Răzvan C. Pop Răzvan C.

Pop

Sec. XVII–XVIII
PAX
URBANA

PAX
asupra mediului urban din sudul Transilvaniei
Impactul administraţiei habsburgice
E
xplicaţia acestei lucrări este una minimală: aceea de a sta-
bili modul în care orașul medieval transilvănean s-a defini-
tivat și apoi s-a transformat în orașul baroc și modern. De aici
derivă nuanţele reţinute de titlul lucrării, dar și alte câteva nu-
anţe aduse de realitatea istoriografică și conceptuală a studierii
orașelor din România.
URBANA
Am ales sudul Transilvaniei deoarece urbanizarea a fost în acest Impactul administraţiei habsburgice asupra
areal mult mai puternică și pregnantă, în comparaţie cu nordul
mediului urban din sudul Transilvaniei
Voievodatului și mai apoi a Principatului. Lumea germană, pu-

PAX URBANA
Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea
ternic prezentă în acest areal geografic, a făcut posibilă urba-
nizarea activă a zonei. În nordul nobiliar, exemplele sunt mult
mai puţine, în faţă ieșind cele două orașe Cluj și Bistriţa cărora
le adăugăm Baia Mare. În sud, comunităţile germane au preluat
un tipar urban în toate localităţile ajunse la un grad matur de
dezvoltare în perioada clasică a Evului Mediu. Astfel, pe lângă
marile orașe, tipare urbane regăsim în majoritatea localităţilor
rurale, Biertan sau Prejmer putând fi exemple în acest sens.

Răzvan C. Pop RĂZVAN C. POP

ISBN 978-606-733-326-8

Editura ASTRA Museum

 RăzVAn C. PoP

PAX URBANA
Impactul Administraţiei habsburgice asupra
mediului urban din sudul Transilvaniei.
Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea
Tatălui meu, cel care mi-a dăruit prima carte de istorie
 Răzvan C. PoP

PAX
URBANA
Impactul administraţiei habsburgice asupra
mediului urban din sudul Transilvaniei
Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea

Editura ASTRA Museum

Sibiu / Hermannstadt 2021
 P A X U R B A N A

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Pop, Răzvan C.
Pax Urbana : impactul administraţiei habsburgice
asupra mediului urban din sudul Transilvaniei : secolele
al XVII-lea - al XVIII-lea / Răzvan Pop. - Sibiu : Astra
Museum, 2021
ISBN 978-606-733-326-8

94

2021 © Răzvan C. Pop

Editura Astra Museum Sibiu
ISBN 978-606-733-326-8
Tehnoredactare și tipar:
Tipografia Honterus, Sibiu
www.honterus.ro
 P A X U R B A N A

Cuprins

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Introducere . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Un scurt context istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Pacea de la Karlowitz .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................
Secolul modernizării Imperiului Habsburgic ...............................................
Transilvania în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea ........................................
Cadrul legislativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................
Reglementările juridice medievale și renascentiste .....................................
Legi și reguli habsburgice. Diploma Leopoldină. .........................................

Instituţiile urbane și cele habsburgice. .. . . . . ..................................................

Reformele josefine, Concivilitatea și Toleranța ...........................................

Modelul urban european . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Transformarea orașului medieval în oraș al secolului al XVIII-lea ...............
Barocul, clasicismul în dezvoltarea urbană .................................................

Fortificarea și defortificarea orașelor .. . . . . . . ..................................................

Modalităţi de modelare urbană .. . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Oraşul transilvănean sub impactul habsburgic .............................................

Dezvoltarea orașelor în Evul Mediu și Renaștere în Transilvania .................
Rolul orașelor în evoluţia istorică a Transilvaniei ........................................
Orașele Administraţiei habsburgice . . . . . . . . . . ..................................................

Modelul Monahal. Contrareforma și Implicaţiile ei

în organizarea orașelor .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Modelul Militar. Refortificarea urbană. Sistemul bastionar .........................

Modelul laic. Samuel von Brukenthal .. . . . . . ..................................................

Cazul de urbanizare radicală. ALBA IULIA ..................................................

Cazul de urbanizare evolutiv. SIBIU .. . . . . . . . . ..................................................

Cazul de urbanizare statică. SIGHIȘOARA . ..................................................

Concluzii . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

Bibliografie . . . . ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..................................................

5
 P A X U R B A N A

6
 P A X U R B A N A

Cuvânt înainte
prof. univ. dr. Zeno Karl PINTER

Ce poate să se înțeleagă prin ”pax urbana” dacă nu o altă formă de expri-

mare a imensului efort de modernizare a structurilor încremenite în șabloa-
ne medievale, în cutume, legi, obiceiuri și tradiții apărate cu îndârjire, o nouă
formă de ”pax romana”, deci îngenuncherea structurilor vechi și impunerea
celor noi, ale biruitorilor, care în acest caz corespund în mod fericit cu cele ale
progresului.

La fel ca în cazul păcii romane, războiul victorios este doar premiza și înce-
putul unui proces mult mai amplu, proces prin care un spațiu geografic și de-
mografic este ”pacificat” printr-o ofertă de civilizație superioară, aliniată unor
valori spirituale comune și unor năzuințe firești specifice oricărui grup uman
ce tinde spre o viață mai bună. Desigur aceste năzuințe și deziderate umane
diferă de la o epocă istorică la alta, de la o structură socială la alta, iar perioa-
da secolului al XVIII-lea este probabil una dintre epocile cele mai interesante
din acest punct de vedere. Este vremea când structurile vasalice medievale
născute cu un mileniu în urmă nu mai pot supraviețui, chiar dacă există încă
suficiente forțe ce își doresc prelungirea agoniei acestora, așa cum există și un
puternic spirit novator născut în vremea Renașterii și a Reformei.

Dacă în Occident, la mijlocul secolului al XVII-lea, Pacea Westfalică pune

capăt unuia dintre cele mai sângeroase conflicte militare europene, războ-
iul de 30 de ani și crează premisele unei noi ordini continentale, în Europa
Centrală, la Carloviț, (Karlowitz, Sremski Karlovici) la sfârșitul aceluiași secol
se semnează un alt tratat de pace, prin care se produce o importantă răsturnare
a raportului de forțe. Imperiul Otoman, forța politico militară ce a amenințat,
subjugat și terorizat patru secole Balcanii și Europa de Sudest, este în declin
și este nevoit să facă loc pe scena istoriei unei noi forțe politice economice
și militare, Imperiului Habsburgic. Uneori este însă mai ușor de alungat fan-
toma trecutului decât de primit suflul viitorului. Astfel debutul secolului al
XVIII-lea, găsește Transilvania nu doar la cumpăna dintre două veacuri ci și la
cumpăna dintre vechi și nou, dintre tradiționalism și modernitate. Și așa cum

7
 P A X U R B A N A

este firesc, primele manifestări ale noului apar în mediul urban, mediu care în
Transilvania are însă un specific aparte. Principalii locuitori ai orașelor, sașii
transilvăneni, sunt de-a dreptul și pe drept cuvânt închiși în burgurile lor și
într-un spirit de conservare lesne de înțeles în contextul demografic al zonei
și al vremii, dar greu de susținut social, politic și cultural într-o Europă a lumi-
nilor. Breslele, cu primele statute atestate din secolul al XIV-lea, cândva mo-
torul dezvoltării producției și schimbului de mărfuri, devin principala piedică
în dezvoltarea economică, iar patriciatul urban cu exclusivistele sale reguli ce
merg până la impunerea vestimentației cetățenilor, este lesne de asimilat men-
tal, cu elitele nobiliare decadente.

Nu este deci de mirare, că în Transilvania măsurile novatoare au trebuit im-

puse de sus în jos, în perfectă rezonanță cu conceptul „monarhiei luminate”.
Edictul de Concivilitate și Edictul de Toleranță au pentru evoluția ulterioară
a Transilvaniei o importanță covârșitoare, punând practic capăt rânduielilor
laice și religioase medievale fundamentate în 1437 la Căpâlna prin ”Fraterna
Unio”, mai cunoscută drept ”Unio Trium Nationum” întărite și consfințite
după mai bine de un secol prin Edictul de la Turda, de fapt un ”cuius regio eios
religio” adaptat la ”Unio Trium Nationum”. Este deci o epocă frământată, o
epoca a schimbărilor, a modernizării cu toate dificultățile și piedicile întâmpi-
nate, un spațiu cronologic și geografic zugrăvit cu multă măiestrie în paginile
acestui volum.

Cu certitudine cititorul avizat va putea să savureze narațiunea și în același

timp informația științifică excepțional documentată, iar cititorul neavizat dar
doritor de cunoașterea istoriei curate, va afla multe lucruri interesante, nescri-
se în manualele școlare sau în lucrările de popularizare.

Sibiu, 09. 10. 2021

Prof.dr. Zeno-Karl Pinter

8
P A X U R B A N A

9
 P A X U R B A N A

Introducere

10
 P A X U R B A N A

Introducere

Explicaţia acestei lucrări este una minimală: aceea de a stabili modul în care
orașul medieval transilvănean s-a definitivat și apoi s-a transformat în orașul
baroc și modern. De aici derivă nuanţele reţinute de titlul lucrării, dar și alte
câteva nuanţe aduse de realitatea istoriografică și conceptuală a studierii ora-
șelor din România.

Am ales sudul Transilvaniei deoarece urbanizarea a fost în acest areal mult

mai puternică și pregnantă, în comparaţie cu nordul Voievodatului și mai apoi
a Principatului. Lumea germană, puternic prezentă în acest areal geografic, a
făcut posibilă urbanizarea activă a zonei. În nordul nobiliar, exemplele sunt
mult mai puţine, în faţă ieșind cele două orașe Cluj și Bistriţa cărora le adă-
ugăm Baia Mare. În sud, comunităţile germane au preluat un tipar urban în
toate localităţile ajunse la un grad matur de dezvoltare în perioada clasică a
Evului Mediu. Astfel, pe lângă marile orașe, regăsim tipare urbane de dezvol-
tare în majoritatea localităţilor rurale, Biertan sau Prejmer fiind bune exemple
în acest sens.

La acestea adăugăm și urbanităţile din arealul nobiliar precum Alba Iulia sau
Făgăraș și putem avea astfel un tablou complet al unei urbanităţi comparabile
cu marile zone urbane din Europa, gândindu-ne la Flandra sau Lombardia.

Ne interesează impactul Administraţiei habsburgice deoarece aceasta a avut

un rol istoric decisiv în evoluţia culturală a Transilvaniei. Venirea și apoi im-
plementarea conceptelor administrative de la Viena fac practic trecerea la pe-
rioada modernă, sfârșitul Principatului fiind din punctul nostru de vedere sfâr-
șitul perioadei Renascentiste și trecerea spre perioada deja menţionată. Pentru
că, în istoria sa, Transilvania s-a aflat permanent în arealul cultural european
occidental, am decis să periodizăm evoluţia istorică a Provinciei în concordan-
ţă cu etapele evolutive ale întregii Europe.

Decalajul care a existat se oglindește în diferenţa, arbitrară desigur, de pă-

șire în perioada modernă. Dacă istoriografia europeană a ales momentul
Păcii Westfaliene drept cel care desparte Renașterea de perioada Modernă,
adică mijlocul secolului al XVII-lea, în Transilvania această linie demarcantă

11
 P A X U R B A N A

se regăsește la finalul secolului amintit, odată cu integrarea Principatului în

Imperiul Habsburgic urmare a contraofensivei politice, diplomatice și militare
a acestui Imperiu în faţa celui Otoman.

În paralel, istoriografia europeană destinată studierii evoluţiei orașelor sur-

prinde, de asemenea, o etapă evolutivă la mijlocul secolului al XVII-lea când
perioada clasică a acestora, cea medievalo-renascentistă ia sfârșit și face loc
celei moderne și post-moderne.

Având în faţă aceste două analize, am ales a sublinia cum, prin implicarea
mai mult sau mai puţin voită și activă a noii administraţii, orașul medieval și
renascentist din Transilvania, cu precădere cel din sudul ţinutului, se închide
și face loc orașului modern. Mai simplu spus, încercăm să identificăm proce-
sului de finalizare a etapei medievale și renascentiste a orașului transilvănean
cât și ceea ce a stat la baza acestui fenomen și prin ce instrumente aceasta me-
tamorfoză, are loc.

Ne este imposibil însă să ne oprim strict la momentul sosirii primilor funcţi-

onari imperiali în Transilvania. Acest proces are o cauzalitate istorică ce vine
din evoluţia Principatului cel puţin în secolul al XVII-lea. De asemenea, un ast-
fel de proces nu poate fi identificat prin câteva reforme imediate, mai ales că
întreg Imperiul Habsurgic a trecut în scurt timp printr-o amplă reformare și
modernizare, gândită de impăraţii Iluminismului absolutist. Or, tocmai acele
reforme se răsfrâng și asupra procesului de finalizare a evoluţiei medievale și
renascentiste cât și trecerea spre cea modernă a orașelor transilvănene.

Istoria orașelor nu înseamnă doar analizarea unei anumite perioade istorice.

Istoria orașelor înseamnă studiul acestui sistem uman evoluat, de la începutu-
rile sale în Orientul Apropiat și Mijlociu din perioada mesopotamiană până în
prezent.

Studierea istoriei și a evoluţiei orașelor și-a găsit în perioada medievală creu-

zetul iniţial, ideal. Marii istorici ai secolului al XX-lea, cei care au adus noile
concepte de analiză istorică sunt cei care au propus și această abordare istorică
a Europei. Prin urmare, epoca medievală, cea în care sistemul urban european
ia naștere și se dezvoltă, a fost, pentru o perioadă consistentă de timp, epoca
predilectă de analiză.

Din păcate, din punctul nostru de vedere, istoriografia românească se re-

găsește, încă, în această structură analitică. Studiile esenţiale de istorie și

12
 P A X U R B A N A

evoluţie a orașelor din România se opresc – în marea lor majoritate – la această

perioadă. Mai mult, studiile publicate în ultimii ani se limitează în marea lor
măsură asupra aceleiași perioade. Cauzele sunt multiple și le regăsim în tipolo-
gia istoricului care, în România, își asumă această abordare istoriografică.

Perioada comunistă cu păcatele sale istoriografice o regăsim drept o cauză

negativă și în studierea istoriei orașelor din România. Desele schimbări de pa-
radigmă ale analizei istorice au dus la marginalizarea studiului și discursului
istoriografic specializat în dauna celui generat. Dar, asemeni altor ramuri de
cercetare știinţifică umanistă din România comunistă, anumite teme prefera-
te, și de multe ori fals considerate primordiale pentru istoria României, au înă-
bușit mai mult sau mai puţin conștient alte ramuri ale studierii istorice. Printre
acestea, evident, considerăm că studiul istoriei orașelor a suferit aceeași soar-
tă. Din obsesia gânditorilor și istoricilor comuniști de a crea un axis mundi al
istoriei de pe meleagurile românești, multe aspecte și multe abordări, pe care
culmea, istorici interbelici români le asumaseră deja, au fost marginalizate sau
chiar uitate.

Din acest marasm istoriografic, cercetătorii români încearcă în ultimele de-

cenii, evident post-decembriste, a reconstitui, a moderniza, a updata, a recon-
figura, a educa și mai ales a redescoperi pentru viitorii cercetători, dar și pentru
publicul larg aceste aspecte aproape pierdute în perioada comunistă.

Istoria orașelor nu a mulţumit din niciun punct de vedere. Studierea istoriei

orașelor nu se regăsea în niciun unghi al axis mundi-ului amintit. Românul
născut la sat, care s-a umplut de glorie istorică, nu își găsea locul în orașele
istorice. Atât obsesia rurală cât și obsesia naţiunii primordiale unice ce a făcut
istoria acestor ţinuturi, nu permitea aplecarea decât cel mult fugară, asupra
istoriei orașelor.

Mai mult tematica esenţială de cercetare a omis, de asemenea, studierea an-

gajată a orașelor și a evoluţiei acestora. Nici dacii, nici romanii, nici formarea
poporului român și, chiar, îndrăznim să susţinem, nici chiar omul nou comu-
nist, pentru istoricii comuniști, nu au legătură cu orașul. Mai mult, orașele au
identitate proprie, au istorie proprie, propun cultură proprie, propun o men-
talitate proprie. Or, un stat care a avut ca strategie de căpătâi centralizarea și
suprimarea oricărei identităţi locale nu putea permite o studiere serioasă a
evoluţiei orașelor.

13
 P A X U R B A N A

Un ultim aspect propus discuției este analiza minuțioasă a studierii orașe-

lor. Specialiștii în perioada dacică cât și în cea romană s-au aplecat punctual
și asupra evoluţiei urbanităţii – mai ales latine – de la nord de Dunăre și din
Dobrogea. Istoricii medieviști sunt cei care au preluat preceptele istoriografiei
occidentale. Din această zonă vin cele mai serioase studii de istorie a orașelor.
În același timp, arhitecţii și urbaniștii s-au aplecat asupra evoluţiei urbane din
perioada modernă și evident contemporană.

Din păcate aceste linii de cercetare, s-au întâlnit rareori prin urmare istorio-
grafiei române îi lipsesc marile studii și analize asupra orașelor sale, de la înce-
puturi și până în prezent.

Multe din aceste erori de analiză istoriografică rezistă și în main-stream-ul

zilelor noastre. Acestui aspect i se adaugă și necesitatea de studii obiective și
moderne ale istoriei generale a României. Prin urmare istoriografia specializa-
tă a istoriei orașelor este și în prezent, precar identificată.

Credem că în următorii ani, adoptarea unei linii moderne de abordare a is-

toriei României va duce la ultra-specializarea cercetătorilor și nișarea acestora
atât din punctul de vedere al tematicii abordate dar și a instrumentelor folosi-
te. Un alt pas absolut necesar este dezvoltarea cercetărilor în paralel, un soi de
cercetare transdisciplinară. Ne referim la capacitarea de contopire a acestora
pentru a crea imagini complete și coerente asumate de comunitatea istoricilor
români. Numai așa publicul neavizat va putea recepta un format modern și
coerent al istoriei României.

Ne-am permis să punctăm prin această largă divagare din dorinţa de a explica
cât mai clar de ce am ales această tematică pentru propriul studiu. Considerăm
că un aspect important în studierea orașelor de pe teritoriul actual al României,
este analizarea mijloacelor prin care orașul medieval și renascentist și-a finali-
zat evoluţia și a realizat propria trecere spre orașul modern.

Acesta este și scopul principal al lucrării de faţă. De asemenea, prin metodele

de cercetare folosite, ne-am propus o mixare a cercetării istorice și a celei urba-
nistice. Metodele urbanistice de analiză a orașelor ne permit a observa aspecte
mai puţin remarcate prin metodele istorice. Adăugăm bogatele informaţii ob-
ţinute prin semnificativele – ca număr – descoperiri, concluzionări și cercetări
arheologice.

14
 P A X U R B A N A

Nenumăratele lucrări de infrastructură ale spaţiilor urbane din România,

mai ales ale celor din spaţiul transilvan, care ne-au permis să reținem mai mul-
te informaţii absolut necesare evoluţiei orașelor.

Astfel, încercăm să conturăm un tablou cât mai corect asupra modului cum
un oraș medieval din Transilvania și-a găsit propria devenire într-un oraș
modern.

***

Istoriografia în două linii de analiză pe care istoricii români au purtat-o

aproape de la începuturile ei, este foarte vizibilă și în cazul analizării impac-
tului habsburgic asupra Transilvaniei cât și, evident, al României. Permanenta
interpretare în notă naționalistă a situațiilor date a dus la o imgine trunchiată
a realității istorice. Scopul nobil al istoricului este acela de a reda trecutul așa
cum a fost el pentru a trage apoi concluziile necesare, a fost prea des supus
interesului politic al momentului respectiv. Nu mă opresc doar asupra celui
istoriografic atât de dăunător emanat în perioada comunistă, deoarece acest
trend este unul mai vechi, revendicat mai ales pentru perioada formării statu-
lui român la mijlocul secolului al XIX-lea. Acest curent istoric naționalist încă
îngreunează cu mult analiza istorică, un neofit fiind foarte ușor păcălit de aces-
te tente false ale analizei istorice.

Totuși, istoriografia din România, fie ea de limbă maghiară sau germană

dar mai ales cea de limbă română, ne oferă un număr semnificativ de studii
dar mai ales de cercetători care ajută astăzi la abordarea corectă a perioadelor
noastre istorice. Despre Transilvania habsburgică este încă mult de scris și de
analizat, dar ne simțim obligați a le aminti eforturile și lucrările de importanță
cel puțin națională. Publicarea lor, în ultimii ani, în limbi de circulație interna-
țională, permit în sfârșit adăugarea volumului românesc la marea carte a isto-
riei mondiale.

În primul rând trebuie subliniat efortul permanent, chiar dacă la distanță

mare în timp, a celor care au format sau încă formează colegiile științifice și de
redacție ale revistelor de specialitate, cele care au adunat un număr însemnat
de studii de specialitate și care sunt astăzi o însemnată valoare de patrimoniu
la propriu. Tot aici amintim de volumele colective apărute în ultimii ani și care
permit o mai corectă perspectivă asupra diferitelor fenomene.

15
 P A X U R B A N A

Laborioasele lucrări ale istoricilor români respectiv maghiari ne oferă posibi-

litatea de a înţelege, prin multe detalii, așezarea și dezvoltarea Administraţiei
habsburgice în provincia imperială Transilvania. Importante rămân o serie de
studii ce punctează anumite aspecte care ajută împreună; totodată ne permit a
trasa o linie coerentă a ceea ce a fost Marele Principat al Transilvaniei în secolul
al XVIII-lea.

Realizarea unui studiu asupra evoluţiei orașelor transilvănene, indiferent

de modul de studiu, de abordarea sau de tematica aleasă, pornește de la un
complex material istoriografic. Trebuie avută în vedere studierea gravurilor,
a hărţilor, cercetărilor arheologice și a documentelor precum și parcurgerea
lucrărilor de specialitate.
Înainte de a enumera principalele lucrări care au avut ca temă de cercetare
evoluţia orașelor transilvane, dorim să menţionăm aportul esenţial al arhitec-
ţilor și istoricilor de artă din orașele României, chiar și din afara ţării. Lucrări
precum cele ale doamnei Hanna Derer sau ale lui Otto Czekelius, Hermann
Fabini sau Ioan Bucur și Alexandru Avram sunt considerate astăzi esenţiale în
analiza istoriei orașelor din Transilvania.
Cel mai important reper ne rămâne până în acest moment istoricul Paul
Niedermaier. Lucrările sale de limbă română și germană, ne permit astăzi a
trasa acea linie continuă ce ar putea lega și crea o imagine unitară a întregii pro-
vincii istorice. De numele său se leagă și demersul de cercetare a orașelor din
România, rezultatul fiind publicarea Atlasului istoric al orașelor din România,
lucrare nefinalizată dar extrem de necesară.
Suntem obligați să menţionăm drept o sursă importantă de verificare a apli-
cării diferitelor hotărâri generale pentru întregul Imperiu sau locale, pentru
analiza cercetărilor arheologice care s-au ocupat de perioada supusă prezen-
tului studiu. Cercetările arheologice tot mai numeroase în ultimii 20 de ani,
au permis verificarea în teren a teoriilor și a aplicărilor prevederilor legislative.
Exemplul predilect este cercetarea arheologică a centrului istoric al Sibiului.
Majoritatrea lucrărilor de cercetare au survenit cu ocazia reabilitării acestui
areal în preajma pregătirii orașului pentru anul cultural 2007, când Sibiul a
fost Capitală Culutrală a Europei. Pentru a da ca exemplu doar un caz, amintim
cercetările arheologice din Piaţa Mare a municipiului Sibiu din perioada anilor
2001 – 2006, prin care putem verifica modul în care s-au pus în aplicare o serie
de reglementări.

16
 P A X U R B A N A

Din păcate aceste demersuri rămân aproape în totalitate, punctuale fără a

exista o corelare generală a acestor studii. Mai mult, aceste realități punctuale
sunt mult prea puține pentru a permite o conectare a acestora. Acestea nu sa-
tisfac încă nici din punctul de vedere al istorigrafiei de limbă română, maghia-
ră sau germană, nici din punctul de vedere al cercetărilor arheologice și nici al
analizelor de artă și arhitectură.

Rămâne cazul excepțional și aproape singular al Sibiului. Vestea bună vine

din zona marilor orașe, unde așa considerata mândrie locală, a permis o serie
de inițiative interesante care la rândul lor au adus spre publicare noi lucrări și
studii. În acest sens menționăm aici demersuri la Cluj Napoca sau Târgu Mureș
sau Alba Iulia. Din păcate mari orașe rămân cu puține informații extrase iar
marele număr al orașelor și satelor sunt deocamdată cvasinecunoscute.

Trebuie să menţionăm aici și nemumăratele repertorii arheologice ale jude-

ţelor transilvănene, mai mult sau mai puţin reușit compilate, dar care toate
surprind nenumărate detalii legate de studierea orașelor. Absolut toate, nece-
sită o republicare care să suprindă realităţile ultimilor ani, ani în care marile
investiţii au permis ample cercetări arheologice, cu beneficiul unui imens nu-
măr de noi informaţii.

Dosarul Sibiului este poate cel mai consecvent și coerent în acest moment
dar și acestuia îi lipsesc studii proaspete scrise în lumina noilor descoperiri ar-
heologice, arhivistice și a reabilitării masive a centrului istoric.

Arheologia este cea care a adus un volum impresionant de noi informații,

absolut necesare și fără de care, cercetarea orașelor din Transilvania devenea
statică. Generațiile de arheologi, amintind în primul rând de echipa Muzeului
Național Brukenthal, care de aproape 50 de ani a cercetat suprafața Sibiului,
dar căreia i se adaugă riguros echipa Universității „Lucian Blaga” cât și ale unei
serii de arheologi independenți; cu toții au reușit o cvasicompleta cercetare a
vetrelor istorice ale Sibiului.

17
 P A X U R B A N A

18
 P A X U R B A N A

Un scurt context istoric

Pacea de la Karlowitz – Secolul modernizării Imperiului Habsburgic –

Transilvania în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

Pacea de la Karlowitz

Monarhia habsburgică pășește în epoca moderna ca o monarhie dezbinată

de politica autonomă a landurilor. De abia în secolul al XVIII-lea când Lantag-
urile se vor întâlni încercând a dezvolta o politică comună acestă situaţie se va
remedia. Philipp von Hörnigh scria în lucrarea sa „Österreich über alles, werns
es nur will” că landurile sunt pentru Austria trupul natural. (Görlich 1988, 138)

Trei sunt momentele care vor fi liantul și cauzalitatea existenţei acestui

imperiu pe parcursul următoarelor secole. Cel de al patrulea, Primul Război
Mondial, va fi la fel de important, dar diferit de celelalte momente, acesta du-
când la destrămarea statului.

Revenind, în anul 1683 (Oţetea et all 1972, 189), habsburgii se regăseau în-
tr-o situaţie delicată, reședinţa lor, centrul cultural al statului, Viena se afla
sub asediul armatelor otomane. Cucerirea Kamenets-ului îi va face pe otomani
să ia în considerare transformarea principatelor extracarpatice în pașalâcuri.
(Deletant et al 1998, 267) Victoria regelui polon Jan Sobieski la Khotin în 1673
și în faţa Vienei în 1683 vor schimba radical și definitiv raportul de forţe în
această regiune.

Cum aminteam deja, va fi nevoie de o armată multinaţională condusă de re-

gele polonez Jan Sobieski să despresoare cetatea habsburgilor. Victoria de la
Kahlenberg iar apoi campania lui Eugenio de Savoia în teritoriul ungar și cel
sârbesc, vor constrânge Imperiul Otoman în a încheia Pacea de la Karlowitz din
1699 (Oţetea et all 1972, 185). Această Pace va duce la modificarea raportului
de forţe din Europa Centrală. Dinastia imperială habsburgică, demoralizată și
cu puterea pusă la îndoială în urma Războiului de 30 de ani (1618 – 1648), re-
vine ca mare putere în cercul politicii europene.

Austria va ocupa sau integra tot teritoriul maghiar, Transilvania, Croaţia,

Slovenia. Statul devine unui stat tot mai multinaţional, acest element social
dăunând pe termen îndelungat unităţii acestuia prin gravele probleme etnice

19
 P A X U R B A N A

pe care le va avea. (Oppenheimer 1995, 12) Principele de Savoia va continua

campaniile sale ajungând să ocupe Belgradul, în 1717, eveniment care va duce
la semnarea Păcii de la Passarowits în 1718, când Austria câștigă noi teritorii.
Privit din unghiul includerii propriu-zise în structura Imperiului Habsburgic,
cazul acestor Provincii este unul excepțional. Transilvania (Andea et al 1997,
647) sau Croația, pentru a da două exemple, datorită contextului politic ex-
tern, își vor permite a-și negocia integrarea lor în structura imperială de ema-
nație germană. Acest aspect îl vom dezvolta în capitolele următoare.

Secolul modernizării Imperiului Habsburgic

Această politică de dobândire a noi teritorii va continua pe întreaga perioadă

a secolului al XVIII-lea. Putem vorbi de o reală politică de stat coordonată de
Casa de Habsburg. De altfel această politică sau chiar doctrină a fost de nenu-
mărate ori exprimată sau concepută în cancelariile imperiale. Acestea stabilesc
drept obiectiv prioritar, cucerirea de noi teritorii, această cucerire făcându-se
prin două metode clar definite și identificate, întărirea Bisericii Catolice și co-
nectarea administrațiilor provinciale și locale dar și a teritoriului cu structura
centrală a Imperiului respectiv capitala Viena. Astfel Austria anexează Veneția
(Lorenzetti 1994, 60), ducatele Parmei și Piacenzei în 1735 (Oţetea et al, 185),
Oltenia, părţi din Polonia, Bucovina și alte teritorii central europene. Această
politică va fixa definitiv statul habsburgic ca una dintre puterile proeminente
ale Europei. Secolul al XVIII-lea va fi un secol al războaielor succesive cu pute-
rile vecine precum Franţa, Prusia, Rusia sau Imperiul Otoman.

În 1703, austriecii vor fi loviţi pe ambele fronturi de situaţii deosebit de gra-

ve. La graniţa de vest a imperiului, armate franco – bavareze vor ataca punctele
strategice ale habsburgilor – armata franco – bavareză fiind înfrântă de duce-
le de Marlbourough la Blenheim în 1704 – dar și mai grav, în nou ocupatele
provincii ale Ungariei și Transilvaniei, principele Francisc Rákóczi al II-lea,
va conduce mișcarea antihabsburgică, cunoscută drept Răscoala Curuţilor.
Amploarea sa a fost considerabilă, curuţii cerând chiar prin planurile cardina-
lului Leopold Kollonics (Lendvai 2007, 157) reconstituirea regatului medieval
al Ungariei. De abia în 1711 prin înfrângerea sa după bătăliile de la Trencin și
Romhany (Oţetea et al, 188) de armatele generalului Rabutin și încheierea Păcii
de la Satu Mare (Oţetea et al, 185) s-a ajuns la reglementarea relaţiei nobilimii

20
 P A X U R B A N A

maghiare cu administraţia austriacă. Pacea de la Satu Mare încheiată în același

an, va duce la consolidarea stăpânirii habsburgice în Transilvania.
Situaţia Imperiului a fost în acel moment disperată, chiar și aliaţii nemai-
crezând într-o nouă renaștere habsburgică. Ambasadorul olandez de la Viena
nota în 1703 că „[…] întreaga situaţie este disperată. Monarhia se clatină și se va
prăbuși fără o intervenţie divină. Dușmanul se va afla în curând la porţile Vienei.
[…] În curând vom rămâne fără pâine.” (Oppenheimer 1995, 14)
În anii următori, habsburgii austrieci prin tratatele de la Utrecht (1713) și
Radstadt (1714) vor obţine în dauna habsburgilor spanioli Tările de Jos, duca-
tul Milano, regatele Neapole și Sardinia. Astfel se reușește echilibrarea forţelor
politice europene, Austria putând în acel moment să discute în termeni egali
cu mari puteri precum regatul Franţei.
În 1713, Karl al III-lea împăratul Imperiului Habsburgic (sub numele de Karl
al IV-lea era și împărat al Imperiului Romano-German), promulgă Pragmatica
Sancţiune, act care va stabili succesiunea pe linie feminină și indivizibilitatea
teritoriilor monarhiei. Comandanţii Transilvaniei au primit mandat de a obţi-
ne ratificarea acestui act, fapt care s-a și întâmplat, Dieta recunoscând actul
imperial.
Acesta a fost recunoscut de marile puteri europene prin Pacea de la Belgrad
din 1739. Totuși, prin Tratatul mai sus amintit, precum și în urma Războiului
de succesiune la tronul Poloniei, Karl al III-lea pierde o serie de teritorii din
Italia și din Balcani.
Renașterea Austriei a fost un fenomen uluitor și neașteptat de Cancelarile
europene. Noile cuceriri au dus, așa cum precizam mai sus, la crearea unui
Imperiu multinaţional. Reformele tereziene sunt cele au creat Austria
Luminilor, Austria modernă, racordată la situaţia economică și politică a lumii.
Viziunea generală a fost aceea al securizării interne și externe a Imperiului.
(Heppner 2001, 164)
Moartea împăratului Karl III aduce cu sine conflictul denumit de istorici
drept Războiul de succesiune la tronul Austriei. Înţelegerea de la Pressburg,
Bratislava de astăzi, a Mariei Theresia cu nobilii maghiari, îi oferă acesteia
mijlocul politic de a reveni pe tronul tatălui său, contestată fiind de Franţa,
Bavaria, Saxonia, Spania. Maria Theresia, ajutată de Anglia și Rusia, își câști-
ga tronul. De altfel armata habsburgică a fost încercată în mai multe războaie
mai ales cu Prusia pentru stabilirea stăpânirii asupra Sileziei dar participă și la

21
 P A X U R B A N A

împărţirea Poloniei. În cele din urmă înţelegerea pe care monarhia germană a

avut-o cu nobilimea maghiară o salvează de la eliminarea de pe tabla de șah a
politicii europene.
Împărăteasa Maria Teresia a fost ajutată în acest proces de omul politic W. A.
Kaunitz – Rietenberg de Wenzel – care a realizat conceptul de cadastru terezian
(Vanicek et al 2007, 256.) – cel care în calitatea sa de cancelar al Imperiului, a
dus la îndeplinire toate aceste reforme. Astfel, a fost reorganizată administra-
ţia guvernamentală de stat dar și cea provincială, înfiinţându-se un minister al
afacerilor interne și finanţelor. Și justiţia, s-a reorganizat creându-se „Standul
Înaltei Justiţii”. Primul pas a fost crearea unui Directorat General (după mode-
lul prusac) – Direktorium. Acesta este aparatul care a lovit în larga autonomie
a provinciilor. Joseph al II-lea este cel care a continuat acest amplu proces de
modernizare al Imperiului.

Revoluţia franceză și guvernarea Franţei de către Napoleon Bonaparte redu-

ce mult din avântul statului habsburgic. Mai târziu, Primul Război Mondial, cu
pretextul venit din interiorul Austro-Ungariei, asasinarea principelui moșteni-
tor la tronul statului, pornește toate operaţiunile militare. Anul 1918 este cel
care duce la dezmembrarea statului multinaţional prin înfrângerea sa alături
de Imperiul German.

Transilvania în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

Transilvania acestei perioade este o societate retrogradă și conservatoare.

Poate fi trasată temporal între două evenimente care au dus la transformări
majore în structura și politica Principatului și mai apoi a provinciei habsbur-
gice. Transilvania de după eliminarea lui Mihai Viteazul intră într-un secol de
continue confruntări și negocieri cu Imperiul Otoman, suveranul sud – estului
european. Imediat după eliminarea lui Mihai al II-lea Viteazul, politica deja
simțită a austriecilor în Transilvania, în secolul precedent, se face din nou pre-
zentă prin imaginea generalului Georgio Bastra. Acesta îl impune pe Jacques
Baurin (Nussbacher 1996, 52) drept guvernator imperial al Principatului, sco-
pul de ocupare a Transilvaniei fiind unul evident. În 1606 otomanii semnează
cu habsburgii un tratat de pace la Zsitvateroc (Deletant et al 1998, 239), tratat
prin care ofensiva estică a celor din urmă va fi momentan oprită, cauza princi-
pală fiind conflictele interne ce măcinau statul.

22
 P A X U R B A N A

Transilvania intră în secolul al XVII-lea printr-o creștere a influenţei oto-

mane. Își menţine totuși autonomia, nepermiţând intervenţia funcţionarilor
otomani în afacerile interne. (Deletant et al 1998, 242) Mai mult, Istanbulul
acceptă numirea de principi interni care aveau propria politică. Datorită aces-
tei situaţii a Principatului, celelalte două principate vecine, Moldova și Ţara
Românească, se vor apropia de Transilvania care devine astfel centrul de gre-
utate al celor trei state. Prin transformarea Oradiei în pașalâc, otomanii sub-
ordonau direct atât militar cât și economic acest teritoriu, ceea ce le permitea
acestora o mai bună supraveghere a principatelor. (Deletant et al 1998, 243) În
paralel, prezența permanentă a amenințării militare otomane și a pericolului
ofensiv al acesteia în interiorul Transilvaniei, așa cum s-a întâmplat în câteva
rânduri – 1623 – 1624, 1626, 1644 – 1645 (Duffy 1979, 202) – a făcut ca acești
principi să fie în vasalitate totală față de Sublima Poartă, iar acest aspect s-a
simțit în special în politica externă a Principatului dar și în relațiile economice
sau chiar cele culturale. Chiar și așa Transilvania se păstrează permanent între
cele două imperii inamice, cel Habsburgic și cel Otoman, făcând din acest de-
ziderat o adevărată politică de stat. Liderii politici ai Transilvaniei eu fost per-
manent interesați în a evita ocuparea Principatului de către armatele otomane
(Gorun 2013, 11).

Regimul de stări din prima jumătate a secolului la XVII-lea duce la un conflict

între acestea izvorât din politica externă a Transilvaniei, nobilimea maghiară
dorind o apropiere de Imperiul Otoman și o menţinere a statutului special al
Principatului, sașii dorind o apropiere de Casa de Habsburg. Naţiunile politice
ale Transilvaniei, maghiarii, secuii și sașii, mai puţin românii, se diferenţiau nu
numai prin etnie dar și prin religia receptă la care aderaseră, unii fiind calvini
în special, ceilalţi luterani.

Conflictul va fi într-atât de exacerbat încât Brașovul, de exemplu, refuză con-

strucţia unei biserici calvine în cetate în 1681. (Tontsch 2001, 91) Acest con-
flict a fost folosit de principii absolutiști în beneficiul lor. Gabriel Bethlen, de
pildă, își apropie partida săsească, făcând masive înnobilări dar în același timp
opunându-se privilegiilor acestora. (Deletant et al 1998, 249)

Noua situaţie permite la începutul secolului al XVII-lea o îngrădire a autorită-

ţii principelui în faţa marii nobilimii dar și a elementelor reprezentative ale ce-
lorlalte naţiuni oficiale. Istvan Bocskai, provenit din nobilime, calvin și un bun
strateg (Lendvai 2007, 122) susţine cerinţele nobilimii, în 1604 revoltându-se

23
 P A X U R B A N A

împotriva imixtiunii habsburgice, fiind astfel înscăunat până în 1609.

Gabriel Bathory (1608 – 1613) încercă în schimb să se apropie de Imperiul

Habsburgic, propunând o alianţă antiotomană, care eșuează în cele din urmă.
Tocmai aceast eșec îl face să se răzbune pe orașele prohabsburge, ocupând
Sibiul în 1610 (Roth 2007, 77). Un alt aspect politic care a permis reacția prin-
cipelui a fost și refuzul permanent al Magistratului sibian de a pune în aplicare
solicitările acestuia, un exemplu fiind refuzul Sibiului, din 1608 (Veress 1935,
53), de a depune jurământ de credință, prin primar și un senator al orașului,
în fața principelui Moldovei, Constantin Movilă, așa cum solicitase Bathory,
ajungându-se în cele din urmă la o renegociere a textului jurământului.

Prin ocuparea Sibiului, Brașovul (Nussbacher 1996, 53) preia inițiativa, de-
venind centrul principal al opozanților principelui. Acesta atrage într-o ali-
anță ad-hoc celălalt oraș important săsesc, Sighișoara, scopul fiind eliberarea
Sibiului.

Dieta se întrunește cu scopul de a-l înlătura pe Bathory. Acesta, filohabsbur-

gic, a devenit rapid inamicul principal al nobilimii din Transilvania. Nici con-
flictul său cu patriciatul săsesc nu îl ajută. Moralitatea sa este de asemenea
un exemplu elocvent de poziționare împotriva eticii reformate, dominantă în
mediul elitelor din Transilvania. (Cazan et al 2001, 43) În locul său va fi ales
drept principe al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613 – 1629).

Gabriel Bethlen este primul care reușește o ameliorare a situaţiei instituţiei

principelui în raport cu celelalte instituţii și stări interne. El adoptă politica
absolutismului princiar. Își creează în primul rând o largă bază socială care îl
susţine în politica sa de centralizare, realizează masive înnobilări ale sașilor,
își aproprie nobilimea mijlocie și mică, obţine sprijinul secuilor și a orașelor
libere. (Deletant et al 1998, 249) El reușește astfel să-și creeze o nobilime de
curte, fidelă lui.

Dintre acești nobili își numește toţi marii dregători ai Principatului. Istvan
Bethlen, comitele de Hunedoara care era calvin, Sigismund Kornis, comite-
le de Bihor care era catolic, Istvan Kovachozi, cancelarul principelui era și el
catolic, Stephan Haller, comitele de Târnava de asemenea catolic precum și
Istvan baron de Erdely sau Istvan Csaki. Baronii Wolfgang Czierny și Ferenc
Miko erau de asemenea catolici. Andreas Kopi, comitele de Cluj, era luteran așa
cum erau și cei doi comiți ai Sibiului respectiv Brașovului. Paulus Keresztesy

24
 P A X U R B A N A

era sabbatoris. Cei 12 consilieri ai principelui erau de diferite culte creștine și

chiar nații diferite. Tot el reușește să modernizeze și mărească armata.

Politica iniţiată de acesta este continuată și de următorii principi, cei doi

Rakoczi. Astfel rolul Dietei este micșorat considerabil, principele fiind cel care
decide în privinţa legislaţiei, a armatei, a politicii externe, a măsurilor econo-
mice. Elementul pozitiv al acestui proces a fost modernizarea instituţiilor pro-
fund medievale ale Transilvaniei.

Bethlen se apropie mai mult de Imperiul Otoman, chiar ajutând o incursiune

militară a marii puteri balcanice în Polonia în 1616 (pentru reperele cronologi-
ce, vezi ***, Istoria lumii în date, București, 1972). De altfel, Kendy Istvan in-
forma din Praga, Curtea de la Viena, cu privire la alianța lui Bethlen cu Imperiul
Otoman (Veress 1937, 31). Cu acordul celor din urmă, implică Transilvania în
prima fază a Războiul de 30 de ani, împotriva habsburgilor în 1619. Venețianul
Paolo Mori (Călători 1972, 484) nota în 1620 că armata transilvăneană era for-
mată din 12.000 de soldați cărora li se alăturau 8.000 de mercenari. Bethlen în-
tărește fortificațiile din zona apropiată graniței habsburgice. Încheie la Bansk
Bystrica o alianță cu nobilimea maghiară din regiune, intrând în același an în
Kosice și apoi în Bratislava, aliindu-se, în 1620, cu coroana cehă pentru un
front comun antihabsburgic. (Popescu 2008, 298)

Situaţia pe front în urma victoriei de la Muntele Alb și a contraofensivei aus-

triece, îl determină să accepte semnarea păcii de la Nikolsburg, astăzi Mikulov
în Republica Cehă, doi ani mai târziu. În urma acestui Tratat este nevoit să
renunțe la pretenţiile asupra coroanei ungare, oferită de nobilimea maghiară
în Dieta de la Baska Bystrica (Sălăgean 2014, 440), fapt ce devine un element
diplomatic și politic negativ pentru transilvăneni în relaţiile lor cu habsbur-
gii și cheie pentru desfășurarea ulterioară a raporturilor de forţă din această
zonă europeană, nemaiputând a-și aroga elementele tradiţionale ale regatului
medieval. Ca monedă de schimb, el devine principe al Imperiului Habsburgic
(Popescu 2008, 300), comite al Sileziei, cu orașele sale miniere, comite al
Ungariei de Sus și al Partium.

Bethlen reia ofensiva în anii următori, regele Suediei, Gustav Adolf, solici-
tând ajutor transilvănean în 1628 (Popescu 2008, 302). Această pace deschide
de altfel o nouă etapă și o nouă abordare a politicii principilor transilvăneni
care de acum încolo vor opta pentru menţinerea unei identităţi independente
faţă de Ungaria.

25
 P A X U R B A N A

Bethlen rămâne unul dintre importanţii principi ai Transilvaniei, fiind pe

lângă un administrator iscusit și un om care a sprijinit educaţia și cultura prin-
cipatului, un adevărat principe al Renașterii. Sprijină construcţia de clădiri noi
administrative, cum sunt Magna Curia din Deva sau castelul Sânmiclăuș, sau
de noi fortificaţii ale orașelor libere, cum era Sibiul, spre exemplu, care își fi-
nalizează cea de a cincea centură de fortificaţie. Susţine școlile de meserii cum
au fost cele de orfevărie de la Sibiu și Brașov, susţine bursieri ai principatului la
Heidelberg, înfiinţează școli superioare și biblioteci.

Cel care îi va urma, Gyorgy Rakoczi I, 1630 – 1648, îi continuă politica ab-
solutistă dar pe plan extern reușește a se menţine egal departe de cele două
puteri vecine, înfrângându-i pe otomani la Salonta în 1636. În 1636 Dieta
Transilvaniei ratifică alianţa cu principatul Ţării Româneaști semnată un
an mai devreme. În 1638 semnează o alianţă asemănătoare și cu Moldova.
Datorită acestui sistem, Matei Basarab îl sprijină pe Gyorgy Rakoczi I împotriva
otomanilor.

Același principe se aliază cu Franţa și cu Suedia în 1643 printr-un act semnat

la Alba Iulia, Transilvania reintrând astfel în Războiul de 30 de Ani. Cucerește
parte din Ungaria Superioară, parte consfinţită prin Pacea de la Linz din 1645.
Participă la negocierea și semnarea Păcii Westfalice din 1648, Transilvania fi-
ind astfel recunoscută ca stat independent. (Popescu 2008, 302)

Fiul său, viitorul principe Gyorgy Rakoczi al II-lea îi continuă politica internă,
dar cea externă se va transforma într-un dezastru pentru Transilvania. Încercă,
fără succes, să subordoneze Moldova și Ţara Românească. În 1657 încercă să
obţină coroana polonă. Eșecul tentativei sale duce Transilvania într-o nouă cri-
ză, aceasta sucombând în politica externă (Pal 2007, 131).

Pierderea Ineului, Caransebeșului și a Lugojului în dauna otomanilor în 1658

și asedierea altor orașe precum cetatea Sibiul (Sigerus 1997, 28), provoca o alar-
mantă criză politică, puternică, ce îi facilitează așezarea pe Tronul transilvan
lui Akos Barcsai în 1658. Apropierea otomanilor și creșterea din nou a forţei
nobiliare îi permite lui Janos Kemeny, un prohabsburgic, să preia Principatul
în 1660, dar intervenţia rapidă a Porţii îl înlătură și îl aduce pe tron pe Mihaly
Apafi I care domnește până în 1690.

Alegerea lui Mihail Apafi II (Doerner 2007, 34), fiul defunctului princi-
pe, nerecunoscut de Cancelaria de la Viena, pare să complice lucrurile. Este

26
 P A X U R B A N A

momentul în care sub presiunea habsburgică, Transilvania aderă la Liga

Sfântă, alături de Sfântul Imperiul German, de Polonia, Veneția, Anglia, Țările
de Jos și alte principate europene. Transilvania oferă un ajutor de 50.000 de
taleri (Gorun 2013, 13) și de alimente destinat forțelor combatante austriece.
Negocierile succesive, purtate în 1686 sub ameninţarea armatelor generalului
Caraffa (Doerner 2007, 34), au favorizat semnarea numitului tratat hallerian
prin care Transilvania recunoaște suzeranitatea habsburgică, menţinându-și
în același timp toate legiferările medievale. Era momentul în care primele te-
ritorii treceau în administrare austriacă, referindu-ne la localităţile Cluj și Dej.

În 1687, armatele lui Carol de Lorena, controlau operativ Transilvania. Deși

Dieta refuză primirea armatelor habsburgice pentru iernat (Gorun 2013, 14),
acestea nu iau în considerare decizia legislativului, asigurând astfel protecto-
ratul asupra Transilvaniei. Acest lucru duce la semnarea Tratatului de la Blaj,
care modifică înţelegerea anterioară, mai ales în ceea ce privește obligaţiile fi-
nanciare ale viitoarei provincii și faţa de armata austriacă. (Doerner 2007, 40)
Transilvania intră definitiv în sfera de influență habsburgică, păstrându-și le-
gislația socială și religioasă în schimbul unor taxe către Trezoreria Imperială
(Gorun 2013, 15) precum și a așezării de garnizoane în toate orașele și cetăți-
le Principatului. Militar habsburgii par a pierde teren și sunt încolțiți pe toate
fronturile, atacații fiind de armatele franceze, otomane și chiar și de cele ale
principatului Țării Românești.

Acesta este contextul în urma căruia împăratul și curtea sa de la Viena, cedea-

ză în fața lui Nicholaus Bethlen, acceptându-i pretențiile. Astfel Transilvaniei
i se garantează recunoașterea autonomiei în cadrul structurii imperiale, auto-
nomie bazată pe existența legilor și instituțiilor tradiționale. (Doerner 2007,
35)

Intrarea în Transilvania a armatelor habsburgice și odată cu ele a orânduirilor

administrative austriece este primită cu mult disconfort de marea nobilime.
În urma negocierilor avute de trimisul imperial, călugărul iezuit Antie Dunod
cu nobilimea, Transilvania acceptă semnarea unui Tratat antiotoman cu Ţara
Românească, acceptă intrarea în Liga Sfântă dar cel mai important aspect ră-
mâne așezarea de trupe habsburgice în Transilvania cu scopul pregătirii ofen-
sivei antiotomane.

Acestea s-au dovedit a fi mai târziu o adevărată forţă de presiune asupra

autorităţilor locale în vederea întegrării în Imperiu. (Deletant et al 1998, 269)

27
 P A X U R B A N A

Habsburgii acceptă dreptul Dietei locale de a alege Principele, care urma să fie
confirmat de împărat. Astfel Mihaly I și fiul său sunt recunoscuţi de împărat.
Dacă unul murea, împăratul avea dreptul de a numi un administrator și consi-
lieri. (Doerner 2007, 32)

Partida filohabsburgică se reface rapid. Dieta îl delegă pe sibianul Johann

Haller să discute la Viena statutul politic al Principatului. Acesta va recurge
la ajutor polonez și otoman pentru a-și îndeplini misiunea. Negocierile conti-
nuă în ciuda mișcărilor militare ale generalilor Caraffa și Scherffenberg care,
cum deja am amintit, cuceresc Dejul și Clujul (Doerner 2007, 36). Tratatul se
încheie în 1686 sub aceleași prevederi precum tatatul precedent, în plus sunt
recunoscute cele patru religii recepte și sunt garantate drepturile seculare ale
naţiunilor și păturilor sociale. Contribuţia Transilvaniei urma să fie de 25.000
de ducaţi pe an, Deva și Clujul deveneau administrate de armata habsburgică.
8.000 (Gorun 2013, 16) de soldați austrieci vor sosi în perioada următoare, în
Transilvania. Apafi întârzie ratificarea tratatului, fapt ce îl face pe generalul
Scherffenberg să devasteze podișul Transilvaniei. (Doerner 2007, 38)

În acest context, comandantul militar trimis în Transilvania de către împă-

ratul de la Viena, Caraffa va provoca în 1688 Dieta să denunţe protectoratul
Imperiului Otoman, căruia încă îi plătea tribut, și să îl accepte în schimb pe
cel Habsburg, împăratul devenind protector perpetuu (Gorun 2013, 19) al
Transilvaniei.

Cuceririle orașelor ungare, Buda, Pecs, și a Slavoniei, precum și victoria de

la Mohacs fac ca tratativele să fie continuate între generalii austrieci, unde
figura nouă era Karl de Lorena. Acesta pune presiune prin armatele sale în
Maramureș și Crișana, ajungându-se la semnarea Tratatului de la Blaj din 1687.
Prin Pacea de la Karlowitz din 1699, procesul de integrare al Transilvaniei în
Imperiul Habsburgic este definitivat din punct de vedere politic și al relațiilor
internaționale.

Transilvania acceptă protecţia Habsburgă, care astfel înaintează și mai mult

spre ocuparea totală, iar aceasta recunoaște domnia ereditară a lui Apafi I, dar
care este rugat de otomani a le media tratativele cu habsburgii (Doerner 2007,
31). Armata habsburgică nu intervene în politica internă dar urma să primeas-
că 12 orașe pentru iernat, 70.000 de florini renani, alimente și furaj. (Doerner
2007, 40) De exemplul, Brașovul (Nussbacher 1996, 54) urma a susține astfel
de contribuții, dar patriciatul se opune datorită legislației locale care îi scutea

28
 P A X U R B A N A

de taxe, astfel de contribuții fiind percepute drept noi taxe aduse de autoritatea
imperială. Toate acestea se întâmplă în ciuda opoziţiei nobilimii care a încercat
chiar alianţe cu Polonia și Ţara Românească împotriva Imperiului Habsburgic.

În continuare, prin Tratatul de la Sibiu, Dieta se obliga la predarea a patru

cetăţi necesare către armata habsburgică. (Nagler 1997, 206) Aceasta s-a com-
portat ca o adevărată forţă guvernatoare, înabușind stările conflictuale anti-
habsburgice, urbane în principal, precum cele din Bistriţa și Baia Mare (Andea
et al 1997, 648), cea mai importantă fiind cea a orășenilor din Brașov din 1688.
Aceștia se opun garnizoanei habsburgice, negociată prin Tratatul de la Făgăraș
(Nussbacher 1996, 54) din 1688, cât și preluarii în administrare a Cetățuiei.
Revolta este înăbușită de intervenția în forță a armatei austriece, primarul
Michael Filtsch este eliberat și liderii revoltei sunt decapitați. Comandantul
general al armatei imperiale din Transilvania, contele Veterani, este cel care a
reprimat rebeliunea cu cei trei mii de soldaţi ai săi, cerând totodată ca armata
Principatului să intervină și să calmeze situaţia. (Kopeczi et al 2001, 371).

Situaţia de facto din Transilvania a fost deplânsă de opinia publică loca-

lă, pamfletul lui Johann Flamitzer exprimă indignarea că habsburgii au luat
Transilvania prin jus armorium – dreptul armelor. (Kopeczi et al 2001, 372).
Opoziţia nu se va lăsa așteptată, Emerich Tokoly, susţinut de otomani, în
urma victoriei de la Zărnești obţine tronul Transilvaniei, fiind ales de Dieta de
la Cristian (jud. Sibiu) (Pal 2007, 132). Revenirea habsburgilor și victoria lui
Ludwig de Baden face ca ultima mișcare a prootomanilor să fie reprimată, fapt
pentru care generalul Caraffa într-un raport personal către împărat va cere o
administrare directă a Principatului.

La începutul secolului al XVIII-lea intră în scenă Johann Zabanius Sachs von

Harteneck, principalul lider al sașilor în această perioadă, membru al Comisiei
Alvinczi. El obţine o poziție privilegiată pentru comunitatea sașilor. În același
timp, propune o reformă reală a societății transilvane. Cererea de plată a impo-
zitelor după venitul fiecăruia, duce în cele din urmă la excluderea sașilor din
Dietă și la decapitarea lui Harteneck (Nagler 1997, 276), acuzat fiind de înaltă
trădare, procesiunea desfășurându-se chiar în piaţa centrală a Sibiului în 1703.

Stabilitatea politică, este adusă în Tranilvania, odată cu începtul procesului

de integrarea a Principatului în structura administrativă și politică a Imperiului
Habsburgic. Haosul anterior, alimentat de suzeranii otomani, se edulcorea-
ză în fața procedurilor habsburgice. Transilvania devine parte a Imperiului

29
 P A X U R B A N A

Habsburgic odată cu pacea de la Karlowitz. Procesul istoric cel mai vizibil și

pregnant al acestei perioade a fost acela de integrare a Transilvaniei în limitele
Administraţiei habsburgice.

Procesul de integrare a Transilvaniei în Imperiul Habsburgic a fost încetinit

de Războiul lui Francisc Rakoczi al II-lea una din repercusiunile sale fiind de-
popularea masivă a Principatului, care pierde în această perioadă o treime din
populaţia sa. (Pal 2007, 138) Pentru Habsburgi era esenţial să își organizeze
acest hinterland în faţa otomanilor, securizându-și astfel teritoriile, așa cum
remarca istoricul maghiar Pal Istvan.

Unul dintre momentele delicate ale războiului curut a fost conflictul cu ora-
șele prohabsburgice, Sibiul ieșind în evidenţă și de această dată. Pentru apă-
rarea cetăţii au fost trimiși 10.000 de soldaţi conduși de generalul Rabutin.
(Dumitrescu Jippa et al 1976, 197) Nobilii și Dieta reunită la Sibiu, se vor închi-
de în oraș. Asediul lui Laurenţiu Pekry și Simon Forgacs (Deletant et al 1998,
290) nu a avut sorţi de izbândă. Totuși mulţi cetăţeni se retrăseseră în Ţara
Româneacă. Arderea recoltelor, masacrarea cetăţenilor ce ieșeau din cetate
erau practici uzuale ale curuţilor.

De abia în 1711 armata austriacă condusă de generalul Rabutin reușește să-l

înfrângă pe principele maghiar. Pacea de la Satu Mare încheiată în același an,
duce la consolidarea stăpânirii habsburgice în Transilvania. Generalul Rabutin
împreună cu armata sa de 20.000 de soldaţi staţionaţi în orașele transilvănene
supraveghea consolidarea puterii imperiale.

În 1712 Viena a numit comandantul militar al armatei provinciale precum

și trezorierul dintre funcţionarii catolici aduși din proviciile ereditare. La fel
a procedat și în 1712 și 1734 la numirea lui Sigismund Kornis respectiv a lui
Johann Haller ca și guvernator. (Kopeczi et al 2001, 519) Nu a fost pentru pri-
ma dată când administrația de la Viena nu lua în considerare deciziile Dietei
locale, cazul anti-guvernatorului Istvan Wesselenyi (Fodor 2014, 207) nomi-
nalizat de Dietă pentru funcția mai sus menționată în 1712 și 1734 fiind eloc-
vent. Afacerile militare și cele financiare, devin astfel suboordonate aparatului
central imperial și nu celui provincial. Următorul pas a fost acela de a numi
funcţionari catolici în zone protestante ale provinciei.

Următorul împărat Joseph I va avea o practică diferită faţă de precedentul,

acceptând larga autonomie a Transilvaniei, acceptând particularismele locale,

30
 P A X U R B A N A

reușind astfel să-și atragă nobilimea locală de partea guvernării. (Deletant et al

1998, 291)

El menţine relaţii bune cu principatele vecine românești, iar în plan intern

permite nobililor să preia din nou puterea în Marele Principat. Drept dovadă
menţionăm desele negocieri purtate de Habsburgi direct cu nobilimea transil-
vană și nu cu principele, Dieta recuperându-și rolul esenţial.

Relaţiile triunghiulare (Heppner 2001, 166) între administraţia habsburgică,

sași și maghiari se vor menţine pe întreaga perioadă acestea sfârșindu-se odată
cu anularea politică a Universităţii Săsești. Acest organism de autoadministra-
re a naţiunii germane din Transilvania, moștenit de administraţia habsburgică
de la organizarea medievală a Transilvaniei, a fost principalul motor al vieţii
sașilor până când va fi eliminat din punct de vedere juridic de politica maghia-
ră a secolului al XIX-lea. Poziţia Universităţii va fi și mai mult întărită odată cu
semnarea actului din 1754 când reprezentanţii laici ai naţiunii germane devin
membri ai Consistoriului Superior (Tontsch 2001, 53) al Bisericii Evanghelice
la toate nivelurile.

Lipsa elementelor aristocratice din rândurile naţiunii germane, exceptând

cazurile din sfera politicii de recrutare a cadrelor administrativ-politice din
sânul comunităţilor închise (Heppner 2001, 165), cel mai cunoscut caz fiind
însuși cel al baronului Brukenthal, ceea ce ne sugerează o reticenţă a familiei
de Habsburg faţă de sașii transilvăneni.

Secolul al XVIII-lea punctează momentul începerii procesului de emanci-

pare naţională a românilor. Reformele lui Joseph al II-lea vor veni în ajutorul
acestui proces politic. Transilvania suportă tot mai mult presiunea conflictelor
între naţiunile conlocuitoare. Activitatea episcopului Inochentie Micu Klein,
a Școlii Adelene dar și răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan din 1784 și mai ales,
memoriile elitei intelectuale române, Supplex Libellus Valachorum, atrag tot
mai mult atenţia către problemelor acestora care își vor găsi unele rezolvări în
reformele promulgate de Viena.

31
 P A X U R B A N A

32
 P A X U R B A N A

Cadrul legislativ

Reglementările juridice medievale și renascentiste

– Legi și reguli habsburgice. Diploma Leopoldină – Instituţiile urbane
și cele habsburgice – Reformele josefine, Concivilitatea și Toleranța

Reglementările juridice medievale și renascentiste

Cele mai vechi reglementări juridice, care se vor menţine de altfel până la ju-
mătatea secolului al XIX-lea, „Statutele municipale” de la 1583 (Tontsch 2001,
60) constituiau baza dreptului privat, al celui penal și procesual precum și al
orânduirii politice și administrative a autonomiei săsești. Acestea devin chiar
compatibile cu Codul Civil Habsburgic de la 1811. Cărți de legi au existat în în-
treaga perioadă a secolului al XVII-lea în Transilvania dar și în celelalte regiuni
autonome ce aparțineau fostului regat al Ungariei, un relevant exemplu fiind
cartea de legi a orașului Tokaj din 1610 (Szabolcs Gulyas 2017, 77).

Perioada Principatului – mai ales în secolul al XVII-lea – ne oferă o imagine

eterogenă a instituţiilor, care proveneau din perioada medievală dar care su-
feră o serie de modificări, de modernizări dar și de creștere sau descreștere a
rolului lor, totul în cca. 100 de ani. Situaţia de la care pornim este cea în care
în Transilvania va crește influenţa otomană. Ea își menţine totuși autonomia,
nepermiţând intervenţia funcţionarilor otomani în afacerile interne. Mai mult,
Istanbulul va accepta numirea de principi interni care aveau propria politică.

Regimul de Stări din prima jumătate a secolului la XVII-lea a dus la un con-

flict între acestea, bazat pe politica externă a Transilvaniei. În vreme ce nobili-
mea maghiară urmărea o apropiere de Imperiul Otoman și o menţinere a statu-
tului special al principatului, sașii doreau o apropiere de împărații Habsburgi.

Naţiunile politice ale Transilvaniei, maghiarii, secuii și sașii se diferenţiau

nu numai prin etnie dar și prin religia receptă la care aderaseră, unii fiind cal-
vini în special, dar și luterani. Acest conflict va fi folosit de principii absolutiști
în beneficiul lor. Bethlen, de exemplu, își aproprie sașii, făcând masive înno-
bilări, în același timp însă opunându-se privilegiilor acestora. (Deletant et al
1998, 249)

33
 P A X U R B A N A

La nivel central avem de a face cu trei instuţii administrative esenţiale: prin-

cipele, consiliul princiar, Dieta. În această perioadă avem și alte instituţii, pre-
cum cele ale minorităţilor naţionale, cea mai bine organizată, fiind evident
Universitatea Săsească. Altele, se regăsesc în formă autonomă la nivelul orga-
nizării principalelor orașe. Toate aceste vor fi serios zdruncinate de adminis-
traţia habsburgică, care deși aparent le va garanta existenţa și rolul în organi-
zarea Principatului, le va minimaliza ca, în cele din urmă, să le transforme în
baza normelor specifice noilor vremuri. Astfel instituţiile Principatului vor fi
modificate în structuri moderne.
Revenind, bază de reglementare a instuţiilor statului, a naţiunilor politice
recunoscute și a religiilor recepte în secolul al XVII-lea, au constituit-o cele
două acte emise de Dietă, respectiv „Approbatae Constitutiones” din 1653 și
„Compilatae Constitutiones” din 1669. Acestea veneau în completarea actelor
medievale după care se organiza Principatul, de pildă Tripartitul lui Werboczi,
emis în secolul al XV-lea. Totodată vor fixa atribuţiile dregătoriilor, vor recu-
noaște cele trei instituţii centrale, amintite mai sus cu unica modificare prin
care subordonau Consiliul princiar, direct principelui. (Deletant et al 1998,
251) Aprobatele vor introduce jurământul de respectare a libertăţii religioase
în cazul celor patru cazuri recepte. Acesta devine obligatoriu din 1630. (Zach
2001, 77)
Merită amintită “Constituţia Ţării Făgărașului” care devine o legislaţie loca-
lă. De asemenea trebuie menționate și legislaţiile secuiești. Pentru lumea sași-
lor baza legală, după care acest teritoriu, se orânduia era Jus Saxonum. Pe aces-
ta s-a sprijinit viața sașilor și în perioada integrării Principatului în Imperiul
Habsburgic, garantat fiind de Diploma Leopoldină.
Principele a fost factorul legislator principal al Transilvaniei în tot acest se-
col XVII. Tot el va fi și autoritatea judecătorească pentru comitatele maghiare.
Autonomia săsească și secuiască îl impune pe Principe drept instanţa finală de
recurs asupra litigiilor majore de drept penal din interiorul naţiunilor.
Principele Bethlen, de exemplu, în raport cu celălalte instituţii și stări inter-
ne adoptă la mijlocul secolului al XVII-lea politica absolutismului princiar. Își
creează în primul rând o largă bază socială pentru a îl susţine în politica sa de
centralizare. Principele reușește astfel, să-și creeze o nobilime de curte, fide-
lă lui. Din rândurile acesteia își numește toţi marii dregători ai Principatului.
Totodată el reușește să modernizeze și să mărească armata. De asemenea do-
meniul princiar crește considerabil.

34
 P A X U R B A N A

Politica iniţiată de Bethlen este continuată și de următorii principi, cei doi

Rakoczi. Astfel, rolul Dietei se reduce considerabil, principele devine cel care
decide în privinţa legislaţiei, armatei, politicii externe, măsurilor economice.
Elementul pozitiv al procesului a fost modernizarea instituţiilor profund me-
dievale ale Transilvaniei. Această situaţie se modifică după criza provocată de
Gyorgy Rakoczi al II-lea, moment în care Dieta își reia locul principal în raport
cu principele.
Dieta este corpul cel mai longeviv, cel mai activ și cel mai prezent al cărui
rol a fost esenţial în desfășurarea vieţii transilvănene, în ciuda unui constant
proces de minimalizare a importanței sale. Acesta se întâmplă atât în perioa-
da principilor absolutiști, Gabriel Bethlen, Gyorgy Rakoczi I și II, dar mai ales
în perioada Administraţiei habsburgice. În Dietă erau reprezentate toate na-
ţiunile politice recunoscute și toate religiile recepte în baza unui altgoritm ce
permitea existenţa unei egalităţi a membrilor între cele trei naţiuni sau între
cele trei religii, astfel încât niciuna dintre ele nu avea un avantaj politic stabil
și perpetuu în faţa celorlalte.
Dieta se remarcă prin rolul ce îl are în elaborarea tratatelor de apropiere și în
cele din urmă de integrare în Imperiul Habsburgic. Membrii Dietei au militat
permanent pentru recunoașterea acesteia într-un cadru mai larg de adminis-
traţie și justiţie proprie în interiorul Imperiului.
Remarcăm o serie de planuri și propuneri legislative care veneau dinspre
Viena către Dieta Transilvaniei. Spre exemplu, în 1685 călugărul iezuit Antidie
Dunod propune un proiect în 24 de puncte. Transilvania urma să fie încorpo-
rată Ungariei păstrând-și un caracter distinct, dar teritorii ale Principatului,
în speţă Partium-ul, treceau în componenţa Ungariei. Scopul final era crearea
unei confederaţii a Transilvaniei cu principatul Ţării Românești sub tutela
Imperiului Habsburgic. (Doerner 2007, 32, 34) Acest proiect va fi propus Dietei
de la Făgăraș, unde au existat virulente dezbateri între cele două părţi. În mij-
locul dezbaterilor se va pronunţa mesajul „vreţi, nu vreţi, maiestatea Sa Vă va
ocroti”.
Dieta a suferit și ea modificări. Noua sa componenţă cuprindea, pe lângă
membrii Guberniului, judecători și oficialităţi locale și ale municipalităţilor
dar și pe episcopul catolic, pe reprezentantul mânăstirii iezuite din Mănăștur,
pe rectorul colegiului iezuit din Cluj dar și alte 55 – 100 de persoane numite
de împărat. Rolul Dietei a rămas minor, Guberniul aplicând legea după placul

35
 P A X U R B A N A

propriu. Dieta legifera probleme legate de taxe, de administrarea armatei de

diferite legi locale cum a fost legea de regularizare a muncii din 1714 și pro-
mulgată în 1742.

De exemplu, Dieta a semnat o serie de petiţii adresate împăratului pentru

a-și recupera vechiul statut dar și în încercarea de a soluţiona problemele cu
care se confrunta Transilvania. În 1719 aceasta cere o taxare în baza capacităţii
provinciei, comerţului liber cu sare, controlului asupra Trezoreriei, activitate
controlată a comercianţilor externi, construirii de cazărmi în orașe. (Kopeczi et
al 2001, 578)

Orașele săsești și-au menţinut dreptul de a elabora norme juridice proprii

independente de cele ale statului unde erau integrate precum și dreptul de a
avea în proprietate pământul pe care fuseseră așezaţi. Această libertate a dus
de-a lungul timpului la crearea unei libertăţi specifice a cetăţeanului (Sutschek
1997, 13).

Baza dreptului specific al orașelor săsești a fost Bula Andreanum emisă în

secolul al XIII-lea, care se menţine până la venirea Administraţiei habsburgice
și care aduce o serie de modificări. În secolul al XV-lea se va introduce „Codex
Altemberger” elaborat de Thomas Altemberger, primarul Sibiului și inspirat
din Dreptul de Nurnberg.

Universitatea a fost organismul care reprezenta autonomia naţiunii germa-

ne din Transilvania și avea competenţe în primul rând juridice, dar și admi-
nistrative, legislative, economice și evident politice. Corpul reprezentativ
era Adunarea Universității. Aceasta se întrunea de douã ori pe an, de hra-
mul Sfântului Gheorghe adică în data de 23 aprilie precum și de hramul Sfintei
Ecaterina adică în data de 25 noiembrie. (Gündisch 2006, 31) Intră repede în
conflict cu nobilimea maghiară, respingând dreptul de concivilitate (Nagler
1997, 217) cerut de aceștia.

Prin unirea sașilor sighișoreni se va reuși o strategie comună a sașilor în faţa

nobilimii maghiare. Astfel, Universitatea reușește să elaboreze și norme juri-
dice care devin fundamentale orânduirii săsești. Spre exemplu, dacă un nobil
dorea achiziționarea de proprietăți în interiorul unui oraș, acesta avea obli-
gația plății unui impozit, acesta însemnând, de facto, pierderea privilegiilor.
(Kovacs 2003, 201)

36
 P A X U R B A N A

Un element aparte este permanenta relaţionare Bisericii luterane, biserica

receptă a sașilor cu Universitatea sașilor, instituţia legialtivă și judecătoreacă
a comunităţii saxone. La începutul secolului al XVIII-lea Universitatea ajun-
ge parte din Consistoriul Superior al Bisercii Luterane (Tontsch 2001, 57) din
Transilvania. Această complementaritate nu a fost periclitată pe tot parcursul
perioadei habsburgice fiind un real factor de coeziune internă a sașilor.

Universitatea Săsească elabora norme juridice, cu competenţe jurisdicţiona-

le, devenind astfel fundamentală orânduriii saxone în Transilvania. Totodată
Universitatea devine și instanţă de control a structurilor locale, inferioare.
(Tontsch 2001, 59) De asemenea, cerceta litigiile de pe Fundus Regius sau a
locuitorilor din acest teritoriu. Recursurile faţă de deciziile Universităţii se fă-
ceau direct la principe. Limitarea Universităţii venea în cazul litigiilor cu nobi-
lii Principatului, lucru ce a dus la pierderea cu timpul a autorităţii judiciare, ce
dispare complet sub administraţie habsburgică.

Prin Diploma Leopoldină, Universitatea Săsească își menţine autoritatea le-

gislativă și judiciară în lumea sașilor, ei fiind naţiunea cu cele mai mici imixti-
uni a noii administraţii austriece, la începutul secolului al XVIII-lea. Din acest
motiv comunitatea se va opune la numirea judelui regal de către Guberniu
(Sigerus 1997, 33), fiind un drept câștigat de naţiunea săsească. Mai mult, ei
reușesc monitorizarea eventualelor imixtiuni alogene în politica lor, autono-
mă. Spre exemplu Universitatea Săsească și reprezentanţii acesteia vor pro-
pune, prin vocea nefericitului comite Harteneck, în 1702 o adevărată reformă
fiscală a principatului, bazată pe exemplul propriu de impozitare, care ducea
la impozitarea nobilimii în funcţie de întinderea proprietăţilor. (Nagler 1997,
277)

Legi și reguli habsburgice. Diploma Leopoldină

Administraţia austriacă aduce în Transilvania o nouă organizare și un nou

set de legi care s-au pliat pe vechile legi ale regiunii. Guberniul rămâne princi-
pala instituţie executivă. Pe lângă această instituţie era și Cancelaria Aulică cu
sediul la Viena, formată fiind din șase consilieri și guvernatorul Transilvaniei,
cu rolul de a ajuta politica executivă a provinciei. Toate își aveau sediul în ca-
pitala provinciei, în acel moment aceasta fiind cetatea Sibiului, așa cum coroa-
na habsburgică decisese în 1692 (Sigerus 1997, 32). Dieta era forul legislativ.

37
 P A X U R B A N A

Pacea de la Karlowitz din 1699 așează definitiv Transilvania sub influenţa și

administraţia habsburgică. De fapt, putem afirma că integrarea Transilvaniei
în Imperiul Habsburgic, așa cum se trasa acesta la finalul secolului al XVII-lea
și la începutul celui următor, a început înainte de pacea sus amintită sau de
legislația ce începe să își facă efect în primul deceniu al secolului al XVIII-lea.
În 1689, Joseph Kroph, Siegfried Beuner, Georg Hoffmann, conții Buccellini și
Thun precum și baronul Dorsch, cu toții înalți funcționari ai Imperiului, redac-
tează documentul Einrichtungswerk des Konigreichs Hungarn (Gorun 2013,
17), un plan doctrinar ofensiv al Imperiului. Principiile propuse de aceștia, cu-
cerirea de noi teritorii, bazate nu numai prin acțiune militară dar și prin acțiuni
sociale precum întărirea Bisericii Catolice și prin conectarea noilor provincii și
a administrației acestora cu Viena, sunt urmărite in extenso de toate acțiunile
politice ulterioare.

A existat de asemenea și planul generalului comandant al armatelor impe-

riale din provincie, Caraffa, care propunea o serie de măsuri și reglementări
prin care Transilvania, fiind o nouă provincie, își păstra devotamentul faţă de
coroana imperială. (Doerner 2007, 45) Transilvania urma să fie stăpânită di-
rect de împărat. Planul său propunea o mare maleabilitate a administratorilor
în aplicarea noii legislaţii. El propunea atragerea nobilimii pentru un control
mai ușor și o administrare militară a provinciei nou formate. (Doerner 2007,
45) Surprinzător, vedem că multe din propunerile generalului au fost puse
în aplicare, acesta având puterea, eufemistic spunând, a unei anexe secrete
a Diplomei Leopoldine. De altfel, Transilvania a și fost imediat suboordonată
direct împăratului de la Viena. (Krann 1974, 74)

Odată întâmplat acest lucru, este emisă prima Diplomă Leopoldină la data de
4 decembrie 1691. Diploma devine de facto Constituţia Transilvaniei. Practic
aceasta ratifică prevederile Tratatului de la Blaj (Gorun 2013, 15). Deși accep-
tată de Dietă, nu a reușit insă să pună în raporturi legale ereditatea lui Mihaly
Apafi al II-lea. Dar reglementează toată baza administrativă, economică, reli-
gioasă și socială a principatului. Prin aceasta, împăratul austriac recunoaște
naţiunile politice medievale și cele patru religii recepte, recunoaște Dieta și
propria administraţie și justiţie ceae ce face ca Transilvania să aibă un statut
aparte în interiorul Imperiului (Deletant et al 1998, 270).

Cauzele imediate, practice, ale Tratatului de la Blaj nu rezidă doar în ratifi-

carea sa prin Diploma Leopoldină dar constă și în faptul că treptat dar rapid,

38
 P A X U R B A N A

autoritatea habsburgică se face simțită. Principele Apaffy Mihaly al II-lea re-

nunță la tron în 1697. Această renunțare trebuie înțeleasă prin prisma prezen-
ței armate habsburgice, 8.000 de soldați fiind încartiruiți în Transilvania încă
din 1695. În 1696 comandat militar al armatelor imperiale din Transilvania
devine Jean Louis de Bussy Rabutin, mai simplu generalul Rabutin. Din acest
moment adevărații conducători ai Transilvaniei vor fi acești comandanți mili-
tari care erau concomitent și guvernatori ai viitorului Mare Principat.

Revenind la fondul Diplomei Leopoldine, intenţia evidentă ce rezultă din tex-

tul acestui act este integrarea completă a Transilvaniei în Imperiul Habsburgic,
din punct de vedere administrativ dar și juridic. Diploma devine astfel baza
administrativă și juridică habsburgică în Transilvania, cu scopul de a estompa
autonomiile locale, pe cât posibil.

Diploma Leopoldină din 1691 avea 18 puncte și a constituit actul juridic fun-
damental, având rolul unei Constituţii a provinciei Transilvania, până în preaj-
ma Dualismului. De asemenea, a recunoscut statutul special al Transilvaniei în
interiorul Imperiului Habsbugic (Krann 1974, 74) și a stabilit locul Transilvaniei.
Dar Cancelaria Ungariei nu devine aceeași cu cea a Transilvaniei, acestea fiind
entităţi separate (Pal 2007, 132) în interiorul Imperiului.

Teama Stărilor de primejdia catolică a determinat sublinierea, încă din pri-

mul aliniament, a păstrării raporturilor religioase conform Edictului de la
Turda. Astfel se întăresc drepturile celor patru religii recepte. Totuși religia ca-
tolică primea un avantaj: dreptul de a recupera sau de a reconstrui bisericile,
cu condiţia de a nu dăuna în vreun fel celorlalte culte din Alba Iulia, Cluj, etc...
(Doerner 2007, 46) În al doilea rând, se subliniază daniile și privilegiile acorda-
te de regi și principi, inclusiv în părţile vestice.

Punctul al treilea garantează menţinerea legilor ţării, adică, se păstrea-

ză Tripartitul lui Werböczi, precum și actele „Aprobatae” și „Compilatae”
(Doerner 2007, 48), dar și drepturile și „constituţiile” municipale ale orașe-
lor săsești sau sistemul juridic existent, exceptându-se doar dreptul la rezis-
tenţă a nobilimii în faţa suveranului, mai precis articolul 9 din Bula de Aur.
(Glodariu et al 1997, 649) În consecință, cele două acte juridice, Aprobatele
și Compilatele precum și Tripartitul lui Werboczi sau statutele orășenești vor
fi recunoscute ca lege inviolabilă pe teritoriul Transilvaniei ca și până în acel
moment. Tot prin această diplomă sunt recunoscute danile și privilegiile date
de regii maghiari medievali (Doerner 2007, 48).

39
 P A X U R B A N A

Puterea în Principat rămâne duală, împărțită între principe și reprezentan-

ții stărilor. Transilvania urma să plătească taxe anuale cum cei 100.000 de
florini sau 400.000 de florini dacă era Imperiul era în război, către Trezoreria
Imperială (Gorun 2013, 24). Sistemul fiscal în arendă, liberatatea comerțului,
vămile și sistemul tricesimal sunt de asemenea recunoscute.
Diploma a fost acceptată și ratificată de către Dieta Transilvaniei întrunită
la Făgăraș în același an, 1691. (Kopeczi et al 2001, 378) și apoi de către Dieta
Transilvaniei reunită la Sibiu în 1692 (Gorun 2013, 24). Diploma Leopoldină,
este ratificată de primul guvernator. Acesta este Banffy Gyorgy; comandant al
armatelor locale era Banffy Denes iar trezorier Johann Haller. Stările transil-
vănene au încercat să maximizeze profitul de pe urma Diplomei Leopoldine.
Cea mai importantă reglementare din această perioadă, rămâne Codul
Juridic al Transilvaniei (Kopeczi et al 2001, 572). Iezuiţii au reușit prin acest
cod, eliminarea punctelor anti-iezuite din Aprobatae. Codul a abolit, practic,
regimul celor patru religii recepte. Protestanţii din Transilvania au fost izolaţi
de cei din Germania, au fost cenzuraţi, de exemplu mariajele erau întotdeauna
procatolice.
În baza acestui act, doi dintre liderii cei mai importanți ai Transilvaniei în
acel moment, participanți activi la negocierea Diplomei, înființează în 1703
Societatea de Comerț Ardeleană (Andea 1997, 673). Rolul acestei companii a
fost acela de a defini liniile strategice de dezvoltare economică a provinciei.
Exploatarea resurselor naturale, extracția de sare și de minereu, dezvoltarea
comerțului, creșterea vitelor, ameliorarea transportului navigal pe Mureș,
Olt, Someș, Tisa și afluenții acestora, precum și transformarea principatului
în punct de descărcare și relocare a mărfurilor, toate acestea fiind doar câte-
va dintre liniile strategice adoptate. (Andea 1997, 673) Pașii următori pe care
provincia îi va face, ne arată că funcționalitatea în sine a structurii a fost una
falimentară, deși unele din propunerile acestora se vor implementa pe parcur-
sul secolului.
Sașii, alături de secui, își mențineau drepturile și privilegiile istorice. În plus,
sașii sunt scutiţi de obligaţia găzduirii călătorilor și dregătorilor aflați în trecere
prin orașele lor. Acest banal fapt, la prima vedere, a stat la baza creării sistemu-
lui poștal și a rețelei de hanuri din Transilvania secolului al XVIII-lea (Andea
1997, 648) deoarece această sarcină a trecut spre Poșta Imperială și spre hanu-
rile care vor fi înfiinţate. Secuii sunt scutiţi de dări, mai puțin cei aflați în stare

40
 P A X U R B A N A

de iobăgie. Ei rămân cu obligaţia apărării granițelor pe cheltuială proprie.

Situația Transilvaniei, una ambiguă la început, este din punct de vedere al
reglementărilor juridice și legale una asemănătoare cu ale celorlalte provin-
cii integrate politic sau militar în timpul expansiunii spre est a Imperiului
Habsburgic. Principiile de guvernanță sunt, în linii mari, asemănătoare în toate
aceste provincii (Horbec 2018, 595): separarea celor trei puteri în stat, obli-
gații fiscale spre aparatul central administrativ al Imperiului, serviciul militar
și civil al nobilimii locale, reformă administrativă și educațională, proceduri
clare și unitare ale aparatului administrativ de pe toată suprafața Imperiului,
definirea ierarhiei în interiorul structurii administrative, controlul și selectarea
muncii, superioritatea ierarhică a aparatului administrativ central. Putem afir-
ma, că prin aceste reforme, Transilvania trece efectiv de la sistemul adminis-
trativ local cutumiar, de provenineță medievală și renascentistă, la un sistem
administrativ modern ce rezidă în filosofia statală până în prezent. Studierea
acestor reforme ne oferă cheia trecerii Transilvaniei din zona clasică spre zona
modernă a evoluției sale.

În cazul acesta, al Transilvaniei putem vorbi de o reformă a reglementărilor

în domeniile militar, economic, comercial și administrativ. Etatismul statu-
lui nou absolutist austriac, a dus la înfrângerea nobilimii și patriciatului din
provincie. Totodată a atacat direct organismele tradiţionale precum Dieta,
Universitatea Săsească, congregaţiile scăunale și comitatense, acestea deve-
nind instrumente ale statului austriac.

În 1742 Viena reconfirmă toate reglemetările împăraţilor Leopold I, Joseph I

și Karl al III-lea. (Kopeczi et al 2001, 518) Maria Theresia va ridica Transilvania
în 1765 (Hochmeister 2006, 21) la statutul de Mare Principat, încoronându-se
ca mare principesă. Aceasta a fost reglementarea de bază din această perioa-
dă a provinciei, de aici decurgând toate celelalte legiferări. În Croația (Horbec
2018, 589), spre exemplu, reforma administrativă are loc între anii 1756 și
1759 respectiv 1767 și 1779.

Diploma Leopoldină din 1691, recunoștea statutul Transilvaniei, obținut

din punct de vedere politic și juridic în perioada feudală, garantând integri-
tatea provinciei în Imperiul Habsburgic (Vlaicu 2000, 13), îmbunătăţind sta-
tutul sașilor, dar în același timp reducând pe cel ale religiilor recepte, altele
decât cea catolică. Funcţionarii, atât cei civili cât și cei militari, vor fi numiţi
în marea lor majoritate din rândurile catolice. Cu timpul, Cancelaria Aulică își

41
 P A X U R B A N A

subordonează Guberniul, armata și economia prin Tezauriat. (Deletant et al

1998, 270)
Astfel, putem concluziona prin faptul că administrația Casei de Habsburg
aparent și „pe hârtie” au respectat structurile și legislația Transilvaniei dar, de
facto, încă de la bun început au urmărit permanenta sucombare a ordinii moș-
tenite și subordonarea economică, socială și politică a celor care trăiau în noua
provincie a Imperiului.
Administraţia austriacă va aduce cu sine în Transilvania o nouă organizare
care se va plia de la început pe vechile legi ale regiunii. Imediat după adoptarea
Diplomei Leopoldine, s-a organizat un „Comissariatus” (Kopeczi et al 2001,
572) pentru colectarea taxelor proviciale iar armata a început să se așeze în
Transilvania.
Istoria ulterioară a Transilvaniei ne-a arătat că deși Diploma Leopoldină a
fost legea supremă a Transilvaniei, de multe ori a fost neglijată, administraţia
de la Viena acţionând opus reglementărilor leopoldine. Anton Doerner susţine
că aceia care au redactat Diploma Leopoldină a lăsat o serie de „nereguli” care
lăsau astfel loc de interpretări, un exemplu fiind datarea confuză a Diplomei.
(Doerner 2007, 43)
Legenda spune că, de cum a sosit în Transilvania, generalul Rabutin a luat
beţele de percuţie și i-a făcut pe nobili să danseze pe ritmul său. (Kopeczi et
al 2001, 381) În foarte scurt timp politica provinciei ajunge să fie coordonată
de către Cancelaria Aulică. Cauzalitatea acestei stări de fapt rezidă în politica
externă a Imperiului Habsburgic care a obligat a-și întări poziţia în interior, mai
ales în noile provincii, dar și din lipsa unei elite coerente transilvănene. Această
stare de fapt a dus, după unii cercetători, la nașterea unei politici de raţionali-
zare și de retragere, numită transilvanism. (Kopeczi et al 2001, 383) Rareori și
singular elita transilvăneană s-a opus situaţiei create. În 1698 (Sigerus 1997,
33), de exemplu, comunitatea săsească din Sibiu s-a opus numirii judelui regal
de către Guberniu. Un an mai târziu, îl va accepta.
Actul legislativ suprem din Transilvania, referindu-mă astfel la Diploma
Leoplodină, a fost însoţit de o serie de reglementări legislative și administra-
tive care au ajutat implementarea acestuia dar și a sedimentării habsburgice.
Staatsrat-ul de la Viena a coordonat întreaga reforma administrativă din
Transilvania. Începând cu 1761 (Glodariu et al 1997, 674), Maria Theresia a
renunţat la convocarea Dietei din motivele clasice ale conflictului vienezo

42
 P A X U R B A N A

– transilvan. Provincia a fost condusă de trimișii Vienei prin decrete și ordo-

nanţe. Astfel s-a rezolvat, din punctul de vedere al Vienei, problema subordo-
nării totale a Transilvaniei.

Armata provinciei va fi și ea supusă unei reforme consistente. Unii consi-

lieri ai împărătesei Maria Theresia, precum baronii Türkheim și Brukenthal
(Glodariu et al 1997, 689), au descifrat cifrul politic al înfiinţării acestor re-
gimente de graniţă din Principat, în sensul creșterii puterii reale a statului
și a mai bunului control al provinciei. Acest sens era observat de consilierul
Türkheim (Prea înalta Curte s-a hotărât să înfiinţeze graniţa militară din
Transilvania nu atât din motivul sporirii forţei sale militare, ci și din alte
cauze, și anume să-și deschidă drumul pentru alte instituţii utile […] și să
pună Transilvanian […] pe alte temelii.) precum și de baronul Samuel von
Brukenthal (relev că primul și principalul mobil pentru înfiinţarea graniţei
militare n-a fost paza munţilor, nici cea a potecilor, aceasta putea fi asigu-
rată cu mult mai economic, ci cel al siguranţei ţării și al măririi puterii reale
a statului în general.), sfetnic al generalului Buccow. Pentru o mai bună cu-
noaștere și structurare și viitoare administrare a provinciei, Cancelaria Aulică
dispune realizarea unor planuri cartografice ale principalelor orașe.

În 1766 s-a trecut la reorganizarea acesteia după principii și reglementări

moderne și nu după tradiţiile medievale. Planul i-a aparţinut lui Friedrich
Diettrich și prevedea numirea funcţionarilor din provinciile ereditare ale
Imperiului, reorganizarea nobilimii din Transilvania (confiscarea proprietăţi-
lor celor care nu puteau dovedi statusul nobiliar), dezvoltarea corpului de gră-
niceri. (Kopeczi et al 2001, 603) Proiectul nu a fost pus în totalitate în aplicare
dar a fost o bază a viitoarelor reforme din Marele Principat.

Împărăteasa a fost critică la adresa instituţiilor administrative din

Transilvania privind politica de aplicare a reglementărilor absolutiste. Astfel,
afirma că: „S-ar fi putut pune stavilă cu ușurinţă și să fie împiedicate , dacă voi
Guberniul nostru regesc [...] v-aţi fi străduit să-i ridicaţi din nou sub ascultare”
(Murgescu 2001, 184).

Cei care au implementat reglementările tereziene pentru Transilvania au

fost în principal: Adolf Buccow, Andrey Hadik și Carol O’Donell (Glodariu et al
1997, 689), guvernatori care au fost și generali – comandanţi. Ei au fost conti-
nuaţi de guvernatorii laici, Maria Joseph Auersperg și Samuel von Brukenthal.
Aceștia au urmărit cu fidelitate politica absolutistă a Staatsrat-ului. La toate

43
 P A X U R B A N A

acestea, o consecință poate fi considerată și reforma lui Joseph Auersperg în

urma căreia sunt introduse registrele de intrări și ieșiri birocratice, începând
cu 1772 (Nussbacher 1996, 58).

În Transilvania guvernatorii, începând cu Adolf Buccow și terminând cu

Carol O’Donell, între 1762 – 1770, au impus administrarea absolutistă. La
fel au procedat și membrii Consiliului Gubernial precum și cei ai Cancelariei
Aulice. Fiind fideli ai politicii absolutiste, din 1761 Dieta Transilvaniei nu a
mai fost convocată. Rostul acesteia nu mai exista în noul sistem de guvernare
prin decrete și ordonanţe.

Reformele majore, precum instituirea, începând cu 1781, a concivilităţii

românilor cu sașii pe Pământul Crăiesc, impune o egalitatea legală a etniilor.
Chestiunea concivilității este reluată de împărat în 1782 printr-un nou ordin.
Joseph al II-lea a reușit treptat să restrângă privilegiile medievale, exclusivis-
te prin formă și spirit. Unele comunităţi românești precum cele din Rășinari,
Săliște, Tălmaciu sau unele secuiești din Ţara Bârsei pierd astfel dependența
de municipalităţile săsești. (Glodariu et al 1997, 682)

Administraţia locală, urbană și rurală, este de asemenea reformată. S-a ur-

mărit extinderea controlului puterii centrale și a provinciei, prin slăbirea și
subordonarea administrației urbane. De asemenea, în paralel, s-a reușit întări-
rea atribuţiile administraţiei publice sătești în fața presiunii senioriale.

Orașele, împreună cu privilegiile și autonomiile lor, sunt lovite direct de po-

litica de restrângere a acestor drepturi. Administrația centrală urmărea un mai
mare control al acestor structuri. Clujul este complet regândit din punct de
vedere administrativ, fiind un elocvent exemplu cu privire la schimbarea func-
tionalităţii unui oraș.

Dieta Transilvaniei a reconfirmat în 1744 (Fodor 2014, 212) drepturile sale

locale și a cerut împărătesei în 1746 dreptul unic de intervenţie asupra trezore-
riei provinciale și numirea de transilvăneni în Camera Economică a Imperiului
– Hofkammer (Kopeczi et al 2001, 582). Maria Theresia le-a răspuns nu numai
prin neconvocarea Dietei dar mai ales printr-o serie de reglementări financiare
locale ce vor purta numele celor care le-au iniţiat. În aceeași perioadă proce-
sul este asemănător în Croația (Horbec 2018, 596), unde Dieta își pierde, de
asemenea, rolul administrativ. Cazul croat este chiar mai radical. Aici struc-
tura provincială principală administrativă, Consiliul Regal, este desființată în

44
 P A X U R B A N A

1779 iar autoritatea este transferată către Consiliul Locotenent Maghiar de la

Bratislava.

În 1771, printr-un decret imperial, Maria Theresia pune în aplicare planul de

redresare a economiei, plan conceput de experţii Kammerzhofrat. (Kopeczi et
al 2001, 695) Transilvania urma să se dezvolte agricol cât și prin mica industrie
manufacturieră. Comerţul de asemenea, era important.

Bela Kopeczi susține că „acţiunea unificatoare și centralizatoare a monar-

hului a depășit curând cadrele administraţiei centrale, pătrunzând treptat în
compartimentul celei provinciale.” Joseph al II-lea decide în 1783 (Kopeczi et
al 2001, 695) regândirea administrativă a Transilvaniei.
Vechile teritorii organizate pe criterii etnice, sunt eliminate. Se lovește deci-
siv în instituţia comitatensă, o structură nobiliară prin excelenţă. Începând cu
acest an avem 10 comitate, ele devenind 11 în anul următor. Privilegiile sunt
restrânse, autonomiile sunt desfiinţate, pierzând dreptul de a-și vota proprii-
le statute. Funcţionarii comitatensi sunt numiţi de aparatul provincial. „Erau
măsuri strict necesare pentru politica de centralizare și raţionalizare a admi-
nistraţiei, întrucât comitatul ca și scaunul trebuia să devină un element consti-
tutiv al forţei publice puse în slujba politicii etatiste.” (Kopeczi et al 2001, 695)
Comiţii nu mai sunt aleși de membri comitatului și nici nu mai erau aleși din
rândul nobilimii. Comiții devin funcționari și erau numiți prin ordin al împă-
ratului. Astfel ajung comisari imperiali cu atribuții strict administrative. Noua
structură, în completa ei funcționare, corespundea necesităţilor guvernării ab-
solutiste. Aceste structuri își pierd inclusiv rolul de Opoziție adminsitrativă.
Până în acel moment, nobilimea prezenta împăratului, prin aceste structuri,
revendicările și doleanţele. Tot prin aceste structuri aceeași nobilime încerca
să se apare împotriva presiunilor politicii etatiste, să se opună autorităţii mo-
narhului pe cea a drepturilor istorice derivate din „statutele” proprii. „Acestei
concepții bazată pe tradiţia nobiliară, pe aristocraţie în conducere și pe ordinea
„constituţională”, monarhul îi opune concepţia sa despre nevoile prezentului,
ale utilităţii generale a statului și ale funcţionării administraţiei în spiritul pre-
rogativelor imperiale.” (Kopeczi et al 2001, 695)
Acestea sunt cauzele ideilor reformatoare ale lui Iosif al II-lea. Dorința de
stabilizare a statului și de întărire a acestuia. De fapt noul produs al gândirii
politice europene, a dus la anularea autonomiilor locale interpuse între suve-
ran și supuși, aceștia din urmă, deveniți fundație a statului modern, dar acest

45
 P A X U R B A N A

aspect l-am prezentat mai sus și, prin urmare, nu vom stărui asupra sa. Statul
centralizat se substituie politicii locale, a orașelor, a comitatelor. Acestea devin
simple circumscripții administrative. Ca și în alte provincii, această politică a
dus la opoziția structurilor tradiționale care își pierdeau astfel priviliegiile.
Statul modern, a însemnat și separația puterilor în stat. Astfel, puterea ad-
ministrativă se separă de cea judecătorească, prin delimitarea clară a com-
petențelor, exemplu fiind protocoalele și procedurile perioadei. Problemele
administrative – politica et cameralia – se decid separat de cele judecătorești
– judicialia.
În Transilvania, consecința directă a reformelor mai sus enumerate, este re-
ducerea abuzului ereditar al stărilor privilegiate din punct de vedere social, dar
nu și politic. Loialismul devine politică provincială. Funcționarul este impor-
tant prin funcția în sine și nu prin persoana sa, astfel reușindu-se o continui-
tate a politicilor propuse. Prin ordonanţa din 1784 (Kopeczi et al 2001, 684),
limba germană devine limba oficială a administrației. Așadar se realizează o
unitate suplimentară a sistemului administrativ. Toți funcționarii vorbeau și
comunicau în aceeași limbă.

Cele mai importante reglementări au fost cele de ordin religios, amintind aici
actele – diplomele prin care Biserica Unită a fost recunoscută cu drepturi egale
cu cea Catolică. Influenţa Bisericii Catolice va crește, întregul sistem educaţi-
onal ajungând în mână iezuită, se deschid colegii iezuite, cazul Sibiului fiind
relevant. Iezuiţii aveau avantajul studiilor ce puteau fi continuate la Viena și
mai ales la Roma. (Kopeczi et al 2001, 391)

Transilvania a fost împânzită de ordinele monahale catolice, franciscanii,

minoriţi, piariști, pauliţi, trinitarieni, dar și călugăriţele ursuline care își vor
construi la Sibiu, o mânăstire. În frunte cu iezuiţii, aceștia au preluat biserici
de la reformaţi și le-au folosit în propriul scop. Este cazul vechiului imobil al
mânăstirii clariselor din Sibiu, care a devenit sediul mânăstirii locale a francis-
canilor. Tot ei vor reface în mare măsură sistemul educațional, deși acesta era
unul, apreciem noi, modern pentru perioada sa. În zona luterană, spre exem-
plu, accesul la educație era deschis ambelor sexe. În 1763 (Konig 2018, 64)
s-au numărat în această zonă delimitată religios, cinci licee, 16 școli generale
și 236 de școli elementare.

46
 P A X U R B A N A

Instituţiile urbane și cele habsburgice

Orașele Transilvaniei erau în acel moment o lume aparte cu legi și cutume

proprii. Ele aveau cetăţeni de drept dar și cetăţeni suburbani. (Glodariu et al
1997, 656) Ele aveau statute și legi proprii iar acestea continuau să fie redac-
tate, așa cum este cazul Statutului pentru nunţi și înmormântări al Brașovului
din 1697 (Nussbacher 1996, 51). Un alt exemplu interesant, pe care îl regăsim
în structura administrativă a orașelor din Transilvania, este cel al inspectoru-
lui de seviciu tutelar, care începând cu 1653 (Sutschek 1997, 84) administra
forme încipiente de carte funciară, un sistem ce se desăvârșește în secolul ur-
mător, sub autoritatea modernizatoare a aparatului administrativ habsburgic.

Alte reglementări ce au stat la baza vieţii săsești au fost Statutele municipale

din 1583. Acestea aveau rolul dreptului privat, al celui penal dar și unul de
administrare și organizare în interiorul comunităţii. (Tontsch 2001, 60) Astfel,
se garanta autonomia comunităţilor săsești pe întreaga perioadă a principatu-
lui transilvan. Ele, conform unor cercetători, erau relativ apropiate de Codul
Civil austriac de aici venind mai facilă receptare a acestuia de către naţiunea
saxonă. Acestea au fost scrise cu precădere de autori locali, sași influenţaţi de
cultura dreptului german.

În general Statutul municipal săsesc de la 1583 a rămas valabil până în seco-

lul al XIX- lea (Tontsch 2001, 60), acesta primând tuturor legilor imperiale sau
provinciale în desfășurarea urbanistică și în organizarea vieţii orașelor.

Administraţia urbană transilvană era compusă de Magistrat și de Adunarea

Centumvirilor. Cele două corpuri aveau rol legislativ dar urmăreau și cenzura-
rea unor aspecte sociale. Primarul are rol executiv. (Schuller 1907, 46)

Magistratul – Inner Rat – era organizat ierarhic (Schuller 1907, 55) după vâr-
stă, funcţie administrativă. Magistratul avea atribuții administrative, econo-
mice, de ordine publică, precum și atribuții juridice. Se implica în dezvoltarea
urbanistică a orașului, prin supravegherea tranzacţiilor de case. Magistratul
era autoritatea supremă în orașe și era format din primar, vilic și 16 senatori.
În marile orașe, atribuțiile juridice deveneau regionale, Sibiul fiind instan-
ță de apel pentru nenumărate localități din teritoriile săsești, iar Brașovul
(Nussbacher 1996, 49) era instanță de apel pentru Râșnov, Feldioara, Ghimbav
și Hărman. Aceste mari orașe aveau și dreptul de a da sentințe de pedepsire cu
moartea prin executare, adică ius gladii.

47
 P A X U R B A N A

Adunarea Centumvirilor – Hundertmannschaft sau Ausserer Rat – coordona

administraţia, finanţele și rezolva plângerile. (Schuller 1907, 52) Aceasta re-
prezenta meșteșugarii și negustorii unui oraș. După anul 1718, numărul de 100
de membri al acestui corp legislativ, nu mai este obligatoriu, de facto. Această
cifră era acceptată în toate marile orașele germane din Transilvania, exem-
plele cele mai bune fiind Sibiul și Brașovul. Pentru a fi membru al Adunării
Centumvirilor, trebuia să fii proprietar de imobil în incinta orașului sau a cetății
medievale, să fii căsătorit și evident să aibă o reputaţie ireproșabilă. (Schuller
1907, 53) 12 senatori dintre cei aleși în corpul Magistratului erau cemtumviri.

Gernot Nussbacher ne relevă și alte structuri derivate din Adunarea Centum-

virilor din Brașov, așa cum era Duumvirat-ul (Nussbacher 1996, 50) care
avea atribuții administrative extinse și asupra suburbiilor Schei, Blumana,
Bartolomeu. Tot acesta trimitea delegații la sesiunile Universității Saxone și
ale Dietei. Tot la Brașov exista și Divizoratul (Nussbacher 1996, 51), un corp
ce avea ca atribuție principală rezolvarea în primă instanță a succesiunilor
rezultate în urma decesului unei persoane. Tot Brașovul, începând cu 1625
(Nussbacher 1996, 53), administra împreună cu principele Transilvaniei, ce-
tatea Branului.

Primarul era forța executivă. El urmărea aplicarea hotărârilor Magistratului,

participa la ședinţele acestui organ administrativ. În subordinea sa avea func-
ţionari cu îndatoriri bine definite. Unul dintre aceștia era vilicul. Acesta avea
obligația de a superviza toate cheltuielile financiare ale Administraţiei.

Vilicul, a fost una dintre cele mai vechi entități de administrare din
Transilvania. Vilicul – Stadthann – avea de asemenea obligația de a urmări
procesul de construire, el fiind cel care dădea acordul de construcţie în urma
investigării elaborate într-un raport eliberat de Magistrat. Totodată controla
respectarea normelor de construcţie, cum ar fi cele de prevenire a incendiilor.

Vilicul urmărea întreţinerea fondului comun de construcţie, a fortificaţi-

ilor, a podurilor, a fântânilor, a pieţelor sau străzilor. (Schuller 1907, 55 sq)
Subordonat acestuia, începând cu 1577 (Nussbacher 2016, 162) exista un jude
al târgului – Markt Richter. Această funcție va rezista până spre mijlocul seco-
lului al XIX-lea.

Exista de asemenea, suboordonat Magistratului, un inspector șef – archi-

tectus sau inspector architecturae – care era ajutat de un adjunct – adiunctus

48
 P A X U R B A N A

architecturae civicae. Ei erau cei care completau registrele de evidenţă ale

construcţiilor. Tot aceștia aveau obligația completării registrelor de socoteli
(Nussbacher 1996, 56) pentru construcții. Erau aleși dintre proprietarii de
imobile din comunitate. Pe lângă aceștia existau inquilenii și cetăţenii nestabi-
li, cum erau calfele călătoare, dar aceștia nu aveau nici un drept administrativ.
Administratorii erau aleși fie pe un an, primarul, vilicul sau judele scăunal, fie
pe viaţă cum era cazul judelui regal. Ei erau aleși din Consiliul orășenesc care
la rândul său era ales dintre centumviri. (Nagler 1997, 198) În cazul Sibiului
aceștia doi alături de judele scăunal și cel regal erau consului ai orașului (Beșliu
Muntean 2006, 62).

Alături de aceste două structuri și de cele două funcții principale în admi-

nistrația locală, existau, evident și alte funcții. Petru Beșliu Muntean reușește
o enumerare a acestora conform actelor adminsitrative din 1657, iar noi ne
permitem a o reda în cele de urmează: vicar, oratorul centumvirilor, notarul
orașului, notarul breslelor, colector de impozite, doi inspectori pentru cămara
orașului, judecător de piață, medic, farmacist, tipograf, procurator, adminis-
trator al Primăriei, scrib, căpitan, subaltern al căpitalului, armurier, șef al pa-
zei de noapte, comandant călăreți, purtător de steag, toboșar, șef de fanfară,
ceasornicar, doi paznici ai câmpului, patru gropari. (Beșliu Muntean 2006, 62)
Același istoric face o enumerare și a noilor funcționari care apar în organigra-
ma Magistratului sibian, după integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic,
deci la un secol diferență de prima listă. Celor dintâi li se adaugă: notar pentru
Săliște, comisar pentru rezervă de cereale, inspector pentru ovăz, șapte strân-
gători de taxe pentru Orașul de Jos dar și din suburbii, perceptor de vin, călău,
inspector pentru încartiruiri, casier, arhivar. Prin existența unui inspector pen-
tru o suburbie, s-a produs o schimbare de mentalitate în cazul administrați-
ei locale, care la un secol diferență înțelegea suburbiile ca parte integrantă a
orașului.

Împreună cu administraţia comunităţii, întru buna evoluție a vieţii urbane,

participau și vecinătăţiile și decuriile. Cele dintâi erau coorodnate de doi vilici,
cel bătrân și cel tânăr, precum și de Sfatul Bătrânilor. (Derer 2003, 50) Ele se
organizau după reglementări hotărâte de Magistrat.

Între 1692 și 1791, au existat la Sibiu circa 31 de vecinătăţi. (Derer 2003,

50) Îngrijeau fântânile, curățau rigolele și pavajul străzilor. Membrii vecinătă-
ților ajutau la construcția clădirilor și a altor elemente. Modelul vecinătăților

49
 P A X U R B A N A

din cetăți a fost preluat și de comunitățiile din suburbiile marilor orașe, zone
supuse celui mai intens proces de urbanizare, în această perioadă. Astfel de
exemple găsim vecinătăți din suburbiile Blumana și Schei în Brașov sau Josefin
și Lazaret în Sibiu. (Moldovan 2009, 8) Decuriile – Zahntschaften – erau unităţi
militare antiincendiu și de pază. Acestea erau coordonate de un membru al
Magistratului. În 1745 (Derer 2003, 52) existau 75 de decurii în tot Sibiul.

Tot în Sibiu exista o direcţie a poliţiei aflată în subordinea Primăriei.

(Hochmeister 2007, 68) Ea avea obligaţia a asigura liniștea și siguranţa precum
și curăţenia străzilor. De asemenea urmărea degradarea alimentelor în pieţele
alimentare dar și a curăţeniei în instituţiile publice. Poliţia era condusă de un
director care avea în subordine doi comisari și soldaţii.

Exista în același timp și o instituţie publică pentru persoanele cu handi-

cap. Bugetul său provenea din încasările pedepselor, din donaţii și moște-
niri. Ea se afla sub administrarea preotului paroh evanghelic care era mem-
bru al Magistratului. Un contabil urmărea protocolul de încasări și cheltuieli.
(Hochmeister 2007, 68) Spitalul orașului avea un medic plătit cu cinci creiţari
pentru fiecare pacient. Înmormântările decedaţilor din spital erau suportate
de către fondul bugetar al Spitalului. Acesta era suboordonat Magistratului.
Armata avea de asemenea un spital. Magistratul sibian discuta numirea unui
chirurg al orașului și dechiderea unei case de nașteri și a unui orfelinat.

Magistratul a aprobat existenţa a trei târguri într-un an, în interiorul orașului.

Tot în Sibiu funcţiona Școala Naţională a Marelui Principat unde erau pregătiţi
subinspectori și funcţionari. De asemenea exista și Comisia specială a școlilor
normale. (Hochmeister 2007, 68) Primăria urmărea evidenţa populaţiei, fieca-
re cetăţean având obligaţia de a aparţine unei străzi, cu nume, număr de casă,
profesiune. Tot Magistratul reglementa și activitatea economică, alta decât cea
desfășurată de propriile bresle, un exemplu fiind obligarea Companiei Grecești
din Sibiu de a-și numi un staroste (Pakucs Willcocks 2012, 88), un reprezen-
tant al acestora în relațiile cu administrația locală, în secolul al XVII- lea.

Pământul crăiesc sau “fundus regius” era în secolul al XVII-lea împărţit

în două categorii: fundus regius regii antiqui, adică teritoriul scaunelor din
Diploma Andreană, și fundus regii incorporatae, teritoriul de graniţă sau afiliat
ulterior. (Nagler 1997, 195) Baza legală după care acest teritoriu se orânduia
era Jus Saxonum.

50
 P A X U R B A N A

Impozitul se decidea prin plăti în funcţie de numărul curţilor dintr-o locali-

tate. Obligaţiile, de exemplu, pentru Sibiu a localităţilor din “fundus regii in-
corporatae” era împărţite în Census Capitale sau Extraordinarius, în Census
Sancti Georgi și în Landesehrung, acesta din urmă fiind pentru armată. (Nagler
1997, 196) Ele erau anuale. Spre exemplu Săliștea plătea în 1657 Census Sancti
Georgi în valoare de 453 de guldeni.

Aceste instituţii exemplificate prin funcţionarea lor în cetatea Sibiului,

stau la baza vieţii sașilor și în perioada integrării principatului în Imperiul
Habsburgic, garantat fiind de Diploma Leopoldină. Există și concesii, precum
„proporția geometrică” de numire a funcționarilor din administrația locală,
numărul fiind egal între catolici, luterani și reformați, așa cum s-a întâmplat la
Brașov începând cu 1732 (Nussbacher 1996, 57).

La începutul secolului al XVIII-lea, administraţia barocă a împăratului Karl

al III-lea s-a dovedit a fi una învechită; în cele din urmă va duce la falimentarea
statului și la o profundă criză instituţională.

Politica referitoare la minorităţile naţionale, adoptată de Curtea Imperială,

a fost una blândă, oferind o largă autoguvernare, cum este în cazul nobilimii
flandreze sau maghiare. Însă, aceasta politică nu va duce decât la eșuarea in-
tegrării acestor provincii într-un sistem general administrativ al Imperiului
Habsburgic.

Împăratul Karl al III-lea a iniţiat totuși o serie de legiferări și planuri care

au avut efect și asupra Transilvaniei. El a considerat Transilvania cucerită de
drept, deși istoric Principatul a fost integrat în Imperiul Habsburgic și nu cu-
cerit prin forţă armată. (Kopeczi et al 2001, 518) Împăratul a preluat vechea
legislaţie a provinciei adaptând-o necesităţilor Vienei. S-a lovit permanent
de piedicile naţiunilor recunoscute din Transilvania, de aici pornind întreg
conflictul între legislaţia imperială și corpurile legislatoare transilvănene. Se
contura astfel o politică de aversiune a Vienei faţă de instituţiile tradiţionale
ale Transilvaniei, fapt care a marcat desfășurarea ulterioară a relaţiilor dintre
metropolă și provincia transilvană aflată la periferia estică a Imperiului, în pe-
rioada tereziană și iosefină. (Glodariu et al 1997, 682)

În prima fază a Administraţiei habsburgice, principalul corp administrativ al

Transilvaniei a fost Ministerialkonferenz in Aulus Transylvanicus (Kopeczi et
al 2001, 519). Era cunoscută general drept Cancelaria Aulică și este înființată

51
 P A X U R B A N A

în 1696 (Gorun 2013, 24) la Viena. Condusă de principele Eugenio di Savoia,

între 1711 – 1736, acesta a decis calendarul întrunirilor și componenţa Dietei,
tariful anual de taxe, numirea principalilor funcţionari, dar și politicile majore
ale provinciei (politicile religioase, politicile comerciale). De asemenea acest
organism a fost cel care a preluat și analiza petiţiile Dietei către împărat.

Împăratul habsurg controla un minister al finanţelor – Hofkammer – un

minister al războiului – Hofkriegrat – și un Consiliu guvernamental personal
– Geheimerat. (Oppenheimer 1995, 20) Acestea erau unicele instituţii care
controlau într-o măsură mai consistentă toate provinciile imperiale. Între ele
erau o multitudine de nobili fiecare cu îndatoriri clare, niciunul dintre ei fiind
ministru.

Hofkammer, acel minister al finanţelor, crează o serie de societăţi industri-

ale, cum sunt fabricile de lumânări, textile sau lumânări regăsite chiar și în
Transilvania, deci o incipientă revoluţie industrială susţinută guvernamen-
tal sau comerciale cum au fost cele de la Oostende sau Rijeka. (Oppenheimer
1995, 23) Rând pe rând, aceste reforme au sucombat din cauze externe, cum
a fost cazul societăţilor comerciale, sau interne, datorită forţei economice mo-
nopolizatoare a breslelor.

Joseph I-ul a creat o nouă instituţie guvernamentală, Consiliul Privat –

Geheime Konferenz (Oppenheimer 1995, 23), format din patru sau cinci con-
silieri cu rolul de sfătuitori. Pe lângă toate aceste consilii și ministere exista
și Cancelaria Curţii. La nivelul fiecărei provincii exista un Guberniu al pro-
vinciei și o Cancelarie acestuia care coordona activitatea întregii provincii și
a Dietei locale. În Guberniu existau responsabili pe justiţie, pe finanţe, etc...
(Oppenheimer 1995, 23) Dietele locale deţineau majoritatea finanţelor prove-
nite din provincia al cărei legislativ erau. Ele controlau vămile dintre provincii
sau cele care le despărţeu de alte state, controlau taxele iobăgimii, controlau
activitatea manufacturieră sau a extracţiei miniere. Reprezentantul Vienei era
unul dintre nobilii locali.

Marile provincii, precum Ungaria sau Ţările de Jos, erau împărţite în distric-
te fiecare cu Dietele proprii conduse de nobilimea locală. Dietele marilor pro-
vincii erau cvasi-independente, de cele mai multe ori imixtiunea guvernului
central ducând la revolte al nobilimii locale, cum a fost de exemplu Războiului
Curuţilor din Ungaria și Transilvania.

52
 P A X U R B A N A

Primul pas al reformei administrative a fost înfiinţarea Consiliului de Stat,

Staatsrat, în 1760. Scopul principal al acestei instituții a fost promovarea abso-
lutismului și a centralismului.
Kaunitz a fost cel care a creat procesul politic care a dat verticalitate reală
Imperiului Habsburg care s-a autodefinit, separat de Germania. Acesta se re-
marcase întâia oară ca negociator din partea Austriei în timpul Conferinţei de
pace de la Aachen. Mai apoi, tot el a fost cel care a reușit reconversia alianţelor
politice a Austriei încheind un tratat de alianţă cu Franţa, vechiul inamic al
curţii imperiale a Habsburgilor.
Kaunitz ranforsează Consiliul de Stat, fomat dintr-un cancelar și alţi șase
demnitari. Se înfiinţează un minister al afacerilor interne și finanţelor. La fel
justiţia a fost reorganizată, creându-se „Standul Înaltei Justiţii” format din doi
senatori pentru Austria, unul pentru Boemia și unul pentru Galiţia care urmă-
reau activitatea birourilor judecătorești create în tot imperiul. Tot acum s-a
definitivat politica impozitării, urmând modelul ducatului de Milano; se sta-
bilesc zonele industriale și agrare, Transilvania urmând a deveni o zonă care
să furnizeze materie primă pentru stat (Sibiu, 1981, 7), și se vor ridica vămile
dintre landuri (Görlich 1988, 153). Nici naţiunile din Imperiu nu vor rămâne în
același stadiu, Maria Theresia, încurajând mult colonizarea șvabilor în Banat și
în sudul Ungariei, proces denumit „Marea venire a șvabilor” între 1763-1773.
(Görlich 1988, 154) Învăţământul devine gratuit. O mare atenţie i-a fost oferită
Transilvaniei și zonelor sârbești. (Görlich 1988, 154)
Prin procesul general de reformare a statului habsburg coordonat direct de
împărăteasa Maria Theresia și de cancelarii săi, mai întâi Haugwitz dar deci-
siv Kaunitz (Oppenheimer 1995, 96), a fost reorganizată administraţia guver-
namentală. Primul pas a fost crearea unui Directorat General, după modelul
prusac, denumit Direktorium. Acesta a lovit în larga autonomie a provinciilor.
Pachetul de reforme înaintat Dietelor în anul 1748 a urmărit creșterea ve-
niturilor puterii centrale. Taxele pentru înzestrarea armatei erau colectate de
către funcţionari independenţi de puterea locală. (Görlich 1988, 154) Se refac
registrele de taxare, nobilimea și clerul devind și ele plătitoare de impozite în
interiorul Imperiului.
Armata devine una competitivă și organizată după model prusac. Mareșalul
Daun a fost cel care a realizat întreaga reformă a armatei habsburgice. Recrutarea
se făcea direct de Consiliul de Stat prin funcţionari după modelul cantonal al

53
 P A X U R B A N A

prusacilor. Se editează manuale de instrucţie și tactică militară. Artileria este

și ea modernizată. Se introdusc uniformele. Au fost înfiinţate două academii
militare pentru cadeţi respectiv pentru inginerii militari. (Oppenheimer 1995,
101)
Commissio Catholica (Kopeczi et al 2001, 701) devinde forul de control al
sistemului ecleziastic din Imperiul Habsburgic. Planul acestei comisii a fost
acela de a reface complexele catolice din Imperiu care să finanţeze ordinele
monahale și să deschidă noi parohii catolice. Un exemplu concludent al politi-
cii acestui corp și al reglementărilor desăvârșite, este amenajarea complexului
Theresianum din Sibiu începând cu 1767 (Sigerus 1997, 46).
Vechile instituţii administrative ale Transilvaniei își menţin cel puţin pe hâr-
tie rolul preexistent. Astfel, Dieta, organizarea administrativă și judecătoreas-
că, Consiliul princiar vor continua a exista. Era de fapt o simplă modalitate ca
în timp elita administrativă să fie schimbată și preluată de cei fideli ai statului,
ai împăratului. Dieta avea în continuare rolul de alegere a guvernatorului. Dar
și acesta ca toţi ceilalţi înalţi funcţionari, generalul comandant, cancelarul su-
prem, consilierii intimi, comiţii, căpitanii secuiești, protonotarii, era confirmat
de împărat și, de asemenea, era remunerat. (Sigerus 1997, 49) Dieta era aleasă
anual, la fel ca și Guvernatorul. Cu timpul însă Cancelaria Aulică își va subor-
dona Guberniul, armata și economia prin Tezauriat. (Deletant et al 1998, 270)
Administraţia austriacă va aduce cu sine în Transilvania o nouă organizare
care se plia pe vechile legi ale regiunii. Guberniul rămâne principala instituţie
executivă. Acesta a fost creat în 1693 având o reprezentanţă la Viena, denu-
mită din 1694, Cancelaria Aulică a Transilvaniei. El era format din 12 membri,
dintre care trei erau obligatoriu de religie romano-catolică, aceștia fiind adevă-
raţii guvernanţi ai principatului. Sediul oficial era în Transilvania, fiind obligat
să respecte legile locului, să recunoască naţiunile politice și religiile recepte.
(Doerner 2007, 49)
Alte acte care vor întări intervenţia imperială în administraţia principatului
vor fi rezoluţia Comisiei Alvinczi din 1693 și diplomele religioase ulterioare.
Există însă și instituţii, mai ales cele ale naţiunii săsești, care rezistă valului
reformator dar care se vor adapta la noua politică centralizatoare. Pentru un
mai bun control al teritoriului, administraţia centrală va întocmi înclusiv o car-
tare a Transilvaniei și a principalelor orașe, cum este cea realizată de Mirando
Visconti și de echipa sa în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea.

54
 P A X U R B A N A

Cancelaria Aulică funcționa în Transilvania diferită de cea de la Viena. Avea

șase consilieri și guvernatorul Transilvaniei, care ajuta la politica executi-
vă a provinciei. Dieta era forul legislativ. Tezauriatul și Tabla Regia in Magna
Transilvaniae Principatu Judiciaria, ambele cu sediul la Târgu Mureș (Deletant
et al 1998, 284) erau de asemenea instituţii care ajutau la buna desfășurare a
activităţii statului austriac. Tezauriatul era direct subordonat Camerei Cezaro
– Crăiești de la Viena aplica direct politica fiscală a Imperiului. Tezauriatul avea
în subordine ștanţe camerale și dicasteri ele fiind adevăratele autorităţi fiscale
și economice.
O altă instituţie nou creată de austrieci va fi Generalul – Comandant ca repre-
zentant al împăratului în relaţiile cu stările locale, prin această modificare reu-
șindu-se subordonarea militară a Transilvaniei de către Hofkriegsrat, Consiliul
Aulic de Război. (Deletant et al 1998, 284) Acesta avea în subordine patru re-
gimente de cavalerie și două de infanterie, susţinute din punct de vedere eco-
nomic de Transilvania.
Cancelarul suprem era și el o instituţie nouă. Era asemănător din punct de
vedere juridic cu voievodul medieval. (Doerner 2007, 49) Obligaţia era ca aces-
ta să fie nobil și să aparţină unei religii recepte. El va fi numit Gubernator.
În 1749, Maria Theresia semnează un decret prin care realizează separa-
rea puterilor în provincia transilvănenă. Astfel, Direktorium-ul in Publicis et
Cameralibus se ocupa de problemele administrative și financiare iar Curtea
Superioară de Justiţie – Oberste Justizstelle – de problemele juridice. În acest
mod s-a renunţat la întâietatea tradiţiilor și cutumelor în actul juridic imperial
și apoi al provinciei Transilvania.
Din punct de vedere administrativ, puterea judecătorească se va organiza în
Transilvania prin Tabla Regia in Magna Transilvaniae Principatu Judiciaria cea
care avea rolul judiciar. Ea avea două instanţe: Tabula ce se ocupa de litigiile
din comitate, districte și din scaunele secuiești și Forum Revizorium ce exami-
na cauzele primului for. (Deletant et al 1998, 284)
Unităţile administrative ale Transilvaniei din vremea Principatului se men-
ţineau atât din punct de vedere juridic, cât și politic. Structura instituţională a
ţării rămânea neschimbată, Dieta, consiliul princiar, organele judiciare ale ţării
erau de asemenea păstrate cu toate rânduielile lor. În funcţii trebuiau fie nu-
miţi fie aleși doar „indigeni” parte a celor trei naţiuni politice, fără deosebire de
religie. Doar în cazul vacantării unei poziţii, împăratul putea numi, interimar,
străini încetăţeniţi în provincie.

55
 P A X U R B A N A

Principele sau locţiitorul său urma să fie ales dintre nobilii ţării indiferent de
confesiune. Aceeași condiție o regăsim și în alegerea sau numirea generalului
comandant, a cancelarului suprem, a consilierilor intimi, a comiţilor supremi
și a căpitanilor secuilor. Confirmarea o dădea împăratul. Ei primeau leafă din
bugetul provinciei.
Era de asemenea stipulată grija de a nu li se acorda un plus de funcții celor
de credință creștin catolică. Aceștia ne puteau avea mai mult de o pătrime din
totalul funcţiilor. (Murgescu 2001, 162) Judele regesc al sașilor era de drept
membru al Consiliul Intim, ca reprezentant al naţiunii săsești. Astfel, în 1692
comitele sașilor Valentin Frank von Frankenstein și primarul orașului Sibiu
Christian Reichard vor fi numiţi consilieri guberniali. (Sigerus 1997, 32)
Doar comandantul armatei imperiale din Transilvania urma să fie unul nu-
mit de către împărat din provinciile ereditare, cu obligaţia de a colabora cu
Guberniul și mai ales cu comandantul oastei ţării.
Guberniul pe numele său complet Excelsum Consilium Regnum Guberniale
(Fodor 2014, 198), format din 12 membri și guvernator, toți transilvăneni din-
tre care trei erau catolici, era principala instituţie executivă. Alături de aceas-
tă instituţie exista și Cancelaria Aulică a Transilvaniei, de la Viena, care era
formată din șase consilieri și guvernatorul Transilvaniei, creată fiind în 1694
(Giurescu et al 1972, 145) la cererea Dietei transilvănene în baza rezoluţiei
„Alvinczi”, distinctă fiind față de cea a Ungariei (Giurescu et al 1972, 382).
Această instituție ajuta la politica executivă a provinciei. Primul cancelar a
fost Samuel Kalnoki (Fodor 2014, 199). Tezauriatul și Tabla Regia in Magna
Transilvaniae Principatu Judiciaria, cu sediul la Târgu Mureș (Deletant et al
1998, 284) erau de asemenea instituţii care ajutau la buna desfășurare a acti-
vităţii statului austriac.

Prin acestea, împăratul austriac recunoaște cele trei naţiuni politice medie-
vale și cele patru religii recepte, admite Dieta cu propria administraţie și jus-
tiţie care vor face ca Transilvania să aibă un statut separat în interiorul impe-
riului (Deletant et al 1998, 270). Instituţiile nou create vor avea totuși rolul de
omogenizare a Transilvaniei cu restul Imperiului. În esenţă și Contrareforma
a avut același scop principal. Națiunea germană din Transilvania își menține
autonomia politică a teritoriului, până la transformarea imperiului într-o mo-
narhie duală. Comitele și judele regal – Hermannstadter Königsrichter – sunt
aleși în continuare din propria națiune, mai ales din rândul sibienilor. Această

56
 P A X U R B A N A

autonomie era consfinţită de Diploma Leopoldină. (Derer 2003, 47) Judele re-
gal de Sibiu devine astfel perpetuu consilier al împăratului pentru problemele
sașilor. (Doerner 2007, 49)

O altă instituţie este, începând cu 1788, Directio Aedilis – Oficiul de

Construcţii al Transilvaniei – suboordonat Oficiului Cameral de Construcţii al
Ungariei și care la rându-i avea suboordonate oficiile de Construcţii Districtuale
din Transilvania. (Derer 2003, 103) Acest Oficiu era condus de un arhitect al
provinciei. Rolul său era decisiv în dezvoltarea și organizarea programelor ofi-
ciale de construire ale provinciei, atât cele militare și ecleziastice, cât și cele la-
ice. În majoritatea cazurilor, Oficiul oferea proiectele necesare de planuri care
se regăsesc la nivelul întregului Imperiu, și se asigura de mentenanţa lucrări-
lor de edificare. Armata și-a dezvolatat propria Cancelarie a Fortificaţiilor și
Construcţiilor (Derer 2003, 104), cu sediul la Sibiu din 1784, având ca sarcină,
dezvoltarea programelor de construire militară. La Sibiu exista un Oficiu de
Arhitect la Orașului, încă de la 1734 (Derer 2003, 44).

Este pentru prima oară când în Transilvania a existat o entitate care a supra-
vegheat întregul proces de construire, începând cu inventarierea și cu conti-
nuând cu planificarea, proiectarea, obţinerea avizelor necesare, execuţie dar
și întreţinere și renovare. (Derer 2003, 105) Trebuie menționată, în acest con-
text, publicarea la Sibiu în 1777 (Munteanu et al 2014, 32) a Regulamentului
de navigație pe diferite cursuri de apă, act ce reglementa inclusiv amenjările
hidrotehnice de pe teritoriul provinciei.

În 1771, la solicitarea Guberniului, la Sibiu, Magistratul emite un Regulament

pentru Stingerea Incendiilor (Pop 2015, 87). Erau făcuți și primii pași, abso-
lut timizi, de implementare a unui iluminat public. Astfel turnul Catedralei
Evanghelice din Sibiu era dotat cu o lanternă ce lumina în direcția unui focar
de incendiu. Îm pasajul de sub clădirile înlocuite astăzi cu Podul Minciunilor,
tot în Sibiu, erau instalate trei lanterne. În 1785 s-au emis „Prescripţiile.
Despre modul în care trebuie elaborate în viitor devizele”. (Munteanu et al
2014, 108) Acest act reglementa modul de realizare a planurilor de construcţie
laică și ecleziastică dar avea în vedere și întreţinerea vechilor clădiri. Actul a
fost întărit în 1788 de un al doilea denumit „Instrucţiunile. Cum trebuie să
se comporte în problemele economice ale construcţiilor acei funcţionari dar
și alte persoane cărora li se încredinţează conducerea sau numai inspectarea
execuţiei în construcţii” (ANS 20 pachet Brukenthal, AA4, 58a, doc. 20) având

57
 P A X U R B A N A

rolul de reglementare a organizării șantierelor de construire. Între 1795 și 1805

au fost emise o serie de acte menite a reforma administrația publică locală,
acestea purtând numele de Puncte Regulative – Regulativpunkte (Nussbacher
2016, 138).
Pe lângă aceste acte au existat și o serie de ordine care au urmărit rezolvarea
diferitelor probleme ale costrucţiilor precum apărarea împotriva incendiilor,
construcţia drumurilor publice a podurilor și pasajelor. Multe dintre aceste
acte erau eliberate de Direcţia Gubernială pentru Construcţii, cea care deci-
dea normele edilitare ale provinciei (Schaser 2000, 173). Un exemplu punctual
poate fi Commisio Neo-Acquisistica (Gorun 2013, 25), care avea un rol clar de-
finit temporar, urmând a supraveghea procesul de retocedare a proprietăților
pierdute odată cu renunțarea la provincia Olteniei. O altă instituție specifică
a fost Inspectoratul pentru așezarea landlerilor în Transilvania. Inspector la
1756 era baronul Friedrich von Dietrich (Sedler 2013, 304), acesta propunând
la Apoldu de Sus, confiscarea terenurilor din spatele grădinilor ale căror pro-
prietari erau sașii, creând astfel o stradă și parcele pentru construirea de case
pentru noiii veniți. Proiectul se realizează în mare măsură.
Perioada Iluministă își face simțită prezența și prin apariția unor structuri
tipice perioadei, neafiliate sistemului administrativ dar cu impact asupra evo-
luției provinciei. Un exemplu poate fi înființarea la Sibiu în 1767 a Lojei Sant
Andreas la 3 Frunze de Nufăr, nume derivat din însemnele heraldice ale orașu-
lui, lojă ce funcționează până în anul 5790. (Vlaicu 2012, 176)
Forţa reformelor nu a fost aceeași în fiecare provincie. În marile provincii cu
o veche tradiţie autonomă și administrativă, precum Ţările de Jos, Milano dar
mai ales Ungaria, intervenţia centralizatoare a statului austriac nu a fost la fel
de puternică, chiar am putea-o caracteriza drept prudentă.

58
 P A X U R B A N A

Reformele josefine, Concivilitatea și Toleranța

Reformele Mariei Teresia vor fi continuate de fiul acesteia, Joseph al II-lea, cel
care reușește – în ciuda opoziţiei mamei sale – să-l convingă pe papa Clement
al XIV-lea să promulge în 1773 „Dominus Ac Redemptor Noster” act prin care
desfiinţează ordinul iezuit. Astfel Joseph al II-lea intră decisiv pe scena politică
europeană. Este același an în care Joseph al II-lea, în calitate de prinț moș-
tenitor al coroanei imperiale, efectuează prima sa vizită (Veres 2012, 141) în
Transilvania, vizită care îl decide să realizeze reforme imediate provinciei.

Reformele sale sunt mult mai profunde, atacând fondul societăţii habsbur-
gice. În politica de promovare a statului absolutist, dusă de Maria Theresia și
apoi de Joseph al II-lea, o primă condiţie a fost aceea de suprimare a rezistenţei
nobilimii și a patriciatului, care erau potrivnice unei politici unitare a statului,
pentru că le slăbea privilegiile. Așa cum am explicat deja, toate structurile de
control și administrare ale acestora au fost reduse ca autoritate prin impune-
rea schimbărilor legale repetate. De aici și stăruinţa prin care, mai întâi Maria
Theresia dar mai ales Joseph al II-lea au regrupat instituţiile centrale și le-au
circumscris atribuţiile, desfiinţând pe unele și creând altele. Au stabilit prin
legi și regulamente, obligaţiile aparatului funcţionăresc, totul din nevoia unei
funcţionări cât mai „raţionale”, mai „moderne” a întregii structuri etatiste.

Principiul de bază al reglementărilor iosefine a fost cel al unităţii și ierarhi-

zării. Aceste reforme au adus o modernizare majoră a provinciilor imperiale
și o schimbare de mentalităţi. Circulaţia ideilor crește odată cu aceste refor-
me. Viziunea lui Joseph al II-lea, poate fi bine sintetizată în enunțul său, cu
nuanță creștină: „dragostea de mine însumi pentru binele general” (Ittu 2005,
11) așa cum apare într-un fragment dintr-o scrisoare către baronul Samuel von
Brukenthal. Caracterul personal al serviciilor administrative a fost transferat
către organismele regnicolare. (Glodariu et al 1997, 685)

Administraţia statului intră în toate compartimentele sociale ale Imperiului.

Principiul era acela al unităţii imperiale în faţa particularităţilor de limbă, re-
ligie, administraţie și de tradiţie, existând o unică „natio austrica” (Gundisch
2001, 154). Joseph al II-lea a fost ajutat de către întregul aparat al funcţionari-
lor de stat ce s-au împământenit și a devenit noua nobilime, o nobilime biro-
cratică (Ittu 2005, 9).

59
 P A X U R B A N A

La sosirea pe tron a lui Joseph al II-lea, Imperiul Habsburgic era caracterizat

drept un ţinut vast cu zone cultivate populate și dezvoltate dar și cu zone pă-
răsite. (Marshall 1772, 321) Acesta refuză să depună jurământ în faţa Dietelor
provinciale (Anseline 1877, 5), acesta fiind primul pas și totodată primul sem-
nal al noilor concepţii de guvernare.
Următorul pas a fost împărţirea Imperiului în 13 provincii, Transilvania
fiind una dintre acestea. Fiecare provincie era condusă de un guverna-
tor. Provinciile au fost înzestrate cu un nou Aparat politico-administrativ,
Adunările Reprezentative, mai ales în provinciile ereditare precum Austria și
Boemia. Acestea vizau recrutarea militarilor și colectarea taxelor. Mai târziu
ele se vor ocupa de construcţia drumurilor, de supravegherea ţărănimii și de
colectarea dărilor aferente.
În coordonarea acestor Adunări Reprezentative se formează o serie de func-
ţionari regali care răspund de poliţie, școli, spitale și de ajutorul dat săracilor.
(Oppenheimer 1995, 97) Administraţia imperială însemna de acum creșterea
oficiilor și a numărului funcţionarilor, cât și de pregătirea acestora din urmă.
Toate acestea presupuneau mai multe legi și acte.
Politica centralizatoare a lui Joseph al II-lea depășește cadrul central de la
Viena, pentru că mergea spre provinciile ereditare, apoi spre cele administra-
tive ale întregului Imperiu, ajungând în cele din urmă în în faţa administraţiei
provinciale. Stările naţionale și religioase au depus o lungă și crâncenă opo-
ziţie. Primul pas al reformei iosefine în Transilvania a fost acela al revocării
Diplomei Leopoldine. (Gundisch 2001, 153)
Și Transilvania este reorganizată în 1783 – 1784 (Glodariu et al 1997, 682) din
punct de vedere administrativ. La baza acestei reforme au stat și măsurătorile
topografice, cunoscute general drept Ridicarea Josefină. Intensitatea analizării
terenului și al teritoriului se vede și din numărul de hărți ale Transilvaniei, care
sunt redactate și publicate în aceiași perioadă. În timpul domniei sale au fost
publicate 227 hărți (Veres 2012, 144) față de cele 240 câte au fost publicate
de la începutul secolului și până în acel moment. Ridicările iosefine au mar-
cat toate elementele considerate esențiale în analiza și abordarea ulterioară a
provinciei. S-au notat distanțe, trecători și drumuri dar și starea acestora, cur-
surile, malurile și zonele de trecere ale râurilor, păduri, dealuri, văi, mlaștini,
lacuri, zone inundabile, înălțimi, biserici, cimitire, ferme, mori sau alte clădiri
singulare. Au fost numărate aproape 3.000 de poduri, 1.000 de pasaje, 500 de
hanuri și sub 500 de spânzurători. (Veres 2012, 147)

60
 P A X U R B A N A

Vechile teritorii ale naţiunilor politice au fost anulate. Noile unităţi admi-
nistrative aveau atribuţii restrânse, iar dreptul la autodeterminare era supri-
mat. Erau un număr de 10 comitate iar forţa lor publică era în folosul statului.
Comitatul era condus de un comite, numit de împărat. (Glodariu et al 1997,
674) Odată cu aceste modificări, Joseph al II-lea desfiinţează, deși pentru o
perioadă scurtă de timp, Universitatea Săsească. Structurile etnice nu se mai
regăseau în concepţia iosefină. În 1786 el împarte Transilvania în trei districte,
Cluj, Sibiu și Făgăraș. (Kopeczi et al 2001, 723)

Funcţionarii, acum comisari imperiali, erau numiţi de împărat și nu aleși din

rândurile marii nobilimi sau patriciatului, ca reprezentanţi ai acesteia.

Intenţia lui Joseph al II-lea a fost aceea de a elimina orice autoritate existentă
între suveran și supușii săi, consideraţi a reprezenta fundamentul al statului.
Primele reforme habsburgice în Transilvania au fost cele agricole, apoi cele
sociale cu reverberații agricole. Politica de reforme tereziană (1740 – 1780) și
apoi cea iosefină (1780 – 1790) au propus fixarea obligaţiilor iobăgești în ra-
port cu domeniul din care făceau parte. Producătorul direct putea astfel presta
și contribui direct la veniturile statului austriac. Robota este fixată prin legea
urbarială din 1769, Certa puncta (Glodariu et al 1997, 695). Aceasta se desfă-
șura vreme de patru zile pe săptămână cu braţele, trei zile pe săptămână cu
vitele. Jelerii rămân cu obligația prestării de servicii agricole la două zile de
săptămână.

Prin faptul că au vizat au vizat fondul societăţii habsburgice, reformele

sale au însă fost mult mai profunde, atacând fondul societăţii habsburgice.
Împăratul desfiinţează cenzura, abolește iobăgia în 1781, declară limba ger-
mană drept limba oficială a întregului Imperiu. De asemenea, continuă refor-
marea armatei, creând o evidenţă exactă a oamenilor apţi pentru recrutare.
(Ranshorn, 70)

Justiţia este și ea reorganizată. Reichshofrat (Consiliul Judecătoresc al

Imperiului) și Reaichskammergericht (Camera Judecătoriei Imperiale) au pre-
luat toată ordinea judiciară a provinciilor și a statului habsbugic, în general.
(Görlich 1988, 153) În aceste organisme lucrau delegaţi perpetui ai împăratu-
lui, asigurați cu o incipientă formă de inamovabilitate, aceștia având rang de
comisari districtuali și autoritate în procesele în care nu erau implicaţi nobili.
Pasul următor a fost crearea de curţi districtuale și de apel. (Kopeczi et al 2001,
724) În 1787 este adoptat în Transilvania, Codul Penal Josefin. Acest Cod

61
 P A X U R B A N A

reglementa, de asemenea, funcţionarea tribunalelor din districte. (Maccartney

1972, 174) Ca o consecință directă, în 1786 (Sigerus 1997, 49) Judecătoria se
mută la Sibiu.

Puternic contestat de către forţele politice ale imperiului, Joseph al II-lea nu

a renunţat la principalele sale reforme dar încercă și să amelioreze criza politi-
că unul dintre gesturi fiind restituirea coroanei Sfântului Ștefan către Ungaria
(Lendvai 2007, 191).

Secolul al XVIII-lea a fost, după cum susţine istoricul Harald Heppner un

secol al experimentelor politice asupra Transilvaniei, absolutismul reformat
fiind – deseori – mai întâi încercat în această provincie. (Heppner 2001, 168)
Secolul al XVIII-lea punctează astfel momentul începerii procesului de eman-
cipare naţională a românilor. Reformele lui Joseph al II-lea vor veni în ajutorul
acestui proces politic. Transilvania a suportat tot mai mult presiunea conflic-
telor între naţiunile conlocuitoare. Activitatea episcopului Inochentie Micu
Klein, a Școlii Adelene, mai ales memoriile elitei intelectuale române, Supplex
Libellus Valachorum atrag tot mai mult atenţia asupra problemelor acestora,
fapt pentru care își găsesc unele rezolvări în reformele promulgate de Viena.

Dacă pentru naţiunea română reformele lui Joseph al II-lea au avut un efect
pozitiv, pentru celălalte naţiuni au avut un efect destabilizator, mai ales pentru
cea germană. Edictul de Toleranţă și cel de Concivilitate au însemnat o ree-
valuare a stării naţiunii germane. Presiunea politicienilor maghiari s-a făcut
imediat simţită, sașii pierzând rând pe rând o serie de privilegii și poziţii, cul-
minând cu eliminarea Universităţii Săsești și anularea Bulei Andreanum.

Poziționarea agresivă a aparatului administrativ habsburgic în fața nobilimii

neproductive și necontribuabile, s-a datorat luptei acestora pentru conserva-
rea „constituţionalismului”, opoziţiei stărilor precum și încercării acestora de
limitare a puterii centralizate.

În 1788, Guberniul susţine proiectul local de demolare a chioșcurilor din pia-

ţa centrală a Sibilui. Acesta este primul caz de demolare programată și masi-
vă în interiorul unui oraș medieval din Transilvania. (Kopeczi et al 2001, 656)
Acesta este începutul unui întreg proces de transformare și modernizare a me-
diului urban din Transilvania. Proiectul este continuat prin pavarea străzilor.
Și la nivelul administrațiilor rurale regăsim același imbold reformator. Juzii
sătești nu mai reprezintă nobilul sau ecleziastul ci administrația provincială.

62
 P A X U R B A N A

Acestora li se sporește autoritatea. Ei pot astfel intervenii în sistemul procesu-

al dintre iobagi și nobili. „Era o măsură menită să consolideze statutul social al
supusului contribuabil în faţa arbitrarului seniorial, dar să și limiteze puterea și
abuzurile stăpânilor de pământ.” (Kopeczi et al 2001, 683)
Reforma administrativă a urmărit chiar să elimine juzii sătești din sfera de in-
fluenţă a administraţiei sătești, încercându-se scoaterea acestora de sub influ-
enţa și controlul marilor proprietari din dorinţa de a limita puterea și abuzurile
stăpânilor de pământ. (Glodariu et al 1997, 683)
În 1781 Joseph al II-lea semnează Norma Regia. Actul a stat la baza sistemului
de învăţământ habsburgic. Această reformă a fost aplicată de către Commissio
Litteraria (Kopeczi et al 2001, 730), condusă de Samuel von Brukenthal până
în 1785.
Sub aspect economic, în 1784 Imperiul Habsburgic a semnat Tratatul
Comercial cu Imperiul Otoman, actul ajutând orașele din sudul Transilvaniei
să se dezvolte. Iosefinismul a însemnat unitate administrativă, unitate econo-
mică. În Transilvania acest concept s-a tradus prin planul Hatzfeld, adoptat
de Joseph al II-lea care a dus la eliminarea în etape a vămii comerciale dintre
Marele Principat și Ungaria. În 1782 se anulează taxa pe vite iar în 1784 se anu-
lează toate celălalte taxe (Kopeczi et al 2001, 705).
În 1789, Joseph al II-lea a emis actul numit „Instrucţiuni pentru percepto-
rii regali, magistraţii de rang inferior, comisarii și toţi acei funcţionari care se
ocupă de rectificarea sistemului de impozitare”. Acest document a stat la baza
reorganizării aparatului fiscal din Transilvania. Taxarea se menţine diferenţia-
tă pe categorii de proprietăţi. Sibiul, de exemplu, fiind un oraș liber, făcea parte
din prima grupă a Taxei Civice. (Derer 2003, 105)
În această perioadă au apărut primele registre de întăbulare și primele re-
gistre de încasare a impozitelor. De asemenea, s-a instituit o Taxa Donorum, o
taxă pe clădiri, cuantumul acesteia find calculat în funcţie de locaţia acestora.
Sibiul a fost primul oraș din provincie în care s-a implementat această nouă im-
pozitare. Alte taxe erau decise de instituţiile imperiale care aveau autoritate în
domeniul respectiv. Spre exemplu, Serviciul Poștal Imperial era cel care decide
tarifele poștale din Transilvania. (Hochmeister 2006, 29)
Joseph al II-lea a încercat să elimine printr-un edict iobăgia și robota. (Kopeczi
et al 2001, 707) Opoziţia a fost atât de puternică încât acest proces a reușit
doar parţial. În cele din urmă împăratul a desfiinţat cenzura și a abolit iobăgia

63
 P A X U R B A N A

în 1881. În 1885 el a emis „Patenta Fiscală și Urbarială” (Vanicek et al 2007,

298) care a transformat robota în venitul fostului iobag. Ţăranul primise astfel
dreptul ca, la cererea sa, în virtutea „dominium utile” și fără atacarea dreptu-
rilor de proprietate, să primească teren în arendă. Tot acest proces se realiza
sub directa coordonare a administraţiei imperiale și provinciale. (Maccartney
1970, 178)
Noii oameni liberi ai Transilvaniei aveau dreptul de a se căsători și de a fi
înregistraţi ca atare, în mod gratuit. Totodată puteau urma o pregătire militară
sau una profesională, avea dreptul la proprietăţi și se puteau muta pe alte pro-
prietăţi chiar și din alte provincii imperiale. (Maccartney 1970, 177)
Știm deja că Joseph al II-lea a declarat limba germană ca limba oficială a
întregului Imperiu. Implementarea s-a făcut treptat. Astfel, în 1784 s-a emis
Decretul Lingvistic, apoi în 1785 limba germană a devenit obligatorie în insti-
tuţiile administrative, în 1786 în Dietă pentru ca în 1787 să cuprindă și poziţi-
ile administrative minore. (Kopeczi et al 2001, 723)
Împăratul a continuat reformarea armatei, creând o evidenţă exactă a oame-
nilor apţi pentru recrutare. (Ranshorn, 70) Alte reglementări au fost Legea de
interzicere a apostaziei din 1782, Decretul de cenzură din 1781, Codul Criminal
din 1787 sau Patenta de Comerţ Intern din 1781 (Maccartney 1972, 174).
Statul prin Commissio Publico – Politicus (Kopeczi et al 2001, 729) a exercitat
în continuare un control susţinut asupra Bisericii Catolice. Joseph al II-lea a
desfiinţat ordinele iezuiţilor, a trinitarienilor și a paulinilor.
Moartea împăratului Joseph al II-lea, Revoluţia din Franţa și episodul eu-
ropean al lui Napoleon Bonaparte, vor reduce mult avântul de modernizare
a statului habsburgic. Noul împărat al Imperiului Habsburgic, Leopold al II-
lea aflat sub presiunea externă dar și internă, a iniţiat o dezbatere în întreg
Imperiul asupra stării, aplicării și necesităţii reformelor iosefine. În cele din
urmă Leopold al II-lea a decis anularea reformelor și a politicii iosefine, resta-
bilind autoritatea Bisericii Catolice (Wickham et al 1994, 27) și a guvernămân-
telor locale. Dieta Transilvaniei din 1791 (Fodor 2014, 219) anulează reforme-
le împăratului defunct, revenind la vechea legislație.
În noua concepţie, monarhul trebuie să conducă oamenii din ţările pe care
le deţine în baza unui contract cu supușii săi (Wandruszka 1963, 216), limi-
tându-se astfel autoritatea sa. Puterea legislativă a suveranului trebuie să de-
rive din dorinţa oamenilor, suveranul conducând prin legi (Wandruszka 1963,
218), legi propuse de oameni.

64
 P A X U R B A N A

Leopold al II-lea recunoaște vechile structuri și dreptul Transilvaniei în con-

formitate cu instituţiile tradiţionale. Locuitorii Transilvaniei au avut reacţii
diferite la actul de anulare a reformelor iosefine. Comunitatea maghiară a fost
cea care a ieșit cea mai câștigată. „Actul de Restituire” nu a anulat Edictul de
Concivilitate și, mai mult chiar, a permis astfel creșterea influenţei politicieni-
lor maghiari în Imperiul Habsburgic. Urmare a acestor noi reglementări, ma-
ghiarii au reușit să mute capitala provinciei și toate instituţiile de la Sibiu din
mijlocul naţiunii săsești la Cluj, în propriul fief.
Poate cele mai importante reglementări emise de împăratul Joseph al II-lea,
au fost Edictul de Conciviliatate din 4 iulie 1781 și cel de Toleranţă, promulgat
în același an. Ele au însemnat o reevaluare a stării provinciei și a naţiunilor care
o formau.
Primul act consfinţea dreptul cetăţenilor de alte naţionalităţi de a locui și
avea proprietăţi pe teritoriul Pământului Crăiesc, deci și în interiorul orașelor,
toate fiind controlate, până în acel moment de către naţiunea germană.
Edictul de Concivilitate din 1781, publicat și semnat de împărat la Bruxelles,
cu adăugirile din 1782 (Glodariu et al 1997, 685) a oferit drepturi egale tutu-
tor naţiunilor de pe întregul teritoriu al Marelui Principat. Astfel românii și
maghiarii primesc drepturi egale cu cetăţenii sași ai orașelor transilvănene.
Aceștia au dreptul de a cumpăra proprietăţi în incinta orașelor. Același Edict
reușește să reglementeze componenta administrativ – ecleziastică din mediul
urban transilvan. (Szeghedi 2007, 68) Un exemplu elocvent al consecinţelor
acestui edict este construirea Bisericii Reformate de pe strada Mitropoliei din
Sibiu în 1786. Nenumăraţii funcţionari imperiale care locuiau la Sibiu, nu erau
numai maghiari de credinţă romano-catolică ci și mulţi de credinţă reformată
– calvină.
Aceștia chiar dacă se diferenţiau ca și rit de comunitatea săsească și erau
mult mai puţini în oraș, și-au dorit la un moment dat a-și construi un lăcaș
de cult. Deoarece între ei erau și puternici magnaţi, membrii ai Guberniului
(Nistor et al 1990, 157), aceștia reușesc să determine Magistratul să le permi-
tă să cumpere parcele în interiorul cetăţii. Astfel ei cumpără casele Filtsch și
Habermann (Guttmann 1998, 134) care ulterior sunt dărâmate pentru a putea
sa să-și construiască biserica. 39 de familii reformate participă la achiziționa-
rea terenului intravilan și a clădirilor amintite, printre aceștia numărându-se
figuri importante ale comunității maghiare din Transilvania, precum conții

65
 P A X U R B A N A

Banffy, Bethlen, Szekely, Teleki, Tholodology, și Vagyasi, figuri importante ale

mediului politic și social al Marelui Principat. (Varro 2012, 90)

Presiunea politicienilor maghiari s-a făcut imediat simţită, sașii pierzând,

rând pe rând, o serie de privilegii și poziţii, culminând cu reușita, pentru o
perioadă de timp, de desființare a Universităţii Săsești și de anularea Bulei
Andreanum. Mai mult în 1782 fondurile tezauriale ale sașilor au fost preluate
de Trezoreria imperială. (Kopeczi et al 2001, 721)

Edictul a avut un rol important și în reglementarea situaţiei celorlalte na-

ţiuni, altele decât cele recunoscute până în acel moment și altele decât na-
ţiunea română. Armenii au profitat cel mai consistent de pe urma Edictului,
orașele Dumbrăveni și Gherla devenind în 1786 orașe libere regale iar orașul
Gheorghieni primește drept de depozitare în 1794. (Glodariu et al 1997, 659)

Grecii, naţiune eminamente prezentă comercial în întreaga Transilvanie, au

obţinut de pe urma Edictului, noi carte comerciale prin care au primit drept
de depozitare și vânzare în Sibiu și Brașov. În schimb, au depus jurământ de
credinţă Împăratului (Glodariu et al 1997, 650) iar cei care au făcut acest lucru,
în cele din urmă s-au stabilit în provincie, cum este de pildă cazul familiei Popp
din Sibiu. Evreii în 1781 primesc drepturi egale, dar doar aceia care erau nativi
ai provinciei sau locuiau de cel puţin 30 de ani în Transilvania. Reglementările
cu privire la evrei au fost retrase în 1782.

Edictul de Toleranţă (Kopeczi et al 2001, 728) nu a abrogat vechile legi lo-

cale, nu a condiţionat parohiile de numărul de credincioși, excepţie făcând-o
Biserica Ortodoxă, și nici nu a reluat problematica căsătoriilor inter-religioa-
se. A reușit însă armonizarea normelor ecleziastice din Transilvania (Szeghedi
2007, 65) și a redus prozelitismul catolic. Edictul a fost structurat în două păr-
ţi reglementative. Prima a fost dedicată Austriei, Boemiei și Ungariei, a doua
Transilvaniei. Încă odată, Biserica Catolică era văzută drept „religio dominans”
(Szeghedi 2007, 65). Biserica Greco – Catolică era recunoscută definitiv prin-
tr-un al doilea edict semnat în 1782 (Szeghedi 2007, 67). Biserica Ortodoxă
obţine o situaţie mai bună, ei nemaifiind numiţi schismatici.

Edictul de Toleranţă, negociat de Banffy Gyorgy (Dumitran 2004, 88) pentru

Transilvania, rămâne o reglementare importantă prin seria de îndrumări ad-
ministrative ce le-a definit. Existența unei variante transilvănene a acestui act
vine din realitatea de pe teren a Marelui Principat.

66
 P A X U R B A N A

În Transilvania, deja majoritatea religiilor aveau dreptul exercitării publice al

cultului. În consecință, varianta transilvăneană are șase puncte distincte față
de Edictul general care acoperea provinciile ereditare și Ungaria. Prevederi
importante, provenite din realitatea juridică, menționată deja, se referă la
omiterea principiului accesului în funcții publice pe baza meritocrației și cu
condiționarea dreptului de construire sau de renovare a celor vechi, a lăca-
șelor de cult, la existența unui număr minim de 100 de credincioși în Parohia
respectivă. (Dumitran 2004, 88) Acest paragraf a venit în favoarea religiilor
protestante, mai ales a luteranilor și unitarienilor dar în mod excepțional și or-
todocșilor care își puteau astfel construi sau renova bisericile sau alte insituții
laice dar conectate sistemului ecleziastic, precum erau în acel moment școlile
parohiale.

Astfel administraţia laică a Imperiului reușește încă odată să subordone-

ze administraţia ecleziastică. Edictul de Toleranţă oferea dreptul românilor
ortodocși să deschidă școli și biserici. (Vlaicu 2000, 19) Chiar și așa proce-
sul a fost unul anevoios și îndelungat. Spre exemplu, românii din Sighișoara
(Niedermaier 2000, III) se plângeau autorităților imperiale pentru că nu erau
lăsați să își construiască case.

Revenind, cele două acte vor fi anulate odată cu moartea lui Joseph II.
Locuitorii orașelor au avut reacţii diferite la acest Edictul de Concivilitate.
Comunitatea maghiară este din nou cea care iese cea mai câștigată. Actul de
Restituire nu va anula Edictul de Concivilitate menținând astfel tot mai mult
influenţa politicienilor maghiari în Imperiu.

Românii vor răspunde imediat prin Supplex Libellus Valachorum, semnat

la Sibiu de către toată intelectualitatea românească adunată în jurul Școlii
Ardelene și a celor două biserici etnice, cea ortodoxă și cea greco – catolică. Sașii
în schimb vor fi grav loviţi de acest act de anulare doar a Edictului de Toleranţă.
Ca o contraofensivă, ei îl vor înlătura pe comitele Cloos von Kronenthal și îl vor
numi în schimb pe Michael von Brukenthal și vor reprimi Arhiva Naţională în
1790. (Nägler 1997, 310)

În concluzie, atât Edictul de Toleranţă cât și cel de Concivilitate au însemnat

o reală reevaluare a stării naţiunii germane. Tocmai reformele religioase ale
Mariei Theresia și mai apoi ale lui Joseph al II- lea au dus la colonizarea landle-
rilor în localităţi precum Cristian, Apoldu de Sus sau Turnișor pe tot cursul
secolului al XVIII-lea. (Szeghedi 2007, 64) În marea lor majoritate protestanţi,
aceștia au lovit tocmai la fundația structurii administrative a sașilor.

67
 P A X U R B A N A

Harta Transilvaniei. Anul 1612. Harta face parte din Atlasul geografic „Teatrum Orbis
Terrarum”, editat de geograful și cartograful flamand Abraham ORTELIUS la Antwerp. Sursa:
„Scaunul, comitatul și județul Sibiu în colecții cartografice sibiene”, Silviu BORȘ, Dan NANU,
Bogdan ANDRIESCU, Delia VOINA, Sibiu, 2019.

68
 P A X U R B A N A

Reprezentarea Păcii de la Karlowitz. Anul 1699. Gravura face parte din lucrarea „A Collection
of Plans of Fortifications and Battles”, 1684 – 1709 și este realizată de Anna BEECK și Gaspar de
BAILLIEU. Sursa: Library of Congress, https://loc.gov.

69
 P A X U R B A N A

Harta Transilvaniei. Anul 1700. Fragment din Atlasul geographic „Hungaria Generalis”, edi-
tat de Gerard și Leonard VALK la Amsterdam. Sursa: https://raremaps.com.

70
 P A X U R B A N A

Harta teritoriului actual al României. Anul 1738. Fragment din lucrarea „Theatrum Belli ad
Borysthenem, Tyram & Danubium Fluvios gesti Anno MDCCXXXVIII” realizată de Academia
Rusească de Științe din St Petersburg. Sursa: https://militarymaps.rct.uk

71
 P A X U R B A N A

Imperiul Habsburg. Anii 1564, 1720, 1795. Hartă realizată de F. TEMPSKY între anii 1850 –
1880. Sursa: https://digitool.is.cuni.cz

72
 P A X U R B A N A

Arhitectura militară, de la începutul secolului al XVIII-lea, așa cum putea fi suprinsă și pe

teritoriul Transivaniei Anul 1708. Planșa face parte din lucrarea „Atlas portatif, ou, le nouveau
theatre de la guerre en Europe: contenant les cartes geographiques, avec les plans des villes &
forteresses les plus exposées aux revolutions presentes: accompagné d’une nouvellle methode
pour apprendre facilement la geographie & la chronologie des potentats” și este realizată de
Daniel de la FEUILLE la Amsterdam. Sursa: Library of Congress, https://loc.gov.

73
 P A X U R B A N A

Detaliu de legendă. Se poate observa cum cartografii militari ai secolului al XVIII-lea diferenția-
ză noile fortificații stelare de cele moștenite din perioada medievală. Anul 1788. Fragmentul face
parte din lucrarea denumită „The Koenigreich Bosnien, und die Herzegovina (Rama) samt den
engraenzenden Provinzen Kroatien, Sklavonien, Temesvar, Serbien, Albanien, Ragusa und das
venezianische Dalmatien nach das Militärhandbuch von Prince Eugen der Grafen Kherenhüller,
Marsigli und Pallavicini geographisragen” și este realizată de cartograful Maximilian Schimek la
Viena. Sursa: Harvard Library https://curiosity.lib.harvard.edu

74
P A X U R B A N A

75
 P A X U R B A N A

76
 P A X U R B A N A

Modelul urban european

Transformarea orașului medieval în oraș al secolului al XVIII-lea –

Barocul, clasicismul în dezvoltarea urbană – Fortificarea și defortificarea
orașelor – Modalităţi de modelare urbană

Transformarea orașului medieval în oraș al secolului al XVIII-lea

Lumea luminilor moștenea un concept aparte din parte Evului Mediu: Orașul.
Cetatea medievală transfomată într-o structură urbană oferea o situaţie aparte,
unică în sine. Orașul medieval era un univers cu reglementări proprii, cu admi-
nistraţie proprie, cu o viaţă politică sau uneori chiar militară proprie. Această
formă complexă de așezare urbană, orașul, a stat la baza comerţului medieval.
Descoperirile geografice și întreaga Renaștere au fost create în cetăţile medie-
vale. În acest context, moștenirea medievală nu era doar una imagistică, ci una
mult mai profundă mai pregnantă, capabilă să transforme cursul civilizaţiei.

În fapt, acolo unde parcelele nu ofereau posibilităţi de dezvoltare acestea

sunt contopite dând astfel posibilitatea construirii de monumente impunătoa-
re. Este cazul Palatului Ducilor de Brabant din Bruxelles sau a Palatului admi-
nistrativ din Lublin. „La Grande Marche” din Bruxelles complet arsă în timpul
conflictelor secolului al XVII-lea a fost remodelată prin apariţia de noi cladiri
mult mai impunătoare. (de Ridder 2002, 42) Sau Piața Regelui din același oraș,
a fost amenajată, după toate regulile urbanismului iluminist, pe locul vechiu-
lui palat Koudenberg (de Ridder 2002, 69). La rândul său, Bucureștiul fanariot
trăiește același proces. Astfel, în locul vechilor clădiri de sorginte arhitecturală
balcanică apar noi palate. Este cazul palatului Bragadiru construit în zona ve-
che a orașului în apropierea Podului Mogoșoaia. (Papazoglu 2000, 111)

Palatul devine punctul central, devine cheia a orașului. În 1712, Regele

Piemontului pornește amenajarea unui nou bulevard care urma să ducă spre
de la Torino spre Rivoli unde, de asemenea, se afla în construcţie palatul său.
Remarcăm un alt mare pas, acela de sosire și așezare în orașe a marii aristocra-
ţii. Fără a-și părăsi proprietăţile rurale aristocrații barocului obţin parcele în
oraș și își construiesc palate pentru a-și marca prezenţa activă în viaţa orașu-
lui. Este cazul ducelui de Wellington, care își construiește după toate regulile
urbanismului modern – Aspley House, la capătul Park Lane, realizând o închi-
dere clasică a străzii reușind chiar o panoramă ideală a palatului și a mediului

77
 P A X U R B A N A

înconjurător. (Piccard 2005, 29) Totuși, în pragul Iluminismului planul în per-

spectivă adus de arhitectura barocă (Benevolo 2003, 150) este abandonat.
Cauza este însăși organizarea original-medievală moștenită de orașe. Acesta
este unul din motivele pentru care secolul al XVIII-lea nu a putut decât parţial
să transforme spaţiul urban.

Iluminismul aduce cu sine o nouă viziune asupra universului. Acesta nu

mai are nevoie a fi perceput fizic, deplasându-se spre un domeniu abstract.
(Benevolo 2003, 150) Creșterea considerabilă a populaţiei urbane, orașul de-
venind astfel un „el dorado” al populaţiei în căutare de muncă și de o viaţă
mai comodă, aduce cu sine probleme specifice: trafic intens, gunoi în cantităţi
mari, boli, etc... Astfel se va naște orașul industrial, perioada baroc – iluministă
fiind mai degrabă una de tranziție. Nu omitem nici progresele tehnice, cum ar
fi măsurarea riguroasă a terenului, aceasta determinând și mai mult transfor-
marea orașului.

Dezvoltarea știinţelor istorice, arheologiei, epigrafiei, permit o mai bună în-

ţelegere și reconsiderare a perioadei antice care devine un element esenţial în
spaţiul urban așa cum reiese din exemplele oferite. Clasicismul și continuarea
sa Neoclasicismul, aduc o mai mare influenţă a Antichităţii, care se va îmbina
cu modificările sociale ce au avut loc. Menționăm de pildă o primă modificare
pe care Clasicismul a adus-o, cultura fațadei, îmbogăţirea faţadei cu elemen-
te sculpturale (Luigi 2000, 65), impunând tot mai mult folosirea exclusivă a
cărămizii.

Administraţia se implică decisiv în construcţia orașelor. (Luigi 2000, 65) La

Paris aceasta construiește Rue Royale pe parcele private care apoi sunt restitu-
ite proprietarilor. (Luigi 2000, 65) Astfel rolul adminsitraţiei este reglementat
prin acte cadastrale, acte care stabilesc și impun proceduri stricte atât pentru
proprietari cât și pentru administraţia locală.

În Dubrovnik, incendiul din 1667 (Carter 1972, 458) duce la distrugerea și

implicit la refacerea în canoane baroce a catedralei orașului. Planurile sunt
concepute de arhitectul Andria Buffalini, trimis de însuși, suveranul pontif.
Aceași soartă o au și mânăstirile iezuite din orașul dalmat.

La Bruxelles (Dumont 2005, 229), împăratul Joseph al II-lea inspectează for-

tificațiile, spitalul, azilul, teatrul, depozitele de lângă bazinul canalului, ateli-
erele de topitorie, fabrica de trăsuri și tăbăcăria. Ca urmare, decide intervenții

78
 P A X U R B A N A

masive pentru modernizarea și schimbarea aspectului orașului. Acesta, în ciu-

da așezării sale geo-politice, era de fapt un centru periferic al administrației
imperiale (Dumont 2005, 231), remarcându-se prin privilegii absurde ce susți-
neau interesele economice și politico-sociale ale unor minorități – comercianți
și producători – aflate adesea în conflict, unii cu alţii. Intervențiile urbanistice
josefine duc la modificarea aspectului dar și a vieții dinlăuntrul orașului. O pa-
ralelă importantă cu viața și modificările realizate sub aceleași auspicii vom
regăsi și în marile orașe ale Transilvaniei.

Comunitatea este mai importantă decât un individ în complexul universal al

orașului iluminist, așa cum remarca Georges Duby în a sa Istorie a vieții private.
Orice individ din orice clasă socială, se supunea regulilor de modelare urbană,
regulilor de viață în comunitate (Duby et al 1995, 133). Breslele încă își făceau
simțită prezența (Derer 2003, 24), construcțiile încă se subordonează în mare
măsură regulilor interne ale zidarilor.

În această perioadă se poate observa și un alt fenomen. În interiorul orașelor

se reușește diferențierea spațiilor de vânzare a produselor (Laszlovszky et al
2003, 366), în special al materiilor prime, acestea primind spații special ame-
najate, fapt ce va duce la o viitoare denumire specifică a spațiului respectiv.
Produsele, mărfurile de rând, urmau a se desface în afara spațiului fortificat,
fie în interiorul unor suburbii, fie la marginea cetății medievale.

Toponimia sibiană este elocventă în acest sens. În interiorul cetății medieva-

le avem Târgul Peștelui sau al Vinului, în fața porții Turnului pe spațiul actu-
alei piețe Cibin, era spațiul de desfacere al lemnelor, iar în cartierul Terezian
avem strada Târgu Cailor.

Transformarea europeană este cel mai bine surprinsă de prima enciclopedie

franceză. Denis Diderot și Jean le Rond d`Alembert (Benevolo 2003, 158), co-
ordonatorii lucrării, reușesc a crea o imagine contemporană a patrimoniului
european. Este o primă perspectivă intelectuală asupra regândirii culturale și
patrimoniale a mediului european, implicit și a mediului urban continental.
Enciclopedia reușește să treacă în revistă patrimoniul european (Diderot et al
1765, 697).

Este, dacă se poate considera astfel, concluzia culturală a întregului proces

de remodelare a spațiului urban european. Din acest punct traiectoria mode-
lării urbane își schimbă sensul și conceptul de evoluție. Controlul formelor

79
 P A X U R B A N A

și al legilor este redus la o cvasi-completă tăcere, făcând loc orașului liberal.

(Benevolo 2003, 159)

Barocul, clasicismul în dezvoltarea urbană

Secolul al XVIII-lea este martorul apariţiei de noi orașe. Dacă secolul al XVII-
lea este cel în care barocul capătă o anumită o anvergură europeană (Benevolo
2003, 136), secolul al XVIII-lea este eminamente secolul barocului generalizat
la nivelul întregului teritoriu european dar și la scară mondială. Dacă în zona
mediteraneană acest stil arhitectural și artistic își face simțită prezenta încă
din secolul al XVI-lea și se desăvârșește în următorul, dacă în spațiul britanic
și cel francez secolul al XVII-lea este secolul în care se înfiripă barocul, seco-
lul următor, al XVIII-lea este perioada în care barocul ajunge în toate colțurile
Europei, inclusiv în zonele de influență otomană sau în cele ortodoxe. Secolul
al XVIII-lea este cel în care barocul ajunge în profunzimea continentului, adică
în mediul rural, în orașele miniere sau în marile domenii nobiliare precum și în
micile și uitatele orașe medievale. În cazul care ne interesează din prisma aces-
tei lucrări, Imperiul Habsburgic, barocul intră timid în marile sale orașe încă
din secolul al XVII-lea și se răspândește pe întreg teritoriul în secolul următor,
pentru a își finaliza traiectoria la începutul secolului al XIX-lea.

Viena și Praga, cele două capitale ale Imperiului, realizează primele con-
strucții baroc încă din secolul al XVII-lea. Coloana Ciumei din centrul urban al
Vienei, de pe vechea stradă comercială și a atelierelor din centrul cetății medi-
evale Graben, se amenajează înspre 1679, contribuind astfel la transformarea
acestui spațiu dintr-unul cu caracter economic, într-unul cu caracter social,
devenind alături de piața din jurul catedralei Sfântul Ștefan din imediata veci-
nătate, centrul orașului.

La Praga, generalul Wallenstein începe construirea palatului său pe malul

Vltavei, în noul oraș de la poalele castelului reședință a împăratului. Un alt
exemplu relevant este Krakowia. În această perioadă, în fostul oraș regal polo-
nez, se construiesc aproximativ 20 de biserici și mânăstiri, cea mai importantă
fiind cea închinată sfinților apostoli Petru și Pavel (Malecki 2008, 119). Atât în
cazul praghez, ca și în cel krakowian, elementele baroc de influență iezuită își
fac simțită prezența încă din primele faze ale construcțiilor. Turnul este înlo-
cuit de cupolă, ornamentațiile devin tridimensionale.

80
 P A X U R B A N A

La Bruxelles (Dumont 2005, 179) în schimb, barocul apare spre finalul se-
colului al XVII-lea – în aceeași perioadă fiind construite primele clădiri cu ele-
mente baroc și în Transilvania, în colțul opus al Imperiului, un exemplu con-
cret fiind mânăstirea iezuită din piața centrală a Sibiului, a cărei construcție
începe în ultimul deceniu al acelui secol. Finalul barocului îl regăsim în cazul
nostru, în mediul rural habsburgic precum și în suburbiile marilor orașe sau în
micile orașe. Un exemplu inedit ne vine, totuși, din centrul unui oraș impor-
tant al Transilvaniei, Sibiul, chiar dacă acesta nu mai avea statutul de capitală
a provinciei. Aici, maestrul tăbăcar Anton Filek își desăvârșește propriul palat,
pe colțul pieței centrale, într-o formă târzie a barocului dar în care elemente
ale noilor curente arhitecturale se fac deja simțite.

În Transilvania, remarcăm două etape ale barocului, cea dintâi la finalul se-
colului al XVII-lea, influențat direct de preceptele iezuite, deci un baroc iezuit
și cea de a doua, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un baroc influențat
de filosofia timpului, deci un baroc iluminist. (Pop 2013, 108) Elementele spe-
cifice barocului transilvan sunt intrările de mari dimensiuni, creșterea depen-
dințelor, mansardarea care prin propria amenajare realiza prin volumul său,
impresia de monumentalitate. (Pop 2013, 108)

Exemplul predilect al barocului urban habsburgic rămâne însăși capitala

Imperiului, Viena. Și în cazul orașului de pe Dunăre, a existat un pretext is-
toric care a permis regândirea orașului, iar acest pretext l-a reprezentat ase-
diul orașului din 1683 (Benevolo 2003, 148). După acest moment orașul se
deschide, cartierele din fostele suburbii, distruse de asediu sau noile cartiere
se reconstruiesc axial pe căile de acces ale cetății. Acum se ridică două mari
palate, în interiorul orașului, Hofburgul remodelat din structura sa medie-
vală și Schonbrunn-ul în suburbii, la periferie. Odată cu acest palat, peisajul
vienez începe să supună mediul înconjurător, parcurile începând a-l modela.
(Benevolo 2003, 148)
Astfel acestea devin esenţe evidente ale urbanismului promovat de arhitecţii
luminaţi. Celebrul caz este cel al Sankt Petersburg-ului care este construit în
1703 cu scopul de servi drept capitală a ţarilor ruși. Orașul este construit prin
adăugiri permanente în jurul a trei străzi în formă de evantai. (Schaser 2000,
173) Toate duc spre Palatul Amiralităţii. Parcurile, Peterhof, Oranienbaum,
Tsarkoie Selo, sunt evident prezente în concepţia generală. Planul în perspecti-
vă este definitoriu pentru Iluminismul european arhitectural. (Benevolo 2003,

81
 P A X U R B A N A

150) Originalitatea ce se poate observa ca o caracteristică generală a acestui

nou concept de construcţie urbană este mult mai marea lejeritate de aranjare a
spaţiului. Nu este singurul caz de oraș nou, construit pe un teren viu sau dez-
voltat dintr-o formă minoră de amenajare. În Germania avem cazul orașelor
Manheim, fondat la 1698, sau Karlsruhe, fondat în 1715. (Derer 2003, 21) Un
caz diferit este al orașului sicilian Noto reconstruit în baza noilor concepte ba-
roc, după un cutremur (www.unesco.org/en/list/1024 - accesat în 15.03.2019)
care a distrus complet vechea configurație medievală. La Versailles în schimb,
regalitatea franceză nu construiește un mediu urban ci un spațiu ideal, o pro-
iecție a statului modern, cei peste 35.000 (Benevolo 2003, 145) de muncitori
și artiști care au decorat domeniul sub permanenta presiune a regelui în ceea
ce realizau. Un alt caz, de data aceasta prezentând o situaţie generală de reor-
ganizare urbană, ni-l oferă Londra care, prin „the Act for Rebuilding the City of
London” din 1667 (Schaser 2000, 173), ameliorează planul urbanistic existent,
medieval. Franța propune și ea un model aparte. Clasicismul urban francez
(Benevolo 2003, 147) a însemnat aducerea palatului în oraș, amenajarea par-
curilor suburbane dar și renunțarea modelării și modifcării structurilor medi-
evale deja existente.
Exemplificările de mai sus sunt relevante pentru a face câteva considerații
privind viziunea barocă. Conceptul principal al orașului baroc, al orașului mo-
dern este acela a capacităţii de controlare și transformare a mediului înconju-
rător. Barocul a insistat pe recunoașterea proporțiilor în arhitectură. (Radian
1981, 179) Principiile după care arhitecţii se vor ghida în secolul următor dar
care devin astfel o sinteză ideală a reconstrucţiei urbane sunt: lărgirea stră-
zilor, reorganizarea canalizării externe și interne (Schaser 2000, 173), regle-
mentarea construcţiilor (de Ridder 2002, 69). Asfel în Londra apar noi clădiri,
noi anasambluri rezidenţiale, parcuri. Familiile bogate ale Londrei, precum
familia lordului Scarborough sau familia Cavendish, renunţă la proprietăţile
lor funciare de profil rural pentru a le transforma în ansambluri rezidenţiale
de lux destinate londonezilor înstăriţi. (Clout 2000, 60) Aceasta a permis ca, la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, Londra să devină un oraș milionar. Modificările
suportate de oraș în secolul al XVIII-lea nu se reduc însă doar la adăugarea de
spaţii urbane orașului original.
Iată cum orașul vechi este de asemenea remodelat. Grajdurile regale din
Londra devin Piaţa Trafalgar, iar Regent Street este amenajată pe terenurile
regale. (Clout 2000, 69) Acolo unde se permite, parcela este de la început mult

82
 P A X U R B A N A

mai generoasă și astfel putem observa o succesiune permanentă de clădiri,

grădini sau elemente de mobilier urban ce astfel dau o priveliște monumenta-
lă. Bulevardele nou amenajate, care leagă creuzetul medieval al orașului euro-
pean, unește acest nucleu cu un spațiu impozant construit după moda vremii.
Drumul nu mai este nu doar o legătură, el devine și o perspectivă. (Benevolo
2003, 149)
Viaţa privată capătă o nouă percepţie în orașul secolelor XVIII-XIX. Familia
rămâne baza socială dar ea nu se regăsește sub același acoperiș. (Aries et al
1995, 332) Familia modernă își pierde intimitatea. Ea se deschide propriului
cerc social. Industrializarea aduce cu sine dispariţia totală a spaţiului propriu.
Antreprenorii, aflaţi în căutarea maximizării profitului personal elimină prac-
tic orice șansă de intimitate.
Clădirea este folosită la maximum. (Aries et al 1995, 334), sens în care își
prezintă fără decenţă locatarii. Această lipsă de intimitate se extinde și asupra
spaţiului de muncă. Atelierele, spaţii de legătură între înăuntru și afară (Aries
et al 1995, 334), devin liantul orășenilor. Cartierul devine astfel un spaţiu au-
tonom, care acţionează după propriile legi. Cu propriul preot, cu școlile sale,
cu atelierele și magazinele proprii, cu administraţia sa, cartierul devine, astfel,
un mic oraș, un nucleu integrat marelui spaţiu urban. Putem observa și un alt
aspect definitoriu, care a influențat evoluția noului stil arhitectural în secolul
al XVIII-lea (Colombu et al 2016, 196), materialele predilecte folosite în con-
struirea urbană se modifică.
Beneficiarii principali ai barocului au fost monarhii, clerul și nobilimea.
(Derer 2003, 22) Dacă personajul nou al mediului urban al secolului al XVIII-
lea este aristocratul, omul nou al secolului al XIX-lea este muncitorul. Omul de
afaceri nu mai este un simplu negustor. În această perioadă el devine în primul
rând antreprenor. Manufacturile se transformă în principala sursă financiară
pentru mulţi orășeni. (Vovelle 2000, 95) Astfel burghezul se redefinește el nu
mai este doar acel meșteșugar al orașelor ci devine un om dinamic (Furet 2000,
31), implicat politic și social în viaţa orașului și a ţării. De pildă, în Bruxelles o
simplă afacere de olărit este transfomată de către Cornelius Mombaers și Dirk
Witsenburg într-o adevărată fabrică. (de Ridder 2002, 67)
Orașul, un spațiu central și internațional al comerțului, este sporit cu bu-
nuri culturale. (Amelang 2000, 339) De altfel, la începutul secolului al XIX-lea
Joachim Heinrich Campe definește orașul ca o comunitate de burghezi (Furet

83
 P A X U R B A N A

2000, 35), adică acei locuitori care se bucură de aceleași libertăţi și drepturi și
care administrează orașul. Este cazul general european.
Hanna Derer (Derer 2003, 16), în lucrarea sa dedicată arhitecturii baroce din
Sibiu prezintă și analizează barocul din perspectivă transilvană. Având în ve-
dere excelenta analiză a domniei sale, ne permitem, în cele ce urmează, să pre-
zentăm o sinteză a principalelor sale idei.
Barocul preia și chiar dezvoltă tematica arhitecturii deja existentă, în special
a celei renascentiste. În Transilvania este specifică chiar și în secolul al XVIII-
lea, conviețuirea unor elemente renascentiste cu barocul. (Kovacs 2003, 197)
Diferențierea este dată de marea libertate compozițională și prin arta excesiv
decorativă. Perspectiva este esențială în proiectare.

Principalele clădiri ce definesc barocul arhitectural sunt Biserica și Palatul.

Acesta din urmă este tratat în două moduri, în funcție de spațiul în care este
dezvoltat, fie urban, fie extraurban ca spațiu de loisir. Primul palat baroc al
Transilvaniei a fost clădirea comandamentului militar din Alba Iulia, realizate
prin transformarea fostei Case Apor, din interiorul proaspetei fortificații bas-
tionare de tip stelar, după 1711 (Kovacs 2003, 202). Din punct de vedere laic,
principalele inovații ale perioadei sunt spațiile de studiu, biblioteca și spațiile
de spectacole. Din punct de vedere militar, fortificația bastionară de tip vauban
este tipică secolelor baroc.

Componentele arhitecturale predilecte din punct de vedere ecleziastic ră-

mân cupola – susținută direct pe elemente portante –, bolțile de intersecție cu
penetrații, lunetele pe boltă și calotele boemiene.

Fortificarea și defortificarea orașelor

În fața noilor tehnologii de luptă, bastionul (Duffy 1979, 25) este arma pre-
dilectă a orașelor. În termeni militari, focul a fost contrat cu foc și nu doar cu
guri singulare dar cu structuri complexe ce permiteau nu numai contracararea
atacurilor dar și un răspuns viguros cu costuri minime din punct de vedere
financiar și al vieților umane pierdute.

Realitatea transilvană era una diferită față de cele militare ale zonelor arhicu-
noscute ale Europei renascentiste, cum ar fi peninsula italică sau regatul fran-
cez. Transilvania și orașele sale au fost nevoite să facă față asediului otoman.
Christopher Duffy (Duffy 1979, 210) caracterizează asediul otoman drept unul

84
 P A X U R B A N A

dur, energic și viguros. Spre exemplu, aceștia îi epuizau, obosindu-i pe cei care
apărau cetățile cu trupe cele mai slab pregătite.

Apoi, în spatele acestora, inginerii otomani amenajau adevărate cazemate

cu parapeți și poduri scurte ce permiteau mobilitatea turnurilor care, la rândul
lor, pregăteau scena, prin focul lor continuu, pentru armatele de elită. (Duffy
1979, 210) Deși limitate numeric și mai ales din punctul de vedere al facto-
rului financiar, bastioanele sunt cele care regândesc, și în Transilvania, siste-
mul defensiv, pregătind marile structuri bastionare dar menținând, în același
timp, existența autonomă a Principatului. Tot ele sunt cele care readuc, vre-
melnic, din punct de vedere militar, Transilvania în rândul statelor Europei
Occidentale.

Din același punct de vedere militar, în Transilvania, un plus îl reprezintă

Cetățuia Brașovului. Trasarea unei incite de ziduri care conectează mai multe
bastioane, este o tehnică generalizată la nivelul Transilvaniei la începutul se-
colului al XVII-lea. La Făgăraș vechea reședință princiară este încojurată de o
astfel de centură. La Alba Iulia se construiesc primele două bastioane pentru
protejarea curții princiare. La Sighișoara se construiește în aceeași perioadă un
bastion pentru protejarea principalei porți de accedere în Orașul de Sus. Clujul
își reconstruiește unul dintre cele mai importante elemente ale fortificației iar
între 1627 și 1629, Turnul sau Bastionul Croitorilor (Kovacs 2003, 200) este
refăcut. La Mediaș (Avram 2006, 10) între 1631 și 1633 se refac zidurile și se
amenajează Bastionul Blănarilor. Tot aici, mai târziu în același secol se repară
Turnul Fierarilor, Turnul Clopotelor și Poarta străzii Pietruite. (Avram 2006,
40) În Brașov (Nussbacher 2016, 272) se refac două porți, Turnul Cuțitarilor,
bastionul Aurarilor. La Sibiu ingineri italieni propun două sisteme defensive:
ranforsarea porților cu bastioane, cazul porților Turnului și Ocnei, dar și crea-
rea unui sistem de bastioane conectate printr-o incintă de zid, cum este cazul
traseului dintre bastioanele Haller – Cisnădiei și Soldisch.
Brașovul, în schimb, își construiește o structură fortificată, exterioară cetă-
ții, așezată pe o înălțime limitrofă și care supraveghea orașul, suburbiile dar
și drumurile aferente. De asemenea, avea ziduri și patru bastioane. Johannes
Troster (Nussbacher 2016, 279) din Sibiu, făcea o prezentare sumară a fortifi-
cațiilor în 1666. Aceasta avea Cetățuia, ziduri, zwinger-e duble, șanțuri cu apă,
bastioane, aveau pâraie ce traversau cetatea.
Cazul Mediașului nu se înscrie în această enumerare. Castelul este în

85
 P A X U R B A N A

interiorul cetății urbane, fiind de fapt vatra așezării. Chiar și în aceste condiții,
harta orașului de la 1705 (Nacu 2018, 197) remarcă lucrări de fortificare supli-
mentară a castelului.
În secolul al XVII-lea, Brașovul, având în vedere și poziția sa geografică, este,
alături de Sibiu, unul dintre bastioanele ce apărau Principatul dinspre sudul
otoman. Tocmai de aceea a existat un interes al orașului dar și al principilor de
a controla drumurile de intrare în Principat. În urma negocierilor cu principii
Transilvaniei, Brașovul fortifică și înzestrează cu armament pe cheltuiala sa și
administrează cetatea Branului (Nussbacher 2016, 53).
Faptul că aceste lucrări rămân în sarcina financiară a patricienilor urbani pre-
cum și permanentul conflict al acestora cu principii de la Alba Iulia, nu vor per-
mite o rapidă structurare a defensivei urbane. Unele orașe, precum Sebeș, nu
și-au permis astfel de lucrări complexe iar cele care și-au permis, nu au reușit
să se situeze în parametrii temporali coerenți. La Sibiu distanța de construire
dintre primul – bastionul Haller – și ultimul – bastionul Soldisch – a fost de 76
de ani. Cercetările arheologice (Nițoi et al 2014, 248) au evidențiat că odată
cu amenajările bastionare, aliniamentul porților este modificat, acestea fiind
așezate în fața zidurilor propriu-zise.
În concluzie, abordarea transilvană este comparabilă și se poate conecta
la sistemul defensiv cu întreaga Europă. Analizând cazurile de fortificare ale
unor orașe din diferitele zone ale Europei, putem identifica elemente comune
și contemporane de apărare.
Strasbourg un oraș cu populație, la 1681 (Jordan 2006, 67), dublă față de
cel mai populat oraș al Transilvaniei, Brașovul, își caută soluții defensive ce
derivau dintr-o realitate politică similară cu cea a Transilvaniei. La finalul se-
colului al XVII-lea orașul, ca și întreaga Alsacie, este integrat regatului francez.
Din punct de vedere defensiv, se constriește o fortificație bastionară și cazărmi
pentru a face față asediilor. Habsburgii, odată cu eliberarea Osijek-ului în 1687
(Krajnik 2008, 122), trec și aceștia la modernizarea fortificațiilor, construind
bastioane.
Un alt exemplu similar Brașovului regăsim în Norvegia, mai precis în cazul
orașului Bergen, unde colina și reședința Bergenhus devin fortificație înce-
pând cu 1660 (Oye 2010, 796). Fortificațiile cuprind bastioane și bariere nava-
le. Războiul de Succesiune din Spania, obligă Magistratul Barcelonei, de a alo-
ca banii necesari construirii unei cetățui pe dealul Montjuic (Rubio Campillo

86
 P A X U R B A N A

2014, 5) aflat în vecinătatea orașului. Același caz îl regăsim și în provinciile

ereditare ale coroanei habsburgice, la Brno (Kolarik 2008, 129), unde pe dealul
Spilberk se amenajează o astfel de fortificație. Cetatea principală avea 40 de
turnuri amenajate la un ritm de 40 metri unul față de celălalt. (Kolarik 2008,
128)
Fortificațiile bastionare au fost etalonul defensiv (Krajnik 2008, 118) al
Europei vreme de mai bine de 300 de ani, războaiele napoleoniene fiind cele
care îi grăbesc finalul. Sebastien le Prestre, marchiz de Vauban (Rubio Campillo
2014, 1), este cel care omogenizează tehnicile de asediu – apărare și de atac.
Principiile sale devin standardul de fortificare a oricărei localități.
Teoria lui Vauban se axa pe menținerea focului, combinat cu lovituri în unghi
pentru a distruge apărarea, acest tip de atac ducând la distrugerea sistematică
a fortificațiilor. (Rubio Campillo 2014, 2)
La începutul secolului al XVIII-lea, asediul unui cetăți, dura în medie, o lună
de zile. În 1765 (Jordan 2006, 74), Blondel înaintează administrației locale din
Strasbourg, un proiect de refortificare de tip vauban al orașului. Proiectul ră-
mâne nerealizat. La 1768 este definitivată fortificația bastionară de tip vauban
de la Slavonski Brod (Krajnik 2008, 119), în Croația, construită sub aceleași
auspicii habsburgice. După 1750 sistemul vauban este implementat și la Caliagi
(Colombu 2016, 196), în Sardinia, dar și la Pamplona sau Alicante în Spania.
Aceste fortificații transformă definitiv aspectul unui teritoriu. Poate cea mai
mare provocare a arhitecților și urbaniștilor europeni a fost găsirea de soluții
de reintegrare în spații urbane, a acestor fortificații, odată cu scoaterea lor din
uz militar. La Sibiu, platforma proiectatei citadele devine suburbie a orașului.
La Karlovac, în Croația, arhitecții aplică conceptul inelar (Krajnik 2008, 120)
amenajându-se promenade pe glacisurile fostei fortificații asemeni cazului ita-
lian de la Lucca, a celor austriece de la Graz și Linz, a celui german de la Bremen
sau a celui ungar de la Szeghed. La Brno (Kolarik 2008, 148), fortificația începe
să fie folosită cu scop rezidențial, după mijlocul secolului al XVIII- lea.

87
 P A X U R B A N A

Modalităţi de modelare urbană

Secolele al XVII-lea respectiv al XVIII-lea nu acordă aceeași atenție în ceea ce

privește arhitectura laică, arhitectura cetățenilor. Chiar și așa putem intui casa
specifică a orașelor, în funcție de regiunea geografică europeană, a spațiului în
care se dezvoltă, a influențelor culturale. Casa tipică a breslașului brașovean
nu este aceeași cu cea a breslașului din Anvers.

La Bruxelles (Dumont 2005, 180), tiparul laic a fost cel al clădirii înalte, pe
parcelă îngustă, cu fronton în trepte și descoperiri multiple, cu pinion și ram-
pe de acces, cu lezene și cu soluții de aducere a luminii în interior. Krakowia
(Malecki 2008, 142), în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, reușește a-i
reforma funcționalitatea.

Rezidența urbană (Moldovan 2009, 26) din Transilvania are frontul îngust
perpendicular pe stradă, dezvoltându-se în adâmcimea parcelei, construcția
propriu-zisă având în general un parter și un etaj. Parcelele sunt de mici di-
mensiuni și lipite pentru a crea un aliniament continuu al străzii. Fațadele au
două sau trei travee, pe una dintre acestea realizându-se accesul.

Barocul țărănesc, așa cum este conceptualizat în spațiul cultural transilvă-

nean, este o structură specifică arealului central european. Casa baroc rura-
lă are latura scurtă, de 12, 15 sau 18 metri, perpendiculară pe aliniamentul
străzii, aceasta fiind o moștenire din arhitectura și parcelarea rurală franconă
(Calborean 2008, 264), cea care a fost generalizată și în teritoriul transilvan.
Anexele erau formate din șură, magazii, grânar, cuptor, fântână, grajduri, pre-
cum și o bucătărie de vară. Această ultimă anexă, apare pregnant începând cu
secolul al XVIII-lea (Calborean 2008, 264). Casele, în marea lor majoritate, au
un parter și un etaj. Există și parter cu două etaje precum și subsol cu parter.
Zidăria, la mijlocul secolului al XVIII-lea (Calborean 2008, 268), este mixtă, din
piatră cu cărămidă.

Acoperișul este în două ape și este acoperit cu țigle. Fațada perpendiculară

are un timpan la nivelul acoperișului, pinionul fiind teșit. Pe aceeași fațadă re-
găsim în general două ferestre și o poartă laterală. (Aries et al 1995, 242) Pentru
o armonizare cu aliniamentul stradal, amplasarea imobilelor creează o retrage-
re treptată de la trama stradală. Hanna Derer (Derer 2003, 21) atrage atenția
că în această perioadă crește înălțimea clădirilor. Analizând fondul constru-
it al principalelor orașe din Transilvania și mai ales din sudul Transilvaniei,

88
 P A X U R B A N A

observăm o creștere a numărului caselor cu cel puțin două etaje, în comparație

cu fondul moștenit din perioada medievală.

Casa urbană ne este surprinsă de un document în care sunt precizate toate

lucrările de modernizare ale unei clădiri care urma să fie transformată în han
în insula Groapa cu Lei din Sibiu (DJAS, Acte fasciculare, U7, f 1-2 verso). Astfel
această modernizare presupunea reconfigurarea accesului în pivnițe prin bol-
tirea acestora, redimensionarea clădirii, regândirea accesului prin amenajarea
unei loggi false, construirea de anexe, amenajarea grajdurilor și refacerea scă-
rii din laterala clădirii.

Construcția inovatoare a perioadei supuse studiului nostru este palatul ur-

ban. Mutarea a puterii nobiliare către orașe, așa cum am precizat, vine din
perioada Renașterii dar se generalizează în perioada baroc. În consecință,
el transformă schimbă aspectul orașului. Nu la scara macro, prin modificări
generale ale aspectului și funcționalității unui oraș. În schimb îl modifică în
puncte cheie care apoi au permis transformarea orașului.

Palatul urban modifică aliniamentele stradale și parcelarul moștenit din

perioada medievală. Palatul Brukenthal din Sibiu se construiește pe 3 parce-
le medievale. Un caz asemănător regăsim la Strasbourg, unde familia episco-
pilor Rohan (Jordan 2006, 67), își construiesc în 1757, propria reședință, sub
aceleași auspicii precum palatul sibian. Formele decroșate ale acestor palate
ajută la o percepție monumentală a lor, prin sesizarea lor de la o mare distanță.
(Benevolo 2003, 142) Curtea interioară devine spațiu vital, de recunoaștere a
statutului proprietarului, iar acest aspect este reușit prin mărirea spațiului de
lumină, prin amenajarea unei scări în piano nobile, prin amplasarea de bal-
coane sau prin amplasarea de elemente portante. (Moldovan 2009, 29) Fațada
este mai bogată compozițional. Sala principală (Seivert 1859, 13) se află pe tra-
veele principale ale fațadei.
Palatul episcopului din Krakowia (Malecki 2008, 133) se extinde și este rea-
bilitat respectând noile legi ale arhitecturii și urbanismului. Palatul urban mo-
difică și palatul de sorginte medievală. Acesta se deschide, devine frecventa-
bil. Amenajarea parcurilor este una dintre principalele inovații. La Dubrovnik
se construiește începând cu 1735 (Carter 1972, 467), Colegiul Ragusan, un
model de baroc mediteraneean.
Spațiile ecleziastice se integrează în viața orașului. Un exemplu de astfel de
arhitectură integrată este biserica Universității din Krakowia (Malecki 2008,

89
 P A X U R B A N A

133). Ea nu mai este gândită drept elementul central de atenție, axele orașului
nemaifiind gândite a se conecta și a atrage toatele elementele spre complexul
ecleziastic. Bisericile se așează pe trama stradală, își regândesc fațadele și
înălțimile. Toate bisericile construite în această perioadă, pe care le-am menți-
onat deja, prezintă această caracteristică.
Secolul luminilor aduce cu sine o redimensionare surprinzătoare a orașelor.
Orașul medieval este remodelat, un alt nou oraș se construiește în apropierea
sa. (Benevolo 2003, 148) Este cazul Vienei. După distrugerile asediilor oto-
mane, fortificaţiile, prin remodelarea urbană pierd din însemnătate, dar nu
definitiv. Suburbiile sunt construite de-a lungul căilor de acces. O preocupare
deosebită este acordată arhitecturii imperiale, noile palate Hofburg – din oraș
– și Schonbrunn – din suburbii – devin puncte cheie ale reorganizării orașului.
(Benevolo 2003, 148)
Un alt element definitoriu pentru orașe este apariţia parcului de mari dimen-
siuni. La Munchen, Francois Girard amenajează parcurile Nymphenburg și
Schlessheim, la Berlin acesta se dezvoltă între orașul propriu-zis și suburbia
Charlottenburg. (Benevolo 2003, 148) În majoritatea cazurilor parcul face par-
te integrantă, alături de palatul baroc sau clasicist din spaţiul vital stilistic al
urbei. Este cazul Dresdei, Würzburg-ului sau al Karlruhe. Parcul este contopit
în organismul urban. Această tendință se definește drept acțiunea omului de a
sistematiza peisajele (Benevolo 2003, 141). Peisajele urbane sunt peisaje natu-
rale care se redefinesc în corelare cu orașul în expansiune.
De abia în baroc prin aportul arhitecturii, al artei, mediul înconjurător este
gestionat nu numai în scop militar. Exemplul eminamente urban este catedra-
la romană San Pietro care împreună cu bulevardul și piața pregătește accesul
în clădirea gândită a fi cel mai important templu creștin de pe mapamond.
Exemplul ideal de sistematizare a mediului înconjurător îl reprezintă palatul
din Vaux le Vicomte, Franța. Leonardo Benevolo (Benevolo 2003, 146) consi-
deră opera din orașul menționat drept obsesia ahitecturii peisagistice franceze
de a supune ordinea cosmică prin raționament.

Așadar, orașul se deschide și începe nu doar să se integreze în mediul în-

conjurător dar chiar să îl modifice pentru a-și realiza perspectivele dorite.
Bulevardele noi sunt constuite pe locul vechilor cartiere. Trama strada-
lă este fie regulată, fie rectangulară sau radial concentrică. (Derer 2003, 21)
La Bruxelles (Dumont 2005, 220), străzile se refac și retrasează după noile

90
 P A X U R B A N A

reglementri urbanistice. Sistematizările sunt simetrice și regulate. Se menți-

ne permanent contrastul (Benevolo 2003, 139) dintre tonul savant, inițiat la
Roma de Lorenzo Bernini, și cel popular.

Un aspect ce trebuie subliniat este cel al reciclării urbane. Acest fenomen

este unul larg răspândit și aplicat pe întregul continent. Refolosirea unui teren
sau a unui spațiu contruit a fost o modalitate predilectă de dezvoltare a zo-
nei urbane. Vechile forme se adaptau noilor realități culturale și istorice. (Pop
2015, 105) Vechile șanțuri de fortificare (Kolarik 2008, 148) sunt umplute și
reciclate din punct de vedere urban.

În perioada habsburgică, în Transilvania, reciclarea urbană s-a realizat prin

demolarea unor spații contruite sau prin reconfigurarea lor, prin reciclarea
spațiului contruit și a terenurilor, prin refolosirea spațiului deschis urban prin
adaptarea sa la perioada istorică și prin reevaluarea scopului de folosire. (Pop
2015, 107)

Orașul baroc (Derer 2003, 21) este unul de reședință și nu un oraș al comu-
nităților, palatul reședință fiind cheia principală, expresia monarhiei abso-
lutiste și iluministe. Spațiul construit este o componentă esențială pentru afi-
șarea puterii. De asemenea, el subordonează în dezvoltare structura ierarhică
birocratică, prin spații pentru instituții și pentru armată. Proiectul tip pentru
comunități (Derer 2003, 25) este ca dispunere în direct raport cu spațiul public
neconstruit, cu compoziția elevațiilor precum și cu coloristica acestora.

Modificările de percepție coboară până la nivelul individual al unui imobil

sau al unei parcele. Același Leonardo Benevolo (Benevolo 2003, 131) conside-
ră secolul al XVII-lea drept perioada unui adevărat boom imobiliar european.
Astfel, în acest secol dar și în următorul, cel de-al XVIII-lea (Duby et al 1995,
242), din cauza spațiului limitat al unei incinte urbane, se ajunge la fărâmița-
rea unui lot sau a unei parcele pentru a obține necesarul de spațiu întru con-
struirea noii case pentru noua familie, a finului sau a ginerelui. Orice spațiu
era refolosit, era reciclat, tocmai pentru a câștiga spațiu necesar locuirii. Șura
devine atelier, iar atelierul devine cameră. Această modificare a spațiului, fe-
nomen reținut mai ales în spațiul, pe atunci, rural, a dus la urbanizarea acestei
perioade.

Secolul al XVIII-lea este alături de secolul al XIII-lea și cel de al XX-lea, una

din importantele etape ale evoluției orașului dar și a urbanizării europene.

91
 P A X U R B A N A

Tipuri de fortificare la începutul secolului al XVIII-lea în Europa. CAZ: orașul Torino, Italia.
Se pot observa atât fortficațiile bastionare ale orașului ce completează pe cele medievale, dare
și cetatea bastionară amenajată în vecinătatea orașului cu scopul de a mări forța de apărate a
spațiului urban, cât și forticația stelară. Anul 1709. Fragmentul este din gravura „Veue de la vi-
lle de Turin et ses environs” și face parte din lucrarea „A Collection of Plans of Fortifications and
Battles”, 1684 – 1709 și este realizată de Anna BEECK și Gaspar de BAILLIEU. Sursa: Library
of Congress, https://loc.gov.

Transformări baroc. Intervenții asupra aspectului unei clădiri și modernizarea acesteia. CAZ:
orașul Granada, Spania. Se pot observa intervențiile structurale baroc asupra catedralei din
Granada. Este un exemplu de referință având în vedere că aceasta a suferit deja intervenții, prin
transformarea din moschee musulmană în biserică creștină. Sursa: colecția privată Răzvan C.
POP, realizată în 2019.

92
 P A X U R B A N A

Fortificații. CAZ: orașul Bergen, Norvegia. Orașul pentru a-și întări capacitatea de apărare,
recurge la construirea unei fortificații pe o înălțime apropiată localității. Anul 1665. Gravură
de reproducere a bătăliei de la Vågen denumită „Ataco Fatto dalli Vascelli Inglesi a Qveli de gli
Olandesi nel Port di Berge in Norvegia II Di 12 DI Agosto 1665” realizată de Arnold BLOEM în
1670. Sursa: https://fr.wikipedia.org.

93
 P A X U R B A N A

Regândirea unui oraș. CAZ: orașul Londra, Marea Britanie. În urma incendiului devastator
din anul 1666 magistratul londonez a recurs la o serie de soluții de regândire și reconstruire ale
urbei conform normelor moderne ale meomentului. În cazul de față avem propunerea lui John
Evelyn. Deși nu a fost adoptat rămăne un exemplu elocvent a viziunii moderne de retrasare a
orașelor. Anii 1667 – 1702. Desenul este denumit ”Plan for the rebuilding of London after the
Great Fire” și este realizat de John Evelyn. Sursa: https://wikipedia.org.

Dezvoltarea suburbiilor. CAZ: orașul Hamburg, Germania. În fața fortificațiilor orașului se

dezvoltă o mică comunitate, direct legată din punct de vedere economic de metropolă. Anul
1709. Fragmentul este din gravura „Hamburg” și face parte din lucrarea „A Collection of
Plans of Fortifications and Battles”, 1684 – 1709 și este realizată de Anna BEECK și Gaspar de
BAILLIEU. Sursa: Library of Congress, https://loc.gov.

94
 P A X U R B A N A

Moștenirea medievală și renascentistă. CAZ: localitatea Caprarola, Italia. Grădinile de loisir

sunt un element important al transformării renascentiste și mai apoi barocă a mediului urban
european. În cazul de față avem o redare a grădinilor realizate la Palatul Farnese. Anii 1612 –
1618. Gravura denumită „Caprarola arx et horti Farenesiani” face parte din lucrarea „Civitates
Orbis Terrarvm” realizată de cartografii Georg BRAUN și Frans HOGENBERG. Sursa: Library of
Congress, https://loc.gov.

95
 P A X U R B A N A

Transformări baroc. CAZ: orașul Valletta, Malta. Integrarea noii arhitecturi după regulile me-
dievale ale orașului. Biserica iezuiților se integrează în alinimanetul original al străzii, fațada
respectând structura deja existentă a spațiului. Anul 1609. Fotografia este denumnită „Triq
il-Merkanti in Valletta, Malta” și este realizată de Frank VICENTZ în 2013. Sursa: https://wi-
kipedia.org.

96
 P A X U R B A N A

Amenajări exterioare orașelor. CAZ: orașul Lubeck, Germania. Deseori patricienii orașului
amenajau așa-numite case de vară în exteriorul cetății dar în imediata sa apropiere. Acestea
au devenit ulterior nuclee de organizare a suburbiilor. Anul 1641. Gravura denumită „Lubecca
Lubeck” realizată de Matthaeus MERIAN cel Bătrân în 1641. Sursa: https://wikipedia.org.

97
 P A X U R B A N A

Dezvoltarea suburbiilor. CAZ: orașul Mons, Belgia. În cazul de față avem o organizare verna-
culară a unui spațiu din fața cetății. Acestea spații se dezvoltau din diferite motive economico
– sociale cum poate fi organizarea grădinilor de zarzavaturi ale cetății. Anul 1649. Fragmentul
este din gravura „Montes Hannoniae” și face parte din lucrarea „Novum Ac Magnum Theatrum
Urbium Belgicae” realizată de cartograful Joan BLAEU la Amsterdam. Sursa: https://sanderus-
maps.com.

98
 P A X
U R B A N A
Dezvoltarea suburbiilor. CAZ: orașul Cadiz, Spania. Odată cu pacificarea diferitelor provincii, spațiile cu scop militar devin spații de urbanizare. În
cazul de față observăm cum terenul din fața fortificațiilor bastionare este ocupat de grădini, clădiri, străzi sau spații de loisir. Anul 1800. Fragmentul
este din gravura „The plan of Cadix, the baie et ses environs...” realizată de cartograful Louis RADOS la Milano. Sursa: https://maps.hungaricana.hu.
99
 P A X U R B A N A

Infrastructură extra-urbană. CAZ: orașul Goteborg, Suedia. În orice reprezentare a unui oraș
european regăsim câteva elemente constante, precum spațiile agricole, spațiile de execuție, poș-
talionul sau morile. În cazul orașului suedez remarcăm în plan apropiat punctul de oprire al
poștalionului ce lega orașul de rețeaua regatului. În plan depărtat putem remarca o moară.
Anul cca. 1661. Fragmentul este din gravura „Gotheborg” și face parte din lucrarea „Suecia
Antiqua et Hodierna” realizată de cartograful Erik DAHLBERGH. Sursa: World Digital Library
https://wdl.org.

100
 P A X U R B A N A

Evoluția unui oraș habsburgic. CAZ: orașul Bruxelles, Belgia. Sunt vizibile fortificațiile basti-
onare de tip renascentist, generoasele spații virane din interiorul fortificației, spațiile agricole
exterioare și micile amenajări sub-urbane, canalul care traversa întreaga cetate, parcelarul cu
principalele clădiri ale cetății. Anul 1652. Gravura „Bruxella” face parte din lucrarea „Novum
Ac Magnum Theatrum Urbium Belgicae” realizată de cartograful Joan BLAEU la Amsterdam.
Sursa: https://sanderusmaps.com.

101
 P A X U R B A N A

Evoluția unui oraș habsburgic. CAZ: orașul Bruxelles, Belgia. La peste 100 de ani fașă de harta
anterioară se remarcă diferențele de ordin urbanistic. Orașul este fortificat după rigorile vremii,
conmstruindu-se inclusiv o fortificație de sine stătătoare în afara cetății. Suburbiile egalează
ca suprafață orașul propriu-zis. Parcelarul este diferit spațiul construit restrângându-l pe cel
viran. Apar noi construcții reprezentative. Anul 1777. Gravura „Plan topographique de la ville
de Bruxelles et de ses Environs” face parte din lucrarea „Carte Chorographique des Pays-Bas
Autrichiens” realizată de cartograful J. J. de FERRARIS la Bruxelles. Sursa: https://sanderus-
maps.com.

102
 P A X U R B A N A

Dezvoltarea urbană a orașelor. CAZ: orașul Marseille, Franța. În această imagine se observă
o serie de spații neconstruite dar care așa cum legenda hărții ne spune sunt pregătire pentru
viitoare parcelări și amenajări urbanistice. Orașele erau proiectate și pentru viitoarele generații.
Anul 1709. Fragmentul este din gravura „Plan geometral de la ville citadelles, port et arcenaux
de Marseille” și face parte din lucrarea „A Collection of Plans of Fortifications and Battles”,
1684 – 1709 și este realizată de Anna BEECK și Gaspar de BAILLIEU. Sursa: Library of Congress,
https://loc.gov.

103
 P A X U R B A N A

Fortificații. CAZ: orașul Barcelona, Spania. Harta redă finalul fortificării. De remarcat atât for-
tificația de pe dealul Montjuic cât și cea din fața orașului, ambele respectând condițiile militare
ale perioadei. De asemena și orașul era înconjurat de fortificații moderne. Anul 1800. Harta
denumită „Plano de la Ciudad y del Puerto de Barcelona” este realizată de cartografii Pierre
LARTIGNE și Jacques MOULINIER în 1806. Sursa: https://wikipedia.org.

104
 P A X
U R B A N A
Infrastructură. CAZ: orașul Trieste, Italia. Administrația habsburgică a fost permanent interesată în modernizarea teritoriilor atât în beneficiul
cetățenilor dar mai ales în cel economic. Astfel infrastructura imperiului a fost permanent perfectată. Un caz îl regăsim la Trieste unde în secolul
al XVIII-lea se amenaja un nou port comercial care avea și scop militar. Anul 1800. Fragmentul face parte din planșa „Pianta della Cesarea Regia
Maritima. Citta e Portofranco di Trieste” realizată la Viena. Sursa: https://oldmapsonline.org/
105
106

P A X
U R B A N A
Orașul habsburgic înainte de modernizare. CAZ: orașul Brno, Republica Cehă. Orașul este unul ideal, cu fortificații moderne, cu citadelă dar și cu
mânăstiri romano catolice, unele nou înființate și construite. Imaginea reține vastele suburbii ale orașului. Anul 1700. Gravura poartă numele de
„Wahre Delineation der Koniglichen Stadt Brunn in Mahren” Sursa: https://wikipedia.org.
 P A X
U R B A N A
Dezvoltarea orașelor în afara zidurilor medievale. CAZ: orașul Viena, Austria. Orașul reședință al monarhilor de Habsburg a fost în perioada
respectivă etalonul imperial de dezvoltare urbană. Orașul de dincolo de ziduri nu mai era doar o suburbie. Erau practic noi cartiere, noi spații ale
orașului. Nu mai existau diferențe între vechiul și noul oraș, calitatea vieții era aceeași. Aceeași infrastructură, aceeleași condiții de viață. Acesta
este orașul modern. Anul 1774. Fragmentul face parte din planșa „Scenographie, oder, Geometrisch perspect. Abbildung der kaÿl. königl. Haupt
u. Residenz Stadt Wien in Oesterreich, auf allerhöchsten Befehl aufgenomen und gezeichnet vom Jahr 1769 Maÿ Monats, bis letzten October 1774
unter der glorreichen Regirung beider kaÿl. königl. apost. Maÿest Iosephi II F Mariæ Theresiæ” și este realizată de cartograful Joseph Daniel von
107

HUBER la Viena. Sursa: Library of Congress, https://loc.gov.

 P A X U R B A N A

Dezvoltarea suburbiilor. CAZ: orașul Utrecht, Olanda. La intrările orașului fortificat, se dezvol-
tă nucleele viitoarelor suburbii care orașul medieval se transformă într-unul modern. Anul 1745.
Fragmentul face parte din planșa „de Stad Utrecht...” realizată de cartograful Caspar SPECHT
și face parte din lucrarea „Urbis Traiecti ad Rhenum Novissima et Accuratissima Delineatio”
publicată de tipografii Joachim și Reiner OTTENS la Utrecht. Sursa: https://sanderusmaps.com.

108
P A X U R B A N A

109
 P A X U R B A N A

Subordonarea naturii. CAZ: orașul Stockholm, Suedia. Când regii suedezi au decis amenajarea
reședinței de vară în moda secolului, au ales regândirea conacului Drottningholm. Acesta este
pentru noi un excelent exemplu de amenajare a unui parc baroc și de reorganizarea spațiilor
sălbatice. Anul cca 1770. Sursa: captură digitală https://google.ro/maps.

Subordonarea naturii. CAZ: orașul Bruxelles, Belgia. În interiorul cetății familia imperială
transformă vechiul domeniu de vânătoare într-un parc. Un parc nobiliar dar în interiorul ora-
șului. Anul 1777. Fragmentul face parte din planșa „Plan topographique de la ville de Bruxelles
et de ses Environs” din lucrarea „Carte Chorographique des Pays-Bas Autrichiens” realizată de
cartograful J. J. de FERRARIS la Bruxelles. Sursa: https://sanderusmaps.com.

110
 P A X U R B A N A

Subordonarea naturii. CAZ: orașul Londra, Marea Britanie. Aportul britanic la amenajarea
spațiilor sălbatice este acela al amenajării acestora în interiorul orașelor și dedicarea lor cetă-
țeanului de rând. Parcurile din capitala regatului sunt un bun exemplu. Anul 1746. Fragmentul
face parte din lucrarea „Improved map of London for 1833, from Actual Survey” realizată de
cartograful W. SCHMOLLINGER la Londra. Sursa: https://wikipedia.org.

Subordonarea naturii. CAZ: orașul Versailles, Franța. Planul grădinilor reședinței regale fran-
ceze gândite de arhitecții regelui Ludovic al XIV-lea sunt poate exemplul primordial al viitoare-
lor amenajări, ale barocului european. Anii 1774 – 1775. Fragmentul face parte din lucrarea
„Plan de la ville, du chateau et du parc de Versailles, avec les palais et jardins du Grand et du
Petit Trianon” fiind realizată de cartograful Charles PICQUET în 1821. Sursa: https://gallica.
bnf.fr.

111
 P A X U R B A N A

112
 P A X U R B A N A

Transformarea fortificațiilor. CAZ: orașul Gent, Belgia. Soluția renascentistă de apărarea a

orașelor au fost bastioanele de foc dar și fortificațiile construite în apropierea cetăților sporind
capacitatea defensivă. Anul 1574. Fragmentul face parte din planșa „Gandavum, Amplissima
Flandriae urbs...” din lucrarea „Civitates Orbis Terrarvm” realizată de cartografii Georg BRAUN
și Frans HOGENBERG. Sursa: https://sanderusmaps.com.

Transformarea fortificațiilor. CAZ: orașul Gent, Belgia. Habsburgii stabilesc noua inginerie
constructivă care transformă planul european. Vechea fortificație devine parte a structurii care
reoganizează întreg orașul și împrejurimile sale. Anul 1708. Fragmentul face parte din planșa
„Plan du siège et des attaques de la ville et citadelle de Gand assiégée par les armées des alliez le
22 décembre 1708” din lucrarea „Histoire militaire du prince Eugène de Savoie...” realizată de
cartograful Jean DUMONT în 1729 la Haga. Sursa: https://sanderusmaps.com.

113
 P A X U R B A N A

Transformări baroc. CAZ: orașul Dubrovnik, Croația. Regândirea spațiilor medievale cvasi
vernaculare și integrarea acestora în contextul general al orașului. În acest caz construirea mâ-
năstirii iezuite vine cu regândirea accesului dinspre partea joasă a orașului. Astfel pe lângă
fațada care se integrează în alinimentele urbei și scările iezuite ce leagă mânăstirea de spați-
ile comune. Anul cca. 1730. Litografia fotocromatică este denumnită „Ragusa, Jesuit Church
and military hospital, Dalmatia, Austro-Hungary” parte a albumului „Views of the Austro-
Hungarian Empire in the Photochrom print collection” publicat de Detroit Publidhing Company
în anul 1905. Sursa: https://wikipedia.org.

114
 P A X U R B A N A

Transformări baroc. CAZ: orașul Dubrovnik, Croația. Remodelarea spațiului medieval. Prin recon-
struirea bisericii Sfântul Blasius aceasta este reașezată în piața medievală unde fusese inițial ele-
vată. Ea înaintează în interiorul spațiului, un caz tipic al modelărilor eclezistice baroc. Anul 1715.
Fotografia este denumită „The Church of St. Blaise is a baroque church in Dubrovnik and one of the
city’s major sights – part of UNESCO World Heritage Site” și este realizată de Martin FALBISONER în
anul 2017. Sursa: https://wikipedia.org.

115
 P A X U R B A N A

Transformări baroc. CAZ: orașul Krakowia, Polonia. Biserica Sfinților Petru și Pavel modifică
aliniamentul străzii medievale, prin retragerea sa de la front și de la linia parcelară cât și prin
volumetria sa. Se poate compara cu biserica romanică construită la est de aceasta de la care
a pornit organizarea urbană a spațiului. Anul 1635. Sursa: captură digitală https://google.ro/
maps.

Krakowia, Polonia. Biserica Sf. Petru și Pavel. Anul 2009. Sursa: colecția privată Răzvan C.
POP

116
 P A X
U R B A N A
Transformări baroc. CAZ: orașul Praga, Republica Cehă. Remodelarea spațiului medieval. Prin construirea palatului ce poartă numele familiei
Kinský putem observa că modelul de intervenție asupra unui spațiu medieval este preluat și de cazul laic, adoptat de marile familii europene. Scopul
este același, de a ieși în evidență, fiind astfel remarcați pentru importanța lor în comunitate. Anul 1768. Sursa: captură digitală https://google.ro/
117

maps.
118

P A X
U R B A N A
Orașul vechi înlocuit de cel nou. CAZ: orașul Viena, Austria. Probabil pictura este poate o alegorie. Orașul vechi îngrămădit, închis, lugubru este
înlocuit de orașul nou, deschis, verde. Imaginile sunt congruente tot astfel cum cupolele baroc ale bisericilor din planul apropiat sunt în relație geo-
metrică cu biserica Sfântului Ștefan din centrul Vienei. Anul 1758. Pictura îi aparține lui Bernardo BELLOTTO purtând titlul „Wien, vom Belvedere
aus gesehen” Sursa: https://wikipedia.org.
 P A X
U R B A N A
Noul oraș. CAZ: orașul Sankt Petersburg, Rusia. Orașul de pe Nerva este cel mai important exemplu de construire urbană baroc. Construit de la zero
în mijlocul mlaștinilor râului amintit, el este astăzi cel mai relevant exemplu al secolului al XVIII-lea. Anul 1703. Harta poartă numele „Nova et ac-
curatissima urbis St. Petersburg à Russorum Imperatore Petro Alexiewiz ao. 1703 ad ostium Nevæ Fl. conditæ et regionis circumjacentis delineatio”
119

fiind realizată de cartograful Matthaus SEUTTER la Augsburg în anul 1734. Sursa: Library of Congress, https://loc.gov.
 P A X U R B A N A

120
 P A X U R B A N A

Orașul transilvănean sub impactul habsburgic

Dezvoltarea orașelor în Evul Mediu și Renaștere în Transilvania – Rolul

orașelor în evoluţia istorică a Transilvaniei – Orașele Administraţiei habs-
burgice – Modelul Monahal. Contrareforma și Implicaţiile ei în organiza-
rea orașelor – Modelul Militar. Refortificarea urbană. Sistemul bastionar
– Modelul laic. Samuel von Brukenthal – Cazul de urbanizare radicală.
ALBA IULIA – Cazul de urbanizare evolutiv. SIBIU – Cazul de urbanizare
statică. SIGHIȘOARA

Dezvoltarea orașelor în Evul Mediu și Renaștere în Transilvania

Secolul al XVII-lea aduce Transilvania într-o stare de izolare demnă de vechi

dar uitate civilizații. Transilvania, intrată în sfera de influență otomană și de-
părtându-se de conexiunea sa habsburgică ajunge să fie un teren propice ex-
perimentelor. Orașele își pierd din inițiativă și nu reușesc a se menține în siajul
evoluției naturale a mediului urban european. Instituțiile sunt îmbătrânite și în
sine devin specifice acestui mediu urban. De aici dificultatea reformării și up-
datării orașelor în fața provocărilor reformatoare ale birocraților habsburgici.

Cele mai vechi reglementări juridice care se vor menţine până la jumătatea
secolului al XIX-lea, „Statutele municipale” de la 1583, constituiau baza drep-
tului privat, al celui penal și procesual precum și al orânduirii politice și admi-
nistrative a autonomiei săsești. (Tonstch 2001, 60) Acestea au garantat auto-
nomia comunităţilor săsești pe întreaga perioadă a Principatului transilvan. Au
fost scrise cu precădere de autori locali, sași influenţaţi de cultura dreptului
german, care devine chiar compatibil cu Codul Civil Habsburgic de la 1811.
(Tonstch 2001, 61)

Pentru a ne face o cât mai bună imagine a ceea ce au fost orașele transilvane
în secolele trecute, pentru a le urmări cât mai bine evoluţia, expansiunea urba-
nă pe care au avut-o, apreciem ca fiind necesară analizarea cauzalităţii acestor
evoluții. În acest context, cauzalitate înseamnă, punctarea principalelor situa-
ţii care au determinat modificările în aspectul orașelor. Nu este deajuns o sim-
plă enumerare a evenimentelor politice, sociale, religioase sau de altă natură
pentru a crea un tablou cât mai complet al secolelor XVII – XVIII în Sibiu și
Transilvania.

121
 P A X U R B A N A

În 1630 călugărul franciscan Seraphim Kun (Veress 1937, 308) realiza la

Roma o imagine fidelă a Transilvaniei. Astfel, Principatul avea 60 de mile mi-
litare. Bogățiile sale naturale erau munții, pajiștile, văile, pădurile, râurile, ia-
zurile piscicole, grădinile, argintul, aurul, plumbul, cuprul, sarea, animalele,
vinul și grâul.
Existau 7 comitate, 3 scaune secuiești, districtele Hațeg și Făgăraș, scaune-
le germane. Comitatele erau Alba Iulia, Cluj, Dăbâca, Turda, Târnava, Zarand.
Orașele erau Alba Iulia, Brașov, Bistrița, Cluj, Mediaș, Sibiu și Sighișoara. Se
naviga pe Mureș, Olt, Criș și Someș. Erau maghiari, sași, secui, români, evrei,
armeni. Erau catolici, calvini, luterani, unitarieni, ariani, sabbatori, davidiști,
anabaptiști, ortodoxi, iudei.
Sașii au fost dintre principalii susţinători ai familiei habsburge în Transil-
vania. Ei au fost cei care au susţinut permanent apropierea de Austria, în da-
una Imperiului Otoman. În secolul al XVII-lea, sașii se aflau într-o situație de-
fensivă faţă de puterea crescândă a nobilimii maghiare. Aceștia, sașii, aveau
tendinţa de a controla orașele în care principele își desfășura activitatea. Așa se
va întâmpla cu Sighișoara și cu Clujul dar și cu Sibiul în perioada 1610 – 1613
(Nagler 1997, 191).
Există, de asemenea, orașe moștenite din perioada medievală care și-au
menţinut o oarecare importanţă sau au rezistat modificărilor administrative
succesive ale Transilvaniei. Bistriţa, Sighișoara, Alba Iulia, Deva, Sebeș sau
Mediaș sunt astfel de exemple.
Orașele germane erau – în acel moment – elementele cele mai dezvoltate,
mai progresiste ale Principatului. Aceasta este una din motivațiile pentru care
Sibiul, de exemplu, a fost întotdeauna un spațiu propice de administrare a
Principatului. De aceea principele Gabriel Bethlen solicită Dietei la 1610 să de-
clare Sibiul reședința principilor Transilvaniei, de aceea orașul devine la 1692
capitală a proaspetei provincii habsburgice. (Moldovan 2009, 3) Sibiul se ghi-
da și după alte două noi reglementări. Postulata Universorum Centumvirorum
din 1615 și Statua Specialia din 1631. (Băldescu 2012, 325) Acestea sunt ex-
celente exemple de abordare ale unui oraș european și un foarte bun exemplu
transilvănean.
Nu putem însă să ne referim doar la instituțiile și legislația ce le administra,
nu ne referim doar la aspectul economic. Avem în vedere și aspectul urbanistic
în complexitatea sa. Spre exemplu, la Sibiu în 1666 (Băldescu 2012, 50) este
atestată o baie publică, în Orașul de Jos, pe strada Turnului. Aceiași dezvoltare

122
 P A X U R B A N A

o regăsim și la Brașov, dar un secol mai târziu în 1793 (Wollman 2014, 248).
Tot la Sibiu, drumurile stricate trebuiau reparate în interiorul cât și în exteri-
orul cetății propriu-zise. Mai mult era interzisă transformarea iazurilor din ju-
rul cetății în pajiști, obligația fiind aceea a întrețirerii lor. (Băldescu 2012, 325)
Coșurile de fum, trebuiau refăcute în piatră. La Râșnov (Wollman 2015, 37) se
construiește o fântână între 1625 și 1640, în timp ce la Deva (Wollman 2015,
40) se amenajează, în zona Magnei Curie, două astfel de structuri. În Brașov
se iau măsuri de siguranță în ceea ce privește clădirile importante ale orașu-
lui. Scările interioare ale bisericii principale a orașului sunt refăcute în 1653
(Nussbacher 2016, 193). La Cluj, Conrad Jacob Hildebrandt (Stanciu 2015,
102), remarcă acoperirea cu șindrilă a caselor.
Principii renascentiști ai Transilvaniei, Gabriel Bethlen și Gheorghe Rakoczi
I-ul pentru a fi mai exacți, desăvârșesc un adevărat program de modernizare a
fortificațiilor. Este perioada în care majoritatea reședințelor nobiliare primesc
acea aură cultă, elegantă, estompându-se strictețea scopului militar, exemple-
le cele mai reprezentative fiind Bonțida, Cetatea de Baltă, Criș, Gilău, Lăzarea,
Miercurea Ciuc, Vințu (Kovacs 2003, 205). Aceasta este perioada cu adevă-
rat renascentistă a Transilvaniei, perioada savantă, cum o definește Tudor
Sălăgean (Sălăgean 2014, 442), când iată, și la Alba Iulia se deschid porțile
Colegiul Academic.

Orașele Principatului încă se formau, încă se coagulau. Hanna Derer

(Derer 2015, 20), analizând toponimia, observă cum țesutul din zona clădirii
Arsenalului din Sibiu, este mai redus decât în alte zone ale orașului. Parcelele
nu erau distribuite uniform pe aliniamentul stradal ci se coagulau în jurul unor
repere urbane. Orașul de Jos al Sibiului are încă un caracter rural, vernacular.
Soterius (Soterius 2006, 175) chiar spune, în lucrarea sa publicată la mijlocul
secolului al XVII-lea, că unele zone din interiorul cetății Sibiului erau nelocu-
ite, folosite mai degrabă ca pășuni, autorul localizând un astfel de exemplu
în zona străzilor actuale, Moș Ion Roată și Victor Tordășianu. Zona cunoscută
de sibieni drept „Groapa cu lei” (Derer 2015, 37), este în schimb un indiciu de
evoluție urbanistică în secolul al XVII-lea, intuind aici chiar niște timide forme
de baroc. Strada Alexandru Odobescu era, la 1653 (Derer 2015, 22), împreună
cu strada Centumvirilor și cu strada Conrad Haas, una și aceeași stradă.

În suburbia Schei (Nussbacher 2016, 212) a Brașovului, la 1689, majoritatea

caselor erau din lemn fapt ce a permis rapida dezvoltare a incendiului din acel

123
 P A X U R B A N A

an. Cercetările arheologice (Pinter 2005, 190) realizate în ultimele decenii au

scos în evidență exitența unei posibilie suburbii în zona pieții Victoriei de as-
tăzi, în secolele al XVI-lea respectiv al XVII-lea. Cercetări similare au evidențiat
structuri de fortificare în Brașov în zona hotelului ARO (Marcu Istrate 2016, 4).

Există elemente specifice ce pot fi identificate în toate orașele germane ale

provinciei. Secolul al XVII-lea este cel în care morile se așează decisiv în viața
urbană transilvăneană. Sibiu își amenajează în 1666 (Roth 2014, 17) o moară
cu patru roți pe actuala stradă a Morilor. Evlia Celebi (Stanciu 2015, 104), cel
mai renumit călător otoman, la 1661, remarcă și la Cluj, existența unei mori
cu apă.

Dar orașele germane sunt și reale „oaze” de artă și de înfrumusețare a spațiu-

lui de locuit. Din testamentul lui Albert Huet (Bucur 2012, 41) aflăm că familia
sa deținea la începutul secolului al XVII-lea, în afara zidurilor cetății Sibiului, o
grădină cu pavilion de recreere. La Brașov Sighișoara și Cluj bisericile sunt în-
zestrate cu ceasuri (Wollman 2015, 120 sq) acestea devenind prezente ulterior
în toată Transilvania.

Secolul al XVII-lea a fost un secol dificil pentru orașele transilvănene, nenu-

mărate cataclisme având loc, aceste situații ducând la nevoia permanentă de
reconstruire și refacere a incintelor urbane. Gernot Nussbacher (Nussbacher
2016, 271) notează la Brașov patru asemenea mari situații de urgență, între
1640 și 1675, adică în 35 de ani. În aceeași perioadă, la Sibiu, Emil Sigerus
(Sigerus 1997, 29) în a sa cronică a orașului, notează, tot patru asemenea situ-
aţii de urgență, plus asediul Principelui transilvan.

La Sebeș, în 1661 (Niedermier et al 2004, III), armatele turco – tătare ale

lui Ali pașa, provoacă un incendiu de proporții, doar biserica, casa parohială,
școala și două case au rămas neatinse de flăcări. Cu această ocazie Evlia Celebi
(Niedermier et al 2004, VIII) menționează că cetatea fusese refăcută de prin-
cipele Gabriel Bethlen. După jumatate de secol, suburbiile sunt arse din nou,
de această dată de curuți (Niedermier et al 2004, III). Inundațiile, furtunile,
incendiile sau cutremurele generând mari stricăciuni orașului.

Este interesant să urmărim și cum au fost văzute și înfățișate de către călătorii

străini orașele transilvănene. Ne vom folosi de prezentările mai multora dintre
aceștia. Urmare a analizării monumentalei lucrări „Călători străini despre țări-
le române”, ne-am oprit asupra câtorva astfel de călători, și anume negustorul

124
 P A X U R B A N A

scoțian Willian Lithgow (Călători 1972, 426) ce străbate Transilvania la 1616,

venețianul Polo Minio (Călători 1972, 485) ajuns aici în 1620, diplomatul turc
Evlia Celebi (Călători 1972, 404) care participă la campania militară otomană
din 1661, preotul român Ioan Ovari (Călători 1980, 367) care scrie un raport la
1678, precum și un anonim englez (Călători 1980, 509) de la 1664.

Este interesant de știut ce orașe sunt remarcate de către aceștia și mai ales
ce îi impresionează întratât încât au fost determinați să le fi notate. Lithgow
reține Alba Iulia, Sibiul și Brașovul. Majoritatea locuitorilor erau protestanți,
lucru de la sine înțeles având în vedere că se aflau în sfera de influență ger-
mană. Minio amintește cele șapte orașe importante. Preotul Ovari se oprește
asupra Sibiului unde este impresionat de grădinile irigate și asupra Brașovului
unde semnalează biserica din Schei, suburbia orașului. Celebi reține patru dru-
muri principale în Transilvania, intersectarea lor creând rețeaua de drumuri a
Principatului. Unul mergea spre Partium, unul spre Banat, altul spre Moldova
iar al patrulea spre Țara Românească.

Un aspect, chiar dacă minor ca importanță, este cel legat de înfrumusețare.

Mai degrabă conectat de viața de zi cu zi dar și de cea religioasă și militară,
această preocupare lipsește din aspectul orașelor Principatului. Doar la Sibiu,
Evlia Celebi reține un crucifix sub o cupolă mică în afara cetății, pe drumul de
intrare în cetate precum și o statuie a lui Hermann, aflată pe poarta Elisabeta.

Evlia Celebi ne lasă cea mai importantă prezentare a mediului urban al

Transilvaniei secolului al XVII-lea. El reține Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Cluj,
Bistrița, Târgu Mureș, Mediaș, Deva, Sebeșul, Orăștie și Baia Mare. În urma
prezentării sale putem analiza excepționalul grad de dezvoltare al acestor
localități. Frapează însă exagerarea cifrelor, probabil din dorința de arăta im-
portanța ținutului, dar posibil să fi existat și un standard codificat al acestor
comunicări și rapoarte.

125
 P A X U R B A N A

Nr. ORAȘ FORTIFICAȚIA CASE ALTE STRUCTURI

1 ALBA IULIA cetate patrulateră, 5 palatul principelui, așezat străzi late, biserică, han
bastioane, 2 porți pe zidul de incintă, cu școală, baie, târg, rezervor
picturi murale, geam de de apă, fântâni, grădini, vii
murano, marmură

2 SIBIU cetate, mlaștină, râu, 70 vecinătăți 63 biserici, 7 mânăstiri, 70

5 porți, 11 bastioane, 74 de hanuri, 40 școli, grădini
turnuri, ziduri duble, șanț
cu apă

3 BRAȘOV cetate, deal fortificat, case de patricieni, 10.000 48 biserici, 22 mânăstiri,

castel, 2 bastioane camere, tencuială cu 70 hanuri, târg, grădini, vii
colorit, acoperiș de cositor,
bronz, șindrilă și de țiglă
și olane

4 CLUJ cetatea patrulateră, deal acoperiș de cositor moară de apă, 11 mânăstiri,

fortificat, 4 porți, 40 de casă parohială, școală,
turnuri, șant cu apă târg, vii

5 BISTRIȚA cetate, deal fortificat, case de patricieni, acoperiș biserică, grădini și vii
5 porți, 11 bastioane, de țiglă și olane
mlaștină

6 TÂRGU cetate distinctă, poartă, 5 acoperiș de șindrilă ulițe, biserică, pod.

MUREȘ bastioane, șanț cu apă depozite

7 MEDIAȘ cetate cu 2 porți, castel cu case de patricieni, acoperiș străzi late, biserică, 11
o poartă, bastioane de șindrilă și de țiglă și mânăstiri, han, baie,
olane școală, piață, loc de
execuție, târg

8 DEVA cetate pentagonală, 1000 de case sub cetate, biserică, han, port pentru
bastioane, turnuri, greu de acoperiș de țiglă și olane sare
cucerit

9 SEBEȘ cetate patrulateră, 11 1 suburbie, acoperiș cu stuf 5 mânăstiri

turnuri, 2 porți, șanț cu apă

10 ORĂȘTIE cetate circulară, șanț cu case de patricieni biserică, han, târg, bazar,
apă grădini și vii

11 BAIA MARE *** *** monetărie

126
 P A X U R B A N A

Sașii acceptă situaţia Transilvaniei odată cu încorporarea sa în Imperiul

Habsburgic. Generalul Caraffa îi numea pe sași „naţiune cinstită și bine intenţi-
onată” fiind o adevărată „forţă fundamentală” a Transilvaniei. (Pal 2007, 136)

Dezvoltarea urbană a Transilvaniei și în special a sudului provinciei a fost

una modestă pe parcursul secolului al XVII-lea. Conflictul permanent al pa-
triciatului săsesc cu principalitatea de la Alba Iulia, politica dualistă dusă de
cei din urmă în relația lor cu Imperiul Otoman și cel Habsburgic (Andea 1997,
665), asediile repetate, viața economică controlată de bresle a dus la minore
modificări, mai degrabă punctuale decât de esență.

Rolul orașelor în evoluţia istorică a Transilvaniei

Cercetarea în acest domeniu este una importantă, dar este departe de a o

putea considera completă sau chiar aptă să ne creeze o imagine clară a ceea ce
a însemnat orașul transilvănean în Evul Mediu și evident în Renaștere. Acei
cercetători care își leagă numele de studierea evoluției orașelor, și sunt cazuri
în acest moment, merită întreaga noastră gratitudine.

Dificultatea majoră a accesabilității documentelor, tematica diferită aborda-

tă până în perioada postdecembristă, au făcut ca acest demers al problemati-
zărilor privind istoria orașului să devină accesibil doar după 1990. Cercetările
arheologice, aplicațiile tehnologice, cu toate au permis dezvoltarea acestui
domeniu.

Voievodatul și apoi Principatul Transilvaniei, ne oferă până în prezent matri-

ța urbană a provinciei. Orașele care se fondează în această perioadă, sunt cele
care și astăzi rămân cele mai reprezentative. Cele trei orașe majore ale perioa-
dei discutate, Brașov, Cluj și Sibiu, sunt și astăzi cele mai importante orașe ale
Transilvaniei.

Fenomenul urbanistic transilvănean se include de altfel în renașterea urbană

a secolelor al XII-lea și al XIII-lea specifică întregului continentul. În directă
legătură cu colonizarea populației germane, sistemul urban din Transilvania
este un dosar ce merită aprofundat de către istoriografia europeană. Coloniștii
au venit din una dintre cele mai urbanizate zone a perioadei respective.
Caracteristicile orașelor flamande au fost aduse și împlementate la periferia
Europei Occidentale. Orașele din Transilvania devin orașe ale comunității,

127
 P A X U R B A N A

dedicate producției și comerțului. Renașterea aduce cu sine creuzetul cultural.

Orașele transilvănene, universuri închise, devin spații propice pentru dezvol-
tarea unei caracteristici culturale transilvănene. Renașterea este cea în care
orașele Transilvaniei propun un brand local pentru Europa. Este pentru prima
dată, în Renaștere, în Reformă și în perioada Principatului când Transilvania
oferă Europei un „imago transylvanica”, iar orașele, filosofia lor de organizare
și exportarea acesteia către comunitățile rurale, duc la rezultatul amintit.

Orașele Transilvaniei au fost în perioadele amintite, racordate rețelei urba-

ne europene. Receptarea rapidă a Reformei, expansiunea teritorială a acestora
sau amenajarea țesutului construit, sunt bune argumente în acest sens.

Trebuie să analizăm și aspectele negative ale evoluției orașelor. Cauza aces-

tor minusuri nu vine din apropierea de permanentul vivid, câmp de bătălie al
zonei balcanice, nici din așezarea periferică. Aceste minusuri trebuie înțelese
prin prisma unor procese istorice inevitabile care au dus la izolarea constantă
a acestor comunități urbane.

Reținerea artistică și senzația permanentă de sobrietate și pondere, nu vine

dinspre învățămintele Reformei, ci mai degrabă au ajutat la rapida receptare a
acesteia. Pe o linie comparativă a Transilvaniei cu restul regiunilor europene,
putem a observa o așezare egală cu aceste regiuni. Șantierele marilor catedrale
s-au desfășurat în aceeași perioadă istorică, umanismul s-a dezvoltat relativ
rapid, marile evenimente ale istoriei au afectat în egală măsura și mediul ur-
ban transilvan. Schimbarea treptată a axelor de extindere ale culturii europe-
ne în secolul al XVI-lea, au determinat pași întârziați, și finalmente un decalaj
temporar.

Orașul săsesc devine în perioada Principatului târziu, o enclavă a structu-

rii feudale. Din acest motiv numărul populaţiei urbane crește (Deletant et al
1998, 247), acesta fiind un proces constant în tot secolul al XVII-lea, care nu
se va opri nici în faţa acţiunii evident de blocare venite din partea nobilimii
și chiar și a principilor. Asediul Sibiului condus de Gheorghe Rakoczi al II-lea
duce la moartea a 2733 de locuitori (Nagler 1997, 188) dar Sibiul se redresează
rapid din punctul de vedere al populaţiei și nu numai, fortificațiile devastate în
urma asediului fiind refăcute în timp util. Aceste refaceri ale fortificațiilor, mai
ales a celor din Orașul de Jos, au putut fi identificate prin cercetări arheologice
(Nițoi et al 2014, 249).

128
 P A X U R B A N A

Protecţia orașelor și a activităţii acestora fost principala temă de luptă a sași-

lor în politica internă. Spre exemplu, la începutul secolului al XVII-lea sașii au
militat permanent pentru protecţia lor împotriva comercianţilor balcanici ce
începeau să își facă simţită activitatea. (Nagler 1997, 185) Ei protestează împo-
triva privilegiilor date comercianţilor evrei, greci, armeni sau aromâni. Lupta
devine însă una defensivă, mai ales în faţa nobilimii care urmărea să intre în
orașe. De aici avem asediile sau ocuparea diferitelor orașe, cum a fost cazul
Sighișoarei în 1601 – 1602, a Sibiului în 1610 – 1613 sau a Clujului în 1664.
(Nagler 1997, 191) Sibiul avea o situaţie aparte și datorită poziţiei sale perma-
nent prohabsburge (Roth 2007, 77), contrară deseori cu interesele principilor.
Orășenii și-au păstrat într-o măsură considerabilă privilegiile tradiţionale
dar în același timp se poate remarca și o îmbunătăţire a confortului acestora.
Totuși, deși observăm auspicii pozitive, puţini patricieni orășeni vor reuși să
pătrundă în mediul nobiliar, doar cei care îmbrăţișează cariere funcţionărești
sau militare reușind această transbordare. Iată, o excelentă dovadă a puterii
statului absolutist în acel moment.
Patricienii erau eminamente luterani, aceasta fiind o condiţie a apartenenței
la grupul lor social și economic. (Nagler 1997, 191) Funcţiile din comunitate
erau ocupate de acești patricieni. Ei erau aleși pe durata unui an, primarul, vi-
licul sau judele scăunal, fie pe viaţă cum era cazul judelui regal. Erau aleși din
Consiliul orășenesc care la rândul său era ales dintre centumviri, aceștia repre-
zentând și acele zone sociale aparte de cea a patricienilor. (Nagler 1997, 198)
Sașii au refuzat constant acceptarea nobilimii maghiare ca proprietari în
orașele lor. Procesul a dus la pauperizarea meșteșugarilor, pe de-o parte și o
creștere a puterii patriciatului, pe de altă parte. Datorită acestui fenomen, alte
orașe aflate sub influenţa culturală a celor săsești, cum sunt Clujul și Alba Iulia,
vor reuși să-și câștige statutul de orașe libere. (Nagler 1997, 181) Sfârșitul cri-
zei agricole duce la stagnarea orașelor, dar permite dezvoltarea suburbiilor, a
măierimilor. Rodna (Niedermaier 2016, 543), de exemplu, se reorganizează
trasându-și o planimetrie regulată.
Patriciatul săsesc era format din negustorii bogaţi, din staroștii de bresle.
Aceștia au avut permanenta intenţie de a domina economic, politic și social
comunităţile din care proveneau. De aici confruntarea, cu un conflict major
economic și juridic, cu intenţiile nobilimii de a pătrunde în orașe. În unele ora-
șe, nobilimea reușește să cumpere proprietăţi, dar nu reușeșc – nici nu intenţi-
onau – să acceadă la administraţia acestora.

129
 P A X U R B A N A

Mai mult, aceștia practicau comerţ cu produsele de pe domeniile lor, fără

a plăti taxe vamale sau orășenești. În același sens, ei nu erau nici judecaţi de
instanțele urbane. Acest conflict dus la slăbirea Transilvaniei, care își pierdea
astfel coeziunea internă. De asemenea, același conflict a dus la izolarea comu-
nităţi săsești în interiorul Principatului. Reacțiile au fost pe alocuri, violente
chiar și în interiorul comunității. În 1645 (Beșliu Munteanu 2006, 70), la Sibiu
are loc o revoltă. Răzvrătiții ajung să creeze și să impună un Magistrat paralel
cu cel legitim ales. Adăugând aici episoadele de conflict ale brașovenilor, con-
duși de aurarul Gaspar Kreisch și de pălărierul Stephan Steiner, ale bistrițeni-
lor și băimărenilor dar și ale ţărănimii contribuabile, putem intui că transfor-
mările economice și sociale nu au fost îmbrățișate și acceptate rapid de către
transilvăneni.

În plus, un alt element social al acestei perioade sunt comercianții alogeni.

Aceștia se așează în orașele Transilvaniei, bulversând orânduirile existente.
Daniel Dumitran (Dumitran 2013, 232 sq) numără comerciații greci din mediul
urban transilvan. De departe, numărul cel mai mare este în dreptul Sibiului,
fiind unica localitate cu peste 100 de levantini. Numere semnificative se regă-
sesc și la Alba Iulia, Brașov și Făgăraș. Interesant este că astfel de comerciați se
găsesc și în târguri sau sate precum Săliște.

Secolul al XVIII-lea aduce în orașe funcționarii, militarii. Așezarea acestora

în orașe, a creat o stare tensionată, cetățenii având obligația a-i găzdui. Mult
mai greu a fost integrarea acestora în viața orașului. Se deschid manufacturi
pentru ei, se organizeaza spații speciale destinate lor, dar ideea de a-i integra
și teritorial în limitele orașelor, așa cum se desfășurau ele în acel moment s-a
dovedit a fi imposibil. Prezența acestora a fost principala cauză care a dus la
expansiunea orașelor, așa cum de abia se poate intui înspre finalul secolului al
XVIII- lea.

În toamna lui 1705, generalul Herberville vine în ajutorul Sibiului asediat

de Pekri. În anul 1707 armatele baronului Tige, vor avea victoria finală, ele fi-
ind cele care vor obliga retragerea curuţilor din jurul Sibiului. Andreas Teusch
pentru ajutorul oferit de comunitatea săsească din Sibiu la războiul împotriva
curuţilor, va fi numit comite al Naţiunii Săsești și jude al Sibiului. Numai că în
același an, orașul se confruntă cu o altă revoltă aceasta venind din interiorul
său, cavalerii lui Tige se revoltă pentru neplata soldelor. Tige va obliga orașul
la plata a 6.000 de galbeni. (Dumitrescu Jippa et al 1976, 200) Un exemplu

130
 P A X U R B A N A

elocvent al situațiilor tensionate provocate de prezența militarilor în interiorul

cetăților sud transilvănene. La Sibiu (Derer 2003, 86), 11% din populația ora-
șului, erau militari.

Un element antagonic caracteristic aceleiași perioade a fost și relația dintre

cetățenii intra și extramuros. Cetățenii extramuros erau în majoritatea lor lu-
crători agricoli sau aveau alte profesii de tip agricol. Erau de nații multiple și
evident de culte creștine diferite. Avem cazuri compacte, precum cel al româ-
nilor din Schei, Brașov sau a landlerilor din Sebeș. La finalul secolului al XVIII-
lea, prin Edictul de Concivilitate, această relaționare negativă, treptat, se stin-
ge iar cei care locuiau în zonele suburbiilor au primit dreptul de a fi cetățeni cu
drepturi egale ai orașelor. Dintr-un text din secolul al XVIII-lea reiese că urma-
re a amestecării populației, maghiarii și sașii au devenit în mod egal cetățeni
ai aceluiași oraș, așa cum este cazul Sibiului (Pop 2007, 250). A fi cetățean al
Imperiului era mai important decât apartenența etnică.

Hotărârea comandamentului ca fii grănicerilor români din Transilvania, să

devină calfe la meșteșugari a dus la o altă creștere a populaţiei din orașe, Sibiul
nefiind ocolit de acest nou val de populaţie venit dinspre mediul rural în marea
sa majoritate.

Statisticile din a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea, numără între 10.000

și 20.000 (Andea 1997, 661) de vagabonzi, nomazi, marginali. Majoritatea din-
tre aceștia gravitau în jurul mediului urban.

Orașele Administraţiei habsburgice

Prezenţa Guberniului, ca și a tuturor celorlalte instituţii la Sibiu, a determi-

nat o serie de reglementări locale, provinciale dar și imperiale prin care aces-
teau erau găzduite ca sedii, primeau spaţii de închiriat pentru funcţionarii
aparatului dar și pentru militari. (Schuller 1907, 285) Această prezenţă este
considerată de Harald Roth drept una care a avut atât repercusiuni pozitive
asupra orașului, transformându-l în principalul motor cultural al Transilvaniei
(Roth 2007, 81) dar și repercusiuni negative, Sibiul stagnând vreme de o sută
de ani din punct de vedere al dezvoltării urbanistice.

Această realitate duce la un interes rapid de analiză a noii provincii și a ora-

șelor sale, iar cartografii imperiali propun hărți și planuri topografice pentru

131
 P A X U R B A N A

Transilvania. Visconti și echipa sa sunt primii, iar până la Ridicarea Josefină,

sunt realizate multe astfel de hărți. La Mediaș inginerul francez Francois
Domoiseau (Nacu 2018, 217), realizează la 1705 un plan al orașului. 22 de ani
mai târziu se realizează o hartă a întregului Principat, comandată de Franz Paul
von Wallis (Wollman 2014, 148), comandantul militar al provinciei. Pe această
hartă sunt surprinse toate detaliile importante menite să faciliteze înțelegerea
și abordarea provinciei: fortificații, orașe, exploatări miniere, vămi navigabile,
drumuri noi și vechi, trecători.

Factorii de dezvoltare a orașelor transilvănene din secolul al XVIII-lea erau

cel productiv comercial și cel ecleziastic. În acestă perioadă Viena a emis o
serie de reglementări în baza cărora aspectul orașelor a fost modernizat. Un
exemplu este pavarea Sibiului și Brașovului din 1721 respectiv 1737 (Kopeczi
et al 2001, 558). Clujul își reabilitează școala reformată construită la 1651 –
1654 de arhitectul Agostino Serena (Kovacs 2003, 200).

După 1750, la Sibiu se iau o serie de măsuri pentru mai marea siguranță a ce-
tățenilor în spațiile publice, ziua dar mai ales noaptea. Vecinătățile (Pop 2015,
87) primesc obligația iluminării străzilor, măsurile fiind luate în majoritatea
cazurilor, direct de la Viena.

La Sebeș, în 1749 (Niedermaier et al 2004, III), Magistratul decide ca orice

vânzare imobiliară să fie făcută numai cu acordul său. În aceeași perioadă la
Sibiu s-a regularizat râul Cibin, s-au construit noi clădiri și alte elemente de
mobilier urban. (Sigerus 1997, 39)

Inginerii habsburgici realizează o serie de lucrări menite să structureze teri-

toriul transilvan, cu orașele sale în concordanță cu procedurile și cu abordări-
le urbanistice din restul Imperiului. În timpul lucrărilor la centura Sibiului, în
primul deceniu al acestui secol, arheologii au găsit o „meta” (Munteanu 2014,
107) de proveniență habsurgică. Amenajarea, realizată cu spot de notare a ho-
tarului era realizată în secolul al XVIII-lea. Cea mai importantă consecință este
dezvoltarea suburbiilor și în cele din urmă integrarea acestora în jurisdicția
orașelor.

Coriolan Suciu (Suciu 1967, 29), în lucrarea sa dedicată localităților din

Transilvania, ne descrie modul în care denumirile medievale se modifică, fie
prin traducere în altă limbă, fie prin repetarea folosirii a unui nume alternativ.

132
 P A X U R B A N A

Nr.
LOCALITATE DENUMIRE MEDIEVALĂ DENUMIRE HABSBURGICĂ
crt.

1 Alba Iulia Fehervar (1690) Carolina (1733)

2 Bistrița Bistritz (1592) Besztercze (1733)

3 Brașov Kronstadt (1611) Corona (1733)

4 Cluj Kolosvar (1583) Claudiopolis (1733)

5 Sibiu Sibin (1611) Cibiniense (1733)

6 Mediaș Medwesch (1688) Mediae (1750)

7 Sighișoara Segesvarinum (1552) Segesvar (1750)

8 Sebeș Szasz Sebes (1663) Muhlenbach (1808)

9 Turda Uj Torda (1619) Thorda (1733)

10 Gherla Szamosujvar (1637) Armenopolis (1726)

11 Baia Mare Nagy Banja (1693)

12 Tîrgu Mureș Vasarhely (1662) Maros Vasarhely (1733)

13 Miercurea Ciuc Szereda (1693)

14 Sfântu Gheorghe Sepsiszentgyorgy (1689)

15 Făgăraș Fogarosch (1606) Fogorass (1733)

16 Hunedoara Vajda Hunyad (1597) Vajda Hunyad (1733)

17 Deva Deyva (1552) Deva (1733)

18 Orăștie Sas Woros (1603) Szaszvoros (1733)

19 Aiud Nagy Enyed (1658) Ennyed (1733)

20 Blaj Balosfalva (1523) Balosfalva (1733)

21 Biertan Byrtalhem (1523) Bertan (1733)

22 Cisnădie Heltaw (1428) Disznod (1733)

23 Odorheiu Secuiesc Udvarhel (1641) Udvarhely (1733)

24 Râșnov Rasnyo (1582)

25 Dumbrăveni Ebesfalva (1664) Ebesfalva (1733)

133
 P A X U R B A N A

Secolul al XVIII-lea aduce, clădiri de mari dimensiuni, clădiri care în opinia

lui Ioan Bucur (Bucur 2012, 46) duc la o denaturare a parcelarului inițial me-
dieval. În ajutorul afirmației domniei sale vin nou construitele, la acea vreme,
palate ale baronilor Brukenthal și Banffy din Sibiu respectiv Cluj sau palatul
episcopului greco catolic din Blaj. Durchgangul (Moldovan 2009, 29), curtea
interioară și accesul spre ea, erau elementul inovator al acestor spații. Paul
Niedermaier (Niedermaier 2012, 163) apreciază că, în secolul al XVIII-lea, în
fond se realizează o reechilibrare a activității constructive. Hanna Derer (Derer
2003, 34) face cronologia construcțiilor habsburgice. Întâi intervin structurile
militare – Alba Iulia, urmate de cele ecleziastice, iezuite – Sibiu, Brașov, iar la
final se amenajează structurile laice, reședințele și arhitectura profană – fie în
orașe – Cluj, Sibiu – fie în mediul rural – Avrig, Sâmbăta de Jos.

Caracteristice, orașului habsburgic, baroc, din Transilvania sunt decorațiile

tridimensionale, formele curbe, curțile și scara de onoare, compoziția volume-
trică dezvoltată și compactă, impactul fiind realizat de elevațiile principale,
tramă stradală regulată și ocuparea terenurilor goale. (Derer 2003, 36) Planul
baroc se supune planului medieval deja trasat și armonie cu acesta, rezultatul
fiind transformarea aspectului clădirilor, în special a fațadelor (Nițoi et al, 168).

Elementele noi aduse de preceptele constructive ale barocului sunt legate de

percepția spațiului. Porticele sunt spații publice, asemeni pasajelor. Se inter-
zice amenajarea de goluri vitrate spre alte proprietăți (ANS, Acte fasciculare,
U7), distanța dintre spațiile vitrate de pe elevația principală fiind egală. (Derer
2003, 101) Se montează fântâni, se deschid noi străzi, mlaștinile sunt secate,
nu este permisă construcția caselor de lemn. (Pop 2013, 109) Deși proiectul
provine din provinciile ereditare, constructorii sunt autohtoni (Derer 2003,
38). O arhitectură cu caractere locale, Hanna Derer (Derer 2003, 39) atrage
aenția, referindu-se la arhitectura cu caractere locale, că doar de la finalul se-
colului al XVIII-lea se poate vorbi de o timidă școală locală de arhitectură sau
mai degrabă de construcții.

În secolul al XVIII-lea are loc un fenomen de repoziționare a imobilelor în

raport cu aliniamentul stradal (Niedermaier 2016, 559). Dacă până în acel
moment clădirile erau perpendiculare pe trama stradală, începând cu secolul
amintit, acestea încep să se așeze în paralel cu aceasta.

În cercetările arheologice realizate de profesorul Karl Zeno Pinter la casa cu

numărul 13 de pe strada Vopsitorilor (Pinter 2004, 59) din Sibiu, acest fenomen

134
 P A X U R B A N A

a putut fi reperat. Urmare a analizei stratigrafice, s-a observat că vechea casă a

fost demolată, iar noua a fost așezată paralel cu strada și canalul de aici. Acest
proces a dus la urbanizarea spațiilor prin alinierea străzilor.
Este secolul definirii suburbiilor. Acestea se organizează coerent, asumân-
du-și o trama stradală precum și un statut în interiorul comunității. S-a reușit
astfel ca, la finalul secolului, suburbiile să fie recunoscute drept parte inte-
grantă a orașelor, iar cetățenii lor devenind astfel cetățeni cu drepturi egale
în orașele Transilvaniei. Odată realizat pas, se anulează și antagonismul din-
tre spațiul urban închis al orașelor propriu-zise și spațiul cvasi-rural al subur-
biilor. Sibiul avea propriile suburbii în fața porților Turnului și Cisnădiei, cu
nuclee la poarta Ocnei și la poarta Elisabeta. Prima suburbie propriu-zisă este
Josefinul, cartier rezultat în urma parcelării și trasării fostului teren al citade-
lei. La Mediaș, planul lui Johann Conrad Weiss din 1734 suprinde o astfel de
suburbie incipientă în nordul cetății.
Sebeșul (Niedermaier 2004, V) se remarcă în secolul al XVIII-lea, prin dezvol-
tarea suburbiilor proprii. Sub presiunea noilor veniți din teritoriile ereditare,
acestea se vor dezvolta considerabil. O primă suburbie se devoltă pe drumul
spre Orăștie. Aici se construiesc trei biserici, toate ale românilor sau comercin-
ților balcanici. Aliniamentul stradal nu este regulat. La nord de cetate avem o
altă suburbie. Aici străzile sunt drepte, zona fiind inclusă în jurisdicția cetății.
Deși cu o parcelare neregulată, exista și o a treia suburbie – la est de cetate.
O ultimă suburbie se dezvoltă la sud de cetate, dar ea apare în secolul urmă-
tor. Populația acestor suburbii era formată, așa cum observa Johann Lehmann
(Niedermaier 2004, VIII) la 1782, din români și landleri. Suburbiile aveau
străzi, școli, aveau mori de cereale, o berărie, o moară de scoarță. (Niedermaier
2004, IX)
Brașovul a fost unicul oraș transilvan care a intrat în perioada modernă cu
un teritoriu mai dezvoltat decât cel al incintei fortificate. Brașovul avea patru
cartiere (Nussbacher 1996, 50) în interiorul cetății: Catharina, Corpus, Petri
și Portica, precum și trei suburbii dezvoltate: Schei, Blumana și Bartolomeu.
Schei-ul avea o suprafață de 45 hectare (Nussbacher 2016, 233) cifra fiind
aproape de suprafața orașului propriu-zis. Suburbiile erau structurate pe dru-
murile ce legau Brașovul fie de Țara Românească, prin Schei, fie de Sibiu prin
Bartolomeu, fie spre zona secuiască și Moldova prin Blumana. (Nussbacher
2016, 233)

135
 P A X U R B A N A

Precizăm că Habsburgii au construit în primul rând în funcție de necesități.

Brașovul devine baroc în secolul al XVIII-lea ca o consecință a reconstruirii
orașului după incendiul din 1689, aceasta fiind principala acțiune trasată ora-
șului din punct de vedere urbanistic. Administrația habsburgică a avut interese
diferite asupra orașelor din Transilvania. Pe unele, precum Alba Iulia, Brașov
sau Sibiu le-a integrat în proiectul său administrativ, altele au fost reinventate
pentru a deservi același scop, Blajul, Gherla sau Dumbrăveniul fiind exemple
elocvente. O a treia categorie de cetăți este cea a orașelor neconsiderate priori-
tare de către administrația imperială, exemple fiind Mediaș și Sighișoara.
În 1786 (Derer 2003, 109), Guberniul se implică și în construirea drumurilor
publice. Inițiativa este în fapt a administrației imperiale, care își dorea între-
ținerea drumurilor, podurilor și pasajelor din Marele Principat. Se construiesc
poduri de lemn acoperite la Năsăud în 1767, la Ilva Mică în 1768, la Beclean
în 1769, la Turda și Macad în 1771, la Salva și Coșbuc în 1776, la Făgăraș între
1778 și 1782 iar la Nepoș în 1780. (Wollman 2014, 161 sq) La Mediaș peste
Moșna, la Cârța și la Agnita sau la Sebeș, podurile nu erau acoperite. (Wollman
2014, 177) În același efort, se amenajează o scară de lemn, acoperită la Biertan
în 1795. Hărțile secolului al XVIII-lea rețin nouă fântâni în zona centrală a
Mediașului. (Nacu 2018, 250)

Pe harta Transilvaniei din 1727 (Wollman 2014, 149), se remarcă refacerea

trecătorilor de la Bran și Turnu Roșu. Drumurile noi sunt aproape toate conec-
tate de Sibiu, capitala provinciei la acel moment. Noua rețea cuprindea urmă-
toarele trasee (Wollman 2014, 149):
• Porțile de Fier – Hațeg – Sibiu,
• Dobra – Ilia – Sebeș – Miercurea Sibiului – Sibiu,
• Sibiu – Făgăraș – Brașov, Sibiu – Mediaș – Sighișoara,
• Sibiu – Turnu Roșu,
• Brașov – Viscri – Sighișoara,
• Brașov – Odorheiu Secuiesc – Bălăușeri – Sânpaul – Praid – Bistrița,
• Alba Iulia – Unirea – Turda – Cluj,
• Cluj – Aghireș – Unirea – Sânpaul – Praid – Bistrița,
• Bistrița – Beclean – Dej.
• Via Carolina (Niedermaier 2012, 243), drumul ce lega Sibiul de Țara
Românească, este refăcut, de asemenea, în secolul al XVIII-lea.

Viața socială nu este ignorată nici ea. Cancelaria Aulică (Ciobanu 2009, 10)
a propus un proiect de creare a unei universități locale. Numărul mare de stu-
denți aflați la studii în afara provinciei și, desigur, spiritul mercantil, îi face

136
 P A X U R B A N A

pe decidenți să gândească acest proces. Administratorii provinciei se opresc la

trei soluții: transformarea Colegiului Iezuit de la Cluj, transformarea Colegiului
Reformat de la Aiud dar și fondarea unei școli noi la Mediaș. Echilibrul religii-
lor recepte se face simțit. În cele din urmă catolicii maghiari din Cluj au câștig
de cauză, Sibiul vine cu un proiect similar, dar cu baze strict locale, în secolul
al XIX-lea.

Legislaţia se modifică deasemenea. Sibiul este capitala provinciei, iar acest

statut îi permite o dezvoltare treptată, obligatorie dar nu brutală precum a fost
cazul vechii capitale, Alba Iulia. Sibiul suferă o serie de modificări dar care le
vom dezvolta într-un capitol special.

Așa cum am amintit în capitolul precedent, toate instituţiile își vor avea
sediul în cetatea Sibiului. Mai mult, armata va fi încartiruită tot în Sibiu.
Administraţia habsburgică încercă să-și atragă o serie de persoane influen-
te din societatea sibiană pentru ca ea, alături de forţa armată și cea clericală
pe care le-au adus în oraș, să se poată impune în viaţa publică și politică mai
ușor. Astfel o serie de familii de patricieni vor fi înnobilate. Familii precum
Rothenfels, Zabanius, Ehrenburg, Hermannsburg sau Czekelius (Dumitrescu
Jippa et al 1976, 146) primesc aceste titluri în primii trezeci de ani de adminis-
traţie austriacă. Mai târziu, tot la Sibiu, familia Hochmeister (Wittstock 2012,
164) trece la catolicism.

Cei mai bogaţi dintre sibieni au de acum încolo tendinţa permanentă de a

pretinde scutiri de obligaţii către finanţele transilvănene. Frustrant pentru sași
sibieni, era faptul că, considerabila majoritate a funcţionarilor aparatului ad-
ministraţiei transilvănene și imperiale erau catolici străini de oraș. Pe de altă
parte, nu omitem că instituţiile provinciei sunt deosebit de influente în evolu-
ţia orașului, exemplul elocvent fiind convocarea anuală a Dietei la Sibiu.

Pe întreaga perioadă supusă studiului în prezenta lucrare, acest oraș rămâne

capitala provinciei. Exemplificăm mai jos cele mai importante instituții care
funcționau în acea vreme în Sibiu:
Guberniul, guvernatorul, armata imperială, Cancelaria aulică. Tot aici se regăseau și
celelalte instituţii imperiale – provinciale precum registratura Guberniului, serviciul de
taxe și arhiva acestuia, Tribunalul regal (Hochmeister 2007, 94), Tezauriatul (Georgescu
et al 2016, 160), Comisariatul Superior al Provinciei, Camera contabililor și serviciul
financiar de război, Cartea funciară, Camera Cezaro – Crăiască a inspectoratului,
Administraţia Cezaro – Crăiască de plăţi și Administraţia Superioară Cezaro – Crăiască,

137
 P A X U R B A N A

Direcţia Cezaro – Crăiască a Poliţiei, Oficiul Tricesimal Superior Imperial, Oficiul poștal
superior Cezaro – Crăiesc, Direcţia Cezaro – Crăiască de construcţii a provinciei, Oficiul
Provincial de Recensământ, Casa Bancară Imperială. Administraţia Cezaro – Crăiască a
Loteriei, Comisia de studii și Comisia de cenzură a cărţilor precum și Comisia regională
a districtului Sibiu.

Un alt centru politic important era Clujul. În această perioadă va juca rolul
capitalei secundare a provinciei. Centrul spiritual și cultural al nobilimii ma-
ghiare, Clujul își extindea tot mai mult influenţa politică. Astfel orașul se va
dezvolta constant sub având posibilitatea preluarii funcţiei administrative a
provinciei, lucru ce se va întâmpla odată cu crearea dualismului austro-ungar.
Un plus vine pentru Alba Iulia, sediul episcopiei Romano – Catolice din
Transilvania și reședinţa principilor Transilvaniei. Vechiul centru medieval
este transformat radical, dispărând într-o mare măsură pentru a face loc nou-
lui centru militar, creat odată cu ridicarea fortificaţiei de tip bastionar.
Alba Iulia, după cum am afirmat deja, a avut parte de o intervenție urbanis-
tică brutală și cu mari semne – istorice – de întrebare asupra necesității acestui
demers. Cetatea medievală, orașul medieval este în mare proporție demolată,
cetățenii fiind nevoiți a se muta într-o zonă mlăștinoasă apropiată vechii vetre.
Apoi, cetatea nu era în cea mai bună stare, nenumăratele incendii și asedii pu-
nându-și amprenta asupra acesteia. În 1676 (Anghel 1996, 66) erau 505 parce-
le, pe cele 18 străzi, dintre care 123 erau deja părăsite.
Mediașul este un oraș care nu a suportat modificări majore în perioada habs-
burgică. Poate cea mai importantă este schimbarea cursului Târnavei Mari, așa
cum a Andrei Nacu (Nacu 2018, 245) a observat prin studierea comparată a
surselor cartografice. Este perioada în care iazurile dispar aproape în totalitate,
dimprejurul cetății medievale.
Brașovul, cel de al treilea oraș important, a fost și un foarte puternic centru
economic. Dacă Clujul s-a dezvoltat pe teritoriul naţiunii maghiare, fiind emi-
namente un centru important al acestora, Brașovul și Sibiul sunt orașe fondate
pe pământul cezaro – crăiesc (K. u. K.). Aceste trei orașe au fost considerate de
către administraţia habsburgică drept orașele importante ale provinciei. (Roth
2006, 127)

La Brașov, în 1728 s-a introdus anul militar – din noiembrie până în octom-
brie – pentru gestionarea financiară a orașului. Acesta a fost un pas pregătit
de mai vechile reglementări proprii, cum a fost inventarierea orașului în 1700
– Catalogus Privilegiorum (Nussbacher 1996, 56) – sau deschiderea registrelor

138
 P A X U R B A N A

publice ale comunităţii în 1709. Brașovul rămâne cel mai puternic oraș din
punct de vedere economic dar și cel mai pregătit să asume elementele moder-
nizatoare ale urbanismului baroc. Relevăm acest aspect având în vedere relația
cetății cu suburbiile sale. În plus, nu omitem că 1778 (Nussbacher 2016, 291)
casele Brașovului sunt numerotate, după cum se întâmpla de altfel și la Sibiu.

Nu mai puțin important a fost și faptul că Brașovul a suferit poate cel mai
mare accident pe care un oraș din Transilvania l-a trăit. Incediul din 1689
(Nussbacher 1996, 54). Nici un alt asemenea eveniment din orașele transil-
vănene nu se poate ridica la magnitudinea celui din anul mai sus amintit. Ard
aproape toate clădirile, inclusiv biserica principală a orașului, care devine din
acel moment Biserica Neagră, turnul cu clopote, suburbia Șchei, precum și se-
diul primăriei. Odată cu acest incendiu a pierit în foc o mare parte a arhivei și
a registrelor oficiale. Mor 300 (Nussbacher 2016, 109) de cetățeni. Îndrăznim
o concluzie cu tentă oarecum machiavelică. Incendiile repetate ale orașelor
transilvnene, au făcut posibil un mediu propice, nedorit și involuntar desigur,
de reamenajare și reciclare urbană, fapt ce a dus la un nou aspect al acestor
orașe, un secol mai târziu.

Făgărașul devine un punct administrativ ceea i-a permis o dezvoltare mult

mai pregnantă decât cea pe care existenţa castelului de sorginte medievală i-a
oferit-o. În ceea ce privește statutul altor localităţi, acestea fie erau prea mici în
acel moment pentru a le considera parte a unei reţele urbane (Năsăud) fie proce-
sul de administrare habsburgică nu le-a permis o dezvoltare corespunzătoare.

O atenţie în plus merită orașul Dumbrăveni. Reședință a familiei princia-

re Appafy dar și târg al comunităţii armenești catolicizate din Transilvania,
acest oraș se va transforma treptat dintr-un târg ordinal al Principatului în-
tr-un sediu al Administraţiei habsburgice, devansând, așa cum almanahul lui
Hochmeister ne dovedește, vechile cetăţi medievale, Sighișoara și Mediaș.

Precum în capitolul precedent, ne oprim asupra relatărilor făcute de călători

străini. În urma analizării aceleiași lucrări „Călători străini despre țările româ-
ne” ne-am oprit asupra câtorva astfel de călători, Edmund Chishull (Călători
1980, 204) și lordul Paget (Călători 1980, 221), diplomați englezi aflați în
Transilvania la 1702, Friedrich Schwartz von Springfels (Călători 1997, 48),
militar ce stă în Transiulvania între 1720 și 1723, precum și abatele iezuit bel-
gian Francois Xavier de Fellier (Călători 1997, 562) aflat în Transilvania între
1766 și 1769.

139
 P A X U R B A N A

Infrastructura Transilvaniei este un subiect predilect al călătorilor străini.

Fellier reține pădurea de lângă Sibiu, astăzi Pădurea Dumbrava. Lordul Paget
analizează distanțele în ore dintre principalele localități ale deja provinciei im-
periale. Drumul spre pasul Turnu Roșu este descris de von Springfels, cel care
amintește și despre intenția comandantului militar Steinville, de a lărgi acest
drum pentru a putea fi folosit permanent mai ales de traficul greu. Fortificația
bastionară de la Alba Iulia este reținută de abatele Fellier, cel care notează și
despre existența monetăriei.
Apreciind faptul că înfrumusețarea era la fel de săracă, abatele Fellier remar-
că prezența statuii Maicii Domnului din Cluj dar și a împăratului Karl al IV-lea
de la Alba Iulia. Tot autorul, un intelectual al vremii, reține existența unui din-
te de rechin la Bistrița.
Pentru Chishull primul impact urban cu Transilvania este Brașovul, încă
afectat de incendiul din urmă cu 13 ani. Reține cele trei suburbii cu acope-
rișurile majoritatea din șindrilă, precum și biserica românească din Schei. La
Făgăraș, Chishull vorbește despre castelul cu șanțul său cu apă, dar ceea ce îi
reține cel mai mult atenția este aspectul împrăștiat al străzilor și a parcelelor.
(Observațiile legate de Alba Iulia și Sibiu le vom preciza în capitolele următoa-
re) Fellier sesizează rivalitatea politică dintre Sibiu și Cluj, cele două fiind prin-
cipalele centre politice ale provinciei. Clujul avea de partea sa Universitatea.
În schimb, Sibiul avea fortificația puternică, viața ecleziastică și administrația
deja existentă și consilidată.
În 1790 era publicat la Sibiu, Almanahul orașului (Hochmeister 2007, 11).
Acesta este primul ghid dedicat unui oraș din Transilvania. Necesitatea unei
astfel de lucrări, de provenienţă evident germană, venea din creșterea notorie-
tăţii spaţiilor urbane ale Transilvaniei.
Lucrarea ne oferă cea mai bună imagine asupra reţelei urbane a Transilvaniei.
Nu numai că ne relevă centrele importante administrative dar ne menționează
înclusiv orașe secundare. Astfel aflăm că Transilvania, în urma reorganizării
administrative din 1784 (Hochmeister 2007, 21), a fost împărţită în trei regi-
uni. Regiunea Sibiului avea în subdiviziune orașul Sibiu, districtul Sibiului, co-
mitatele Hunedoarei, Albei și Târnavei, scaunele Sebeșului, Miercurii Sibiului,
Mediașului și Orăștiei. (Hochmeister 2007, 34) Regiunea Clujului avea în co-
ordonare districtul Clujului, comitatele Turda, Solnocul Interior și Solnocul
de Mijloc, scaunele Nocrich, Șinca Mare, Rupea, Sighișoara, circumscripţia

140
 P A X U R B A N A

Bistriţa. (Hochmeister 2007, 34) Regiunea Făgăraș avea în administrare comi-

tatele Trei Scaune și Odorhei, scaunele Arănieș, Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc,
Telechia, Micloșoara, Brăduș și Cașin. (Hochmeister 2007, 34) De aseme-
nea sunt remarcate și reședinţele miliţiilor de graniţă la Miercurea Ciuc, Tg.
Secuiesc, Orlat, Năsăud, Sf. Gheorghe. (Hochmeister 2007, 34)
Cât privește structura topografică a Transilvaniei habsburgice (Wollman
2014, 151) aceasta era formată din orașe mari, fortificații, orașe mici, opiddum
- târguri, pagus - sate, localități miniere. Apar noi puncte de importanță pentru
administrația gubernială (Niedermaier 2012, 207), precum Abrud, Baia Sprie,
Ocna Sibiului, Hațeg, Hunedoara, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc.

La finalul secolului al XVIII-lea orașele libere regești erau Alba Iulia, Bistrița,
Brașov, Cluj, Mediaș, Sebeș, Sibiu, Sighișoara. Din 1786 se alătură Târgu
Mureș, Gherla și Dumbrăveni. Baia Mare și Baia Sprie erau orașe miniere.
Existau 65 de târguri și orașe nobiliare. (Andea 1997, 664)

Același document ne oferă o și mai bună imagine asupra reţelei urbane tran-
silvane după desfășurarea traseelor poștalioanelor. Astfel, principalele staţii
sunt Cluj, Bistriţa, Brașov, Făgăraș, Sighișoara, Dumbrăveni și Sibiul ca nod de
legătură. De exemplu ruta poștalionului spre Cluj sau Timișoara (și de aici spre
Buda sau Viena) treceau prin Miercurea Sibiului, Sebeș, Alba Iulia, Aiud, Turda
respectiv Orăștie și Deva.

Observăm astfel existenţa unei triade urbane pentru Transilvania. Trei ora-
șe erau cele care defineau reţeaua urbană a provinciei: Brașov, Cluj și Sibiu.
Acesta din urmă era în acel moment capitala Marelui Principat și sediile prin-
cipalelor instituţii se regăseau aici. Sibiul a rămas din punct de vedere politic,
până la transformarea imperiului într-o monarhie duală, unul dintre centrele
importante ale Transilvaniei. Pe întreaga perioadă supusă studiului în această
lucrare, acest oraș va fi capitala provinciei. Aici își aveau sediul Guberniul, gu-
vernatorul, armata imperială, Cancelaria Aulică. Dieta s-a întrunit permanent
la Sibiu între 1733 – 1747 și 1749 – 1781.

Această stare de fapt va fi consfiinţită de Joseph al II-lea, care a reușit o re-

apropiere a sașilor faţă de casa de Habsburg, fixând instituţiile transilvane la
Sibiu. Următorul împărat, Leopold al II-lea, va revoca aceste privilegii, Clujul
devinind noua capitală a Marelui Principat.

141
 P A X U R B A N A

Modelul MONAHAL.
Contrareforma și implicaţiile ei în organizarea orașelor

Ca o caracteristică a perioadei Principatului trebuie să remarcăm multi-

culturalismul religios transilvănean, datorat Edictului de la Turda din 1543.
Maghiarii erau calvini în marea lor majoritate, sașii luterani, secuii calvini și
catolici. Catolicii aveau la 1600 episcop la Alba Iulia iar, mai târziu cu sprijinul
habsburgic au fost numiți episcopi mai întâi la Satu Mare și, apoi în 1697, la
Oradea. (Deletant et al 1998, 251)

Pe lângă religiile recepte existau și cele tolerate, cea mai semnificativă fiind
cea ortodoxă, a românilor. Trebuie să amintim și de cea iudaică – sefardă, ates-
tată la Alba Iulia în 1623, de cea a subatarienilor (creștini iudei), a anabaptiș-
tilor (habanilor din Moravia aduși în 1622 de Gabriel Bethlen) sau a armenilor
aduși de Mihaly Apafi I. (Szeghedi 2007, 54) Principii vor respecta libertatea
celor patru religii recepte (Zach 2001, 76), dar cele tolerate vor rămâne la bunul
plac al seniorului (Zach 2001, 79). De altfel, studentul luteran Conrad Jacob
Hiltebrand (Kalman 2006, 262) remarca la începutul secolului al XVII-lea ne-
număratele culte creștine, și nu numai, aflate cu toate în interiorul capitalei
Principatului, fiecare desfășurându-și viața religioasă în propriile lăcașuri de
cult.

În privinţa religiilor recepte, noua bază de reglementare a Principatului va fi

stabilită în secolul al XVII-lea prin cele două acte emise de Dietă, „Approbatae
Constitutiones” din 1653 și „Compilatae Constitutiones” din 1669 (Deletant
et al 1998, 250). Acestea urmăreau atât consolidarea statului și a instituţiilor
reformate în faţa habsburgilor și a Contrareformei, monarhia transilvană fiind
în genere calvină. Naţiunile politice ale Transilvaniei, maghiarii, secuii și sașii
se diferenţiau nu numai prin etnie dar și prin religia receptă la care aderaseră,
unii fiind calvini, ceilalţi luterani. Conflictul a fost într-atât de exacerbat încât
Brașovul, de exemplu, a refuzat construcţia unei biserici calvine în cetate în
1681. (Tontsch 2001, 91)

Funcţia principală în Biserica calvină este cea a superintendentului. Acesta

numește preoţii și coordonează politica internă și externă a Bisericii. (Deletant
et al 1998, 254) Calvinii erau împărţiţi pe tracte (protopopiate) acestea fiind
în număr de nouă în întreaga Transilvanie. (Deletant et al 1998, 259) Pe lângă
maghiari, calvini erau și o parte dintre secui, cei din zona vestică a Scaunelor,

142
 P A X U R B A N A

românii din Hațeg, Caransebeș sau Lugoj dar și sașii din Cluj. (Szeghedi 2007,
51) Ca și sașii, cultura protestantă de influenţă germanică se face simţită, mai
ales prin tinerii teologi transilvăneni care studiau cu precădere fie la Leyden
sau Utrecht (Deletant et al 1998, 276) în Ţările de Jos, fie în universităţile ger-
mane. Calvinii își deschid școli în interiorul principatului, ajutaţi fiind de prin-
cipi, Gabriel Bethlen remarcându-se și de această dată. Se înființează școli la
Alba Iulia și la Orăștie. (Deletant et al 1998, 277)
În cazul calvinilor a existat un conflict între ortodocși și puritani cu câștig de
cauză pentru cei dintâi menționați. (Szeghedi 2007, 51) Calvinii vor iniţia un
proces de presionare a ortodocșilor români, proces care a fost preluat apoi și de
Contrareforma catolică. Aceștia, prin intermediul principilor au oferit diplome
de încurajare a ortodocșilor pentru a accepta calvinismul. Aceștia au încercat
chiar subordonarea Bisericii Ortodoxe superintendentului calvin. (Deletant et
al 1998, 263) Această mișcare venea ca o întâmpinare a Contrareformei, deja
activă în mediu ortodox.
Calvinii numesc astfel episcopi ortodocși, tipăresc cărţi calvine în limba
română, cum este Conditiones episcopi ecclesiarumque valachorum, ro-
mânii având obligaţia a accepta Catehismul calvin la 1640. În schimb ei pri-
meau dreptul de a avea mitropolit, care devenea vicar al superintendentului.
(Deletant et al 1998, 263) Mitropolitul Moldovei, Varlaam intervine în ajutorul
Bisericii Ortodoxe, publicând „Răspuns la Catehismul calvin” (Deletant et al
1998, 264). Dar, proiectul calvin avea să devină, în cea de a doua jumătate a se-
colului al XVII-lea, un eșec, deși tot calvinii au încercat apoi, în 1690, să ajute
epicopii ortodocși împotriva Contrareformei.
Unitarienii strânși în jurul Clujului (Deletant et al 1998, 263), ca și câteva
sate de secui, aveau nu numai Sinodul dar și superintendentul. Dieta de la Dej
a consfinţit controlul episcopului reformat. (Szeghedi 2007, 52)
Luteranii prin „Actum Cibinij” din 4 ianuarie 1652 semnat de notarul orașu-
lui Sibiu, Simon Johann (Seivert 1859, 94), reușeau să impună limite în viaţa
orășenilor sași. Fastul căsătoriilor, al botezurilor și înmormântărilor, al haine-
lor sau al caselor era aproape interzis. Magistratul acţiona în cel mai evident
mod luteran.
Totuși, Contrareforma rămâne constantă în această perioadă prin acțiuni ra-
dicale, atât în faţa calvinilor, cât și a luteranilor. În Boemia de exemplu, nobilii
care nu acceptau credinţa catolică trebuia a se strămuta într-un termen de șase

143
 P A X U R B A N A

luni. (Vanicek 2007, 261) De aici, exodul de la jumătatea secolului al XVII-lea

spre Transilvania a unei populaţii educate care vine dinspre zonele boemiană
(Roth 2007, 77) și moravă, înspre orașele sale înstărite.
Deși, în Transilvania nu se ajunge la astfel de strămutări masive de popula-
ții, se rechiziționează școli, biserici, tipografii, imobile de la bisericile protes-
tante dar mai ales de la administrațiile locale protestante, acestea fiind date
catolicilor. Este cunoscut cazul Sibiului unde vechile biserici ale mânăstirilor
dominicane și clarise au fost preluate de catolici. Aceștia aduc noi ordine mo-
nahale, fiind reabilitate în stil baroc de către călugărițele ursuline și de călugă-
rii franciscani, care refac vechile mânăstiri între 1726 și 1733 (Avram et al, 7)
adăugând și cripte necesare înhumării oficialităților catolice, în interiorul ce-
tății precum făceau și luteranii. De menționat, ca în compensație, comunitatea
luterană va primi, în 1733, o nouă biserică, de mici dimensiuni, tot în arealul
central al cetății, aceasta fiind construită din lemn și căreia breasla aurarilor îi
va dona o cruce de argint în 1747. (Pop 2007, 243) O biserică de lemn, reforma-
tă exista și la Cluj din 1672 (Kovacs 2003, 200).
Tot la Cluj, franciscanii (Bogosavlievici 2017, 13) reușesc să-și refacă biserica
și mânăstirea în 1725 respectiv 1745. La Brașov, catolicii reprimesc și renovea-
ză capela Sfântul Laurențiu (Băldescu 2012, 261), clădirea funcționând până
atunci ca depozit de grâne în secolul al XVII-lea, de asemenea biserica Sfântul
Ioan și biserica Sfinții Petru și Pavel, ultimele două în 1716 (Nussbacher 2016,
289). Tot la Brașov (Nussbacher 2016, 287) se construiește o capela catolică pe
dealul Tâmpa și o alta în cimitirul catolic, în 1712 respectiv în 1713. La Sebeș
în 1731 (Niedermaier et al 2004, III) Magistratul predă ordinului franciscan
ruinele fostei mânăstiri dominicane, fapt remarcat și de generalul comandant
Johann Conrad von Weiss, cinci ani mai târziu. La Sighișoara (Niedermaier
2000, III), în 1723, fosta biserică a călugărițelor clarise este redată catolicilor,
devenind biserica Sfântul Iosif. Johann Haller (Avram 2006, 27), guvernatorul
Transilvaniei, susține financiar refacerea mânăstirii franciscane din Mediaș în
1742.
Aceste reconstrucții sau reposedări s-au făcut în baza Diplomei Supplitorium
(Lukacs 2013, 129) din 1693, care oferea acest drept Bisericii Catolice. În ace-
lași spirit, împăratul Karl al IV-lea în 1732 (Munteanu et al 2004, 190) ia o de-
cizie în favoarea funcționarilor din aparatul administrativ gubernial dar îm-
potriva Dietei, protestante, a Transilvaniei. Este vorba de acceptarea chemării
călugărițelor ursuline de la Bratislava înspre noua provincie imperială.

144
 P A X U R B A N A

Mai mult, în 1689 la ordinele lui generalului Caraffa catolicii din Sibiu preiau
Casa Croitorilor de pe hotarul Pieţii Mari cu Piața Mică, pe care o transformă în
capelă. Iezuiţii, în 1711, deschid o mânăstire în locul clădirii Croitorilor iar, în
1726, încep construcţia bisericii catolice în Piaţa Mare în continuarea mânăs-
tirii. (Schuller 1907, 292)
Celelalte religii recepte se vor resimţii în urma acestor noi reglementări.
Supremum Consistorium (Szeghedi 2007, 59) a fost instituţia de bază a protec-
ţiei religiilor protestante. În schimb, în sânul protestanţilor se nasc mișcări spi-
rituale, precum pietismul, care devin mijloacele operaționale ale habsburgilor
de stopare a Reformei. În 1713 se ajunge la intervenţia generalului comandant
Stenville care rezolvă procesul profesorilor pietiști de la Sibiu. (Szeghedi 2007,
59)
Contrareforma a fost cel mai puternic instrument al Habsburgilor în a inter-
veni și reorganiza administrarea Transilvaniei. Baza o constituiau rămășiţe-
le medievale ale catolicismului – comunităţile nobiliare secuiești sau ale ce-
lor câtorva mânăstiri, cea mai importantă fiind mânăstirea franciscană de la
Șumuleu Ciuc, și unii nobili care au rămas catolici. (Szeghedi 2007, 54) Soldații
acestui proces, prezenți în aproape toate comunitățiile transilvane au fost însă
călugării ordinelor monahale catolice, iezuiții fiind în prim plan.
Împăraţii habsburgici preiau dreptul de patronaj al regilor maghiari medi-
evali, devenind administratori și apărători ai Bisericii. (Szeghedi 2007, 56)
Contrareforma în Transilvania este simbolică, exemplul statuii Sfântului
Nepomuk (Munteanu et al 2004, 189), care a însoțit fizic acest proces istoric,
trebuie analizată în această cheie. Ridicarea unei statui a unui sfânt catolic,
nou, proaspăt și venerat asiduu, în centrul comunității reformate, așa cum a
fost cazul statuii din Sibiu, a celei din Timișoara sau a celei din Hunedoara,
pentru comunitate, însemnând în acest caz întreaga comunitate luterană tran-
silvăneană, a avut mai mult decât un rol artistic. A fost mai ales un semnal po-
litic clar de schimbare a viziunii odată cu noua orânduire politică. Totuși, aici
avem de-a face și cu arta politică, dar în cadrul unei culturi absolutiste. Ei sunt
noii stăpâni. Ei controlează totul, ei fiind evident Habsburgii. Acesta este un alt
aspect cu caracter urbanistic pe care modelul iezuit îl propune.
Al doilea moment important al procesului de „recâștigare” a Transilvaniei
a fost Edictul de Toleranță al împăratului Joseph al II-lea. Ca o imediată in-
tervenție, Dieta Transilvaniei din 1790 și din 1791 (Soroștineanu 2010, 136)

145
 P A X U R B A N A

decide ca enoriașii religiilor și cultelor nerecepte să își poată construi școli,

biserici și să își amenajeze cimitire. Pentru a se delimita și fizic, nu doar juridic
și ecleziastic, de catolici, luteranii recurg la acoperirea picturilor murale din
propriile biserici. (Roth 2006, 267)
Catolicii își încep Contrareforma în perioada Principatului în special prin că-
lugării iezuiţi, foarte activi. Aceștia intră rapid în conflict cu calvinii și cu uni-
tarienii, ajungându-se de nenumărate și la conflicte armate. Sunt atacaţi la Cluj
în 1603. Istvan Bocskai îi alungă doi ani mai târziu, dar în 1615 sunt readuși la
Cluj de Gabriel Bethlen cu drept de a avea mânăstire doar la Mănăștur. (Zach
2007, 90) Tot acum, deoarece prelaţi catolici nu existau, în Status Catholicus
vor fi acceptaţi nobili maghiari. Importante pentru biserica catolică sunt scau-
nele estice secuiești care rămân la credinţa apostolică, nucleul fiind mânăsti-
rea franciscană de la Șumuleu Ciuc. Dietele de la Cluj din 1607 și de la Bistrița
din 1610 decid expulzarea iezuiților din Principat. (Kalman 2006, 251)

Iezuiții revin decisiv în Transilvania odată cu integrarea Principatului în

structurile administrative ale Imperiului Habsburgic. Primii iezuiții sunt tri-
miși din Boemia, una dintre importantele provincii ereditare ale Imperiului.
Ei ajung prima dată la Sibiu și Brașov (Wolf 2002, 51), în mijlocul comunității
luterane. Reamintim că una din liniile pacifiste de impunere a autorității im-
periale a fost Contrareforma, iar iezuiții au fost avangarda acestui proces. Nu
numai al acestuia dar și al întregului corp birocratic austriac. De aceea conside-
răm că în Transilvania există un model iezuit de abordarea a orașului, iar una
dintre consecințele este transformarea orașelor transilvănene, implicit cele
din sudul Transilvaniei, sub auspicii hasburgice. Iezuiții vor schimba complet
mentalitatea religioasă a Transilvaniei, având rol important inclusiv în fonda-
rea Bisericii Greco – Catolice.

Tot ei sunt cei care fac primele modificări, planificate și proiectate asupra as-
pectului orașelor din Transilvania. Fervența lor este cea care readuce catolicis-
mul ofensiv în Transilvania. Și, nu este doar cazul Transilvaniei. Construiesc
ansamblul catolic de la Sibiu din piața centrală a orașului, ridică biserica pia-
ristă din Cluj (Bogosavlievici et al 2017, 42), între 1718 și 1724. La Bruxelles
(Dumont 2005, 178), tot în Imperiul Habsburgic, iezuiții aveau aceeași
atenție față de națiunile ce formau cetățenii orașului, predicând de trei ori pe
săptămână în flamandă și de alte două ori în franceză. Aceleași metode le fo-
losesc și în provincia Ungaria (Szirtes 2014, 245). Chiar dacă ordinul iezuit se

146
 P A X U R B A N A

va desființa în 1789 (Nițoi et al 2005, 196), ceea ce au realizat în Transilvania,

din punct de vedere urbanistic, este ireversibil. La Sibiu mânăstirea lor devine
casă parohială a romano – catolicilor, așa cum este și în prezent, iar școala aces-
tora funcționează și ea în prezent.

Intervenţia directă asupra comunităţilor protestante și ortodoxe din

Transilvania a fost pe cât de dură pe atât de efectivă. Deși a fost receptată cu
opoziţie de către comunitatea ortodoxă, Unirea cu Roma s-a dovedit o abilă
mișcare politică realizată de naţiunea română care astfel își face mult mai cu-
noscute intenţiile și poziţiile.

Românii se deosebeau etnic, lingvistic, etnologic, religios, etc... Se distin-

geau categoric de popoarele conlocuitoare. Tot ca distincție, românii, în ma-
rea lor majoritate, erau ortodocși. Episcopia ortodoxă, desființată de Dieta
Transilvaniei în 1701 (Klein 2018, 56), este reînființată de împărăteasa Maria
Theresia suboordonând-o arhiepiscopiei de la Karlowitz, primul episcop fiind
sârbul Dionisie Novacovici. (Szeghedi 2007, 63)

Biserica Ortodoxă din Transilvania se afla de acum sub protecţia celei din
Ţara Românească (Deletant et al 1998, 252) și nu sub cea a autorităților gu-
berniale transilvănene cum stabilea Diploma Leopoldină. Majoritatea ortodoc-
șilor erau negustori, boieri din Făgăraș, mică nobilime românească și iobagi.
Mitropolia Ardealului, ranforsată de Mihai al II-lea Viteazul, nu a fost însă re-
cunoscută de către celălalte biserici recepte, teritoriul ei fluctuând semnifica-
tiv. Reușește totuși a-și menţine caracterul autonom, mai ales din punctul de
vedere al jurisdicţiei.

Principalul artizan al protejării Bisericii ortodoxe a fost episcopul sârb Sava

Brancovici, numit episcop în 1665 care a reușit lărgirea jurisdicției mitropo-
litane și eliminarea influenţei calvine. (Deletant et al 1998, 265) El obține re-
confirmarea statutului social al clerului ortodox. Numește noi preoţi, deschide
școli pentru alfabetizare și folosește numai limba română în locul celei slavo-
ne. Muta sediul Episcopiei la Sibiu, reușind astfel protecţia enoriașilor săi în
faţa ofensivei calvine, sașii luterani nemaifiind interesaţi în acel moment de
„cucerirea ortodocșilor”. Surse, reduse din păcate ca număr, susțin existența
unei biserici de rit ortodox la Sibiu în 1631 (Moldovan 2009, 12). În acea pe-
rioadă schimbarea religiei era încurajată de politica Principatului, unicii care
nu vor prelua modelul fiind luteranii sași (Zach 2001, 78). Pentru poziţia sa,
este invitat la Dietele Transilvaniei. El este demis de Mihaly Apafi I. Reușește

147
 P A X U R B A N A

structurarea Bisericii Ortodoxe care devine mai bine organizată, cu o conștiin-

ţă a drepturilor individuale și ale celor de grup. (Zach 2001, 80) De aceea prin-
cipii transilvani (precum Mihaly Apafi) vor denumi Biserica Ortodoxă, Biserica
românească. (Zach 2001, 89)

Politica calvină, de convertire a ortodocșilor va fi preluată și reluată de

Biserica Catolică și de Contrareformă. Se experimentează aceiași strategie și
cu rutenii din Ungaria Superioară, care se unesc cu Roma în 1646. (Deletant
et al 1998, 285) Comisia condusă de Kollonich propune prin raportul realizat
și denumit „Einrichtungswerk”, din 1686 unificarea Bisericii Ortodoxe din
Transilvania cu Roma. (Deletant et al 1998, 285) Un prim succes a fost unirea
clerului ortodox din Sătmar, în 1689. (Deletant et al 1998, 285) Strategia prin-
cipală de atragere a ortodocșilor a fost aceea a acordării de beneficii sociale și
economice.

Unirea Bisercii ortodoxe cu cea catolică s-a realizat pe baza deciziilor

Conciliului de la Florenţa, pe modelul Unirii de la Brest a cărei caracteristi-
că rezidă în nealterarea specificului ortodox al liturghiei. (Deletant et al 1998,
285) Principalii militanţi au fost călugării iezuiţi, care știau să profite de situa-
ţia gravă a Bisericii Ortodoxe, profund sărăcită și lipsită de un sprijin instituţio-
nal și politic coerent și care trebuia să vină dinspre principatele extracarpatice.
(Ciolan et al 1995, 31) În aceste condiții, românii nu mai sunt tolerați și devin
cetățeni cu toate drepturile ale Provinciei dar și ai Imperiului.

Principala politică a noii administraţii, în Transilvania, a fost atragerea

creștinilor ortodocși, cu toţii de naţionalitate română la credinţa catolică.
Contrareforma își face simţită prezenţa în întregul spaţiu transilvănean, com-
bătută fiind nu numai de credincioșii ortodocși, dar și de cei luterani sau cal-
vini, de naţionalitate maghiară și germană. Cele două Diplome ale împăratului
Leopold I, din 1699 și 1701, consfiinţesc unirea cu Biserica Catolică, a mitro-
poliților Teofil și Atanasie precum și a unei părți a clerului ortodox, în 1697
respectiv 1698. Ortodocșii sunt legaţi de Episcopia Râmnicului, după 1701.
Dovezi ale noii realități politice avem în noile cartiere ale orașului Alba Iulia,
apărute în urma desființării orașului medieval, încă de la început acestea
având proiectată construcția unei biserici românești, care a fost deschisă în
1715 (Anghel 1994, 70). În același sens și comunității iudaice îi este alocat un
teren pentru amenajarea unei sinagogi si a unui cimitir. (Dumitran 2015, 239)

148
 P A X U R B A N A

Clerul care accepta Unirea cu Roma avea acces la administraţia transilvană. A

doua Diplomă a lui Leopold I, reglementa egalitatea greco – catolicilor cu cele-
lalte culte recepte. Biserica Unită era subordonată episcopiei de la Esztergom.
Prin Declaraţia de Unire se garanta clerului, devenit acum greco – catolic, ega-
litatea juridică cu celelalte religii recepte și dobândirea de parohii. Condiţia
sine qua non, a fost dreptul de unire doar cu Biserica Catolică. (Deletant et al
1998, 286) Actul a fost semnat de 38 de protopopi, fiind garantat de Împărat.
Gheorghe Gorun (Gorun 2013, 22) consideră că procesul de Unire cu Roma a
credincioșilor ortodocși a fost baza relației privilegiate dintre comunitatea ro-
mânească din Transilvania și autoritatea imperială de la Viena.

Administraţia habsburgică duce, prin Contrareformă, la creșterea influenţei

prelaţilor catolici nu numai în viaţa religioasă a regiunii dar și în cea politică și
evident economică. Tot Diploma Leopoldină impunea recunoașterea dreptu-
rilor catolicilor chiar și în localităţiile cu o majoritate care se ghida în viaţa ei
creștină după un alt rit.

Calvinii s-au opus permanent acestui proces, solicitând respingerea drep-

tului egal. Diploma din 1699 garantează preoţilor greco – catolici receptarea,
aceștia fiind scutiţi de robotă și de alte reglementări impozitare. (Deletant et al
1998, 288) Dieta din 1701 de la Alba Iulia deplângea, de exemplu, scutirea de
taxă a preoţilor uniţi, aceasta având un efect direct asupra autorităţii comita-
telor și districtelor. (Roman et al 2002, 63) Negocierile din 1701 de la Viena fac
posibilă a doua Diplomă Leopoldină, care legiferează egalitatea clerului greco
– catolic cu cel romano – catolic, protecţia autorităţilor provinciale, dreptul de
organizare de școli. (Deletant et al 1998, 288) Nici chiar Unirea ortodocșilor
cu Roma nu va fi privită cu ochi buni, politicienii locali considerând-o drept
o aglutinare a elitei locale. Aceeași Diplomă reglementa existenţa unui „audi-
tor causorum generalium” ce urma a supraveghea corecta aplicare a Diplomei.
(Deletant et al 1998, 288) De asemenea era stipulată obligaţia de a elimina ca-
tehismul calvin și de a renunţa la pomenirea patriarhului de la Constantinopol.
În schimb trebuia amintit papa de la Roma. În altă ordine de idei, se deschid
școli la Alba Iulia, Făgăraș și Haţeg. (Deletant et al 1998, 289) Dat fiind că, din
partea românilor opoziţia cea mai mare se regăsește în zona Făgărașului și a
Brașovului și pentru o mai bună supraveghere, administrația habsburgică
mută sediul Bisericii Ortodoxe, în acel moment suboordonată episcopului de
Karlowitz, în capitala provinciei, la Sibiu. (Pop 2007, 243)

149
 P A X U R B A N A

Din acest moment, Biserica Unită a devenit catalizatorul mișcării naţionale

române din moment ce Biserica Ortodoxă a fost din punct de vedere adminis-
trativ minimalizată. Primul exponent al acestei mișcării a fost Ioan Inochentie
Micu Klein, episcopul de la Blaj, cel care a redactat mai multe memorii către
Împărat și către aparatul său. Astfel, Diploma Leopoldină din 1701 devine o
încercare de reglementare corectă a statutului românilor (Zach 2001, 81), prin
acest act ei primind drepturile corporative transilvănene. Pe lângă reglemen-
tările legate de Biserica Unită, Diploma Leopoldină din 1701 prevede include-
rea laicilor și clericilor catolici din Transilvania în Status Catholicus. (Szeghedi
2007, 58) Aceiași Diplomă Leopoldină impunea și recunoașterea drepturilor
catolicilor chiar și celor din localităţiile cu o majoritate care se ghida în via-
ţa ei creștină după un alt rit. Acest lucru nu va fi fost ușor de rezolvat. Spre
exemplu, la Sibiu, reverendul Edmund Chishull, aflat în suita lordului Paget,
care trecea pentru câteva zile prin cetate observa, iată la începutul secolului
al XVIII-lea, că „Generalul și garnizoana [...], și de asemenea un număr mic de
papiști sunt nevoiţi să se mulţumească cu o capelă particulară” (Călători 1983,
207). Precizăm că este vorba despre capela din Casa Lutsch, ridicată pe locul
unde astăzi se află clădirea sediului central al Forumului Democrat German din
România.

Această perioadă nu a însemnat doar reposesia și reabilitarea bisericiilor

pierdute în timpul Reformei de către catolici, renovarea sau construcția de noi
biserici pentru celălalte culte creștine. A avut și semnificația reconfigurării
pe principii urbanistice moderne a unor spații eclezistice care nu mai cores-
pondeau exigențelor. La Mediaș (Nacu 2018, 218), spre exemplu, la jumătatea
secolului al XVIII-lea se demolează biserica Sfântul Nicolae. La Sibiu se con-
struiește între 1790 – 1799 o biserică grecească, iar episcopul Sava Brancovici
își mută definitiv sediul episcopal. (Pop 2007, 243) La Brașov incendiul din
1689, obligă administrația locală să reabiliteze Bierica, de acum, Neagră. În
1760 (Nussbacher 2016, 204) începe restaurarea clădirii urmând ca între 1762
și 1772 să fie refăcută boltirea clădirii, acest din urmă an fiind cel în care rea-
bilitarea este finalizată. Tot luteranii refac și biserica Sfântul Martin, când, în
1764 (Marcu Istrate 2016, 4), s-a ridicat un turn de mici dimensiuni, necesar
montării clopotelor și amplasării unui ceas pe frontonul de vest.

Este și perioada construirii bisericilor. Astfel, în Brașov, se construiește o

biserică romano – catolică începând cu anul 1776, o biserică evanghelică în

150
 P A X U R B A N A

1777, o biserică reformată în 1783, o biserică ortodoxă în Bartolomeu în 1783

și o alta în Schei în anul 1793 și, nu în ultimul rând, o biserică grecească, orto-
doxă în 1787. (Marcu Istrate 2016, 288) În Bistrița (Băldescu 2012, 177), odată
cu demolarea mânăstirii dominicane, zona de sud a cetății suferă modificări
importante ale tramei stradale și a configurării sale, odată cu demolarea
mânăstirii dominicane. La Sebeș surprindem construirea unei biserici ortodo-
xe în cimitirul cetății între 1778 și 1783 (Niedermaer et al 2004, VII) și a casei
parohiale evanghelice în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Tot la Sebeș,
Georg Maerienburger (Niedermaer et al 2004, VIII), călător la 1785, remarcă
lucrările de reparație efectuate la biserica evanghelică din cetate, precum și fi-
nalizarea reabilitării mânăstirii, de această dată, franciscană, lucrare efectuată
și cu ajutorul împărătesei Maria Theresia. La Sighișoara se construiește o bise-
rică ortodoxă în 1788 în suburbia Cornești. (Niedermaier 2000, III) Este secolul
în care majoritatea bisericilor își instalează orologii, un element cu caracter
mai degrabă laic decât ecleziastic, fapt datorat aceleiași viziuni de integrarea
a acestor construcții în structura urbană. Samuel von Brukenthal donează un
astfel de orologiu bisericii din Avrig (Wollman 2015, 142).
Este și perioada în care din motive de igienă, de remodelare a spațiilor cen-
trale dar și de modernizare a principalelor orașe, vechile cimitire medievale din
jurul bisericilor principale se închid. Este cazul celui din Brașov, închis la 1788
(Marcu Istrate 2015, 65). Concomitent, la Cluj (Bogosavlievici et al 2017, 33)
se interzic înmormântările în criptele bisericii principale ale orașului – Sfântul
Mihail – precum și în zwingerul (Kovacs 2003, 200) cetății sau pe parcelele ce-
lorlalte biserici. Și în acest caz măsura este luată în baza unei reglementări a
Împăratului Joseph al II-lea, mai precis Decretul din 1 decembrie 1788 privind
reforma sanitară. (Dumitran 2015, 240)
Așadar, Contrareforma s-a făcut repede simţită și în Transilvania. La Sibiu
încă din 1692 își fac apariţia iezuiţii, care sunt urmaţi de călugăriţele ursu-
line, de călugării și călugăriţele ordinului franciscan sau dominican. G. Von
Hermann apreciază că problemele de ordin social și economic ale ortodocșilor
vor face ca iezuiţii să se impună mai ușor în viaţa publică a Transilvaniei. (von
Hermann 1883, 52 sq) Forţa de persuasiune a acestora vor face ca unii sași să
treacă la catolicism.
Astfel, după un secol, mai precis la începutul celui de al XVIII-lea, avem
în Transilvania habsburgică o cu totul altă configuraţie religioasă. Există în

151
 P A X U R B A N A

continuare cele patru religii recepte dar rolul și poziţia lor sunt total schimba-
tă. Episcopul calvin rămâne la Cluj, cel luteran la Biertan, cel catolic revine la
Alba Iulia. (Deletant et al 1998, 284) Unitarienii rămân în continuare în jurul
Clujului.
O nouă biserică catolică se așează între cele recepte, Episcopia Greco-Catolică
stabilindu-se la Blaj unde se mută de la Făgăraș (Andea 1997, 654), Blajul intră
astfel în categoria orașelor fondate sau refondate ale provinciei, din punct de
vedere urbanistic, precum Gherla sau Dumbrăveni. Avem episcop ortodox la
Sibiu, un mare rabin și nenumărate instituţii autonome iudaice la Alba Iulia,
începând cu anul 1754 (Dumitran 2015, 239), cât și alte entităţi religioase
creștine.
Rolul Contrareformei, de omogenizare a Transilvaniei și de creștere semnifi-
cativă a credincioșilor catolici – majoritatea românilor devenind greco – cato-
lici – putem spune că a fost realizat.
Toate aceste convulsii politice, juridice și ecleziastice, vor avea un impact
major asupra aspectului Transivaniei. Mediul urban este cel mai afectat de re-
ciclările urbane, de planificările și reabilitările realizate de toate aceste culte, al
căror scop era acela de a-și stabili autoritatea în structura Provinciei.

Nr. An ORAȘ ACȚIUNE

1 1672 Cluj Construirea bisericii de lemn reformate

2 1711 Sibiu Începe construirea mânăstirii iezuite
3 1712 Brașov Construcția unei capele catolice în cimitirul catolic
4 1713 Brașov Construcția unei capele catolice pe dealul Tâmpa
5 1716 Brașov Refacerea bisericii Sf. Ioan
6 1716 Brașov Refacerea bisericii Sf. Petru și Pavel
7 1723 Sighișoara Preluarea de către catolici a vechii mânăstiri a clariselor
8 1725 Cluj Refacerea bisericii franciscane
Preluarea de către călugărițele ursuline a vechii mânăstiri
9 1726 Sibiu
dominicane
10 1726 Sibiu Începe construirea bisericii catolice
Preluarea de către călugării franciscani a vechii mânăstiri a
11 1731 Sebeș
dominicanilor

152
 P A X U R B A N A

12 1733 Sibiu Începe construirea bisericii de lemn luterane

Preluarea de către călugării franciscani a vechii mânăstiri a
13 1733 Sibiu
clariselor
14 1742 Mediaș Refacerea mânăstirii franciscane

15 1745 Cluj Refacerea mânăstirii franciscane

16 cca. 1750 Mediaș Demolarea bisercii Sf. Nicolae

17 cca. 1750 Bistrița Demolarea mânăstirii dominicane

18 1755 Sibiu Construcția unei capele romano catolice în fața porții Elisabeta

19 1760 Sibiu Repararea bisericii din incinta fostei mânăstiri a Sf. Cruci

20 1760 Brașov Începe restaurarea Bisericii Negre

21 1764 Brașov Repararea bisericii Sf. Martin

Începe construirea unei biserici romano-catolice în suburbia

22 1767 Sibiu
Terezian

23 1776 Brașov Începe construirea unei biserici romano catolice

24 1777 Brașov Începe construirea unei biserici luterane

25 1778 Sebeș Începe construirea unei biserici ortodoxe

26 1778 Sibiu Începe construirea unei biserici greco - catolice în suburbia Maieri

27 1783 Brașov Începe construirea unei biserici reformate

28 1783 Brașov Începe construirea unei biserici ortodoxe în suburbia Bartolomeu

29 1784 Sibiu Începe construirea unei biserici reformate

30 1785 Sebeș Reparații la biserica evanghelică

31 1787 Brașov Începe construirea bisericii grecești

32 1788 Sighișoara Începe construirea unei biserici ortodoxe în suburbia Cornești

33 1789 Sibiu Începe construirea unei biserici ortodoxe în suburbia Josefin

34 1790 Sibiu Începe construirea bisericii grecești

35 1791 Sibiu Începe construirea unei biserici ortodoxe în suburbia Maieri

36 1793 Brașov Începe construirea unei biserici ortodoxe în suburbia Schei

153
 P A X U R B A N A

Modelul MILITAR.
Refortificarea urbană. Sistemul bastionar

Structurile construite militare sunt primul program de arhitectură habs-

burgică în Transilvania. (Derer 2003, 34) Majoritatea orașelor transilvane au
suportat la începutul secolului al XVIII-lea modificări legate de dimensiunea
fortificaţiilor.

Armata habsburgică a avut un rol definitoriu în evoluţia urbană a orașului,

nu numai prin numărul mare de militari care au necesitat cazare, pentru acest
lucru recurgându-se la construirea de cazărmi, dar la crearea orașului nou în
sine. Trebuie să reamintim că în Transilvania armata avea, propria structură
birocratică destinată amenajărilor constructive, cum ar fi de exemplu, Direcția
Fortificațiilor de la Alba Iulia. La Sibiu este proiectată, de către Morando
Visconti – cel care a cartat cele mai importante orașe ale începutului de se-
col XVIII – o citadelă solicitată de generalul Rabutin, iar la Cluj și Brașov sunt
construite sau dezvoltate fortificaţii de tip castel, pe un deal din apropierea
orașului, ele existând și în prezent. Ne referim la cele două Cetăţui, rămase cu
această denumire în limbajul oficial al celor două orașe. Cea din Cluj Napoca
este construită pe un deal, deasupra orașului propriu-zis, la o diferență de 60
de metri înălțime de nivelul orașului, între 1715 și 1735, la propunerea lui
Morando Visconti (Bogoslievici et al, 79).

Un aspect ce trebuie reținut este renunțarea la anumite structuri fortificate

sau anexe ale acestora și reciclarea respectivelor spații pentru uzul urban al
comunității. Cu timpul orașul transilvănean se lipsește de imaginea perma-
netă a armamemtului din inventarul soldaţilor, cum a fost cazul îndepărtării
tunurilor de pe bastionul Soldisch (Czekelius 1976, 4) din Sibiu. De remarcat
este extinderea și dezvoltarea orașului care a fost determinată de noile insule
urbane, ca urmare a fenomenului așezării soldaților în noile parcelări. Cel mai
frecvent caz este cel al iazurilor care înconjurau cetatea medievală. În Sibiu,
treptat acestea sunt secate iar terenul devine spațiu public pe care se amena-
jează piețe, drumuri sau sau chiar (re)parcelări pentru uzul viitorilor proprie-
tari. În Sebeș (Niedermaier et al 2004, V), la 1769 sunt parcelate vechile iazuri
din zona Canalului Morii. Cetatea din Caransebeș (Pinter 2005, 189) este de-
molată în această perioadă. La Turnu Roșu (Urduzia 2016, 70), drumul habs-
burgic este trasat la marginea fostei vămi.

154
 P A X U R B A N A

Au existat însă, și momente delicate ale existenţei politice și militare ale

orașelor la începutul guvernării austriece, a fost Războiul Curuţilor. Pe scurt,
pentru apărarea cetăţilor au fost trimiși 10.000 de soldaţi, conduși de genera-
lul Rabutin (Dumitrescu Jippa et al 1976, 197), care, pentru apărarea cetăților,
a ordonat adunarea de provizii și organizarea apărărării cetăţilor, bazându-se
pe tunurile din inventarul armatei sale și ale orașelor. Ca o consecință, la Cluj
(Elek 2017, 84), se refac fortificațiile, se construiește un adăpost pentru co-
mandanți și se inființează puncte de gardă. Nobilii și Dieta reunită la Sibiu, se
închid în oraș. Totuși mulţi cetăţeni se retrăseseră în Ţara Româneacă. Arderea
recoltelor, masacrarea cetăţenilor ce ieșeau din cetate erau practici uzuale ale
curuţilor.

Revenind, totul a pornit de la italianul Morando Visconti. Prima analiză coe-

rent realizată a Transilvaniei este a celui mai sus amintit care, alături de Johann
Conrad Predtscheiner și Stefan Welzer, au realizat nouă hărţi și patru gravuri
ale Transilvaniei la finalul secolului al XVII-la, la comanda administraţiei din
Viena.

Apoi, generalul Rabutin, redactează un raport către Ferdinand Bonaventura

von Horrach (Szirtes 2014, 241), șeful Conferinței Transilvănene de la Viena,
în timpul unuia dintre războaiele austriaco – otomane. El solicită un program
coerent de fortificare. În baza studiilor realizate de Visconti dar și a situaţi-
ei militare din zonă, Consiliul de Război al Imperiului, condus de Eugenio di
Savoia, a elaborat și emis ulterior un program de fortificare a principalelor ora-
șe ale Transilvaniei. Conceptul noilor fortificaţii, era acela al orașelor de grani-
ţă care odată fortificate puteau oferi apărare întregii regiuni. (Benevolo 2003,
145) Bugetul general pentru aceste proiecte era de 100.000 de florini, așa cum
remarcă Edmund Chishull (Călători 1983, 211) în călătoria pe care o întreprin-
de în Transilvania în 1702.

La 1785 (Derer 2003, 65), prin decret imperial, Alba Iulia și Deva devin uni-
cele două orașe fortificate din Transilvania. Este de la sine de înțeles că toate
celălalte orașe aveau și ele fortificații, dar acest Decret schimba funcționa-
litatea celor două orașe, aceasta fiind în primul rând una militară. Ele devin
orașe militare. Această fortificare a însemnat, în general, dar mai ales în cazul
Albei Iulia, demolarea unor porţiuni sau a întregii localităţi medievale. (Anghel
1996, 63)

155
 P A X U R B A N A

Astfel se fortifică după tiparul bastionar perfectat de Vauban, Alba Iulia înce-
pând cu 1715. De altfel, aceasta rămâne și cea mai importantă lucrare de forti-
ficare din acea perioadă în Transilvania, orașul medieval fiind practic demon-
tat, iar în locul său construiindu-se o cetate bastionară de tip vauban. Acest
aspect îl vom detalia într-un alt subcapitol.

Lucrări similare au fost începute și la Sibiu dar au fost părăsite în 1703

(Sigerus 1997, 33). De asemenea, proiectul presupunea construirea de forturi
în zona secuiască și de depozite militare și de brutării. (Kopeczi et al 2001,
390) În acea perioadă sunt înregistrate peste 80 de lucrări de fortificare în zona
Sibiului și peste 120 de lucrări în cea a Brașovului. (Kopeczi et al 2001, 462)
Spre exemplificare, în 1702 (Sigerus 1997, 33) s-a reconstruit bastionul Porţii
Cisnădiei din Sibiu.

La Mediaș a existat, de asemenea, un proiect de fortificare bastionară de

tip stelar. Visconti (Avram 2006, 8) considera că fortificațiile Mediașului sunt
prost construite și mai ales prost întreținute. Pentru remediere, propune întă-
rirea fortificațiilor Castelului, adică a cetății fortificate din jurul bisericii evan-
ghelice, cu șanțuri umplute cu apă precum și cu redute în piața Ferdinand.
Același Visconti propune proiecte de fortificare nu numai ale orașelor ci și ale
celor singulare, de pe teritoriul viitorului Mare Principat, un bun exemplul cel
mai bun fiind fortificația de la Turnu Roșu (Beșliu Munteanu et al, 71) și cea
de la Boița. În contextul conflictelor în evoluție cu armata otomană, interesul
Imperiului Habsurgic, de a fortifica Transilvania, se estompează. Acum, preo-
cuparea majoră devine Dunărea (Anghel 1986, 254), insuficient fortificată la
acel moment. De aceea, s-a renunțat la fortificarea Miercurii Ciuc, Brașovului,
Sibiului, Făgărașului, Devei și Albei Iulia. (Anghel 1986, 254) În schimb, noile
fortificații apar în Banat, în zona danubiană.

Considerăm că impactul militar nu a fost doar asupra structurilor militare,

propriu-zise, deși acestea au dus la modificări în profunzime ale orașelor, dar
au generat la structuri menite să asigure funcționalitatea mediului urban. Este
cunoscut cazul canalului amenajat de la Gura Râului (Munteanu 2018, 88 sq)
spre Sibiu pentru aducerea materialului necesar construirii citadelei, canal mai
vechi decât cel de pe Bega (Munteanu et al 2014, 34).

Administrațiile locale ale orașelor contribuie la programul constructiv mi-

litar din Transilvania. Ele renovează, refac și regândesc utilitatea și confor-
mația acestuia. La Sibiu, Turnul Sfatului (Bucur 2012, 68) este supraînălțat

156
 P A X U R B A N A

obținându-se astfel o linie continuă cu proaspătul turn al Bisericii Romano

– Catolice. La Brașov (Nussbacher 2016, 38), se refac în secolul al XVIII-lea,
turnul Porții din strada Porții, poarta de pe strada Neagră, Turnul Negru,
Turnul Alb. Sebeșul (Niedemaier et al 2004, III) își reface fortificațiile la 1734.
În Bistrița (Băldescu 2012, 180) se menține sistemul de iazuri până la finalul
secolului al XVIII-lea.
O problemă importantă era și cea a locuirii. Dacă pentru funcţionari se gă-
sesc, într-o oarecare măsură rapidă soluţii noi de locuire, pentru militari soluţi-
ile acestea vor veni la mai bine de un secol distanţă, târziu la începutul secolu-
lui ai XIX-lea, odată cu iniţierea construirii cazărmilor militare. Intenţia auto-
rităţilor, atât cele locale cât și celor ale administraţiei militare a Transilvaniei,
a fost de a decongestiona clădirile orașului, care odată cu venirea armatelor
habsburgice au fost suprapopulate.

Administraţia militară a înţeles târziu necesitatea rapidă a unui complex

de clădiri în care armata să fie atât cazată, închiriatul de camere în întreagul
oraș fiind incomod și extrem de costisitor. Spre finalul secolului, în Brașov
(Nussbacher 2016, 289) se construiau primele cazărmi militare pe strada
Neagră și pe strada Castelului. La Sibiu lucrările pornesc la începutul secolului
următor, deși această problemă fusese sesizată încă din 1718 (Derer 2003, 86).

Modelul LAIC.
Samuel von Brukenthal

Amintim de Samuel von Brukenthal nu dintr-un obișnuit reflex al cercetării

sibiene sau chiar naționale, asupra perioadei baroce. Analizând în paralel prin-
cipiile constructive și urbanistice care au definit secolul al XVIII-lea precum
și analizând activitatea legiuitoare și culturală a baronului, am constatat că
Samuel von Brukenthal a fost principalul sau cel puțin, unul dintre principalii
promotori laici ai transformării orașelor transilvănene sub auspicii baroce și
mai ales habsburgice.
Om al Iluminismului și al Barocului, pe Brukenthal, Liviana Dan (Dan 2006,
10) îl caracteriza drept un mecena și un înnobilat prin cultură. El urmărea echi-
librul, armonia, ordinea și calea singulară. El oferă interpretări clasiciste, ur-
mărind depotețializarea structurilor critic utopice. Tot Liviana Dan consideră
că putem vorbi despre un autentic model Samuel von Brukenthal (Dan 2006,
11), această concluzie fiind și baza demersului acestui capitol.

157
 P A X U R B A N A

Acțiunile sale nu sunt în principal, demersuri voite, dar prin ceea ce a clădit
a adus noile concepte constructive precum și a propus noi abordări ale orașe-
lor din punct de vedere urbanistic. Este drept că aceste regândiri ale orașelor
transilvănene, nu mai erau contemporane cu marile teorii europene acestea
nemaifiind folosite la scară largă. Ele ajung în Transilvania la o diferență cro-
nologică considerabilă, dar, chiar și așa, orașele mari au fost cele care au pro-
fitat cu precădere.

Considerăm de bun augur să sintetizăm principalele idei despre urbanismul

momentului baroc, așa cum ele au fost expuse în această lucrare, în capitole
anterioare. Barocul iluminist din Transilvania rezidă în capacitatea de contro-
lare și transformare a mediului înconjurător, în folosirea intensă a perspecti-
vei, modificarea aliniamentelor stradale și parcelarului moștenit din perioada
medievală, în marea libertate compozițională și artă excesiv decorativă fațada
fiind astfel mai bogată compozițional, organizarea intrărilor de mari dimensi-
uni împreună cu scoaterea în evidență a curții interioare, în creșterea depen-
dințelor, mansardarea care prin propria amenajare realiza prin volumul său,
impresia de monumentalitate, în decroșarea acestora față de aliniamentul ge-
neral al spațiului urban unde este construit. Analizând și punând într-o pa-
ralelă concepte, cu tematica pusă în aplicare de constructorii lui Brukenthal,
adăugând modul pe care aceștia le-au aplicat asupra altor contrucții emblema-
tice, putem conchide că Samuel von Brukenthal și mediul său intelectual sunt
cele care aplică la scară intensivă noile precepte urbanistice și arhitecturale, în
Transilvania.

Dacă asupra palatelor sale din Sibiu, vom face referire în capitolul dedicat
orașului, putem totuși observa o serie de elemente la alte construcții mo-
numentale aflate în proprietatea sa, precum cele de la Avrig, Micăsasa sau
Sâmbăta de Jos.

Un element important a fost controlul mediului înconjurător, constructorii

palatelor transilvănene din secolului al XVIII-lea, oferind o grijă aparte nu nu-
mai construcțiilor în sine ci și grădinilor și spațiilor verzi, vaste, care înconju-
rau aceste clădiri. Este modul prin care parcul intră în structura urbanistică a
Transilvaniei. Grădinile de la Avrig sau Sâmbăta dar și cele de la Gornești (Milea
2011, 6) sau de la Cetatea de Baltă ale familiei Teleki – Haller sunt relevan-
te pentru modul în care peisajul a fost transformat și mai ales controlat. Prin
așezarea lor, aceste construcții impozante au reușit să schimbe perspectiva de

158
 P A X U R B A N A

organizarea a principalelor orașe. Catedrala nu mai este unica clădire nucleu

care atrage toate perspectivele asupra sa. Exemplul cel mai puternic este cel
al reședinței baronului din Sibiu care, îndrăznim să spunem, nu numai că de-
vine punctul principal de perspectivă al Pieței Mari dar reușește să modifice
perspectiva axială a acesteia. Dacă până în acel moment focus point-ul este
zona demolatei case Reussner cu linia paralelă a caselor de patricieni, odată cu
ridicarea Palatului Brukenthal, acel nucleu, devine principalul organizator al
spațiului central al Sibiului.

Așa cum remarca Hermann Fabini (Fabini 1973, 52), aici era scena unde se
desfășurau rivalitățile politice ale Sibiului. Același palat este important prin
așezarea sa și prin înaintarea sa în piață schimbând ritmul aliniamentului de
nord-vest al Pieții Mari și rupând ritmul cu strada pe care o conectează cu restul
orașului, stradă care în prezent îi poartă numele, precum și masivitatea clădirii
construite pe trei parcele medievale, ne fac a înțelege alte elemente caracteris-
tice ale barocului urban. Un caz asemănător regăsim în Sebeș (Niedermaier et
al 2004, VII), unde Casa Herming este construită și apoi refăcută, cu amenaja-
rea prin alipire a două parcele medievale.

Fațada Palatului Banffy (Bogosavlievici 2017, 36) din Cluj Napoca, con-
struit de un arhitect din sfera de influență brukenthaliană, Johann Eberhardt
Blaumann, între 1774 și 1785, este relevantă din prisma analizei noastre.
Filosofia arhitecturală este aceea că un palat construit pentru a reprezenta
demn orașul în noul său statut de capitală a Provinciei, este remarcabil prin
arta – chiar dacă excesivă – și compoziția fațadei precum și prin realizarea ac-
cesului în curtea interioară, spaţiu ce devine spațiu de gală.

Mansadarea excesivă a acestor construcții rămâne un element aparte.

Blaumann (Derer 2003, 97) este același arhitect care a fost arhitect al Sibiului
precum și cel care a realizat finisajele palatului de la Avrig. Reținem totodată că
a fost unicul arhitect al unui oraș transilvănean, Sibiul, din secolul al XVIII-lea
– între 1770 și 1776 (Derer 2003, 75) – al cărui nume ne este cunoscut.

Nu doar palatele sau reședințele urbane sunt cele care se reamenajează sau
se construiesc. Alte clădiri laice importante sunt fie reabilitate, fie regândite
constructiv, prin reciclare urbană sau prin construire de la zero. În Sibiu (Beșliu
Munteanu 2006, 88), sediul Primăriei este reabilitat în acest secol, spațiile de
serviciu sunt extinse, iar cele de gală renovate, prin casetarea în lemn și pic-
tarea tavanului sălii Consiliului dar și prin refacerea șarpantei. În Mediaș în

159
 P A X U R B A N A

1793 (Avram 2006, 26) casei parohiale îi este adăugată loggia de la etaj. La
Brașov (Băldescu 2012, 260) se construiește o baie în 1783, pe strada Școlii.
Casa Comesului este refăcută în 1749, Casa Cziegler în 1781, iar în intervalul
1772 și 1793 (Jenei 2015, 21) sunt reconstruite clădirile conexe ale instituțiilor
ecleziastice luterane din oraș, cum sunt Casa Rectorului, cea a Paracliserului,
Casa Parohială, Camera Capitlului precum și Casa Predicatorilor. Brașovul ră-
mâne un capitol special al evoluției urbanistice a Transilvaniei, motivul fiind
permanenta implicare în refacerea sa urmare a incendiului de la finalul seco-
lului precedent. Între 1774 și 1778 se reface Casa Sfatului (Nussbacher 2016,
215). În aceeași perioadă, cu câțiva ani mai devreme, se construiește și noua
închisoare a orașului, concomitentă ca edificare cu cea din Sibiu. Biblioteca
este inaugurată în 1793 (Nussbacher 2016, 288), făcând parte din ciclul clădi-
rilor cu destinație specială, care se construiesc în acest secol în orașele transil-
vănene. Patru ani mai devreme se inaugura teatrul din Sibiu. Magistratul din
Sebeș (Niedermaier et al 2004, III) reabilitează sediul Primăriei în 1765.

De remarcat este programul constructiv al școlilor din orașele sudului

Transilvaniei, dezvoltarea sistemului educațional fiind reglementată de Viena
și apoi de Guberniu. Avem sedii noi de școală la Sibiu ci și la Mediaș (Avram
2006, 46) între 1733 și 1746 este construită școala piariștilor în piața centra-
lă a orașului. În Brașov, se amenajează două școli. Ne referim la cea româ-
nească din Schei în 1761 (Nussbacher 2016, 109 sq) precum și la reabilitarea
Colegiului Honterus între 1743 și 1748. În Sebeș (Niedermaier et al 2004, III),
școala românească din suburbia Joseni este amenajată în 1779. Ne vedem
nevoiți a reaminti cazul alegerii locului de construire și funcționare a viito-
rului centru universitar al Transilvaniei. Samuel von Brukenthal, membru al
Consiliului împărătesei Maria Theresia în acel moment, a fost cel care a propus
Sibiul ca acest viitor centru universitar. Orașul ales de Kaunitz (Ciobanu 2009,
10), în cele din urmă, în 1767, a fost Clujul datorită apartenenței mai pregnan-
te la romano – catolicism.
Nu trebuie să ne imaginăm orașul transilvănean din sudul provinciei drept
un spațiu exclusiv intelectual, cu un aspect modern. Majoritatea spațiilor ră-
mâneau ancorate în trecutul istoric al localității. Ceea ce trebuie reținut, în
schimb, este că acest secol, este perioada în care casa de lemn face loc celei
de piatră sau cărămidă. Este momentul în care cele din urmă devin majoritare
în conformația orașului. Case modeste, casele barocului rural, sunt majoritare

160
 P A X U R B A N A

în orașele mai sus localizate, cum este exemplul Mediașului (Avram 2006, 16)
sau al Brașovului (Nussbacher 2016, 284). Vecinătățile (Moldovan 2009, p, 9)
aveau un rol predilect în organizarea șantierelor de construire a noilor case,
în special în cazul caselor unde calcanul era comun. Secolul al XVIII-lea este
secolul în care se modifică un număr important de fațade ale clădirilor din ora-
șele Transilvaniei.
Un alt aspect care trebuie reținut este parcelarea completă a incintei vechilor
cetăți. Spațiile libere formate din grădini intramuros sau spațiile tampon din
interiorul zidurilor, sunt parcelate și date spre folosință populației crescânde
a orașelor. Exemplu este Mediașul, unde în jurul Castelului (Nussbacher 2016,
34), adică al incintei fortificate din jurul bisericii Sfânta Margareta, se vor
construi case pentru cetățeni, dar și sedii de instituții, cum este școala.
În același context, trebuie să reținem și modificările cu caracter infrastruc-
tural. La Sibiu, în zona Pădurii Dumbrava, un spațiu ad-hoc de loisir pentru
sibieni dar și de legătură cu Rășinari, Poplaca și Cisnădioara, este amenajat un
han (Bucur 2012, 44). Mediașul își modifică cursul râului Târnava Mare prin
inundarea terenului din zona cetății. Tot aici în zona Turnului Mare este ame-
najată o moară, așa cum apare pe harta de la 1705 (Nacu 2018, 221). În subur-
biile Sebeșului se amenajează stăvilare pentru regularizarea cursului Canalului
Morii (Nacu 2018, 263), acesta deservind nouă mori ale orașului și ale suburbi-
ilor, acestea fiind de apă, de scoarță și de ulei.
În Sibiu, la 1769 (Pop 2007, 251) este deschisă Curtea Bistrițeană, hanul ce
găzduia pe comercianții orașului menţionat. Acesta unul dintre hanurile co-
mercianților din alte orașe ale Transilvaniei. Medieșenii, sighișorenii sau bra-
șovenii aveau și ei asfel de Curţi. Hanul Leul de Aur din Sebeș (Niedermaier et
al 2004, VII) este reabilitat și devine sediul poștalioanelor ce soseau în oraș.
În unele situații, nu și în cele pe care armata le considera esențiale pentru
apărarea provinciei, același proces are loc și extramuros. Rămânând la cazul
deja amintit, al Mediașului (Avram 2006, 17), în secolul al XVIII-lea sunt ame-
najate 80 de parcele pe laturile de nord și vest înspre râul Târnava Mare.

Trebuie să menționăm și dezvoltarea unui curent de înfrumusețare a orașe-

lor, majoritar prin mobilier urban, dar și prin alte exprimări. Statuile, majoritar,
vin din repertoriul religios, fiind un deziderat, în special al Bisericii Romano
– Catolice de a-și impune prioritatea în comunitățile urbane din Transilvania.
Ciclul statuilor Sfântului Ioan Nepomuk este un exemplu în acest sens. O altă

161
 P A X U R B A N A

abordare ne este oferită de diferite amenajări urbane din Transilvania. La

Brașov (Băldescu 2012, 233), zwingerul este transformat din acest secol în-
tr-un spațiu de loisir. Grădina inginerului militar Joseph Theseo (Bucur 2012,
42), din noul cartier Josefin al Sibiului, un spațiu menționat de martorii vremii
drept un spațiu de înfrumusețare. Aleile umbroase, oranjeriile sau grădinile
secrete sunt teme folosite de arhitecții secolului al XVIII-lea.

Acest baroc de tip Iluminist a fost posibil datorită viziunilor refomatoare ale
Curții de la Viena. Acestea s-au transmis către înalții funcționari ai Imperiului
și ierarhic au ajuns până în zona elitelor laice din provinciile periferice ale
Imperiului, în cazul nostru din Transilvania. Limitarea politicilor iezuite
(Neuman 2013, 45) precum și puternica secularizare a statului au permis apa-
riţia unor personalități laice puternice de care își leagă evoluția întreg Imperiul.
Coordonatorul științific al lucrărilor de restaurare a cetății bastionare din Alba
Iulia, Toma Goronea (Goronea 2003, 212), atrage atenția că atât în exemplul
cetății amintite cât și în exemplul Palatului Brukenthal din Sibiu, proprietarii
s-au inspirat din metodele atelierelor din Viena secolului al XVIII-lea, plumbu-
irea elementelor decorative fiind un exemplu, în acest sens.

162
 P A X U R B A N A

***
Având acest cadru informațional legat de modalitatea de aplicare a noilor norme
de dezvoltare urbană, venite odată cu administrația habsburgică și cu funcțio-
narii și doctrinarii acesteia, vom prezenta trei cazuri, pe care le considerăm ca
fiind elocvente pentru modul în care filosofia barocă și habsburgică a secolului al
XVIII-lea s-a impus în aceast teritoriu periferic și conservator al Imperiului.

***

163
 P A X U R B A N A

Cazul de urbanizare radicală. ALBA IULIA

Așa cum a subliniat în repetate rânduri, cazul orașului princiar Alba Iulia este
unul aparte, un caz special și nu doar o normă generală a impactului adminis-
trației habsburgice asupra orașelor din sudul Transilvaniei. Nici un alt oraș nu
a suferit o modificare atât de seminificativă. În acest caz nu este vorba nici de
un impact anume, este vorba de o întreagă filosofie de gândire aplicată asupra
unei localități.

Hanna Derer remarcă faptul că primii care intervin direct asupra orașelor
transilvănene sunt decidenții militari ai Imperiului și prin ricoșeu, cei ai proas-
petei provincii. Acesta este un fapt firesc, normal, având în vedere poziția
geo-politică a ținutului, având în vedere conflictele latente sau deschise ale
Imperiului cu Constantinopolul și având în vedere inclusiv politica internă a
fostului Principat.

Echipa desmenționatului Visconti, a realizat un raport încă din finalul se-

colului al XVII-lea. Se propuneau o serie de forme de fortificare a orașelor și a
punctelor strategice transilvănene, bazate pe structurile deja existente. Acest
raport a rămas parțial aplicat. Războiul lui Francisc Rakoczy al II-lea a fost fac-
torul principal care a dus la renunțarea șantierelor deschise sau în proiectare.

Modificându-și strategia, autoritățile militare ajung la crearea de masive

obiective fortificate, în restul cazurilor renunțând complet sau parțial, la ideile
inițiale de amenajare. Astfel că, se ajunge ca în 1795, Alba Iulia și Deva să fie
declarate, prin Decret Imperial, unicele orașe fortificate din Transilvania. Nu
vorbim aici de o demolare a celorlalte fortificații din provincie, ci despre vorba
de schimbarea funcționalității acestor două orașe. Ele devin orașe, structuri,
obiective militare. Fortificațiile intră în directa coordonare a Armatei habs-
burgice, în sine orașul devine unul cu o viață preponderent militară, prezența
majoritară a acestora. Așadar, avem în vedere cel mai important proces de reci-
clare urbană din Transilvania. În 1715 (Anghel 1996, 68), când are loc ceremo-
nia de inaugurare a șantierului, guvernatorul Transilvaniei, Sigismund Kornis,
dezvelește în fața comandantului militar și a prelaților, o placă de bronz, cu
noul nume al localității, Alba Carolina. Transformarea era astfel completă.
Orașul medival Alba Iulia făcea loc orașului baroc Alba Carolina.

Alba Iulia este fortificată după tiparul fortificaţiilor stelare, pe care o conside-
răm ca fiind cea mai importantă lucrare de fortificare din Transilvania, orașul

164
 P A X U R B A N A

medieval fiind practic demontat, în locul său construiindu-se noua fortificație.

Vechiul centru medieval este transformat radical și, într-o mare măsură, chiar
dispare pentru a face loc noului centru militar inventat odată cu ridicarea for-
tificaţiei bastionare, cum spuneam, de tip stelar.

De ce Alba Iulia? Oraș tipic renascentist, oraș al ideilor și toleranței etnice și

religioase suferă o serie de șocuri care duc la o scădere acută a calității vieții în
oraș. Credem că starea de fapt descoperită la fața locului de către specialiștii
militari hasburgici a contat într-o mare măsură, alături evident de poziționarea
geografică dar mai ales cea economică. Alba Iulia a fost de secole, centrul unde
se adunau și de unde mergeau spre alte colțuri europene, minereurile transil-
vănene, aurul și sarea fiind cele mai importante.

Evlia Celebi (Călători 1972, 546), realizează o prezentare fidelă a imaginii ca-
pitalei princiare a Transilvaniei, Alba Iulia. Se evidenția catedrala, fortificația
cu bastionare de tip italian și două porți. Probabil acestea sunt primele două
bastioane pentru protejarea curții princiare. Străzile erau late, existau școli,
hanuri, băi publice. De asemenea, infrastructural, Alba Iulia avea rezervor pro-
priu de apă și fântâni. (Wollmann 2015, 47) Proprietarii aveau multe grădini și
vii. La Alba Iulia se ținea târg. Paul Niedermaier (Niedermaier 2016, 552) ob-
servă un contrast între impozantele clădiri ale instituțiilor princiare și eclezi-
astice dar și dintre casele nobililor și cele modeste ale majorității cetățenilor.

La finalul secolului al XVII-lea, cetatea nu era în cea mai bună stare.

Nenumăratele incendii și asedii pus amprenta asupra ei. În 1658 (Anghel 1996,
66) are loc un atac otoman asupra orașului, extrem de violet prin repercusiu-
nile sale. Acesta este urmat de alte atacuri în 1661 și 1662 (Niedermaier 2016,
546). Orașul este practic distrus, însuși principele mutându-și reședința la
Făgăraș.

Reamintim, în 1676 (Anghel 1996, 66) erau pe cele 18 străzi, 505 parcele,
dintre care 123 erau deja părăsite. La începutul secolului al XVIII-lea mai erau
doar 3.500 de locuitori. Gheorghe Anghel numără 459 de edificii, 68 de institu-
ții și 391 de clădiri particulare, așezate pe 23 de străzi (Anghel 1996, 68).

În planul său cartografic Visconti (Anghel 1996, 69) remarcă drept obiective
importante, catedrala, bisericile intra și extramuros iezuite, bisericile ortodo-
xe, palatul princiar, fortificațiile, școala reformată, casa guvernatorului, casele
nobililor precum cele ale famililor Apor, Bethlen, Teleki, casa scaunului săsesc,

165
 P A X U R B A N A

depozitele de făină, morile precum și terenul mlăștinos ce înconjura cetatea.

Lucrările de demolare încep în anul 1713 (Anghel 1996, 69) și sunt finalizate
un an mai târziu. Acestea au strămutat locuitorii, aceștia primind terenuri în
zona mlaștinilor dintre Mureș și Ampoi, la vest de cetatea de astăzi. Cetățenii
au fost despăgubiți pentru pierderea proprietăților.

Primul arhitect al proiectului a fost însuși Morando Visconti. El a fost urmat,

după decesul său, de Johann Conrad Weiss. Visconti înaintează propunerea sa
către Consiliul de Război încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. În acest con-
text al transformărilor este de reținut că, inițial, primul șantier militar a fost
deschis la Sibiu, ulterior renunțându-se la acesta și optându-se pentru Alba
Iulia. Ulterior, un an mai târziu, proiectul este updatat în 1714 (Anghel 1996,
68) aprobat fiind de Eugenio di Savoia (Anghel 1986, 246) și apoi de generalul
Stephan Steinville, comandantul militar al Transilvaniei. Această din urmă for-
mă este cea de la care s-a pornit construcția fortificației.

Proiectul este modificat de Johann Conrad von Weiss (Anghel 1986, 245),
directorul fortificațiilor imperiale din Transilvania și arhitectul proiectului
după decesul lui Visconti, așa cum am menționat deja. De fapt, însăși strategia
de fortificare a Transilvaniei este modificată, Alba Iulia devenind principala
fortificație a Marelui Principat. Cel care l-a urmat ca director al fortificațiilor,
generalul Bohn, nu a nici acesta un prieten al proiectului, considerând loca-
lizarea sa într-un loc greșit din punct de vedere strategic. El aprecia la 1747
(Anghel 1986, 248), că era mai eficient ca fortificaţiile să fie amenajate ori în
altă localitate ori în zona unde fusese mutată vatra orașului. El critică opulen-
ța finisajelor precum și defectuoasele lucrări efectuate, întârzierea flagrantă a
termenelor, aspectul insalubru al interiorului și nu mai puțin important, lipsa
locuitorilor.

Primele lucrări, în mod simbolic, la bastionul Sfântului Carol, dedicat împă-

ratului. Noua construcție include în structura sa și bastioanele bethleniene.
Cetatea (Anghel 1996, 72) urma să fie construită pe vechea vatră a orașului, în-
tre râurile Mureș, Ampoi și Barabanț și dealurile Furcilor și Vii. Ultimele două
râuri practic flancau aliniamentul de sud-est. Existau și două canale amenaja-
te, cel al Morii și canalul de drenare a mlaștinii. De fapt, modificările lui Von
Weiss (Anghel 1986, 246) au simplificat proiectul original al lui Visconti prin
amenajarea a doar șapte bastioane, împreună cu raveline, galerii, cazemate și
anexe.

166
 P A X U R B A N A

În schimb, Bohn (Anghel 1986, 248) renunță la amenajarea unui al doilea

canal legat de Mureș și care urma să inunde șanțurile din jurul bastioanelor
și aduce o serie de propuneri de ameliorare ale fortificației, precum nivelarea
terenului dintre cetate și râul Ampoi.

Analizând cele trei proiecte, Gheorghe Anghel (Anghel 1986, 250) enume-
ră, elementele constructive realizate. Acestea sunt zidurile propriu-zise, șapte
bastioane dintre care două, Eugenio di Savoia și cel al Trinitarienilor, sunt de
fapt reconfigurări ale bastioanelor precedente, curtinele, șase raveline și flan-
curile bastioanelor. Din pământ sunt trasate contragardele.

Analizând hărțile lui Visconti (Visconti 1707, 10) observăm că, pe lângă ceta-
tea propriu zisă, pe trei dintre laturile sale, există un teren de protecție cu su-
prafețe între 50 și 200 de metri. Acest spațiu se adaugă glagisurilor și esplana-
dei, care și ele ocupau o suprefață între 400 și 600 de metri. Toate acestea deși,
era interzis să se a construiască edificii, mai ales în zona canalului de drenare
și a învecinării cu noua vatră a orașului. (Anghel 1996, 70)

Apa era adusă printr-o aducțiune ce deservea o fântână, așa cum este reținu-
tă în planul lui Anton Holler din 1733 (Holler 1733). Fortificația bastionară de
tip vauban modifică complet aspectul vetrei originale. Parcelele (Niedermaier
2016, 546) sunt comasate, străzile sunt retrasate, planimetria este schimbată.

Depărtarea pericolului militar și lucrările de fortificare a altor puncte strate-

gice ale Imperiului fac ca, treptat, proiectul de fortificare să fie abandonat în a
doua jumătate a secolului al XVIII- lea (Anghel 1986, 254). Costurile s-au ridi-
cat la aproximativ două milioane de guldeni (Anghel 1986, 254). Deși specia-
liștii care au lucrat la acest șantier, nu erau din Transilvania, muncitorii, între
10.000 și 20.000 de persoane, au fost aduși din întreaga provincie, populând
definitiv suburbiile.

Vechii locuitori ai cetății, devin brusc cetățeni ai suburbiilor, cetatea fiind

transformată radical. Ei au fost așezați la est de vechea vatră. (Anghel 1996,
66) Odată cu începerea construcției propriu-zise, sunt realizate o serie de alte
lucrări de infrastructură, lucrări care permiteau strămutarea locuitorilor în
afara arealului viitoarei cetăți. Astfel se trasează la est de cetate (Anghel 1996,
68), între 1715 și 1736 (Anghel 1986, 247), un canal de patru kilometri ce se
vărsa în Mureș, cu scopul de a drena mlaștinile unde urmau a se așeza locui-
torii. Acest canal, precum și cel al Morii erau folosite și pentru transportarea

167
 P A X U R B A N A

materialelor necesare construirii fortificației.

Noua localitate (Anghel 1996, 70) avea două cartiere, unul maghiar și unul
german, străzile fiind în careu și drepte, delimitând astfel loturile de teren.
Spațiul era format de două străzi în zona canalului de drenare, alte trei străzi și
încă cinci transversale pe acestea. De asemenea, exista o piață centrală.

Pe lângă aceasta, ca și în cazul celorlalte așezări urbane din Transilvania, se

dezvoltă și alte suburbii (Anghel 1996, 71): Maieri cu trei străzi în structură,
Hăiuș, acesta fiind cartierul plutașilor care transportau sarea pe râul Mureș,
Lipoveni cu două străzi principale și alte patru perpendiculare acestora.
Practic, toate înconjurau cetatea. Toate suburbiile deserveau din punct de ve-
dere economic și social, cetatea și aparatul militar.

În altă ordine de idei, odată cu includerea Transilvaniei în Imperiul

Habsburgic, în cel mai scurt timp cultul catolic reprimește bisericile din Alba
Iulia reînfiinţându-se Epicopia de la Alba Iulia. În 1716 este numit un episcop,
catolicismul devenind astfel religio dominans (Szeghedi 2007, 56).

În noile cartiere ale orașului Alba Iulia, rezultate în urma desființării orașului
medieval, încă de la început au fost proiectate și structuri cu caracter eclezi-
astic. Avem exemplul unei biserici românești, deschisă în 1715 (Anghel 1996,
70) dar și a cimitirului reformat (Anghel 1996, 68) amenajat în nord vestul for-
tificației. Alte două cimitire (Anghel 1996, 70), unul romano catolic și un altul
evreiesc funcționau în vecinătatea noii vetre a localității.

Clădirile laice care rezistă în interiorul fortificației sunt palatul princiar și

palatul episcopal, dar și acestea au fost modificate prin lucrări suplimentare
de fortificare (Niedermaier 2016, 546). Clădirea comandamentului militar din
Alba Iulia se amenajează prin transformarea fostei Case Apor (Kovacs 2003,
202). Palatul principelui era decorat cu picturi murale, geamuri cu sticlă de
murano și marmură. În ceea ce privește palatul episcopal, acesta a fost parțial
demolat conform propunerii noului proiect de fortificare, iar palatul princiar
este secționat în scopul unei viitoare amenajări a garnizoanei militare. (Kovacs
2003, 203) Se pare că muncitorii habsburgici au secționat inclusiv castrul
roman.

Din perspectiva vieții intelectuale, aceasta se manifesta chiar și în ceta-

tea militară. Dacă la Sibiu avem un teatru, iar la Brașov o bibliotecă, la Alba
Iulia în 1797 (Wollmann 2015, 340) funcționa în cadrul Batthyaneum-ului un

168
 P A X U R B A N A

observator astronomic. Edmund Chishull (Călători 1983, 208) aprecia existen-

ța cultului cultul înaintașilor prin păstrarea și venerarea mormintelor celor mai
importanți dintre ei. Totodată, reținea și interesul pentru Antichitate în rân-
dul elitei locale și militare, probabil provenit din păstrarea lapidarium-urilor
renascentiste.

Cât privește dimensiunea estetică, înfrumusețarea este modestă. Amintind

aici existența doar a statuii împăratului Karl al-IV-lea, atestată de abatele Fellier
în urma călătoriilor sale. Harta cetăţii din 1736 (Wollmann 2015, 48) consem-
nează existența unei fântâni în interiorul ei, dar aspectul ei monumental ne
face să intuim că a primit și valențe de înfrumusețare. În spatele palatului epi-
scopal se amenajează o grădină de loisir. (Niedermaier 2016, 546)

La 1790, serviciul monetar al provinciei se afla la Alba Iulia, unde se ștanţa

monedă de aur și de argint, între 150 și 200 de monede (ducaţi dublii) pe lună.
(Hochmeister 2007, 35)

Exista și o incipientă activitate de tip industrial, strâns legată de funcționa-

litățile cetății și ale suburbiilor sale. Arhivele amintesc de existența unei fabri-
cii de bere, dar și de o țiglărie, pe dealul Furcilor, care producea necesarul de
cărămizi precum și alte ateliere conexe șantierului. Morile erau într-un număr
mare. Una dintre acestea deservea noua vatră a localității. (Anghel 1996, 70)
Existau, de asemenea, depozite și grajduri pentru poștalioane.

La Alba Iulia își avea sediul Oficiului Fortificaţiilor din Transilvania (Avram
2006, 8), instituție a armatei habsburgice, care s-a ocupat de întregul program
militar de construire. Acest program a modificat nu numai aspectul medieval
al orașelor și în general al provinciei dar a modificat și volumetrii, aliniamente,
spaţii deschise și perspective. La 1720 Alba Iulia avea o populație de 10.100 de
cetățeni. Transformarea orașului în obiectiv militar a dus la creșterea număru-
lui acestora.

Concluzionând, Alba Iulia, după cum am afirmat deja, a avut parte de o in-
tervenție urbanistică brutală și, subliniem, cu mari semne istorice de întreba-
re asupra necesității acesteia. Chiar specialiștii vremii au evidențiat o serie de
probleme ale amenajării fortificației. Cetatea medievală, a fost într-o mare mă-
sură demolată, cetățenii fiind nevoiți a se muta într-o zonă mlăștinoasă apro-
piată vechii vetre.

169
 P A X U R B A N A

Cazul de urbanizare evolutivă. SIBIU

Principala temă de acţiune a politicii comunităţii săsești a fost până la finalul

secolului al XIX-lea, solicitarea acelorași privilegii pe care le-au avut prin Bula
Andreană. Diploma Leopoldină din 1691, care garanta integritatea provinciei
în Imperiul Habsburgic (Vlaicu 2000, 13), îmbunătăţea statutul sașilor.Un rol
esențial în acest demers, l-a avut Comitele Valentin Frank von Frankenstein.

Pe scurt, deși le recunoaștea egalitatea, noua administrație habsburgică re-

duce statutul tuturor cultelor creștine, altele decât cea catolică. Funcţionarii
atât cei civili cât și cei militari erau în marea lor majoritate catolici. Tocmai
(Nägler 1997, 235) aceste drepturi au creat o efervescenţă care animează viaţa
politică ducând în cele din urmă la înfrângerea curuţilor și stabilirea definitivă
a stăpânirii habsburgice.

Georg Schuller (Schuller 1907, 359) face remarci veridice despre situaţia ad-
ministraţiei și a relaţiei comunităţii cu aceasta la începutul secolului trecut,
observând că, pe tot parcursul acestei perioade în centrul vieţii comunităţii s-a
aflat Primăria. Nu doar ca și clădire în sine, dar mai ales ca instituţie.

Baza dreptului specific al orașelor săsești a fost Bula Andreanum emisă în

secolul al XIII-lea, care se menţine până la instalarea Administraţiei habsbur-
gice venite cu mai multe modificări. În secolul al XV-lea s-a introdus „Codex
Altemberger” elaborat de Thomas Altemberger, primarul Sibiului și inspirat
din Dreptul de Nurnberg.(Sutschek 1997, 13) La Sibiu, odată cu instalarea
administrației austriece, Primăria se afla într-o situaţie tensionată cu cetăţe-
nii orașului. Am amintit deja de „Actum Cibinij” din 4 ianuarie 1652 semnat
de notarul orașului Simon Johann (Seivert 1859, 94), act a limitat foarte mult
viaţa orășenilor. Fastul căsătoriilor, botezurilor și înmormântărilor, al hainelor
sau al caselor era cvasiinterzis. Nu era doar cazul Sibiului. Majoritatea orașe-
lor, aparţinând cultelor protestante, vor aplica același model de relaţionare în
viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.

Venirea și impunerea Administraţiei habsburgice finalizată prin integrarea

Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, a oferit o nouă poziţie sașilor și orașelor
ce le controlau. Sibiul a fost în cea mai mare parte a acestei administraţii, capi-
tala provinciei, între 1692 și 1791.

Nobilii maghiari și cei secui nu au apreciat Sibiul, încercând a muta capitala

la Cluj, orașul cel mai important pe care îl controlau. Alegerea Sibiului drept

170
 P A X U R B A N A

capitală a noii provincii, a fost făcută de împăratul Austriei. Era un act de re-
cunoștință față de poziția tradiţională filohabsburgică (Avram et al 1983, 30),
pe care patriciatul sibian și în general populaţia săsească a avut-o încă din pe-
rioada imediată a dezastrului de la Mohács din 1526. Totuși atitudine nu a sa-
tisfăcut pe deplin comunitatea sibiană care nu putea să ignore pierderea unor
privilegii câștigate încă din secoul al XIII-lea, consfințite prin multiple acte,
începând cu Bula Andreanum.

Faptul că administraţia Transilvaniei se afla la Sibiu, rezidă în aceea că nu

numai Guvernatorul își avea aici reședinţa, într-o clădire pe locul căreia as-
tăzi se află Casa Filek, dar și Guberniul – între 1703 – 1717 și 1732 – 1790 – și
Comandamentul Militar al Provinciei, iar Dieta s-a întrunit permanent la Sibiu
între 1733 – 1747 și 1749 – 1781.

Din punct de vedere juridic, au avut loc reînnoiri ale regulementelor locale,
cum este cazul Regulamentului Centumvirilor, emis de Magistratura sibiană în
1743 (Sigerus 1997, 41). Tot la Sibiu, se creează o Casă de Ajutor în Construcţii
(Schuller 1907, 97), în 1763, aceasta urmând a regla taxele din localitate cu
privire la construire.

Din punct de vedere administrativ cetatea era în continuare controlată de

către instituţiile locale ce proveneau din vechea administraţie medievală.

Totuși ideile iluministe încep timid a se afirma. Ele se vor împământeni după
jumătatea secolului, când se vor dezvolta la Sibiu două nuclee iluministe.
Primul era cel din jurul baronului Samuel von Brukenthal, un grup ale cărui idei
erau deschise spiritului. El reușește să atragă în jurul său un cerc de intelectu-
ali, deosebit de influenți în întreaga Transilvanie, intelectuali precum Johann
Blauman, Johan și Daniel Filtsch, Johann Michael Soterius von Sachsenheim
(Neuman 2013, 44), Georg Hirling, Michael Conrad von Heyendorff sau apro-
piații săi de sânge, Karl și Michael Brukenthal. Celălalt grup era cel format din
intelectuali maghiari, grup adept al iluminismului utopic.

La finalul secolului al XVII-lea, Sibiul era cea mai mare cetatea a Transilvaniei.
Așa o identifica la 1679 (Gherman 2013, 35) Petru fiul lui Șerb Stoiță în textul
redactat de acesta în urma călătoriei sale prin Principat.

Giorgio Tomasi (Georgescu et al 2016, 29), un călător italian din a doua ju-
mătate a secolului al XVII-lea, prezenta Sibiul ca fiind o cetate construită din
piatră cu o suprafață egală cu cea a Vienei dar redus locuită, cu bastioane și

171
 P A X U R B A N A

mlaștini, deși răspândea un permanent miros neplăcut, împreună cu apa ce

curgea pe străzi. Aceeași descriere o surprinde și David Frolich (Georgescu et
al 2016, 30), al unui oraș cu suprafață întinsă dar cu un aer prost, cu case con-
struite din piatră și acoperite cu țiglă.

În cazul Sibiului în 1699 orașul a fost demarcat de Morando Visconti în harta

sa (Fabini 1983. p. 21), în Orașul de Sus – Citta Alta – și Orașul de Jos – Citta
Bassa. Terenul ce înconjura cetatea era format din coline discontinue ce conti-
nuau vertical cetatea. (Pop 2007, 245)

Sibiul nu surprinde același caz precum cel al Brașovului, în problematica

suburbiilor. Dar, în același timp, nu reprezintă nici cazul general al orașelor din
sudul Transilvaniei și în general din întreaga Provincie. La Sibiu, suburbiile se
structurează sub impactul direct al administrației habsburgice și al acțiunilor
legislative ale acesteia.

La 1688 (Nacu 2018, 199), avea structuri tip suburbie în fața porțiilor de ac-
ces în cetate. Ne referim la ceea ce se numea pe atunci Țigănia Porții Turnului,
la Țigănia Porții Cisnădiei sau cea din fața Porții Elisabeta. La aceasta adăugăm
zona Maierilor aflată în continuarea terenului din fața Porții Turnului. Ne rea-
mintim faptul că Giorgio Tomasi nu reținea existența vreunei suburbii.

Suburbiile propriu-zise, Josefin, Terezian și evident și Maierii Sibiului sunt

structurate începând cu secolul al XVIII-lea, ele devenind primele cartiere ex-
tramuros ale Sibiului. În 1711 (Pop 2012, p.152) avem nu mai puțin de 2.000
de funcționari la care se adaugă și un număr de muncitori de pe fostul șanti-
er al fortificației vauban. Deși ponderea rămâne, aici, în favoarea cetățenilor,
acest număr brusc crescut de cetățeni a devenit imediat o problemă pentru
Magistrat. Trebuiau găsite soluții. La Sibiu (Derer 2003, 86), 11% din populația
orașului, erau militari.

În altă ordine de idei, la finalul secolului al XVIII-lea, reintră în discuție pro-

iectul abandonat al citadelei de pe actualul teren al cartierului Josefin, la vest
de cetatea medievală. Această suburbie este amenajată începând cu anul 1777
(Vlaicu 2012, 85). Această suburbie include și vechea țigănie a porții Cisnădiei.
În 1733 (Soroștineanu 2010, 136), se vând 33 de parcele transemigranților
luterani stabiliți la Sibiu precum și comercianților greci. Aceștia erau scutiți
de taxe pentru o perioadă de 10 ani. Cartierul Josefin a fost prima vecinăta-
te extramuros, ridicând numărul general al negustorilor la 32 în 1780 (Derer

172
 P A X U R B A N A

2003, 50). Cartierul se dezvoltă asemeni unui spațiu urban modern. Împăratul
Joseph al II-lea donează, în 1773 (Pop 2007, 247), terenul viitorului cartier că-
tre orașul Sibiu iar locotenent-colonelul Karl von Batschek (Nacu 2018, 234)
este cel care realizează parcelarea terenului citadelei. Suburbia avea acum o
structurare dirijată, diferită de celelalte suburbii care se dezvoltau în aceeași
perioadă.

Acest proces a fost unul complex. Pentru început au fost date în folosință
100 (Derer 2003, 64) de parcele de dimensiuni egale. Cartierul avea o piațetă
unde astăzi este edificat sediul Tribunalului (Soroștineanu 2010, 136). Aici se
afla un loc de execuție a celor condamnați la moarte. Primele 14 parcele se des-
fășoară în interiorul insulei urbane formate de străzile Andrei Șaguna, George
Coșbuc, Dealului, Banatului și bulevardul Victoriei. Acesta din urmă împreună
cu piațeta amintită se așezau pe trama din interiorul proiectatei citadele, fiind
axa principală de trasare a parcelarului ulterior. Alte șase parcele au fost sta-
bilite pe strada Justiției. Harta Sibiului din 1776 (Nacu 2018, 230) redă aceste
incipiente lotizări a suburbiei Josefin.

Suburbia Terezian este amenajată în jurul parohiei romano catolice și a or-

felinatului terezian, acestea fiind de fapt și elementele urbanistice care vor
structura evoluția suburbiei. Ea devine rapid activă în cadrul complexului ur-
ban al Sibiului, aici funcționând oborul, în zona străzilor Gladiolelor și Târgu
Cailor. Harta din 1751 (Soroștineanu 2010, 63), reține două case, diferite de
clădirile instituțiilor în acest areal.

Maierii Sibiului a fost structurată în jurul grădinilor de la marginea cetă-

ții, peste râul Cibin. Primele delimitări sunt înregistrate sporadic în 1647
(Niedermaier 2016, 550). Zona se parcelează în secolul al XVIII-lea și încep a
se construi anexe cu scop agricol. La 1751 exista deja o structură coerentă.
Primele trasee stradale sunt punctate pe harta lui Visconti de la 1699, referin-
du-ne la străzile, denumite în prezent Reconstrucţiei și Lungă.

Vilicul orașului extinde în 1743 (Derer 2003, 50) reglementările urbanistice

din zona intramuros și asupra suburbiilor. În 1786 (Derer 2003, 65) cetățenii
primesc drepturi egale cu acelea ale celor din cetate.

Au existat și alte structuri dar care nu s-au dezvoltat în această perioadă în

suburbii, precum țigănia porții Elisabeta sau zona grădinii comandantului mi-
litar, în arealul Spitalului de Neuropsihiatrie de astăzi. În fața porții Elisabeta

173
 P A X U R B A N A

(Pop 2007, 247) fuseseră mutați muncitorii care au lucrat la edificarea citade-
lei și care au ales să se stabilească în Sibiu. Harta Sibiului de la 1736 punctează
traseul unor străzi din viitorul cartier Lazaret, precum strada Lupeni. Aceeași
hartă trasează linii stradale în zona Trei Stejari dar și în zona străzilor Morilor
și Lânii. O țigănie apare pe harta din 1776 pe drumul spre Mag.

De precizat că la 1785 (Moldovan 2009, 6) Sibiul avea un total de 14.270 de

locuitori din care 10.818 trăiau în cetate iar 3.452 în suburbiile acesteia. Din
totalul de 1161 de clădiri existente în Sibiu, 624 erau construite în suburbii.
(Moldovan 2009, 28)

Suburbiile nu au însemnat la Sibiu doar noi spații de trăire, menite a face

față fluxului demografic. Acestea au fost construite și în scopul creării unei
monumentalități. De altfel acesta este și cel mai important demers de conecta-
re a suburbiilor cu spațiul intramuros. Clădiri precum bisericile din Terezian,
Maieri și Josefin, complexul Theresianum, Casa de Vară a baronului Brukenthal
sau grădinile de loisir, sunt dovezi în acest sens.

Cetatea era puternică, făcea față atacurilor organizate ale armatelor profe-
sioniste, asediile principilor Transilvaniei, ale armatei otomane și chiar a cu-
ruților, fiind martore ale afirmației noastre. Sibiul rezistă incursiunii otomane
din 1658, cea căreia Alba Iulia și alte localități nu îi fac față, cu repercusiuni de
ordin istoric, infrastructural și social.

Inginerul italian Visconti urmărește întregul traseu al fortificaţiilor cetăţii

medievale. Aceasta avea două rânduri de ziduri. Cel interior era mai lat, fiind
înzestrat cu arce dublou și galerie de strajă care unea toate bastioanele și porţi-
le burgului. (Moldovan 2009, 9) 34 de turnuri și cinci bastioane (Bruckner, 13)
înconjurau orașul. 28 de turnuri dintre acestea erau administrate de bresle,
care le foloseau drept depozite pentru mărfuri sau muniţie, iar restul de 11
de Magistrat. (Nistor et al 1990, 5) Alte elemente fortificante pe care acesta le
notează sunt cele patru porți ale orașului, două corpuri de gardă în cele două
piețe centrale, iazurile ce înconjurau cetatea, valul de pământ dintre bastio-
nele Haller și Cisnădiei. (Nacu 2018, 200) Hărțile lui Visconti confirmă hărțile
anterioare dar oarecum contemporane, cum sunt cele din 1686 și 1688 (Nacu
2018, 199 sq).

Hărțile ulterioare punctează evoluția structurilor fotificate ale Sibiului așa

cum s-au dezvoltat acestea. Harta de la 1736 reține aliniamentul defesiv

174
 P A X U R B A N A

realizat de generalul Rabutin în fața zidurilor medievale de fortificație Harta

de la 1739 (Nacu 2018, 211) adaugă o fortificație de mici dimensiuni în zona
străzilor Noica, Berăriei și Independenței. Considerăm că aceasta a fost doar
un proiect al cartografilor militari și nu o amenajare propriu-zisă.

În acea perioadă sunt înregistrate peste 80 de lucrări de fortificare în zona

Sibiului. (Kopeczi et al 2001, 462) Spre exemplificare, amintim că în 1702
(Sigerus 1997, 33) s-a reconstruit bastionul Porţii Cisnădiei din Sibiu. În 1735
(Guttmann 2012, 29) au loc lucrări la structura șarpantei Turnului Gros. În
1710 (Moldovan 2009, 25) în urma unei explozii este distrus și apoi refăcut
turnul Curelarilor. Cercetările arheologice din zona porții Turnului (Nițoi et al
2014, 110) au evidențiat o fază modernă de construcției a sistemului de for-
tificare. Inspecția militară din 1791 (Reissenberger 1910, 397) din zona porții
Elisabeta și a Turnului Bărbierilor, a dus la demolarea și reconstruirea acestor
ziduri.

Pe lângă fortificaţiile orașului administraţia locală trebuia să se preocupe de

administrarea viitoarei citadele a Sibiului, un proiect repede abandonat de ar-
mata austriacă. De asemenea orașul avea obligaţia de a găsi cazarea necesară
soldaţilor austrieci încartiruiţi în interiorul cetăţii. Cazul era asemenător cu cel
al funcţionarilor imperiali care ajung a locui de asemenea în cetate. Fiecare
sibian trebuia să găzduiască în locuința sa câte un soldat. Situaţia devine deli-
cată din punct de vedere social și economic pentru oraș. Încă din 1718 (Sigerus
1997, 38) Magistratul solicită construirea unei cazărmi pentru militarii din
oraș.

Demersurile sunt reluate de abia în 1786, când o comisie condusă de Martin

von Hochmeister (Sigerus 1997, 49) alege locul de edificare pe bastionul
Cisnădiei. Împăratul Joseph al II-lea primește o cerere din partea Magistratului,
în care acesta era informat de neplăcerile provocate de miliţiile încartiruite,
printre care furturi sau chiar omoruri. (Riger 1896, 222) De altfel acestea sunt
parte dintr-o nouă abordare militară, anunțând parcă nouă optică de organiza-
rea a secolului următor. În 1791(Derer 2003, 113) încep lucrările la cazarma de
infanterie de pe Bastionul Cisnădiei, bugetul de 100.000 de guldeni fiind su-
portat de visteria împăratului Joseph al II-lea și de vecinătățile orașului.( Pop
2007, 247)

Citadela începe a fi construită începând cu 1702. Proiectul este aprobat de

însuși împăratul Leopold I (Czekelius 1976, 6) și apoi de Consiliul Aulic de

175
 P A X U R B A N A

Război. Citadela este redată anterior, în hărțile celui care a proiectat-o, refe-
rindu-ne la Morando Visconti (Nacu 2018, 206). Aceasta urma a fi o structură
bastionară de tip stelar și era formată din ziduri, cinci bastioane, raveline, gla-
cis-uri, șanțuri cu apă și diguri, canal de aducțiune, dar și cazarmă de cavalerie
și magazii. Bugetul alocat era de 450.000 guldeni și urma a fi finalizată în trei
ani cu ajutorul a 3.000 de muncitori. Trebuia să fie cea mai puternică fortifica-
ție a Transilvaniei.

Pentru realizarea proiectului, el propune demolarea bastioanelor Soldisch și

Cisnădiei. Citadela reapare pe harta din 1749 (Nacu 2018, 218) ca un obiectiv
militar nefinalizat. Lucrările se opresc încă din 1703 (Munteanu et al 2014, 27).
În momentul în care proiectul citadelei este abandonat, erau deja amenaja-
te valul de pământ, platforma de artilerie și rețeau de aprovizionare cu apă.
(Pop 2007, 247) Magistratul sibian amenajează pe terenul rezultat, depozite de
lemn, pășuni, fânețuri, o rafinărie de salpetru.

Un element de fortificare suplimentar și prea puțin studiat de specialiștii în

domeniu, este retranșamentul amenajat la nord de râul Cibin pe același alinia-
ment cardinal al cetății. Acesta este notat pentru întâia oară pe harta de la 1736
(Nacu 2018, 209) a inginerului Lindemann și a lui von Weiss și este remarcat
pe harta Sibiului de la 1751 (Derer 2003, 63). Acesta se desfășoară pe o supra-
față de nouă hectare între râul Cibin și străzile Ecaterina Teodorescu, Lăptăriei
și Eschile, perpendicular pe strada Țiglarilor și strada Înfrățirii spre străzile
Câmpului, Reconstrucției, Lemnelor și Metalurgiștilor. Aceeși hartă notează
conex, o redută în zona bisericii din Gara Mică. La aceasta se adaugă un para-
pet între străzile Țiglari și Eschile pe aliniamentul străzii Lungi. Acest retranșa-
ment a realizat traseul prezent al acestor străzi.

Iazurile medievale rezistă într-o mare măsură și în acest secol. Ele sunt men-
ținute, fiind folosite ca parte a sistemului de fortificare al Sibiului. Ele sunt pri-
mul element fortificant al Sibiului ce este reconfigurat. În 1781 (Pop et al 2018,
192), Magistratul decidea secarea ultimelor iazuri, o parte dintre ele fiind deja
secate. În 1740 Breasla Pantofarilor își seacă propriul iaz. În 1790 unul dintre
iazurile din fața zidurilor dintre Turnul Gros și bastionul Cisnădiei era reciclat
într-o baie privată. Iazurile nu au avut un rol de reconfigurare al spațiului ur-
ban. (Pop et al 2018, 193) Analizând conformația acestora putem observa că
numai șase străzi actuale își organizează traseul pe structura deja existentă a
iazurilor.

176
 P A X U R B A N A

Hărțile secolului al XVIII-lea au reținut și o serie de fortificări suplimentare,

rămase la nivelul de proiect. Astfel pe harta din 1739 (Nacu 2018, 211) apar pa-
tru noi bastioane pe centura a IV-a a zidurilor medievale, un hornwerk pe bas-
tionul Cisnădiei precum și un al doilea retranșament între bastioanele Soldisch
și Ocnei. Pe harta din 1750 (Nacu 2018, 216) apare o fortificație suplimenta-
ră pornită de la linia bastioanelor Soldisch și Cisnădiei spre strada Ion Rațiu
dar dispar fortificațiile dintre cele două bastioane, precum și cele de la poarta
Elisabeta. Un alt proiect apare pe harta din 1751(Nacu 2018, 225). Vorbim tot
despre un retranșament poziționat între liniile citadelei și râul Cibin. Interesul
arătat pentru acest spațiu vine din faptul că acesta era cel mai vulnerabil colț al
fortificației medievale. (Czekelius 1976, 6)

Finalul secolului surprinde începutul procesului de defortificare a cetății me-

dievale, prin demantelarea structurilor sau prin reciclarea urbană a acestora.
În 1791 (Klemens et al 2008, 17), Magistratul sibian decide amenajarea unei
Promenade între Poarta Morților și Bastionul Cisnădiei, viitoarea Promenadă
a Invalizilor, prin nivelarea digului din acest spațiu urban. Pe bastionul Haller,
armata habsburgică amenajează în 1771 (Derer 2003, 75), un manej.

Sibiul era și sediul militar al Transilvaniei. Aici funcționau cancelaria de răz-

boi, Comisariatul de război, Casa de război, Judecătoria militară, Oficiul prin-
cipal de aprovizionare precum și Direcția districtuală de apărare. (Georgescu
et al 2016, 160)

Din perspectiva vieții religioase, secolul al XVIII-lea în Sibiu, fiecare confesi-

une creștină își va dezvolta propria parohie. Pe lângă cea evanghelică, aflată în
actuala Piaţă Huet, se reînfiinţează vechea parohie sibiană romano – catolică a
Sfântului Ladislau, desfiinţată în perioada Reformei. Și-a stabilit sediul în Piaţa
Mare în noua biserică construită aici alături de Mânăstirea Iezuiţilor. Totodată,
se redeschid alte două mânăstiri medievale, administrate de alte ordine mo-
nahale. Fosta mânăstire dominicană devine a ursulinelor iar fosta mânăstire a
clariselor devine a franciscanilor. Revenirea catolicilor în cetate nu a fost una
lejeră. Reverndul Edmund Chishull, aflat în suita lordului Paget, care trecea
pentru câteva zile prin cetate, observa cu insatisfacție la începutul secolului
al XVIII-lea că „Generalul și garnizoana [...], și de asemenea un număr mic
de papiști sunt nevoiţi să se mulţumească cu o capelă particulară” (Călători
1983, 207). Adăugăm că este vorba despre capela din Casa Lutsch ridicată pe
locul unde astăzi se află clădirea sediului Forumului Democrat German din

177
 P A X U R B A N A

România. Un alt spațiu de rugăciune era Casa Croitorilor (Istrate et al 2007, 43)
demolată pentru a face loc complexului iezuit din Piața Mare. Existența aces-
tora este susținută și de harta orașului de la 1699 a lui Visconti.

Primii iezuiții sunt trimiși din Boemia una dintre importantele provincii ere-
diatare ale Imperiului. Ei ajung prima dată la Sibiu și Brașov (Wolf 2002, 51),
în sufletul comunității luterane. Reamintim că una din liniile pacifiste de im-
punere a autorității imperiale a fost Contrareforma, iar iezuiții au fost avan-
garda acestui proces și nu numai al acestuia dar și a întregului corp birocratic
austriac.

O structură incipientă iezuită a existat în Casa Croitorilor încă din 1691

(Matyas 1691, 163). Aici, generalul Hugo de Virmond (Istrate et al 2007, 43),
unul dintre comandanții militari ai provinciei, primește de la Magistratul sibi-
an, dreptul de a cumpăra clădirile necesare pentru inițierea șantierului de con-
struire a complexului iezuit. Acesta împreună cu abatele iezuit Joseph Berdia,
rând pe rând cumpără Casa Croitorilor, farmacia Vulturul Negru, clădirea vă-
mii precum și casa lui Abraham von Ehremburg. De asemenea sunt demolate și
clădirile cu portic dinspre piața Mică. Mânăstirea a păstrat în proiectul arhitec-
tural, linia porticelor din Piața Mică, acesta fiind funcțional în acea perioadă,
așa cum prevedea legislația în vigoare în acel moment în cetatea Sibiului.

Iezuiții sunt cei care construiesc ansamblul catolic de la Sibiu din piața cen-
trală a orașului, între 1726 și 1733 (Derer 2003, 75). Acesta este construit, mo-
dificând aspectul aliniamentului, linia acestuia precum și compoziția sa, pe
latura de nord vest a Pieții Mari. Intervenția constructivă anulează structuri-
le fortificației celei de a II-a incinte a cetății, construite în secolul al XIII-lea,
precum și o serie de clădiri adosate cu timpul acestei fortificații. Turnul a fost
amplasat direct pe bolțile cu penetrații ale fostelor clădiri, pe un bloc de zidă-
rie, așa cum cercetările arheologice realizate de echipa Daniela Marcu Istrate
– Anghel Istrate (Istrate et al 2007, 13), au relevat. O analiză asemănătoare este
realizată și pentru fundația mânăstirii iezuite, unde sunt observate lucrări de
subzidire (Istrate et al 2007, 44) pe latura dinspre Piața Mare făcute probabil
pentru o mai bună rezistență a corpului. Bolțile de sub clădirea mânăstirii sunt
umplute cu moloz și pământ pentru o susținere mai sigură a gabaritului noii
clădiri. (Nițoi et al 2005, 198)

178
 P A X U R B A N A

Mânăstirea este contopită cu fațada bisericii, prin folosirea unei licențe de

arhitectură, accesul în clădire realizându-se printr-o travee și un acces identic
cu cel al accesului în interiorul bisericii. (Guttmann 2012, 66)

În 1739 (Istrate et al 2007, 43), se așează crucea pe turnul Bisericii Romano

Catolice din Sibiu, acesta fiind ultimul moment constructiv al acestui edificiu.
Odată cu desființarea ordinului iezuit, la Sibiu mânăstirea lor devine casă pa-
rohială a romano catolicilor, așa cum este și în prezent. Școala acestora func-
ționează până în prezent sub numele de Colegiul Național Gheorghe Lazăr.
Moștenirea lor, rămâne definitiv în structura și morfologia orașului.

Această insulă urbană așezată între cele două piețe centrale ale orașului, este
cel mai important demers constructiv din perioada iezuită. Ei, iezuiţii, nu nu-
mai că edifică o mânăstire și o biserică, dar reorganizează întreaga perspectivă
a zonei centrale a orașului. Aceste amenajări dau tonul barocizării spațiului
central. Tot acestea rezolvă trecerea armonioasă între cele două spații, o pro-
blemă urbanistică constantă odată cu renunțarea la folosirea spațiului drept
teren fortificat. Astfel comunitatea catolică se așează în centrul orașului, în
mijlocul comunității. Jocul normelor urbanistice este și un joc al percepțiilor
și mentalităților.

Catolicii nu se opresc doar asupra episodului iezuit. Este cunoscut cazul

Sibiului unde vechile biserici ale mânăstirilor dominicane și clarise au fost pre-
luate de catolici care aduc noi ordine monahale, sunt reabilitate în stil baroc
de către ursuline, respectiv de către franciscani. Aceștia refac vechile mânăs-
tiri între 1726 și 1733 (Avram et al, 7), adăugând și criptele necesare înhumă-
rii oficialităților catolice, în interiorul cetății precum procedau și luteranii. În
1785 (Derszi 2012, 143) se redeschide biserica romano catolică a spitalului
Sfântului Spirit de pe strada Azilului. Ea devine parohia ce acoperea Orașul de
Jos. În acest scop, biserica este transformată dintr-una bazilicală într-una hală.
De asemenea, în fața Porții Elisabeta, pe locul fostei mânăstiri dominicane, se
amenajează o capelă menită a îmbrăca, a proteja dar în același timp a permite
credincioșilor să se închine la crucifixul lui Lantregen ce fusese recuperat și
poziționat în acel spațiu.

Tot ca o formă de fervoare religioasă catolică poate fi interpretată și monta-

rea pe fațadele clădirilor laice a imaginilor sau statuetelor cu caracter religios,
cum este cea a sfântului Florian, protectorul de incendii, montată pe fațada
casei din strada Vopsitorilor numărul 13 (Pinter 2004, 56).

179
 P A X U R B A N A

Lucrări au loc și la construcțiile luterane. Cultul nu construiește în această

perioadă un nou lăcaș. Tot ce a făcut a fost să modernizeze clădirile existente.
Cercetările arheologice (Marcu Istrate et al 2007, 55) din piața Huet au relevat
că structura construită între contrafortul al doilea al navei și contrafortul de
sud vest al catedralei, este realizat în secolul al XVIII-lea. Biserica este moder-
nizată la cerințele vremii. Astfel în 1769 (Wollmann 2015, 141) este montat
un carillon în turnul acesteia și un ceas solar pe traveea dezvoltată deasupra
accesului de sud care este amenajată în interior cu elemente baroc.

Cercetările arheologice (Țiplic 2000, 118) au dovedit că structura medievală

a pieței se păstrează într-o mare măsură, unicul aliniament modificat fiind cel
pe care se contruiește noul sediu al școlii orașului, actualul Colegiul Național
Samuel von Brukenthal. Capelele medievale rezistă și ca formă și ca organizare
a spațiului.

De menționat, că, pentru compensație, comunitatea luterană primește,

în 1733, o nouă biserică, de mici dimensiuni, tot în arealul central al cetății,
aceasta fiind construită din lemn și căreia breasla aurarilor îi va dona o cruce
de argint în 1747. (Pop 2007, 243)
Comunitatea reformată, maghiară în pondere majoritară, își construiește și
ea o parohie pe actuala stradă a Mitropoliei, pe o fostă grădină (Varro 2012,
91), completând astfel aliniamentul străzii.
Proaspăta confesiunea greco – catolică își întemeiază propria parohie peste
râul Cibin, în dreptul Porţii Turnului, în suburbia Maierilor Sibiului, unde as-
tăzi se află Biserica dintre Brazi. Cel care a acceptat demersul constructiv a fost
guvernatorul Samuel von Brukenthal (Klein 2018, 57).
Confesiunea ortodoxă își avea biserica parohială tot în aceeași regiune a
Maierilor, în actuala biserică Sfântul Luca. Mutarea sediului Episcopiei la Sibiu,
a permis astfel protecţia în faţa ofensivei calvine, sașii luterani nemaifiind in-
teresaţi în acel moment de „cucerirea ortodoxilor”.
La Sibiu se construiește între 1790 - 1799 o biserică grecească, iar episco-
pul Sava Brancovici își mută acolo, definitiv, sediul episcopal. (Marcu Istrate et
al 2007, 243) Aceasta este Biserica din Groapă construită la 1789 în suburbia
Josefin, cu finanțarea comercianților greci stabiliți în oraș. Dezvoltarea struc-
turilor instituționale religioase altele decât cele ale religiilor recepte, a fost po-
sibilă odată cu promulgarea celor două Edicte josefine, cel de Toleranță și cel
de Concivilitate.

180
 P A X U R B A N A

Aspectul urban este afectat și de apariția și regândirea cimitirelor. Dacă cele

din interiorul cetății sunt închise, altele noi apar în suburbii. Este cazul cimi-
tirului ortodox de pe lângă Biserica din Groapă (Soroștineanu 2010, 136), din
suburbia Josefin. Acesta a fost inaugurat înainte de începerea construcției lă-
cașului de cult. Harta de la 1749 (Nacu 2018, 219) notează patru cimitire, toate
în teritorii extramuros. Este vorba de vechiul cimitir din fața Porții Morților,
precum și de cele din fața porțiilor Turnului și Ocnei pe cele două maluri ale
Cibinului. Într-un studiu publicat în anul 2013 (Pop 2013, 110), subsemnatul
numără 16 cimitire în teritoriul Sibiului, după cum urmează: două în afara ce-
tății între ziduri și râul Cibin și în fața Porții Morților, trei în suburbia Terezian
și două în suburbia Josefin, unul în suburbia Maieri, două în spațiul intramu-
ros, două cimitire militare, trei cripte în interiorul noilor mânăstiri din intra-
muros și unul în structura Lazaretului. Ele aparțineau tuturor cultelor creștine
din oraș. Două erau exclusiv ale sașilor, două ale românilor, restul fiind mixte.
În secolul al XVIII-lea, Hanna Derer (Derer 2003, 117 sq) repertorizează un
număr de opt biserici sau mânăstirie nou construite, cinci romano catolice,
una greco catolică, una reformată și una ortodoxă, precum și alte patru biserici
sau mânăstiri construite în alte perioade dar reabilitate în acest secol, toate
acestea fiind romano catolice. Dintre bisericile Sibiului, opt aveau turnuri ado-
sate sau un turnuleț de mici dimensiuni deasupra fațadei principale. Două din-
tre acestea, cele din suburbia Maieri mai exact, nu erau poziționate pe trama
stradală.

Cazul Sibiului este cel mai elocvent în ceea ce privește arhitectura și urba-
nismul laic al provinciei. Exemplul cel mai puternic îl constituie cel al reșe-
dinței baronului Brukenthal din Sibiu care, îndrăznim a afirma, nu numai că
devine punctul principal de perspectivă al Pieței Mari dar reușește a schimba
perspectiva axială a acesteia. Dacă până în acel moment focus point-ul este
zona demolatei case Reussner în linie paralelă cu a caselor de patricieni, odată
cu ridicarea Palatului Brukenthal, acest nucleu, devine nucleul principal orga-
nizator al spațiului central al Sibiului.

Așa cum remarca Hermann Fabini (Fabini 1973, 52), aici era scena unde se
desfășurau rivalitățile politice ale Sibiului. Același palat este semnificativ prin
așezarea sa și prin înaintarea sa în piață, schimbând ritmul aliniamentului
de nord-vest al Pieții Mari, rupând ritmul cu strada pe care o conectează cu
restul orașului, stradă ce în prezent poartă numele baronului precum și prin

181
 P A X U R B A N A

masivitatea clădirii construite pe trei parcele medievale, ne fac a înțelege alte

elemente caracteristice ale barocului urban. Secolul al XVIII-lea și barocul mo-
difică trei dintre cele patru aliniamente ale pieții centrale a Sibiului.

Construit între 1778 și 1788, palatul Brukenthal nu este unicul demers din
arealul Pieții Mari. Un alt baron, Lambert von Moringer, își reabilitează în baza
rigorilor baroce, propria-i locuință, Casa Albastră mai precis. Vechii primării
din vecinătatea Turnului Sfatului (Avram et al 2003, 77) îi este reconfigurat
aliniamentul pentru a se racorda cu cel din strada Avram Iancu. De asemenea,
proprietarii refac, în același stil baroc, fațada Casei Hechet, iar Casa Generalului
este extinsă prin lipirea a trei parcele medievale și a unei străzi (Pop 2012, 152)
care devine astfel pasaj. Casa devine în 1784, reședința comandantului militar
al Transilvaniei. (Istrate et al 2007, 13) Apreciem că Piața Mare din Sibiu este
cel mai elocvent exemplu transilvănean de spațiu urban supus noilor concepte
arhitecturale și urbane aplicate în contextul deja stabilit, anume cel de sorginte
medieval – renascentistă. Alte clădiri importante sunt Casa cu Cariatide de pe
strada Mitropoliei, casa Karl și Michael Brukenthal de pe strada Avram Iancu,
precum și casa preotului din suburbia Maieri de pe strada Reconstrucției. În
perioada baroc prin intervențiile asupra clădirilor din insula urbană amintită,
prin modificarea proporțiilor, a golurilor și a șarpantelor se crează aspectul
unitar al Pieții Mari din Sibiu. (Pop 2013, 108)
Fondul de case moștenit este în majoritatea sa construit în lemn. Secolul
al XVIII- lea schimbă acest aspect. La mijlocul secolului, aproximativ 80%
(Moldovan 2009, 28) din fondul construit al orașului era deja construit în pia-
tră. În 1768 se interzice construirea de clădiri în lemn și/ sau șindrilă. Casele
Sibiului, în perioada habsburgică din secolul al XVIII-lea încep a primi coloris-
tică și o mai mare dinamică, prin refacerea fațadelor și evident prin construirea
barocă a acestora. În 1788 (Sigerus 2015, 180)1020 acestea sunt numerotate.
Nu omitem nici lucrările de reabilitare sunt realizate între 1776 și 1780 (Marcu
Istrate et al 2007, 90) la sediul Consitoriului din piața Huet, clădirea fiind ast-
fel extinsă și primind o nouă fațadă. Casa Hochmeister (Wittstock 2012, 177)
sau Casa Theseo din suburbia Josefin sunt construite sau reamenajate tot în
această perioadă.
Prin reorganizarea unor spații de locuire din zona intramuros se ajunge la
acoperirea unor ulițe de mici dimensiuni, aici amenajându-se camere prin bol-
tiri și ziduri secundare. (Avram et al 2003, 75) Acesta nu este altceva decât un

182
 P A X U R B A N A

efect direct al creșterii de populație pe care Sibiul o suportă odată cu venirea

funcționarilor și militarilor noii administrații. Este cazul Pasajului Pielarilor,
acoperit de comerciantul Rideli în 1742 sau a uliței Balurilor, acoperită odată cu
extinderea casei învecinate, transformate în casă parohială a ritului reformat.
În strada Avram Iancu, la numărul 7 (Cantoni 2017, 252), analizele de struc-
tură au dovedit extinderea clădirii spre zidul de fortificație și prin construirea
unui corp de clădire suplimentar. În secolul al XVIII-lea, este finalizat sau mai
corect spus definitivat procesul urbanistic de alipire și includere în parcele, a
zidurilor de fortificație, acolo unde acestea erau adosate loturilor. Tot acum
clădirea este racordată la tendințele baroc, prin adăugarea unei cursive ce lega
corpurile de clădire, prin refacerea casei scărilor, prin refacerea fațadei și a șar-
pantei precum și prin decorarea cu stucaturi. (Cantoni 2017, 270 sq)
80% din clădirile ce aparțineau insulei urbane Groapa cu lei sunt de aseme-
nea modificate, așa cum evidențiază Hanna Derer (Derer 2016, 28). Aici exis-
tau nu mai puțin de 48 de case, unele de lemn, unele de piatră cu parter, alte-
le și cu etaj. Ieșea în evidență casa lui Johannes Sebastian (Beșliu Munteanu
2016, 154) care avea două niveluri de subsol, un parte, un etaj și anexe.
Intervenții asemănătoare au fost suprinse prin cercetări arheologice și de
structură și la clădirile din piața Mică. Casa de la numărul 16, își schimbă struc-
tura în 1780 și se modernizează (Beșliu Munteanu 2004, 172). Se adaugă un
al doilea etaj, este mansardată, iar spațiul de locuit este mărit prin adăugarea
unui demisol în fața porții de acces în piață dinspre strada Ocnei. Fațada este și
ea modificată abordând o tematică baroc. Tot în piața Mică, dar la numărul 31,
cercetările arheologice (Avram et al 2003, 76) au surprins o aducțiune cu apă
din secolul al XVIII-lea.
Diplomatul englez Edmund Chishull (Călători 1983, 205) remarca calitatea
clădirilor, acestea fiind împodobite cu stucatură, fiind acoperite cu țiglă și bine
proporționate. Tot în Piața Mică, cercetările arheologice (Urduzia et al 2006,
200) efectuare la clădirea cu numărul 24, au evidențiat obturarea, în secolul
omonim, a vechiului acces medieval și crearea unui nou gol pentru acces.
Tot prin cercetări arheologice (Pinter 2004, 55) s-a observat că în secolul al
XVIII-lea se definitivează organizarea alinimentelor stradale, în special ale ce-
lor din vechea cetate medievală. Tot acum se trasează noi străzi, precum strada
Zidului. Pierderea importanței militare a zidurilor din această zonă a cetății a
permis parcelarea terenurilor și trasarea străzii. La casa din strada Vopsitorilor

183
 P A X U R B A N A

numărul 13 (Pinter 2004, 59), în urma cercetărilor menționate, s-au putut ob-
serva intervențiile specifice aceluiași secol al XVIII-lea, acestea fiind prelungi-
rea spre strada Zidului precum și alte elevații punctuale. Casele se înalță, cre-
ând aspectul vertical al orașului.
Aceleași concluzii sunt susținute și de cercetările arheologice din strada
Turnului (Beșliu Munteanu 2008, 223). Harta Sibiului din 1751 (Nacu 2018,
227) reține insula urbană flancată de străzile Tribunei, Mitropoliei și Ioan
Lupaș, ca o zonă cu case răsfirate și care nu respectă aliniamentele clasice ale
cetății.
Asemeni altor cazuri studiate și la Sibiu s-au manifestat tendințe de înfru-
musețare. Cel mai frecvent caz este cel al iazurilor care înconjurau cetatea me-
dievală. Treptat acestea sunt secate iar terenul devine spațiu public pe care se
amenajează piețe, drumuri sau sunt parcelate pentru uzul viitorilor proprietari.
Cea mai importantă realizare a secolului al XVIII-lea din acest punct de vede-
re îi aparține aceluiași Samuel von Brukenthal (Bucur 2012, 41). În vecinătatea
casei sale de vară din zona străzilor Constantin Noica și Dobrun, între 1771
și 1772 (Derer 2003, 137), acesta amenajează o grădină de loisir, unde avea
o seră cu plante exotice, arcade de copaci, pergole, vaze de piatră. Grădina
sa este de fapt o refacere a mai vechii grădini a socrului său, primarul Daniel
Klokner von Klokner, remarcată inclusiv de Visconti (Schneider 2018, 187) în
hărțile sale. Harta lui Giovanni Giacomo Rossi din 1688 (Nacu 2018, 199) no-
tează o grădină a principelui în zona viitoarei suburbii Josefin. Altă grădină
este cea a lui Michael von Brukenthal, pe bastionul Soldisch (Schneider 2018,
189), aceasta fiind amenajată în stil englezesc. În același aceiași manieră, se-
natorul Andreas Fleischer si-a amenajat grădina, poziționată în spatele actu-
alei clădiri a Spitalului Județean, în zona străzii Lucian Blaga. În zona parcu-
lui Tineretului exista grădina lui Karl von Brukenthal, fratele guvernatorului.
Martin Hochmeister (Schneider 2018, 190) în anasamblul teatrului amenajase
și el, în zwinger, o grădină. În acest secol au lor și reconversii ale grădinilor.
În secolul al XVIII-lea în Sibiu, sub impactul imediat al administrației au-
lice și guberniale, apar noi instituții, sediile lor fiind construite în interiorul
Sibiului. De reținut că acestea, în marea lor majoritate, se instalează în clădiri
deja construite, intervențiile fiind cel mult de suprafață și de aspect, mai puțin
de structură. Guvernatorul preia la început, în 1703 (Gundisch 2018, 32), Casa
Albastră pentru ca apoi să se mute în Casa Reussner.

184
 P A X U R B A N A

Sediul Primăriei orașului suportă o atenție specială, o serie de intervenții

fiind realizate sub auspiciile noilor structuri administrative. În 1770 (Beșliu
Munteanu 2006, 74) este amplasată gheret de lemn, destinată interogării sus-
pecților, grădina devenind spațiu pentru senatorul judiciar.

Apărarea și controlul cetățenilor se face prin construirea și inaugurarea în

1747 (Derer 2003, 75) a noii închisori precum și a casei de corecție. Cazul ur-
banistic al închisorii este elocvent pentru modul în care noua administrație
aborda orașul. Ea este construită contopind mai multe parcele medievale, în
Orașul de Jos, pe una dintre străzile principale, fațada fiind dinamică și gândită
pentru a fi observată din toate direcțiile de perspectivă, atât dinspre intrarea în
oraș, dar și dinspre Orașul de Sus sau de pe străzile Turnului și Târgu Peștelui,
pe unghiul cărora se construiește. În acest sens, evidențiem că perspectiva ur-
banistică a fost factorul esențial în construirea unor astfel de clădiri. Turnul
Sfatului (Pop 2015, 108) se transformă în închisoare. O spânzurătoare este no-
tată în fața porții Ocnei dar în suburbia Maierilor, pe harta Sibiului din 1699
(Nacu 2018, 206).

Educația constituia o preocupare importantă pentru administrația habsbur-

gică. Aceasta dorește să deblocheze sistemul controlat la Sibiu de cultul creștin
Luteran, în acest secol, toate acțiunile fiind în acest sens. Acest lucru a însem-
nat, de asemenea, noi construcții, modificări de aliniamente și de volumetrii.
Cea mai importantă construcție, rămâne cea dedicată Școlii Luterane din in-
cinta Catedralei cultului. În direcția dată de urbanismul modern al vremii, sunt
contopite cinci parcele, în anul 1780 (Marcu Istrate et al 2007, 90), făcând loc
viitorului sediu al Colegiului ce poartă astăzi numele baronului Brukenthal. În
administrarea Bisericii Azilului (Derszi 2012, 176) se organizează o școală de
fete. În 1774 (Derer 2003, 75), fosta școală iezuită se mută într-un nou sediu și
funcționează ca și școală catolică.

În 1780 profesorul pisan Domenico Sestini (Ciobanu 2009, 9) considera ne-

cesară, la Sibiu, o universitate, același plan avându-l și Baronul Samuel von
Brukenthal cu câteva decenii mai înainte. Pentru că, la Cluj funcţiona deja o
structură universitară proiectele sibiene au fost ignorate.

În perioada amintită a existat o mai mare preocupare asupra sănătății, igienei

și, de ce nu, a asistenței sociale. Astfel la Sibiu spitalul este dezvoltat. Se demo-
lează clădiri, se amenajează curțile interioare, se creează un nou acces și se ex-
tinde aliniamentul clădirii spre strada Azilului. Spitalul ajunge la 47 de camere,

185
 P A X U R B A N A

o magazie, două grajduri și două locuințe ale predicatorului. (Derszi 2012, 219
sq) 28 dintre acestea aveau două paturi iar alte două aveau trei paturi.

Relevant este cazul Orfelinatului Terezian din suburbia care îi preia astfel
numele. Construită începând cu 1754 (Derer 2003, 137), această clădire este
importantă deoarece structurează viitorul cartier, este emblematică pentru
impactul iezuit asupra orașului dar și pentru implicarea directă a împărătesei
Maria Theresia, din subvențiile căreia a fost înălțat.

Alte structuri care se dezvoltă în aceiași perioadă sunt cele de divertisment.

Magistratul (Pop 2012, 162) sibian decide reciclarea urbană a fostei Case a
breslei Măcelarilor prin transformarea spațiului într-unul de spectacole. Sibiul
secolului al XVIII-lea ne oferă cel mai bun exemplu de reciclare urbană, prin
transformarea unei structuri militare ce făcea parte din compoziția renascen-
tistă a cetății, Turnul Gros, într-un teatru, între 1878 și 1789. Totul începe prin
semnarea Contractului de Arendă și Taxe dintre Magistratul sibian și como-
ditarul Martin von Hochmeister în 1787 (DD 1-4, 192), prin care cel din urmă
prelua terenul dintre Turnul Dulgherilor și Turnul Lăcătușilor cu scopul ame-
najării unui spațiu de spectacole. Astfel rondela este obturată de structurile ce
ascund holul de accedere în clădire, dar și de anexe. De asemenea, fortificațiile
din fața teatrului sunt demolate, fiind de asemenea amenajat un coridor aco-
perit în această zonă ce ducea spre piața Mare. În 1791 (Nica 2013, 92), pentru
o mai bună comunicare este realizat pasajul Teatrului, așa cum există și în pre-
zent. Promenada Invalizilor, nouă și ea, era folosită pentru accesul publicului.

Edmund Chishull (Călători 1983, 205) menționează existența unei biblioteci

dar nu avem informațiile necesare a crede că este vorba de un imobil anume
contruit în acea perioadă. Mai degrabă, este vorba de biblioteca ce funcționa
în interiorul fostei capele a Sfântului Ladislau din vecinătatea școlii orașului.
Același Martin Hochmeister a obținut în 1778 (Spiridon 2018, 160) de la îm-
părăteasa Maria Theresia, privilegiul de a deschide o librărie publică, precum
și sprijinul financiar pentru acest demers. Aceasta a fost amenajată în interio-
rul propriei locuințe. Pe bastionul Haller, în 1771 (Pop 2015, 109), se amena-
jează manejul orașului. Cu această ocazie zwingerul dintre străzile Pompeiu
Onofreiu și Manejului, este umplut.

În Sibiu, asemeni altor localități din sudul Transilvaniei, în secolul al XVIII-

lea se urbanizează și ultimele spații libere din cetate, fie prin parcelarea aces-
tora și darea lor în folosință diferiților proprietari, fie prin amenajarea de spații

186
 P A X U R B A N A

urbane. Piața Schiller (Klemens et al 2008, 63), spre exemplu, până la fina-
lul secolului al XVIII-lea, funcționa drept livadă, apoi ghețărie, chiar exista și
o moară. În zona unde astăzi este Muzeul de Istorie Naturală (Klemens et al
2008, 83), era un loc părăsit, folosit pentru loisir de către cetățeni. Pe strada
Moș Ion Roată (Derer 2015, 21) funcționau grădinile spitalului. În aceeași pe-
rioadă, spațiul care astăzi este intersecția străzilor Târgu Peștelui (Derer 2015,
22) și Târgu Vinului este reabilitat și transformat în domeniu public. La fel se
parcelează și terenurile din zona Spitalului (Beșliu Munteanu 2015, 97) la in-
tersecția cu strada Turnului.

În secolul al XVIII-lea sunt reconfigurate o serie de spații publice. Prin reci-

lări urbane consecutive se deschid artere. Unele sunt anulate prin construi-
rea de imobile, cum este cazul străzii care devine pasaj de legătură între piața
Mare și piața Schiller prin strada Arhivelor sau de strada dispărută odată cu
construirea ansamblului monastic al Ursulinelor. Este perioada în care străzile
unite – Alexandru Odobescu – Conrad Haas – Centumvirilor – sunt despărțite și
abordate diferit, începând cu anul 1725 (Derer 2015, 37).

Mobilierul urban, la Sibiu, începând cu secolul al XVIII-lea nu înseamnă

numai statuia cavalerului Roland și cea a lui Herman (Călători 1983, 205) de
una sau mai multe porți ale orașului precum și cele câteva fântâni din cetate.
Mobilierul urban crește ca număr, crește și calitatea artistică, precum și ca am-
plasarea acestora pe suprafața întregului oraș.

Piața Mare este reorganizată, folosind elemente de mobilier urban. Este ame-
najată Cușca Nebunilor în 1724 (Istrate et al 2007, 12), este ridicat comanda-
mentul garzii urbane. Dar în același secol, aceste elemente sunt înlăturate, lor
adăugându-se și Stâlpul Infamiei în 1783 (Urduzia et al 2008, 243). Toate aces-
tea au putut fi recuperate din punct de vedere arheologic în urma cercetărilor
efectuate la începutul acestui secol.

Cea mai importantă lucrare rămâne statuia Sfântului Nepomuk (Nițoi et al

2005, 33). Amenajată sub auspiciile contelui Paul Francisc de Wallis, prin te-
matica aleasă, aceasta se adaugă celorlalte astfel de statui, ridicate mai ales
după epidemia de ciumă din Transilvania. Prin modul de realizare, devine
standard artistic al barocului transilvănean. Apelând la artiști, probabil boemi-
eni, comanditarii au așezat-o în piața Mare a Sibiului un element de înfrumu-
sețare aparte de ceea ce exista în acel moment. Această amplasare este primul
pas de schimbare a axei de perspectivă a pieții Mari. Cercetările arheologice

187
 P A X U R B A N A

(Nițoi et al 2004, 190) au arătat că fundația statuii coboară până la trei metri
adâncime, în scopul protejării și păstrării acesteia în locul ales, în ciuda atacu-
rilor și batjocoririlor venite dinspre comunitatea luterană (Sigerus 1928, 32).
Odată cu introducerea canalizării pe strada Moș Ion Roată (Derer 2015, 29), în
dreptul pasajului de legătură cu strada Alexandru Odobescu este amenajat un
scuar. Pasajul este atestat la 1760 cu numele de Unter der Schuler. Drumurile
principale sunt pavate începând cu anul 1721 (Derer 2003, 75). Pavajul era din
piatră de râu, aduse ca taxă de intrare în spațiul intramuros de către fiecare că-
ruță. (Crîngaci Țiplic et al 2017, 544) Documentele precum și cercetările arheo-
logice au consemnat pavarea străzilor Nicolae Bălceascu, Cetății, Tipografilor,
Avram Iancu, Alexandru Odobescu, pasajelor Generalului, Pielarilor și al
Teatrului, a piețelor Mare, Gării, Unirii și Cibin, ultimele trei fiind extramuros.
Chiar și așa străzile rămân murdare și prost întreținute, ceea ce l-a nemulțumit
pe împăratul Joseph al II-lea în timpul vizitei sale din 1773 (Gundisch 2018,
34).
Sibiul avea o bună așezare stategică din punctul de vedere al resurselor de
materie primă. Sare se extrăgea de la Ocna Sibiului, dar Sibiul avea un fond fo-
restier și agricol bogat. Cibinul are importanța sa, Hiltebrandt (Georgescu et al,
30) îl remarcă în prezentările sale drept un râu plin de pește, care inundă des
zonele limitrofe, unde sibienii au amenajat grădini.
Aprovizionarea cu apă a constituit mereu un capitol important al transformă-
rii orașului. Dacă la venirea Habsburgicilor, aproape toți călătorii (Georgescu
et al, 30) remarcau fluxul de apă care curgea pe mijlocul străzilor, la finalul
secolui al XVIII-lea, aducțiunea cu apă era complet modificată. Harta din 1688
a Sibiului reține Canalul Morii (Nacu 2018, 199), ca fiind legat de râul Cibin,
care curgea în fața zidurilor dar și în interiorul cetății între Turnul Fierarilor și
Rondela Rotarilor.
Încă de la începutul secolului se lucrează la sistemul de canalizare al orașu-
lui. Acestea este realizat în Piața Mare (Istrate et al 2007, 45) înainte de lucrările
constructive iezuite, după cum s-a observat în urma cercetărilor arheologice.
Inginerul districtual Steinbach (Urduzia et al 2008, 247) a propus Guberniului
și Magistratului sibian un proiect de aducțiune a apei de la Rășinari. Proiectul
nu a fost însă realizat din cauza costurilor exorbitante pe care le solicita.
Cercetările arheologice din Piața Aurarilor au surprins traseul canalizării
amenajate în secolul al XVIII-lea. Canalul avea lățime de 1,20 metri mărginit

188
 P A X U R B A N A

fiind de un zid de cărămidă de 0,4 metru lățime și pavat cu cărămizi pe pat de

nisip. (Lazăr et al 2009, 76) Conducta era din lemn de molid confecționată prin
perforare longitudinală și prinsă cu manșoane din tablă de fier. (Urduzia et al
2008, 247) Canalizarea este adusă și spre spital, unde este amenajată o fântâ-
nă. Aceleași lucrări sunt surprinse și pe strada Moș Ion Roată.
În Sibiu probleme majore ale sistemului de canalizare au trenat. În 1797
(Istrate et al 2007, 67), vecinătățile din zona străzilor 9 Mai, Ocnei și Piața
Aurarilor se plângeau și chiar deschideau proces Magistratului cu privire la
calitatea apei potabile care venea dinspre Piața Mare. Aceiași problemă a fost
reclamată, aproximativ 30 de ani mai devreme în prealabil, și de comandan-
tul militar. Dacă în prima instanță Magistratul s-a opus, determinat scopurilor
economice ale pieții, în cele din urmă a cedat. Astfel s-a ajuns la închiderea
cu grilaj a fântânii din Piața Mare, deosebit de importantă deoarece deservea
întreg Orașul de Jos. Lucrare a fost susținută financiar de Anton Filek în 1798
(Urduzia et al 2008, 246).

Raportat la secolul al XVII-lea, specialiștii au numărat nouă fântâni, în Piața

Mare, strada Avram Iancu, strada Mitropoliei, strada Centumvirilor, strada
Ocnei, strada 9 Mai, strada Târgu Peștelui, strada Cetății și Piața Mică. În seco-
lul al XVIII-lea număul acestora crește semninificativ. Aceeași specialiști nu-
mără 27 (Roth et al 2014, 20) de noi fântâni, care se adaugă celor deja existen-
te. Sunt amenajate fântâni noi în piețele Armelor și Aurarilor dar și pe străzile
de astăzi Avram Iancu, Gheorghe Magheru, Mitropoliei, Centumvirilor, Ocnei,
Tribunei, Conrad Haas, 9 Mai, Nicolae Bălcescu, Tipografilor. Analizând hărțile
vremii, observăm că, în majoritatea lor, aceste fântâni erau amenajate la inter-
secții de străzi. Fântâna din strada Ocnei era cu troliu, celălalte fiind cu țevi.

Atenția dată canalizării a avut și un scop igienic. În 1750 (Urduzia et al 2008,

246) este adoptat de către Magistrat, un document Instrucțiunile meșteru-
lui fântânilor vecinătății din strada Măcelarilor (este vorba de actuala stradă
a Mitropoliei). Actul interzicea adăparea cailor și propunea un calendar și un
orar de spălare a rufelor.

Dar acesta nu a fost unicul demers în acest sens, închiderea cimitirelor in-
tramuros fiind un altul. Cimitirul din jurul catedralei din piața Huet (Grancea
2011, 155) precum și cel al Bisericii Azilului sunt închise în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea. Ultima înmormântare în Biserica Azilului a fost cea a
preotului Johann Bordon în 1708 (Albu 2009, 264).

189
 P A X U R B A N A

Din 1750 (Roth et al 2014, 22) s-a interzis adăparea vitelor din fântânile pu-
blice ale orașului. De asemenea, este interzis spălatul rufelor. În 1787 (Pop
2007, 247), Poarta Morților este reconfigurată prin spargerea suplimentară a
zidurilor de fortificație pentru a crea un acces rapid spre cimitirul extramuros
al comunității.

Lazaretul este amenajat în fața porții Elisabeta, în anul 1720 (Derer 2003, 75).
Acesta este nucleul formării ulteriorului cartier ce îi poartă și astăzi, numele.
Format din case închise cu gard, suprafața acestuia de aproximativ 10.000 mp
în zona Căii Gușteriței și străzilor de astăzi Strungului, Nicovalei și Macaralei.
(Nacu 2018, 216) Sacrificarea animalelor este mutată în spațiul extramuros,
pe Câmpul Măcelarilor (Pinter 2004, 56), între strada Abatorului și piața Cibin.

Drumurile interioare și exterioare ale orașului sunt și ele trasate și reorgani-

zate. Sibiul se lega prin drumuri de vamă de la Turnu Roșu, de minele de sare
de la Ocna Sibiului, de la Rășinari, Poplaca, Cisnădie, Nocrich, Șura Mică, Șura
Mare, Turnișor și Gușterița. Este momentul în care aceste așa-numite magis-
trale, care se păstrează până în prezent multe inclusiv cu toponimia originală,
devin axe de trasare a viitoarelor cartiere ale orașului. Harta din 1776 (Nacu
2018, 230) a baronului Pasarelli, adaugă drumuri spre Mag, Săcădate, Selimbăr
și Gura Râului.

Alte lucrări de infrastructură, care modifică aspectul moștenit al orașului

cuprind regularizarea râului Cibin între satul Turnișor și Sibiu, în 1702 (Derer
2003, 75), amenajarea a trei podețe în 1741 (Derer 2003, 88). De asemenea,
există incipiente forme de iluminat public. În 1773 (Wollmann 2014, 80) sunt
montate trei lanterne cu lumânări în pasajul de sub piața Mică.

Canalul ce lega Sibiul de Gura Râului este trasat cu scopul unei ieftine și ra-
pide aprovizionări a șantierului citadelei. Pe el transporta piatră de la Rășinari,
calcar de la Poplaca și pietriș din Cibin. Realizarea a costat 30.000 de guldeni,
un buget suplimentat cu 139.000 de guldeni. (Munteanu et al 2014, 29) Acesta
avea șase ecluze, un aliniament de apă cu o lățime de șase metri și o lungime
de 14 kilometri, care trecea pe sub actualele cartiere Valea Aurie și Tilișca, 37
de puncte de triaj naval precum și două bazine de descărcare și încărcare a ma-
terialelor de construcție. Pe acest canal zilnic treceau 30 de bărci purtate de 60
de cai și 30 de căruțe, totul coordonat de doi corăbieri. (Munteanu et al 2014,
29 sq) Canalul se descărca în zona limitrofă orașului, între actualele străzi Alba
Iulia și Transilvaniei, în zona Livezii Măcelarilor. Canalul avea și alte canalete,

190
 P A X U R B A N A

bazine secundare dar și un bazin principal, acesta fiind marcat pe hărțile de

specialitate din acea perioadă, drept port. (Munteanu et al 2014, 33)

Podurile au oscilat în infrastructura Sibiului. Hărțile din 1688 rețin două – trei
poduri în fața porților principale, iar cea din 1749 reține trei astfel de poduri.

Sibiul era legat prin rutele poștalioanelor de restul provinciei dar și de Viena
sau Buda sau alte orașe importante ale Imperiului. Tot de aici plecau poștalioa-
nele spre alte provincii ale Imperiului, cum erau Galiția și Ungaria Superioară,
dar și spre spre Moldova și Țara Românească. (Georgescu et al, 160) Diligenţele
veneau odată pe lună din direcţia Viena – Buda – Timișoara. Se puteau încăr-
ca aproximativ 25 de kilograme de bagaje, iar călătoria costa 30 de creiţari
vara respectiv 45 de creiţari iarna, așa cum suntem informaţi de almanahul
lui Martin Hochmeister din 1790. (Hochmeister 2007, 94) Poșta transporta pa-
chete mici și scrisori și mergea mai departe spre Bucovina și Galiţia. Călăreţul
schimba calul la fiecare staţie poștală. Poștalioanele puteau transporta contra
cost și persoane.

Existau la Sibiu, desigur modest precum în toată Transilvania, inițiative

cu caracter industrial, majoritatea fiind legate de activitatea funcționarilor
și a militarilor din oraș, noii cetățeni habsburgici. Este cazul fabricii de bere
(Sigerus 1997, 38) din Sibiu fondată prin Edict imperial în 1715 și deschisă
în 1717. O cărămidărie apare pe harta Sibiului de la 1751 (Derer 2003, 63), în
nord vestul drumului care lega Sibiul de Alba Iulia prin satul Turnișor, deci în
suburbia Maieri.

Crește, de asemenea, numărul morilor. Harta din 1699 (Nacu 2018, 199) în-
registrează șapte mori, toate intramuros. În 1720 (Roth et al 2014, 22), pe pârul
Seviș, senatorul Friedrich Schreyer deschide o astfel de moară. Alte mori de
hârtie sunt amenajate în 1753 (Derer 2003, 75) în Pădurea Dumbrava. Harta
Sibiului din 1759, reține mori de praf de pușcă, mori de scoarță, mori de apă.

Depozitele orașului sunt amenajate, în 1734 (Beșliu Munteanu 2015, 133), în

zona insulei urbane Groapa cu Lei. Cu această ocazie se demolează o moară, o
fântână, și o serie de clădiri medievale și spații publice.

În Sibiu, la 1769 (Pop 2007, 251) este deschisă Curtea Bistrițeană, hanul ce
găzduia pe comercianții orașului de pe râul omonim. Un alt han exista deja din
1735 (Beșliu Munteanu 2006, 88) în fașa Porții Turnului iar un altul din 1743
(Derer 2003, 75) în fața porții Ocnei.

191
 P A X U R B A N A

Catalogul rectorului școlar enumeră 1300 – 1400 de familii la mijlocul seco-

lului (Nagler 1997, 188) populația ridicându-se la 1710 (Moldovan 2009, 6) la
9.984 de locuitori. Cu un secol înainte, Sibiul avea doar 53 de proprietari, după
episodul Gabriel Bathory.

La 1785 numărul se ridică, așa cum am menționat la 14.270 de locuitori, iar

în 1790, conform lui Martin Hochmeister, cifra ajunge la 16.000 de locuitori ce
rezidau în 1637 de case, 492 dintre acestea aflându-se în cel mai nou cartier,
primul extramuros, Josefstadt. (Hochmeister 2007, 51, sqq)

Dintr-un text din secolul al XVIII-lea se remarcă amestecarea populației,

maghiarii și sașii devenind în mod egal cetățeni ai aceluiași oraș, în cazul de
față, al Sibiului (Pop 2007, 250). Acesta este un efect, în special, al Edictului
de Concivilitate.

Camillo Gioacomazzi (Georgescu et al 2016, 29), călător italian, precum

Tomasi, dar venit pe meleagurile sibieni la un secol diferență, surprinde o altă
imagine a Sibiului. Orașul are suburbii, se întindea pe o suprafață de cinci mile
în total – adică aproximativ 8.000 kilometri – apărată fiind de 1.200 de soldați,
față de cei 47 de soldați, 27 de trabanți și 14 cavaleri care o apărau în 1657
(Beșliu Munteanu 2006, 85). Cetatea are cinci porți, 12 biserici, cinci luterane,
una reformată, trei ortodoxe și trei catolice și un teatru cu 10 rânduri de sca-
une și 54 de loggi. În concluzie, putem afirma că prin comparație impactul și
modificările produse de transformarea culturală adusă de administrația habs-
burgică la Sibiu, au fost importante.

Perioada habsburgică rămâne una din etapele importante ale procesului de

reciclare urbană a Sibiului. Acesta s-a realizat prin demolări, prin recongfigu-
rări a unor spații urbane și prin refolosirea unor spații urbane adaptate la noua
perioadă istorică prin reevaluarea scopului. Funcția militară este înlocuită de
către administrația provincială dar și de cea locală.

Majoritatea intervențiilor nu au avut un plan general de urmat. În cel mai

bun caz, ele erau proiecte punctuale care nu aveau scopul de a organiza între-
gul areal urban în cauză. Acest fapt a dus la o lipsă de omogenitate a țesutului
urban nou format și mai ales la o lipsă generală de corelare a acestuia cu spațiul
intramuros. Acest aspect avea să fie rezolvat un secol mai târziu.

Trebuie remarcate câteva programe de amenajare infrastructurală pe care

le surprindem în cazul Sibiului. Implementate de administrația locală ele au

192
 P A X U R B A N A

avut evidenta susținere a administrației provincial și evident a celei centrale.

Ne gândim la amenajarea rezervoarelor de apă, la sistemul poștalioanelor la
construcția morilor, la pavarea străzilor sau a cimitirelor. Administrația locală
este la începutul drumului de modernizare, drum ce va duce la aspectul pe
care îl putem observa în prezent.

Cazul de urbanizare statică. SIGHIȘOARA

Încă din vremea medievală, apoi în cea a Principatului și în perioada habs-

burgică, Sighișoara este unul dintre orașele libere ale Transilvaniei. Conrad
Jacob Hiltebrandt (Niedermaier 2000, VIII) îl considera, în timpul vizitei sale
din 1656 – 1658, drept al treilea oraș al sașilor din Transilvania. Principele
Gheorghe Rakoczy al II-lea (Niedermaier 2000, III) dorea să își mute aici curtea
princiară, dată fiind poziția centrală a cetății dar și tradiția sa. Orașul era conec-
tat prin două drumuri principale, de Sibiu, prin Mediaș și de Brașov prin Viscri.
Exista de asemenea, drumul care lega cele trei, poate cele mai importante ora-
șe ale lumii germane din Transilvania, prin vechiul loc de târg din ziua de hram
a sfintei Agatha, adică prin Agnita. Numărul locuitorilor (Niedermaier 2012,
139) crește în secolul al XVIII-lea în comparație cu secolul precedent.

Dacă populația Sighișoarei (Niedermaier 2000, IV) era în a doua jumătate a

secolului al XVII-lea peste 4.000 de locuitori, numărul scade la 3.700 în 1765
dar odată cu creșterea demografică generalizată în toată Transilvania, ajunge
la 5.517 locuitori incluzând și populația din suburbii. Orașul, exceptând subur-
biile, avea în același secol, 805 case, cinci biserici, patru școli, trei spitale și trei
mori. (Niedermaier 2000, VIII) Harta de la 1735 (Nacu 2018, 255) reține dintre
acestea, un număr de 284 de case în Orașul de Jos.

Sighișoara este înfățișată, spre a fi prin hărți și studii începând cu secolul

al XVIII-lea, dar în comparație cu alte orașe din sudul Transilvaniei, precum
Sibiu sau Brașov sau chiar Alba Iulia, acestea sunt mult prea puține și prin ur-
mare nu avem un sprijin elocvent dinspre cartografiei.

Gyorgy Tamasi vedea Sighișoara anului 1621 drept un oraș de mici dimen-
siuni dar cu aspect plăcut. Avea un aspect aparte, fiind structurat pe trei înăl-
țimi. În sudul dealului Orașului de Sus, la baza acestuia, se dezvoltă o structură
urbană, care se remarca prin magistralele ce o organizau, de la est la vest și,
deloc neglijabil, prin existența apei potabile (Niedermaier 2000, VIII). A doua

193
 P A X U R B A N A

structură urbană se formează pe dealul din imediata propiere, pentru ca o a

treia să se organizeze pe cel mai înalt punct al aceluiași deal. Aceste diferențe și
caracteristici, care s-au trasat cu timpul și în mentalul colectiv al comunității,
reprezintă conformația medievală a cetății. Aliniamentele, înălțimile, volume-
triile, structura parcelarului, toate sunt tipice orașelor din sudul Transilvaniei,
din mediul săsesc, excelent analizat de Paul Niedermaier în lucrările sale.
Există și câteva structuri care ies din contextul general al orașului. Julia Derszi
(Derszi 2012, 166) observa că incinta Spitalului din Sighișoara, construită
lângă Poarta de Vest a cetății în Orașul de Jos, la capătul unei piețe, prezintă
aliniamentul retras față de cel general al celorlate clădiri din piață. Un alt ele-
ment care și astăzi ne atrage privirea, este, unul mai degrabă exotic al orașului,
anume scările de lemn care legau Orașul de Sus cu zona ecleziastică. Acestea
nu erau o inovație a Sighișoarei, ele erau des întâlnire în orașele Transilvaniei.

Sighișoara intră în secolul al XVIII-lea. Un proces important este realizarea

unui parcelar de mai mici dimensiuni, în urma reconfigurărilor stradale din se-
colul al XVIII-lea, mai ales a accesului în cetatea Orașului de Sus (Niedermaier
2000, V).

Deși a avut cele mai multe structuri incipiente suburbane, Sighișoara nu de-
ținea un sistem de suburbii precum cel de la Brașov. O cauză poate fi și faptul
că, la începutul secolului al XVIII-lea, în 1704 (Niedermaier 2000, III), acestea
au fost prădate și incendiate de către armatele curuților. Precizăm că la 1706,
cetatea avea în interior, nouă vecinătăți.

Între suburbii și oraș, mai ales în zona de nord a marginii Orașului de Sus, mai
precis în zona Sub Cetate (Niedermaier 2000, V), casele erau răzlețe, elementul
majoritar amenajat de sighișoreni, fiind grădinile acestora organizate în lunca
Târnavei. Procesul de amenejare extensivă a grădinilor a fost dezvoltat cu pre-
cădere în secolul al XVIII-lea, pacea adusă de structurile imperiale permițând
astfel de intervenții aupra terenului. În acest context, apărarea cetății devine
în secolul al XVIII-lea un element secundar de dezvoltare a orașului.

Secolul al XVIII-lea este și acela în care orașul se extinde prin organizarea și

asumarea suburbiilor, într-o primă fază, ca apoi treptat acestea să fie incluse
în structura urbană a Sighișoarei. Ne referim la suburbia organizată în jurul
leprozeriei Sichhof, pe celălalt mal al Târnavei Mari, existentă de mai bine de
un secol dar slab organizat până în acel moment. Alte suburbii sunt Măierimea
de Sub Cetate, Cornești, Angofa, Aurel Vlaicu, Bendorf, Venchi și Viilor.

194
 P A X U R B A N A

(Niedermaier 2000, VI) Toate acestea erau cătune, organizate la început fără o
relaționare planificată cu orașul dar care încă din primul secol de administrație
habsburgică, acestea se racordează sistemului urban sighișorean.

Ca dezvoltare urbană, cea mai importantă suburbie este Corneștiul, cătunul

organizat la nord vest de cetate, pe același mal al râului, în lunca sa. Suburbia
era organizată în conexiune cu zona de Maieri de Sub Cetate. Cătunul este
punctat atât pe harta de la 1735 (Nacu 2018, 255), cu 36 de case, cât și pe
cea de la 1736 (Nacu 2018, 251). Aceeași hartă de la 1735 reține 49 de case
în Sichhof. În schimb, harta din 1750 (Nacu 2018, 257), reține suburbiile care
sunt mult mai elaborat trasate, noile străzi fiind organizate între acestea și spre
zona cetății medievale.

În secolul al XVII-lea, se construiește un bastion pentru protejarea princi-

palei porți de acces în Orașul de Sus. Este unul dintre ultimele elemente me-
nite să asigure fortificarea în spațiului transilvan și este realizat în perioada
Principatului. În secolul al XVII-lea, se demolează Turnul Bărbierilor, dar se
construiește cea mai importantă structură, menită a susține apărarea cetății,
bastionul Castaldo cu valul de pământ amenajat la o diferență de 38 de ani, cel
menționat mai sus. Intuim că acesta făcea parte dintr-un program mai amplu
de fortificare, dar așa cum observam deja, realizarea acestor programe de forti-
ficare era condiționată de potența financiară a cetăților. Au loc și alte lucrări de
fortificare, precum construcția Turnului Fierarilor și supraînălțarea Turnului
Spitalelor

Secolul al XVIII-lea impune modificări și la structura fortificantă. Pe harta

din 1735 (Nacu 2018, 255) apare pentru întâia oară desenată, poarta Bayer.
Acesteia i se adaugă un corp de gardă pe harta din 1750. Cea mai importantă
modificare a fost în mod curios, demolarea bastionului Castaldo (Niedermaier
2000, III) realizată în perioada analizei acestor localități de către echipa lui
Visconti. Spre mijlocului secolului autoritățile guberniale decid demolarea
fortificațiilor Orașului de Jos (Niedermaier 2000, VI). Aceste fortificații erau
considerate modeste încă din secolul precedent, după cum mărturisește D.
Frolich (Niedermaier 2000, VIII) din 1639. Menirea implicită a demolării a fost
deschiderea vechiului oraș spre suburbiile aflate în dezvoltare, chia dacă a cre-
at a produs și o anumită izolare, unii de alții, a orășenilor din Sighișoara.

Așa cum am arătat, cetățenii care făceau parte din teritoriul unui vechi oraș
fortificat, deci între zidurile unei cetăți, au avut întotdeauna un element de

195
 P A X U R B A N A

întâietate față de cei care locuiau în zonele nefortificate. Or, prin demolarea
fortificațiilor Orașului de Jos, și așa despărțit geografic de cel de Sus, aceștia
și-au pierdut această calitate primordială de cetățeni ai orașului. Nu ne referim
la un proces de jure, dar ne referim la o situație de facto.

De altfel Johann Conrad Weiss (Niedermaier 2000, VIII), în 1733, un militar

prin educație, nu este mulțumit de așezarea strategică a orașului, neconside-
rându-l propice pentru dezvoltarea de sisteme militare, fortificante.

Sistemul construit ecleziastic al orașului rămâne într-o mare măsură iden-

tic cu cel din perioada Principatului. Modificările survenite sunt o consecință
modestă a noilor reglementări juridice aduse de administrația hasburgică. La
Sighișoara (Niedermaier 2000, III), în 1723, fosta Biserică a călugărițelor clari-
se este redată catolicilor, devenind biserica Sfântul Iosif. Ca un răspuns, mai
ales la Edictului de Toleranță, așa cum am menționat deja, luteranii încep a-și
acoperi picturile murale din propriile bisericile. Această acțiunea s-a petrecut
și la Sighișoara în decursul anului 1776 (Niedermaier 2000, III).

Un alt spațiu care suferă convulsii este zona Bisericii Dominicane. Deși în
sine aceasta nu este afectată în structura ei decât prin minore intervenții, în
jurul acesteia sunt amenajate alte structuri urbane, care vor duce, un secol mai
târziu la demolarea clădirii mânăstirii. Într-un teritoriu închis, spațiul este vi-
tal. Astfel harta de la 1735 reține amenajarea unei mori în zona bisericii, iar pe
harta de la 1750 (Nacu 2018, 257) apare notat, sediul Primăriei. La Sighișoara
se construiește o biserică ortodoxă în 1775 în Maieri iar o alta 1788 în suburbia
Cornești. (Niedermaier 2000, III) Cimitirele (Nacu 2018, 252) erau amenajate
în jurul Bisericii din Deal, la Biserica Spitalului și la bastionul Castaldo.
Iată cum, Principatul lasă în urma sa o serie de clădiri reprezentative, din-
tre acestea unele erau construcții de dată recentă, precum școlile din 1616 și
1619 (Niedermaier 2000, III). Administrația habsburgică construiește și ea o
altă școală în 1792 (Niedermaier 2000, III).
Deși reduse și punctuale, intervențiile asupra clădirilor laice nu au reprezen-
tat un fenomen în întreg orașul. Patricienii bogați, și-au permis amenajări im-
portante pe care le-au scos în evidență. Dar, cum am menționat deja, acestea
au fost doar niște lucrări punctuale. La 1736 (Niedermaier 2016, 548) la vest
de oraș este construită o gospodărie cu livezi. Existau și câteva parcuri, pri-
vate, precum erau în acel moment marea majoritate a parcurilor din Europa.
Parcul amintit din Sighișoara avea o alee mediană și două axe de simetrie.

196
 P A X U R B A N A

Dacă analizăm aspectul general al clădirilor reținem o majoritatea a clădiri-

lor de un parter și un etaj, de o coamă paralelă a clădirilor, precum cele dintre
piața Cetății și strada Școlii (Niedermaier 2016, 559), cu 3 – 4 travee ale fața-
dei. Caracteristica generală este cea a păstrării, cel puțin în Orașul de Sus, a
clădirilor construite în perioada renascentistă, în ciuda incendiului din 1676
(Niedermaier 2000, III) care a distrus trei sferturi din oraș, Biserica Mânăstirii
sau Turnul cu Ceas fiind printre victime. Inundațiile de la 1771 a fost și ele un
factor decisiv în ulterioarele amenajări. După cum afirmam intervețiile au loc
majoritar în Orașul de Jos. Ca și în alte orașe în acest secol, încep a se parcela
spațiile goale din interiorul cetății. La fel, de unele ziduri încep a se lipi con-
strucții cu caracter laic, în marea lor majoritate.
În perioadă de tranziție de la orașul medieval la orașul modern, activitatea
economică rămâne tributară breslelor. Martore stau puținele întreprinderi ma-
nufacturiere, cea mai cunoscută fiind manufactura de textile de la Sighișoara
(Niedermaier 2000, III) deschisă în 1753. Scările Sighișoarei realizate la 1654
(Wollman 2014, 174), sunt renovate în 1735. Mai mult s-a dorit amenajarea
unui pod acoperit în zona Wench (Wollman 2014, 166), adică în exteriorul te-
renului ocupat de orașul propriu-zis, dar aceasta a rămas doar un proiect. Pe
harta de la 1736 (Nacu 2018, 251) a lui Weiss, sunt punctate doar două poduri
pe Târnava Mare.
În secolul al XVIII-lea, descrierea Sighișoarea este a unui oraș sărac, conser-
vator, lipsit de armonie, dezorganizat, cu multe livezi, grădini, chiar și culturi
de mirodenii. Aceiași imagine este surprinsă și în interiorul cetății, în nucleul
cel mai coerent al burgului, mai precis în Orașul de Sus, așa cum le redă sighi-
șoreanul Andrei Blasius la 1704. Acesta surprinde fidel spațiul dintre cele două
înălțimi ale Orașului de Sus. Panta dealului este modest amenajată, aici fiind
așezată doar scara acoperită, câteva structuri de fortificație în stânga acesteia
și probabil cimitirul amintit mai sus. În rest terenul este unul viran, folosit pro-
babil cu scop agricol.

Sighișoara nefiind pe drumurile principale ale Marelui Principat, nefiind în

zonă de extracție minieră și neexistând un interes de fortificare, Sighișoara nu
a generat un interes special din partea noii administrații habsburgice. Și sta-
tutul economic al locuitorilor a făcut ca interevențiile să fie reduse la minim
în această perioadă, neexistând un flux financiar care să poată susține acest
demers. Cele mai importante procese ne rămân extinderea și dezvoltarea

197
 P A X U R B A N A

suburbiilor precum și legarea acestora de orașul matcă, prin demantelarea for-

tificațiilor sau prin organizarea de structuri de tip semi-industrial în aceste spa-
ții. Acest proces nu este unul cu caracter planificat ci mai degrabă vernacular.

Explicația rezidă în aceea că s-a profitat de relativa pace oferită de integra-

rea ținutului în Imperiul Habsurgic. Adăugăm boom-ul demografic din a doua
jumătatea a secolului al XVIII-lea și măsurile punctuale luate de administrația
provincială, acestea, la rândul lor, facilitând transformările. Sighișoara ase-
meni Mediașul își pierde din prim planul avut în perioada medievală dar și a
Principatului, orașul Dumbrăveni, fiind cel care le va substitui din punct de
vedere administrativ.

198
 P A X U R B A N A

Detaliu de legendă. Imaginea surprinde titlul planșei generale a Transilvaniei. Anul 1699.
Fragmentul face parte din lucrarea denumită „Mappa della, Transilvania, e Provintie contique
nella qualesivedano li Consini dell’ Ongaria eli Campam fatti dall; Arpate Cesaree in quelte ulti-
me guere” și este realizată de cartograful Giovanni Morando VISCONTI la Sibiu. Sursa: https://
maps.hungaricana.hu.

199
 P A X U R B A N A

Harta Transilvaniei la începutul administrației Habsburgice. Anul 1699. Fragmentul face

parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungarica-
na.hu

200
 P A X U R B A N A

Harta Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Prin analiza comparativă

a celor două hărți se observă intervențiile realizate de către administrația hasburgică. Anii
1769 – 1773. Harta poartă numele „Das Großfürstentum Siebenbürgen” face parte din lucrarea
„Josephinischen Landesaufnahme”. Sursa: https://maps.arcanum.com.

201
 P A X U R B A N A

Detaliu de legendă. Imaginea suprinde amenajările așa cum sunt ele structurate de către car-
tografii coroanei habsburgice. Așezările sunt împărțite între fortificații militare, orașe fortifi-
cate, târguri, castele, sate, așezări. De asemenea sunt punctate pe hartă minele de extragere,
traseele poștalioanelor și terenurile agricole. Anii 1769 – 1773. Fragmentul este din harta „Das
Großfürstentum Siebenbürgen” și face parte din lucrarea „Josephinischen Landesaufnahme”.
Sursa: https://maps.arcanum.com.
Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Alba Iulia. Anul 1699. Fragmentul face

parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungarica-

na.hu.

202
 P A X U R B A N A

Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Bistrița. Anul 1699. Fragmentul face
parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungarica-
na.hu.

Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Brașov. Anul 1699. Fragmentul face
parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungarica-
na.hu.

Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Cluj-Napoca. Anul 1699. Fragmentul
face parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hun-
garicana.hu.

203
 P A X U R B A N A

Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Sebeș. Anul 1699. Fragmentul face
parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungarica-
na.hu.

Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Sibiu. Anul 1699. Fragmentul face par-
te din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungaricana.
hu.

Imaginea tip legendă, surprinsă de cartografi, a orașului Sighișoara. Anul 1699. Fragmentul
face parte din lucrarea cartografului Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hun-
garicana.hu.

204
 P A X
U R B A N A
Alba Iulia de la planurile lui Giovanni Morando Visconti la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapusă a
celor trei planuri ale orașului și este realizată de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Pentru fragmentul „” din harta realizată de Giovanni
Morando VISCONTI în anul 1699 – https://maps.hungaricana.hu. Pentru fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme” între anii 1769 și 1773
205

– https://maps.arcanum.com. Pentru fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.ro/maps.
206

P A X
U R B A N A
Alba Iulia în urma intervențiilor constructive militare. Se observă stadiul construcțiilor fortificației bastionare și noile suburbii rezultate în urma
relocării populației. Anul 1752. Harta poartă numele „Mappa von der Situation des Waffen Platz oder Haubt Vertung Carlsburg in dem Furftenthum
Siebenburgen an dem Maros Flufs”. Sursa: https://maps.arcanum.com.
 P A X
U R B A N A
Alba Iulia. Harta remarcă intervențiile asupra cursului râului Mureș, un element important în existența localității atât din punct de vedere militar
dar mai ales economic. Anul 1765. Harta poartă numele „Plan von dem Theil des Maros Fluss bey dem Saltz Portu zu Carlsburg, wo dessen Ufer zu
verschlachten und Sporen zu errichten, dann den Mühlbach in das alte Beth einzuleithen projectised wird” și este realizată de inginerul cartograf S.
207

HAMER. Sursa: https://maps.hungaricana.hu.

208

P A X
U R B A N A
Bistrița de la planurile lui Giovanni Morando Visconti la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapusă
a celor trei planuri ale orașului și este realizată de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Pentru fragmentul „Pianta di Bistrizza” din harta
realizată de Giovanni Morando VISCONTI în anul 1699 – https://maps.hungaricana.hu. Pentru fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme”
între anii 1769 și 1773 – https://maps.arcanum.com. Pentru fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.
ro/maps.
 P A X
U R B A N A
Brașov de la planurile lui Giovanni Morando Visconti la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapusă
a celor trei planuri ale orașului și este realizată de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Pentru fragmentul „Pianta di Kronstadt” din harta
realizată de Giovanni Morando VISCONTI în anul 1699 – https://maps.hungaricana.hu. Pentru fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme”
între anii 1769 și 1773 – https://maps.arcanum.com. Pentru fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.
209

ro/maps.
 P A X U R B A N A

Brașov. Imaginea unui oraș transilvănean din timpul Principatului. Brașovul era orașul cel mai
dezvoltat economic. În gravură se pot remarca cetatea prorpiu-zisă și cele trei suburbii așa cum
existau ele. Anul 1666. Gravura poartă numele „Cronstad” și face parte din lucrarea „Das Alt
und Neu-Teutsche Dacia” publicată la Nurnberg de tipograful Johannes TROSTER. Sursa: htt-
ps://wikipedia.org.

210
 P A X
U R B A N A
Cluj Napoca de la planurile lui Giovanni Morando Visconti la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapu-
să a celor trei planuri ale orașului și este realizată de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Pentru fragmentul „Pianta di Klausemburg” hartă
realizată de Giovanni Morando VISCONTI în anul 1699 – https://maps.hungaricana.hu. Fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme” între anii
1769 și 1773 – https://maps.arcanum.com. Pentru fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.ro/maps.
211
212

P A X
U R B A N A
Mediaș de la planurile lui Giovanni Morando Visconti la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapusă a
celor trei planuri ale orașului și este realizată de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Fragmentul „Pianta di Medies” din harta realizată de
Giovanni Morando VISCONTI în anul 1699 – https://maps.hungaricana.hu. Fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme” între anii 1769 și
1773 – https://maps.arcanum.com. Pentru fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.ro/maps.
 P A X
U R B A N A
Sebeș de la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapusă a celor două planuri ale orașului și este realizată
de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Pentru fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme” între anii 1769 și 1773 – https://maps.arca-
213

num.com. Pentru fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.ro/maps.
214

P A X
U R B A N A
Sighișoara de la Ridicarea Josefină până în anul 2021. Planșa este realizată prin analiza suprapusă a celor două planuri ale orașului și este reali-
zată de Gunther WOLFF. Sursa: http://wolfzeit.de. Pentru fragmentul din „Josephinische Landesaufnahme” între anii 1769 și 1773 – https://maps.
arcanum.com. Fragmentul ce surprinde situația orașului în anul 2021 – captură digitală https://google.ro/maps.
 P A X U R B A N A

Sighișoara așa cum este surprinsă de echipa lui VISCONTI. Veduta reține atât cetatea de pe
deal cât și orașul din lunca râului Târnava. De asemenea, sunt punctate morile, grădinile agri-
cole, canalul care trecea pe strada principală a Orașului de Jos și suburbiile incipiente ce se for-
mau. Anul 1699. Fragmentul poartă numele „Veduta d’Oriente de Schesburg” și face parte din
harta realizată de Giovanni Morando VISCONTI. Sursa: https://maps.hungaricana.hu.

Sighișoara. Imaginea unui oraș transilvănean la începuturile administrației habsburgice.

Gravura surprinde numai elementele Orașului de Sus de pe deal. Anul 1704. Gravura este rea-
lizată de legătorul de cărți Andrei BLASIUS la Sighișoara. Sursa: Muzeul de Istorie Sighișoara.

215
216

P A X
U R B A N A
Sibiul în secolul al XVIII-lea. Orașul se dezvoltă în timpul administrației de la Viena. Se dezvoltă suburbiile, se încearcă fortificarea sa iar străvechea
cetate se modernizează. Anii 1769 – 1773. Fragmentul este din harta „Das Großfürstentum Siebenbürgen” și face parte din lucrarea „Josephinischen
Landesaufnahme”. Sursa: https://maps.arcanum.com.
 P A X
U R B A N A
217

Sibiu, Centura exterioară – turnuri de apărare – porți – bastioane. Planșa este realizată de Gunther WOLFF în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
218

P A X
U R B A N A
Sibiu, Vedere panoramică a Sibiului dinspre Sud. Planșa este realizată de Gunther WOLFF în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
 P A X
U R B A N A
219

Sibiu, Treceri pietonale, pasaje, scări și străzi existente sau dispărute. Planșă realizată de Gunther WOLFF în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
220

P A X
U R B A N A
Sibiu, Circulus Maior – Piața Mare – Grosser Ring – Nagypiac. Planșa este realizată de Gunther WOLFF în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
 P A X
U R B A N A
221

Sibiu, Suburbia Poarta Elisabeta și suiburbia Poarta Ocnei. Planșa este realizată de Gunther WOLFF în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
 P A X U R B A N A

Sibiu, Citadela din fața porții Cisnădiei 1702 – 1703. Planșa este realizată de Gunther WOLFF
în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.

222
 P A X
U R B A N A
223

Sibiu, Cartierul Josefin/ Iosif din fața Porții Cisnădiei – zona Citadelei. Planșă realizată de dl. Gunther Wolff în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
 P A X U R B A N A

Sibiu, Canalul Gura Râului – Sibiu. Planșa este realizată de Gunther WOLFF în anul 2021.
Sursa: http://wolfzeit.de.

224
 P A X
U R B A N A
225

Sibiu, Lacul Cojocarilor și Lacul Croitorilor la mijlocul sec. al 18-lea. Planșa este realizată de Gunther Wolff în anul 2021. Sursa: http://wolfzeit.de.
 P A X U R B A N A

Transformări baroc. CAZ: orașul Cluj Napoca, România. Remodelarea spațiului medieval.
Prin intrarea marilor familii nobiliare ale Transilvaniei în spațiul urban al provinciei modifică
definitiv aspectul acestora. În cazul Clujului și al Sibiului, cele două palate proiectate de același
arhitect sibian Johann BLAUMANN modifică aspectul piețelor centrale ale celor două orașe. Ele
modifică aliniamentul stradal, parcelarul precum și aspectul existent. Cele două imagini incear-
că a surpinde aceste intervenții. Sursa: captură digitală https://google.ro/maps.

Transformări baroc. CAZ: orașul Sibiu, România.

226
 P A X
U R B A N A
Timișoara. Un oraș transformat de habsburgi. Două modificări importante: orașul medieval de tip european devine sediu de pașalâc otoman iar
după cucerirea sa de principele Eugenio di Savoia a fost transformat într-un modern oraș al Imperiului. Anul 1700. Harta poartă numele „Plan de
Temiswar et de ses environs avec l Attaque dan la Palanque et un projet pour fortifier”. Sursa: Biblioteca Națională și Universitară din Ierusalim,
227

https://nli.org.
 P A X U R B A N A

Deva. Localitatea va deveni una dintre cele două așezări militare ale Marelui Principat.
Gravura redă imaginea sa înaintea intervențiilor habsburgice. Anul 1699. Fragmentul poartă
numele „Veduta da mezzo giorno di Deva” și face parte din harta realizată de Giovanni Morando
VISCONTI. Sursa: https://maps.hungaricana.hu.

Deva cartată de inginerii militari ai Imperiului. Se poate observa evoluția orașului după inter-
vențiile urbanistice din secolul al XVIII-lea. Pe lângă structurile fortificate se remarcă și spațiul
sub-urbiilor. Anii 1769 – 1773. Fragmentul este din harta „Das Großfürstentum Siebenbürgen”
și face parte din lucrarea „Josephinischen Landesaufnahme”. Sursa: https://maps.arcanum.
com.

228
 P A X U R B A N A

Pe lângă intervenția la nivelul urban al Transilvaniei, noua adminsitrația a fost interesată de

punerea la punct a infrastructurii prin aceasta conectând teritoriul cu cel al restului Imperiului.
Imaginea surprinde realizarea lucrărilor asupra drumului de conectare cu principatul Țării
Românești cunoscut drept valea Oltului. Anul 1723. Fragmentul face parte din harta „Tabula
Valachiae Cisalutana” realizată de cartograful Johann REYNDT. Sursa: Biblioteca Academiei
Române, „Scaunul, comitatul și județul Sibiu în colecții cartografice sibiene”, Silviu BORȘ, Dan
NANU, Bogdan ANDRIESCU, Delia VOINA, Sibiu, 2019.

229
 P A X U R B A N A

230
 P A X U R B A N A

CONCLUZII
O primă concluzie privind impactul habsbugic asupra dezvoltării Transil-
vaniei și implicit asupra orașelor din sudul provinciei, este fluctuaţia teritoria-
lă a Transilvaniei. Dacă în secolul al XVII-lea Transilvania intră cu un teritoriu
ce se compunea din comitatele maghiare, vechiul pământ crăiesc, scaunele se-
cuiești și ţările române (Maramureș, Haţeg, Caransebeș, Făgăraș), observăm că
acest teritoriu s-a modificat prin pierderea unor zone semnificative în favoarea
otomanilor care transformă zona Lugoj – Caransebeș și Oradea în pașalâcuri.

Principii reușesc să adauge Transilvaniei Ungaria Superioară, Partium, teri-

toriu pierdut mai tărziu, la începutul secolului al XVIII-lea prin tratatatele suc-
cesive cu Habsburgii. Transilvania se va limita în momentul intrării în Imperiu
la teritoriul intracarpatic, reprezentat în continuare de comitate maghiare, sca-
une secuiești, pământul crăiesc și ţările române.

În acest fel, Transilvania parcurge drumul de la o entitate statală distinc-

tă la o provincie a unui Imperiu multinaţional, propriu perioadei Iluministe.
Drumul acesta nu trebuie privit radical. El este parcurs de la o entitate distinc-
tă, dar permanent aflată sub suzeranitatea puterilor vecine spre o provincie
privilegiată cu o largă autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic.

Urmarea modificărilor administrative aduse de habsburgi, considerăm că

vechile instituţii centrale ale Principatului își pierd din importanţă, principele
devenind o simplă marionetă a Vienei, Dieta reglementând doar chestiuni mi-
nore. Vedem cum vechile instituţii medievale create de Principat sucombă în
faţa noilor instituţii aduse de statul Iluminist al Habsburgilor.

De fapt, secolul al XVII-lea este drumul Transilvaniei de la Medievalitate și

Renaștere la Modernitate. Transilvania pornește la începutul acestui secol cu
instituţiile sale bine definite atât administrativ cât și religios. Modul de organi-
zare al acestora a relevat interesul construirii unui stat, în speță Transilvania,
sub auspiciile specifice ale multiculturalismului si multiautonomismului din
această regiune. Transformarea Europei, în contextul conflictelor din acest
secol, vor face incapabilă Transilvania să reziste, deși își cristalizase inclusiv
identitatea distinctă statală faţă de vechiul regat medieval al Ungariei.

Dacă la începutul secolului al XVII-lea, Transilvania avea cu Principe, Dietă și

Consiliu Princiar la sfârșitul perioadei situația este diferită, având Gubernator,
Guberniu și alte instituţii care exercitau controlul total și integrând astfel

231
 P A X U R B A N A

provincia în Imperiu. Sub aspectul conținutului și deciziei, Principatul a deve-

nit doar o structură formală. Ceea e în mod surprinzător rezistă, sunt tocmai
instituţiile autonomiilor interne, cum este Universitatea Săsească.

Imperiul a preluat în schimb toate liniile administrative esenţiale ale pro-

vinciei. Preia legiferarea, preia armata, preia sistemul judiciar și cel economic.
Pentru fiecare creează structuri noi care leagă provincia direct de Viena, oco-
lind Dieta și pe Principe. Remarcăm și modul în care economia, dreptul local
au fost integrate sistemului.

Un alt domeniu esenţial care a suportat suporta modificări a fost cel religios.
Și aici se pornește de la jurământul fiecăriu principe prin care garanta libera
desfășurare a religiilor, ce-i drept celor recepte, la o recunoaștere de faţadă și o
evidentă favorizare a religiei catolice, mai ales romano – catolice, care ajunge
astfel principala religie atât ca jurisdicţie cât și ca număr de credincioși.

Astfel după un secol, la începutul celui de al XVIII-lea, avem în Transilvania

habsburgică o cu totul altă configuraţie religioasă. Existau încă în continuare
cele patru religii recepte dar cu rol și poziţie total schimbată. Așa cum am sur-
prins deja în capitolele precedente, episcopul calvin rămâne la Cluj, cel luteran
la Biertan iar cel catolic revine la Alba Iulia. Unitarienii rămân în continuare
în jurul Clujului. Pe lângă aceștia o nouă biserică catolică se așează între cele
recepte, episcopia greco – catolică stabilindu-se la Blaj. Avem, de asemenea, pe
epicopul ortodox de la Sibiu și nenumărate instituţii autonome iudaice.

Parcursul celor celor trei naţiuni politice medievale i-a prefigurat, fiecăreia
dintre acestea, un destin diferit. Maghiarii, potrivinici la început Administraţiei
habsburgice, ajung principalii parteneri de administrare a provinciei. Sașii din
aliaţii fideli ai Habsburgilor, ajung să fie izolaţi în propria lor autonomie. În
această perioadă istorică, secuii se atașează semnificativ și definitiv de desti-
nul maghiarilor.

Așadar, în secolul al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, Transilvania

este surprinsă pe drumul modernizării instituţionale. Ea renunţă în cele
din urmă la cel mai interesant proiect statal realizat pe teritoriul actual al
României, Marele Principat, pentru a permite afirmarea concepţiilor moderne
de statalizare.

Faptul că această politică se dovedește falimentară odată cu alierea nobili-

mii maghiare cu Administraţia imperială și cu preluarea acesteia, sașii astfel

232
 P A X U R B A N A

devenind o structură medievală într-o lume modernă, este dovedit abia spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea. Depărtarea sașilor de habsburgi s-a datorat mai
multor factori. În primul rând, sașii erau o naţiune greu de recrutat. (Heppner
2001, 165) Nu erau nobili, nu erau catolici, elemente esenţiale pentru admi-
nistraţia habsburgică. Pe de altă parte, maghiarii satisfăceau ambele cerinţe.
Acestora li se adaugă și rolul jucat de nobilimea maghiară din alte provincii,
momentul jurământului de la Bratislava în faţa împărătesei Maria Theresia fi-
ind un simbol dar și un moment de căpătâi, în sine.

Habsburgii au pus permanent în practică o politică de deschidere a societă-

ţilor închise din Imperiu (Heppner 2001, 165), sașii sunt un exemplu ideal al
unei astfel de societăţi închise. De asemenea, politica corporativă a sașilor nu
se mai regăsea într-un Imperiu demult modernizat. (Heppner 2001, 166)

Habsburgii au avut un constant atașament special pentru sași, nu numai

pentru că erau germani, cât și pentru faptul că aceștia le-au susţinut perma-
nent demersurile dupa 1526. În același timp, sașii au avut și o înţelegere con-
diţionată pentru apărarea propriilor lor interese. Acestea vor fi de altfel cauzele
etnicizării (Pal 2007, 136) exagerate a problemei săsești.

Pe de altă parte, analiza legislaţiei și a principalelor reglementări adminis-

trative ce au avut efect asupra Transilvaniei perioadei habsburgice ne ajută în
mod concludent la stabilirea orizontului temporal al impactului habsburgic
asupra provinciei. Astfel, putem considera că această administraţie se împarte
în două perioade esenţiale, una a implementării conceptului statal habsburgic
cealaltă, a desăvârșirii acestuia. O a treia etapă este cea a Dualismului Austro
– Ungar.

Perioada de implementare a acestui concept o putem așeza temporal în-

tre emiterea Diplomei Leopoldine în 1691 și repudierea reformelor iosefine
de către Leopold al II-lea în 1791. Această perioadă, la rândul ei subdiviza-
tă, este perioada în care Transilvania principatului medieval este înlocuită de
Transilvania modernă, habsburgică.

Influenţa și impactul Administraţiei habsburgice asupra Transilvaniei, sunt

cele mai vizibile în această perioadă, deoarece este perioada când principatul
devenit provincie se transformă capital și defnitiv. La începuturile secolului
al XIX-lea găsim o altă entitate statală a Transilvaniei cu puţine relaţionări cu
vechiul stat medieval, altele decât cele istorice.

233
 P A X U R B A N A

La rându-i, această perioadă se poate etapiza în perioade, diferite prin rolul

și prin moștenirea pe care au lasat-o. O primă etapă este cea a emiterii și im-
plementării Diplomei Leopoldine, legea capitală a provinciei. Această etapă se
caracterizează printr-o puternică esenţă tradiţională și locală de sorginte me-
dievală dar în aceeași perioadă putem remarca primii pași spre habsburgizarea
și modernizarea Transilvaniei.
O a doua etapă este cea a Mariei Theresia, împărăteasa care prin reglemen-
tările sale a reușit o reconfigurare administrativă a Transilvaniei. Practic, în
această etapă observăm o renovare a corpului provinciei.
Toate acestea au dus la cea de a treia etapă, cea a reglementărilor iosefine.
Acestea reușesc înlocuirea esenţei medievale, autonomiste, tradiţionale a
Transilvaniei cu una modernă, unitară, totalmente diferită de ce a fost până în
acel moment.
Această perioadă este aceea în care prin legislaţia realizată și adoptată, supri-
mă distincţiile și dificultăţile locale ale provinciei imperiale. În acest timp apar
noi structuri adminitrative transilvănene, amintind de Cancelaria Aulică și de
Guberniu. (Heppner 2001, 167) Este perioada când provincia își pierde auto-
ritatea asupra administraţiei militare și a celei financiare. Este perioada care
ne-a lăsat primele studii topografice și cartografice ale acestui ţinut, precum și
primele registre și analize contabile. Este perioada care a adus în Transilvania
o nouă populaţie, a funcţionarilor imperiali (Heppner 2009, 261), a militarilor,
a comercianţilor levantini.
Restaurarea leopoldină este o altă etapă a Administraţiei habsburgice, dar
aceasta nu reușește a revitaliza vechile structuri și cutume de sorginte medie-
vală. Pasul final este cel al dualismului austro – ungar.
Orașele au fost entităţile cele mai puţin afectate de noile reglementări ale
provinciei. Între 1765 și 1766 se dau primele reglementări în urbanism din
Transilvania. (Schuller 1907, 101) Acest lucru se poate remarca inclusiv din
faptul că în perioada tereziană, sunt realizate cele mai puţine modificări de
structură urbanistică.
Un călător englez remarca la mijlocul secolului al XIX-lea realităţile acestei
„restaurări” și impactul reformelor tereziane și iosefine. Astfel, instituţional și
birocratic Transilvania era o regiune modernă deși păstra o serie de realităţi ce
proveneau din perioada medievală și se menţineau inconștient. Acesta, călă-
torul, ajuns la Orăștie, sesizează că din acel loc începe teritoriul sașilor (Petan

234
 P A X U R B A N A

2005, 68), deși acesta, juridic, era desfiinţat. La Sibiu el încă remarcă structura
medievală puţin dezvoltată a orașului, capitală a provinciei. Structura urbană
era de asemenea de proastă calitate, reformele imperiale având un succes mi-
nor aici. (Petan 2005, 68)
Deoarece Transilvania era văzută drept o fortăreaţa sudică a Imperiului dar și
pentru o mai bună cunoaștere și structurare a viitoarei administrări a provinci-
ei, Cancelaria Aulică a dispus realizarea unor planuri cartografice a principale-
lor orașe. Acestea au fost realizate de către echipa inginerului italian Morando
Visconti în 1699 (Sigerus 1997, 33). Vor fi remarcate în detaliu fortificaţiile
medievale, tramele stradale ale orașelor. (Avram 2006, 7) Planurile cartogra-
fice au ajutat la realizarea unei serii de reglementări ce au dus la rândul lor la
amenajări noi de teritoriu prin desţeleniri, defișări sau desecări. (Glodariu et
al 1997, 656) De asemenea, Transilvania a intrat în programul general de con-
struirea a șoselelor imperiale (Vanicek et al 2007, 301).
Factorii de dezvoltare a orașelor transilvănene din secolul al XVIII-lea rămân
cel productiv comercial, cel militar, cel cultural și cel ecleziastic. Sub îndruma-
rea acelorași corpuri legiferatoare, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea
a existat un program reglementat de construire în Transilvania. (Derer 2003,
34) Ceea ce nu a existat în schimb, au fost coerența și generalitatea. Nu putem
afirma că, în Transilvania și mai ales în orașele din sudul Transilvaniei a existat
un proiect unitar și longeviv de urbanizare. Transilvania nu a avut o situaţie
precum cea a Bruxelles-ului, unde împăratul Joseph al II-lea decide intervenții
masive pentru modernizarea și schimbarea aspectului orașului.
Au existat proiecte instituționale, limitate în timp, au existat demersuri par-
ticulare ale unor mari nobili sau funcționari ai provinciei. Ideile iluministe s-au
confundat cu proiectele administrative. Primul a fost cel iezuit, monahal, de
sorginte ecleziastică. Această veritabilă avangardă a birocrației habsburgice,
a fost și prima entitate care a impus un program de edificare asupra orașelor.
Complexele iezuite nu au însemnat strict mânăstirile acestora. Ei sunt cei care
au contruit primele biserici ale secolului al XVIII-lea, ei au cosntruit școli, orfe-
linate și au propus elemente de mobilier urban. Au modificat aliniamente, per-
spective și volumetrii. Tot iezuiții sunt primii care implementează noi viziuni
urbanistice, cel mai bun exemplu fiind transformarea Pieții Mari din Sibiu prin
recalibrarea urbanistică și reconfigurarea aliniamentului de nord vest a acestui
spațiu central.

235
 P A X U R B A N A

Al doilea proiect coerent este cel militar. Primii care intervin direct asupra
orașelor transilvănene sunt decidenții militari ai Imperiului și prin ricoșeu, cei
ai proaspetei provincii.
Demersurile de fortificare a provinciei sunt cele prin care modifică aspectul
orașelor cetate. Se extinde orașul înspre spațiul extremuros. Urbanitatea mi-
litară modifică aspectul unui întreg teritoriu, precum în cazul Alba Iulia. De
amintit este și existenţa Oficiului Fortificaţiilor din Transilvania (Avram 2006,
8), cu sediul la Alba Iuliei, entitate care s-a ocupat de întregul program de con-
struire militar. Acest program a modificiat nu numai aspectul medieval al ora-
șelor și în general al provinciei dar a modificat și volumetrii, aliniamente, spaţii
deschise și perspective.
Exemplul urban primordial a fost orașul Viena, capitala Imperiului. Legislaţia
acestui oraș, înaintarea reședinţei imperiale pe malul drept al Dunării, or-
ganizarea suburbiilor construcţia marilor palate în afara nucleului medieval
(Vienna 1999, 8), toate acestea au fost principalele tipare ale modelării urba-
nistice din Transilvania. În Sibiu, spre exemplu, s-a putut observa în urma cer-
cetărilor arheologice, o înaintare în spre interiorul Pieţei Mari a tuturor clădiri-
lor construite dupa 1700. (Pop 2005, 195)

De asemenea, la finalul secolului al XVII-lea, se remarcă două etape ale baro-

cului, care au fost influențate direct de preceptele iezuite, monahale, un baroc
iezuit și un baroc influențat de filosofia timpului, deci un baroc iluminist. (Pop
2013, 108)

Este drept că aceste regândiri ale orașelor transilvănene, nu sunt contempo-

rane cu marile teorii europene și nici nu sunt folosite la scară largă. Ele ajung
în profunzimea Transilvaniei la o diferență cronologică considerabilă, orașele
mari fiind cele care au profitat cu precădere.

Orașele transilvănene își menţineau caracteristicile medievale dar în același

timp au suportat o serie de modificări de ordin urbanistic tipice secolului al
XVIII-lea. Este cazul apariţiei suburbiilor, unde se vor așeza la început zilierii
agricoli ai orașelor, apoi funcționarii noului Imperiu iar în cele din urmă, noii
cetățeni urbani ai provinciei.

Observăm astfel existenţa unei triade urbane pentru Transilvania, Brașov,

Cluj, Sibiu. Două dintre acestea se află în sudul provinciei. Cele trei orașe erau
cele care defineau reţeaua urbană a provinciei.

236
 P A X U R B A N A

Administrația habsburgică a avut interese diferite asupra orașelor din

Transil-vania. Pe unele, precum Alba Iulia, Brașov, Cluj sau Sibiu le-a integrat
în proiectul său administrativ, altele au fost reinventate pentru a deservi ace-
lași scop, Blajul, Gherla sau Dumbrăveni fiind exemple elocvente, pe când o a
treia categorie este cea a orașelor necosiderate prioritare de administrația im-
perială, exemple fiind Mediaș și Sighișoara.
Putem remarca un prim caracter de combinare urban–rural (Glodariu et al
1997, 665), proces de cele mai multe ori haotic, denumite, inclusiv în limba-
jul de specialitate, drept Ţigănii. Acești marginali vor crește ca număr pe în-
tregul teritoriu transilvănean. La Sibiu, o cincime din totalul populaţiei locuia
în aceste Ţigănii și în Maieri. (Sigerus 1997, 39) Din aceste nuclee se dezvol-
tă suburbiile specifice scolului al XVIII-lea. Nu există un tipar anume pentru
toate orașele. Dacă Brașovul are structuri cvasi – urbane, Alba Iulia se mută la
propriu în suburbii, iar Sibiul își dezvoltă dirijat propriile suburbii, născute din
nevoie de structurare a orașului. Sighișoara, asemeni altor orașe își structurea-
ză vernacular aceste suburbii.
Suburbiile nu au însemnat la Sibiu doar spații de trăire, noi menite a face
față fluxului demografic. Acestea au fost construite și cu scopul creării unei
anumite monumentalități. De altfel, acesta este și cel mai important demers de
conectare a suburbiile cu spațiul intramuros.
Ne permitem a creiona, în cele ce urmează o serie de elemente punctuale
care au dus la concretizarea impactului administrației habsbugice asupra ur-
banității transilvane, mai ales a celei din sudul provinciei.
În primul rând am ales să redăm în prezenta lucrare, trei exemple sud-tran-
silvane, pentru că le considerăm elocvente pentru modalitățile diferite de
abordare a problemei urbanistice a Transilvaniei și a sudului provinciei. Alba
Iulia este un spațiu urban modificat radical. Sibiul este un spațiu urban care a
suportat modificări cu caracter urbanistic, acestea nedestructurând orașul ci
transportându-l într-o nouă perioadă evolutivă. Sighișoara este exemplul stag-
nării, aici intervențiile urbanistice fiind minore, ne alterând caracterul medie-
val al orașului.
Un aspect ce trebuie subliniat este cel al reciclării urbane. Acest fenomen
este unul larg răspândit și aplicat pe întregul continent. Refolosirea unui teren
sau a unui spațiu contruit a fost o modalitate predilectă de dezvoltare a zonei
urbane.

237
 P A X U R B A N A

Spațiile ecleziastice se integrează în viața orașului. Biserica nu mai este gân-

dită drept elementul central de atenție, axele orașului nemaifiind gândite spre
a se conecta și a atrage toatele elementele spre complexul ecleziastic. Bisericile
se așează pe trama stradală, își regândesc fațadele și înălțimile. Toate bisericile
construite în această perioadă și pe care le-am menționat deja, prezintă aceas-
tă caracteristică.

Tumultul religios al Provinciei a dus la o dinamică fără precedent până în

acel moment, a structurilor construite cu caracter ecleziastic. Numărul biseri-
cilor și mânăstirilor a crescut simțitor. În Sibiu, de la o biserică luterană și alte
două biserici romano – catolice ce existau la mijlocul secolului al XVIII-lea se
ajunge ca peste un secol să existe 16 astfel de construcții.

Această perioadă nu a însemnat doar reposesia și reabilitarea bisericiilor

pierdute în timpul Reformei de către catolici, renovarea sau construcția de noi
biserici pentru celelalte culte creștine, a însemnat și reconfigurarea pe princi-
pii urbanistice moderne și a unor spații eclezistice ce nu mai corespondeau.

Autoritățile militare își modifică strategia și ajung la crearea de masive obiec-

tive fortificate, în restul cazurilor renunțând complet sau parțial, la ideile ini-
țiale. Din punct de vedere militar putem vorbi de fortificări generale, de mari
dimensiuni precum și de fortificări punctuale. Alba Iulia este exemplul gene-
ral, Sibiul este exemplul fortificației de mari dimensiuni iar Brașovul este cel
punctual. Sighișoara este anti-exemplul, aici ajungându-se, în cele din urmă,
la demolarea fortificațiilor.

Este important să precizăm că aceste fortificații transformă definitiv aspec-

tul unui teritoriu. Poate cea mai mare provocare a arhitecților și urbaniștilor
europeni a fost găsirea de soluții de reintegrare în spații urbane a acestor for-
tificații, odată cu scoaterea lor din uz militar. La Sibiu, platforma proiectatei
citadele devine o suburbie a orașului.

Alba Iulia rămâne cea mai importantă lucrare de fortificare din acea perioadă
în Transilvania, orașul medieval fiind practic demontat, în locul lui construin-
du-se o cetate bastionară de tip vauban.

La 1785 (Derer 2003, 65), prin decret imperial, Alba Iulia și Deva devin unice-
le orașe fortificate din Transilvania. Este de la sine de înțeles că toate celălalte
orașe aveau și ele fortificații, dar acest decret schimba funcționalitatea acestor
două orașe, acesta fiind în primul rând unul militar. Ele devin orașe militare.

238
 P A X U R B A N A

Această fortificare a însemnat în general, dar mai ales în cazul Albei Iuliei, de-
molarea a unor porţiuni sau a unei localităţi întregi medievale. (Anghel 1996,
63)

Iazurile medievale rezistă într-o mare măsură și în aces secol. Ele sunt menți-
nute, pentru a fi folosite ca parte a sistemului de fortificare a Sibiului. Totodată,
acestea rămân primul element fortificant al Sibiului ce este reconfigurat.

Dacă finalul secolului surprinde începutul procesului de defortificare a ce-

tăților medievale, prin demantelarea structurilor sau prin reciclarea urbană
a acestora, secolul al XVIII-lea aduce cu cine clădirile de mari dimensiuni,
chiar dacă aceste clădiri duc la o denaturare a parcelarului inițial medieval.
În cazul marilor orașe, palatul urban devine punctul central, cheia orașului.
Acolo unde parcelele nu oferă astfel de posibilităţi aceste parcele sunt conto-
pite dând astfel posibilitatea construirii de monumente impunătoare. Cazurile
palatelor Banffy și Brukenthal din Cluj, respectiv Sibiu sunt exemplele majore
dar în același timp printre puținele astfel de exemple. În marea lor majoritate
orașele nu au apelat la o astfel de construcție pentru definitivarea urbanistică.
Palatul, acolo unde este cazul, schimbă aspectul orașului. Nu la scara macro,
prin modificări generale ale aspectului și funcționalității unui oras, în schimb îl
modifică în puncte cheie care apoi au permis transformarea, mai târziu, a ora-
șului. Palatul urban transformă aliniamentele stradale și parcelarul moștenit
din perioada medievală.

Cazul Sibiului rămâne cel mai elocvent în ceea ce privește arhitectura și ur-
banismul laic al provinciei. Exemplul cel mai puternic este cel al reședinței
baronului din Sibiu care îndrăznim a afirma, nu numai că devine punctul prin-
cipal de perspectivă a Pieței Mare dar reușește să schimbe perspectiva axială
a acesteia. Apreciem că Piața Mare din Sibiu este cel mai elocvent model de
spațiu urban transivănean supus noilor viziuni arhitecturale și urbane.

În orașe, nu doar palatele sau reședințele urbane sunt cele care se reamena-
jează sau se construiesc. Alte clădiri laice importante sunt fie reabilitate, fie
regândite constructiv, prin reciclare urbană sau prin construire de la zero.

În interiorul orașelor se reușește diferențierea spațiilor de vânzare a produ-

selor (Laszlovszky et al 2003, 366), în special al materiilor prime, acestea pri-
mind spații special amenajate, fapt ce va duce la o viitoare denumire specifică
a ansamblului respectiv.

239
 P A X U R B A N A

Administrația hasburgică aduce ca inovație generalizarea casei de piatră,

propunându-se chiar un prototip de edificare a acesteia. Facem referire la
aparția caselor construite după tipicul barocului rural. Cazul acestei construc-
ții a fost prezentat în paginile acestei lucrări.

Rezidența urbană (Moldovan 2009, 26) din Transilvania are frontul îngust
perpendicular pe stradă, dezvoltat fiind în adâmcimea parcelei, construcția
prorpiu-zisă având în general un parter și un etaj. Parcelele sunt de mici di-
mensiuni și lipite pentru a crea un aliniament continuu al străzii. Fațadele au
două sau trei travee, pe una dintre acestea realizându-se accesul. Exemplul
este general în toate orașele.

Caracteristic pentru orașul habsburgic, baroc, din Transilvania sunt decorați-

ile tridimensionale, formele curbe, curțile și scara de onoare, compoziția volu-
metrică dezvoltată și compactă, impactul fiind realizat de elevațiile principale,
tramă stradală regulată și ocuparea terenurilor goale. În secolul al XVIII-lea se
definitivează organizarea alinimentelor stradale.

Orașul transilvănean, în special cel din sudul provinciei, nu trebuie ima-

ginat drept un spațiu exclusiv intelectual, cu un aspect modern. Majoritatea
spațiilor rămâneau ancorate în trecutul localității. Ceea ce trebuie reținut, în
schimb, este că acest secol, este perioada în care casa de lemn face loc celei de
piatră sau cărămidă.

Dar fondul de case moștenit rămâne construit, în majoritatea sa construit din

lemn. Secolul al XVIII-lea schimbă acest aspect. La mijlocul secolului aproxi-
mativ 80% (Moldovan 2009, 28) din fondul construit al orașului era construit
în piatră. Mai mult chiar, din 1768 se interzice construirea de clădiri în lemn
și/ sau șindrilă. Începând cu în perioada habsburgică din secolul al XVIII-lea,
casele Sibiului se evidențiază prin coloristică și o mai mare dinamică, prin re-
facerea fațadelor sau prin construirea lor barocă a acestora. Din 1788 (Sigerus
2015, 180) acestea sunt numerotate.

Este important de subliniat faptul că noile elementele sunt legate de percep-

ția spațiului. Porticele sunt spații publice, asemeni pasajelor, se interzice ame-
najarea de goluri vitrate spre alte proprietăți, distanța dintre spațiile vitrare de
pe elevația principală fiind egală.

Administrația habsburgică aduce grija pentru igienă. Cimitirele din zone-

le centrale se închid, se refac canalizările, apa potabilă devine mai accesibilă

240
 P A X U R B A N A

pentru cetățean. În perioada amintită a existat o mai mare atenție asupra sănă-
tății, igienei și, de ce nu, a asistenței sociale. Alte structuri care se dezvoltă în
această perioadă sunt cele de divertisment.

Educația rămâne o preocupare importantă pentru administrația habsburgi-

că. Aceasta dorește a debloca sistemul controlat la Sibiu de cultul creștin lute-
ran, toate acțiunile din în acest secol, în acest sens. Acest lucru a însemnat, de
asemenea, noi construcții, modificări de aliniamente și de volumetrii.

Trebuie de menționat și existența unui curent de înfrumusețare a orașelor,

cu precădere prin mobilier urban, dar și prin alte exprimări. Statuile, majoritar
vin din repertoriul religios, fiind un deziderat în special al Bisericii Romano -
Catolice de a-și impune prioritatea în comunitățile urbane din Transilvania.
Ciclul statuilor sfântului Ioan Nepomuk este un exemplu relevant în acest sens.
O altă abordare ne este oferită de diferite amenajări urbane din Transilvania.
Grădina de loisir exprimând ideea a frumosului, a esteticului în acest secol..

În Sibiu, precum în alte localități din sudul Transilvaniei, în secolul al XVIII-

lea se urbanizează și ultimele spații libere din cetate, fie prin parcelarea și da-
rea lor în folosință diferiților proprietari, fie prin amenajarea de spații urbane.

Sunt reconfigurate o serie de spații publice. Prin reciclări urbane consecuti-

ve se deschid noi artere, unele fiind chiar anulate prin construcția de imobile.
Drumurile interioare și exterioare ale orașului sunt și ele trasate și reorganizate.

Există la Sibiu, modest precum în toată Transilvania, și inițiative cu caracter

industrial, majoritatea fiind legate de activitatea funcționarilor și a militarilor
din oraș, noii cetățeni habsburgici.

Sighișoara nefiind pe drumurile principale ale Marelui Principat, nefiind în

zonă de extracție minieră și neexistând un interes de fortificare, nu a ridicat un
interes aparte din partea noii administrații habsburgice. În plus, statutul eco-
nomic al locuitorilor a făcut ca interevențiile să fie reduse la minim. Prin urma-
re nu a existat un flux financiar care să poată să susțină un asemenea demers.

241
 P A X U R B A N A

Sperăm că prin această lucrare să fi reușit să surprindem și să analizăm mo-

dul în care orașul transilvănean medieval și renascentist își încheie epopeea lă-
sând locul orașului transilvănean modern. Analiza anumitor aspecte prin care
orașul transilvănean, trecut prin ipostazele medievalității și renascentismului,
și-a parcurs epopeea cedând locul său orașului modern, reprezintă demersul
nostru. Fără pretenția exhaustivității, am propus relevarea unor aspecte ale
evoluţiei orașului transilvănean și din necesitatea, imperios resimțită, de a
participa la comuna cercetare a ceea ce în prezent este încă prea puţin investi-
gat: dezvăluirea propriei identități prin istoria acestor orașe.

**

242
 P A X U R B A N A

Bibliografie

***, Sibiu, București, 1981.

***, Călători străini despre Ţările Române, București, 1972-1997.
***, Country Studies. Romania, American Congress Biblioteque, Washington.
***, Dicţionar de artă, București, 1998.
***, Din istoriografia sașilor ardeleni: Ferdinand Baumann (1840-1911).
Preliminarii, București, 2003.
***, Historia Domus Parochiae Cibiniensis intramuros, tom 1, Sibiu.
***, Raport de diagnostic arheologic. Secțiunea de cercetare. Piața Unirii,
Sibiu (județul Sibiu), Muzeul Național Brukenthal, 2015.
***, Vienna, Architecture, The State of the Art, III, Viena, 1999.
I. ALBU, Inschriften der Stadt Hermannstadt, Heildelberg, 2002.
I. ALBU, Taxe de înmormântare în Sibiul secolelor XVI - XVIII, în Brukenthal
Acta Musei, IV.1, Sibiu, 2009.
J. S. AMELANG, Burghezul, în R. VILLARI, Omul baroc, Iași, 2000.
A. ANDEA, A. RĂDUȚIU, N. EDROIU, Transilvania sub stăpânire habsburgi-
că, în I. GLODARIU și colab, Istoria României. Transilvania. vol. 1, Cluj –
Napoca, 1997.
G. ANGHEL, Despre fortificația bastionară din secolul al XVIII-lea de la Alba
Iulia, în Apulum, XXIII, Alba Iulia, 1986.
G. ANGHEL, Alba Iulia în secolul al XVIII-lea. Schimbarea vetrei orașului medi-
eval, în Historia Urbana, 1 – 2, tom IV, București, 1996.
P. ARIES, G. DUBY, Istoria vieţii private, București, 1995.
L. ASSELINE, Histoire de l`Autriche, depuis la Mort de Marie – Therese jusq`a
nous Jours, Paris, 1877.
A. AVRAM, I. BUCUR, Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul
Sibiu. Centrul istoric, Köln, 1999.
A. AVRAM, Z. K. PINTER, Edificiul Primăriei Sibiului în secolele XIV - XV (Piața
Mică nr. 31 - strada Avram Iancu nr. 1-3), în Artă, istorie, cultură. Studii în
onoarea lui Marius Porumb, Cluj Napoca, 2003.

243
 P A X U R B A N A

A. AVRAM, Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Mediaș.

Centrul istoric, Sibiu, 2006.
I. BĂLDESCU, Transilvania medievală. Topografie și norme juridice ale cetăți-
lor Sibiu, Bistrița, Brașov, Cluj, București, 2012.
L. BENEVOLO, Orașul în istoria Europei, Iași, 2003.
P. BEȘLIU MUNTEANU, Casa Schasser (Sibiu, Piața Mică, nr. 12). Raport arheo-
logic, în Corviniana. Acta Musei Corviniensis, VIII, Hunedoara, 2004.
P. BEȘLIU MUNTEANU, Primăria Veche din Sibiu. Casa, Oameni, Muzeul, Sibiu,
2006.
P. BEȘLIU MUNTEANU, Cercetări arheologice din Sibiu, strada Turnului numă-
rul 7, în Brukenthal Acta Musei, III.1, Sibiu, 2008.
P. BEȘLIU MUNTEANU, F. BLEZU, Planul fortificației medievale Turnu Roșu de
la Boița, în Transilvania.
P. BEȘLIU MUNTEANU, Groapa cu lei și casele învecinate. Cerecetări arheologi-
ce de salvare, în P. BEȘLIU MUNTEANU, Groapa cu lei. Istorie și Arheologie,
Sibiu, 2015.
P. BEȘLIU MUNTEANU, Mai sus de Groapa cu lei. Azilul de Sus și Curtea
Măiereană a Spitalului, în P. BEȘLIU MUNTEANU, Groapa cu lei. Istorie și
Arheologie, Sibiu, 2015.
P. BEȘLIU MUNTEANU, Groapa cu lei și casele învecinate în listele de case
ale Sibiului din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în P. BEȘLIU
MUNTEANU, Groapa cu lei. Istorie și Arheologie, Sibiu, 2015.
V. A. BOGOSAVLIEVICI, L. ZMICALĂ, Clujul văzut și nevăzut. Ghid istoric-tu-
ristic, Cluj Napoca, 2017.
I. BORN, Travels through the Bannat of Temeswar, Transylvania and Hungary
in the year 1770, Londra, 1777.
P. BORSAY, The Eighteenth-Century Town A Reader in English Urban History
1688-1820, Londra, 1990.
S. BOTA, Sibiu. Poveștile orașului, Sibiu, 2012.
F. BRAUDEL, Structurile cotidianului, București, 1984.
W. BRUCKNER, Hermannstadt in Siebenbürgen, Leipzig.
I. BUCUR, Grădinile, în S. BOTA, Sibiu. Poveștile orașului, Sibiu, 2012.
I. BUCUR, Clădirile publice, în S. BOTA, Sibiu. Poveștile orașului, Sibiu, 2012.

244
 P A X U R B A N A

H. le CAINE AGNEW, The Czech and the Lands of the Bohemian Crown,
Standford, 2004.
O. CALBOREAN, Casa Drotleff din Cristian, județul Sibiu. Schiță istorică, în
Brukenthal Acta Musei, III.1, Sibiu, 2008.
N. CANTONI, Seminificația și valoarea memorială a Casei Tobias Sifft (str.
Avram Iancu, nr. 7, Sibiu), în V. CIOBANU, D. D. IACOB, Studii de istorie a
orașelor. In honorem Paul Niedermaier, București - Brăila, 2017.
C. CAPRA, Funcţionarul în M. VOVELLE, Omul luminilor, Iași, 2000.
F. W. CARTER, Dubrovnik (Ragusa). A Classic City-state, Londra, 1972.
F. CAZAN, E. DENIZE, Marile puteri și spaţiul românesc în secolele XV – XVI,
București 2001.
R. CÂMPEANU, Intelectualitatea română din Transilvania în secolul al
XVIII-lea,
H. CLOUT, Istoria Londrei, București, 2000.
F. CHOAY, Urbanismul utopii și realităţi, București, 2002.
V. CIOBANU, Tradiții și premise ale învățământului universitar de la Sibiu, în
Studia Universitatis Cibiniensis, Series Historica, 6, Sibiu, 2009.
I. N. CIOLAN, C. VOICU, M. RACOVIȚAN, Transilvania – istorie și dăinuire ro-
mânească, București, 1995.
S. COLOMBU, A. PIRINU, Use of Stone and Construction Technologies in the
Medieval and Modern Fortification of Caliagri (south Sardinia, Italy), în
Defensive Architecture of the Mediteranean XV to XVII Centuries, vol IV,
Florența, 2016.
L. W. COWIE, Eighteenth-century Europe, Londra, 1963.
E. CRENKSHAW, The Habsburgs, Londra, 1971.
O. CZEKELIUS, Von Franz Neuhauser bis Emil Fischer. Von Hundert Jahren
– Die Erste Ansichtkarte, der Systemattsierungsplan von 1950, în Neuer
Weg, 06.08.1976.
O. CZEKELIUS, Hirsche und Kanonnen. Die Kunstliche ruine des Michael von
Brukenthal. Der Basteigarten als Offentliche Parkanlage, în Neuer Weg,
1.09.1976.
O. CZEKELIUS, Die Zitadelle. Das Unausgefahrte Werk Morndo Viscontis
Entstenung der Josephstadt und der Topfer Erde, în Neuer Weg, 2.09.1976.

245
 P A X U R B A N A

L. DAN, Samuel von Brukenthal și proiectele modernității, în Brukenthal Acta

Musei, I.2, Sibiu, 2006.
W. H. DAWSON, German Life In Town And Country, Londra, 1901.
D. DELETANT, M. BĂRBULESCU, K. HITCHINS, Ș. PAPACOSTEA, TEODOR,
Istoria României, București, 1998.
C. DELIGNE, Bruxelles sortie des eaux, Bruxelles, 2005.
H. DERER, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, București, 2003.
H. DERER, Die Lowengrube/ Groapa cu lei. Ipoteze urbanistice de arhitectură,
în P. BEȘLIU MUNTEANU, Groapa cu lei. Istorie și Arheologie, Sibiu, 2015.
J. DERSZI, Studiu introductiv: asistența socială la Sibiu în oglinda registrelor
de socoteli din perioada premodernă, în P. BEȘLIU MUNTEANU, Spitalul și
Biserica Spitalului din Sibiu, secolele XIII - XVIII, Sibiu, 2012.
D. DIDEROT, J. le R. d`ALEMBERT, Encyclopedie ou dictionnaire raisonne des
sciences, des arts et des metiers, par une societe des gens de lettres, tom
X, Paris, 1765.
P. DIN, Guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal și răscoala condu-
să de Horea, Cloșca și Crișan din 1784, în Acta Musei Porolissensis, XXX,
Zalău, 2008.
A. E., DOERNER, Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania (1683 -
1691), în H. BALOMIRI, I. ETZERSDOERFER, Imperiul la periferie. Urme
austriece în Transilvania, Sibiu, 2007.
A. E., DOERNER, Statutul juridic al Transilvaniei în timpul principelui Bocksai,
în T. SĂLĂGEAN, M. MITU, Ștefan Bocksai și epoca sa, Cluj Napoca, 2006.
G. DUBY, ARIES, Istoria vieții private, vol. 6, București, 1995.
C. DUFFY, Siege Warfare. The Fortress in Early Modern World 1494 - 1660,
Londra, 1979.
D. DUMITRAN, Jewish Cemeteries of Romania. Alba Iulia Study Case, în
Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 19, II, Alba Iulia, 2015.
D. DUMITRAN, Descrierea principatului Transilvaniei ca instrument al refor-
mării. Despre
„Îndreptarea țării” a contelui de Clary și genealogie ei, în V. CIOBANU, D. D.
IACOB, Studii de istorie a orașelor. In honorem Paul Niedermaier, București
- Brăila, 2017.

246
 P A X U R B A N A

D. DUMITRAN, Reaccții transilvănene la Edictul de Toleranță iosefin, în

Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 8, Alba Iulia, 2004.
D. DUMITRAN, Edictul de Toleranță iosefin în Transilvania. Repere istoriogra-
fice și perspective ale cercetării, în Annales Universitatis Apulensis, Series
Historica, 11/1, Alba Iulia, 2007.
D. DUMITRAN, Comerciații greci din Transilvania în surse statistice din prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, în Annales Universitatis Apulensis, Series
Historica, 17/1, Alba Iulia, 2013.
A. DUMITRESCU-JIPPA, N. NISTOR, Sibiul și ţinutul în lumina istoriei, Cluj
Napoca, 1976.
G. H. DUMONT, Histoire de Bruxelles. Biographie d`une Capitale. Des origins a
nos Jours, Bruxelles, 2005.
J. ELEK, Istoria Clujului, vol. 1, Cluj Napoca, 2017.
R. J. W. EVANS, The Making of the Habsburg Monarchy, 1550 – 1700, Oxford,
1979.
R. J. W. EVANS, Austria, Hungary and the Habsburgs. Essay on Central Europe,
1683 – 1867, Oxford, 2006.
I. ETZERSDORFER, Weit von vo – Siebenburgen zwischen, grosser gesichte, în
H. BALOMIRI, I. ETZERSDOERFER, Imperiul la periferie. Urme austriece în
Transilvania, Sibiu, 2007.
H. FABINI, Piața Republicii din Sibiu. Un studiu de istorie și urbanism, în
Buletinul Monumentelor Istorice, an XLII, nr. 1, București, 1973.
H. FABINI, Sibiul vechi, evoluţia orașului oglindită în reprezentări grafice,
Sibiu, 1983.
H. FABINI, O. CZEKELIUS, Das Alte Hermannstadt, Sibiu, 2007.
S. FILTSCH, Beschreibung der Krinstadter Begebeinheiten (1690), în Quellen
zur Gesichte der Stadt Kronstadt, vol. VI, Brașov, 1918.
G. FODOR, From an Autonomous Province to a Habsburg Principality. The
Legislative Role of the Transylvanian Diet During the 18th Century, în
Banatica, II, Timișoara, 2014.
F. FURET, Omul romantic, Iași, 2000.
A. GEORGESCU, L. A. SPÂNU, I. MESEA, B. ANDRIESCU, Sibiu de la Villa
Hermani la Capitala Culturală Europeană, Sibiu, 2016.

247
 P A X U R B A N A

A. M. GHERMAN, A Romanian Description of Transylvania from 1679, în L.

STANCIU, C. POPA GORJANU, Transylvania in the Eighteenth Century.
Aspects of Regional Identity, Cluj Napoca, 2013.
C. C. GIURESCU și colab., Istoria României în date, București, 1972.
I. GLODARIU și colab, Istoria României. Transilvania. vol. 1, Cluj – Napoca,
1997.
T. GORONEA, Studiu analitic privind stabilirea și evaluarea condițiilor pen-
tru restaurarea și conservarea portalului de acces principal la Palatul
Brukenthal, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 7/26,
Alba Iulia, 2003.
G. GORUN, The Instauration of Austrian Domination in Transylvania. A Case
of European Integration, în L. STANCIU, C. POPA GORJANU, Transylvania
in the Eighteenth Century. Aspects of Regional Identity, Cluj Napoca, 2013.
E. J. GÖRLICH, Grunzuge der Gesichte der Habsburgermonarchie und
Österreichs, Darmstadt, 1988.
M. GRANCEA, Dispariția cimitirelor vechidin Sibiu, efect al modernizării urba-
ne, în Monumentul, vol. II, București, 2011.
K. GUNDISCH, Sibiul, capitala sașilor ardeleni, în Sibiu. Oameni și fapte, Sibiu,
2018.
S. GUTTMANN, Turnul Gros, în S. BOTA, Sibiu, poveștile orașului, Sibiu, 2012.
S. GUTTMANN, Biserica catolică, în S. BOTA, Sibiu, poveștile orașului, Sibiu,
2012.
H. HEPPNER, Habsburgii și sașii transilvăneni (1688-1867). Probleme ale cul-
turii politice, în Transilvania și sași ardeleni în istoriografie, Sibiu, 2001.
H. HEPPNER, „Alte” und „Neue” im Ungarn des 18Jahrhunderts und Deren
Paradoxe Beziehungen, în Studia in Honorem dr. Thomas Nagler, Sașii și
concetăţenii lor ardeleni, Sibiu, 2009.
G. M. G. von HERMANN, Das Alte und Neue Kronstadt, vol. I, Hermannstadt,
1883.
M. HOCHMEISTER, Sibiu, Hermannstadt, 1790, Cluj-Napoca, 2007.
E. HOFSTTATER, Beitrage zur Gesichte der Osterreichischen Landesaufnahmen,
Viena, 1989.
A. HOLLER, Augusta Carolinae Virtutis Monumenta seu Aedificia a Carolo VI
Imp. per orbem Austriacum Bonoposita, Viena, 1733.

248
 P A X U R B A N A

I. HORBEC, Prema modernoj Drzavi. Uprava i politika u Banskoj Hrvatskoj 18

stoljeca, Zagreb, 2018.
C. W. INGRAO, The Habsburg Monarchy 1618 – 1815, Cambridge, 2000.
A. ISTRATE, D. MARCU ISTRATE, M. DEJAN, G. EL SUSI, C. ROMAN, Piața
Mare. Cercetări arheologice, Alba Iulia, 2007.
C. ITTU, Tainele Bibliotecii Brukenthal, Sibiu, 2006.
S. JAUMAIN, V. PIETTE, G. PLUVINAGE, Bruxelles 14 – 18, Bruxelles, 2005.
B. JORDAN, Histoire de Strasbourg, Paris, 2006.
J. KALLBRUNNER, Kaiserin Maria Theresias Politisches Testament, Viena,
1952.
G. KALMAN, Puzderia de religii în Transilvania în relatarea de călătorie a stu-
dentului luteran Conrad Jacob Hiltebrandt, în T. SĂLĂGEAN, M. MITA,
Principele Ștefan Bocskai și epoca sa, Cluj Napoca, 2006.
C. KLEIN, Biserica și viața ecleziastică, în Sibiu. Oameni și fapte, Sibiu, 2018.
K. KLEMENS, D. V. VLĂDUȚ, Parcuri sibiene, Sibiu, 2008.
V. KOLARIK, Vrcholne stredoveke opeveni mesta Brna, în Forum Urbis Medii
Aevii, V, Brno, 2008.
W. KONIG, Sistemul de învățământ al sașilor și importanța sa pentru
Transilvania, în Sibiu. Oameni și fapte, Sibiu, 2018.
B. KOPECZI, Z. TRACSONYI, Z. SZOSZ, A. VARKANYI, V. ZIMONYI, History of
Transylvania, vol. 2, New York, 2001.
A. KOVACS, Keso reneszansz epiteszet Erdelyben. 1541 - 1720. Budapesta -
Cluj Napoca, 2003.
D. KRAJNIK, M. OBAD SCITAROCI, B. BOJANIC OBAD SCITAROCI, City
Fortifications and the form of European Cities with Special Referance to
Croatia, în Journal of the International Seminar on Urban Form, XII, 2,
Birmingham, 2008.
R. A. KRANN, A History of the Habsburg Empire, 1526 – 1918, Londra, 1974.
J. F. LADZOW, A. LUDANYI, L. J. ELTETA, Transylvania: the roots of ethnic
conflict, Kent, 1993.
J. LASZLOVSZKY, Z. MIKLOS, B. ROMHANY, K. SZENDE, The Archeology of
Hungary`s Medieval Towns, în Hugarian Archaeology at the Turn of the
Millenium, Budapesta, 2003.

249
 P A X U R B A N A

M. D. LAZĂR, Repertoriul glăjăriilor transilvănene din secolele XVIII-XIX, în

Brukenthal Acta Musei, I.1, Sibiu, 2006.
M. D. LAZĂR, A. GEORGESCU, BEȘLIU MUNTEANU, Cercetarea arheologică
a pieții Aurarilor din Sibiu, în Sași și concetățenii lor ardeleni. Studia in
honorem dr. Thomas Nagler, Alba Iulia, 2009.
P. LENDVAI, Ungurii, București, 2007.
G. LORENZETTI, Venice and its Lagoon. Historical - Artistic Guide, Trieste,
1994.
O. LUKACS, Power and Conciousness in Confessional Controversies Calvinist
- Catholic Relations in Transylvania, în L. STANCIU, C. POPA GORJANU,
Transylvania in the Eighteenth Century. Aspects of Regional Identity, Cluj
Napoca, 2013.
G. LUIGI, Arhitectura în Europadin Evul Mediu până în secolul al XX-lea, Iași,
2000.
C. A. MACCARTNEY, The Habsburgs and Hohenzollern Dynasties in the
Seventeenth and Eighteenth Centuries, în Documentary History of Western
Civilization, New York, 1970.
J. M. MALECKI, A History of Krakow for everyone, Krakowia, 2008.
D. MARCU ISTRATE, A. ISTRATE, V. MORARU, Sacru și profan într-un oraș eu-
ropean 1150 - 2007. Piața Huet o punte între timpuri, Brașov, 2007.
D. MARCU ISTRATE, Evoluția generală a sitului, în D. MARCU ISTRATE,
Redescoperirea trecutului medieval al Brașovului: curtea Bisericii Negre,
Brașov, 2015.
D. MARCU ISTRATE, Construcții din piatră și mortar din sec. XIII-XIV, în D.
MARCU ISTRATE, Redescoperirea trecutului medieval al Brașovului: cur-
tea Bisericii Negre, Brașov, 2015.
D. MARCU ISTRATE, Arheologia urbană a Brașovului, în Transylvania Nostra.
Patrimoniu Construit, an 10, 38, Cluj Napoca, 2016.
A. MARES, Histoire des Tcheques et des Slovaques, Paris, 1995.
J. MARSHALL, Travels Through Germany, Russia and Poland in the Years 1769
and 1770, Londra, 1772.
B. MATYAS, Compendium Regnorum et Magni Principati Transylvaniae
Geographiam, Sibiu, 1691.

250
 P A X U R B A N A

A. P. MILEA, Grădini istorice din Transilvania. Rezumatul tezei de doctorat,

Cluj Napoca, 2011.
H. R. MOLDOVAN, Studiu general privind evoluția istorică a țesutului urban al
orașului Sibiu, în Studiu de Fundamentare Plan Urbanistic General al mu-
nicipiului Sibiu, 2009 pentru determinarea zonelor protejate cu materiali-
zarea seminificativă a valoriilor culturale, Sibiu, 2009.
T. MUNCK, Seventeenth Century in Europe, 1598 – 1700, Londra, 1989.
C. MUNTEANU, A. NIŢOI, E. PENCIU, R. C. POP, Elemente de „mobilier ur-
ban” în Piaţa Mare din Sibiu. Statuia Sf. Nepomuk, în Corviniana, VIII,
Hunedoara, 2004.
C. MUNTEANU, Contributions to the Sibiu Archaeological Repertoire, în
Brukenthal Acta Musei, IX.1, Sibiu, 2014.
C. MUNTEANU, R. C. POP, Portul orașului Hermannstadt/ Sibiu în anul 1703,
în Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica, XI, Sibiu, 2014.
C. MUNTEANU, Contribuții la repertoriul arheologic al județului Sibiu, Sibiu,
2018.
R. MURGESCU, Istoria României în texte, București, 2001.
T. NAGLER, Românii și sașii până la 1848, Sibiu, 1997.
A. NACU, Planurile istorice ale orașelor Sibiu, Mediaș, Sighișoara și Sebeș. Teză
de doctorat, Sibiu, 2018.
A, NACU, A Siege Plan of Mediaș made During Francisc Rakoczi`s War of
Independance (1705), în Relații Interetnice în Transilvania. Militaria
Mediaevalia în Europa Centrală și de Sud-Est, Sibiu, 2018.
V. NEUMAN, Transylvanian Enlightment, European Influences and Local
Intellectual Ambitions, în L. STANCIU, C. POPA GORJANU, Transylvania in
the Eighteenth Century. Aspects of Regional Identity, Cluj Napoca, 2013.
R. A. NICA, Nostalgia Mitteleuropei. O istorie a teatrului german din Sibiu, Cluj
Napoca, 2013.
P. NIEDERMAIER, Habitatul medieval în Transilvania, București, 2012
P. NIEDERMAIER, Geneza orașelor medievale în Transilvania, București, 2016.
P. NIEDERMAIER, D.D. IACOB, J. PAL, Z. K. PINTER, M. S. SALONTAI, Atlas
istoric al orașelor din România. Transilvania. Sebeș, seria C, fascicula 2,
București, 2004.

251
 P A X U R B A N A

P. NIEDERMAIER, Atlas istoric al orașelor din România. Transilvania. Sighi-

șoara, seria C, fascicula 1, București, 2000.
N. NISTOR, M. N. MARINESCU – FRĂSINEI, Sibiul și ţinutul în lumina istoriei,
Cluj Napoca, 1990.
A. NIŢOI, R. C. POP, Observaţii privind cercetările arheologice din centrul is-
toric al Sibiului – Casa parohială romano – catolică – Piaţa Mare nr. 2, în
Corviniana, IX, Hunedoara, 2005.
A. NIŢOI, R. C. POP, Elemente stadtischer Mobiliars auf dem Grosser Ring in
Hermannstadt/ Sibiu. Die Statue des heiligen Nepomuk, în Forschungen
zur Volks und Landeskunde, nr. 48, București, 2005.
A. NIŢOI, C. URDUZIA, Elements of Fortification of the Medieval and Early
Modern City of Sibiu. The Tower Gate and the Gate`s Bastion. Historical
and Archaeological Considerations, în Ziridava Studia Archaeologica, 28,
Cluj Napoca, 2014.
A. NIŢOI, C. URDUZIA, V. PALAGHIE, G. V. NARTEA, Rescue Archaeological
Excavations on Turnului Street fom Sibiu, în Brukenthal Acta Musei, IX.1,
Sibiu, 2014.
G. NUSSBACHER, Contribuţii la istoria administrativă a orașului Brașov în pe-
rioada medievală (secolele XVII – XVIII), în Historia Urbana, 1 – 2, tom IV,
București, 1996.
G. NUSSBACHER, Caietele Corona. Contribuții la istoria Brașovului, Brașov,
2016.
W. OPPENHEIMER, Habsburgii și Hohenzollernii 1713-1728, București, 1995.
A. OŢETEA, Istoria lumii în date, București, 1972.
I. OYE, Medievaș and Early Modern Urban Fortifications in Bergen, în Lubecker
Kollegium zur Stadtarchaeologie im Hanseraum, VII, Lubeck, 2010.
M. PAKUCS WILLCOCKS, Als Kaufleute mit Sachsen Wahren Umbzugehn Jhrer
Proffesion. negustori greci la Sibiu în 1694, în Revista Istorică, 1-2, tom
XXIII, București, 2012.
J. PAL, Diploma leopoldină și pactul dualist, în Imperiul la periferie, Viena,
2007.
D. PAPAZOGLU, Istoria fondării orașului București, București, 2000.
A. A. PATAN, Researches on the Danube and the Adriatic or Contribution to

252
 P A X U R B A N A

the Modern History of Hungary and Transylvania, Dalmatia and Croatia,

Servia and Bulgaria, vol. 2, Londra, 2005.
L. PICCARD, Victorian London, Londra, 2005.
Z. K. PINTER, Repere arheologice privind orașele medeivale ale diferite-
lor zone. Transilvania în izvoare privind istoria timpurie a orașelor din
România (până în anul 1301), în Historia Urbana, XIII/1-2, București, 2005.
Z. K. PINTER, Casa din strada Vopsitorilor numărul 13 (Sibiu). Sondaje arheo-
logice, în Studia Universitatis Cibiniensis, Series Historica, I, Sibiu, 2004.
Z. K. PINTER, A. NIŢOI, Raport de cercetare arheologică. Piaţa Mare. Fântâna,
Stâlpul Infamiei, statuia lui Roland, Sibiu, 2003.
R. C. POP, Un repertoriu al monumentelor dispărute, construite în perioada
habsburgică și a Imperiului Austro – Ungar, în Brukenthal Acta Musei, II.1,
Sibiu, 2007.
R. C. POP, Casa Generalului, în S. BOTA, Sibiu, poveștile orașului, Sibiu, 2012.
R. C. POP, Casa Măcelarilor (Artelor), în S. BOTA, Sibiu, poveștile orașului,
Sibiu, 2012.
R. C. POP, Ethnic, Civil and Military Cemeteries in Sibiu throughout the 17th -
18th Centuries, în Brukenthal Acta Musei, VIII.1, Sibiu, 2013.
R. C. POP, Urban Recycles Typologies for the Fortification from Southern
Transylvania. Study Case Sibiu, în Interethnic Relations in Transylvania.
Militaria Mediaevalia în Central and South Eastern Europe, Sibiu, 2015.
R. C. POP, O posibilă scurtă istorie a iluminatului public în orașul Sibiu, în
Transilvania, 10, Sibiu, 2015.
R. C. POP, Z. K. PINTER, C. URDUZIA, Considerații privind fortificarea unui
oraș medieval din Transilvania. Bălțile Sibiului ca parte a sistemului de
apărare, în Relații Interetnice în Transilvania. Militaria Maedievalia în
Europa Centrală și de Sud - Est, Sibiu, 2018.
P. I. POPESCU, Participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de Ani, în Vrukenthal
Acta Musei, III.1, Sibiu, 2008.
D. PRODAN, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria formării naţiunii româ-
ne, București, 1984.
H. R. RADIAN, Cartea proporțiilor, București, 1981.
K. RANSHORN, Kaiser Joseph II und seine Zeit, Leipzig.

253
 P A X U R B A N A

L. REISSENBERGER, Uber die ehemaligen Befestigungen vom Hermannstadt,

în Archiv des Vereins fur Siebenburgische Landeskunde, an XXIX, nr. L,
Sibiu, 1910.
P. de RIDDER, Brussels. History of a Brabant city, Bruxelles, 2002.
F. RIEGER, Die Entwicklung von Hermannstadt în Kultureller und Militarischer
Bezihrung, în Organ der Militarischer Vereins, vol. 53, Viena, 1896.
L. ROMAN, R. Ș. VERGATTI, Studii de demografie istorică românească,
București, 2OO2.
H. ROTH, Hermannstadt, Koln, 2006.
H. ROTH, Percepția tradițiilor romano catolice în orașele luterane ale
Transilvaniei între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, în T. SĂLĂGEAN, M.
MITA, Principele Ștefan Bocskai și epoca sa, Cluj Napoca, 2006.
H. ROTH, Sibiul și fenomenul habsburgic, în H. BALOMIRI, I. ETZERSDOERFER,
Imperiul la periferie, Viena, 2007.
T. ROTH, M. NICULESCU, Monografia alimentării cu apă a Sibiului. 120 de ani
de existență a serviciului. Sibiu, 2014.
X. RUBIO CAMPILLO, F. X. H. CORDONA, M. YABERO GOMEZ, The
Spatiotemporal Model of an 18th Century City Siege, în Social Science
Computer Rewiew, I, 17, Barcelona, 2014.
T. SĂLĂGEAN, Gabriel Bethlen, Transilvania și mitul rozicrucian, în Bethlen
Erdelye, Erdely Bethlene. A Bethlen Gabor tronra lepesenek 400.
Evfordulojan rendezett konferencia tanulmanyai, Cluj Napoca, 2014.
A. SCHASER, Reformele iosefine în Transilvania și urmările lor în viaţa socială,
Sibiu, 2000.
E. SCHNEIDER, Grădini, parcuri, păduri, pajiști și ape. Trecut și prezent în pe-
isajul natural și cultural al orașului Sibiu, în Sibiu. Oameni și fapte, Sibiu,
2018.
G. H. SCHULLER, Hermannstadt um die Mitte des 18. Jahrunderts (Eine
Kulturgeschichtliches Bild), în Archiv des Vereins für Siebenbürgische
Landeskunde, 1907, vol. 34, caietul 3, Hermannstadt.
H. M. SCOTT Elightened Absolutism, Londra, 1990.
I. SEDLER, Landlerii. Deportarea protestanţilor austrieci în Transilvania se-
colului al XVIII- lea, în H. BALOMIRI, I. ETZERSDOERFER, Imperiul la

254
 P A X U R B A N A

periferie. Urme austriece în Transilvania, Sibiu, 2007.

I. I. SEDLER, Între luteranism și anabaptism. Mărturii ale credinței la transmi-
granții austrieci în Transilvania secolului al XVIII-lea, în J. BAHLCKE, K.
GUNDISCH, Toleranță, coexistență și antagonism. Percepții ale diversității
religioase în Transilvania, între Reformă și Iluminism, Cluj Napoca, 2013.
G. SEIVERT, Die Stadt Hermannstadt, Hermannstadt, 1859.
E. SIGERUS, Von alten Hermannstadt, vol. III, Sibiu, 1928.
E. SIGERUS, Cronica orașului Sibiu, Sibiu, 1997.
E. SIGERUS, Groapa cu lei, în P. BEȘLIU MUNTEANU, Groapa cu lei. Istorie și
Arheologie, Sibiu, 2015.
V. SOROȘTINEANU, Cimitirul Biseircii din Groapă din Sibiu, în Studia
Universitatis Cibiniensis. Series Historica, VII, Sibiu, 2010.
O. SPIRIDON, Evoluția scenei literare din Sibiu, în Sibiu. Oameni și fapte, Sibiu,
2018.
B. STANCIU, 1500 - 1900. Clujul văzut de călători străini, în Povestiri despre
Cluj, Cluj Napoca, 2015.
C. SUCIU, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, București, 1967
F. SUTSCHEK, Statutele municipale ale sașilor din Transilvania, Stuttgart,
1997.
L. SZABOLCS GULYAS, From Latin to Hungarian. Transforming of Official
Written Practice in the Market Towns of Hegyalju from the 14th to the 17th
Century, în Studia Historic Nitriensia, 21, Nitra, 2017.
E. SZEGHEDI, Bisericile din Transilvania de la Diploma Leopoldină la Edictul
de toleranţă, în H. BALOMIRI, I. ETZERSDOERFER, Imperiul la periferie.
Urme austriece în Transilvania, Sibiu, 2007.
Z. SZIRTES, Innere Spannungen in Hermannstadt im Jahr 1699 Ahand Eines
Berichts von Johann Ludwig Rabutin, în Wiener Archivforschungen.
Festschrift fur den Ungarischen Archivdelegierten in Wien Publikation der
der Ungarischen Geschichtforschung in Wien, X, Viena, 2014,
A. J. P. TAYLOR, The Habsburg Monarchy 1809-1918, Londra, 1948.
J. G. THOMSON, Urbanization. Its Effects on Government and Society, New
York, 1927.
G. H. TONTSCH, Legiferarea statutară și jursidicţia ca atribuţii fundamentale

255
 P A X U R B A N A

ale Universităţii Săsești, în Transilvania și sași ardeleni în istoriografie,

Sibiu, 2001.
I. M. ȚIPLIC, Identificarea unei capele gotice din Sibiu (Piața Huet nr. 17), în
Arheologia Medievală, III, București, 2000.
M. CRÎNGACI ȚIPLIC, I. M. ȚIPLIC, Sibiul și arheologia urbană, în V. CIOBANU,
D. D. IACOB, Studii de istorie a orașelor. In honorem Paul Niedermaier,
București - Brăila, 2017.
C. URDUZIA, K. Z. PINTER, Cercetări arheologice la o casa medievală din
Sibiu, piața Mică numărul 24, în Corviniana, Acta Musei Corviniensis, X,
Hunedoara, 2006.
C. URDUZIA, K. Z. PINTER, Vechi piese de mobilier urban din piața Mare din
Sibiu, în Brukenthal Acta Musei, III.1, Sibiu, 2008.
C. URDUZIA, The 2015 Preventive Archaeological Research from Turnul Spart
(Boița, România), în Brukenthal Acta Musei, XI.1, Sibiu, 2016.
S. VARRO, Biserica reformată, în S. BOTA, Sibiu, poveștile orașului, Sibiu, 2012.
V. VANICEK și colab, Istoria Ţărilor Coroanei Cehe, București, 2007.
M. V. VERES, Putting Transylvania on the Map. Carthography and Enlightened
Absolutism in the Habsburg Monarchy, în Austrian History Yearbook, 43,
Minnesota, 2012.
A. VERESS, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării
Românești, vol VIII, București, 1935.
A. VERESS, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării
Românești, vol IX, București, 1937.
A. VERESS, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării
Românești, vol X, București, 1939.
M. VISCONTI, Mappa della Transilvania, la quale dimostra solamente, la sua
situuazione de Confini, con le distanze delle sue estremita, e lughi princi-
pali, con la spiegazione de quartieri, oue sonoli Regimenti Ces.ri, per im-
pedir quanto permettono detti Reg.ti l’incursioni de Ribelli, in cosi grande
distanze, e uasti Confini, Sibiu, 1707.
M. VLAICU, Introducere, în Convergenţe transilvane, vol. 8, Sibiu, 2000.
M. VLAICU, Johanniskirche, în S. BOTA, Sibiu, poveștile orașului, Sibiu, 2012.

256
 P A X U R B A N A

M. VLAICU, Loja Sfântul Andrei la Trei Frunze de Nufăr, în S. BOTA, Sibiu, po-
veștile orașului, Sibiu, 2012.
M. VOVELLE, Omul luminilor, Iași, 2000.
A. WANDRUSUKA, Leopold II. Eryheryog von Osterreich Grossherzog von
Toskana, Konig von Ungarn und Bohemien, Romischer Kaiser, vol. 2,
Viena, 1963.
E. WANGERMANN, The Austrian Achievement, Londra, 1973.
H. WICKHAM STEED, W. A. PHILIPS, D. HANNAY, Short History of Austria –
Hungary and Poland, Londra, 1994.
J. WITTSTOCK, Clădirile familiei de tipografi Hochmeister, în S. BOTA, Sibiu.
Poveștile orașului, Sibiu, 2012.
M. WOLF, Ordinul iezuit și unirea bisericească a românilor din Transilvania,
în Annales universitatis Apulensis, Series Historica, II, 6, Alba Iulia, 2002.
V. WOLLMAN, Patrimoniul preindustrial și industrial în România, vol. IV-V,
Sibiu, 2014- 2015.
K. ZACH, Toleranţă religioasă și construirea stereotipurilor într-o regiune mul-
ticulturală, în „Biserici populare” în Transilvania, în Transilvania și sași
ardeleni în istoriografie, Sibiu, 2001.

257
 P A X U R B A N A

258
 P A X U R B A N A

Doresc pe această cale să mulțumesc

celor care m-au ajutat în acest demers științific

Profesorului meu

dr. Karl Zeno PINTER

Profesorilor

dr. Rudolf GREF,

dr. Paul NIEDERMAIER,
dr. Sergiu NISTOR,
dr. Sorin RADU,
dr. Ioan Marian ȚIPLIC

Cercetătorilor

dr. Ioan ALBU, dr. Alexandru AVRAM, dr. Marius CIUTĂ,

dr. Hana DERER, drd. Silvia GAVRILĂ, prof. Codruța MISSBACH,
dr. Claudiu MUNTEANU, dr. Andrei NACU, dr. Dan NANU,
dr. Anca NIȚOI, dr. Viorel ȘTEF, dr. Nicolae TEȘCULĂ,
dr. Claudia URDUZIA

mamei mele

259
 P A X U R B A N A

260