See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/322249898

Un interesant periplu înspre sine

Article · January 2018

CITATIONS READS

0 227

1 author:

Morariu Iuliu-Marius
Babeş-Bolyai University
149 PUBLICATIONS   49 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Annals of the 'Constantin Brâncuşi' University of Targu Jiu: Letters and Social Sciences Series View project

Theological research View project

All content following this page was uploaded by Morariu Iuliu-Marius on 04 January 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


Un interesant periplu
înspre sine
Iuliu-Marius Morariu
Henri J. M. Nouwen
Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă
Traducere de Monica Broşteanu
Bucureşti, Editura Humanitas, 2017
E
xistă, în viața fiecărui om, un moment ca-
re-l transformă. Îl face să vadă altfel lucruri
pe lângă care trecuse zilnic şi care până
atunci nu-i stârniseră nici cea mai mică emoție.
Să se schimbe interior şi să devină un altul, cel
puțin la un anumit nivel.
În cazul lui Henri J. M. Nouwen, autorul volu-
mului la care ne vom referi aici, punctul de cotitură
l-a constituit tabloul lui Rembrandt, dedicat fiului
risipitor. Îmbrățişarea tandră şi paternă din centrul
acestei opere l-a făcut să-şi schimbe radical concep-
țiile de viață, să se înroleze activ într-o comunitate ce
desfăşoară activități în slujba unor categorii defavo-
rizate de oameni şi să se lanseze într-o amplă inves-
tigație, al cărei rezultat ni-l oferă aici. Când un om
care predase la Harvard face acest lucru, renunțând
la viața comodă de până atunci, cu siguranță că me-
rită cel puțin analizate motivele care l-au determinat
să purceadă la un astfel de drum.
Olandez de origine, Nouwen şi-a petrecut însă
cea mai mare parte a vieții în Statele Unite ale
Americii şi în Canada, activând, înspre zenitul
vieții într-o comunitate ce îngrijea persoane cu
handicap mintal sever, în apropiere de Toronto.
Preot, conferențiar îndrăgit în spațiul american
şi nu numai şi profesor universitar, a scris, până
la momentul stingerii din viață, petrecut în anul
1996, 39 de cărți, traduse în mai multe limbi şi
vândute în milioane de exemplare, desfăşurând
concomitent o frumoasă carieră academică în ca-
drul universităților Notre Dame, Yale şi Harvard
din SUA. Între volumele lui cele mai cunoscute
(cu precădere în spațiul teologic, dar nu exclusiv),
se numără şi: The Wounded Healer: Ministry in
Contemporary Society (1972), A Cry for Mercy:
Prayers from Genese (1981), Life of the Beloved:
Spiritual Living in a Secular World (1992), The
Return of the Prodigal Son: A Mediation on
Fathers, Brothers and Sons (1992, tradusă şi în
limba română, în 1999) şi Bread for the Journey: A
Daybook of Wishdom and Faith (1997, tradusă şi
în limba română în 2014).
Cea dedicată fiului risipitor sparge însă clişeele
(dacă pot fi numite aşa) stilistice sau de abordare,
cu care şi-a obişnuit cititorii. Poate tocmai de ace-
ea, e greu de încadrat într-o categorie deja îndăti-
nată a genurilor şi de metronomizat pe baza unor
practici deja împământenite. Conține elemente ce
țin de critica de artă, fără a fi însă, în adevăratul
sens al cuvântului, o operă a acestui areal, cuprin-
de referiri ample la teologie, însă nu e o predică
sau un tratat exegetic ce elucidează aspecte teo-
logico-filologice cu privire la pericopa evanghe-
lică abordată în titlu. În plus, este dotată cu o pu-
ternică infuzie de autobiografic, fără a fi însă în
mod absolut o autobiografie spirituală sau un text
memorialistic. E mai degrabă un text eseistic cu
puternice accente subiective, în cadrul căruia au-
torul se descoperă pe sine prin intermediul ope-
rei Rembrandt-iene. Profită de ocazie pentru a se
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
View publication stats
carte străină
lansa fie în constatări, fie în speculații teologice.
La baza călătoriei lui înspre sine stă tabloul
pomenit, al cărui leitmotiv îl reprezintă pericopa
scripturistică din cel de-al cincisprezecelea capi-
tol al relatării lui Luca (versetele 11-32). De aceea,
în debutul fiecărei subunități tematice, se găseşte
un paragraf din aceasta.
Ampla parte de început, intitulată sugestiv
Întâlnire cu un tablou (pp. 9-30), prezintă con-
textul care a dus la scrierea cărții, dar şi călătoria
înspre descoperirea sinestezică a operei artisti-
ce care-l determină pe scriitor la reconsiderarea
propriei biografii, pe principii diferite de cele care
o normaseră până atunci. Momentul de-a drep-
tul proustian, care declanşează înlănțuirea unei
adevărate avalanşe de sentimente, are loc în anul
1983, într-o vizită la centrul unde Nouwen va
ajunge apoi să activeze ca voluntar:
,,Într-o zi m-am dus s-o vizitez pe prietena mea
Simone Landrien la micul centru de documenta-
re al comunității. Pe când stăteam de vorbă, privi-
rea mi-a căzut pe un poster mare prins în piuneze
pe uşa ei. Înfățişa un bărbat cu o mantie largă,
roşie, atingând cu duioşie umerii unui băiat în
haine ponosite, care stătea în genunchi în fața lui.
Nu-mi puteam lua ochii de la scenă. M-am sim-
țit atras de intimitatea dintre cele două personaje,
de roşul cald al mantiei bărbatului, de galbenul
auriu al tunicii băiatului şi de lumina tainică ce-i
învăluia pe amândoi. Însă mai ales mâinile – mâi-
nile bătrânului – atingând umerii băiatului, m-au
impresionat cum nu mă mai impresionase nimic
până atunci” (p. 10).
Excursia la Moscova, în căutarea originalului,
întâlnirea cu acesta, inspectarea atentă a lui, du-
blate de metamorfoza interioară, îl determină pe
scriitor să se identifice, pe rând cu fiecare dintre
personajele importante ale picturii şi să privească,
secvențial, lumea prin ochii lor. Dacă lucrarea ar
fi fost una literară, cu certitudine am fi putut vorbi
despre un bildungsroman. Aşa, e un text cu am-
ple inserții memorialistice, al cărui accent cade pe
introspecția declanşată de modificarea percepției
asupra unor aspecte ale tabloului.
La nivelul vieții mistice interioare, ea produce
uneori scurtcircuitări, stări de revoltă și generea-
ză întrebări. Alteori, duce la trezirea din letargie şi
depăşirea unor stări de autosuficiență:
,,Toate acestea mi-au părut foarte reale când un
prieten care trecuse de curând la creştinism m-a
criticat că nu mă rog îndeajuns. Critica lui m-a
înfuriat. Mi-am zis în sinea mea: «Cum îşi permi-
te să mă învețe el pe mine despre rugăciune! Ani
de zile a dus o viață lipsită de griji şi disciplină, în
vreme ce eu am trăit cu scrupulozitate, încă din
copilărie, viața de credință. Abia s-a convertit şi
începe să îmi spună mie cum să mă port!» Acest
resentiment lăuntric îmi dezvăluie cât sunt de
pierdut şi eu. Deşi am rămas acasă şi n-am rătăcit
aiurea, încă n-am ajuns să duc o viață liberă ca a
tatălui meu. Furia şi invidia mi-au arătat cât de
înrobit sunt” (p. 93).
Chiar dacă nu recunoaşte în mod explicit că a
ajuns la identificarea finală cu prototipul tatălui,
idealul evoluției, sugerat chiar de pictor, care-l
fascinează pe autor de-a lungul întregului volum,
şi ale cărui gesturi, tuşe şi aspecte paraverbale de
comunicare le analizează aici, Henri Nouwen ține
totuşi să arate că, în decursul vieții sale, s-a regăsit
atât în ipostaza fiului celui mare, cât şi în cea a
mezinului. În plus, accentuează faptul că dezide-
ratul îl reprezintă tatăl, oferind o frumoasă anali-
ză a imaginii lui şi semnificațiilor ei multiple, din
care spicuim câteva idei:
,,Rembrandt îl înfățişează pe tată ca pe omul
care a iertat purtările copiilor săi. Va fi sim-
țit cândva părăsirea şi furia, dar acestea au fost
transfigurate de suferință şi lacrimi. Părăsirea lui
s-a preschimbat în nesfârşită solitudine, iar furia
în nemărginită recunoştință. Aşa trebuie să ajung
şi eu. Văd acest lucru la fel de clar cum văd imen-
sa frumusețe a lepădării de sine şi a compasiunii
tatălui. Sunt în stare să-i las pe cei doi fii, pe cel
mic şi pe cel mare, să se maturizeze în mine, pre-
schimbându-se în tatăl milostiv?” (p. 188).
Fără a aluneca pe panta unui pietism exagerat,
aşa cum era parcă de aşteptat de la un cleric cato-
lic ca el, scriitorul reuşeşte să realizeze un amplu
eseu, de utilitate multiplă. Pe de-o parte, oferă
bogate informații valoroase pentru analiza tablo-
ului rembrandt-ian din perspectivă artistică. Nu
neglijează însă nici dimensiunea teologică a peri-
copei ce a stat la baza realizării capodoperei pic-
tografice, cu valențele ei literare. Cu toate acestea,
nu s-ar putea spune că scrie un tratat de teologie,
deşi aspectele punctate de el sunt fundamentale,
iar dimensiunea teologică e una consistentă.
Cea mai interesantă parte este însă cea care, in-
serând în mod voalat aspecte de teologie, le pre-
zintă pe cele trei personaje ale tabloului ca fațete
sau avataruri ale unei personalități. Spre deosebi-
re de paradigma clasică a personalității multiple,
la el însă, maturizarea ipostazelor filiale în cea
paternă se produce ca formă de metamorfoză, de
evoluție, şi nu ca psihopatologie. Asta explică to-
nul optimist şi dimensiunea practică a prezentării
sale.
Desigur, alături de cele prezentate, cititorul va
regăsi multe alte aspecte de primordială utilitate
în paginile întoarcerii acasă pe care o relatează în-
tr-un mod atât de frumos autorul. Rămâne doar
ca ele să fie descoperite...
n
9