Atr 2019-2020 - Tematica Examen (Breviar) PDF

HORIA MOLDOVAN
ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ ÎN ROMÂNIA

(SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA)
CURS AN III, SEMESTRUL I
TEMATICĂ GENERALĂ
2019-2020
AN UNIVERSITAR 2019-2020 – AN III / SEMESTRUL I – FACULTATEA DE ARHITECTURĂ
H. MOLDOVAN - ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ ÎN ROMÂNIA (SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA): TEMATICĂ GENERALĂ
CUPRINS
I. SPAŢIUL INTRACARPATIC
1.1. Geneza şi dezvoltarea aşezărilor urbane din Transilvania medievală ................................................ 2

Ierarhia aşezărilor ...................................................................................................................................... 2
Terminologia ............................................................................................................................................. 3
Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane ............................................................................................. 3
Populaţia şi organizarea administrativă urbană (centrele urbane săseşti aflate pe teritorii regale). .......... 4
Trăsături morfologice caracteristice .......................................................................................................... 4
1.2. Arhitectura medievală de apărare ......................................................................................................... 5
Fortificații regale / voievodale................................................................................................................... 5
Fortificații nobiliare. .................................................................................................................................. 5
Fortificații clericale ................................................................................................................................... 6
Fortificații colective (ale comunităţilor) .................................................................................................... 6
1.3. Arhitectura medievală religioasă ........................................................................................................... 8
1.4. Manifestări ale renaşterii în Transilvania (sec. XV-XVII) ................................................................ 11
Bibliografie generală ..................................................................................................................................... 13
II. SPAŢIUL EXTRACARPATIC
2.1. Formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova ............................................................. 15

2.2. Aşezările urbane medievale în spaţiul românesc extracarpatic – origini şi evoluţie ....................... 17
Geneza fenomenului urban medieval românesc ...................................................................................... 17
Etapa prestatală (anterioară jumătăţii secolului al XIV-lea) .................................................................... 18
Etapa formării şi consolidării statelor medievale extracarpatice (de la jumătatea secolului al XIV-lea şi
până la finele secolului al XVI-lea) ......................................................................................................... 18
Etapa maturizării oraşului medieval extracarpatic (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) ....................... 18
Determinanţi ............................................................................................................................................ 18
Organizarea juridică şi administrativă ..................................................................................................... 20
Trăsături morfologice caracteristice ........................................................................................................ 21
2.3. Arhitectura ansamblurilor mănăstireşti extracarpatice .................................................................... 22
Începuturile monahismului medieval în spaţiul extracarpatic ................................................................. 22
Organizarea ansamblurilor mănăstirești .................................................................................................. 23
Funcţia defensivă ..................................................................................................................................... 23
Funcţiunea religioasă ............................................................................................................................... 23
Funcţii anexe ............................................................................................................................................ 24
Funcţia rezidenţială ................................................................................................................................. 24
Spitalul mănăstiresc: bolniţa ................................................................................................................... 25
Închisoarea din mănăstire ........................................................................................................................ 26
2.4. Arhitectura religioasă în Ţara Românească (sec. XIV – XVII) ......................................................... 27
2.5. Arhitectura religioasă moldovenească (sec. XIV – XVII) .................................................................. 28
2.6. Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale din Ţara Românească......................................................... 30
Arhitectura rezidenţială valahă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea ............................................ 30
Arhitectura curţilor brâncoveneşti. .......................................................................................................... 31
2.7. Arhitectura veacului fanariot ............................................................................................................... 33
Arhitectura religioasă .............................................................................................................................. 33
Arhitectura cu specific comercial: hanul valah şi ratoşul moldovenesc .................................................. 34
Arhitectura cu funcţie defensivă .............................................................................................................. 35
Bibliografie generală ..................................................................................................................................... 37
1
I. SPAŢIUL INTRACARPATIC
1.1. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ
Unităţile administrative care s-au format în Transilvania între secolele XI – XIV au rămas în bună parte
stabile până în secolul al XIX-lea. Nici una dintre aceste unităţi administrative nu respectă limitele
subunităţilor geografice, iar forma lor pare arbitrară precum sunt şi denumirile lor: Ţara Ungurilor (aşa-
numitul Pământ nobiliar format din opt comitate), Ţara Saşilor (aşa-numitul Pământ crăiesc format din opt
scaune) şi Ţara Secuilor (formată din şapte scaune).
Maghiarii s-au aşezat în Pannonia în secolul al IX-lea, forţând expansiunea spre vest. După eşecul de la
Lechfeld (955) maghiarii s-au sedentarizat, organizarea statului lor preluând modelul occidental. Înaintarea
maghiarilor în spaţiul intracarpatic („ţara de dincolo de pădure”) a urmat mai multe etape cuprinse în interva-
lul dintre secolele al X-lea și al XII-lea, fiind condiţionată în mare măsură de situaţia politică internă a Unga-
riei, de rezistenţa formaţiunilor prestatale existente aici, de relaţiile acestora cu Imperiul Bizantin şi cu primul
ţarat româno-bulgar. După includerea în regat, Transilvania a fost organizată ca voievodat, păstrând o oare-
care autonomie. Dată fiind populaţia scăzută a Transilvaniei şi, în consecinţă, dificultăţile de apărare şi ex-
ploatare economică a teritoriului, de timpuriu regalitatea maghiară a încurajat colonizarea unor zone însem-
nate, stăpânite de aceasta (fundus regius sau pământul crăiesc), cu populaţie provenită din vestul Europei,
încurajată prin intermediul privilegiilor. În acelaşi proces de luare în posesie şi control al noilor teritorii se
înscriu şi colonizarea secuilor (în zona de curbură a Carpaţilor), a Teutonilor (în Ţara Bârsei), precum şi
stabilirea unor relaţii de subordonare cu populaţia autohtonă (vlahă) din zonele țărilor Haţegului, Făgăraşului
sau Maramureşului. Sosirea coloniştilor saşi în Transilvania a reprezentat unul dintre cei mai importanţi fac-
tori care a impulsionat dezvoltarea reţelei de aşezări. Primele valuri de „oaspeţi” (hospites) – proveniţi din
zona de vest a spaţiului german, din Ţările de Jos sau din Flandra – au sosit în Transilvania la jumătatea se-
colului al XII-lea, în timpul domniei lui Géza II (1141-1462). Pentru aceştia s-a împământenit numele de
saxones (saşi), nume care nu a reprezentat neapărat un indiciu pentru spaţiul geografic din care aceştia provin
(respectiv Saxonia), ci mai degrabă o trimitere la un anume statut social. Cele mai timpurii colonizări au fost
cele din zona Sibiului, a Orăştiei şi a oraşului episcopal Alba Iulia, urmate pe parcursul secolului al XIII-lea
de Ţara Bârsei (unde au fost aşezaţi cavalerii teutoni (1221-1225), ulterior expulzaţi pe motive de nesupune-
re), nord-estul Transilvaniei şi zona Târnavelor. Coloniştii s-au bucurat de o relativă autonomie administrati-
vă şi ecleziastică, bazată pe modelul dreptului german, aplicat în mod similar şi în alte zone de imigraţie din
spaţiul central şi est-european (Silezia, Polonia Mică etc.). Drepturile şi obligaţiile coloniştilor saşi au fost
consfinţite prin „Diploma andreană” emisă de cancelaria regelui maghiar Andrei II (1205-1235) în 1224,
acestora adăugându-li-se ulterior numeroase privilegii conferite de regalitate (în special regii dinastiei de
Anjou), cu repercusiuni directe şi însemnate în dezvoltarea urbană.
 Ierarhia aşezărilor transilvănene şi, implicit, diferenţierile terminologice s-au construit în perioada me-
dievală timpurie în special în virtutea funcţiilor pe care le-au îndeplinit (economică – dreptul de organiza-
re a târgurilor periodice, dreptul de depozit şi vămuire, juridică – sediu de scaun de judecată pentru popu-
lația locală şi cea din aşezările apropiate subordonate, religioasă – sediu episcopal sau de prepozitură, sau
militară – dreptul de fortificare generală a aşezării) în baza privilegiilor de care au beneficiat din partea
regalităţii. Nu întotdeauna aceste funcţii au fost capabile să întreţină urbanizarea localităţilor în cauză
(cum a fost funcţia predominantă meşteşugărească), motiv pentru care multe dintre acestea şi-au oprit
evoluţia rămânând sate sau, uneori, chiar dispărând. Dată fiind structura administrativă complexă a Tran-
silvaniei în perioada evului mediu, aşezările urbane pot fi diferenţiate în centre comitatense (puncte admi-
nistrative ale comitatelor), în centre fondate pe teritoriile regale (fundus regius, beneficiind de o serie de
2
libertăţi şi îndatoriri faţă de puterea centrală) şi, în fine, centrele scăunale secuieşti. Aşezările care au atins
cel mai înalt grad de dezvoltare au fost acelea în care populaţia predominantă a fost reprezentată de colo-
niştii saşi (denumiţi hospites Theutonici sau Saxones).
 Terminologia utilizată pentru desemnarea diverselor tipuri de aşezări este una inconsecventă, în special
în perioada timpurie, diferenţele terminologice începând să fie aplicate cu o mai mare rigoare abia din se-
colul al XIII-lea, variaţii continuând însă să apară până spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Termenii îm-
pământeniţi pentru desemnarea aşezărilor cu statut de oraş în perioada care a urmat cuceririi maghiare în
Transilvania erau aceia de civitates (sau civitas) şi urbs, în timp ce locuitorii acestora erau desemnaţi tot
cu un cuvânt de proveniență latină – cives. Dacă latinescul civitas a generat termenii contemporani din
italiană (cittá), franceză (cité), engleză (city) etc., termenul românesc de oraş derivă din maghiară în care
cuvântul vár desemna cetatea, în timp ce város desemna aşezările urbane. Astfel au fost denumite de tim-
puriu oraşele cu importante funcţii religioase (sediile episcopale) – mai întâi Dăbâca şi Biharea şi, mai
târziu, Alba Iulia (atestată documentar ca civitas din 1241), Cenadul (atestat documentar cu statutul de
civitas din 1343) şi Oradea. Cu acelaşi termen de civitas apăreau citate în documente şi acele localităţi
importante din punct de vedere economic: centre de exploatare a sării (atestarea Turdei ca civitas datează
din 1297), centre de exploatare a metalelor preţioase (atestarea Rodnei ca civitas datează din 1292) etc.
Termenii de forum sau oppidum au fost utilizaţi pentru desemnarea acelor localităţi (foarte diverse din
punct de tipologic) cu funcţie principală comercială, aşadar aşezările (aflate sub control regal sau nobiliar
laic sau ecleziastic) restrânse ca întindere şi populaţie care aveau drept de a găzdui târguri periodice (de
unde şi denumirea uzuală în limba română de târg). În ciuda acestei titulaturi, multe dintre acestea nu
atinseseră un grad avansat de dezvoltare urbană, fiind mai degrabă încadrabile în categoria aşezărilor ru-
rale. Existenţa funcţiei economice nu a reprezentat o condiţie suficientă pentru declanşarea şi susţinerea
unui proces de urbanizare propriu-zisă, multe dintre aceste aşezări rămânând în sfera ruralului. Dintre
acestea cele care au ajuns să se dezvolte considerabil au fost Bistriţa şi Rodna, în cazul acesteia din urmă
funcţia comercială fiind dublată şi de cea extractivă (exploatările de metale preţioase).
 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane. În câteva situaţii o contribuţie importantă în dezvoltarea

medievală a aşezărilor urbane a avut-o moştenirea antică – pe de o parte aşezări antice care au reprezentat
nuclee de urbanizare – Alba Iulia, posibil Cluj şi Turda şi, pe de alta, căile de comunicaţie (drumurile
comerciale de importanţă regională, care legau Transilvania de regiunile de spaţiu extracarpatic sau de
nordul şi centrul Europei), unele dintre acestea din urmă utilizate până târziu în secolul al XIX-lea. Un alt
factor a fost reprezentat de preexistenţa unor centre fortificate de supraveghere a teritoriului, ulterior dez-
voltate prin adăugarea de noi funcţii: cazul Sighişoarei care a evoluat de la acel Castrum Sex (aşadar cel
mai probabil o cetate regală) atestat în anul 1320. Dezvoltarea urbană a fost favorizată şi de vecinătatea
unor centre de exploatare a resurselor naturale, Rodna şi mai apoi Bistriţa reprezentând două astfel de
exemple. Dezvoltarea urbană a fost favorizată de asemenea de schimburile comerciale, evoluţia aşezărilor
depinzând de poziţia pe care acestea o ocupau în rețeaua de consum: oraşele de reşedinţă regală, oraşele
amplasate în apropierea frontierelor (aşadar în drumul comercianţilor străini, dar şi în apropierea unor pie-
ţe prielnice de desfacere a mărfurilor) sau, după cum aminteam mai sus, acele oraşe care se învecinau cu
zonele de exploatare a metalelor preţioase. Constituirea statelor medievale din spaţiul românesc extracar-
patic (Ţara Românească şi Moldova) a creat pentru oraşele transilvănene aflate în preajma graniţelor (Si-
biu, Braşov şi Bistriţa) necesarul spaţiu economic complementar, care şi-a pus amprenta asupra ascensi-
unii rapide a acestora în ultima parte a secolului al XIV-lea, precum şi în secolul al XV-lea.
3
 Populaţia şi organizarea administrativă urbană (centrele urbane săseşti aflate pe teritorii regale).
Comitatele existente în partea de sud a Transilvaniei au stat la baza formării „Scaunelor” (scaune de jude-
cată) de mai târziu. În fruntea fiecărui scaun se afla un jude regal (iudex regius) numit de rege din rândul
greavilor (din germanul gräf) – cei care au ocupat poziţii de conducere în cadrul ierarhiei sociale a colo-
niştilor saşi, atât în zona rurală, cât şi în cea urbană. Pe lângă acesta exista şi un jude scăunal (care făcea
parte de asemenea din rândul greavilor), ales de către membrii cu drepturi depline ai comunităţii (cives
sau Bürger) şi controlat de aceştia. Judele oraşului (iudex civitatis) conducea sfatul – cunoscut sub denu-
mirea de magistrat, compus din 12 membri (iurati), aleşi pentru un mandat anual de comunitatea de cetă-
ţeni (communitas civium) – devenit exponent al comunităţii urbane libere. Magistratul îşi asuma un rol
executiv, revenindu-i sarcinile fiscale, administrative şi juridice ale oraşului, precum şi reprezentarea în
relaţiile de orice fel cu exteriorul. De la jumătatea secolului al XV-lea, forurile de conducere urbană se
lărgeau prin apariţia consiliului celor 100 – centum viri (organism atesta pentru prima dată la Cluj, ulteri-
or documentat şi la Sibiu, Braşov etc.). Nucleele constitutive ale aşezărilor săseşti au fost vecinătăţile
(Nachbarschaft) care cuprindeau locuitorii proprietari (cetăţenii) şi chiriaşii acestora, organizaţi pe străzi
şi conduşi de vilici. Originile acestor forme de organizare socială – cu roluri multiple în domeniul religi-
os, economic, administrativ, public, defensiv, dar şi edilitar – sunt plasabile în perioada medievală timpu-
rie, modelul fiind probabil importat de colonişti din zonele de provenienţă. Membrii vecinătăţilor aveau o
serie de îndatoriri (consemnate de statute) de pe urma cărora decurgeau beneficii comune. Un rol de pri-
mă importanţă în evoluţia economiei urbane, dar şi în apărare şi administrare a fost jucat de bresle – cor-
poraţii de meşteşugari, conduşi de un staroste, secondat de un sfat.
 Trăsături morfologice caracteristice. Forma şi imaginea oraşului medieval transilvănean se înrudesc cu

cele ale oraşului central european. Dezvoltat spontan în jurul pieţei civice (căreia, în unele cazuri i se ada-
ugă piața comercială, destinată găzduirii târgurilor periodice, şi spaţiul liber din jurul bisericii parohiale)
oraşul medieval transilvănean ajungea să îşi definească structura (tramă, parcelar, fond construit etc.) oda-
tă cu finalizarea construirii centurilor de fortificaţii (compuse din curtine prevăzute cu drumuri de strajă,
metereze şi guri de aruncare, turnuri şi porţi întărite). Ţesutul urban se caracterizează printr-o utilizare in-
tensivă a terenului din interiorul limitelor întărite, având o tramă stradală condiţionată adesea de traseul
fortificaţiilor, cu parcelele dezvoltate în adâncime şi fondul construit grupat în partea anterioară a acesto-
ra, generând fronturi închise. Spaţiile libere, plantate, apar minimal, în majoritatea exemplelor, cele care
se păstrează până astăzi fiind rezultatul intervenţiilor de deschidere a centrelor medievale spre periferii în
perioada de sfârșit a secolului al XIX-lea. Siluetele urbane, apropiate de cele ale oraşelor medievale din
centru şi vestul Europei, sunt dominate de turnul bisericii parohiale (simbol al puterii eclesiastice) şi, în
unele cazuri, de cel al sfatului orăşenesc (simbol al puterii cetăţenilor), completate adesea de accentele
verticale ale bisericilor filiale sau ale bisericilor mănăstireşti. Imaginea tindea să se modifice începând din
secolul al XVIII-lea când în oraşele transilvănene construcţiile de cult se înmulţeau, consecinţă a presiuni-
lor contrareformei catolice, precum şi a decretelor imperiale care au dus la diminuarea sau dizolvarea ex-
clusivismului săsesc. Pe lângă edificiile cu funcţie religioasă (şi ansamblurile acestora, în cazul aşezămin-
telor ordinelor călugăreşti) şi arhitectura rezidenţială predominantă, din perioada medievală, începeau să
apară construcţii adaptate sau dedicate de la bun început unor funcţiuni / dotări urbane diverse: primăria,
spitalul, băile publice, casele de bresle etc., beneficiind de rezolvări specifice şi de sublinieri intenţionate
ale statutului şi caracterului reprezentativ.
4
1.2. ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE APĂRARE
Arhitectura de apărare transilvăneană (atât cea a maghiarilor, secuilor şi saşilor, dar şi cea din zonele în care
a predominat populaţia românească) s-a manifestă în forme diverse, dictate de nivelul dezvoltării tehnicii de
luptă, de particularităţile necesităţilor specifice şi independente de orientări stilistice anume, clasificările şi
terminologia specifică (în bună măsură preluată din Occident) rămânând încă un subiect deschis. După in-
cluderea Transilvaniei în regatul maghiar, construirea de fortificaţii, fie acestea regale, nobiliare, clericale sau
ale comunităţilor urbane sau rurale, devenea una dintre prerogativele exclusive ale regelui. Spre exemplu,
cavalerilor teutoni, aşezaţi în Ţara Bârsei în 1211, li se acordase doar dreptul de construire de cetăţi din lemn.
Cu toate acestea lor le este atribuită ridicare a cinci cetăţi de piatră, amplasate în poziţii strategice (dintre
acestea se păstrează în prezent ruinele îndoielnic restaurate ale cetăţii de la Feldioara / Marienburg). Ten-
dinţele teutone de desprindere de sub controlul coroanei maghiare au condus la alungarea cavalerilor din sud-
estul Transilvaniei în 1225. Pe de o parte şocul produs de invazia tătarilor (1241-42) şi pe de alta tendinţele
de descentralizare ale nobilimii transilvănene au determinat interdicţia regală de construire de fortificaţii fără
consimţământul regal (spre exemplu „Bula de Aur”, emisă de regele Andrei al III-lea în 1297). Treptat însă,
din cauza pericolului tătărăsc şi, mai apoi, otoman, acordul regalităţii maghiare pentru construirea de fortifi-
caţii devenea unul formal (mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi pe parcursul secolului
al XV-lea). Pe de altă parte, dreptul de fortificare integrală al unor aşezări fusese acordat şi ca o consecinţă a
rolului pe care acestea îl jucau în apărarea graniţei sudice a voievodatului Transilvaniei (Sibiu, Sebeş, Orăş-
tie, Braşov, Alba Iulia etc.). Implicarea regalităţii maghiare în construirea de fortificaţii a fost exclusă com-
plet în 1516 când Ladislau al II-lea acorda oraşelor şi nobilimii dreptul de a-şi construi întărituri „când vor
socoti de cuviinţă şi fără încuviinţarea regelui”.
O variantă de clasificare, care permite atât urmărirea evoluţiei în timp a construcţiilor defensive, cât şi varie-
tatea rezolvărilor, se bazează pe criteriul funcțional pus în legătură cu posesorul sau posesorii construcţiilor
în cauză. Din această perspectivă pot fi identificate patru categorii principale de tipuri de fortificaţii: regale
(sau voievodale), nobiliare, clericale și, în fine, colective, realizate de comunităţi urbane sau din spaţiul rural.
 Fortificații regale / voievodale includ fortificaţiile care cuprind şi reşedinţe, reprezentând centre ale unor
domenii, fortificaţiile din teritoriu, respectiv centre administrative ale comitatelor sau districtelor şi, în fi-
ne, fortificaţiile de graniță. Un astfel de exemplu – care la origine a reprezentat o posesiune regală şi care
pe parcurs a devenit proprietate voievodală şi, în final, o fortificaţie utilizată şi administrată de comunita-
tea rurală din vecinătate (de unde şi titulatura de „cetate țărănească”) – este cetatea de la Rupea (începu-
tă în secolul al XIV-lea şi finalizată cu extinderile succesive în secolul al XVIII-lea).
 Fortificații nobiliare, incluzând reședințe temporare sau permanente aflate în afara sau în interiorul aşe-
zărilor precum şi cetăţi propriu-zise. Categoria include exemple de rezolvări foarte diverse – de la fortifi-
caţiile de secol XV ale nobilimii române din Ţara Haţegului, supuse coroanei maghiare, care își construia
fortificaţii de dimensiuni reduse (val de pământ şi mai apoi zid de piatră pe plan circular, rectangular sau
dictat de forma accidentată a ternului, incluzând în interior o locuinţă turn / donjon), la fortificaţiile nobi-
liare săseşti (incintă ovoidală cu donjon în interior şi anexe), ulterior luate în posesie de comunităţile rura-
le şi transformate în „cetăţi ţărăneşti” (exemplul cetăţii de la Câlnic, atestată în 1269, cumpărată, extinsă
şi modernizată de saşii din satul vecin în 1430) sau la fortificaţiile aflate în posesia unei elite militare şi
politice, răsplătită de regalitate pentru meritele dovedite (castelul de la Hunedoara, iniţial cetate primită
– împreună cu un amplu domeniu – de Voicu şi fraţii săi drept răsplată pentru meritele militare, ulterior
transformată în castel de urmaşii familiei – Iancu de Hunedoara şi, în fine, Matei, devenit în 1450 rege al
5
Ungariei). În aceeaşi categorie pot fi incluse şi acele construcţii de locuit urbane (reşedinţe ale elitelor)
care, între componentele lor includeau şi locuri de retragere, prevăzute cu dispozitive defensive, de tipul
locuinţelor turn (donjoane). Unul dintre foarte puţinele exemple păstrate, rezultat în forma actuală în urma
intervenţiilor de reconstituire şi restaurare din secolul al XX-lea, este donjonul din cadrul casei
Altemberger-Pempflinger din Sibiu (a cărei construcţie este datată în secolul al XV-lea).
 Fortificații clericale includ fortificațiile episcopale (care la rândul lor asigură apărarea reşedinţelor înalţi-
lor clerici şi a amplelor lor curţi, cum era spre exemplu ansamblul fortificat de la Oradea – astăzi dispărut
– ansamblu care includea catedrala şi palatul episcopal), fortificații ale ordinelor călugărești militare (în
cazul transilvănean cu referire la cetăţile teutone, dintre care, după cum afirmam anterior se mai păstrează
alterată de intervenţii contemporane cetatea de la Feldioara), fortificații mănăstirești (aparţinând ordine-
lor romano-catolice – în fapt ansambluri monahale extraurbane aparţinând ordinelor călugăreşti romano-
catolice care, prin rolul pe care în jucau în teritoriu, deveneau puncte vulnerabile, un exemplu ilustrativ fi-
ind mănăstirea benedictină construită în apropiere de Cluj la Mănăştur) şi, în fine, fortificaţii bisericești
dezvoltate în jurul construcţiilor de cult în interiorul unor aşezări cu o întindere în exteriorul acestora (un
exemplu în acest sens fiind aşa-numitul „castel” de la Mediaş constituit de ansamblul construit fortificat
dezvoltat în jurul bisericii parohiale cu hramul Sf. Margareta).
 Fortificații colective (ale comunităţilor)

Perioada de apogeu a dezvoltării fortificaţiilor colective, fie acestea fortificaţii generale ale aşezărilor
(construite în virtutea privilegiilor regale cu implicarea comunităţilor urbane şi a unor resurse considera-
bile, exemple ilustrative fiind cele de la Sebeş – cele mai timpurii începute şi rămase nefinalizate – de la
Sibiu, Cluj, Braşov, Sighişoara etc.), a cetăţilor ţărăneşti (realizarea acestora de către comunităţile rurale
independente fiind contestată de unii istorici; exemple cum sunt cele de la Rupea, Slimnic, Vurpăr sau
Saschiz, fiind presupuse posesiuni iniţial regale, voievodale sau nobiliare, trecute într-o fază ulterioară în
posesia comunităţilor ţărăneşti) sau a bisericilor fortificate (ansambluri cu funcţii complexe, compuse
din incinte în interiorul cărora se găseau edificiile de cult, la rândul lor prevăzute cu elemente de apărare,
aflate în posesia comunităților rurale) s-a desfăşurat pe parcursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate
a secolului al XVI-lea, culminând cu înfrângerea maghiarilor de către otomani la Mohács (1526) şi trans-
formarea unei părţi importante a Ungariei istorice în paşalâc (provincie otomană, guvernată de un paşă –
reprezentant al sultanului). Intervalul coincide cu înmulţirea incursiunilor otomane în Transilvania, stopa-
te pentru scurt timp de campania condusă de Iancu de Hunedoara. În cadrul arhitecturii de apărare, mai
vechile cetăţi izolate în teritoriu fie au fost abandonate, fie au fost adaptate noilor necesităţi funcţionale şi
principii de apărare, fiind transformate în castele sau castele-cetate (spre exemplu Hunedoara, Bran, Deva,
Făgăraş etc.). Similar este şi cazul cetăţilor nobiliare, la rândul lor extinse şi adaptate (spre exemplu forti-
ficaţia de la Câlnic).
Fortificarea construcţiilor religioase (bisericile fortificate sau „cetăţile bisericeşti”) a reprezentat o
cutumă întâlnită în întreaga Europă medievală. Cu toate acestea, bisericile fortificate săseşti din sudul
Transilvaniei (iniţial în jur de 300 de ansambluri din care astăzi se mai păstrează un număr de c. 150) se
remarcă printr-o mare varietate de rezolvări, multe dintre acestea originale. Ansamblurile se compun în
genere din sistemul de fortificaţii perimetral (format dintr-unul sau mai multe ziduri, spaţii tampon de tip
zwinger şi incinte de protecţie a acceselor de tip barbacană, prevăzute cu turnuri pentru supravegherea
zidurilor şi „foc încrucişat”, drum de strajă, metereze, guri de aruncare (machicouli) etc., toate beneficiind
de cele mai multe ori de rezolvări ingenioase, determinate şi adaptate particularităţilor modului de desfă-
şurare a apărării şi tipului de armament folosit), delimitând o curte în centrul căreia se găseşte biserica.
6
Biserica reprezenta singurul edificiu de dimensiuni suficient de mari pentru a adăposti întreaga populaţie
a aşezării rurale. În consecinţă edificiul de cult a fost modificat pentru a putea funcţiona ca ultimă redută
în cazul unui atac (construcţia cu funcţie religioasă prevăzută cu elemente defensive purtând denumirea
de „biserică reduit”). În plus, în raport cu modul în care se desfăşurau incursiunile de jaf ale turcilor, bise-
rica prezenta avantajul suplimentar de a fi rapid accesibilă oricui, într-un interval de timp redus. La fel ca
în cazul sistemului de apărare perimetral, construcţia bisericii era prevăzută cu turnuri de observaţie dea-
supra zonei de acces dinspre vest şi deasupra sanctuarului spre est (cele două fiind adesea puse în relaţie
prin circulaţii incluse în podul de deasupra navei, cu guri de aruncare şi uneori drum de strajă perimetral
sub şarpantă, la rândul lui prevăzut cu puncte de supraveghere a bazei zidului bisericii, metereze etc.).
Centre de greutate ale aşezărilor săseşti, bisericile fortificate au ajuns să devină poliI funcţionali principali
ai comunităţilor, pe lângă funcţiile principale – cea defensivă şi cea religioasă – aceste ansambluri înglo-
bând numeroase alte utilizări de interes comun: funcţia funerară, comemorativă, socio-administrativă,
şcoala, locuire temporară, depozitare permanentă a bunurilor membrilor comunităţii, uneori funcţii de
producţie etc.
7
1.3. ARHITECTURA MEDIEVALĂ RELIGIOASĂ
Întreg clerul diecezan (din dieceza Transilvania) s-a subordonat direct sau indirect (prin intermediul
capitlurilor locale) episcopului de Alba Iulia, la rândul său subordonat arhiepiscopatului de Kalocsa, excepţie
făcând prepoziturile săseşti subordonate direct arhiepiscopatelor maghiare. Chiar dacă aşezarea populaţiei
maghiare şi a coloniştilor a intrat într-o fază matură încă din timpul secolului al XII-lea, informaţiile privind
arhitectura religioasă a locuitorilor zonei sunt insuficiente. Unele cercetări au avansat ideea conform căreia,
timp de o generaţie sau două, coloniştii şi-au asigurat doar strictul necesar în ceea ce priveşte spaţiul de cult,
urmând ca, abia într-o etapă ulterioară, să se treacă la construirea unor edificii din materiale şi folosind teh-
nici durabile. Cu toate acestea, înregistrând decalaje considerabile, arhitectura de cult din Transilvania s-a
raliat evoluţiilor stilistice din centrul sau vestul Europei. Cele mai vechi monumente, cele de factură romani-
că, se situează pe valea râurilor Secaş – Cibin – Hârtibaci şi Olt, acesta din urmă constituind limita sudică,
monumentele din Ţara Bârsei fiind de dată mai recentă. Cele mai multe monumente romanice (bunăoară
biserica din cetatea de la Cisnădioara, atestată documentar în 1223 şi înrudită prin decorul vestic cu reperto-
riul romanic francez; bisericile presupuselor mănăstiri de la Acâş, datată cu aproximaţie la jumătatea secolu-
lui al XIII-lea sau Herina, datată, de asemenea cu aproximaţie în intervalul 1250-60; biserica parohială de la
Cisnădie, ale cărei începuturi sunt plasate tot în secolul al XIII-lea etc.) se regăsesc în mediul rural, majorita-
tea fiind transformate în perioadele ulterioare, din edificiile iniţiale păstrându-se doar fragmente.
În mediul urban, extinderea oraşelor a condus la creşterea numărului de biserici. De asemenea, acele aşezări
care prezentau de timpuriu potenţialul unei dezvoltări rapide au fost atractive pentru stabilirea ordinele călu-
găreşti mendicante (ordine cerșetoare – franciscani, dominicani, augustinieni etc.) care s-au instalat aici, fon-
dând conventuri şi mănăstiri. Pe lângă biserica parohială (plebanie), în care comunitatea ecleziastică era con-
dusă de preotul paroh (plebanus), au început să apară bisericile filiale ai căror preoţi purtau denumirea de
vicari sau capelani. Diferenţele dintre bisericile parohiale şi cele filiale constau în privilegiile de care benefi-
ciau primele. În perioada medievală (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) numărul capelelor din mediul urban a
crescut considerabil. Capelele au fost construite fie autonom (în vecinătatea construcţiilor de cult principale
sau în cimitire, în acest caz având destinaţie funerară), fie ca părţi componente ale unor ansambluri cu funcţii
complexe (castele, reşedinţe nobiliare, mănăstiri, catedrale etc.). Acestea erau utilizate fie ca spaţii alternative
de desfăşurare a liturghiei, fie, mai adesea, pentru ritualuri religioase închinate unor sfinţi protectori ai unor
familii, comunităţi, corporaţii profesionale sau asociaţii religioase.
 Organizarea spaţiului de cult medieval a fost determinată şi condiţionată de numărul de acte liturgice.
În ciuda intenţiilor de unificare a manierei de desfăşurare a ritualului religios, biserica romano-catolică şi-
a păstrat diversitatea, fiecare construcţie de cult fiind modelată de propria „matrice liturgică”. Dacă sensul
liturgic iniţial era acela de oficiere a euharistiei în altar, începând din perioada carolingiană (sub influenţa
dezvoltării cultului sfinţilor, al relicvelor şi a cultului morţilor) şi până în perioada medievală târzie, în
marile edificii de cult s-a ajuns la înmulţirea spectaculoasă a ritualurilor, uneori la zeci de oficii euharisti-
ce zilnice, acestora adăugându-li-se alte numeroase slujbe, unele dintre ele private, cu scopuri diferite. Bi-
sericile se compun din două zone distincte – nava, destinată laicilor care luau parte la liturghie, şi corul
(schola cantorum), destinat preoţilor sau călugărilor (în cazul conventurilor sau mănăstirilor). În unele ca-
zuri, în extremitatea vestică era prevăzut un spaţiu distinct, jucând rolul de loc de desfăşurare a adunărilor
comunităţii sau loc de înmormântare al notabilităților acesteia. Acest spaţiu purta denumirea de ferulă
(exemplul bisericii parohiale Sf. Maria din Sibiu, începută în 1351 şi finalizată spre 1520). Între secole-
le al XIII-lea şi al XV-lea, în unele cazuri cu caracter obligatoriu, spaţiul destinat clericilor era separat de
spaţiul destinat credincioşilor printr-o tribună din zidărie dispusă pe direcţie transversală denumită letner
8
(din termenul german Lettner) sau jubé (după termenul folosit în limba franceză). Acest element avea ro-
lul de a separa „biserica internă” (spaţiul în care clericii săvârşeau serviciul divin feriţi de ochii publicu-
lui) de „biserica externă”. În spatele letner-ului, în cor, clericii stăteau pe margine, dispuşi după ierarhie,
în stranele de lemn dispuse perimetral cu faţa spre altarul principal. Letner-ul era prevăzut cu o uşă am-
plasată central, de o parte şi de alta fiind amplasate altare secundare unde se oficia liturghia, slujbe de bo-
tez sau căsătorie pentru credincioşii laici. La etajul letner-ului, accesibil din spaţiul corului sau din sacris-
tie, preotul citea evanghelia sau ţinea predica pentru cei aflaţi în navă.
 Evoluţia stilistică. Marile biserici parohiale urbane, construite în stil gotic (reunind adesea caracteristici
care ţin de etape diferite de evoluţie ale acestui stil), au înlocuit în numeroase cazuri mai vechi construcţii
ridicate în perioada romanică, deduse sau atestate de cercetările arheologice întreprinse. Între construcţiile
păstrate se numără biserica episcopală Sf. Mihail din Alba Iulia (începută în 1246, pe locul unei con-
strucţii anterioare, distruse în timpul invaziei mongole din 1241-42 şi finalizate spre 1356), care conservă
încă în mare măsură zone realizate în stil romanic. Primul şantier gotic transilvănean era inaugurat la Câr-
ţa în sudul Transilvaniei în „ţara Făgăraşului”, la mijlocul secolului al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană
de la Cârţa, distrusă în timpul invaziei tătarilor din 1241-42, fusese fondată cu voia regelui maghiar de
către călugării veniţi din centrul monahal aparţinând ordinului întemeiat anterior la Igriş. Trăsăturile spe-
cifice bisericilor cisterciene erau: sobrietate evidentă dată de utilizarea reţinută a formelor complicate şi a
ornamentelor, tipul spaţial bazilical, planul trinavat cu transept şi sanctuar de formă rectangulară şi travee
de formă pătrată, pilele fasciculate, capitelurile cu croşete, boltirea în cruce, ferestrele circulare cu trafor
polilob sau rozasele pe faţadele de vest. Începând din secolul al XIII-lea, odată cu maturizarea repertoriu-
lui gotic, cistercienii introduceau absidele poligonale şi bolţile sixpartite. Şantierul mănăstirii de la Cârţa a
exercitat o influenţă notabilă în sudul Transilvaniei, în special în zonele dinspre est, în Ţara Bârsei, acolo
unde posesiunile cisterciene erau cele mai însemnate (în urma daniilor regelui maghiar Bela al IV-lea din
anul 1240). Istoriografia de specialitate a pus în lumină în repetate rânduri similitudinile generale sau par-
ticulare ale arhitecturii de la Cârţa şi cele ale bisericilor din sud-estul Transilvaniei de la Bartolomeu
(Braşov), Prejmer, Hărman, Feldioara, Ghimbav, Cristian şi Hălmeag (pe Olt) sau cele din partea de nord
de la Sic, Unguraş sau Rodna. Sub influenţa acestui şantier, dar şi a unor alte echipe de meşteri veniţi de
pe şantierele din zona central europeană sub patronajul unor personalităţi puternice sau al unor grupuri di-
rect interesate, goticul pătrundea în arhitectura religioasă a centrelor urbane, grefându-se, într-o primă
etapă, pe reminiscenţele romanice şi, ulterior, evoluând independent. Tipul spaţial bazilical, cu o largă
răspândire în arhitectura religioasă timpurie, începea din secolul al XIV-lea să facă loc spaţiilor elansate şi
unificate vizual realizate prin construirea primelor hale. Tipul spaţial hală începea să se răspândească în
spaţiul central european la sfârşitul secolului al XIII-lea. În Transilvania, acesta apărea la biserica paro-
hială din Sebeş în a doua jumătate a secolului al XIV-lea; corul bisericii, primă exemplificare a acestui
tip spaţial în zona intracarpatică, fiind finalizat în 1382. Tipul spaţial Emporenhalle (tip spaţial hală cu
galerii / tribune în colaterale) începea să se răspândească în spaţiul din sudul şi centrul german în perioada
goticului târziu. În Transilvania un prim experiment de transformare a unei bazilici în biserică hală cu ga-
lerie deasupra colateralei este cel de la biserica parohială Sf. Maria din Sibiu (a doua jumătate a secolu-
lui al XV-lea), urmat de lucrările de construcţie ale navei centrale şi colateralei sudice a bisericii parohiale
Sf. Margareta de la Mediaş (finalizată în 1482) şi de cele mai târzii, de la biserica parohială Sf. Nicolae
din Bistriţa (1560-1563), aceasta din urmă fiind singura ilustrare coerentă şi integrală a acestei maniere de
rezolvare a spaţiului interior din Transilvania medievală. Exemplele de la biserica parohială Sf. Mihail
din Cluj (începută la 1341 şi finalizată spre 1450) sau la biserica „Neagră” din Braşov (începută înainte
de 1385 şi finalizată spre 1477) au fost începute ca spaţii trinavate de tip hală, în ciuda diverselor schim-
9
bări care au survenit pe perioada de desfăşurare a şantierelor, precum şi a abordării unui repertoriu deco-
rativ aparţinând unor etape diferite de evoluţie ale goticului, concepţia arhitecturală de ansamblu a acesto-
ra păstrându-şi coerenţa de ansamblu.
 Asimilări în arhitectura religioasă românească. Românii din Transilvania au fost cei mai numeroşi
dintre supuşii coroanei maghiare, în majoritate ortodocşi şi fără un statut oficial recunoscut. Apariţia bise-
ricilor de rit răsăritean din interiorul arcului carpatic s-a datorat fie ctitorilor feudali ortodocşi (aşadar cu o
utilizare predominant privată, acestea fiind aşa-numitele capele sau „biserici de curte”, deşi în unele ca-
zuri relaţia cu curtea este slabă sau inexistentă), fie implicării unor nobili catolici pentru folosinţa ţărani-
lor ortodocși de pe domeniile lor. Biserici de piatră (lipsite de adaptări speciale dictate de contextul utili-
zării lor – biserici mănăstireşti, biserici parohiale sau capele private) au fost ridicate în acele zone în care
au existat elite capabile să susţină desfăşurarea şantierelor. Ponderea cea mai ridicată a construcţiilor de
cult ortodoxe de piatră se întâlneşte în zonele Haţegului (biserica Sf. Gheorghe din Strei Sângiorgiu,
edificată în câteva etape 1130-1140 / 1313-14 / 1408-09, biserica Adormirea Maicii Domnului din
Strei, construită la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, biserica Sf. Nicolae
din Densuş, datată în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, cu intervenţii de extindere ulterioare), Maramure-
şului (biserica curţii cneziale de la Cuhea (astăzi Bogdan-Vodă), construită în prima jumătate a secolului
al XIV-lea) şi în Banat, bisericii din materiale durabile fiind construite, cu o frecvenţă mai scăzută şi, spre
exemplu, Zarand sau în Făgăraş. Această constatare contrazice o potenţial sistematică interdicţie a folosi-
rii zidăriei de piatră pentru bisericile ortodoxe. O privire de ansamblu asupra caracteristicilor bisericilor
populaţiei româneşti nu susţine ideea existenţei unei arhitecturi specifice a acestora. Trăsăturile lor tră-
dează mai degrabă o afiliere la evoluţiile arhitecturale din epocă din teritoriul restrâns în care se găseau,
cu rare trimiteri la arhitectura altor spaţii geopolitice sau ecleziastice.
10
1.4. MANIFESTĂRI ALE RENAŞTERII ÎN TRANSILVANIA (SEC. XV-XVII)
Influenţele Renaşterii pătrundeau în spaţiul central şi est-european favorizate de legăturile pe care lumea
răsăriteană le-a întreţinut sub diverse forme cu zona italiană, dar şi prin practica directă a artiştilor din penin-
sulă. Astfel, semne timpurii ale Renaşterii (maniera all’antica) – datorate meşterilor italieni, dar şi celor lo-
cali – erau asimilate în arhitectură concomitent în Ungaria lui Matthia Corvinus (1458-1490) – personalitate
cu o solidă formaţie de factură clasică, aflat în legătură cu principalii patroni ai umanismului italian – şi în
Rusia ţarului Ivan al III-lea (1462-1505). Chiar dacă iniţial importurile stilistice apăreau în edificiile patrona-
te de suverani, spre sfârșitul veacului al XV-lea, acestea începeau să depăşească ambianţa curţilor de la Buda
şi Moscova, răspândindu-se şi în cadrul unora dintre creaţiile patronate de membri ai elitei laice sau clericale.
În regatul maghiar (incluzând până la 1541 şi Transilvania, ulterior, până la 1699, devenită principat auto-
nom sub suzeranitate otomană) asimilarea și evoluțiile arhitecturii renascentiste parcurg o serie de etape.
 O primă etapă de asimilare a influenţelor renascentiste în regatul maghiar acoperă ultimul sfert al seco-
lului al XV-lea, parte a domniei a lui Matthia Corvinus (după 1476), perioada mariajului acestuia cu Bea-
trice de Aragon. În acest interval, manifestările renascentiste rămâneau în esenţă circumscrise principale-
lor şantiere patronate direct de rege (reşedinţele de la Buda, Viségrad sau intervenţiile asupra reşedinţei
medievale (castel) a familiei de Hunedoara). Spre sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul secolului al
XVI-lea, elemente de plastică decorativă renascentiste iradiau din ambianţa curţii regale în arhitectura
unor construcţii care aparţineau încă goticului târziu; în Transilvania un astfel de exemplu fiind capela
Lázói, ridicată pe latura de nord a catedralei romano-catolice Sf. Mihail din Alba Iulia în 1512.
 O a doua etapă – care se întinde până în preajma transformării Transilvaniei în principat autonom sub
suzeranitate otomană (1541), după eşecul răsunător al armatelor maghiare de la Mohács din 1526 şi trans-
formarea părţii centrale a regatului în paşalâc turcesc – ar corespunde răspândirii în principal a motivelor
decorative renascentiste atât în arhitectura urbană, cât şi în cea din mediul rural. Prezenţa acestor elemente
de decor pe fondul unei arhitecturi în esenţă încă medievală târzie, atestă o treptată schimbare a gusturilor
comanditarilor.
 O a treia etapă de evoluţie, căreia îi corespund primele realizări arhitecturale încadrabile efectiv în stilis-
tica renascentistă, se desfăşoară pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea, pe de o parte
prin medierea populaţiei germane din Transilvania (în special a clerului) şi, pe de alta, sub influenţa pa-
tronajului lui Ştefan (István) Báthory, principe al Transilvaniei (1571-1575) şi, mai apoi, rege al Poloniei
(1575-1586). Realizările echipei de meşteri conduse de Petrus Italus din Lugano imediat după jumătatea
secolului al XVI-lea la Bistriţa (intervenţiile asupra bisericii parohiale iniţial purtând hramul Sf. Nico-
lae – unul dintre foarte puţinele exemple de arhitectură religioasă care suferă contaminări de factură re-
nascentistă; aşa-numita „locuinţă a argintarului” etc.) sau cele care apar în cazul unor exemple de arhi-
tectură rezidenţială din unele dintre cele mai importante centre urbane ale Transilvaniei (spre exemplu ca-
sa lui Petrus Haller din Piaţa Mare din Sibiu) sunt martorele acestei iradieri a limbajului all’antica în ar-
hitectura patriciatului urban. În aceeaşi perioadă de la jumătatea secolului al XVI-lea, date fiind coordona-
tele contextului politic din zonă, în arhitectura de apărare pătrundeau inovaţii care răspundeau evoluţiei
rapide a tehnicii de luptă (introducerea pe scară largă a utilizării artileriei grele şi, în consecinţă, introdu-
cerea unor construcţii de apărare care să răspundă necesităţilor defensive – bastioane (platforme de trage-
re cu tunul), rondele, curtine de cărămidă etc.). Consecinţele modernizării armamentului se materializau
în construirea unor cetăţi de graniţă în regatul maghiar (cazul cetăţii bastionare de la Satu Mare) sau a
11
unor fortificaţii moderne în centrele urbane strategice ale Transilvaniei: cetatea bastionară de la Oradea
sau modernizarea cu zwinger, curtină din cărămidă şi bastioane „cu urechi” a fortificaţiilor existente la
Sibiu.
 În fine, o ultimă etapă includea maturizarea stilistică renascentistă în timpul domniilor lui Gabriel (Gá-
bor) Bethlen (1613-29), Gheorghe (György) Rákóczi I (1630-48) sau Gheorghe (György) Rákóczi II
(1648-60), prelungindu-şi manifestările până în primele două decenii ale veacului al XVIII-lea. Câmpul
cel mai fecund al experimentelor stilistice renascentiste din această etapă a fost reprezentat de programul
arhitectural al castelului transilvănean din zonele extraurbane. Chiar dacă exemplele păstrate sau cele
despre care s-au păstrat suficiente dovezi (materiale sau imateriale) dau seama despre o mare varietate de
rezolvări de ansamblu sau de detaliu, grupul comanditarilor era însă unul restrâns – membrii familiilor
nobiliare din anturajul apropiat al principilor transilvăneni. Primele experimente arhitecturale prin care s-a
încercat preluarea şi adaptarea planurilor de provenienţă italiană (ale căror surse se regăsesc cu câteva de-
cenii în urmă în primele tratate de arhitectură care încercau popularizarea prin imagine a limbajului arhi-
tectural all’antica. Între acestea un loc important este ocupat de tratatul lui Sebastiano Serlio), regulate
din punct de vedere geometric şi având în colţuri turnuri cu secţiuni care amintesc de forma bastioanelor,
au fost identificate în spaţiul transilvănean începând cu ultima parte a secolului al XVI-lea (exemplul care
s-a bucurat de o largă notorietate fiind cel al castelului de la Făgăraş, databil înaintea anului 1594). În ca-
drul programului arhitectural al castelului renascentist transilvănean au fost identificate o serie de catego-
rii: castele-cetăţi (funcţia defensivă puternic accentuată, acestea fiind capabile să reziste unor asedii de
lungă durată: exemplul castelului de la Făgăraş (secolul al XVI-lea), castelul Sükösd-Bethlen (început în
secolul al XVI-lea şi finalizat spre 1625) de la Racoş, castelul Lónyai de la Medieşul Aurit (c. 1620-
1657) etc.); castele-locuinţă (în cazul cărora dispozitivele defensive sunt reduse, turnurile de colţ, încă
prezente, sunt atrofiate şi transformate în spaţii de locuit, interiorul este pus în relaţie cu exteriorul prin
logii, funcţia de reprezentare fiind subliniată prin ornamente: exemplele castelelor Bethlen-Haller de la
Cetatea de Baltă (c. 1615-24), Bethlen de la Sânmiclăuş (construit după proiectul lui Miklós Bethlen în-
tre 1667-83) etc.).
Concluzionând, manifestările efectiv renascentiste din arhitectura transilvăneană acoperă o perioadă de

aproape două secole, evoluţia stilistică având propriul traseu (nu de sorginte italienească), diferit de cursul
fenomenului în Italia sau în Europa centrală şi imposibil de încadrat în faze de stil care ar corespunde criterii-
lor clasice ale renaşterii mature şi târzii.
Pentru evoluţia arhitecturii în Transilvania în intervalul cuprins între sfârşitul secolului al XVII şi
primele decenii ale secolului al XIX-lea, vezi bibliografia suplimentară (H. Moldovan, „Arhitectura
secolului al XVIII-lea în Transilvania şi Banat: Barocul”)
12
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
ANGHEL, Gheorghe, Fortificaţii medieval de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1986
_____, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Meridiane, 1972
BALTAG, Gheorghe, Sighişoara. Istoria Sighişoarei de la întemeierea oraşului până la 1945, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Sibiu, ed. Honterus, 2015
BĂLDESCU, Irina, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Bra-
şov, Cluj, Bucureşti, Simetria, 2012
CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1981
DRĂGUŢ, Vasile, Arta românească, Bucureşti, ed. Vremea, 2000
_____, Arta gotică în România, Bucureşti, ed. Meridiane,1981
_____, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, ed. Științifică şi Enciclopedică,
1976
FABINI, Hermann, Sibiul gotic, Bucureşti, ed. Tehnică, 1982
_____, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, ed. Monumenta, 2009
FABINI, Hermann, FABINI, Alida, Sibiu. Portretul unui oraş din Transilvania,Sibiu, ed. Honterus, 2017
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare în România, Bucureşti, ed. Tehnică,
1985
_____, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu, Bucureşti, ed. Simetria,
2000
GÜNDISCH, Konrad, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare” în COSTEA Ionuţ.
FLOREA, Carmen, PÁL, Judit, RÜSZ-FOGARASI, Enikő (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca,
ed. Argonaut, 2006, pp. 49-63
IONESCU, Grigore, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, ed. Aca-
demiei R.S.R., 1982
KOVÁCS, András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541-1720 [Arhitectura renaşterii târzii în Transil-
vania. 1541-1720], Budapest-Kolozsvár, 2003
MĂRĂŞOIU, Alexandra, ILIE, Oana, (coord.), Oraşele Transilvaniei, Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie
al României, 2013
MÂNDRESCU, Gheorghe, Arhitectura în stil renaştere la Bistriţa, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujea-
nă, 1999
MOISESCU, Cristian, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, ed. Meridiane, 2001
NIEDERMAIER, Paul, Geneza oraşelor medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei Române,
2016
_____, Habitatul medieval în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2012
_____, „Evoluţia reţelei de oraşe în Transilvania medievală” în Historia Urbana, Tom I, nr. 1, Sibiu, ed.
Academiei Române, 1993, pp. 21-26
OPRIŞ, Mihai, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri recente care au impus corectarea istoriei
urbanistice a Timişoarei, Timişoara, ed. Brumar, 2007
_____, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Bucureşti, ed. Tehnică, 1987
POPA, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, 1988
RUSU, Adrian Andrei, Castelarea carpatică: fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate
(sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, ed. Mega, 2005
_____, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 1996
RÜSZ-FOGARASI, Enikő, Privilegiile şi îndatoririle orașelor din Transilvania Voievodală, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 2003
SABĂU, Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. I, Sculptura, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002
_____, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. II., Pictura, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002
_____, Sculptura barocă în România, Bucureşti, ed. Meridiane, 1992
SALONTAI, Mihaela, Sanda, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, ed. Nereamia Napocae,
2002
SEBESTYÉN, Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României: Renaşterea, Bucureşti, ed. Tehnică,
1986
13
SEBESTYÉN, Gh., SEBESTYÉN, V. Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei

R.P.R., 1963
TURCUŞ, Șerban, TURCUŞ, Veronica, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, ed. Ro-
mânia Press, 2003
ŢOCA, Mircea, Clujul baroc, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1983
VĂTĂŞIANU, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, ediţia a II-a, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală
Română, 2001, reeditare a lucrării publicate la Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1959
_____, Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, Cluj, Cartea Românească, 1930
VÂRTACIU MEDELEŢ, Rodica, Valori de artă barocă în Banat. Un peisaj cultural european, Timişoara,
ed. Fundaţia Triade, 2015
***, Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile Asociaţiei de studii transilvane Heidel-
berg, Sibiu, ed. Hora & AKSL, 2001
14
II. SPAŢIUL EXTRACARPATIC
2.1. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA
Ţara Românească. Intenţii timpurii ale coroanei maghiare de a prelua controlul asupra teritoriilor de la sud
de Carpaţi, locuite în majoritate de „schismatici” (creştini care nu recunoşteau supremaţia Romei), s-au mani-
festat la începutul secolului al XIII-lea prin aducerea teutonilor şi aşezarea lor în sud-estul Transilvaniei.
După expulzarea acestora în 1225, regalitatea maghiară a continuat presiunile în afara limitelor Carpaţilor, în
1227 întemeind o „episcopie a Cumaniei” încredinţată dominicanului Teodoric cu sediul în civitas Milcoviae
(distrusă în timpul invaziei mongole). Pe lângă cumani, organizarea religioasă de rit latin îi viza şi pe vlahii
(români) care aveau propriul lor cler, de rit răsăritean. Din sursele păstrate nu reiese cu claritate în ce măsură
teritoriul viitoarei Ţări Româneşti a fost afectat de marea invazie mongolă din intervalul 1241-42. Principale-
le corpuri de armată ale mongolilor au traversat zona de nord a Moldovei pătrunzând în Transilvania unde
efectele invaziei au fost dezastruoase. Campania mongolă a afectat profund regatul maghiar, interesele aces-
tuia dincolo de Carpați slăbind puternic după 1242. În 1247 intenţiile regalităţii de expansiune sunt reluate
prin invitarea ordinului cavalerilor Ioaniţi. Aceştia urmau să ia în stăpânire ţara Severinului, cnezatele lui
Ioan şi Farcaş situate la vest de Olt în zona de răsărit a Olteniei, Cumania situată dincolo de Olt şi munţii
Transilvaniei, finalităţile prezenţei lor aici fiind de natură militară, economică şi religioasă. În afara acestora,
diploma regală maghiară menţionează existenţa cnezatului (sau, în terminologia locală judeţ) lui Litovoi
(localizat cu aproximaţie de istorici în zona de nord a teritoriului situat la vest de Olt, pe cursul superior al
râului Jiu, probabil în strânsă legătură cu ţara Haţegului) şi ţara voievodul ui Seneslau (localizată în partea de
est a Oltului), ambele formaţiuni româneşti care nu ar fi intrat sub controlul ioaniţilor. Documentul din 1247
prezintă aceste formaţiuni politice ca fiind subordonate prin relaţii de vasalitate coroanei maghiare, în baza
acestora ioaniţii trebuind să fie susţinuţi militar prin furnizarea de ostaşi. Diploma ioaniţilor – cea mai impor-
tantă sursă de informaţii privitoare la situaţia teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre din secolul al XIII-lea – nu
şi-a produs efectele, cavalerii-călugări neprezentându-se să îşi ia în primire teritoriile acordate de regalitatea
maghiară. Până spre 1323, în teritoriul de la sud de Carpaţi se produc o serie de schimbări politice importan-
te, în acest an fiind menţionat pentru prima dată numele de Ungrovlahia (Valahia din vecinătatea teritoriilor
ungureşti) şi, în 1324, într-un document emis de cancelaria regelui maghiar Carol Robert (1308-1342), este
menţionat „voievodul nostru transalpin” Basarab. După tentativa eşuată a lui Litovoi de desprindere de sub
controlul puterii maghiare la sfârşitul secolului al XIII-lea, se presupune că iniţiativa unificării teritoriilor de
la sud de Carpaţi (inclusiv a Banatului de Severin) a fost preluată şi dusă la îndeplinire de Basarab care iniţial
controla doar zone de la răsărit de Olt. Un argument în acest sens este cel care priveşte amplasarea la est de
Olt a reşedinţelor domneşti timpurii (Câmpulung şi Argeş). Dată fiind infidelitatea lui Basarab faţă de regali-
tate, Carol Robert întreprindea o expediţie în 1330, eşecul militar al acestuia din urmă asigurând pentru o
perioadă emanciparea Ţării Româneşti de sub controlul maghiar. Legăturile cu regatul maghiar au fost relua-
te în timpul urmaşului lui Basarab, domnitorul Nicolae Alexandru (1352-1364, asociat la tron dinaintea mor-
ţii tatălui său în 1352). Date fiind presiunile maghiare în timpul domniei regelui Ludovic cel Mare, Nicolae
Alexandru s-a orientat spre zona sud-dunăreană atât din punct de vedere politic, cât şi confesional. În 1359
Patriarhia de la Constantinopol confirma înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei cu sediul la Argeş. Întinderea
teritorială maximă era atinsă de Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în
timpul căruia, pe lângă întreaga întindere dintre Carpaţi şi Dunăre, sub control valah s-au aflat şi zone din
sud Transilvaniei, sudul Moldovei şi Dobrogea.
15
Moldova. Moldova ca stat lua fiinţă sub conducerea celor doi voievozi proveniţi din Maramureş – Dragoş şi
Bogdan. Dragoş (1352-1354) a fost susţinut de regele Ludovic I al Ungariei în acţiunea de supunere a Mol-
dovei coroanei maghiare. Acesta stăpânea ţinuturile de la est de Carpaţi ca vasal al regelui Ungariei în scopul
preîntâmpinării pericolului tătar. Moldovenii conduşi de Bogdan, rival al familiei Drăgoşeştilor, au căutat
ajutorul polonezilor şi al lituanienilor pentru a se apăra împotriva intereselor de expansiune ale regelui ma-
ghiar Ludovic I. In acest fel Moldova ajungea să devină subiectul disputei dintre Polonia şi Ungaria. Numit
ca fiind “infidel regelui”, Bogdan trecea munţii din Maramureş în Moldova în 1359. Aici el cucerea teritorii-
le aflate sub conducerea voievodului Sas, fiul cel mare şi urmaşul la tron al lui Dragoş. Bogdan I devenea
astfel primul domnitor al Moldovei libere. Bogdan murea în 1365 şi era îngropat în biserica Sf. Nicolae din
Rădăuţi (inițial construită din lemn şi, ulterior, în perioada domniei lui Petru Muşat, înlocuită de un edificiu
de zid). La conducerea noului stat s-au succedat domnitori care nu au rămas pe tron decât perioade scurte, un
oarecare echilibru politic fiind atins odată cu înscăunarea lui Petru Muşat (1375-1391) – întemeietor al dinas-
tiei Muşatinilor, fiul Margaretei Muşata şi nepotul lui Bogdan I – cel care, la fel ca şi predecesorii săi, s-a
îndreptat spre protecţia polonezilor în problema pericolului maghiar. În timpul domniei acestuia capitala
Moldovei era stabilită la Suceava (menţionată pentru prima dată în documente în 1388). Petru Muşat era
urmat la domnie de fratele său Roman (domnitor între 1391-1394, întemeietorul oraşului omonim) în timpul
căruia statul atingea limitele sale maxime, incluzând Moldova, Bucovina şi Basarabia. Prima jumătate a se-
colului al XV-lea era dominată de echilibrul perioadei de domnie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), con-
tinuator al politicilor de alianţă cu polonezii, organizator al administraţiei şi bisericii moldoveneşti, aceasta
din urmă ieşită de curând din criza declanşată de neînţelegerile provocate de implicarea patriarhiei ecumeni-
ce de la Constantinopol în numirea mitropolitului.
16
2.2. AŞEZĂRILE URBANE MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC EXTRACARPATIC – ORIGINI ŞI EVOLUŢIE
Cercetările care privesc aşezările urbane din spaţiul extracarpatic s-au concentrat mai puţin pe aspectele şi
caracteristicile evoluţiei formale în favoarea atenţiei acordate istoriei evenimenţiale, a dezvoltării economice,
a componentei etnice a oraşelor, a edificiilor reprezentative etc. Principalele centre urbane din spaţiul extra-
carpatic s-au format prin conlucrarea unor factori care au ţinut atât de contextul general est-european, cât şi
de particularităţile contextului local. Printre aceştia s-au numărat în principal traseele drumurilor comerciale
care traversau zona extracarpatică, legând Orientul de Occident şi punctele de schimb (târgurile), sosirea
unor grupuri de colonişti (în principal saşi) veniţi de dincolo de Carpaţi sau, nu mai puţin important, existen-
ţa sau fondarea şi consolidarea unor centre de putere (curţi domneşti sau boiereşti).
În Moldova medievală teritoriul era împărţit în, „ţinuturi” (din latinescul tenere) atestate documentar din a
doua jumătate a secolului al XV-lea. Ţinuturile consemnate corespundeau parţial vechilor „ţări” sau comuni-
tăţi teritoriale. În Moldova, înainte de formarea statului medieval, este atestată existenţa ocoalelor formate
dintr-o grupare de sate, dependente de un târg, de o curte, cetate sau o altă posesiune princiară sau boiereas-
că. Oraşul moldovenesc reuneşte aşadar un centru înconjurat de un teritoriu care includea sate, teren agricol,
livezi, vii etc. (separate de posesiunile boiereşti sau mănăstireşti din vecinătate), având o administraţie pro-
prie, diferită de cea a ținutului. Spre exemplu Câmpulung Moldovenesc a evoluat dintr-un ansamblu de sate
dependente de un centru, rezistând ca o formaţiune cvasi statală cu o largă autonomie până la anexarea terito-
riului de către austrieci (1775).
În Ţara Românească diviziunile teritoriale – judeţele (termen preluat din lumea sârbească unde reprezenta o
comunitate şi nu un teritoriu) – urmează în bună măsură văile râurilor, compunând o „hartă fiscal-
administrativă” care uneori se suprapune formaţiunilor („ţărilor”) care au stat la baza statului medieval.
Acestea din urmă compun o „hartă tradiţională” bazată pe puternice identităţi locale pe care domnia, acolo
unde a putut, a ţinut să le suprime (spre exemplu ţara Loviştei). Construirea reţelei de judeţe a reprezentat un
proces îndelungat, situaţia din secolele XIV-XVI reprezentând realităţi diferite faţă de cele din secolele
XVII-XVIII, numărul, limitele şi numele județelor variind. În judeţ puterea domnească era reprezentată prin
banul de judeţ atestat documentar la sfârşitul secolului al XVI-lea. Până atunci este probabil ca puterea dom-
nească să se fi exercitat în judeţe prin intermediul unor dregători locali (vornici, bani, pârcălabi, sudeţi/judeţi
de târg, vătafi sau stolnici) în timp ce dregători itineranţi (birari, răbojari, dijmari, aleşi din mica boierime)
erau însărcinaţi cu strângerea dărilor din judeţele care funcţionau ca diviziuni fiscale. Având în principal
acelaşi rol fiscal, abia de la sfârşitul secolului al XVI-lea judeţele au devenit unităţi geografice şi administra-
tive permanente, conduse de dregători domneşti locali. Ca şi în Moldova, la sud de Carpaţi oraşele nu sunt
formaţiuni izolate, ci grupări formate dintr-un centru urban înconjurat sate, de terenuri agricole etc., toate
acestea constituind hotarul sau moşia aşezării, cu o administrare diferită de cea a judeţului.
Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească domeniile din jurul oraşelor au fost extinse cu ajutorul domnito-
rului, cel care avea şi rolul de a confirma („întării”) prin hrisov posesiunile. Populaţia din satele care făceau
parte din ocoalele sau hotarele oraşelor era în genere compusă din şerbii orăşenilor. În unele cazuri satele
erau populate şi de ţărani liberi (răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească), care beneficiau de uzu-
fructul moşiei aşezării.
 Geneza fenomenului urban medieval românesc are la bază trăsăturile contextului istoric local: regresul
rapid al vieţii urbane după retragerea romană declanşată spre sfârşitul secolului al III-lea şi ruralizarea zo-
nelor locuite în lipsa unei centralizări politice şi administrative precum şi a unei stabilităţi generale; coa-
gularea unor structuri cu caracteristici preurbane, independente de modelele antice cu care există legătură.
Aşezarea medievală urbană este un loc de schimb al produselor, este amplasată de cele mai multe ori în
17
bazinul unei văi, în apropierea unui curs de apă (însă în afara zonei potenţial inundabile) şi în vecinătatea
unui drum, este rezultată din dezvoltarea anterioară a unei aşezări rurale, în unele cazuri devenită centru
de putere locală (încă din perioada prestatală).
 Etapa prestatală (anterioară jumătăţii secolului al XIV-lea). Pentru această etapă, puterile vecine sau
cele care au ocupat zonele extracarpatice au jucat un rol decisiv în formarea şi dezvoltarea unei prime re-
ţele de aşezări, în majoritate atingând un nivel de dezvoltare preurban. Astfel, pentru partea vestică a
Moldovei au putut fi identificate influenţe maghiare, în timp ce, pentru zona estică a Moldovei (Basara-
bia), importantă a fost prezenţa Hoardei de Aur. În Dobrogea, importante au fost prezenţa coloniilor ge-
noveze, dar şi cea a bizantinilor şi bulgarilor. În cazul Ţării Româneşti, implicaţii însemnate au avut atât
influenţele maghiare şi săseşti de la nord de Carpaţi, cât şi cele de la sud de Dunăre, din ţaratul Bulgaro-
vlah. La Argeş, Câmpulung, Piteşti sau Târgovişte, cercetările arheologice atestă atât locuirea timpurie,
cât şi activitățile comerciale sau cele meşteşugăreşti, anterioare anului 1300. Este de presupus că aceste
aşezări reprezentau locuri de schimb pentru „ţara” (ca structură politică) şi valea (ca structură geografică)
în care se aflau.
 Etapa formării şi consolidării statelor medievale extracarpatice (de la jumătatea secolului al XIV-
lea şi până la finele secolului al XVI-lea). De la jumătatea veacului al XIV-lea, aşadar din perioada de
formare a statelor medievale româneşti şi până la sfârşitul secolului al XVI-lea poate fi identificată o pri-
mă etapă de dezvoltare a aşezărilor cu caracter urban. Formarea celor două state centralizate marca un
punct de cotitură în evoluţia reţelei de aşezări. Puţine dintre cele existente în perioada prestatală îşi conti-
nuau evoluţia după jumătatea secolului al XIV-lea, consolidându-şi funcţiile de producţie şi administrativ-
defensive, ajungând să atingă un nivel de dezvoltare calificabil drept urban. Cu toate acestea numărul ace-
lor aşezări care s-au ridicat la un nivel de dezvoltare urban în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-
lea sau începutul secolului al XV-lea este mult mai mare în raport cu etapa anterioară. De asemenea în
această etapă apăreau o serie de oraşe nou întemeiate (mai bine de 30 de oraşe noi, faţă de cele c. 10 exis-
tente în perioada prestatală). Extinderea influenţei şi controlului otoman la nord de Dunăre a avut reper-
cusiuni importante asupra dezvoltării oraşelor, probabil cea mai însemnată chestiune fiind aceea a inter-
dicţiei construirii de fortificaţii (jumătatea veacului al XVI-lea) cu efecte atât în modul de funcţionare a
aşezărilor, cât şi în evoluţia structurală şi morfologică a acestora.
 Etapa maturizării oraşului medieval extracarpatic (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea). În intervalul

veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, oraşele extracarpatice intrau în etapa de maturizare a structurii şi de
transformare treptată până la faza de modernizare, sub influenţa modelelor occidentale a căror asimilare
debuta o dată cu adoptarea Regulamentelor organice în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova.
În această perioadă se definitivează organizarea defensivă urbană realizată prin ansambluri întărite (mă-
năstiri) amplasate strategic în raport cu ţesutul urban şi structurarea în enorii (parohii).
 Determinanţi. Dezvoltarea aşezărilor din perioada antică nu s-a prelungit în evul mediu, în teritoriile
locuite de români neexistând o legătură între dezvoltările urbane din cele două perioade. Chiar dacă au
existat aşezări antice cu caracteristici urbane, marea majoritate au dispărut în perioada migraţiilor sau, mai
rar, au supravieţuit transformate în aşezări rurale. Importanţi în urbanizarea teritoriului din spaţiul extra-
carpatic au fost determinanţii de natură geografică (amplasarea în teritoriu), cei de natură politică (exis-
tenţa „ţărilor” şi, ulterior formarea şi evoluţia statelor medievale, precum şi stabilirea unor centre ale pute-
rii) şi economică (stabilirea unor locuri de schimb / târguri şi dezvoltarea unei reţele de drumuri de impor-
18
tanţă regională sau locală care să permită susţinerea legăturilor comerciale interne, dar şi cu exteriorul) şi,
în fine, prezenţa coloniştilor străini care au contribuit la organizarea structurilor şi dezvoltarea centrelor
urbane. În spaţiul extracarpatic, în formarea şi dezvoltarea oraşelor, factorul religios nu a jucat acelaşi rol
ca şi în Occident. Centrele monastice au evoluat în genere în afara aşezărilor fără să influenţeze dezvolta-
rea acestora. În stadiul actual al cercetărilor este dificil de stabilit cu certitudine care au fost factorii de-
terminanţi care au primat. Adesea habitatul existent a fost cel care a atras stabilirea unei curţi (centru de
putere), prezenţa acesteia determinând structurarea ulterioară a ţesutului, la fel cum locul de schimb (târ-
gul) a fost cel care a atras dezvoltarea spre un nivel urban.
Amplasamentul. O parte din aşezările importante a evoluat din vechile locuri de schimb formate de-a
lungul cursurilor de apă. Învecinarea aşezărilor cu apa este firească. Cu toate acestea vetrele aşezărilor nu
au fost niciodată amplasate lângă albie, ci pe locuri mai înalte din apropiere, în afara zonelor inundabile.
În fiecare judeţ existau unul sau mai multe locuri de schimb, funcţie de întinderea teritoriului. În genere,
pe cursurile unor râuri mai lungi existau două aşezări importante cu funcţie comercială: una corespundea
cursului superior al râului şi una, cursului inferior. De asemenea este important de notat faptul că în cazul
Valahiei, cursurile inferioare ale râurilor traversau zonele de câmpie, mai expuse pericolelor invaziilor
(întâi mongole, ulterior otomane). În consecinţă şi locurile de schimb sunt mai puţine în aceste zone. Ast-
fel în zonele mai înalte, pe cursul Argeşului s-au dezvoltat aşezările Argeş şi Piteşti, pe cursul Oltului,
Râmnic şi Slatina, pe cursul Jiului, Târgu Jiu şi Craiova etc.
Comerţul şi drumurile comerciale. Revitalizarea unor trasee care legau Ţara Românească de centrul
Europei prin Transilvania este databilă în perioada care a precedat formarea statului medieval. Drumurile
urmau văile râurilor (Buzău, Teleajen, Prahova), cel mai important devenind cel care urma cursurile râuri-
lor Dâmboviţa şi Ialomiţa, cunoscut şi sub denumirea de „drumul Brăilei” sau „drumul Braşovului”, cele
două aşezări reprezentând capetele acestuia. Acesta reprezenta segmentul final al legăturii dintre capitala
regatului maghiar şi cursul Dunării şi Marea Neagră. În paralel, alte drumuri făceau legătura între Tran-
silvania şi Dunăre pe văile râurilor Olt (către Slatina) şi Jiu (către Craiova).
Centrele de putere locală sau regională. Fondarea unor aşezări sau întărirea unora existente şi, implicit,
creşterea importanţei acestora, a fost pusă în legătură de tradiţie sau de cronici, cu implicarea directă a
unora dintre domnitorii timpurii. Chiar dacă pe parcursul existenţei lor unele dintre aceste centre de pute-
re (curţi) şi-au diminuat rolul, au continuat totuşi să fie utilizate fie ca reşedinţe temporare, pe parcursul
itinerariilor domnitorilor prin ţară, fie ca puncte de din care se exercita puterea domnească în teritoriu,
prin intermediul pârcălabilor. Curţile domneşti urbane din Valahia (amintite în documentele slavone cu
termenii de dvor sau stol sau în cele redactate în latină, de curia şi domus) îndeplineau pe lângă funcţiile
simbolice de reprezentare a puterii domneşti şi de locuire (a domnitorului, familiei sale şi suitei) şi funcţia
de apărare (chiar dacă termenul de grad este utilizat în sursele vechi pentru a desemna acele întărituri care
aveau exclusiv funcţie defensivă). Existenţa fortificaţiilor curţilor a reprezentat un factor favorizant pentru
urbanizare, acestea susţinând dezvoltarea comerţului care se desfăşura în cadrul târgului (organizat perio-
dic – săptămânal, lunar sau o dată pe anotimp). Adesea numele aşezării s-a format prin alăturarea terme-
nului de „târg” a numelui râului din vecinătate, obicei comun în întreaga Europă Centrală. Locurile de
schimb (desfăşurate în pieţe) au atras meşteşugarii şi dezvoltarea artizanatului, la rândul lor generatoare
ale dezvoltării aşezărilor cu caracteristici urbane. Planurile vechi ale oraşelor relevă cu claritate faptul că
circulaţiile dezvoltate spontan converg spre curte, amplasată în poziţia cea mai favorabilă, care a determi-
nat şi impulsionat dezvoltarea tramei stradale. În cazul aşezărilor unde nu a existat o curte, aşadar un cen-
tru de exercitare a puterii, dezvoltarea urbană a fost generată şi susţinută de piaţa în care se desfăşura târ-
gul, adesea acest spaţiu urban fiind organic transformat în timp de evoluţia ţesutului.
19
Prezenţa coloniştilor străini. Deplasarea unui număr însemnat de saşi şi, mai rar, maghiari, din Transil-
vania în zona extracarpatică, a reprezentat la rândul său unul dintre factorii importanţi în constituirea de
noi aşezări cu caracter urban şi în dezvoltarea şi organizarea celor existente. De asemenea, un rol impor-
tant l-au jucat şi coloniştii armeni aşezaţi în Moldova cu acordul domniei, în locuri precise. Acestor co-
munităţi de colonişti li se datorează importul unor forme de organizare specifice, al unor meșteșuguri noi
şi, nu în ultimul rând, al unei solide ştiinţe de a construi. În acest sens ar fi de amintit ridicarea numeroa-
selor biserici catolice (Suceava, Iași, Bacău, Câmpulung sau Târgovişte) şi armeneşti (Suceava, Iaşi,
Roman etc.).
 Organizarea juridică şi administrativă. Spre deosebire de sate care, din punct de vedere juridic, se gă-
seau pe domeniile boiereşti, mănăstireşti sau aparţineau moşnenilor sau răzeşilor, oraşele reprezentau po-
sesiuni domneşti. De altfel, obţinerea statutului de oraş era condiţionat de trecerea sa în posesia domnito-
rului. Ploieştiul, spre exemplu, şi-a datorat dezvoltarea din sat în târg domnesc, după cumpărarea sa de că-
tre Mihai Viteazul la 1600. Faptul că domnitorul putea dispune după propria dorinţă de moşiile sau ocoa-
lele oraşelor este dovedit, o dată în plus, de faptul că din documentele prin care suveranul înstrăina (prin
danie, către boieri sau mănăstiri) sau alipea noi teritorii la cele care înconjurau aşezările lipseşte orice re-
ferire la voinţa comunităţilor de orăşeni care beneficiau doar de uzufruct. Situaţia căpăta cu totul alte di-
mensiuni în timpul secolului al XVIII-lea când unii domni fanarioţi merg până la a dărui sau vinde vetre
de târg sau oraş unor înalte entităţi religioase (episcopii, mitropolii), mănăstiri sau unor boieri (în Moldo-
va, cazurile Hârlăului de lângă Botoșani, Romanului, Vasluiului sau Sucevei). În baza dreptului de folo-
sinţă a moşiei, orăşenii trebuiau să îi plătească domnitorului dijmă. Similar, pentru casele şi curţile din
târg, orăşenii plăteau un impozit (bezmen în Moldova) în turte de ceară. În afară de acestea, domnitorului
i se cuvenea şi vama târgului acolo unde se ţineau târguri periodice sau permanente.
Raporturile dintre domnitor (ca proprietar al pământului) şi comunitatea de orăşeni era în genere stabilită
printr-un privilegiu scris sau recunoscut tacit. Puterea domnească a fost reprezentată în teritoriu – până la
începutul secolului al XIX-lea – prin intermediul judeţilor (în Ţara Românească) şi a şoltuzilor (în Mol-
dova) care aveau atribuţii militare, juridice (în general mărunte, cele importante revenind domnitorului
sau marelui ban), de supraveghere a căilor comerciale, de încasare a vămilor, precum şi de strângere a ce-
telor de ostaşi în cazuri de necesitate. În oraşe, domnitorul avea ca reprezentanţi pe prim rang vornicul
(cuvânt care derivă din dovor (sl.) = curte), având rolul de comandant al curţii şi pârcălabul, ambii folo-
sind adesea vechi reşedinţe domneşti (care continuau să îl găzduiască pe domnitor vremelnic, în timpul
drumurilor sale în ţară) devenite centre ale puterii locale. Dacă vornicul avea îndatoriri militare, pârcăla-
bul avea îndatoriri fiscale, rânduia târgul şi oborul de vite etc. Cu timpul pârcălabul îşi extindea atribuţiile
la nivel de zonă (judeţ sau ţinut) în timp ce poziţia de vornic înceta să mai existe ca funcţie de reprezenta-
rea a puterii domneşti în oraşe, cândva pe parcursul secolului al XVII-lea. Judeţii / şoltuzii erau secondaţi
de cei 12 pârgari (din termenul german Bürger), aleşi de locuitorii oraşului pentru perioade de timp vari-
abile de la o aşezare la alta. Pârgarii erau invariabil în număr de 12. Atribuţiile lor în administrarea oraşu-
lui erau multiple: aveau drept de judecată asupra orăşenilor, se ocupau de distribuţia dreptului de muncă
pe moşia oraşului, adunau taxele şi hotărau priorităţile cheltuielilor, confirmau vânzările şi cumpărările de
terenuri precum şi trasarea de limite (hotărnicii), toate acestea consemnate în documente sigilate cu pece-
tea oraşului. Tot lor le revenea şi rolul de a se îngriji de paza oraşului şi cea a bâlciului. În perioada fana-
riotă, acest gen de administraţie a dispărut treptat, locul său fiind luat de „vornicia politii” (vornicia oraşu-
lui), secondată de „agie” (poliţia).
20
 Trăsături morfologice caracteristice. Oraşul din spaţiul extracarpatic nu este delimitat de ziduri de apă-
rare, lipsa unei limitări fizice ferme făcând ca zonele cultivabile din vecinătate să se întrepătrundă cu ţesu-
tul urban rarefiat înspre periferie. Ţesutul urban al aşezărilor extracarpatice s-a dezvoltat spontan, difuzia
în teritoriu nefiind în nici un fel îngrădită. Lipsite de spaţii publice clar delimitate şi cu funcţii determina-
te, de tipul pieţelor oraşelor central şi vest-europene (locul acestora fiind luate de frecventele maidane în
centrul cărora se găseau fântânile comune), aşezările urbane extracarpatice au avut o organizare policen-
trică (organizare în enorii/parohii care vor genera mahalalele/cartierele de mai târziu) care gravita în jurul
nucleului central (cu referire la centrul de greutate şi nu neapărat la centrul fizic) cel mai dens construit în
jurul polului sau polurilor de putere (reprezentate fie de curtea domnească, fie de ansamblurile unor sedii
eclesiastice episcopale sau mitropolitane). Dacă silueta oraşului transilvănean era una clar definită de for-
tificaţii şi punctată de accentele verticale simboluri ale puterii religioase şi laice, silueta oraşului extracar-
patic este caracterizată prin limite vagi şi prin multitudinea de turle şi turnuri, toate aparţinând numeroase-
lor edificii de cult (de mir sau mănăstireşti).
21
2.3. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR MĂNĂSTIREŞTI EXTRACARPATICE
În estul Europei viaţa monahală a înflorit de la începutul perioadei medio-bizantine (după finalizarea crizei
iconoclaste, în prima jumătate a secolului al IX-lea) datorită unei treptate ieşiri de sub controlul episcopal
sub care fusese pusă de legislaţia împăratului Iustinian şi de deciziile conciliul de la Calcedon. Prosperitatea
monahismului bizantin în ultimele secole de existenţă ale imperiului s-a datorat în bună măsură patronajului
unor personaje proeminente (ctitori – din grecescul ktetor – sau binefăcători) care, în schimbul protecţiei, au
beneficiat de foloase substanţiale întoarse din exploatarea amplelor domenii mănăstireşti. În această perioadă
se conturează şi imaginea caracteristică a mănăstirii ortodoxe cu incinta închisă de ziduri care separau exteri-
orul secular de interiorul sacru (temenos) şi care adesea au căpătat şi funcţie defensivă şi biserica principală
(catoliconul), după Sf. Atanasie de la Athos, „ochiul neadormit” al complexului, plasată în centru. Forma
fizică a ansamblului monahal reprezenta ilustrarea regulii sale de organizare internă (typika), cea care definea
comunitatea (coenobium). Mănăstirea bizantină era în genere împărţită în trei zone funcţionale majore: zona
dedicată serviciului divin şi rugăciunii, zona destinată locuirii şi zona destinată activităţilor economice care
depăşea incinta închisă de ziduri, extinzându-se în exterior. Alături de biserica principală, zona religioasă
includea numeroase capele (paraclise), ataşate acesteia, tratate ca obiecte individuale sau incluse în corpurile
alipite zidurilor sau amplasate în afara zidurilor (capele cimiteriale, capele funerare etc.). Aceleiaşi funcţiuni
religioase i se raliază şi trapeza, loc de reunire a comunităţii pentru mesele zilnice, dar şi loc al comemorări-
lor. Pe lângă chilii, funcţiunea de locuire din mănăstire includea spaţiile pentru cazarea pelerinilor (han),
infirmeria şi băile (în mod uzual fiecărui călugăr i se permiteau trei băi pe an, cu excepţia perioadelor de
epidemie). Componenta cea mai importantă a incintei este accesul a cărui rezolvare este adesea reglementată
prin typikon. Intrarea în mănăstire avea funcţia de adventus cu semnificaţia simbolică de marcare a trecerii
din lumea profană în cea spirituală. Acesta a fost şi motivul pentru care intrarea (aflată la parterul unui turn
sau încadrată de turnuri) era pusă sub protecţia sfântului patron al lăcaşului (icoana de hram inclusă într-o
nişă deasupra porţii), în vecinătate sau deasupra fiind în mod uzual construită o capelă. În perioada bizantină
târzie, mănăstirile beneficiau de dotări edilitare care asigurau un standard de viaţă relativ ridicat pentru peri-
oada medievală: sisteme de aducţiune a apei, încălzirea chiliilor cu cămine deschise sau sobe, latrine scoase
în afara zidurilor şi conectate la sistemele de drenare şi canalizare etc. Toate acestea aveau menirea să facă
posibilă viaţa unei comunităţi adesea numeroase: dacă în secolele al XI-lea – al XII-lea o mănăstire bizantină
tipică adăpostea un număr de 20 până la 40 de călugări, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi pe parcursul seco-
lului al XIV-lea, obştile monahale ajungeau la un număr de 80-100 de membri.
Cel mai important centru al lumii monahale ortodoxe a fost Muntele Athos, ilustrare pe de o parte a modelu-
lui antonian (de la numele Sf. Antonie) eremitic sau semi-eremeitic şi, pe de alta a modelului pahomian (de
la numele Sf. Pahomie) cenobitic. Legăturile românilor cu Athosul au fost documentate încă din perioada
medievală timpurie, domnitorul Nicolae Alexandru, asociatul şi urmaşul la tron al lui Basarab I, acestea
înmulţindu-se atât în cazul Valahiei cât şi al Moldovei în veacurile care au urmat.
 Începuturile monahismului medieval în spaţiul extracarpatic

Iniţiatorul vieţii monahale după principiile isihaste athonite de la sud de Carpaţi, după constituirea statului
medieval, este considerat de tradiţie călugărul grec Nicodim (c. 1330-1406), întemeietor a mai multor aşeză-
minte monastice dintre care cele mai importante au fost Vodiţa, în apropiere de Dunăre, în Banatul Severinu-
lui (a cărei construcţie a fost finalizată, după câte se pare, în vara anului 1372) şi Tismana (întemeiată cândva
între 1375(?)-1378, aici retrăgându-se după anexarea Banatului Severinului la Regatul Maghiar la sfârşitul
anului 1375 sau începutul celui următor). Aceste modele au servit probabil celor mai timpurii ctitorii mănăsti-
reşti domneşti sau boiereşti din spaţiul Ţării Româneşti ridicate pe parcursul secolului al XIV-lea sau la înce-
putul secolului al XV-lea (Cozia, Cotmeana, Nucet, Snagov, Bolintin etc.). La est de Carpaţi, cea mai veche
22
mănăstire moldovenească atestată documentar este Neamţ, întemeiată de Iosif (episcop şi apoi mitropolit al
Moldovei) pe locul unei sihăstrii a unor pustnici, cărora domnitorul Petru Muşat le acorda privilegii. Ca şi în
Ţara Românească, conştientizarea rolului mănăstirilor a contribuit la implicarea de timpuriu a domnitorilor, la
începutul secolului al XIV-lea fiind fondate cu ajutorul voievodului mănăstirea Sf. Nicolae din Poiană (în ve-
cinătatea actualei mănăstiri Probota) şi mai apoi Bistriţa.
 Organizarea ansamblurilor mănăstirești

„Se înţelege prin mănăstire, un ansamblu de construcţiuni grupate în jurul unei biserici, înconjurate de
ziduri puternice şi destinate să închidă în ele şi să dezvolte o viaţă religioasă şi culturală din cele mai de
preţ” (Grigore Ionescu). Definiţia de mai sus pune accentul pe rolurile multiple pe care le-a îndeplinit
mănăstirea în evoluţia civilizaţiei româneşti. Incintă apărată, aceasta a fost locul de desfăşurare, nucleul
polarizator, al principalelor funcţiuni ale aşezărilor medievale sau ale vastelor domenii din afara aşezări-
lor. Din punct de vedere arhitectural, incintele mănăstireşti, la fel ca şi cele laice, s-ar putea defini ca apă-
rătoare ale construcţiilor investite cu maximă importanţă – bisericile, singurele purtătoare de valoare arhi-
tecturală prin suportul fizic şi punerea în operă, precum şi prin semnificaţia simbolică aparte. În ceea ce
priveşte caracteristicile compoziţionale generale ale unui ansamblu mănăstiresc, problema poate fi privită
din două puncte de vedere – pe de o parte condiţiile contextului natural (respectiv amplasamentul) şi pe
de altă parte modul de evoluţie, ca rezultantă a suprapunerii unor etape istorice de intervenţie diferite.
Astfel în arhitectura monastică din spaţiul românesc de la sud de Carpaţi apar fie modele dezvoltate spon-
tan, fie modele care urmează scheme prestabilite, acestea din urmă începând să apară în ultima parte a se-
colului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea (spre exemplu ansamblurile de la Hurezi, Antim, Văcăreşti
etc.). Prin contrast, în Moldova, preferința pentru forme regulate ale incintelor mănăstireşti este evidentă
de timpuriu. Cu toate acestea, deşi biserica principală este în genere paralelă cu latura lungă, ea nu ocupă
întotdeauna o poziţie centrală.
 Funcţia defensivă
În Ţara Românească mănăstirile au exploatat amplasamentul în sens defensiv de la bun început. În afară de re-
lief, la funcţia defensivă au participat zidurile de incintă, de obicei construite pe un plan neregulat şi prevăzute
cu componente specifice (guri de tragere, guri de aruncare, drumuri de strajă cuprinse în podurile construcţii-
lor alipite zidurilor şi, mai rar turnuri, între acestea cel mai important fiind cel ridicat deasupra porţii de acces),
rezolvate adesea în forme rudimentare. Incintele din Moldova, cel mai frecvent dezvoltate pe planuri regulate,
rectangulare, erau închise cu curtine cu drumuri de strajă şi metereze, articulate cu turnuri cu funcţie principală
defensivă. Pe lângă aceasta, turnurile de colţ sau cele de poartă, amplasate în zona mediană a uneia dintre la-
turi, adăposteau camera clopotelor, paraclise, tainiţe, spaţii destinate locuirii etc. Accesul în gangul de sub tur-
nul de poartă era protejat cu pod ridicător (Dragomirna), cu hersă (Hlincea sau Caşin) sau cu guri de aruncare
(machicoulis, la Zamca sau Caşin). Cele mai timpurii exemple de construcţii defensive din cadrul ansambluri-
lor mănăstireşti moldoveneşti se păstrează din secolul al XV-lea (turnul tezaurului de la mănăstirea Putna, a
cărui finalizare este datată conform pisaniei în luna mai 1481). Din prima jumătate a secolului al XVI-lea se
mai conservă încă parţial zidul de incintă de la mănăstirea Moldoviţa cu două turnuri în colţurile laturii de
vest a ansamblului. Din jurul anului 1550 se păstrează şi zidurile de la Probota întărite de turnuri doar pe latura
de răsărit. Cu o organizare şi dotare mai complexă, se păstrează şi fortificaţiile de la mănăstirea Slatina databi-
le în jurul anului 1560, urmate cronologic de cele ale mănăstirii Suceviţa din anii 1580.
 Funcţiunea religioasă
Componentele construite ale oricărei mănăstiri sunt subordonate desfăşurării ritualul religios. Dintre acestea
doar unele sunt organizate şi găzduiesc efectiv desfăşurarea ritualurilor: biserica principală (catholicon-ul),
23
componenta simbol a întregii alcătuiri arhitecturale, amplasată autonom (nu neapărat în poziţie centrală) în in-
teriorul incintei, paraclisul sau paraclisele (cel mai frecvent înglobate clădirilor care compun incinta, separat
fiind paraclisul spitalului (biserica bolniţei), ridicat în afara incintei, în vecinătatea cimitirului) sau trapeza (în
spaţiul românesc, ca şi paraclisele, înglobată construcţiilor dispuse perimetral). Bisericile principale mănăsti-
reşti urmează compartimentarea specific ortodoxă: altar cu cele două pastoforii (proscomidia spre nord şi
diaconiconul spre sud), naos, pronaos şi, adesea un pridvor spre vest. Acestora li se adaugă uneori spaţii (strict
separate sau doar delimitate) destinate mormintelor ctitorilor sau egumenilor (gropniţa) şi încăperi pentru păs-
trarea tezaurului mănăstiresc (tainiţe sau clisiarniţe). În etapele timpurii a existat o evidentă diferenţiere pe ba-
ze dogmatice între catholicon-ul mănăstiresc şi celelalte tipuri de lăcaşuri de cult. Aceasta s-a materializat în
special prin tendinţa de lărgire pe direcţie transversală a spaţiului naosului prin adăugarea absidelor (specifice
planului trilobat triconc sau, în Moldova, pseudotriconc). Începând cu secolul al XVI-lea diferenţierea nu se
mai menţinea atâta timp cât asistăm la o contaminare reciprocă a tipologiilor – biserici de mănăstire şi biserici
de mir sau parte a unor ansambluri laice.
Tot funcţiei religioase i se raliază şi trapeza – spaţiu destinat meselor comune care îşi are originile în peri-
oada timpurie a monahismului creştin, eremiţii reunindu-se de obicei de două ori pe săptămână pentru
acest ritual care urma liturghiei. În virtutea semnificaţiilor simbolice importante ale acestor tradiţii a fost
firesc ca trapeza complexului cenobitic să joace un rol religios important, alături de catolicon aceasta re-
prezentând o constantă în organizarea funcţională a mănăstirii, cu neînsemnate variaţii spaţiale de-a lun-
gul secolelor (în genere cu un plan rectangular alungit, încheiată spre capătul opus accesului cu o absidă).
 Funcţii anexe
În vecinătatea trapezei era ridicată în mod uzual bucătăria (cuhnia). Bucătăriile mănăstireşti au beneficiat
de soluţii similare cu cele întâlnite în ansamblurile rezidenţiale laice. Destinate pregătirii hranei pentru
comunităţi numeroase, rezolvările arhitecturale trebuiau să răspundă concomitent cerinţelor care ţineau de
evacuarea căldurii şi a fumului, de dimensiunile necesare pentru servitori, de iluminarea şi ventilarea inte-
riorului. Prelucrând rezolvări din arhitectura antică romană a băilor cu hipocaust, construcţiile medievale
cu punct de foc deschis au fost influenţate de modelele din lumea islamică. Dat fiind pericolul de incen-
diu, de timpuriu s-a răspândit rezolvarea bucătăriilor în construcţii separate, aflate în genere în apropiere
sau în legătură cu sala de mese (trapeză), aşezate la distanţă de corpurile destinate locuirii. Ceea ce reţine
atenţia sunt manierele diverse, adesea spectaculoase, de rezolvare ale boltirii spaţiilor, condiţionate de
dimensiunile şi forma planului, precum şi de necesitatea supraînălţării coşului principal pentru o cât mai
eficientă evacuare a gazelor şi fumului. Din punctul de vedere a rezolvării arhitecturale cuhniile româneşti
sunt rezolvate pe plan dreptunghiular, principala provocare fiind constituită de rezolvarea acoperirii bolti-
te cât mai înalte, încununate cu lanternou. După maniera de rezolvare a structurilor, pot fi distinse două
categorii cu rezolvări diverse: o primă categorie a cuhniilor cu cupolă sau cu cupolă din sectoare sferice,
încununată cu lanternou, influenţate de modelele mănăstireşti de la Muntele Athos; o a doua categorie
(mai târzie) a cuhniilor cu acoperiri realizate din niveluri succesive de arce piezişe şi trompe, de asemenea
încununate de un lanternou.
 Funcţia rezidenţială
În majoritatea cazurilor construcţiilor destinate locuirii din mănăstiri au suferit adaptări, extinderi sau re-
construcţii. Cele mai numeroase sunt spaţiile destinate locuirii membrilor comunităţii: chiliile. Realizate
sub forma unor celule independente sau grupate (spre exemplu la Hurezi chiliile sunt grupate perechi
având între ele un spaţiu comun), adesea boltite, accesibile din exterior prin intermediul tindei, chiliile
sunt grupate în corpuri compacte, alipite zidurilor de incintă. Dat fiind rolul defensiv al zidului de incintă,
podul de deasupra chiliilor, închis cu şarpantă într-o singură apă îndreptată spre interiorul curţii, juca rolul
24
de drum de strajă cu posibilitatea ripostei prin intermediul meterezelor amplasate la partea superioară.
Pentru construcţiile de locuit cu destinaţie specială – casă domnească, stăreţie, casă de oaspeţi – nu s-a
împământenit un tipar anume, acestea ocupând poziţii diverse în cadrul organizării ansamblurilor şi bene-
ficiind de rezolvări arhitecturale variate. Trăsătura comună este însă constituită de folosirea unor materia-
le durabile şi a unor tehnici de execuţie evoluate. Obiceiul construirii sau amenajării de reşedinţe dom-
neşti sau boiereşti în mănăstiri, alături de stăreţie (locuinţa conducătorului obştii monahale) sau împărţind
aceleaşi construcţii cu aceasta, apărea de timpuriu în arhitectura medievală. Locuinţa domnească din mă-
năstire a reprezentat de cele mai multe ori un loc de popas sau, adesea de refugiu, pe perioade mai scurte
sau mai lungi de timp, concepţia generală a ansamblurilor din care făcea parte subordonându-se funcţiei
defensive. Un aspect deloc neglijabil în analiza funcţiei rezidenţiale, cu caracter reprezentativ din mănăs-
tire, este cel care priveşte tiparul comun împărtăşit de organizarea ansamblului monahal şi de cel al curţi-
lor laice. Încă din secolul al XVI-lea, este atestată existenţa ansamblurilor cu dublă funcţie – „curţi-
mănăstiri” – dovadă a flexibilităţii abordărilor şi rezolvărilor funcţionale din perioada medievală.
Punctul de cotitură în evoluţia rezolvării programului mănăstiresc a fost reprezentat de ctitoria lui Con-
stantin Brâncoveanu de la Hurezi, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Concepţia de ansamblu, răspunzând
funcţiei de reprezentare – condiţie impusă de comanditar –, se supunea unui set de reguli clare, având ca
rezultat o spaţialitate aparte, sursă de inspiraţie esenţială pentru viitoare zidiri mănăstireşti sau rezidenţia-
le. La mai puţin de două decenii distanţă, principiile Hurezului serveau drept model pentru ctitoria de la
Văcăreşti a primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat. Pe parcursul secolului al XVIII-lea palatul
domnesc din mănăstire căpăta şi funcţia de reşedinţă estivală pentru domnitor şi suita sa. Ca şi mănăstirea
Văcăreşti, amplasată în vecinătatea capitalei, ansamblul de la Cotroceni, ctitorie a Cantacuzinilor din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, a servit drept loc de retragere pe perioada verii pentru numeroşi fa-
narioţi: Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihail Suţu, Alexandru
Moruzi sau Ioan Caragea.
 Spitalul mănăstiresc: bolniţa

În lumea bizantină târzie, fiecare mănăstire avea propriul spital inclus în incinta delimitată de ziduri, des-
tinat exclusiv călugărilor care făceau parte din comunitate. Spitalul mănăstiresc avea propriul paraclis,
conform regulii mănăstireşti (typikon), pus sub protecţia Sfinţilor Anargyroi (sfinţii vindecători). Locurile
pentru îngrijirea bolnavilor în cadrul aşezămintelor mănăstireşti sunt atestate încă de la începutul perioa-
dei medievale, modelul adaptat în spaţiul românesc fiind probabil cel sârbesc. Faptul că mănăstirile au re-
prezentat locuri de adăpostire ale celor aflaţi în nevoie (bolnavi, fugari, persecutaţi etc.) este atestat de
obligaţia acestora (adesea consemnată în hrisoavele ctitoriceşti) de a primi şi găzdui pe oricine ajungea la
poarta lor. Existenţa în mănăstiri a moaştelor sfinţilor sau a icoanelor făcătoare de minuni a reprezentat un
magnet pentru bolnavi, pentru cei care căutau alinarea suferinţelor fizice sau sufleteşti. Pe cei sănătoşi ve-
niţi să se închine, mănăstirea îi găzduia în arhondaric, în timp ce pe cei bolnavi îi primea în bolniţele
(termen de proveniență slavonă) clădite în afara incintelor principale. Primul spital mănăstiresc menţionat
în Ţara Românească este cel de la Bistriţa (Vâlcea), înaintea sa izvoarele consemnând existenţa unuia la
mănăstirea Putna în Moldova (1488). Din ansamblul bolniţei s-a păstrat în general paraclisul, sau biserica
bolniţei. Deşi marea majoritate a bolniţelor şi-au diminuat importanţa spre sfârşitul secolului al XVII-lea,
unele – cum este cazul celei de la Bistriţa – au continuat să funcţioneze până în a doua jumătate a secolu-
lui al XIX-lea. Dat fiind faptul că unele mănăstiri au devenit neîncăpătoare pentru mulţimea bolnavilor,
undele dintre ele s-au extins ajungând să adăpostească aşezăminte pentru găzduire îndelungată. Astfel
unele au devenit ospicii (termenul folosit în epocă este cel de „balamuc”) pentru bolnavi mintali („smin-
tiţi”) în timp ce altele aveau în componenţă azile pentru săraci şi bătrâni. Cei atinşi de boli psihice (pose-
25
daţi de diavol) erau izolaţi în chilii separate, principalul tratament aplicat fiind slujbele şi rugăciunea.
Primul spital (denumit ca atare) fondat în Ţara Românească a fost cel ctitorit de spătarul Mihail Cantacu-
zino lângă biserica pe care o construia în anii 1698-1699, în locul lăcaşului de lemn al lui Colţea Doicescu
din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
 Închisoarea din mănăstire

În perioada medievală târzie, temniţele civile erau „instalate în gropniţe adânci, ocne sau beciuri dom-
neşti, întunecoase, fără aer şi pestilenţioase” trecerea deţinuţilor prin acestea fiind „de scurtă durată şi
premergătoare morţii, care era pedeapsa cea mai frecventă” (C. Rădulescu, Studiu penal comparat asupra
trecerii administraţiunii închisorilor sub dependinţa Ministerului de Justiţie, Bucureşti, 1910). În secolul
al XVIII-lea, numărul închisorilor din Ţara Românească era ridicat, atât domnitorul şi dregătorii săi (is-
pravnicul, marele ban, marele spătar, marele agă etc.), cât şi înaltul cler (mitropolitul, episcopii sau proto-
popii) beneficiind pe de o parte de „aresturi” unde îi trimiteau pe condamnaţi şi, pe de alta, de o consis-
tentă sursă de venit – „banii grosului”, acea taxă pe care cei închişi o plăteau pentru a-şi răscumpăra liber-
tatea. Pe lângă închisorile civile, încă de la începutul perioadei medievale s-a practicat recluziunea în mă-
năstire, formă a „închisorii-corective”, temporară sau permanentă (călugăria), prin contrast cu „închisoa-
rea-pedeapsă”, formă de întemniţare preferată de puterea laică. Mănăstirile în care erau cuprinse închisori
(Dintr-un Lemn, Viforâta, Tismana, Snagov, Cernica, Căldăruşani, Mărgineni, Arnota, Secu etc.) nu dis-
puneau de rezolvări arhitecturale sau funcţionale speciale, condamnaţii fiind închişi în chilii şi puşi sub
supravegherea monahilor, de cele mai multe ori lipsiţi de mijloacele necesare îndeplinirii rolului pe care l-
ar fi avut în reeducare. Aşadar, cei întemniţaţi nu erau nici călugări, nici laici care să participe în vreun fel
la viaţa comunităţii, ci simpli intruşi care puteau să aibă parte de un tratament blând sau, din contra, de
unul sinistru: închiderea în spaţii strâmte, lipsite de uşi şi ferestre, de multe ori pivniţe care comunicau cu
exteriorul doar prin trape în planşeu, acestea fiind folosite pentru coborârea din timp în timp a celor nece-
sare subzistenţei deţinutului.
26
2.4. ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV – XVII)
Influenţată în mare măsură de arhitectura sud-dunăreană, bizantino-balcanică sau sârbească, arhitectura reli-
gioasă de zid din Ţara Românească îşi începea evoluţia la jumătatea secolului al XVI-lea cu exemple diverse
atât din punctul de vedere al actului ctitoricesc (fundaţii domneşti sau mănăstireşti, datorate unor monahi,
cum este cazului lui Nicodim din Kastoria), cât şi din punctul de vedere al influenţelor şi sintezelor pe care le
ilustrează. Esenţiale pentru înţelegerea debuturilor arhitecturii religioase din Valahia sunt bisericile Sf. Nico-
lae de la Curtea de Argeş (1351/52, ctitorie a lui Basarab I şi a fiului şi asociatului său la tron Nicolae Ale-
xandru, finalizată ulterior în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, din 1359 devenită sediu al episcopiei Ţării
Româneşti), înrudită prin spaţialitate (crucea greacă înscrisă), tehnică de construcţie şi decor cu exemplele
din lumea bizantină, sau bisericile mănăstirilor Vodiţa (c. 1374-80, astăzi ruinată), Tismana (după 1385) sau
Cozia (c. 1387-88), aceasta din urmă apropiată din toate punctele de vedere de seria bisericilor ridicate pe
plan trilobat triconc în aceeaşi perioadă în spaţiul sârbesc, pe valea Moravei. Deşi din veacul al XV-lea se
păstrează foarte puţin (un exemplu fiind biserica Sf. Vineri din incinta curţii domneşti de la Târgovişte), to-
tuşi evoluţia poate fi urmărită în continuare, spre începutul secolului al XVI-lea, cu elaborarea unor sisteze
interesante din a căror plastică nu lipsesc elementele specifice arhitecturii caucaziene sau otomane – biserici-
le mănăstirilor Dealu (ctitorie a lui Radu cel Mare, 1499-1501) sau Curtea de Argeş (planificată ca necro-
polă domnească, galeriile funerare urmând să fie adăpostite în galeriile laterale ale amplului pronaos supra-
lărgit, începută probabil în 1512 şi sfinţită în 1517 – vezi bibliografie suplimentară). Variată şi originală,
producţia de arhitectură religioasă din secolul al XVI-lea debuta aşadar cu ctitoriile lui Neagoe Basarab (cel
mai probabil înrudit cu familia boierilor Craioveşti şi nu descendent din dinastia Basarabilor întemeietori ai
Ţării Româneşti), personalitate culturală cheie în înţelegerea civilizaţiei de la sud de Carpaţi în perioada evu-
lui mediu matur. Pe lângă biserica argeşeană – devenită model pentru o serie de ctitorii domneşti care, prin
reluarea anumitor caracteristici ţin să sublinieze afilierea la tradiţie (între aceste ctitorii numărându-se biseri-
cile mănăstirilor Radu-Vodă din Bucureşti, Căldăruşani, Cotroceni, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena
(ulterior devenită sediu al Mitropoliei Valahiei şi, în secolul al XX-lea, sediu al Patriarhiei ortodoxe), Hurezi
sau, la începutul veacului fanariot, cea a mănăstirii Văcăreşti) – aceluiaşi Neagoe Basarab i se datorează şi
forma finală a bisericii vechii Mitropolii de la Târgovişte (1521-37, cu o etapă anterioară presupusă în se-
colul al XV-lea, astăzi înlocuită de reconstrucţia – diferită de original – imaginată de arhitectul francez An-
dré Lecomte du Noüy) şi cea a mănăstirii Snagov (c. 1517-21). Arhitectura religioasă valahă a veacului al
XVII-lea a fost dominată de numeroasele construcţii patronate de Matei Basarab şi membrii familiei Canta-
cuzino, din care descindea, pe linie maternă, şi Constantin Brâncoveanu. Calificată drept conservatoare şi
ancorată în tradiţiile locale, arhitectura religioasă din perioada domniei lui Matei Basarab – caracterizat de
contemporani drept cel mai prolific ctitor de biserici valah – s-a caracterizat printr-o mare varietate tipologi-
că, tehnică şi decorativă (bisericile mănăstirilor Arnota (devenită necropolă domnească, Călineşti, Căldăru-
şani, Strehaia, Brebu, Măxineni etc.). Rafinând experienţe anterioare, arhitectura religioasă cantacuzină şi
mai ales cea brâncovenească, s-a caracterizat prin originalitatea ornamentaţiei care, în ciuda bogăției şi diver-
sităţii afine gusturilor baroce, şi-a păstrat în esenţă caracterul valah (bisericile mănăstirilor Cotroceni, Hu-
rezi, Colţea etc.).
27
2.5. ARHITECTURA RELIGIOASĂ MOLDOVENEASCĂ (SEC. XIV – XVII)
Ca şi în cazul arhitecturii religioase din Ţara Românească, debutul arhitecturii bisericilor moldoveneşti stă
sub semnul asimilării influenţelor externe în opere de arhitectură adaptate nevoilor rituale şi posibilităţilor
tehnice ale tânărului stat medieval. Cele două biserici care ni se mai păstrează din perioada de început a epo-
cii medievale ilustrează zonele spre care au privit constructorii şi ctitorii locali: spre zona aflată la vest de
Carpați (influenţele romanico-gotice fiind ilustrate de biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, construită spre sfâr-
şitul secolului al XIV-lea de Petru Muşat pe locul mai vechii biserici de lemn datorate lui Bogdan I) sau zona
aflată la sud de Dunăre, zona balcanico-bizantină (ale cărei influenţe se materializau în arhitectura bisericii
ridicate pe plan trilobat Sf. Treime din Siret, de asemenea construită spre sfârşitul secolului al XIV-lea de
Petru Muşat).
După mai bine de jumătate de veac din care ni se păstrează mult prea puţin pentru a putea reconstitui etapele
de evoluţie ale arhitecturii religioase, în timpul celei de-a doua jumătăţi a domniei lui Ştefan cel Mare (1453-
1504) şi, mai apoi, pe aproape între parcursul secolului al XVI-lea, operele de arhitectură religioasă ilustrea-
ză şi rafinează ceea ce istoriografia de specialitate a denumit generic „stilul arhitectural moldovenesc”. Tră-
săturile acestuia sunt exemplificate de numeroasele realizări care materializează utilizarea aceluiaşi tip de
plan trilobat triconc sau pseudotriconc (acesta din urmă, creaţie originală moldovenească) care acuză dezvol-
tarea longitudinală a unui volum îngust şi elansat pe verticală, punctat de accentul vertical al turlei dispuse
asimetric deasupra naosului, aceeaşi manieră de abordare a plasticii decorative a faţadelor cu diferenţierea
tratamentului zonelor curbe faţă de cele plane, precum şi perpetuarea formulelor originale de rezolvare a
boltirilor prin folosire arcelor piezişe, a arcelor încrucișate şi a celor etajate, toate bazate pe utilizarea conso-
lei şi a sprijinului exterior al contrafortului împrumutat din arhitectura romanico-gotică apuseană. Sinteza cea
mai complexă a tuturor acestor trăsături ni se păstrează astăzi în cazul bisericii mănăstirii Neamţ, ctitorie a
lui Ştefan cel Mare din anul 1497. Patronajul arhitectural al lui Petru Rareş (1527-38 / 1541-46) adăuga aces-
tor trăsături pictura exterioară figurativă (continuare a programului iconografic din interiorul bisericii), rafi-
narea efectelor de lumină prin gradarea dimensiunilor golurilor spaţiilor rituale, precum şi o diferenţiere clară
a organizării funcţionale a bisericilor de mănăstire faţă de bisericile de mir (diferenţiere ilustrată de exemple-
le păstrate la bisericile mănăstirilor Probota, Humor, Moldoviţa sau la biserica domnească Sf. Dumitru
din Suceava).
În Moldova sfârşitului secolului al XVI-lea, construirea de către Movileşti a bisericii mănăstirii Suceviţa
marca finalul seriei de edificii religioase realizate în „stil moldovenesc”, pe lângă trăsăturile arhitecturale
specifice, pictura exterioară subliniind o dată în plus afilierea familiei domnitoare la tradiţiile iniţiate în vea-
cul al XV-lea şi continuate şi rafinate în secolul următor. Totodată, biserica contemporană construită la mă-
năstirea Galata de domnitorul cu origini munteneşti Petru Şchiopu, inaugura pătrunderea în Moldova a in-
fluenţelor arhitecturale de la sud de Carpaţi, din Ţara Românească (pentru a aminti doar câteva dintre aceste
trăsături importate din arhitectura bisericească de la sud de Carpaţi: renunţarea la fragmentarea spaţiului inte-
rior, echilibrarea volumetriei prin ridicare unei a doua turle deasupra pronaosului, tratarea paramentului exte-
rior în maniera valahă cu brâu median şi arcaturi în două registre etc.). Secolul al XVII-lea moldovenesc a
continuat linia deschisă de Galata, varietatea arhitecturii religioase asimilând influenţe occidentale sau orien-
tale, oglindind astfel orientările sau preferinţele politice şi culturale ale ctitorilor. Bisericile mănăstirilor
Dragomirna (ctitorie comună a clericului Atanasie Crimca şi a logofătului Luca Stroici dinaintea anului
1605), Trei Ierarhi (ctitorită de Vasile Lupu, 1637-42 şi în bună măsură reconstruită – respectând originalul
– în intervalul 1882-1904 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy) şi corespondentul său valah de la
mănăstirea Stelea de la Târgovişte, din Ţara Românească (ctitorită de Vasile Lupu pentru marcarea împăcării
sale cu Matei Basarab, în 1645), Golia (c. 1650-1660, ctitorită de Vasile Lupu în a doua parte a domniei sale,
28
în perioada în care legăturile politice, culturale şi de familie cu nordul polon deveniseră puternice), Caşin
(1656-57, replică a bisericii mănăstirii Golia, ctitorie a rivalului şi urmaşului la tron al lui Vasile Lupu, dom-
nitorul Gheorghe Ştefan) sau Cetăţuia (1672, replică a bisericii mănăstirii Trei Ierarhi, datorată urmaşului lui
Vasile Lupu, domnitorul Gheorghe Duca), ilustrează din plin deschiderea şi eclectismul gusturilor elitelor
moldoveneşti precum şi potenţialul experimentelor care au ca fond o arhitectură locală maturizată din punct
de vedere stilistic.
29
2.6. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR REZIDENŢIALE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
Arhitectura rezidenţială din spaţiul extracarpatic a beneficiat de soluţii variate, diversitatea abordărilor fiind
mult mai însemnată decât în cazul construcţiilor de cult. Terminologia asociată sau caracteristicile rezolvări-
lor arhitecturale, funcţionale şi constructive au început să se maturizeze spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi
începutul secolului al XV-lea. De timpuriu, locuinţa privilegiată nu a fost rezolvată ca program arhitectural
autonom, ci ca parte a unor ansambluri cu funcţii adesea complexe. Aşadar, în vecinătatea locuinţei propriu-
zise au existat întotdeauna anexele gospodăreşti, spaţii destinate servitorilor, paraclisul (capelă, de cele mai
multe ori păstrată până în prezent ca biserică mir / parohială, în ciuda dispariţiei celorlalte construcţii ale
ansamblului) sau biserica (în cazul ansamblurilor mănăstireşti ctitorii domneşti sau boiereşti, aşadar adăpos-
tind şi reşedinţa patronului) şi, beneficiind de atenţie specială, fortificaţiile.
Spre deosebire de arhitectura religioasă, în cazul ansamblurilor cu funcţie rezidenţială nu se poate vorbi des-
pre construirea unei tradiţii. Din secolul al XVI-lea unele ansambluri mănăstireşti au început să fie folosite ca
reşedinţe, fapt care a susţinut transferul unor caracteristici ale programului în sfera arhitecturii curţilor: în
ambele situaţii incintele sunt fortificate, de-a lungul zidurilor de apărare înşirându-se construcţiile destinate
locuirii, cuhnia, clădirile cu funcţie utilitară anexă sau turnul de poartă - semnal vizual şi punct de observare,
toate orientate spre spaţiul interior. Dacă în cazul mănăstirii centrul de greutate este ocupat de biserică, în
cazul curţii zona centrală a incintei este lăsată liberă. În genere, în cadrul ansamblului laic al curţii, funcţia
religioasă era îndeplinită de o biserică amplasată în afara incintei principale, uneori beneficiind de propriul
zid de apărare şi dotată cu elemente suplimentare utile în caz de conflict (un astfel de element este turnul
ridicat deasupra pronaosului).
Reşedinţa ca obiect de arhitectură autonom (palat) s-a configurat târziu în raport cu evoluţia programului în
arhitectura apuseană, în spaţiul extracarpatic primele exemple de acest fel apărând abia în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, excepţie făcând modernizarea curţii domneşti de la Târgovişte (astăzi, în mare măsu-
ră ruinată şi compromisă de intervenţiile recente de restaurare) în timpul scurtei domnii a lui Petru Cercel
(1583-85). Rezolvările au evoluat, în secolul al XVII-lea, în timpul domniilor lui Matei Basarab (de la care ni
se păstrează încă casele domneşti din cadrul mănăstirilor Brebu, Plumbuita etc. şi urmele celei de la Streha-
ia, inspirată de realizările târgoviştene ale lui Petru Cercel) şi Şerban Cantacuzino sau, mai târziu, în timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu, termenul comun folosit este acela de casă domnească, acesta desem-
nând în genere o construcţie lipsită de elemente defensive, parte a unui complex construit în cadrul căruia
funcţia de apărare nu mai reprezenta o prioritate. La începutul secolului al XVIII-lea în pisania reşedinţei lui
Brâncoveanu de la Mogoşoaia apărea (pentru prima dată consemnată ca atare) denumirea de palat (din lati-
nescul palatium).
 Arhitectura rezidenţială valahă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea căpăta un curs aparte dato-
rită familiei boierilor Cantacuzini. Postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul lui Andronic din Constanti-
nopol, se stabilea în Valahia luând-o în căsătorie pe Ilinca, fiica lui Radu Şerban, descendentă din neamul
Basarabilor. Dintre fiii lor, trei figuri au jucat un rol marcant în istoria veacului al XVII-lea valah: Şerban,
domnitor al Ţării Româneşti, stolnicul Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai proeminente figuri ale
culturii româneşti a veacului şi, în fine, spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul unora dintre cele mai repre-
zentative monumente de arhitectură ale epocii din jurul anului 1700. Ctitoriile laice ale Cantacuzinilor ni
s-au păstrat doar fragmentar. În majoritate, reşedinţele cantacuzine urmau tipicurile împământenite ale
curţilor cu caracter defensiv, construcţiile de locuit desprinzându-se de zidurile de incintă şi devenind
elemente principale ale ansamblurilor. Din ruinele păstrate reiese – în premieră – suprapunerea logiilor pe
faţada îndreptată spre grădină, precum şi utilizarea la nivelul etajului locuibil al bolţilor cu muchii intrate,
30
străpunse de lunete. Organizările şi rezolvările arhitecturale cu greu mai pot fi deduse din ruinele Curţii
de la Filipeştii de Târg (construită la comanda postelnicului Constantin Cantacuzino în timpul domniei
lui Matei Basarab (c. 1641-42), din puţinele mărturii de la Curtea de la Mărgineni (construită de Drăghici
Cantacuzino) sau din cele de la Curtea de la Măgureni.
 Arhitectura curţilor brâncoveneşti. Multe dintre ansamblurile rezidenţiale din spaţiul extracarpatic au
reprezentat rezultate ale unor etape succesive de intervenţie. Restrângând discuţia la cazul ansamblurilor
domneşti reprezentative din Ţara Românească, la Curtea de Argeş, la Târgovişte sau la Bucureşti, reşe-
dinţele domneşti au fost amplificate, modernizate sau înfrumuseţate în etape succesive, datorate preocupă-
rilor unora dintre domnitorii care le-au locuit. Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii care
au susţinut cele mai consistente lucrări de intervenţie asupra construcţiilor existente ale ansamblurilor cur-
ţilor din oraşele de reşedinţă domnească. După consemnările secretarului italian al domnitorului – Anton
Maria del Chiaro Fiorentino – la curtea de la Bucureşti (Curtea Veche) erau construite băile turceşti, pe
faţada sudică era amenajată o amplă logie care lega foişoarele din capete, erau amenajate grădinile în care
au fost ridicate, după modelele otomane, chioşcuri etc. La Târgovişte Brâncoveanu amplifica fortificaţiile
curţii, adăuga încă un etaj palatului ridicat în timpul scurtei domnii a lui Petru Cercel, intervenind şi asu-
pra elementelor de decoraţie. La fel ca şi în cele două cazuri amintite, la curtea de la Brâncoveni (atestată
documentar în timpul lui Neagoe Basarab), pe care Brâncoveanu o dăruia fiului său Răducanu, intervenţi-
ile întreprinse au păstrat caracteristicile organizărilor funcţionale anterioare, ansamblurile scăpând astfel
unor scheme compoziţionale coerente.
Trăsăturile caracteristice ale sintezei arhitecturale patronate de Brâncoveanu sunt ilustrate de reşedinţele
extraurbane pe care acesta le construia pentru fiii săi. În 1698, pe moşia de la Potlogi, era finalizată con-
struirea primei curţi patronate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Destinate de domnitor fiului cel
mare Constantin (n. 1683), casele domneşti au marcat un punct de cotitură în evoluţia arhitecturii reziden-
ţiale din Valahia. Sinteză originală şi rafinare a căutărilor şi realizărilor care l-au precedat, Potlogii s-au
constituit în principalul model urmat atât în ctitoriile ulterioare brâncoveneşti, cât şi de arhitecturile rezi-
denţiale domneşti şi boiereşti de pe parcursul veacului care a urmat. Ampla deschidere culturală a domni-
torului, experienţa dobândită în tinereţe prin implicarea ca ispravnic pe şantierele rudelor sale
Cantacuzine, dar şi înclinaţia spre confort şi un anumit tip de ritual aulic, au jucat cu toate un rol impor-
tant în formarea unei atitudini reflectate în modernitatea concepţiei primei sale ctitorii de arhitectură rezi-
denţială. Compoziţia ansamblului (orientată pe direcţie sud-nord) se subordona casei domneşti, schema
generală, maniera de raportare la cadrul natural, dar şi rezolvări de detaliu fiind tributare unor concepţii
influenţate de albume de modele sau chiar de tratate de arhitectură apusene (probabil şi cel al lui Andrea
Palladio) despre care domnitorul sau apropiaţii săi este foarte probabil să fi avut cunoștință. Ansamblul
care grupează locuinţa domnitorului şi anexele gospodăreşti este organizat funcţional în trei curţi închise
integral sau parţial de ziduri fără rol defensiv: curtea de primire (spre sud, în colţul acesteia fiind plasată
cuhnia vecină cu locuinţele servitorilor), curtea anexelor gospodăreşti (spre sud-vest, dintre construcţiile
componente păstrându-se până târziu droşcăria – construcţia destinată cailor şi trăsurilor, astăzi refăcută
într-o formă îndoielnică) şi grădina (orientată spre nord şi care pe lângă aranjamentul de influenţă occi-
dentală includea şi nelipsitul chioşc de inspiraţie otomană) delimitată pe una din laturi de cursul râului
Gherghina. Spre această grădină – amenajată geometric după modelele italieneşti – se deschidea logia su-
prapusă care genera simetria faţadei posterioare a reşedinţei, în timp ce spre curtea de primire se deschi-
dea deja tradiţionalul foişor care îngloba elaboratul aparat de acces (vezi în acest sens exemplul anterior al
caselor domneşti de la mănăstirea Hurezi). Decoraţia palatului de la Potlogi, aşa cum atestă şi sursele scri-
se despre cel de mai târziu de la Mogoşoaia, puneau alături elemente de plastică barocă de inspiraţie occi-
31
dentală cu ornamente executate în stuc pictat împrumutate din vocabularul specific otoman, toate acestea
suprapuse unei compoziţii care se înrudea neîndoielnic cu cele ale palazzo-urilor medievale târzii din zo-
na Veneto. După modelul de la Potlogi, prezenţa apei în vecinătate grădinii reşedinţelor brâncoveneşti
devenea un obicei, rezolvările de la Mogoşoaia (1702), Doiceşti, Tunari sau mai târziu curtea banului
Cornea Brăiloiu de la Vădeni de lângă Târgu Jiu (c. 1699) sau cea a boierilor Drugănescu de la Floreşti-
Stoieneşti, în judeţul Ilfov (în prima jumătate a secolului al XVIII-lea) fiind asemănătoare. Subliniind ca-
racterul laic al complexului, paraclisul cu hramul Sf. Dumitru, construit înaintea urcării pe tron, în 1683,
era lăsat în afara incintei.
32
2.7. ARHITECTURA VEACULUI FANARIOT
Fanariotismul ca fenomen îşi are originile în veacul al XVII-lea. Pe lângă greci şi români, sistemul de valori
pe care s-a construit fanariotismul a inclus şi alţi balcanici – albanezi sau bulgari – cu toţii ortodocşi conser-
vatori, antioccidentali declaraţi şi supuşi Porţii otomane. Până după jumătatea secolului al XVIII-lea fanario-
ţii din Valahia şi Moldova proveneau din familii cu vechi legături cu spaţiul românesc: Mavrocordaţii aveau
sânge românesc, Racoviţă sau Callimachi erau moldoveni, în timp ce Ghiculeştii se trăgeau dintr-o familie
albaneză împământenită de aproape un veac. După 1774 influenţa acestora scădea, în scenă intrând reprezen-
tanţi ai caselor levantine (Ipsilanti, Moruzi, Suţu, Caragea). Prin prevederile tratatului de la Kuciuk Kainargi
(1774) Rusia câştiga dreptul de a interveni în favoarea principatelor, înfiinţând totodată consulate la Iaşi şi
Bucureşti. Agenţiile diplomatice ruseşti au fost urmate de cele austriece, prusace, franceze şi engleze, des-
chizând astfel posibilitatea unor legături dintre Valahia şi Moldova cu puterile occidentale. Prin instaurarea
domniilor fanariote în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, politica externă a principatelor ex-
tracarpatice a fost anihilată. De asemenea puterea militară a fost la rândul ei exclusă prin desfiinţarea armatei,
principatele intrând declarativ sub protecţia otomanilor şi, faptic, devenind câmp de luptă pentru conflictele
protectorilor şi rivalii ruşi sau austrieci.
Arhitectura veacului al XVIII-lea a stat sub semnul influenţei realizărilor din ultimele decenii ale secolului
anterior, existând fără îndoială şi un aport original care, în prima parte a secolului, ilustrează un evident gust
pentru decorul de inspiraţie orientală, în timp ce, în a doua jumătate, începe să se reorienteze din ce în ce mai
vădit spre orizonturile artelor vizuale apusene. Dacă în Moldova ostentaţia patronajului cultural al unui Vasi-
le Lupu sau Gheorghe Duca îşi găsea ecouri în creaţiile de după 1700, patrimoniul brâncovenesc – în special
modelele rezidenţiale elaborate în timpul domniei sale – devenea referinţă esenţială pentru evoluţiile arhitec-
turale din perioada fanariotă, atât în mediul aulic, cât şi în cel ale elitelor boiereşti. Modelul reşedinţei extra-
urbane construite într-o scenografie peisajeră atent studiată (grădinile adesea amenajate geometric, după mo-
da italiană) începea să se răspândească şi în spaţiul românesc extracarpatic, acolo unde influenţele apusene se
împleteau cu împrumuturi orientale, precum nelipsitele pavilioanele (chioşcurile de grădină) destinate recree-
rii („privelii şi zăbavei”).
 Arhitectura religioasă
Fundaţiile religioase ale perioadei fanariote debutau cu impresionantul ansamblu ctitorit de Nicolae Ma-
vrocordat, la sud de Bucureşti, la Văcăreşti (1716-1722) sub isprăvnicia boierilor Matei Mogoş, Manola-
che şi Iane, ansamblu care relua şi amplifica modelul elaborat de Constantin Brâncoveanu la mănăstirea
Hurezi. Bisericile construite în Ţara Românească şi Moldova în prima parte a veacului fanariot nu au in-
trodus interpretări novatoare ale modelelor tradiţionale, ci au perpetuat tipuri deja împământenite, variaţii-
le constând în felul în care era organizat spaţiul interior sau în maniera de rezolvare a volumetriilor. Din
punct de vedere spaţial, în arhitectura religioasă valahă a secolului al XVIII-lea predomină triconcul cu o
singură turlă sau, mai frecvent, cu turn clopotniţă. Deja din veacul trecut se renunţase la pilele adosate din
naos (formula sârbească de descărcare a structurii de acoperire), bisericile cu turlă pe naos şi clopotniţă
deasupra pronaosului, accente verticale similare ca înălţime, generând siluete elansate. Cu toate acestea
maniera de tratare a decoraţiei faţadelor a fost adesea una originală: în cazul bisericii ctitorite de domnul
fanariot Mihail Racoviţă la Fâstâci sau în cel al bisericii hanului Stavropoleos (construită între 1729-30
şi reprezentând unul dintre exemplele care a fascinat generațiile arhitecţilor din veacul următor, preocu-
paţi de construirea unei arhitecturi naţionale), tradiţionalul brâu median era glisat în jumătatea superioară
a faţadelor, generând astfel o tratare diferită a celor două registre rezultate, formulă perpetuată şi mai târ-
ziu cu o evidentă preferinţă pentru repertoriul ornamental oriental (arcaturi încheiate în arc în acoladă sau
pictură exterioară exuberantă, posibil contaminată de decorurile încărcate ale exemplelor barocului oto-
33
man contemporan). Până după semnarea păcii de la Kuciuk-Kainargi în 1774, Ţara Românească şi Mol-
dova s-au aflat exclusiv sub sufocanta influenţă politică şi economică a otomanilor, în câmpul manifestă-
rilor artistice elemente aparţinând clasicismului occidental, diluat de filtrele prin care răzbătea până în
spaţiul extracarpatic, manifestându-se rar şi izolat, în genere superficial, prin inserţii ornamentale la nive-
lul faţadelor. Realizările care fac uz de elemente aparţinând vocabularului clasicist – de altfel puţine la
număr – au reprezentat rezultate ale patronajului domnesc sau ale marii boierimi, sub influenţa legăturilor
cultivate cu lumea occidentală sau cea polono-ucraineană de la nord. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea,
slăbirea controlului otoman a atras după sine şi începuturile reorientării culturale spre modelele apusene.
Fără îndoială, retorica prestigiului public ajungea curând să fie întruchipată de arhitectura clasicistă.
Un exemplu timpuriu de asimilare a elementelor clasiciste, topite într-o formulă decorativă originală este
cel al bisericii cu hramul Sf. Teodori din Iaşi, ctitorie a boierilor Tuduri de la 1761, pe locul unui lăcaş
anterior din lemn, în mahalaua Muntenimea de Jos din Iaşi, urmată de mult mai elaboratul decor al biseri-
cii Sf. Gheorghe din Iaşi, ridicată de mitropolitul Gavriil Callimachi, fratele domnitorului, între 1761-
1768 (?). Având la bază un plan pseudotriconc cu spaţiile uzuale unificate, faţadele vechiului sediu mi-
tropolitan (până în 1887), cu volumul masiv, compact şi lipsit de uzualele accente verticale ale turlelor,
sunt ritmate de lezene încheiate cu capiteluri care amintesc de cele corintice, susţinând un antablament
marcat de succesiunea de nişe dantelate, probabil inspirate de inventarul formal al barocului (otoman). În
ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea, influenţe clasiciste occidentale modelau biserica “Rotundă” de
la Lețcani (1795), ctitorie a soţilor Constantin şi Ana Balş, exemplu original de asimilare a numeroase
elemente baroce tributare unei concepţii generale de factură neoclasică, condiţionată de planul şi succesi-
unea funcţional-rituală ortodoxe. Influenţele clasiciste de la Lețcani au fost asimilate probabil pe filieră
nordică, rusească sau poloneză, paternitatea acestora rămânând însă necunoscută în condiţiile în care nu
ne sunt cunoscute numele meşterilor sau alte detalii despre realizarea construcţiei.
 Arhitectura cu specific comercial: hanul valah şi ratoşul moldovenesc

Termenul han îşi are originea în limba persană khan, în traducere acesta desemnând „casa de găzduit şi
ospătat călătorii contra cost”. În limba română cuvântul pătrundea pe filieră turcească, probabil în secolul
al XVI-lea când legăturile de dependenţă politică ale Valahiei şi Moldovei faţă de Poarta otomană se in-
tensificau, determinând şi o creştere a schimburilor economice, context în care poate fi încadrată şi apari-
ţia hanurilor în spaţiul extracarpatic. Cu toate acestea, documentar, primul han bucureştean era atestat la
1670, anterior, construcţiile de păstrare şi tranzacţionare a mărfurilor fiind pivniţele situate fie sub clădiri
(ale orăşenilor, ale mănăstirilor sau ale reşedinţelor boiereşti şi domneşti), fie autonome. Sensul termenu-
lui de han avea să se modifice după jumătatea secolului al XIX-lea când începe să fie utilizat pentru a de-
semna cârciumile din oraş sau din afara oraşului care aveau şi câteva camere de dormit, de obicei destina-
te celor care făceau un scurt popas. Una dintre cele mai edificatoare descrieri ale hanurilor româneşti era
lăsată de Ion Ghica: „(...) curţi mari pătrate cu ziduri nalte şi tari de jur împrejur, cu porţi groase de stejar
căptuşite cu fier, legate în piroane, şine şi lanţuri, cu clopotniţă deasupra gangului; în mijlocul curţii bise-
rica, ocolită de case tari de zid, compartimentate unele lângă altele, fiecare cu pimniţă adâncă, cu magazie
boltită, cu uşi de fier scoase pe o galerie, cu arcade pe coloane de piatră cu capiteluri deasupra, cu odăi
toate cu ferestrele şi uşile pe un pridvor care ocolea hanul dintr-un capăt până într-altul, comunicând cu
două scări mari, acoperite faţă-n faţă, una cu alta, totul stil italian, tipul adoptat pretutindeni în Arhipelag
şi în Marea Neagră, pe unde genovezii au avut contoare”. Prezenţa în centrul incintei a unei biserici nu es-
te însă o constantă a organizării acestor ansambluri. Bunăoară, la începutul secolului al XIX-lea, între cele
15 hanuri mari pe care le menţiona Dionisie Fotino în Istoria Daciei, șapte nu aveau biserici. Similar, ha-
nurile care includeau între componentele construite biserici puteau fi hanuri mănăstireşti sau nu. În ciuda
caracteristicilor expuse de descrierile citate mai sus, nu toate hanurile urmează acest tipar, unele având
34
planul dezvoltat în formă de „U”, construcţiile nedelimitând în întregime curtea interioară sau, plan com-
pact. Hanurile cu plan compact şi cu o rezolvare care putea adesea să se confunde cu cea a casei populare
sunt specifice în special spaţiului extraurban, rezolvări elaborate ale acestor tipuri apărând abia spre sfâr-
şitul secolului al XVIII-lea în Moldova. O caracteristică valabilă pentru toate acestea era însă funcţia de-
fensivă pe care o îndeplineau, similar cu cea a ansamblurilor mănăstireşti intraurbane, zidurile care le în-
conjurau fiind străpunse doar de accesul care se făcea de obicei pe sub un turn. Treptat însă, după începu-
tul secolului al XIX-lea, unele dintre ansamblurile hanurilor, îndeobşte închise către exterior şi cu încăpe-
rile îndreptate spre curţile interioare, începeau să deschidă la parter, spre străzile vecine, prăvălii. Distri-
buţia funcţiunilor este una firească: pivniţele ample şi boltite erau destinate depozitării mărfurilor, parte-
rul, prăvăliilor accesibile dintr-un portic care înconjura curtea – aşadar funcţiunii comerciale propriu-
zise, în timp ce nivelul superior era destinat funcţiunii de locuire temporară, rezolvată prin înșiruirea de
celule accesibile prin intermediul cursivelor generale. În primele decenii ale veacului al XIX-lea, locul
hanurilor începea să fie luat de hotelurile construite după modele occidentale, confortul oferit de acestea
din urmă depăşind condiţiile pe care le ofereau mai vechile hanuri.
Pentru Moldova, până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu sunt cunoscute exemple de hanuri,
găzduirea oaspeţilor sau a călătorilor aflaţi în tranzit fiind asigurată prin obiceiul „beilicului” (din terme-
nul turcesc care desemna palatul, casa sau conacul destinat găzduirii străinilor) sau al „conăcitului” care
consta în găzduirea oaspeţilor moldoveni sau străini de orice limbă, în casele locuitorilor (în special oră-
şeni) de orice condiţie socială. Prin instituirea acestui obicei şi impunerea lui ca o datorie cu caracter
obligatoriu, beilicul ajungea să capete un caracter adesea opresiv. Hanurile moldoveneşti – hanurile de
drum – care apăreau spre sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca una dintre
consecinţele dezvoltării economice şi a focalizării intereselor unora dintre marile familii boiereşti, au fost
organizate diferit faţă de cele din zona de la sud de Carpaţi. Purtând denumirea de „ratoş” sau „rateş” -
termen de provenienţă central europeană ajuns în Moldova pe filieră polono-ucraineană. Ratoşul moldo-
venesc de drum (aşadar din zona rurală sau semirurală) nu este organizat introvertit, dezvoltat de jur îm-
prejurul unei curţi interioare, ci grupează toate funcţiunile într-un volum compact, sub acelaşi acoperiş.
Ratoşele moldoveneşti se găseau amplasate de obicei la răspântiile drumurilor mari, din raţiuni legate de
apărare, retrase faţă de acestea, poziţionate la distanţe convenabile între centre importante. Rezolvările
funcţionale ale ratoşelor moldoveneşti sunt variate. Cu toate acestea nucleul este constituit de un spaţiu
comun, închis sub şarpanta lăsată aparentă, în care erau găzduiţi oamenii, carele şi mărfurile laolaltă.
Această formulă a determinat o organizare pe plan dreptunghiular, cu accesul pe una dintre laturile scurte,
printr-un gang uneori mărginit de încăperile pentru oaspeţii speciali sau pentru cârciumă, făcându-se legă-
tura cu acest spaţiu de găzduire comun.
 Arhitectura cu funcţie defensivă

Dat fiind pericolul campaniilor de jaf iniţiate de turcii din zonele ocupate pe linia Dunării de la Vidin şi
până la Brăila (zone care în veacul al XVIII-lea începeau să manifeste o din ce în mai evidentă tendinţă de
câştigare a unei relative autonomii de sub controlul sultanului otoman), atât în zona de sud a Ţării Româ-
neşti, cât şi în partea de sud a Moldovei apăreau o serie de ansambluri construite cu funcţie defensivă. În
afara curţilor întărite, multe dintre ele dispărute sau ruinate, în veacul al XVIII-lea avea să se contureze un
program arhitectural aparte, inspirat de precedente balcanice, cu numeroase exemple păstrate sau docu-
mentate în partea de vest a Oltului: cula.
Cula oltenească. Termenul „culă” provine din turcă (kule = turn), acesta desemnând locuinţele fortificate
turn, răspândite în sud-estul Europei până în Oltenia secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea (zonele cele mai
nordice de răspândire ale acestui tip de locuinţă). Izolate sau făcând parte din ansambluri rezidenţiale mai
ample, culele, alături de mănăstiri, fac parte din sistemul defensiv al Olteniei. Dezvoltarea acestui pro-
35
gram în spaţiul Valahiei este pusă pe seama modificărilor raporturilor de forţe din estul european. Desele
conflicte dintre decadentul Imperiu Otoman şi puterile rusă şi habsburgică, al căror teatru de operaţiuni
fusese în numeroase rânduri Ţara Românească, determină probabil mica nobilime din zona vestică a Va-
lahiei să ridice pe propriile moşii, începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, locuinţe fortificate. Cu toa-
te acestea, programul se maturizează şi se răspândeşte în spaţiul valah cu precădere în timpul domniilor
fanariote. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, la climatul de instabilitate politică şi insecuritate generală
se vor adăuga şi numeroasele incursiuni de jaf al „pazvangiilor” şi „cârjalilor” din paşalâcul de la Vidin.
Acestea vor conduce la o diversificare şi adaptare a funcţiunilor pe care le îngloba cula. Această etapă co-
incide cu configurarea formulelor originale olteneşti ale programului. Spre mijlocul secolului al XIX-lea,
culele vor înceta să mai joace un rol defensiv, motiv pentru care utilizarea acestor construcţii va intra în
declin: dintre cele circa 50 de exemple ridicate în Oltenia, în prezent se mai păstrează doar 11.
Funcţiile îndeplinite de culă sunt: locuinţă permanentă (cazul celor mai mari şi mai complexe cule. Pe
lângă locuinţă acestea asigurând şi spaţiile destinate desfăşurării cultului (capela) şi cele destinate anexe-
lor gospodăreşti: culele de la Curtişoara, Radomiru, Mălădăreşti sau Musceleşti); locuinţă temporară
(culele ridicate cu scopul de a servi ca punct de ultim refugiu în perioadele critice, ridicate în interiorul
unor ansambluri rezidenţiale cu funcţii complexe (Almăj, Bujoreni, Pojoreni etc.) sau în apropierea aces-
tora, utilizând calităţile defensive ale reliefului (Şiacu, Tatomireşti sau Groşerea); în fine, puncte de su-
praveghere şi semnalizare (alături de edificiile ridicate în secolul al XIX-lea (Foişoru, Ţugui Zăvalu sau
Hotăreşti), culele existente din veacul anterior cu funcţie de locuinţe temporare ajunseseră să constituie un
lanţ de puncte de supraveghere şi semnalizarea de-a lungul cursului Jiului din zona sub-carpatică până în
sud la Dunăre).
Culele au fost construite pe un planuri rectangulare, dezvoltate uzual pe trei niveluri (uneori patru), toate
supraterane. Materialele de construcţie folosite au fost fie cărămida, fie piatra (mai rar), separarea între
niveluri făcându-se cu planşee din lemn sau bolţi în leagăn. Parterul era destinat pivniţei şi spaţiilor de
depozitare, singurele goluri care apar fiind guri de tragere, de dimensiuni reduse, adaptate focului încruci-
şat. Deasupra pivniţelor erau organizate spaţiile destinate locuirii, la rândul lor deschise spre exterior prin
goluri de mici dimensiuni. Legătura dintre niveluri se realiza printr-o scară interioară, întotdeauna închisă.
Iniţial ultimul nivel al culei era ocupat de un singur spaţiu (foişor) destinat locului de observaţie şi semna-
lizare. Treptat locul acestuia a fost luat de o dezvoltare mai amplă care includea atât spaţii de locuit, cât şi
un cerdac deschis, mărginit de arcade sprijinite pe pile de zidărie. La nivelul parterului exista un singur
acces protejat de o uşă prevăzută cu dispozitive ingenioase de închidere şi guri de tragere. În ciuda utiliză-
rii preponderent defensive, pe parcursul evoluţiei programului, cula a înglobat din ce în ce mai multe
elemente care ţin de funcţia de reprezentare, elemente care au fost în mare parte împrumutate din arhitec-
tura rezidenţială privilegiată. Spre deosebire de exemplele sud-dunărene, culele olteneşti au fost construc-
ţii solitare, ridicate în afara ţesutul urban. Totodată aspectul accentuat de turn al construcţiilor balcanice
nu se regăseşte în arhitectura oltenească, proporţiile acesteia fiind diferite. Culele olteneşti, spre deosebire
de exemplele străine, se încheie în genere cu o loggia sau foişor, punct de observaţie semi-închis, delimi-
tat de exterior cu arcaturi (în numeroase situaţii polilobe, similare cu cele ale pridvoarelor bisericilor din
aceeaşi zonă) sprijinite de pile (sau coloane) din zidărie.
36
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
APETREI, Cristian Nicolae, Reşedinţe boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, Brăi-
la, Muzeul Brăilei, ed. Istros, 2009
ATANASESCU, Iancu, GRAMA, Valeriu, Culele din Oltenia, Craiova, ed. Scrisul Românesc, 1974
BALŞ Gheorghe, Bisericile lui Ştefan Cel Mare, B.C.M.I., Bucureşti, 1925
_____, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, B.C.M.I., Bucureşti, 1928
_____, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933
BRĂTULEANU, Anca, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-
lea, Bucureşti, ed. Simetria, 1997
CAPROŞU, Ioan, BĂDĂRĂU, Dan, Iaşii vechilor zidiri, ediţia a II-a revăzută, Iaşi, Casa editorială Demi-
urg, 2018
CÂLŢIA, Simion, Aşezări urbane sau rurale? Oraşele din Ţările Române de la sfârşitul secolului al 17-lea
la începutul secolului al 19-lea, Bucureşti, ed. Universităţii din Bucureşti, 2011
CHELCU, Marius, Istoria oraşelor din Moldova de la jumătatea secolului al XVI-lea până la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Studii şi documente, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2015
CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1981
DINU, Tudor, Bucureştiul fanariot, vol. I-II, Bucureşti, ed. Humanitas, 2015/2017
DRĂGUŢ, Vasile, Arta gotică în România, Bucureşti, 1981
_____, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, ed. Științifică şi Enciclopedică,
1976
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare în România, Bucureşti, ed. Tehnică,
1985
_____, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu, ed. Bucureşti, Simetria,
2000
GHIKA-BUDEŞTI, Nicolae, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia. Noul stil românesc din veacul al
XVIII-lea, B.C.M.I., Bucureşti, 1936
_____, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, Partea a III-a, Veacul al XVII-lea. Epoca de tranziţie:
domnia lui Matei Basarab, B.C.M.I., fasc. 71-74, Vălenii de Munte / Bucureşti, 1933
_____, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, I, în B.C.M.I., 1927
GIURESCU, Constantin C., Târguri sau oraşe şi cetaţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, ed. Enciclopedică, 1997
IONESCU, Grigore, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, ed. Aca-
demiei R.S.R., 1982
_____, Istoria arhitecturii Româneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, 1937
_____, Arhitectură românească. Tipologii, creaţii, creatori, ed. Tehnică, Bucureşti, 1986
ISPIR, Mihai, Clasicismul în arta românească, Bucureşti, ed. Meridiane, 1984
_____, „Ratoşele din Moldova”, în R.M.M.M.I.A., nr. 1, 1976, pp. 21-32
LEMNY, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc, Bucureşti, ed. Meridiane, 1990
MOISESCU, Cristian, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, ed. Meridiane, 2001
OPRESCU, George (coord.), Istoria Artelor Plastice în România, vol. I, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
_____, Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Bucureşti, ed. Meridiane, 1970
NICOLAE, Veniamin, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, ed. Sport-turism, 1982
NICOLESCU, Corina, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, ed. Meridiane, 1979
PANAITESCU, P. P., Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ed. Enciclopedică, Bu-
cureşti, 1994
POPA, Corina, GRECEANU, Eugenia, JUVARA CHILIMAN, Alexandra et al., Moştenirea Brâncoveneas-
că, Bucureşti, ed. Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, 2008
POPESCU-CRIVEANU, Irina, La ville des villages perdus. Notes sur l’image des villes moldaves et
valaques avant la période moderne, N.E.C. Europa Program Yearbook 2007-2008, pp. 217-273
POTRA, George, Istoricul hanurilor bucureştene, Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1985
PUŞCAŞU, Voica, Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, ed. Vremea, Bucureşti, 2001
37
RĂDVAN, Laurenţiu, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu: sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul
secolului al XVI-lea, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2011
_____, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I.
Cuza”, 2004
_____, „Mănăstiri şi oraşe în Ţările Române: evoluţii în secolele XIV-XVII” în Historia Urbana, tomul
XXII / 2014, pp. 85-116
SEBESTYÉN, Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea, Bucureşti, 1986
STOICESCU Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească
(Muntenia, Oltenia, Dobrogea), 2 vol., Craiova, 1970
THEODORESCU, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele
X-XIV), Bucureşti, editura Academiei R.S.R., 1974
_____, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Bucureşti, editura Meridiane, 1987
_____, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, ed. Gramar, 2002
_____, Studii brâncoveneşti, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2014
VĂTĂŞIANU, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, ediţia a II-a, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală
Română, 2001, reeditare a lucrării publicate la Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1959
_____, Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti, ed. Meridiane, 1987
38

Atr 2019-2020 - Tematica Examen (Breviar) PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atr 2019-2020 - Tematica Examen (Breviar) PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HORIA MOLDOVAN

ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ ÎN ROMÂNIA

1.1. Geneza şi dezvoltarea aşezărilor urbane din Transilvania medievală ................................................ 2

Bibliografie generală ..................................................................................................................................... 13

II. SPAŢIUL EXTRACARPATIC

2.1. Formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova ............................................................. 15

Bibliografie generală ..................................................................................................................................... 37

1.1. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane. În câteva situaţii o contribuţie importantă în dezvoltarea

 Trăsături morfologice caracteristice. Forma şi imaginea oraşului medieval transilvănean se înrudesc cu

1.2. ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE APĂRARE

 Fortificații colective (ale comunităţilor)

1.3. ARHITECTURA MEDIEVALĂ RELIGIOASĂ

1.4. MANIFESTĂRI ALE RENAŞTERII ÎN TRANSILVANIA (SEC. XV-XVII)

Concluzionând, manifestările efectiv renascentiste din arhitectura transilvăneană acoperă o perioadă de

SEBESTYÉN, Gh., SEBESTYÉN, V. Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei

II. SPAŢIUL EXTRACARPATIC

2.1. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA

2.2. AŞEZĂRILE URBANE MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC EXTRACARPATIC – ORIGINI ŞI EVOLUŢIE

 Etapa maturizării oraşului medieval extracarpatic (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea). În intervalul

2.3. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR MĂNĂSTIREŞTI EXTRACARPATICE

 Începuturile monahismului medieval în spaţiul extracarpatic

 Organizarea ansamblurilor mănăstirești

 Spitalul mănăstiresc: bolniţa

 Închisoarea din mănăstire

2.4. ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV – XVII)

2.5. ARHITECTURA RELIGIOASĂ MOLDOVENEASCĂ (SEC. XIV – XVII)

2.6. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR REZIDENŢIALE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

2.7. ARHITECTURA VEACULUI FANARIOT

 Arhitectura cu specific comercial: hanul valah şi ratoşul moldovenesc

 Arhitectura cu funcţie defensivă

S-ar putea să vă placă și