui Dumnezeu. Îți
mulțumesc bătrână mamă pentru că mi-ai sădit atunci, demult, lângă mica noastră căsuță din
taiga dorința de a căuta adevărul. Acum l-am găsit…l-am găsit! Aș vrea să strig cu toată
puterea mea asta ca să mă auzi acolo unde ești și să îți dau speranța că poate ne vom revedea
cândva în lumina lui să ne bucurăm împreună, au fost ultimele gânduri ale vechiului Tagyn
înainte de a se pleca în fața Sfântului Andrei și a lua binecuvântarea pentru lungul drum care
urma.

15