Atr - Curs

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU” BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ
HORIA MOLDOVAN
ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

(SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA)
CURS AN III, SEMESTRUL I

TEMATICĂ GENERALĂ
2020
AN UNIVERSITAR 2020-2021 – AN III / SEMESTRUL I – FACULTATEA DE ARHITECTURĂ
Horia MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA (SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA) – PARTEA I
CUPRINS
1. DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA ARHITECTURII ÎN

TRANSILVANIA
1.1. Spaţiul intracarpatic în perioada medievală ................................................................................. 3
1.2. Geneza şi dezvoltarea aşezărilor urbane din Transilvania medievală ........................................ 4

 Ierarhia aşezărilor ............................................................................................................................... 4
 Terminologia ...................................................................................................................................... 4
 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane ...................................................................................... 5
 Populaţia şi organizarea administrativă urbană (centrele urbane săseşti aflate pe teritorii regale) .... 7
 Trăsături morfologice caracteristice ................................................................................................... 7
1.3. Arhitectura medievală de apărare ................................................................................................ 10

 Consideraţii generale........................................................................................................................ 10
 Fortificații regale .............................................................................................................................. 10
 Fortificații nobiliare ......................................................................................................................... 11
 Fortificații clericale .......................................................................................................................... 12
 Fortificații colective (ale comunităţilor urbane sau rurale) .............................................................. 12
1.4. Arhitectura medievală religioasă .................................................................................................. 15

 Consideraţii generale........................................................................................................................ 15
 Organizarea funcţional-simbolică a spaţiului de cult medieval ....................................................... 16
 Evoluţia stilistică .............................................................................................................................. 17
 Monahismul urban. Prezenţa ordinelor mendicante în oraşele transilvănene .................................. 18
 Asimilări în arhitectura religioasă românească ................................................................................ 20
1.5. Manifestări ale renaşterii în Transilvania (sec. XV-XVII) ......................................................... 21

 Pătrunderea renaşterii în regatul maghiar......................................................................................... 21
 Renaşterea timpurie (c. 1500-1541) ................................................................................................. 22
 Răspândirea şi împământenirea arhitecturii renascentiste ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea)
.......................................................................................................................................................... 22
 Renaşterea matură şi târzie (secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea) ..................... 23
1.6. Dezvoltarea urbană şi arhitectura în Transilvania şi Banat în secolul al XVIII-lea................ 24

 Contextul .......................................................................................................................................... 24
 Aşezările........................................................................................................................................... 25
 Arhitectura militară .......................................................................................................................... 26
 Arhitectura religioasă ....................................................................................................................... 30
 Reşedinţele nobiliare: palatul urban ................................................................................................. 32
 Locuinţa urbană................................................................................................................................ 34
 Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale nobiliare extraurbane .......................................................... 34
1
PARTEA I
DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA

ARHITECTURII ÎN TRANSILVANIA
2
1.1. SPAŢIUL INTRACARPATIC ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ
Maghiarii s-au aşezat în Pannonia în secolul al IX-lea, forţând expansiunea spre vest. După eşecul de la
Lechfeld (955) maghiarii s-au sedentarizat, organizarea statului lor preluând modelul occidental. Înaintarea
maghiarilor în spaţiul intracarpatic (Transilvania – „ţara de dincolo de pădure”1) a urmat mai multe etape
cuprinse în intervalul dintre secolele al X-lea și al XII-lea, fiind condiţionată în mare măsură de situaţia poli-
tică internă a Ungariei, de rezistenţa formaţiunilor prestatale existente aici (formaţiunile conduse de Menu-
morut – în nord-vestul Transilvaniei, de Glad – în Banat şi de Gelu – în podişul Transilvaniei, toate menţio-
nate în cronica Gesta Hungarorum în secolul al X-lea şi cele conduse de Ahtum – în Banat şi sudul Crişanei
şi cel al lui Gyula – în podişul Transilvaniei, acestea două, cucerite de maghiari în secolul al XI-lea şi menţi-
onate în Legenda Sfântului Gerard, în secolul al XII-lea), de relaţiile acestora cu Imperiul Bizantin şi cu
primul ţarat româno-bulgar. Dată fiind populaţia scăzută a Transilvaniei şi, în consecinţă, dificultăţile de
apărare şi exploatare economică a teritoriului, de timpuriu, regalitatea maghiară a încurajat colonizarea unor
zone însemnate, stăpânite de aceasta (fundus regius sau pământul crăiesc), cu populaţie provenită din vestul
Europei, încurajată prin intermediul privilegiilor. În acelaşi proces de luare în posesie şi control al noilor
teritorii se înscriu şi aşezarea secuilor (în zona de curbură a Carpaţilor), a Teutonilor (aşezaţi pentru un inter-
val scurt, cuprins între 1211 şi 1225, în Ţara Bârsei), precum şi stabilirea unor relaţii de subordonare cu po-
pulaţia autohtonă (vlahă / valahă) din zonele țărilor Haţegului, Făgăraşului sau Maramureşului. Primele va-
luri de „oaspeţi” (hospites) – proveniţi din zona de vest a spaţiului german, din Ţările de Jos sau din Flandra
– au sosit în Transilvania la jumătatea secolului al XII-lea, în timpul domniei lui Géza II (1141-1162). Pentru
aceştia s-a împământenit numele de saxones (saşi), nume care nu a reprezentat neapărat un indiciu pentru
spaţiul geografic din care aceştia proveneau (respectiv Saxonia), ci mai degrabă o trimitere la un anume sta-
tut social2. Cele mai timpurii colonizări au fost cele din zonele Sibiului, Orăştiei şi a oraşului episcopal Alba
Iulia, urmate pe parcursul secolului al XIII-lea de Ţara Bârsei (unde au fost aşezaţi cavalerii teutoni (1221-
1225), ulterior expulzaţi pe motive de nesupunere), nord-estul Transilvaniei (zona Bistriţei) şi zona Târnave-
lor. Coloniştii s-au bucurat de o relativă autonomie administrativă şi ecleziastică, bazată pe modelul dreptului
german, aplicat în mod similar şi în alte zone de imigraţie din spaţiul central şi est-european (Silezia, Polonia
Mică etc.). După includerea în regat, Transilvania a fost organizată ca voievodat, păstrând o oarecare auto-
nomie şi fiind organizată în forme neomogene: comitate şi scaune în zonele ocupate de saşi şi maghiari, dis-
tricte (ţări) în zonele în care predominau românii, scaune în zonele secuieşti. În voievodatul Transilvaniei nu
au fost incluse Banatul, Maramureşul şi Crişana, acestea având o evoluţie politică diferită. Drepturile şi obli-
gaţiile coloniştilor saşi au fost consfinţite prin „Diploma andreană” emisă de cancelaria regelui maghiar An-
drei II (1205-1235) în 1224, acestora adăugându-li-se ulterior numeroase privilegii conferite de regalitate (în
special regii dinastiei de Anjou, care au domnit între 1308–1395), cu repercusiuni directe şi însemnate în
special în dezvoltarea comunităţilor urbane. Documentul emis de cancelaria regelui Andrei al II-lea era re-
confirmat în 1486 de regele Mathias Corvinus cel care recunoştea existenţa juridică a organizării autonome a
saşilor în așa-numita Universitas Saxonum (Universitatea săsească – cu referire la totalitatea saşilor din Tran-
silvania) – instituţie prin a cărei ratificare saşii îşi câştigau dreptul de reprezentare în Dieta maghiară, alături
de celelalte două naţiuni politice – maghiarii şi secuii.
3
1.2. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ
Unităţile administrative care s-au format în Transilvania între secolele XI-XIV au rămas în bună parte stabile
până în secolul al XIX-lea. Nici una dintre aceste unităţi administrative nu respectă limitele subunităţilor
geografice, iar forma lor pare arbitrară precum sunt şi denumirile lor: Ţara Ungurilor (aşa-numitul Pământ
nobiliar format din opt comitate), Ţara Saşilor (aşa-numitul Pământ crăiesc format din opt scaune) şi Ţara
Secuilor (formată din şapte scaune). Din punctul de vedere al dezvoltării reţelei de aşezări urbane, cea mai
importantă contrtibuţie au avut-o coloniştii saşi, aşezările întemeiate de aceştia fiind şi cele care au atins cel
mai înalt grad de urbanizare pe parcursul perioadei medievale în Transilvania.
 Ierarhia aşezărilor
Ierarhia şi implicit diferenţierile terminologice s-au construit în perioada medievală timpurie în special în
virtutea funcţiilor pe care le-au îndeplinit (economică – dreptul de organizare a târgurilor periodice, drep-
tul de depozit şi vămuire, juridică – sediu de scaun de judecată pentru populația locală şi cea din aşezările
apropiate subordonate, religioasă – sediu episcopal sau de prepozitură, sau militară – dreptul de fortificare
generală a aşezării) în baza privilegiilor de care au beneficiat din partea regalităţii. Nu întotdeauna aceste
funcţii au fost capabile să întreţină urbanizarea localităţilor în cauză (cum a fost funcţia predominantă
meşteşugărească), motiv pentru care multe dintre acestea şi-au oprit evoluţia rămânând sate sau, uneori,
chiar dispărând. Dată fiind structura administrativă complexă a Transilvaniei în perioada evului mediu,
aşezările urbane pot fi diferenţiate în centre comitatense (puncte administrative ale comitatelor), în centre
fondate pe teritoriile regale (fundus regius, beneficiind de o serie de libertăţi şi îndatoriri faţă de puterea
centrală) şi, în fine, centrele scăunale secuieşti. Aşezările care au atins cel mai înalt grad de dezvoltare au
fost acelea în care populaţia predominantă a fost reprezentată de coloniştii saşi (denumiţi hospites
Theutonici sau Saxones).
 Terminologia
Terminologia utilizată pentru desemnarea diverselor tipuri de aşezări a fost una inconsecventă, în special
în perioada timpurie, diferenţele terminologice începând să fie aplicate cu o mai mare rigoare abia din se-
colul al XIII-lea, variaţii continuând însă să apară până spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Termenii îm-
pământeniţi pentru desemnarea aşezărilor cu statut de oraş în perioada care a urmat cuceririi maghiare în
Transilvania erau aceia de civitates (sau civitas) şi urbs, în timp ce locuitorii acestora erau desemnaţi tot
cu un cuvânt de proveniență latină – cives. Dacă latinescul civitas a generat termenii contemporani din
italiană (cittá), franceză (cité), engleză (city) etc., termenul românesc de oraş derivă din maghiară în care
cuvântul vár desemna cetatea, în timp ce város desemna aşezările urbane. Astfel au fost denumite de tim-
puriu oraşele cu importante funcţii religioase (sediile episcopale) – mai întâi Dăbâca şi Biharea şi, mai
târziu, Alba Iulia (atestată documentar ca civitas din 1241), Cenadul (atestat documentar cu statutul de ci-
vitas din 1343) şi Oradea. Cu acelaşi termen de civitas apăreau citate în documente şi acele localităţi im-
portante din punct de vedere economic: centre de exploatare a sării (atestarea Turdei ca civitas datează din
1297), centre de exploatare a metalelor preţioase (atestarea Rodnei ca civitas datează din 1292) etc. De
statutul de civitas (oraş) s-au bucurat aşezări din Transilvania independent de gradul de urbanizare. Statu-
tul reflecta în primul rând privilegiile (de natură economică3, juridică, militară sau ecleziastică) de care se
bucura aşezarea în cauză. În perioada secolului al XIII-lea, în Transilvania erau atestate o serie de aşezări
care primiseră statutul de civitas, gradul efectiv de urbanizare fiind însă unul încă incipient. Similar, pier-
derea unor privilegii conducea la decăderea aşezării la un statut inferior (cazul Sebeşului la sfârşitul seco-
lului al XIV-lea, vezi infra), fapt care atrăgea şi un evident regres, reflectat în încetinirea dezvoltării.
Termenii de forum sau oppidum au fost utilizaţi pentru desemnarea acelor localităţi (foarte diverse din
punct de tipologic) cu funcţie principală comercială, aşadar aşezările (aflate sub control regal sau nobiliar
laic sau ecleziastic) restrânse ca întindere şi populaţie care aveau drept de a găzdui târguri periodice (de
unde şi denumirea uzuală în limba română de târg). În ciuda acestei titulaturi, multe dintre acestea nu
4
atinseseră un grad avansat de dezvoltare urbană, fiind mai degrabă încadrabile în categoria aşezărilor ru-
rale. Existenţa funcţiei economice nu a reprezentat o condiţie suficientă pentru declanşarea şi susţinerea
unui proces de urbanizare propriu-zisă, multe dintre aceste aşezări rămânând în sfera ruralului. Dintre
acestea cele care au ajuns să se dezvolte considerabil au fost Bistriţa şi Rodna, în cazul acesteia din urmă
funcţia comercială fiind dublată şi de cea extractivă (exploatările de metale preţioase).
 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane

În câteva situaţii o contribuţie importantă în dezvoltarea medievală a aşezărilor urbane a avut-o moşteni-
rea antică – pe de o parte aşezări antice care au reprezentat nuclee de urbanizare – Alba Iulia, posibil
Cluj şi Turda şi, pe de alta, căile de comunicaţie (drumurile comerciale de importanţă regională, care le-
gau Transilvania de regiunile de spaţiu extracarpatic sau de nordul şi centrul Europei), unele dintre aces-
tea din urmă utilizate până târziu în secolul al XIX-lea. Un alt factor a fost reprezentat de preexistenţa
unor centre fortificate de supraveghere a teritoriului, ulterior dezvoltate prin adăugarea de noi funcţii:
cazul Sighişoarei care a evoluat de la acel Castrum Sex (aşadar cel mai probabil o cetate regală) atestat în
anul 1320. Dezvoltarea urbană a fost favorizată şi de vecinătatea unor centre de exploatare a resurse-
lor naturale, Rodna şi mai apoi Bistriţa reprezentând două astfel de exemple. Dezvoltarea urbană a fost
favorizată de asemenea de schimburile comerciale (dreptul de organizare a târgurilor săptămânale, luna-
re, sezoniere etc., dreptul de depozit şi toate beneficiile care decurgeau de aici etc.), evoluţia aşezărilor
depinzând de poziţia pe care acestea o ocupau în rețeaua de consum: oraşele de reşedinţă regală, oraşele
amplasate în apropierea frontierelor (aşadar în drumul comercianţilor străini, dar şi în apropierea unor pie-
ţe prielnice de desfacere a mărfurilor) sau, după cum aminteam mai sus, acele oraşe care se învecinau cu
zonele de exploatare a metalelor preţioase. Constituirea statelor medievale din spaţiul românesc extracar-
patic (Ţara Românească şi Moldova) a creat pentru oraşele transilvănene aflate în preajma graniţelor (Si-
biu, Braşov şi Bistriţa) necesarul spaţiu economic complementar, care şi-a pus amprenta asupra ascensiu-
nii rapide a acestora în ultima parte a secolului al XIV-lea, precum şi în secolul al XV-lea.
Cluj, planul oraşului realizat de Giovanni Morando Visconti în intervalul 1699-1703

Dezvoltarea oraşului medieval se suprapune parţial peste o aşezare romană. Urmele sitului antic nu au condiţionat evo-
luţia urbanistică de mai târziu. Numele german de Klausenburg, precum şi cel latinesc de Claudiopolis, trimit simbolic la
împăratul roman Claudius, însă în afara unui substrat istoric. Atât în antichitate cât şi în perioada medievală timpurie
Clujul a ocupat o poziţie importantă în reţeaua de drumuri care traversa Transilvania legând-o de regiunile vecine. Nu-
cleul care a generat dezvoltarea urbană este cunoscut sub numele de Vetus Castrum (menţionat în documente şi sub
numele de Castrum Clus), primă zonă fortificată, acesteia fiindu-i atribuită de unii istorici funcţia de cetate regală în jurul
căreia s-a coagulat ulterior o aşezare. Cele două – cetatea şi aşezarea din vecinătate erau consemnate în documente
sub denumirea de villa (echivalent al unei aşezări rurale sau sat) Kwluswar. Vetus Castrum şi-a păstrat individualitate şi
pe parcursul etapelor ulterioare de dezvoltare ale oraşului, constituindu-se ca o unitate distinctă între cele 5 vecinătăţi
5
(vezi infra) ale oraşului. Coloniştii saşi au favorizat evoluţia aşezării care, începând cu secolul al XIII-lea începe să se
dezvolte planificat. Clujul apare pentru prima dată consemnat cu statutul de civitas în anul 13164, privilegiile acordate de
regalitate (dreptul la alegerea liberă a judecătorului şi preotului (pleban), comerţul scutit de vamă, dreptul la avere şi
moştenire, obligaţii financiare şi militare clar stabilite5) culminând cu ridicarea sa la rangul de „oraş regal liber” în anul
1405, în timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg. În lipsa unei puţin numeroase populaţii săseşti în împrejurimi, Clujul
s-a maghiarizat treptat.
Bistriţa la 1666 (Gravură realiazată de H.J. Schollenberger)

Exploatarea resurselor naturale (sare, aur, argint) a reprezentat de timpuriu una dintre importantele surse de venit pentru
aşezările din Transilvania. Spre exemplu, apropierea Bistriţei de minele de argint de la Rodna a reprezentat principala
sursă de înavuţire a patriciatului din oraşul care, prin hotărârea regalităţii maghiare (Matthias Corvinus, 1475), devenea
centrul administrativ al regiunii care îngloba târgul şi valea Rodnei, acolo unde se găseau exploatările de argint. Dezvol-
tarea Bistriţei a fost favorizată încă din secolul al XIV-lea când aşezarea devenea prin decretul regelui Carol Robert de
Anjou, posesiunea soţiei sale, regina Elisabeta (1330). Două decenii mai târziu, regele Ludovic cel Mare acorda oraşului
dreptul de târg anual în condiţii similare celor de care se bucura capitala Buda. Din 1366 drepturile de care se bucura
oraşul erau aceleaşi cu ale Sibiului.6
Prima menţiune documentară a Braşovului (sub numele de Corona) datează din anul 1235, fiind legată de existenţa aici
a ordinului religios catolic premonstratens, menționat în Catalogus Ninivensis. După invazia mongolă din 1241 Braşovul
devenea cel mai important centru din Ţara Bârsei, menţionată în 1252, ca terra Saxonum de Barasu. În 1288, documen-
tele menţionează organizarea teritoriului în care se găsea Braşovul cu numele de comitatul de Burcia și,începând cu
1355, este atestat districtul Brașov, din care făceau parte, pe lângă orașul de reședință – civitas sacrae Corona, sedes
Brassoviensis (1377), patru târguri și nouă comune libere regale7. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea dezvoltarea
Braşovului căpăta un ritm rapid, aşezării fiindu-i confirmate o serie de privilegii importante – cele mai importante dintre
acestea fiind dreptul de a ţine târg anual (1364) și cel de depozit pentru mărfurile din centrul Europei (1369). De aseme-
nea organizarea internă atingea maturitatea, pe parcursul secolului al XV-lea în oraş fiind atestate 9 bresle reunind mai
multe meserii, numărul acestor organizaţii profesionale ajungând să se dubleze în veacul următor8. În afara nucleului
central, închis de ziduri de fortificaţie, s-au coagulat trei suburbii – una locuită de români, una de maghiarii şi una de
ţărani saşi (șcheiul (Belgerei, Bolgárszeg), Blumăna (Blumenau, Bolonya) și Brașovul vechi (Altstadt, Óbrassó)), până
spre jumătatea secolului al XV-lea aşezarea ajungând la o populaţie de c. 2000 de locuitori. Dacă iniţial aşezarea a fost
protejată de valuri de pământ, șanțuri inundabile şi palisade de lemn, punctul de refugiu fiind fortificaţia Brassovia de pe
Tâmpa, în timpul lui Ludovic cel Mare (1342-1382), Braşovului îi era acordat privilegiul prin care putea demara construi-
rea fortificaţiei generale, privilegiu reconfirmat de regele Sigismund de Luxemburg. Într-o primă etapă, în secolul al XIV-
lea, fortificaţia compusă din zid prevăzut cu turnuri de plan rectangular a fost adaptată la nevoile conflictelor cu armament
6
uşor, ulterior lucrările de amplificare, modernizare şi adaptare la tehnica de luptă continuând până la jumătatea secolului
al XVII-lea (c. 1646). Ca şi în alte situaţii, fortificaţia a fost pusă în administrarea breslelor, membrii acestora jucând un rol
activ în apărarea oraşului.
 Populaţia şi organizarea administrativă urbană (centrele urbane săseşti aflate pe teritorii regale)
Comitatele existente în partea de sud a Transilvaniei au stat la baza formării „Scaunelor” (scaune de jude-
cată) de mai târziu. În fruntea fiecărui scaun se afla un jude regal (iudex regius) numit de rege din rândul
greavilor (din germanul gräf) – cei care au ocupat poziţii de conducere în cadrul ierarhiei sociale a colo-
niştilor saşi, atât în zona rurală, cât şi în cea urbană. Pe lângă acesta exista şi un jude scăunal (care făcea
parte de asemenea din rândul greavilor), ales de către membrii cu drepturi depline ai comunităţii (cives
sau Bürger) şi controlat de aceştia. Judele oraşului (iudex civitatis) conducea sfatul – cunoscut sub denu-
mirea de magistrat, compus din 12 membri (iurati), aleşi pentru un mandat anual de comunitatea de cetă-
ţeni (communitas civium) – devenit exponent al comunităţii urbane libere. Magistratul îşi asuma un rol
executiv, revenindu-i sarcinile fiscale, administrative şi juridice ale oraşului, precum şi reprezentarea în
relaţiile de orice fel cu exteriorul. De la jumătatea secolului al XV-lea, forurile de conducere urbană se
lărgeau prin apariţia consiliului celor 100 – centum viri (organism atesta pentru prima dată la Cluj, ulteri-
or documentat şi la Sibiu, Braşov etc.). Nucleele constitutive ale aşezărilor săseşti au fost vecinătăţile
(Nachbarschaft) 9 care cuprindeau locuitorii proprietari (cetăţenii) şi chiriaşii acestora, organizaţi pe străzi
şi conduşi de vilici. Originile acestor forme de organizare socială – cu roluri multiple în domeniul religi-
os, economic, administrativ, public, defensiv, dar şi edilitar – sunt plasabile în perioada medievală timpu-
rie, modelul fiind probabil importat de colonişti din zonele de provenienţă. Membrii vecinătăţilor aveau o
serie de îndatoriri (consemnate de statute) de pe urma cărora decurgeau beneficii comune. Un rol de pri-
mă importanţă în evoluţia economiei urbane, dar şi în apărare şi administrare a fost jucat de bresle – cor-
poraţii de meşteşugari, conduşi de un staroste, secondat de un sfat.
 Trăsături morfologice caracteristice

Forma şi imaginea oraşului medieval transilvănean se înrudesc cu cele ale oraşului central european.
Dezvoltat spontan în jurul pieţei civice (căreia, în unele cazuri i se adaugă piața comercială, destinată
găzduirii târgurilor periodice, şi spaţiul liber din jurul bisericii parohiale) oraşul medieval transilvănean
ajungea să îşi definească structura (tramă, parcelar, fond construit etc.) odată cu finalizarea construirii
centurilor de fortificaţii (compuse din curtine prevăzute cu drumuri de strajă, metereze şi guri de aruncare,
turnuri şi porţi întărite). Ţesutul urban se caracterizează printr-o utilizare intensivă a terenului din interio-
rul limitelor întărite, având o tramă stradală condiţionată adesea de traseul fortificaţiilor, cu parcelele dez-
voltate în adâncime şi fondul construit grupat în partea anterioară a acestora, generând fronturi închise.
Spaţiile libere, plantate, apar minimal, în majoritatea exemplelor, cele care se păstrează până astăzi fiind
rezultatul intervenţiilor de deschidere a centrelor medievale spre periferii în perioada de sfârșit a secolului
al XIX-lea. Siluetele urbane, apropiate de cele ale oraşelor medievale din centru şi vestul Europei, sunt
dominate de turnul bisericii parohiale (simbol al puterii eclesiastice) şi, în unele cazuri, de cel al sfatului
orăşenesc (simbol al puterii cetăţenilor), completate adesea de accentele verticale ale bisericilor filiale sau
ale bisericilor mănăstireşti. Imaginea tindea să se modifice începând din secolul al XVIII-lea când în ora-
şele transilvănene construcţiile de cult se înmulţeau, consecinţă a presiunilor contrareformei catolice, pre-
cum şi a decretelor imperiale care au dus la diminuarea sau dizolvarea exclusivismului săsesc. Pe lângă
edificiile cu funcţie religioasă (şi ansamblurile acestora, în cazul aşezămintelor ordinelor călugăreşti) şi
arhitectura rezidenţială predominantă, din perioada medievală, începeau să apară construcţii adaptate sau
dedicate de la bun început unor funcţiuni / dotări urbane diverse: primăria, spitalul, băile publice, casele
de bresle etc., beneficiind de rezolvări specifice şi de sublinieri intenţionate ale statutului şi caracterului
reprezentativ.
7
Johannes Tröster, Das Alt- und Neu-Teutsche Dacia (Vechea şi noua Dacie germană ), Nürnberg, 1666: vedere generală a Sibiului
dinspre nord
Giovanni Morando Visconti, planul Sibiului la sfârşitul secolului al XVII-lea în Mappa della Transilvania, 1699
Sibiu / Hermannstadt. Sibiul a fost menţionat în documentele timpurii sub denumirile Cibinium, Villa Hermanni sau
Hermannsdorf10, după atingerea gradului de dezvoltare urbană şi a acordării statutului de oraş (civitas), în prima jumătate
a secolului al XIV-lea, fiind documentat cu numele Hermannstadt11. O primă aşezare era fondată în etapa timpurie a
colonizării săseşti desfăşurată pe aşa-numitul Pământ crăiesc pus la dispoziţie coloniştilor de regele maghiar Géza II
(1141-1162) în sudul Transilvaniei. Prima menţiune documentară a Sibiului datează de la sfârşitul acestui veac, din anul
1191, când papa Celestin al III-lea confirma printr-o diplomă trimisă arhiepiscopului de Esztergom, fondarea prepoziturii
libere Sf. Ladislau (sau Praepositura Cibiniensis), structură ecleziastică menţinută până la 1424 când era desfiinţată de
regale Sigismund de Luxemburg, posesiunile sale fiind transferate Sibiului. În 1302, era consemnat începutul organizării
zonelor colonizate de saşi în scaune (cu referire la sediile puterii judecătoreşti) – primul scaun menţionat fiind acela al
Sibiul. Statutul de reşedinţă a scaunului a fost păstrat de Sibiu până la reîmpărţirea administrativă a Transilvaniei în anul
1784. Trei decenii mai târziu, în 1335, apărea în documente menţionată provincia Sibiului cu cele şapte scaune. Aşeza-
rea era puternic afectată în timpul invaziei mongole din anul 1241, în urma căreia a fost aproape în întregime distrusă,
dintre locuitorii doar în jur de 100 reuşind să se salveze. Creşterea importanţei statutului Sibiului începuse să se facă
simţită abia după 1224, când aşezării îi era acordat de către regalitatea maghiară dreptul de autoadministrare – drept
care echivala cu statutul de oraş (civitas) în sens juridic. La începutul secolului al XIV-lea aşezarea primea şi dreptul de a
organiza şi găzdui târg (atestat documentar în 1328), acest privilegiu corespunzând statutului de oraş, în sens economic,
deşi aşezarea fusese deja ridicată la rangul de civitas în 1326, sau câţiva ani înainte.
Trama stradală a nucleului medieval al Sibiului a evoluat spontan în jurul polului funcţional şi semnificativ constituit iniţial
de biserica parohială Sf. Maria, cimitirul comunităţii şi fortificaţiile acestora (realizate iniţial într-o formă relativ rudimenta-
ră, probabil din val de pământ şi palisade de lemn). Conform rezultatelor cercetărilor arheologice, într-o primă etapă,
zona ocupată de construcţii s-a întins pe cornişa văii Cibinului, coborând înspre „Oraşul de Jos”, ulterior, de-a lungul
traseelor de circulaţie care legau Sibiul de aşezările vecine, constituindu-se şi trama majoră a „Oraşului de Sus”. Tiparul
medieval al compoziţiei organice, liber organizate, a tramei stradale din oraşul fortificat s-a păstrat cu puţine modificări
până în prezent. Evoluţia tramei a fost condiţionată pe de o parte de traseele / culoarele de circulaţie majore preexistente
care se intersectau aici şi, pe de altă parte, de relieful denivelat, mărginit de spre vest de un areal mlăştinos, asanat şi
inclus progresiv în interiorul zidurilor de apărare. Centrul de greutate al oraşului medieval cristalizat format din sistemul
celor trei pieţe (Piaţa Mare, Piaţa Huet şi Piaţa Mică) prelua rolul ordonator al tramei stradale din oraşul de sus, generând
şi ierarhia în cadrul fondului construit din zona istorică. Dacă arhitectura oraşului asimilează şi ilustrează (cu un decalaj
temporal adesea considerabil) ecouri ale etapelor majore de evoluţie a stilurilor din Europa Occidentală, trama stradală şi
constrângerile pe care aceasta le-a impus asupra parcelarului şi implicit a fondului construit, conservă în mare măsură
spontaneitatea unei dezvoltări neplanificate sau planificate local, în etape. Abia în secolul al XVIII-lea erau întreprinse
primele operaţiuni de urbanizare controlată, însă acestea priveau zone din perimetrul extra muros (spre exemplu începu-
turile cartierul Iozefin a cărui trasare era începută în 1773 în faţa Porţii Cisnădiei).
Arhitectura fondului construit din interiorul sistemului defensiv al Sibiului s-a bucurat de o atenţie deosebită în studiile de
specialitate12. Fondul construit care evoluase până în secolul al XVI-lea acoperea în mare parte necesităţile funcţionale
ale oraşului. Rolul defensiv îndeplinit de sistemul complex de fortificaţii (vezi mai jos), funcţia religioasă adăpostită atât de
8
biserica parohială, dar şi de bisericile de mănăstire (ale ordinelor mendicante) amplasate intra muros, clădirile breslelor,
spitalul, turnul sfatului, toate acestea fiind grupate în centru de greutate al aşezării marcat de sistemul format din cele trei
pieţe. Acest nucleu central era înconjurat de ţesutul urban a cărui componentă construită beneficia de un număr însem-
nat de edificii ridicate din zidărie începând deja din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Cu toate acestea, numeroase
imobile erau în continuare realizate din lemn, situaţie care a favorizat fără îndoială numeroasele incendii care au afectat
oraşul13. Odată cu ridicarea treptată a patriciatului urban (compusă în genere din cetăţeni cu o stare materială foarte
bună însă lipsiţi de titluri nobiliare), începând cu secolul al XVI-lea, cadrul construit suferea modificări însemnate (în spe-
cial cel destinat funcţiei rezidenţiale). Chiar dacă patriciatul transilvănean prelua conducerea oraşelor încă din secolul al
XV-lea, acesta nu deţinea resursele materiale necesare pentru susţinerea unui program rezidenţial similar cu cel care
începuse să se dezvolte în spaţiul central sau sud-european. Locuinţa patricială sibiană derivă fie din tipuri de construcţii
existente anterior prin modificări şi extinderi, fie este rezultatul ridicării integrale din această perioadă, constrânsă fiind de
caracteristicile contextului urban medieval. Condiţionările care au influenţat conturarea unui anumit tip de construcţie
rezidenţială urbană au fost loturile dezvoltate în adâncime şi front îngust spre stradă, precum şi suprafaţa limitată a par-
celelor cauzată de limitarea spaţiului din interiorul sistemului defensiv. Lipsa de teren construibil intra muros conducea în
numeroase situaţii la fărâmiţarea parcelarului existent. Cercetările de specialitate, precum şi dovezile păstrate in situ,
atestă în genere preponderenţa locuinţelor cu pivniţe, parter şi un etaj. Situaţiile în care casele depăşeau acest regim de
înălţime nu sunt numeroase. Casele erau construite pe două sau trei travee (foarte rar mai multe). Una dintre aceste
travee, acolo unde lotul o permitea, era ocupată la parter de un acces carosabil. În cazul loturilor adânci, unele locuinţe
se prelungeau în adâncime cu camere înşirate în simplu tract, fiind astfel generată o organizare generală în plan în formă
de „L” şi, mai rar în formă de „U”. Locuinţele secolului al XVI-lea au fost în marea lor majoritate adaptări ale unor con-
strucţii anterioare, rezultatul final reprezentând o sinteză de trăsături gotice, renascentiste.
9
1.3. ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE APĂRARE
 Consideraţii generale
14
Arhitectura de apărare transilvăneană (atât cea a maghiarilor, secuilor şi saşilor, dar şi cea din zonele în
care a predominat populaţia românească) s-a manifestă în forme diverse, oglindind nivelul dezvoltării
tehnicii de luptă, particularităţile necesităţilor specifice şi independente de orientări stilistice, clasificările
şi terminologia specifică (în bună măsură preluată din Occident) rămânând încă un subiect deschis. După
includerea Transilvaniei în regatul maghiar, construirea de fortificaţii, fie acestea regale, nobiliare, cleri-
cale sau ale comunităţilor urbane sau rurale, devenea una dintre prerogativele exclusive ale regelui. Spre
exemplu, cavalerilor teutoni, aşezaţi în Ţara Bârsei în 121115, li se acordase doar dreptul de construire de
cetăţi din lemn. Cu toate acestea lor le este atribuită ridicare a cinci cetăţi de piatră16, amplasate în poziţii
strategice (dintre acestea se păstrează în prezent ruinele îndoielnic restaurate ale cetăţii de la Feldioara /
Marienburg). Tendinţele teutone de desprindere de sub controlul coroanei maghiare au condus la alunga-
rea cavalerilor din sud-estul Transilvaniei în 1225. Pe de o parte şocul produs de invazia tătarilor (1241-
42) şi pe de alta tendinţele de descentralizare ale nobilimii transilvănene au determinat interdicţia regală
de construire de fortificaţii fără consimţământul regal (spre exemplu „Bula de Aur”, emisă de regele An-
drei al III-lea în 1297). Treptat însă, din cauza pericolului tătărăsc şi, mai apoi, otoman, acordul regalităţii
maghiare pentru construirea de fortificaţii devenea unul formal (mai ales în cea de-a doua jumătate a se-
colului al XIV-lea şi pe parcursul secolului al XV-lea). Pe de altă parte, dreptul de fortificare integrală al
unor aşezări fusese acordat şi ca o consecinţă a rolului pe care acestea îl jucau în apărarea graniţei sudice
a voievodatului Transilvaniei (Sebeş, Sibiu, Orăştie, Braşov, Alba Iulia etc.). Implicarea regalităţii ma-
ghiare în construirea de fortificaţii a fost exclusă complet în 1516 când Ludovic al II-lea (1516-1526)
acorda oraşelor şi nobilimii dreptul de a-şi construi întărituri când socoteau de cuviinţă şi fără încuviinţa-
rea regelui17.
O variantă de clasificare, care permite atât urmărirea evoluţiei în timp a construcţiilor defensive, cât şi va-
rietatea rezolvărilor, se bazează pe criteriul funcțional pus în legătură cu posesorul sau posesorii construc-
ţiilor în cauză. Din această perspectivă pot fi identificate patru categorii principale de tipuri de fortificaţii:
regale (sau voievodale), nobiliare, clericale și, în fine, colective – realizate de comunităţi urbane sau din
spaţiul rural.
 Fortificații regale
Includ fortificaţiile al căror stăpân era regele, acestea fiind conduse fie de către un reprezentant de rang
înalt local (voievod, comite etc.), fie de un subordonat direct al regelui (castelan). Categoria fortificaţiilor
regale include reşedinţe, reprezentând centre ale unor domenii, fortificaţii din teritoriu, centre administra-
tive ale comitatelor sau districtelor şi, în fine, fortificaţiile de graniță (dotate în general cu punct vamal,
spaţii destinate garnizoanelor însărcinate cu controlul unei linii de frontieră). Un astfel de exemplu – care
la origine a reprezentat o posesiune regală şi care pe parcurs a devenit proprietate voievodală şi, în final, o
fortificaţie utilizată şi administrată de comunitatea rurală din vecinătate (de unde şi titulatura de „cetate
țărănească”) – este cetatea de la Rupea (începută în secolul al XIV-lea şi finalizată cu extinderile succesi-
ve în secolul al XVIII-lea).
Cetatea Rupea
Prima menţiune documentară a cetăţii cu vechiul nume Kuholm datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, din
1324, când membrii comunităţii săseşti conduse de greavul Henning se retrăgeau între zidurile fortificaţiei în timpul con-
flictului cu armatele regale maghiare ale lui Carol Robert de Anjou, conduse de voievodul transilvănean Toma
Szécheny18. Numele românesc Rupea sau cel german Reps provin din latinescul Rupe (stâncă). Aşezarea de la poalele
dealului era menţionată în documente cu rangul de târg (oppidum) în 1433. Dată fiind însemnătatea strategică a cetăţii,
precum şi subordonarea acesteia regelui19, de la începutul secolului al XV-lea începea să fie administrată de castelani
(secondaţi de vicecastelani) de etnii diverse, numiţi direct de suveran din rândul credincioşilor romano-catolici ai nobilimii
10
mici şi mijlocii. Întreţinerea cetăţii rămânea însă, în mare măsură, în mâna comunităţii din Rupea, în caz de pericol popu-
laţia având dreptul să se refugieze aici.
Cetatea de la Rupea a fost încadrată de unii istorici în categoria fortificaţiilor regale de graniţă, dat fiind amplasamentul în
apropierea hotarului de sud-est al regatului, pe unul dintre culoarele de circulaţie importante pentru zonă. Pe la Rupea –
aşezare căreia îi era asociat şi un punct vamal – trecea drumul care făcea legătura cu Braşovul şi mai departe cu Vala-
hia, tot pe aici făcându-se legătura spre nord-vest cu Sighişoara. Fortificaţiile, aşa cum ni se păstrau până de curând,
înaintea intervenţiilor discutabile de restaurare, reprezintă rezultatul unui şir de etape de edificare – modernizare, extin-
dere, adaptare – înşiruite pe perioada mai multor secole, începând din prima jumătate a veacului al XIV-lea. Cetatea a
fost ridicată pe un relief accidentat, o parte din stânci devenind parte a zidurilor de apărare. Cazul de la Rupea nu este
unul singular, la Bran, Ciceu, Colţeşti etc., constructorii folosind similar condiţiile de relief. Păstrarea stâncilor şi în interio-
rul zidurilor a fost pusă pe seama utilizării lor drept rezervă de muniţie pentru aruncare20. Nucleul şi cea mai veche com-
ponentă a ansamblului în jurul căruia gravitează complexul de curtine şi turnuri, este incinta de formă neregulată din
vârful stâncii de bazalt. De-a lungul timpului, aici şi-au avut locul de retragere în siguranţă conducătorii scaunului săsesc
de Rupea, membrii clerului local şi, mai târziu, din secolul al XVIII-lea, comandanţii militari ai cetăţii. Accesul în incintă se
făcea pe latura estică, trecerea fiind protejată printr-un turn ridicat deasupra unui culoar în pantă, aflat la o cotă mai joasă
decât nivelul din interiorul zidurilor, încadrat prin dublarea zidului perimetral. După primele incursiuni ale otomanilor în
Transilvania, „cetatea de sus” era extinsă cu o a doua centură fortificată, ridicată la o cotă inferioară faţă de prima incintă,
părţi din aceasta fiind incluse în incinta medie, aşa cum a ajuns în forma finală. Asupra acestei zone a cetăţii s-a interve-
nit ulterior, perimetrul definitiv fiind dat de lucrările desfăşurate în 1643. A doua incintă este cea mai amplă ca suprafaţă,
accesul fiind asigurat pe latura de nord printr-o poartă flancată iniţial de două turnuri. Aceasta din urmă devenea ulterior
legătura cu cea de-a treia incintă, dezvoltată spre nord, la cota cea mai joasă. Între construcţiile celei de-a doua incinte
se numără şi aşa-numitul turn al „scribilor” (sau „scriitorilor”), locul în care era păstrată arhiva scaunului săsesc Rupea.
Incinta se deschidea şi direct spre exterior, pe latura de est fiind amplasată o poartă protejată de „turnul cercetaşilor”. În
incintă au fost identificate o serie de spaţii care amintesc prin denumirile lor de vechile utilizări: camera judelui regal şi
camera judelui scăunal. Tot aici, într-unul dintre corpurile alipite zidului era amplasată şi capela cetăţii. În secolul al XVII-
lea, în perioada în care jude regal era David Weyrauch, a fost ridicată şi incinta din partea inferioară a colinei, zidurile –
prevăzute cu crenelaţii la coronament – ajungând la înălţimi de 5 m. Ca şi în cazul celorlalte două incinte, şi aici accesul
se făcea printr-o poartă amplasată spre nord, apărată de un turn şi, din câte se pare, de un pod ridicător. Turnurile care
punctează desfăşurarea zidurilor au fost utilizate pentru destinaţii diverse. Bunăoară, între acestea se numără „turnul
slăninii” sau „turnul servitorilor”. Tot aici, în 1623 se găsea o fântână cu o adâncime impresionantă, de cca 41 de metri,
de altfel singura instalaţie de asigurare a apei atestată în cetatea de la Rupea. După oprirea definitivă a incursiunilor
otomane în Transilvania, cetatea a continuat să fie întreţinută, o furtună puternică din 1790 distrugând în bună măsură
încăperile şi diversele lucrări de întreţinere anterioare. Acestea sunt momentul şi pretextul pentru începuturile unei înde-
lungate perioade de declin, care au dus treptat la ruinarea ansamblului.
 Fortificații nobiliare
Fortificaţiile nobiliare, deţinute de reprezentanţi ai elitei laice sau ecleziastice, includeau reședințe tempo-
rare sau permanente aflate în afara sau în interiorul aşezărilor precum şi cetăţi propriu-zise. Categoria in-
clude exemple de rezolvări foarte diverse – de la fortificaţiile de secol XV ale nobilimii române din Ţara
Haţegului, supuse coroanei maghiare, care își construia fortificaţii de dimensiuni reduse (val de pământ şi
mai apoi zid de piatră pe plan circular, rectangular sau dictat de forma accidentată a ternului, incluzând în
interior o locuinţă turn / donjon), la fortificaţiile nobiliare săseşti (incintă ovoidală cu donjon în interior şi
anexe), ulterior luate în posesie de comunităţile rurale şi transformate în „cetăţi ţărăneşti” (exemplul cetă-
ţii de la Câlnic, atestată în 1269, cumpărată, extinsă şi modernizată de saşii din satul vecin în 1430) sau la
fortificaţiile aflate în posesia unei elite militare şi politice, răsplătită de regalitate pentru meritele dovedite
(castelul de la Hunedoara, iniţial cetate primită – împreună cu un amplu domeniu – de Voicu şi fraţii săi
drept răsplată pentru meritele militare, ulterior transformată în castel de urmaşii familiei – Iancu de Hune-
doara şi, în fine, Matei, devenit în 1450 rege al Ungariei). În aceeaşi categorie pot fi incluse şi acele con-
strucţii de locuit urbane (reşedinţe ale elitelor) care, între componentele lor includeau şi locuri de retrage-
re, prevăzute cu dispozitive defensive, de tipul locuinţelor turn (donjoane). Unul dintre foarte puţinele
exemple păstrate, rezultat în forma actuală în urma intervenţiilor de reconstituire şi restaurare din secolul
11
al XX-lea, este donjonul din cadrul casei Altemberger-Pempflinger din Sibiu (a cărei construcţie este da-
tată în secolul al XV-lea).
 Fortificații clericale
Categoria include fortificațiile construite legătură directă cu episcopiile catolice (compuse din reşedinţele
propriu-zise şi construcţiile de apărare din imediata vecinătate, cum era spre exemplu ansamblul fortificat
de la Oradea – astăzi dispărut – ansamblu care includea catedrala şi palatul episcopal şi fortificaţiile adia-
cente), fortificaţii subordonate episcopiilor (spre exemplu episcopiile de la Alba Iulia şi Oradea deţineau
fortificaţi la Gilău, la Floreşti, la Tăşnad etc.), fortificații ale ordinelor călugărești militare (în cazul tran-
silvănean cu referire la cetăţile teutone, dintre care, după cum afirmam anterior se mai păstrează alterată
de intervenţii contemporane cetatea de la Feldioara), fortificații mănăstirești (aparţinând ordinelor roma-
no-catolice – în fapt ansambluri monahale extraurbane aparţinând ordinelor călugăreşti romano-catolice
care, prin rolul pe care în jucau în teritoriu, deveneau puncte vulnerabile, un exemplu ilustrativ fiind mă-
năstirea benedictină construită în apropiere de Cluj la Mănăştur) şi, în fine, fortificaţii bisericești dezvol-
tate în jurul construcţiilor de cult în interiorul unor aşezări cu o întindere în exteriorul acestora (un exem-
plu în acest sens fiind aşa-numitul „castel” de la Mediaş constituit de ansamblul construit fortificat dez-
voltat în jurul bisericii parohiale cu hramul Sf. Margareta).
 Fortificații colective (ale comunităţilor urbane sau rurale)

Perioada de apogeu a dezvoltării fortificaţiilor colective, fie acestea fortificaţii generale ale aşezărilor
(construite în virtutea privilegiilor regale cu implicarea comunităţilor urbane şi a unor resurse considera-
bile, exemple ilustrative fiind cele de la Sebeş – cele mai timpurii începute, dar rămase nefinalizate – de la
Sibiu, Cluj, Braşov, Sighişoara etc.), a cetăţilor ţărăneşti (realizarea acestora de către comunităţile rurale
independente fiind contestată de unii istorici; exemple cum sunt cele de la Rupea, Slimnic, Vurpăr sau
Saschiz, fiind presupuse posesiuni iniţial regale, voievodale sau nobiliare, trecute într-o fază ulterioară în
posesia comunităţilor ţărăneşti) sau a bisericilor fortificate (ansambluri cu funcţii complexe, compuse
din incinte în interiorul cărora se găseau edificiile de cult, la rândul lor prevăzute cu elemente de apărare,
aflate în posesia comunităților rurale) s-a desfăşurat pe parcursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate
a secolului al XVI-lea, culminând cu înfrângerea maghiarilor de către otomani la Mohács (1526) şi trans-
formarea unei părţi importante a Ungariei istorice în paşalâc (provincie otomană, guvernată de un paşă –
reprezentant al sultanului). Intervalul coincide cu înmulţirea incursiunilor otomane în Transilvania, stopa-
te pentru scurt timp de campania condusă de Iancu de Hunedoara. În cadrul arhitecturii de apărare, mai
vechile cetăţi izolate în teritoriu fie au fost abandonate, fie au fost adaptate noilor necesităţi funcţionale şi
principii de apărare, fiind transformate în castele sau castele-cetate (spre exemplu Hunedoara, Bran, Deva,
Făgăraş etc.). Similar este şi cazul cetăţilor nobiliare, la rândul lor extinse şi adaptate (spre exemplu forti-
ficaţia de la Câlnic).
Fortificaţia Sebeşului. Cel mai vechi document oficial care priveşte construirea de fortificaţii urbane din piatră este privi-
legiul acordat de Sigismund de Luxemburg (1387-1437) cetăţenilor din Sebeş în data de 23 noiembrie 1387. Fortificaţia,
a cărui şantier debuta probabil imediat după emiterea documentului regal, nu a suferit modificări consistente, fiind consi-
derată un exemplu arhaic de arhitectură militară transilvăneană. Lucrările s-au desfăşurat în paralel cu cele de recon-
strucţie ale bisericii parohiale, pe fondul pierderii de către oraş a unor însemnate drepturi după ce regele Sigismund de
Luxemburg dăruia fraţilor Mihai şi Solomon de Sighişoara Sebeşul, ca răsplată pentru modul în care aceştia conduseseră
oştile sale în lupta de la Nicopole (1396). Semnele decăderii oraşului se vădeau destul de repede: Sebeşul pierdea statu-
tul de civitas, fiind numit în documentele de la începutul secolului al XV-lea oppidum Sebes (1402) sau oppidum
Mukenbach (1423)21. Astfel, în anul 1438 oraşul vulnerabil din punct de vedere defensiv, fortificaţia nefiind terminată, era
cucerit de otomani, şocul de pe urma căruia aşezarea nu şi-a mai revenit niciodată. Lipsa intervenţiilor de modernizare
ale construcţiilor defensive expunea din nou oraşul în faţa turcilor în 1661 când aceşti îl cucereau şi devastau din nou.22
12
Schiţă generală a evoluţiei fortificaţiilor generale ale nucleului istoric al Sibiului. O primă incintă fortificată era
ridicată spre sfârşitul veacului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, pe terasa superioară a Cibinului, în jurul bisericii
iniţiale şi a primului cimitir al oraşului (urmărind în linii generale conturul pieţei Huet de astăzi, unele dintre construcţiile
existente astăzi înglobând fragmente din zidul de piatră reconstruit pe traseul primelor fortificaţii, realizate probabil – aşa
cum indică cercetările arheologice – din pământ şi lemn). După emiterea de către regele maghiar Andrei al II-lea, în
1224, a „Diplomei” care confirma privilegiile coloniştilor saşi, statutul consolidat al aşezării Sibiu a susţinut o dezvoltare
urbanistică rapidă. În această etapă era amplificată spre est, într-o formă neregulată, centura iniţială de fortificaţii, în
incinta întărită fiind inclus şi spaţiul actualei Pieţe Mici. În partea de sud a nucleului fortificat (zonă deschisă – şi implicit
vulnerabilă – spre câmpia din vecinătatea aşezării) zidurile de apărare au fost dublate, generând o zonă tampon
(Zwinger) cu lăţimea aproximată la c. 11 metri. Acestei etape (datată cu aproximaţie, pe baza inventarului monetar des-
coperit în timpul săpăturilor arheologice, în intervalul secolului al XIII-lea) îi aparţin şi fragmente din două turnuri de apă-
rare păstrate până în prezent: Turnul Scării Aurarilor şi Turnul Sfatului. Abia după domnia ultimului rege arpadian (Andrei
al III-lea), în timpul dinastiei angevine şi mai ales în timpul lui Ludovic cel Mare de Anjou (1342-1382) aşezările importan-
te din Transilvania primeau dreptul de a se apăra cu ziduri realizate din materiale durabile. Acesta a fost intervalul în care
zona protejată de fortificaţii a Sibiului a fost extinsă, înglobând Oraşul de Sus (1357-1366). Concomitent au fost începute
şi lucrările de realizare a centurii care urma să protejeze Oraşul de Jos. Rolul pe care fortificaţiile le-au jucat în istoria
medievală a oraşului a fost demonstrat de numeroasele momente de criză când oraşul atacat a rezistat, nefiind ocupat.
În 1457 a fost finalizată centura de fortificaţii care apăra Oraşul de Jos, fiecare dintre porţile de acces în cetate fiind re-
partizată unei bresle pentru întreţinere şi apărare (Poarta Cisnădiei a fost preluată de breasla măcelarilor, Poarta Turnu-
lui intra în responsabilitatea breslei croitorilor, Poarta Ocnei revenea breslei cizmarilor, în timp ce de Poarta Elisabeta
urma să se ocupe breasla cojocarilor).
Reprezentări schematice ale planului oraşului Sibiu (la momentul respectiv Hermannsdorf) în jurul anilor 1220, în jurul
anului 1240, în jurul anului 1300 şi în jurul anului 1380. Începerea fortificaţiilor care urmau să delimiteze Oraşul de Jos s-
a făcut abia după secarea heleşteului Kempel care se întindea în zona de vest a oraşului (după Hermann Fabini)
Reprezentări schematice ale planului oraşului Sibiu în jurul anilor 1480 (stânga) şi 1630 (dreapta) (după Hermann Fabini)
13
Dată fiind evoluţia tehnicii de luptă şi a armamentului, fortificaţiile au făcut obiectul a numeroase intervenţii de moderniza-
re şi adaptare la noile cerinţe. Din prima jumătate a secolului al XVI-lea – aşadar din etapa care, din punct de vedere
stilistic, se suprapune pătrunderii şi asimilării renaşterii – zidurile de apărare ale oraşului au primit elemente noi adaptate
artileriei: patru bastioane, cinci rondele şi curtinele care dublau zidurile existente. În 1553-1558 a fost construit bastionul
Haller (după proiectul din 1551 al italianului Alessandro Clippa din însărcinarea lui Castaldo23), iar bastioanele Porţii Cis-
nădiei (reconstruit în 1702) şi cel al Porţii Ocnei au fost începute în anul 1552. Bastionul din faţa Porţii Turnului era finali-
zat însă abia în 1570, în timp ce bastionul Porţii Ocnei a fost încheiat la începutul secolului al XVII-lea în 1604. Bastionul
Soldisch (sau Bastionul Mercenarilor) a fost adăugat fortificaţiei din partea vestică a oraşului în 1622-2724. Finalizarea
fortificaţiilor oraşului în 1627 cu construirea bastionului Soldisch a marcat finalizarea delimitării defensive a Sibiului (curtinele
din piatră (cele vechi) şi cărămidă (cele noi), 39 de turnuri, cinci bastioane, două rondele şi patru porţi fortificate). Latura de
vest, la fel ca cea sudică, a beneficiat de o centură dublă de apărare (Zwinger), centură finalizată de asemenea în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea. În cadrul aceleiaşi etape majore de modernizare a fortificaţiilor oraşului, au fost create
două lacuri noi în zona inundată extra muros (astfel de lacuri existau şi în afara zidurilor Braşovului şi Clujului – acesta
din urmă fortificat mai târziu decât Sibiu, Braşovul şi Alba Iulia).
Complexitatea şi eficienţa fortificaţiilor generale ale oraşului era dovedită la începutul secolului al XVII-lea când, după
asasinarea voievodului valah Mihai Viteazul, armatele imperiale conduse de generalul Basta şi aliaţii lor secui, au asediat
oraşele transilvănene, devastând o bună parte dintre acestea. Sibiul a reuşit să reziste unui asediu care a durat 10 luni.
Frământările nu sau oprit aici, acestea continuând din plin în timpul domniei lui Gabriel Báthory (1608-1613), cel care
cerea Dietei să proclame Sibiul (ocupat de el în 1610 cu o armată de cca. 20.000 de soldaţi) oraş de reşedinţă al urmaşi-
lor săi la tronul principatului. Gabriel Bethlen, în primii săi ani de domnie, reda Sibiul (în care mai rămăseseră doar 53 de
proprietari25) cetăţenilor de drept, după retragerea ocupaţiei armatelor lui Báthory.
Fortificarea construcţiilor religioase (bisericile fortificate sau „cetăţile bisericeşti”) a reprezentat o

cutumă întâlnită în întreaga Europă medievală. Cu toate acestea, bisericile fortificate săseşti din sudul
Transilvaniei (iniţial în jur de 300 de ansambluri din care astăzi se mai păstrează un număr de c. 150) se
remarcă printr-o mare varietate de rezolvări, multe dintre acestea originale. Ansamblurile se compun în
genere din sistemul de fortificaţii perimetral (format dintr-unul sau mai multe ziduri, spaţii tampon de tip
zwinger şi incinte de protecţie a acceselor de tip barbacană, prevăzute cu turnuri pentru supraveghere a
zidurilor şi „foc încrucişat”, drum de strajă, metereze, guri de aruncare (machicouli) etc., toate beneficiind
de cele mai multe ori de rezolvări ingenioase, determinate şi adaptate particularităţilor modului de desfă-
şurare a apărării şi tipului de armament folosit), delimitând o curte în centrul căreia se găseşte biserica.
Biserica reprezenta singurul edificiu de dimensiuni suficient de mari pentru a adăposti întreaga populaţie
a aşezării rurale. În consecinţă edificiul de cult a fost modificat pentru a putea funcţiona ca ultimă redută
în cazul unui atac (construcţia cu funcţie religioasă prevăzută cu elemente defensive purtând denumirea
de „biserică reduit”). În plus, în raport cu modul în care se desfăşurau incursiunile de jaf ale turcilor, bise-
rica prezenta avantajul suplimentar de a fi rapid accesibilă oricui, într-un interval de timp redus. La fel ca
în cazul sistemului de apărare perimetral, construcţia bisericii era prevăzută cu turnuri de observaţie dea-
supra zonei de acces dinspre vest şi deasupra sanctuarului spre est (cele două fiind adesea puse în relaţie
prin circulaţii incluse în podul de deasupra navei, cu guri de aruncare şi uneori drum de strajă perimetral
sub şarpantă, la rândul lui prevăzut cu puncte de supraveghere a bazei zidului bisericii, metereze etc.).
Centre de greutate ale aşezărilor săseşti, bisericile fortificate au ajuns să devină polii funcţionali principali
ai comunităţilor, pe lângă funcţiile principale – cea defensivă şi cea religioasă – aceste ansambluri înglo-
bând numeroase alte utilizări de interes comun: funcţia funerară, comemorativă, socio-administrativă,
şcoala, locuire temporară, depozitare permanentă a bunurilor membrilor comunităţii, uneori funcţii de
producţie etc.
14
1.4. ARHITECTURA MEDIEVALĂ RELIGIOASĂ
 Consideraţii generale
Întreg clerul diecezan (din dieceza Transilvania) s-a subordonat direct sau indirect (prin intermediul
capitlurilor locale) episcopului de Alba Iulia, la rândul său subordonat arhiepiscopatului de Kalocsa (Un-
garia), excepţie făcând prepoziturile săseşti subordonate direct arhiepiscopatelor maghiare. Chiar dacă
aşezarea populaţiei maghiare şi a coloniştilor intra într-o fază de maturizare încă din timpul celei de-a do-
ua jumătăţi a secolului al XII-lea, informaţiile privitoare la arhitectura religioasă a locuitorilor zonei sunt
rare şi insuficiente. Unele cercetări au avansat ideea conform căreia, timp de o generaţie sau două, colo-
niştii şi-au asigurat doar strictul necesar în ceea ce priveşte locul de desfăşurare a cultului, urmând ca,
abia într-o etapă ulterioară, să se fi trecut la construirea unor edificii din materiale şi folosind tehnici du-
rabile. Înregistrând decalaje considerabile, arhitectura de cult din Transilvania s-a raliat evoluţiilor stilisti-
ce din centrul sau vestul Europei. Cele mai vechi monumente, de factură romanică, se situează pe valea
râurilor Secaş, Cibin, Hârtibaci şi Olt, acesta din urmă constituind limita sudică, monumentele din Ţara
Bârsei fiind de dată mai recentă. Cele mai multe monumente romanice (bunăoară biserica din cetatea de la
Cisnădioara, atestată documentar în 1223 şi înrudită prin decorul vestic cu repertoriul romanic francez;
bisericile presupuselor mănăstiri de la Acâş, datată cu aproximaţie la jumătatea secolului al XIII-lea sau
Herina, datată, de asemenea cu aproximaţie în intervalul 1250-60; biserica parohială de la Cisnădie, ale
cărei începuturi sunt plasate tot în secolul al XIII-lea etc.) se regăsesc în mediul rural, majoritatea fiind al-
terate prin intervenţii succesive.
În mediul urban, consolidarea puterii şi extinderea oraşelor a susţinut creşterea numărului de edificii reli-
gioase. De asemenea, acele aşezări care prezentau de timpuriu potenţialul unei dezvoltări rapide, au fost
atractive pentru stabilirea ordinele călugăreşti mendicante (ordine cerșetoare: franciscanii (sau
ţii26), dominicanii (sau predicatorii27), augustinienii etc.) care s-au instalat aici, fondând conventuri şi mă-
năstiri.
Pe lângă biserica parohială (plebanie), în care comunitatea ecleziastică era condusă de preotul paroh
(plebanus), au început să apară bisericile filiale ai căror preoţi purtau denumirea de vicari sau capelani.
Diferenţele dintre bisericile parohiale şi cele filiale constau în privilegiile însemnate de care beneficiau
primele. De asemenea, în perioada medievală (în special în intervalul dintre secolele al XIV-lea şi al XVI-
lea) numărul capelelor din mediul urban a crescut considerabil. Capelele au fost construite fie autonom (în
vecinătatea construcţiilor de cult principale sau în cimitire, în acest caz având destinaţie funerară), fie ca
părţi componente ale unor ansambluri cu funcţii complexe (castele, reşedinţe nobiliare, mănăstiri, catedra-
le etc.). Acestea erau utilizate fie ca spaţii alternative de desfăşurare a liturghiei, fie, mai adesea, pentru ri-
tualuri religioase închinate unor sfinţi protectori ai unor familii (aşadar capele private), comunităţi, corpo-
raţii profesionale (bresle) sau asociaţii religioase (confraternități).
Biserica (fostă Sf. Mihail) din Cisnădioara (Michelsberg), jud. Sibiu
Biserica romanică Sf. Mihail – ridicată pe dealul din vecinătatea aşezării la o dată incertă, posibil la sfârşitul secolului al XII-
lea, sau imediat după 1200 – a fost închisă într-o incintă de zid, construită probabil la jumătatea secolului al XIII-lea. Fortifica-
ţia a fost prevăzută cu trei turnuri, dintre care cel de pe latura de est a fost ridicat la o distanţă de 5 metri faţă de curtină. Zidul
perimetral a fost prevăzut cu 8 deschideri (ulterior obturate), folosite pentru aruncarea de pietre pe versanţii abrupţi ai dealului.
Biserica se încadrează în tipul spaţial al bazilicii scurte, cu trei nave acoperite cu şarpantă aparentă, urmate spre est de corul,
absida altarului şi absidiole laterale, toate boltite. Sanctuarul bisericii era separat în dreptul corului de un parapet, la partea
superioară, deasupra tirantului de lemn care încă se mai păstrează, fiind plasat un crucifix, de o parte şi de alta a acestuia
fiind reprezentaţi Maria şi Sf. Ioan Botezătorul. Dimensiunile în plan ale zidurilor de vest trădează intenţia iniţială de construire
a două turnuri – formulă atipică pentru bisericile săseşti din Transilvania – argumentând presupunerea preluării unui model
străin (probabil de proveniență renană). Atestarea documentară din 1223 (când Cisnădioara era cedată de clericul Magister
Gocelinus abaţiei cisterciene de la Cârţa) o confirmă ca fiind cea mai veche biserică romanică păstrată în spaţiul transilvă-
nean (anterioară invaziei mongole din 1241-42). Maniera de tratare a decoraţiei sculptate în piatră a condus la ipoteza con-
form căreia unii dintre meşterii implicaţi în lucrările de la Cisnădioara ar fi fost de origine franceză. Asupra bisericii s-a interve-
nit în cadrul campaniei de cercetare arheologică (Radu Heitel) şi restaurare (Mariana Anghelescu), în intervalul dintre anii
1960-1964.
15
 Organizarea funcţional-simbolică a spaţiului de cult medieval

Organizarea funcţional-simbolică a bisericilor de rit latin din spaţiul intracarpatic a fost determinată şi
condiţionată de modul specific de desfăşurare a ritualului religios dar şi de numărul (adesea impresionant)
de acte liturgice cu caracter special care se desfăşurau zilnic. În ciuda intenţiilor de unificare a manierei
de desfăşurare a ritualului, biserica romano-catolică şi-a păstrat diversitatea, fiecare construcţie de cult fi-
ind modelată de propria „matrice liturgică”28. Dacă sensul liturgic iniţial era acela de oficiere a euharistiei
în altar, începând din perioada carolingiană (sub influenţa dezvoltării cultelor sfinţilor, al relicvelor şi al
morţilor) şi până în perioada medievală târzie, în marile edificii de cult s-a ajuns la înmulţirea spectacu-
loasă a ritualurilor, uneori la zeci de oficii euharistice zilnice, acestora adăugându-li-se alte numeroase
slujbe, unele dintre ele private, cu scopuri diverse. Bunăoară în biserica parohială Sf. Maria din Sibiu, în
prima jumătate a secolului al XVI-lea erau consemnate un număr de 24 de altare cu preoţi29. Similar, în
catedrala episcopală Sf. Ladislau din Oradea, tot în secolul al XVI-lea se ajunsese la un număr de 60 de
altare, toate acestea jucând un rol esenţial în configuraţia funcţională particulară şi arhitecturală a edificiu-
lui30. Fiecare dintre aceste altare trebuiau să conţină relicve sfinte, să fie pus sub protecţia unui sfânt şi să
fie consacrat de episcop. Mai mult decât atât, fiecare altar avea propriul personal eclesiastic (preot, altarist
sau capelan) cu propriile îndatoriri şi venituri. Aşadar, în ciuda unificării vizuale a interiorului bisericii,
unificare operată de evoluţiile arhitecturale din perioada gotică, din punct de vedere funcţional şi simbolic
spaţiul religios era unul eterogen. Abia în secolul al XVI-lea, după răspândirea reformelor religioase, inte-
riorul multor biserici ajungea să fie purificat şi unificat in adevăratul sens al cuvântului.
Bisericile se compuneau din două zone distincte: nava (sau navele), destinată laicilor care luau parte la li-
turghie, şi corul încheiat spre răsărit cu absida altarului (schola cantorum), destinate preoţilor sau călugă-
rilor (în cazul conventurilor sau mănăstirilor). În cazul bisericilor urbane ample, cu un număr mare de slu-
jitori clerici, între cele două zone, determinând forma crucii în plan, se interpunea pe direcţie transversală
transeptul. În unele cazuri în extremitatea vestică era prevăzut un spaţiu distinct, jucând rolul de loc de
desfăşurare a adunărilor comunităţii sau loc de înmormântare al notabilităților acesteia, purtând denumi-
rea de ferulă (exemplul bisericii parohiale Sf. Maria din Sibiu). Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea, în
unele situaţii cu caracter obligatoriu, spaţiul destinat clericilor era separat de transept sau de spaţiul desti-
nat credincioşilor printr-o tribună din zidărie dispusă pe direcţie transversală denumită letner (din terme-
nul german Lettner) sau jubé (după termenul folosit în limba franceză). Această componentă arhitecturală
avea rolul de a separa „biserica internă” (spaţiul în care clericii săvârşeau serviciul divin feriţi de ochii
publicului) de „biserica externă”. În spatele letner-ului, în cor, clericii stăteau pe margine, dispuşi după ie-
rarhie, în stranele de lemn dispuse perimetral, cu faţa spre altarul principal. Letner-ul era prevăzut cu o
uşă amplasată central, de o parte şi de alta fiind amplasate altare secundare unde se oficia liturghia, slujbe
de botez sau căsătorie pentru credincioşii laici. La etajul letner-ului, accesibil din spaţiul corului sau din
sacristie (anexă construită în lateralul corului, destinată păstrării inventarului liturgic), preotul citea evan-
ghelia sau ţinea predica pentru cei aflaţi în navă.
Biserica parohială (fostă Sf. Maria) din Sibiu

Actuala biserică parohială evanghelică se ridică pe locul unei bazilici de secol XII, identificată pe baza cercetărilor arheo-
logice sub pavimentul construcţiei actuale. Hramul Sf. Maria se datorează perioadei anterioare Reformei religioase din
secolul al XVI-lea, altarul principal fiind închinat Fecioarei. Biserica sibiană – unica biserică parohială din oraş – a fost
prima construcţie de cult urbană transilvăneană începută integral în stil gotic (după conferirea rangului de civitas aşeză-
rii). În intervalul scurs până în prima jumătate a secolului al XVI-lea construcţia bisericii a fost amplificată, reconfigurarea
funcţional-simbolică a interiorului fiind făcută în repetate rânduri. Biserica parohială din Sibiu a fost o instituţie complexă,
ei subordonându-i-se capitlul (decanatul), prepozitura Sf. Ladislau (întemeiată la 1191 sub denumirea Eclessia
Theutonicum Ultrasilvanorum şi desfiinţată în 1424), biserica spitalului sau capela Sf. Ioan Botezătorul. Plebanul (preotul
paroh) sibian a deţinut atribute cvasi episcopale, lui subordonându-i-se întreaga ierarhie clericală. Plebanul oficia slujba
principală zilnică (summa missa), în timp ce clericii subordonaţi lui aveau în grijă altarele secundare şi slujbele speciale31.
Biserica parohială din Sibiu exemplifică felul în care, prin intervenţii de amplificare desfăşurate în etape diferite, edificiul
de cult medieval ajungea să fie, din punct de vedere spaţial, un amplu experiment a cărui formă finală, unică în arhitectu-
16
ra religioasă transilvăneană, era încheiată spre 1520. Şantierul debuta înaintea jumătăţii secolului al XIV-lea, în anul
1351, în Statutele capitlului din Sibiu fiind consemnată funcţionarea părţii de est a bisericii (a sanctuarului compus din cor
şi altar) în legătură cu navele şi turnul vestic al edificiului de cult anterior existent (de presupus o bazilică trinavată de
factură romanică). Într-o etapă ulterioară, desfăşurată cu aproximaţie între 1424 şi 1432, era construit corpul bazilical
nou, cu transept, cuprins între cor şi turnul dinspre vest (componentă care conservă probabil o parte din zidăria turnului
bisericii anterioare în partea inferioară). În 1457 era adăugat porticul de acces din faţa portalului sudic (portal destinat
credincioşilor), în timp ce corespondentul nordic (destinat clericilor care îşi duceau traiul în comun în casa plebanului
situată în imediata vecinătate) era finalizat în 1509. În anul 1448 era menţionat în documente şantierul pentru construirea
capelei închinată Sf. Maria, a cărei planificare a fost presupusă în jurul absidei altarului bisericii actuale. În fapt această
extensie pare să fi aparţinut mai degrabă unui amplu cor hală, început probabil sub influenţa amplelor şantiere aflate în
desfăşurare la bisericile parohiale de la Sebeş sau de la Braşov, dar şi cu posibile legături cu modelul bisericii parohiale
de la Pesta, din prima jumătate a secolului al XV-lea. Amplificarea bisericii a fost abandonată, demolarea zidurilor ridicate
începând spre 1530-3132. După 1460 începea extinderea spre vest, dincolo de turn, a navei principale, constituindu-se
nucleul actualei ferule33. Din 1474 zidurile exterioare ale navelor erau prelungite, ferula fiind astfel extinsă pe întreaga
lăţime a corpului bazilical iniţial, turnul (înălţat cu trei niveluri în 149434 cu implicarea meşterului pietrar Bernhard care
lucrase şi la fortificaţia oraşului) fiind cuprins în interiorul volumului bisericii. Comunicarea dintre cele două segmente de
navă – asigurată la partea inferioară a turnului – era definitiv întreruptă prin consolidarea întreprinsă în timpul restaurării
bisericii din anii 1853-55. Pe latura nordică a sanctuarului fusese construită sacristia, spaţiul acesteia fiind extins în 1471.
Probabil de la început, deasupra sacristiei a funcţionat biblioteca în care erau păstrate cărţile liturgice şi cele dogmatice
(c. 138 de titluri). În ultima parte a secolului al XV-lea era începută şi construirea tribunei (empora) de deasupra colatera-
lei sudice, fapt care a condus la transformarea unei jumătăţi a bisericii (cea sudică) într-un spaţiu de tip hală, cealaltă
jumătate (cea nordică) păstrând caracterul spaţial iniţial, bazilical. Deşi nu este în nici un fel atestat de surse, proiectul de
transformare a bazilicii într-o biserică hală este probabil să fi inclus şi deja amintita dezvoltare amplă a corului înspre est.
Intervenţia a determinat un tratament aparte al elevaţiei sudice cu succesiunea de pinioane (câte unul pentru fiecare
două travee) care atenuează prezenţa în elevaţie a volumului transeptului. Soluţia nu este o noutate, aceasta întâlnindu-
se la biserici hală construite în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea în zona de nord a Germaniei. Abordarea acesteia la Sibiu
a fost pusă pe seama meşterilor austrieci, probabil a unora proveniţi din loja vieneză. Tot pietrarilor austrieci, de această
dată a celor din Steyr, le este atribuită influenţa asupra rezolvării reţelei de nervuri ale boltirii din colaterala sudică, de
deasupra tribunei, realizată ca intervenţie separată, de unde şi numeroasele nesincronizări ale racordurilor la suprafeţele
verticale sau raportarea la golurile ferestrelor. Reţeaua continuă, lipsită de arcele care marcau limitele transversale ale
traveelor, marchează centrul fiecărei bolţi printr-un pătrat împărățit în patru zone printr-o cruce, racordarea la punctele de
descărcare făcându-se prin nervuri care delimitează sectoare romboidale35. Pe lângă evidenta mărire a spaţiului util din
interiorul bisericii, scopul şi modul de utilizare a galeriei din colaterala sudică rămâne incert. În genere astfel de spaţii
erau destinate notabilităţilor oraşului care contribuiseră la lucrările de construcţie sau care deţineau altare private în edifi-
ciul de cult. De asemenea este frecventă utilizarea galeriilor pentru pelerini. Cercetări recente au avansat ipoteza utilizării
galeriei din biserica sibiană în directă legătură cu capela amplasată în spaţiul de deasupra porticului de acces sudic36.
 Evoluţia stilistică
Marile biserici parohiale urbane, construite în stil gotic (reunind adesea caracteristici care ţin de etape di-
ferite de evoluţie ale acestui stil), au înlocuit în numeroase cazuri mai vechi construcţii ridicate în perioa-
da romanică, deduse sau atestate de cercetările arheologice întreprinse. Singura biserică urbană care mai
conservă încă părţi importante din faza romanică este catedrala episcopală Sf. Mihail din Alba Iulia.
Şantierul romanic de Alba Iulia s-a desfăşurat în paralel cu primul şantier gotic transilvănean care era
deschis la Cârţa, în sudul Transilvaniei, în „ţara Făgăraşului”, la mijlocul secolului al XIII-lea. Mănăstirea
cisterciană37 de la Cârţa, distrusă în timpul invaziei tătarilor din 1241-42 (la fel ca şi bazilica anterior exis-
tentă pe locul actualei catedrale episcopale de la Alba Iulia), fusese fondată cu voia regelui maghiar de că-
tre călugării veniţi din centrul monahal aparţinând ordinului întemeiat anterior la Igriş (jud. Timiş). Trăsă-
turile specifice bisericilor cisterciene erau: sobrietate evidentă dată de utilizarea reţinută a formelor com-
plicate şi a ornamentelor, tipul spaţial bazilical, planul trinavat cu transept şi sanctuar de formă rectangu-
lară şi travee de formă pătrată, pilele fasciculate, capitelurile cu croşete, boltirea în cruce, ferestrele circu-
lare cu trafor polilob sau rozasele pe faţadele de vest. Începând din secolul al XIII-lea, odată cu maturiza-
17
rea repertoriului gotic, cistercienii introduceau absidele poligonale şi bolţile sixpartite. Şantierul mănăsti-
rii de la Cârţa a exercitat o influenţă notabilă în sudul Transilvaniei, în special în zonele dinspre est, în Ţa-
ra Bârsei, acolo unde posesiunile cisterciene erau cele mai însemnate (în urma daniilor regelui maghiar
Bela al IV-lea din anul 1240). Istoriografia de specialitate a pus în lumină în repetate rânduri similitudini-
le generale sau particulare ale arhitecturii de la Cârţa şi cele ale bisericilor din sud-estul Transilvaniei de
la Bartolomeu (Braşov), Prejmer, Hărman, Feldioara, Ghimbav, Cristian şi Hălmeag (pe Olt) sau cele din
partea de nord de la Sic, Unguraş sau Rodna. Sub influenţa acestui şantier, dar şi a unor alte echipe de
meşteri veniţi de pe şantierele din zona central europeană sub patronajul unor personalităţi puternice sau
al unor grupuri direct interesate, goticul pătrundea în arhitectura religioasă a centrelor urbane, grefându-
se, într-o primă etapă, pe reminiscenţele romanice şi, ulterior, evoluând independent. Tipul spaţial bazili-
cal, cu o largă răspândire în arhitectura religioasă timpurie, începea din secolul al XIV-lea să facă loc spa-
ţiilor elansate şi unificate vizual realizate prin construirea primelor hale. Tipul spaţial hală începea să se
răspândească în spaţiul central european la sfârşitul secolului al XIII-lea. În Transilvania, acesta apărea la
biserica parohială din Sebeş în a doua jumătate a secolului al XIV-lea; corul bisericii, primă exemplificare
a acestui tip spaţial în zona intracarpatică, fiind finalizat în 1382. Tipul spaţial Emporenhalle (tip spaţial
hală cu galerii / tribune în colaterale) începea să se răspândească în spaţiul din sudul şi centrul german în
perioada goticului târziu. În Transilvania un prim experiment de transformare a unei bazilici în biserică
hală cu galerie deasupra colateralei este cel de la biserica parohială Sf. Maria din Sibiu (a doua jumătate a
secolului al XV-lea), urmat de lucrările de construcţie ale navei centrale şi colateralei sudice a bisericii
parohiale Sf. Margareta de la Mediaş (finalizată în 1482) şi de cele mai târzii, de la biserica parohială Sf.
Nicolae din Bistriţa (1560-1563), aceasta din urmă fiind singura ilustrare coerentă şi integrală a acestei
maniere de rezolvare a spaţiului interior din Transilvania medievală. Exemplele de la biserica parohială
Sf. Mihail din Cluj (începută la 1341 şi finalizată spre 1450) sau la biserica „Neagră” din Braşov (începu-
tă înainte de 1385 şi finalizată spre 1477) au fost începute ca spaţii trinavate de tip hală, în ciuda diverse-
lor schimbări care au survenit pe perioada de desfăşurare a şantierelor, precum şi a abordării unui reperto-
riu decorativ aparţinând unor etape diferite de evoluţie ale goticului, concepţia arhitecturală de ansamblu
a acestora păstrându-şi coerenţa de ansamblu.
 Monahismul urban. Prezenţa ordinelor mendicante în oraşele transilvănene

Ordinele călugăreşti mendicante (cerşetoare) – franciscanii (sau minoriţii38), dominicanii (sau predicato-
rii39), carmeliţii sau augustinienii au început să se evolueze în Europa evului mediu târziu după instituirea
lor în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Spre deosebire de ordinele călugăreşti romano-catolice tradi-
ţionale (printre care benedictinii şi cistercienii) aşezaţi de obicei în afara oraşelor, ducând o viaţă contem-
plativă şi izolată pe ample domenii pe care le aveau în proprietate, mendicanţii, promotori ai întoarcerii la
valorile timpurii ale creştinismului, ai sărăciei şi renunţării la bunurile materiale (cel puţin în prima lor pe-
rioadă de existenţă) urmând să trăiască din mila publică, s-au aşezat de obicei în centrele urbane, în mijlo-
cul comunităţilor de ale cărei păcate se ocupau. Subordonaţi direct papalităţii, în zonele de nord şi de est
ale Europei, mendicanţii au avut rolul de combatere a ereziei, de răspândire şi consolidare a influenţei ca-
tolice şi implicit a scaunului apostolic. Atât franciscanii cât şi dominicanii au fondat conventuri în care
comunităţile de fraţi, conduse de un superior, îşi duceau viaţa în comun, slujind în biserici publice (bise-
rici mănăstireşti deschise şi laicilor). Arhitectura bisericilor precum şi cea a componentelor ansamblurilor
era reglementată prin restricţii clare cuprinse în texte adoptate de timpuriu. Acestea interziceau elemente
arhitecturale inutile, decoraţia opulentă sau inventarul liturgic fastuos, scenografiile spaţiilor de cult fiind
impuse ca mediocres et humiles40.
În ciuda unei slabe dezvoltări a centrelor urbane, înaintea franciscanilor, dominicanii pătrundeau în Tran-
silvania anterior invaziei mongole din 1241/42 – primul convent atestat, de altfel distrus în timpul invazi-
ei, fiind cel de la Sibiu – Heiligenkreutz – ecclesiae Sanctae Crucis41. Până la sfârşitul secolului al XV-lea
ordinele cerşetoare ajunseseră să deţină aşezăminte în majoritatea oraşelor şi târgurilor din Transilvania,
în cazul aşezărilor importante existând comunităţi atât dominicane cât şi franciscane (Sibiu, Cluj sau Bis-
18
triţa). Pe lângă sprijinul regalităţii maghiare mendicanţii s-au bucurat de la bun început de sprijinul epis-
copatului de Alba Iulia (aici nucleul dominican fiind atestat în 1289 – ecclesiae Beatae Virginis). În con-
dițiile unei densităţi reduse a aşezărilor cu caracteristici urbane din Transilvania, atât dominicanii cât şi
franciscanii s-au orientat în special spre acele aşezări care prezentau un potenţial ridicat de dezvoltare
economică (centre de comerţ) şi care erau amplasate pe căile de comunicaţie importante, fapt care asigura
un trafic intens. Spre exemplu, principalele centre dominicane stabilite în Transilvania – în afara celor de-
ja menţionate de la Sibiu şi Alba Iulia – au fost cele fondate la Sighişoara (atestat în 1298, al treilea în or-
dine cronologică), Vinţu de Jos (atestat în 1300), Târgu Secuiesc (atestat în 1303), Bistriţa (atestat în
1309), Cluj (fondat probabil între 1321-1340 şi atestat documentar în 1397), Sebeş (fondat probabil în
1322), Brașov (fondare decisă în 1323) şi Odorhei (atestat documentar abia în 1496)42. Până la sfârşitul
secolului al XV-lea acestor conventuri li s-au adăugat încă cinci mănăstiri de călugăriţe. Aşezăminte fran-
ciscane cu edificii de cult mari au fost fondate la Sibiu (secolul al XIII-lea), Bistriţa (secolul al XIII-lea),
Târgu Mureş (secolul al XIV-lea), Mediaş (secolul al XV-lea) şi Cluj (secolul al XV-lea), acestora
adăugându-li-se ansambluri cu biserici cu o arhitectură modestă, în aşezări rurale sau târguri: Coşeiu, Te-
iuş, Albeşti, Sălard etc.43.
Mare parte a ansamblurilor construite de călugării cerşetori au dispărut după pătrunderea Reformei în
Transilvania, construcţiile păstrate – în genere bisericile – suferind transformări însemnate, în special pe
parcursul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, planurile şi volumetriile bisericilor păstrate au conser-
vat trăsături care trădează apartenenţa la etapa gotică, în ciuda numeroaselor intervenţii târzii, în spiritul
plasticii baroce. Din cercetările de sinteză44 rezultă faptul că în cazul ambelor ordine au fost preferate (nu
în exclusivitate) spaţiile sală, cu un cor dezvoltat în lungime, încheiat cu absida altarului. Dacă în cazul
bisericilor dominicane accentele verticale (turnurile) lipsesc, în cazul edificiilor de cult franciscane, înce-
pând cu secolul al XV-lea45, turnurile sunt o prezenţă constantă (excepţie făcând biserica franciscanilor de
la Bistriţa) în ciuda restricţiei adoptate în anul 1260.
Conventul dominican Sf. Maria din Sighişoara: reconstituirea axonometrică şi a planului parterului ansamblului în
forma existentă înainte de demolarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea (reproducere după Kurt Leonhardt, Waltraut
Eberle, Gabriele Frank, Schäßburg. Bauaufnahme einer mittelalterlichen Stadt, Sibiu, 2009)
19
Alegerea Sighişoarei pentru fondarea unui convent dominican susţine presupunerea conform căreia, deja din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, aşezarea deţinea o poziţie importantă în contextul reţelei de aşezări din Transilvania.
Ansamblul mănăstirii dominicane a fost amplasat în jumătatea de nord a incintei fortificate, în extremitatea estică a plato-
ului cetății, în imediata vecinătate a zidului de apărare, învecinându-se spre sud cu accesul de sub Turnul cu Ceas. Bise-
rica mănăstirii, cu aspectul ei gotic auster lipsit de decoraţie sculptată, reprezintă o clădire diferită de cea amintită pentru
prima dată în izvoarele de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1298)46. Construcţia de cult a făcut parte din mai amplul an-
samblu al mănăstirii, reconstruit de dominicani în intervalul 1484 şi 1515 (cu intervenţii ulterioare sporadice). După adera-
rea masivă şi rapidă a comunităţilor săseşti transilvănene la Reforma lutherană şi mai ales după 1529 – an în care ideile
reformiste începeau să pătrundă şi la Sighişoara – rolul şi influenţa dominicanilor începeau să decadă brusc. Fără să se
cunoască exact, dizolvarea comunităţii dominicane sighişorene a avut loc cândva, imediat după 1550. Clădirile care au
făcut parte din ansamblul mănăstiresc treceau în posesia municipalităţii, biserica mănăstirii devenind principalul lăcaş de
cult evanghelic din oraş. Clădirile mănăstireşti au rămas în folosinţa administraţiei oraşului în 1555 aici fiind amenajată
primăria până atunci locată în Turnul cu Ceas din vecinătate. În apropierea bisericii conventului se găsea şi biserica
maicilor dominicane, aceasta împreună cu restul componentelor ansamblului fiind demolate la 1886 pentru a face loc
construirii Palatului Comitatului Târnava Mare (1886-1888), actuala Primăria municipiului Sighişoara. Din construcţiile
mănăstireşti în prezent se mai păstrează doar o parte a coridorului sudic al claustrului, înglobat sub învelitoarea actuală a
bisericii47. Ansamblul mănăstiresc conţinea două curţi: claustrul, imediat la nord de biserică şi, spre est, încă o curte în
care se găseau anexele gospodăreşti. Construcţiile care închideau spre est claustrul mănăstirii erau rezolvate pe două
niveluri. La nivelul parterului se găsea sala capitulară rezolvată pe un plan pătrat, cu stâlp central şi boltire simetrică
(operă a fratelui Benedict, finalizată spre 151048), continuată cu anexele destinate vieţii comune a călugărilor din convent.
La etaj, o descriere din secolul al XIX-lea, consemna existenţa a 19 chilii dispuse în dublu tract, fiecare fiind prevăzută
cu o fereastră şi uşă cu vizor, aici călugării petrecându-şi o bună parte din timpul destinat studiului individual. Chiliile ar fi
rezultat prin împărţirea unui amplu dormitor colectiv care ar fi trebuit conceput în baza unei prescripţii adoptate în secolul
al XIII-lea de capitlurile generale prin care se interzicea separarea paturilor altfel decât prin elemente uşoare care să nu
atingă tavanul49.
 Asimilări în arhitectura religioasă românească

Românii din Transilvania au fost cei mai numeroşi dintre supuşii coroanei maghiare, în majoritate orto-
docşi şi fără un statut oficial recunoscut. Apariţia bisericilor de rit răsăritean din interiorul arcului carpatic
s-a datorat fie ctitorilor feudali ortodocşi (aşadar cu o utilizare predominant privată, acestea fiind aşa-
numitele capele sau „biserici de curte”, deşi în unele cazuri relaţia cu curtea este slabă sau inexistentă), fie
implicării unor nobili catolici pentru folosinţa ţăranilor ortodocși de pe domeniile lor. Biserici de piatră
(lipsite de adaptări speciale dictate de contextul utilizării lor – biserici mănăstireşti, biserici parohiale sau
capele private) au fost ridicate în acele zone în care au existat elite capabile să susţină desfăşurarea şantie-
relor. Ponderea cea mai ridicată a construcţiilor de cult ortodoxe de piatră se întâlneşte în zonele Haţegu-
lui (biserica Sf. Gheorghe din Strei Sângiorgiu, edificată în câteva etape 1130-1140 / 1313-14 / 1408-
09, biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei, construită la sfârşitul secolului al XIII-lea şi înce-
putul secolului al XIV-lea, biserica Sf. Nicolae din Densuş, datată cu aproximaţie în secolele al XIII-lea
şi al XIV-lea, cu intervenţii de extindere ulterioare), Maramureşului (biserica curţii cneziale de la Cuhea
(astăzi Bogdan-Vodă), construită în prima jumătate a secolului al XIV-lea) şi în Banat, bisericii din mate-
riale durabile fiind construite, cu o frecvenţă mai scăzută şi, spre exemplu, în Zarand sau în Făgăraş.
Această constatare contrazice o potenţial sistematică interdicţie a folosirii zidăriei de piatră pentru biseri-
cile ortodoxe. O privire de ansamblu asupra caracteristicilor bisericilor populaţiei româneşti nu susţine
ideea existenţei unei arhitecturi specifice a acestora. Trăsăturile lor trădează mai degrabă o afiliere la evo-
luţiile arhitecturale din epocă din teritoriul restrâns în care se găseau, cu rare trimiteri la arhitectura altor
spaţii geopolitice sau ecleziastice.
20
1.5. MANIFESTĂRI ALE RENAŞTERII ÎN TRANSILVANIA (SEC. XV-XVII)
Influenţele Renaşterii pătrundeau în spaţiul central şi est-european favorizate de legăturile pe care lumea
răsăriteană le-a întreţinut sub diverse forme cu zona italiană, dar şi prin practica directă a artiştilor din
peninsulă. Astfel, semne timpurii ale Renaşterii (maniera all’antica) – datorate meşterilor italieni, dar şi
celor locali – erau asimilate în arhitectură concomitent în Ungaria lui Matthia Corvinus50 (1458-1490) –
personalitate cu o solidă formaţie de factură clasică, aflat în legătură cu principalii patroni ai umanismului
italian – şi în Rusia ţarului Ivan al III-lea (1462-1505). Chiar dacă iniţial importurile stilistice apăreau în
edificiile patronate de suverani, spre sfârșitul veacului al XV-lea, acestea începeau să depăşească ambian-
ţa curţilor de la Buda şi Moscova, răspândindu-se şi în cadrul unora dintre creaţiile patronate de membri
ai elitei laice sau clericale. În regatul maghiar (incluzând până la 1541 şi Transilvania, ulterior, până la
1699, devenită principat autonom sub suzeranitate otomană) asimilarea și evoluțiile arhitecturii renascen-
tiste au parcurs o serie de etape51.
 Pătrunderea renaşterii în regatul maghiar

O primă etapă de asimilare a influenţelor renascentiste în regatul maghiar acoperă ultimul sfert al secolu-
lui al XV-lea, parte a domniei a lui Matthia Corvinus (după 1476), perioada mariajului acestuia cu Beatri-
ce de Aragon. În acest interval, manifestările renascentiste rămâneau în esenţă circumscrise principalelor
şantiere patronate direct de rege (castelul de la Buda - afectat în timpul lungii ocupaţii otomane şi distrus
în timpul asediului pentru recâştigarea oraşului în 1686, reşedinţa estivală de la Viségrad sau intervenţiile
asupra reşedinţei familiei paterne de la Hunedoara). Spre sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul secolu-
lui al XVI-lea, elemente de plastică decorativă renascentiste iradiau din ambianţa curţii regale în arhitec-
tura unor construcţii care aparţineau încă goticului târziu; în Transilvania un astfel de exemplu fiind cape-
la Lázói, ridicată pe latura de nord a catedralei romano-catolice Sf. Mihail din Alba Iulia în 1512.
Capela Lazói, ridicată pe latura de nord a catedralei romano-catolice Sf. Mihail din Alba Iulia în 1512
Vedere actuală de ansamblu dinspre nord-est (stânga), detaliu de decoraţie de la partea superioară a ancadramentului
accesului (centru) şi vedere a portalului care face legătura între capelă şi colaterala bisericii (dreapta)
Capela Lazói, Alba Iulia. La câţiva ani după moartea regelui, în 1512, catedralei romano-catolice de la Alba Iulia îi era
adăugată pe latura nordică o capelă construită la cererea şi cu susţinerea arhidiaconului János Lászai/Lazói (sau, în
formula latinizată după moda umanistă, Johannes Lazoinus), la rândul său poet şi umanist cu o largă deschidere cultura-
lă. Construită de meşteri locali sub coordonarea unui maestru provenit probabil de la Buda, capela a avut drept model
capela Bakócz de la Esztergom (1506-1507), la rândul ei concepută pe baza modelului timpuriu al vechii sacristii a lui
21
Brunelleschi de la San Lorenzo din Florenţa. Prin alăturarea bolţilor cu nervuri gotice portalului inspirat de limbajul clasic,
exemplu ilustrează lenta tranziţie de la arhitectura medievală târzie spre cea nouă, renascentistă.
 Renaşterea timpurie (c. 1500-1541)

În 1526, la Mohács, regatul maghiar condus de Ludovic al II-lea era înfrânt de armatele otomane ale lui
Suleiman al II-lea. Eşecul maghiar ducea la o creştere a independenţei Transilvaniei faţă de coroana ma-
ghiară, procesul culminând cu declararea acesteia principat autonom sub suzeranitate otomană (1541-
1688). În noul context politic, Transilvania a fost nevoită să practice în cele mai multe situaţii o politică
duplicitară, împărţită între habsburgi52 şi otomani, situaţie care a atras după sine presiuni şi atacuri din
ambele partea ambelor puteri. Pe fondul politico-militar frământat, în aceeaşi perioadă, pătrundeau în
Transilvania primele idei religioase reformiste, atrăgând concomitent şi influenţele umanismului occiden-
tal, care găseau aici un teren fertil. Această a doua etapă ar corespunde răspândirii – sub influenţa patro-
najului înaltului cler – în principal a motivelor decorative renascentiste atât în arhitectura urbană, cât şi în
cea din mediul rural. Prezenţa acestor elemente de decor pe fondul unei arhitecturi în esenţă încă medie-
vală târzie, atestă o treptată schimbare a gusturilor comanditarilor care proveneau în special din rândurile
elitei clericale transilvănene (în special clerici din mediile episcopale de la Oradea şi Alba Iulia).
Casa Wolphard-Kakas, Piaţa Unirii, Cluj,

a fost construită în mai multe etape distincte documentate de inscripţiile de pe elementele sculptate de piatră, blazoane
sau surse scrise. Locuinţa – deşi afectată drastic de intervenţii târzii, reprezintă unul dintre cele mai valoroase exemple
din perioada Renaşterii, furnizând date despre felul în care arătau reşedinţele înstărite clujene în secolul al XVI-lea, pre-
cum şi despre felul în care a evoluat prestaţia meşterilor pietrari pe parcursul a mai bine de două treimi de veac. În prima
etapă încadrată între anii c. 1534-1544, în care casa a aparţinut lui Adrianus Wolphard (d. februarie 1544) – personaj cu
pregătire umanistă, instruit la Viena şi Bologna, paroh al Clujului, vicar episcopal şi sfetnic al reginei Isabela, refugiat în
Transilvania după dezastrul de la Mohács – era realizat un prim corp al locuinţei spre piaţă, cu parter şi etaj, folosind
fundaţii şi beciuri deja existente53 şi, în esenţă, urmând caracteristici arhitecturale gotice în special în ceea ce priveşte
acoperirea cu bolţi a spaţiilor interioare. Pentru pietrărie se cunoaşte faptul că Wolphard apelase la serviciile unor meşteri
italieni (probabil toscani) dar şi autohtoni, în prezent din această etapă păstrându-se trei ancadramente de la ferestrele
etajului şi unul de la sala de mese de la parter. O a doua etapă de edificare – desfăşurată între 1576-1582 – se datorea-
ză nepotului lui Wolphard, Ştefan (d. 1596), matematician şi astrolog cu studii la Viena şi Wittenberg, devenit jude al
Clujului. În acest interval erau construite încăperile din aripa dinspre curte cu parter şi etaj, acoperite preponderent cu
bolţi semicilindrice cu penetraţii54. Lucrările de pietrărie comandate acum se datorează unor meşteri locali, printre care şi
János Seres. O ultimă etapă care interesează în contextul prezentului studiu este cea desfăşurată între 1590-1600, in-
terval în care casa s-a aflat în proprietatea comerciantului Ştefan Kakas, la rândul său pregătit în străinătate, în universi-
tăţile de la Bologna şi Padova55. Aşa cum se păstrează astăzi construcţia mai conservă din perioada renascentistă doar
faţada parterului dinspre curtea interioară. Construcţia a suferit o serie de demolări la sfârşitul secolului al XIX-lea (1894)
când piese sculptate care decorau ancadramentele erau reîncastrate în zidurile edificiului radical refăcut, în timp ce altele
erau conservate în lapidariumul ulterior expus la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei sau în zidurile vilei arhitectului
Pákei, autor la 1893 al releveului situaţiei originare56.
 Răspândirea şi împământenirea arhitecturii renascentiste ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea)

O a treia etapă de evoluţie, căreia îi corespund primele realizări arhitecturale încadrabile efectiv în stilisti-
ca renascentistă, se desfăşoară pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea, pe de o parte
prin medierea populaţiei germane din Transilvania (în special a clerului) şi, pe de alta, sub influenţa pa-
tronajului lui Ştefan (István) Báthory, principe al Transilvaniei (1571-1575) şi, mai apoi, rege al Poloniei
(1575-1586). Realizările echipei de meşteri conduse de Petrus Italus din Lugano imediat după jumătatea
secolului al XVI-lea la Bistriţa (intervenţiile asupra bisericii parohiale iniţial purtând hramul Sf. Nico-
lae – unul dintre foarte puţinele exemple de arhitectură religioasă care suferă contaminări de factură re-
nascentistă; aşa-numita „locuinţă a argintarului” etc.) sau cele care apar în cazul unor exemple de arhi-
tectură rezidenţială din unele dintre cele mai importante centre urbane ale Transilvaniei (spre exemplu ca-
22
sa lui Petrus Haller din Piaţa Mare din Sibiu) sunt martorele acestei iradieri a limbajului all’antica în ar-
hitectura patriciatului urban. În aceeaşi perioadă de la jumătatea secolului al XVI-lea, date fiind coordona-
tele contextului politic din zonă, în arhitectura de apărare pătrundeau inovaţii care răspundeau evoluţiei
rapide a tehnicii de luptă (introducerea pe scară largă a utilizării artileriei grele şi, în consecinţă, introdu-
cerea unor construcţii de apărare care să răspundă necesităţilor defensive – bastioane (platforme de trage-
re cu tunul), rondele, curtine de cărămidă etc.). Consecinţele modernizării armamentului se materializau
în construirea unor cetăţi de graniţă în regatul maghiar (cazul cetăţii bastionare de la Satu Mare) sau a
unor fortificaţii moderne în centrele urbane strategice ale Transilvaniei: cetatea bastionară de la Oradea
sau modernizarea cu zwinger, curtină din cărămidă şi bastioane „cu urechi” a fortificaţiilor existente la
Sibiu.
 Renaşterea matură şi târzie (secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea)

În fine, o ultimă etapă includea maturizarea stilistică renascentistă în timpul domniilor lui Gabriel (Gábor)
Bethlen (1613-29), Gheorghe (György) Rákóczi I (1630-48) sau Gheorghe (György) Rákóczi II (1648-
60), prelungindu-şi manifestările până în primele două decenii ale veacului al XVIII-lea. Câmpul cel mai
fecund al experimentelor stilistice renascentiste din această etapă a fost reprezentat de programul arhitec-
tural al castelului transilvănean din zonele extraurbane. Chiar dacă exemplele păstrate sau cele despre ca-
re s-au păstrat suficiente dovezi (materiale sau imateriale) dau seama despre o mare varietate de rezolvări
de ansamblu sau de detaliu, grupul comanditarilor era însă unul restrâns – membrii familiilor nobiliare din
anturajul apropiat al principilor transilvăneni. Primele experimente arhitecturale prin care s-a încercat pre-
luarea şi adaptarea planurilor de provenienţă italiană (ale căror surse se regăsesc cu câteva decenii în urmă
în primele tratate de arhitectură care încercau popularizarea prin imagine a limbajului arhitectural
all’antica. Între acestea un loc important este ocupat de tratatul lui Sebastiano Serlio), regulate din punct
de vedere geometric şi având în colţuri turnuri cu secţiuni care amintesc de forma bastioanelor, au fost
identificate în spaţiul transilvănean începând cu ultima parte a secolului al XVI-lea (exemplul care s-a bu-
curat de o largă notorietate fiind cel al castelului de la Făgăraş, databil înaintea anului 1594). În cadrul
programului arhitectural al castelului renascentist transilvănean au fost identificate o serie de categorii:
castele-cetăţi (funcţia defensivă puternic accentuată, acestea fiind capabile să reziste unor asedii de lungă
durată: exemplul castelului de la Făgăraş (secolul al XVI-lea), castelul Sükösd-Bethlen (început în secolul
al XVI-lea şi finalizat spre 1625) de la Racoş, castelul Lónyai de la Medieşul Aurit (c. 1620-1657) etc.);
castele-locuinţă (în cazul cărora dispozitivele defensive sunt reduse, turnurile de colţ, încă prezente, sunt
atrofiate şi transformate în spaţii de locuit, interiorul este pus în relaţie cu exteriorul prin logii, funcţia de
reprezentare fiind subliniată prin ornamente: exemplele castelelor Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă
(c. 1615-24), Bethlen de la Sânmiclăuş (construit după proiectul lui Miklós Bethlen între 1667-83) etc.).
Concluzionând, manifestările efectiv renascentiste din arhitectura transilvăneană acoperă o perioadă de

aproape două secole, evoluţia stilistică având propriul traseu (nu de sorginte italienească), diferit de cursul
fenomenului în Italia sau în Europa centrală şi imposibil de încadrat în faze de stil care ar corespunde cri-
teriilor clasice ale renaşterii mature şi târzii.
23
1.6. DEZVOLTAREA URBANĂ ŞI ARHITECTURA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
 Contextul
Victoria armatelor coaliţiei austro-polone împotriva turcilor în 1683 la Viena, a deschis habsburgilor şi
celor din „Liga Sfântă” calea unei reconquista: pe rând erau recucerite Esztergom, Buda, Mohács, mai
apoi, în 1687 turcii erau siliţi să cedeze toate poziţiile fortificate pe care le ocupaseră pe teritoriul fostului
regat maghiar etc. Deşi îşi păstrase autonomia şi în repetate rânduri se opusese tendinţelor expansioniste
ale austriecilor, Transilvania condusă de Mihail Apafi (Apafi Mihály, principe între 1661-90) îşi reconsi-
dera orientarea pro austriacă. Evitându-se cucerirea Transilvaniei pe cale militară, într-o primă fază s-a
încercat anexarea acesteia prin mijloace diplomatice care nu au dat însă rezultate. În 1686, sub pretextul
apărării principatului împotriva incursiunilor turceşti şi tătărăşti, armatele austriece conduse de generalul
Scherffenberg ocupau Clujul şi Dejul. În urma acestor evenimente şi în schimbul unor condiţii impuse,
reprezentanţii principatului erau siliţi să semneze o înţelegere prin care se convenea ca Transilvania să
treacă sub protecţia împăratului. In 1688 generalul Caraffa reuşea să-i determine pe reprezentanţii stărilor
din Transilvania să renunţe la suzeranitatea turcească în schimbul protecţiei împăratului. Stăpânirea habs-
burgică din Transilvania era pe de o parte consfinţită prin recunoaşterea „Diplomei Leopoldine” (Diploma
Leopoldium Prius, 1691) care devenea lege fundamentală a principatului până la mijlocul secolului al
XIX-lea şi, pe altă parte, prin condiţiile tratatului de pace de la Karlowitz, încheiat între habsburgi şi oto-
mani (1699), în urma victoriei decisive obținute de Eugeniu de Savoia la Zenta (1697). Ofensiva antioto-
mană a continuat, Banatul Timişoarei (transformat în paşalâc (provincie) turcesc în 1552) fiind eliberat de
habsburgi în 1716, fapt consfinţit prin pacea de la Passarowitz (Pojarevac, Serbia) din 1718.
Extinderea teritorială a Imperiului Habsburgic între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea
Sediul puterii habsburgice în Transilvania a fost iniţial stabilit la Alba Iulia, ulterior la Sibiu (unde se afla
şi sediul Comandamentului general al Transilvaniei) şi, în fine, la Cluj, unde a fost păstrat până la 1848.
În ciuda încercărilor austriecilor de schimbare şi mai apoi de reformare a instituţiilor politice, în Transil-
vania au fost păstrate şi perpetuate vechile forme de organizare (comitatele, districtele, scaunele), cores-
punzătoare privilegiilor pe care naţiunile recunoscute (maghiari, saşi şi secui) le dobândiseră încă din pe-
rioada medievală timpurie. Spre exemplu Universitatea săsească (din latină, Universitas Saxonum, semni-
ficând „totalitatea saşilor”), condusă de „comitele naţiunii saşilor”, şi-a păstrat organizarea şi influenţa în
extinsele zone ocupate de saşi (Pământul crăiesc / Fundus Regius). Prin reformele promovate mai întâi de
24
împărăteasa Maria Theresia (1740-80) şi mai apoi de fiul şi urmaşul ei la tron, Joseph al II-lea (1780-90),
s-a încercat excluderea oricăror diferenţe regionale şi crearea unui stat centralizat, subordonat integral Vi-
enei. Cele c. 6000 de decrete (unele care se anulau reciproc sau contradictorii) emise de împărat în nouă
ani de domnie au fost în cea mai mare parte anulate patul de moarte (cu excepția edictului de toleranţă şi a
celui prin care era desființată iobăgia). Cu toate acestea legislaţia iozefină a redat într-o oarecare măsură
nobilimii locale drepturile şi influenţa de altădată, fără însă ca Transilvania să-şi recapete autonomia. Re-
formele „luminate” promovate de Joseph al II-lea au avut repercusiuni asupra tuturor domeniilor vieţii so-
ciale, politice şi culturale, cântărind diferit în ţările care au făcut parte din imperiu.
Un capitol important din istoria românilor din Transilvania era deschis prin unirea bisericii ortodoxe cu
Roma, gest prin care românii sperau primirea sprijinului din partea autorităţilor centrale în conflictele cu
aristocraţia şi conducerea locale. Cu toate acestea românii au continuat să nu aibă nici un fel de drepturi
politice, avantajele alianţei cu biserica romană fiind resimţite la nivel economic de cler şi, fără îndoială, în
lungul şi complexul proces de emancipare socială şi culturală. Repetatele tentative ale românilor de a-şi
câştiga drepturile şi de a depăşi statutul de naţiune tolerată au rămas fără rezultate, şirul demersurilor fă-
cute pe lângă curtea de la Viena culminând cu Supplex Libellus Valachorum (1791) – care relua în bună
măsură ideile deja lansate de episcopul unit (greco-catolic) Inochenţie Micu-Clain (1728-51) – lungă ple-
doarie în favoarea recunoașterii drepturilor fireşti ale grupului etnic majoritar din Transilvania pentru care
se cerea egalitate cu cele trei naţiuni regnicolore (saşii, maghiarii şi secuii). Respingerea memorandumu-
lui a prelungit şi perpetuat în secolul următor situaţia din ce în ce mai dificilă a populaţiei româneşti.
Pe lângă covârşitoarele consecinţe politice, anul 1683 a însemnat şi un moment crucial (o dată simbolică)
pentru cursul artelor şi arhitecturii din centrul şi estul Europei sub influenţa curţii de la Viena. Învingerea
definitivă a otomanilor şi, apoi contraofensiva agresivă a habsburgilor a evoluat în paralel cu o activitate
susţinută în construcţii, tonul fiind dat de curtea imperială, înalta nobilime şi ordinele religioase. Barocul
începea să pătrundă în arhitectura din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea și în Banat după
1716, după eliberarea de sub otomani și transformarea în provincie imperială dependentă direct de Viena,
principala sursă a manifestărilor stilului fiind cea austriacă. Până după jumătatea veacului formele barocu-
lui au coexistat cu ecouri arhitecturale tardive ale renașterii, chiar și ale evului mediu, datorate precarității
situației economice și inerției culturale. Formele barocului s-au datorat proiectelor și implicării directe în
lucrările de construcție a arhitecților, inginerilor și meșterilor veniți din imperiul Habsburgic și, mai târ-
ziu, după jumătatea secolului, a celor locali, pregătiți sub influența sau pe șantierele maeștrilor străini sau,
în unele cazuri, formaţi în instituţii dedicate (Serviciul de construcţii din Timişoara sau Colegiul piarist
din Cluj).
 Aşezările
În Transilvania oraşele au continuat să se dezvolte în interiorului fortificaţiilor, în limitele impuse de or-
ganicitatea ţesutului medieval. Noua provincie a imperiului Habsburgic a continuat să rămână o zonă
eminamente rurală, la începutul veacului al XVIII-lea stratificaţia socială fiind dominată covârşitor de ţă-
rănimea care reprezenta 93% (din care 73% erau iobagi), în timp ce restul de 7% era împărţit de nobilime
(c. 4%, precumpănitor maghiară) şi orăşeni (c. 3%)57. Din informaţiile furnizate de statisticile austriece
reiese faptul că între 1721 şi 1787 populaţia provinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a
crescut de la 2.000.000 la 2.500.000 de locuitori, numărul locuitorilor atingând la cumpăna dintre secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea c. 3.000.000. Dintre aceştia dominanţi numeric au fost românii care trăiau sepa-
rat în suburbiile oraşelor sau, cel mai adesea în mediul rural (românii ajungeau la c. 63%, maghiarii şi se-
cuii la 24%, saşii la 12% în timp ce evreii şi ţiganii nu reprezentau decât 1 %)58.
Singurul oraş nou fondat în Transilvania în veacul al XVIII-lea pe baza unui plan prestabilit a fost Gherla
(Armenopolis), întemeiat de comunitatea armenească. La Gherla exista deja un nucleu locuit restrâns
(atestat documentar încă din 1291), un salt semnificativ fiind marcat de construirea cetăţii în prima jumă-
tate a secolului al XVI-lea, sub conducerea inginerului militar italian Domenico da Bologna, angajat de
25
episcopul catolic Giorgio Martinuzzi. Zona nouă, constituită la sud faţă de nucleul medieval, s-a bazat pe
o tramă regulată, frecvent utilizată în epocă. Deşi cercetări recente nu au putut aduce nici un argument
concret, tradiţia locală a reţinut faptul că planul care a stat la baza dezvoltării noii aşezări ar fi fost realizat
de un arhitect roman şi adus din oraşul papal de episcopul armean.
În Banat, odată cu pătrunderea habsburgilor, a fost început un complex proces de colonizare însoţit de re-
structurarea şi extinderea aşezărilor existente sau întemeierea unora noi. Coloniştii au avut provenienţe
diverse, cei mai numeroşi fiind suabi (şvabi). Repopularea Banatului după regresul însemnat din timpul
ocupaţiei otomane, s-a făcut în etape, acestora corespunzându-le atitudini diferite în ceea ce priveşte ma-
niera de rezolvare urbanistică a aşezărilor. Până în perioada domniei Mariei Theresia a predominat dez-
voltarea spontană, administrația habsburgică concentrându-se asupra rolului militar al zonei (până la
1751) şi asupra exploatării bogăţiilor naturale. Din anii ʼ60 statul a impus un control strict al dezvoltării
aşezărilor, planificarea fiind detaliată până la nivelul regulilor de organizare internă a gospodăriilor. Noile
sate de colonişti au beneficiat de planuri clare, organizate în baza unor trame ortogonale, cu dimensiuni
omogene pentru gospodării, în zona centrală fiind grupate clădirile importante. În marea majoritate a ca-
zurilor planurile nu au urmărit forme geometrice clare, excepţiile fiind constituite de cele câteva planuri
pătrate şi, într-o singură situaţie, la Charlottenburg, de un plan de formă circulată.
Charlottenburg (Şarlota), jud. Timiş

Planul idealizat, realizat de Francesco Griselini la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi vedere a situaţiei actuale
Satul a fost menţionat pentru prima dată la 1717, sub numele de Pariza.. Aşezarea, redesenată între 1770-71 pe un plan
datorat inginerului austriac Neumann, fusese planificată pentru familiile de colonişti tirolezi. O descriere mai amănunţită a
aşezării se păstrează în scrierile cosmopolitului şi aventurierului Johann Kaspar Steube: „(...) acest sat este singurul sub
formă circulară. În mijlocul satului se găsește o fântâna acoperită, cu apă foarte bună. În jurul fântânii se găsește o plan-
tație de duzi în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în curte grajdul şi şura. Apoi urmează grădina unde se
găsește plantată viţă de vie. Nici o casă nu este nici cu un deget mai înaltă ca alta şi nici cu un picior mai distanțată una
faţă de alta, având un stil foarte frumos simetric; la fel şi cele patru intrări în sat – au aceeaşi distanţă una faţă de alta.”59
Chiar dacă planul satului nu este unul perfect circular, iar traseele nu descriu cele două direcţii date de punctele cardina-
le, exemplul rămâne unul excepţional în istoria formelor urbane locale, ilustrând unul dintre cele mai rar puse în aplicare
tipuri de plan.
 Arhitectura militară
Arhitectura militară a reprezentat unul dintre factorii determinanţi ai dezvoltării urbane în epoca barocă.
Schimbările, adaptările şi, adesea, regândirea integrală a fortificaţiilor a reprezentat răspunsul dat dezvol-
tării armamentului şi tehnicii de luptă. Fortificaţiile bastionare, destinate conflictelor în care era folosită
artileria, au apărut şi s-au răspândit într-o primă etapă în Italia renascentistă, rezolvările fiind astfel con-
cepute astfel încât să elimine neajunsurile fortificaţiilor punctate de turnuri (mai ales cele cu plan circular)
şi, totodată să răspundă nevoii de protecţie împotriva şocurilor puternice provocate de ghiulele metalice.
26
Aşadar bastionul juca atât rolul de platformă de tragere astfel desenată încât să facă posibilă protecţia zi-
durilor, cât şi acela de element de amortizare a efectelor proiectilelor metalice. Într-o primă etapă bastioa-
nele de dimensiuni mici, au urmat o formă romboidală (bastioane „pană”), apărarea făcându-se din caze-
matele amplasate în flancuri şi de pe platforma superioară. Îmbunătăţirile aduse de inginerii militari fran-
cezi, germani şi olandezi au dus la răspândirea ulterioară a bastioanelor „cu urechi” („sistemul nou”), mult
mai eficiente în protecţia punctelor de tragere din flancuri.
Arhitectura militară din Transilvania şi Banat a fost, din punct de vedere cronologic, primul program de
arhitectură care a asimilat influențe ale formelor barocului apusean. Dată fiind importanța reprezentativi-
tăţii acestei arhitecturi, construcțiile militare depășeau caracterul strict utilitar, exemplele putând fi consi-
derate manifestări ale arhitecturii oficiale. Prima fortificație urbană transilvăneană care anunța sincroniza-
rea cu evoluțiile apusene pare să fi fost cea construită la Carei spre 1666. La cererea curţii de la Viena,
după întocmirea măsurătorilor amănunţite a 11 sisteme de fortificaţii din noua provincie habsburgică60,
inginerul militar Giovanni Morando Visconti – în 1691 definitiv detaşat în Transilvania unde se stabilea
la Sibiu61 – iniţia un amplu şi ambiţios program de modernizare a arhitecturii militare după principiile
moderne introduse de construcţiile de apărare de inginerul militar francez Sébastien Le Prestre, marchiz
de Vauban (1633-1707).
Exemplificare schematică a elementelor componente ale fortificaţiilor perfecţionate prin realizările lui Vauban
Vauban a dezvoltat conceptul apărării în profunzime prin multiplicarea dispozitivelor şi obstacolelor care precedau şi
protejau limita oraşului. Principalele elemente care se succedau erau glacisul (rampă cu pantă uşoară care creştea spre
zidul de fortificaţie), „drumul acoperit” (amenajare de pământ prevăzută spre exterior cu palisadă de lemn, desfăşurat pe
întreg perimetrul zonei de apărare; numit astfel datorită faptului că acoperea parţial zidul), „places des armes” (largouri
amenajate în unghiurile intrânde ale drumului acoperit, de aici organizându-se ieşirile în afara fortificaţiei), semilunile
izolate de curtine, bastioanele pentagonale cu flancurile drepte sau concave ataşate zidului sau bastioanele detaşate şi,
în cazul fortificaţiilor de înălţime care riscau să fie atacate de pe înălţimile vecine, curtinele cu turnuri bastionare prevăzu-
te cu baterii cazematate. Toate aceste elemente se regăsesc în sisteme de apărare complexe care ajung să formeze
până la patru linii distincte de protecţie separate între ele prin şanţuri seci sau inundabile care puteau ajunge la o lăţime
de 40 m. Dat fiind faptul că în mare majoritate elementele de fortificare erau realizate din pământ întărit cu structuri de
lemn sau zidărie de cărămidă, plantaţiile jucau un rol important în stabilizare dar şi în disimularea zonelor care erau afec-
tate în timpul conflictelor. Sistemele imaginate de Vauban au fost permanent îmbunătăţite, performanţele fiind evidente.
Din sursele istorice reiese că timpul de asediere a oraşelor protejate cu fortificaţii construite de inginerul francez se du-
27
blase faţă de perioadele anterioare (spre exemplu asediul condus de Eugeniu de Savoia împotriva oraşului Namur, în
1702 a durat 90 de zile). Urmând recomandările lui Vauban suveranii europeni şi-au dotat armatele cu corpuri de ingineri
militari, stăpâni pe cunoştinţele de arhitectură dar şi de strategie şi tehnică de luptă, capabili să ridice planuri şi hărţi, să
contribuie cu informaţii la planificarea defensivei sau ofensivei şi să imagineze proiecte de fortificaţii. În genere, pe timp
de pace aceştia luau parte la lucrările de sistematizare teritorială, construirea de canale, poduri, drumuri etc.
Evoluţia sistemelor de fortificare imaginate de Marchizului de Vauban până la sfârşitul secolului al XVII-lea
Seria proiectelor timpurii întocmite de Giovanni Morando Visconti a debutat cu Lipova, continuând cu Caransebeş, Lugoj,
Orşova etc. Realizările importante ale lui Visconti au fost cele de mai târziu din Transilvania: proiectul (început dar nefi-
nalizat) pentru modernizarea şi extensia fortificaţiilor Sibiului, Cetăţuia de la Cluj şi ampla cetate de la Alba Iulia, după
moartea inginerului ticinez în 1717, coordonarea proiectelor şi şantierelor fiind preluată de profesionişti aduşi din zonele
vestice ale imperiului: arhitectul ticinez Giuseppe di Quadri sau arhitectul şi inginerul militar Johann Konrad von Weiss.
Anonim italian, planul oraşului Alba Iulia spre sfârşitul secolului al XVII-lea
Giovanni Morando Visconti, planul oraşului Alba Iulia la sfârşitul secolului al XVII-lea în Mappa della Transilvania publica-
tă în 1699
La Alba Iulia (Alba Carolina sau Karlsburg – denumiri folosite exclusiv de populaţia germană, în cinstea împăratului
Carol VI) exista o fortificaţie medievală, de formă pătrată (c. 395 m / latură), închizând o suprafaţă de 18 ha. Acesteia îi
fuseseră adăugate în timpul domniei lui Gabriel Bethlen, în intervalul 1620-28, un şanţ sec parţial şi două bastioane re-
zolvate în „sistem italian nou” (sau bastioane „cu urechi”), conducerea lucrărilor fiind atribuită italienilor Giovanni Landi şi
Giacomo Resti. De asemenea, în această etapă de modernizare erau construite şi două barbacane pentru protejarea
porţilor de est şi de vest ale cetăţii. Traseul zidurilor, forma şi poziţia vechilor bastioane, ne sunt cunoscute atât din planul
anonim întocmit spre sfârşitul secolului al XVII-lea (după A. A. Rusu la 1687), cât şi din releveul lui G. M. Visconti, datat
în 1711, întocmit la cererea Consiliului de război de la Viena. Ceea ce atrage atenţia este forma pătrată a incintei, supra-
pusă vechii amprente a castrului antic roman al Legiunii a XIII-a Gemina (sec. II-III, d. Hr.). În ciuda lucrărilor de moder-
nizare întreprinse în prima jumătate a secolului al XVII-lea, de altfel nefinalizate, Alba Iulia a rămas o aşezare vulnerabilă.
Chiar dacă aici fusese stabilită reşedinţa principală a principilor transilvani, din cauza distrugerilor suferite de cetate în
timpul atacurilor din 1658 şi 1662, Apafi (1661-90) a locuit mai mult în Făgăraş, întăriturile de la Alba Iulia degradându-se
treptat. Din 1687, după pătrunderea în zonă a armatelor habsburgice, statutul de capitală al oraşului era desfiinţat, Alba
Iulia rămânând totuși una dintre cele mai importante poziții militare transilvănene. Consiliul vienez decidea abia în 1713
28
construirea noilor fortificaţii care aveau să devină cele mai complexe din Transilvania, pentru şantier fiind solicitată Dietei
aprobarea sumei de 54.000 de florini. Proiectul, încredinţat aceluiaşi Morando Visconti, se baza pe caracteristicile celui
de-al doilea sistem pus la punct de Vauban. Planurile erau finalizat în aprilie 1714, fiind aprobate de Eugeniu de Savoia.
Şantierul era deschis printr-o ceremonie solemnă în toamna anului 1715, odată cu punerea pietrei de temelie pentru
bastionul „Sf. Carlo Boromeo”. În aceeaşi perioadă autorităţile habsburgice începeau demersurile mutarea populaţiei din
cetate într-un amplasament nou, situat la c. 500 spre est, într-o zonă mlăştinoasă şi inundabilă, a cărei sistematizare
fusese planificată în proiectul aceluiaşi G. M. Visconti. Demolările din interiorul zidurilor de apărare au cruţat monumente
importante dar au şi sacrificat edificii semnificative – spre exemplu centrul ortodoxiei româneşti cu biserica ctitorită de
Mihai Viteazul.
Cetatea proiectată – completată ulterior prin proiectul lui Weiss – a fost planificată cu 7 bastioane cu urechi (aşadar după
acelaşi sistem italienesc nou), inegale, din zidărie de cărămidă pe soclu de piatră profilată, 3 dintre acestea în unghi
drept şi restul evazate. Atât bastioanele cât şi curtinele care le leagă au înălţimi cuprinse între 10 şi 12 m. Atât zidăria
bastioanelor cât şi cea a curtinelor are grosimea aproximativă de 2,50 m la bază şi 1,20 m la coronament, unghiul de
înclinaţie spre interior fiind de c. 80°. Bastioanele realizate în secolul al XVII-lea au fost păstrate şi înglobate în noile
construcţii de apărare cu rol de cavalieri (în interiorul bastionului „Trinitarienilor” şi al celui denumit Eugeniu de Savoia”).
În exterior fortificaţia era prevăzută cu cleşti şi raveline (semilune) pentru protejarea curtinelor dintre bastioane, toate
acestea fiind apărate de valul de pământ sprijinit de zid. Accesul în cetate era prevăzut prin două porţi situate pe laturile
de est şi de vest, acestora adăugându-li-se poarta principală, închinată împăratului Carol al VI-lea, a cărui statuie ecves-
tră este plasată în ax, în punctul cel mai înalt. Deşi cetatea a reprezentat cel mai complex exemplu de fortificaţie
bastionară realizată în Transilvania, nu a jucat un rol activ în apărarea graniţelor răsăritene ale imperiului, lucrările înce-
pute de Visconti şi continuate în deceniile următoare morţii acestuia, fiind dictate mai degrabă de ambiţiile politice şi
simbolice ale habsburgilor.
Cetatea de la Alba Iulia: proiectul inginerului italian Giovanni Morando Visconti (stânga) şi cel al inginerului austriac Jo-
hann Konrad von Weiss din 1731 ( dreapta)
Cetatea de la Alba Iulia: poarta III (stânga) şi poarta I (dreapta) (cărţi poştale din perioada interbelică)
29
Lucrările s-au prelungit mult după moartea lui Morando Visconti, principalele motive fiind conflictele austro-turce, epide-
miile de holeră şi, nu în ultimul rând, lipsa banilor. Pentru un deceniu şantierul era condus de arhitectul Giuseppe di
Quadri (m. 1727), acesta respectând proiectul iniţial. Cea mai importantă contribuţie a sa au fost cele şase porţi monu-
mentale ale cetăţii (trei spre noua zonă a oraşului şi trei către câmpul de instrucţie), realizate cel mai probabil la sugestia
lui Eugeniu de Savoia. Construirea şi decorarea porţilor cetăţii (dar şi a unor zone ale coronamentelor bastioanelor) au
dezvoltat unul dintre cele mai importante nuclee de sculptură barocă transilvăneană. În 1731 erau elaborate planuri noi
de către arhitectul Johann Konrad von Weiss (la momentul respectiv director al fortificaţiilor imperiale din Transilvania)
cel care a condus lucrările până spre 1740, acestea fiind ulterior preluate de generalul Bohn, în 1747, la rândul său autor
al unui proiect care privea elementele periferice ale fortificaţiei.
 Arhitectura religioasă
Catolicismul transilvănean intra într-o nouă etapă după includerea Transilvaniei şi mai apoi a Banatului în
imperiul Habsburgic. Deşi prin Diploma Leopoldină nu erau stipulate în nici un fel schimbări în raporturi-
le dintre confesiuni, în realitate catolicismul a fost privilegiat, extinzându-şi influenţele cu susţinerea cur-
ţii imperiale şi a iezuiţilor. Cel mai timpuriu şantier baroc care a privit programul arhitecturii religioase,
influenţat de realizările central-europene, a fost cel al bisericii iezuiţilor clujeni, începută în 1718 şi fina-
lizată în 1724, ca parte a ansamblului monastic al ordinului. Biserici romano-catolice au fost ridicate în
majoritatea centrelor urbane importante ale Transilvaniei, amplasate în locuri reprezentative şi adesea în-
vecinate cu şcoli administrate de iezuiţi. Urmând organizări funcţional-simbolice specifice, din punct de
vedere spaţial bisericile se compuneau dintr-o singură navă cu capele secundare înşiruite în lateralele sale,
uneori transept, urmat de sanctuarul compus din cor şi spaţiul altarului (la rândul său încadrat de capele
destinate unor altare secundare sau private). Spre vest cele mai numeroase exemple aveau un singur turn
dispus central, construcţiile cu două turnuri care încadrau intrarea începând să fie mai rare în special după
jumătatea secolului al XVIII-lea. Deşi în numeroase cazuri volumetriile sunt reţinute, libertatea barocului
făcându-se simţită în exuberanţa ornamentală, totuşi nu au încetat să fie gustate formele unduitoare.
Catedrala romano-catolică („biserica principală”) din Timişoara înfăţişată în releveul făcut de Carl Joseph Römmer (ingi-
ner provincial), în jur de 1760.
Desenele includ şi o serie de completări propuse în plus faţă de situaţia existentă in situ (baldachinul de deasupra acce-
sului principal (notată cu litera D), zona superioară a turnului nordic (notată cu litera B) sau sculptura decorativă de dea-
supra timpanului navei (notată cu litera C) (reproducere după M. Opriş, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri
recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timişoarei, Timişoara, 2007, pp. 76-78)
30
Catedrala romano-catolică din Timișoara. Hotărârea mutării sediului episcopiei romano-catolice de la Cenad la Timi-
șoara a avut ca urmare imediată începerea proiectului pentru construirea unei biserici destinate noului scaun bănăţean.
Planurile au fost elaborate de Biroul aulic de construcții din Viena (Hofbauamt), la momentul respectiv coordonat de către
Johann Emanuel Fischer von Erlach, implicarea directă a acestuia în concepția clădirii religioase fiind probabilă însă
nedocumentată. Proiectul catedralei timișorene era adaptat și pus în aplicare de Caspar Dissel, lucrările desfășurându-se
în intervalul 1736-1774, cu concursul unora dintre cei mai importanți meșteri ai momentului. Printre aceștia s-au numărat
în diferite etape Johann și Wenzel Lechner, Carl Alexander Steinlein sau Johann Theodor Kostka. Deşi elevaţia principa-
lă cu două turnuri şi timpan în axul principal ar traduce existenţa unui spaţiu trinavat, biserica urmează formula unei am-
ple săli cu capele dispuse în laterale, continuată cu transept cor amplu şi absidă semicirculară pentru altar. Extremitatea
răsăriteană a bisericii este încadrată între cele două anexe destinate depozitării inventarului liturgic. Atât în exterior cât şi
în interior articularea suprafeţelor de închidere şi delimitare este puternică, elementele de vocabular clasic, prelucrate
(distorsionate) sau nu în spiritul decorativ al barocului jucând un rol esenţial în crearea contrastelor de lumină şi umbră,
cele care imprimă dinamism şi vibraţie plasticii arhitecturale.
Primii paşi în demersul unirii bisericii ortodoxe transilvănene cu Roma erau făcuţi de episcopul român de
Alba Iulia, Teofil, urmat de Atanasie Anghel Popa, înălţat în 1701 – an al naşterii oficiale a bisericii
greco-catolice a românilor transilvăneni – la rangul de episcop „unit”. Influenţele baroce în arhitectura
religioasă a comunităţilor greco-catolice s-au datorat în primul rând contactului direct între clericii uniţi,
artiştii austrieci cu angajamente în Transilvania şi atmosfera culturală a curţii vieneze. Un exemplu timpu-
riu este biserica unită din Blaj62 (1738-49) – în forma actuală, înrudit formal cu cel al bisericii iezuiţilor
clujeni – proiectul iniţial al acesteia fiind semnat de arhitectul vienez Johannes Martinelli (1701-54)63, ca
parte a ansamblului mănăstirii închinate Sfintei Treimi (construită în intervalul 1741-65). Greco-catolicii
sibieni primeau dreptul de a-şi construi biserică abia în anul 1778, în vecinătatea Cibinului: biserica cu
hramul Sf. Petru şi Pavel. Cunoscută şi sub denumirea de „Biserica dintre brazi”, lăcaşul a fost construit
în intervalul 1778-84, în afara incintei fortificate, pe malul stâng al Cibinului, pe un teren care aparţinea
comunităţii româneşti încă din anul 1734.
Arhitectura religioasă a comunităților ortodoxe (româneşti, sârbești etc.) nu a rămas nici ea indiferentă
în faţa evoluţiilor barocului, de la jumătatea veacului al XVIII-lea, atât în Transilvania cât şi în Banat,
adesea cu concursul unor arhitecţi sau meşteri austrieci, fiind înălţate edificii monumentale inspirate de
recentele realizări ale catolicilor. Spaţiul de tip „sală” cu un turn vestic plasat în ax, predomină (Beiuş
(1784-90) sau Oradea (1784-90)). Şi în Banat, la Timișoara, în 1748 era construită catedrala ortodoxă a
comunității sârbești. Saşii sibieni nu au tolerat alte etnii în interiorul cetăţii până la impunerea reformelor
împăratului Iosif al II-lea. Acestui motiv i se datorează şi menţinerea sediului episcopal ortodox la Răşi-
nari. Bucurându-se de oarecare privilegii, membrii „companiei greceşti” din Sibiu primeau dreptul de a-şi
ridica o capelă în centrul oraşului, ascunsă însă spatele altor construcţii. Edificiul, cu numeroase referinţe
de factură barocă, a fost realizat în intervalul 1790-99, ulterior, pe locul acesteia fiind ridicată actuala ca-
tedrală mitropolitană. Lovindu-se de aceeaşi rezistenţă a comunităţii orăşeneşti, la Cluj românii ortodocşi
şi-au construit biserica în exteriorul zidurilor („Biserica din deal”) în intervalul 1795-96, în ciuda stângă-
ciilor compoziției volumetrice şi a modestiei tratării ornamentale, construcţia făcând numeroase aluzii la
retorica barocului.
Biserica Cuvioasa Paraschiva, Răşinari (jud. Sibiu). În prima jumătate a secolului al XVIII-lea Rășinarul devenea unul
dintre cele mai importante centre culturale şi artistice româneşti din Transilvania, cu numeroase şi solide legături cu Ţara
Românească. Biserica cu hramul Sf. Cuv. Paraschiva, construită în intervalul 1755-5864, înlocuia un mai vechi edificiu de
cult atestat încă din veacul al XIV-lea şi demolat în 1753. Decorată cu pictură interioară datorată zugravilor olteni Grigore
şi Ioan Ranite şi exterioară (doar parţială) semnată de pictorii răşinăreni popa Ivan Zugravul şi Nistor Dascălul, ctitoria
era sfinţită de episcopul blăjean Petru Pavel Aron, în epocă Răşinarul fiind protopopiat subordonat scaunului de Blaj65.
Construită pe un plan drept, alungit, compus din succesiunea uzuală de spaţii liturgice ortodoxe, biserica din Răşinari
înglobează o serie întreagă de influenţe ale arhitecturii religioase de la sud de Carpaţi, fără însă să se constituie într-o
reluare fidelă a unui model anume. Impunătorul turn clopotniţă ridicat pe latura vestică a lăcaşului de cult include trimiteri
evidente la volumetriile şi plastica baroce contemporane.
31
Biserica Cuvioasa Paraschiva, Răşinari (jud. Sibiu) 1755-58 (vedere actuală, plan şi secţiune)
 Reşedinţele nobiliare: palatul urban

Numărul construcţiilor laice ridicate în principalele aşezări urbane transilvănene în prima jumătate a seco-
lului al XVIII-lea este scăzut, activitatea constructivă crescând abia în a doua jumătate a veacului şi
prelungindu-se în primele decenii de după 1800. În ciuda fastului şi opulenţei afişate, arhitectura palatelor
urbane transilvănene din perioada barocă a fost determinată cel mai adesea de caracteristicile restrictive
ale ţesuturilor urbane formate în perioada medievală (palatul lui Samuel von Brukenthal66 din Sibiu
(1778-1788), palatul familiei Bánffy din Cluj (1773-1785) etc.). Acestui fapt i se datorează frecventa
inserare a palatelor urbane în masa densă a fondului construit existent. Reședințele reprezentative ridicate
în orașe (dar şi cele de pe domeniile extraurbane) au ilustrat aspirațiile nobilimii tradiționale transilvănene
sau ale acelor familii de patricieni înnobilați de curtea vieneză. Arhitectura rezidențială a aristocrației, pe
lângă confort, răspundea în egală măsură funcției de reprezentare care nu se mai rezuma doar la dimensi-
unile, compoziția sau decorul elevației principale (spre spațiul public), ci îşi făcea simţite efectele în pro-
funzime, prin rezolvarea complexă a organizării aparatului de acces, a scărilor şi cur şi spațiilor care asi-
gurau tranziția de la public la privat: Durchgang (pasaj de acces, acoperit cu specificele bolți „boeme” sau
a vella, care marca și axul de simetrie al corpului principal), curtea de onoare care devine element central
în scenografia reşedinţei şi scara / scările care făceau legătura cu piano nobile. Chiar dacă organizarea
elevaţiei principale era ordonată şi simetrică, în spatele acesteia, adesea spațiile interioare se serveau de
compoziţii rigide care susțineau nevoile funcționale. Curtea interioară depășea rolul strict utilitar,
transformându-se în curte de onoare, beneficiind în consecinţă de tratamente arhitecturale și scenografice
adecvate. Așadar faţada principală îşi diminua caracterul de barieră opacă între public şi privat, soluțiile
de rezolvare a accesului sugerând comunicarea directă între ceea ce se află în fața și în spatele fațadei prin
crearea profunzimii. Spre exemplu, în cazul reședințelor baroce sibiene, jocul volumetric propus pentru
zona intrării folosea balcoanele pe sprijine punctuale (pile, coloane, cariatide etc.), acestea creând înca-
drarea și efectele de profunzime ale zonei de intrare67. Tratarea elevației principale şi a celor secundare
(orientate spre curtea de onoare) sunt diferenţiate. Fațada principală beneficiază de maximum de atenție,
centrul de greutate al acesteia fiind marcat de axul compoziției care înglobează în registrul inferior acce-
sul subliniat printr-un al doilea plan vertical, paralel cu cel al faţadei, plan care sugerează avansarea spaţi-
ului privat în interiorul spaţiului public.
32
Palatul Bánffy din Cluj este considerat ca fiind cel mai important exemplu de reşedinţă barocă din Cluj. Edificiul a fost
ridicat pe o parcelă rezultată din comasarea unor proprietăţi a căror achiziţionare de către membrii familiei Bánffy, fusese
începută încă din timpul secolului al XVII-lea. Din documentele de epocă reiese faptul că la 1773 proiectul pentru reşe-
dinţă fusese încredinţat arhitectului Johann Eberhardt Blaumann (originar din Böblingern, Württenberg), stabilit în 1765 la
Sibiu și devenit din 1770 responsabil al construcţiilor din oraș. În această postură arhitectul îl cunoştea pe Bánffy cu care
încheia contractul pentru construirea palatului clujean în 1774. Pentru doi ani de zile, până în 1776 Blaumann s-a ocupat
atât de îndatoririle pe care le avea la Sibiu cât şi de şantierul deschis în centrul Clujului. Ulterior acesta s-a concentrat
asupra reşedinţei familiei Bánffy. Șantierul clujean a concentrat un număr însemnat de meșteri zidari, pietrari și sculptori
importanți în epocă. În textele de specialitate care privesc istoria construcției sunt amintite numele pietrarilor Gottfried
Hartmann, Joseph Edlinger, Joseph Hoffmayer sau cel al sculptorului A. Schuschbauer. Lucrările s-au prelungit până în
1785, când construcţia era finalizată, trecându-se la amenajarea interioarelor.
Cluj: palatul Bánffy

Faţada principală (sus stânga) şi faţada posterioară (sus dreapta)
Vedere din curtea interioară de onoare (jos stânga), planurile parterului şi etajului (jos dreapta)
Reşedinţa este dezvoltată pe un plan care închide în interior o curte de onoare de formă dreptunghiulară spre care se
deschid cursivele (loggiile) cu coloane ionice romane în registrul superior şi porticele cu succesiunea de arcaturi în plin
cintru din registrul inferior. Iniţial palatul beneficia şi de o a doua curte (de servici), spre aceasta fiind ridicată o faţadă
care relua, în forme simplificate compoziţia elevaţiei principale. Ampla fațadă dinspre piața centrală a oraşului este rezol-
vată în 16 axe marcate prin lezene compozite suprapuse, rezalitul central format din 3 travee adăpostind aparatul de
33
acces. Deasupra zonei de intrare este ridicată o impozantă loggie al cărei antablament neornamentat sprijină pe coloane
care interpretează ordinul compozit. Fațada se încheie cu un registru decorat nonfigurativ, surmontat de „galeria” de
sculptură care alternează statui ale zeităților antice (Marte, Minerva, Apollo, Diana, Hercule și Perseu) cu urne inspirate
de sculptura, în axul central, deasupra logiei fiind amplasat blazonul familiei. Acoperișul în pantă ruptă – trăsătură carac-
teristică barocului transilvănean – este străpuns de lucarne. Având zona centrală marcată printr-un rezalit mai puţin sub-
liniat volumetric decât cel de pe latura principală a clădirii, elevaţia posterioară are marcat axul de simetrie printr-un bal-
con sprijinit pe trei grifoni plasați deasupra intrării, traveele fiind delimitate de lezene cu capiteluri ionice romane, similare
cu cele întâlnite în curtea interioară.
Concepţia şi elementele de ornament ale palatului Bánffy a influenţat şantiere contemporane, mai modestele reşedinţe
Teleki (1790-95), Mikes (c. 1790) – ambele datorate arhitectului clujean Joseph (József ) Leder, presupus ajutor al lui
Blaumann în șantierul reședinței Bánffy – sau casele Karacsay, Toldalagi-Korda (1803-09) datorat arhitectului Carlo
Justi, preluând în special caracteristici ale compoziţiei.
 Locuinţa urbană
Exemplele de arhitectură rezidențială urbană comună realizate la începutul secolului al XVIII-lea nu in-
troduc schimbări notabile în raport cu perioada precedentă, organizarea în plan a construcţiilor şi maniera
de ocupare a parcelei păstrând în general caracteristicile moștenite din perioada evului mediu târziu. De
altfel, adesea, intervenții baroce se suprapun unor construcții configurate anterior. Locuinţele comune,
construite frecvent din materiale ieftine, puţin rezistente, constituiau de fapt partea cea mai consistentă a
fondului construit urban. În oraşele importante ale Transilvaniei secolului al XVIII-lea starea clădirilor de
locuit era cel mai frecvent una precară. În cazul Sibiului – centru al organizării administrative a saşilor
transilvăneni (Universitatea săsească) şi gazdă a unora dintre cele mai importante instituţii imperiale – la
1751 încă, din totalul de 461 de case de locuit din „Oraşul se sus” (zona privilegiată a Sibiului, amplasată
pe terasa superioară a luncii Cibinului) 61 erau din lemn. Abia în 1768, în virtutea creşterii simţitoare a
ritmului dezvoltării activităţii în construcţii, administraţia oraşului (magistratul) interzicea printr-o hotărâ-
re construirea caselor de lemn şi folosirea şindrilei pentru acoperire, obligând totodată ca hornurile din
scândură să fie, la rândul lor, înlocuite anual.68 Dezvoltarea construcţiilor era atestată de conscripţia din
1785 care consemna în zona intra muros un număr de 10.818 de locuitori care ocupau 1145 case, în timp
ce în afara zidurilor populaţia se ridica la 3452 locuitori şi 492 de case.69
Din punct de vedere al rezolvării planului şi al organizării acestuia pe parcelă, locuinţele perioadei baroce
utilizează des răspândita schemă în formă de „L” (generatoare a unui front stradal închis), de altfel cea
mai uşor de adaptat unor parcele care moşteneau limitările dimensionale din perioada medievală. Forţând
adesea simetria compoziţiilor, planurile în formă de „U” – aşadar delimitând o curte care trimite la spaţiile
de primire ale reşedinţelor cu funcţie de reprezentare – sunt la rândul lor folosite, în ciuda deschiderilor
puţin generoase ale parcelelor. Pe lângă aceste două scheme de rezolvare, locuinţele cu plan compact,
având accesul în ax, direct dinspre spaţiul public al străzii sau din curtea dispusă în lungul construcţiei în
laterală, au reprezentat și ele o alternativă.
 Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale nobiliare extraurbane

Reşedinţele extraurbane – cel mai adesea ansambluri alcătuite din construcţiile cu caracter de reprezenta-
re, clădiri de recreere, anexe etc. atent aranjate într-o scenografie peisajeră – au funcţionat adesea ca locu-
inţe secundare ale familiilor nobiliare transilvănene, reprezentând un câmp fecund pentru experimentele
baroce. Aceste châteaux de plaisance70 – aşa cum erau numite în consemnările unui anonim care călăto-
rea în Transilvania anului 178871– unele rod al concepţiei comanditarului, altele ridicate de arhitecţi sau
meşteri cu experienţă angajaţi de înalta nobilime – ilustrează cel mai bine felul în care a fost asimilat şi
gustat barocul la periferia culturii occidentale.

Una dintre componentele esenţiale pentru înţelegerea acestor ansambluri edificate în perioada barocă este
grădina amenajată ca spaţiu de recreere. Interesul pentru amenajarea grădinilor este atestat documentar în
Transilvania din secolul al XVI-lea, mărturiile sumare (cel mai adesea scrise) nepermiţând însă creionarea
34
unor trăsături specifice. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, la comandă
habsburgică, ingineri militari străini (italieni) întocmeau primele planuri amănunţite ale unora dintre cele
mai importante aşezări transilvănene, reprezentările surprinzând detalii interesante despre amenajările zo-
nelor plantate. Un exemplu aparte este cel cuprins în planul cetăţii Sibiului şi al împrejurimilor, ridicat în
1699 la cererea Consiliului imperial de război de către inginerul militar Giovanni Morando Visconti72. În
faţa bastionului porţii Cisnădiei (Heltau) – aşadar spre sud faţă de incinta fortificată, aproximativ pe zona
cuprinsă astăzi între străzile Radu Stanca şi Constantin Noica – se găsea o amplă grădină cu o rezolvare
geometrică strict controlată, cu aleile convergând spre o zonă centrală, circulară, despre care putem doar
presupune că ar fi fost ocupată de un reper construit (fântână sau pavilion de grădină). În vecinătatea gră-
dinii, pe două parcele clar delimitate sunt consemnate şi un grup de clădiri – cea principală spre sud, pozi-
ţionată în centrul terenului, cel mai probabil cu caracter reprezentativ şi încă două, amplasate spre nord,
grupând anexele.73 În reprezentările cartografice ulterioare ansamblul nu mai apare, fiind probabil afectat
de intervenţiile de modernizate ale fortificaţiilor. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aici fiind ri-
dicată una dintre reşedinţele extraurbane „de vară” ale lui Samuel von Brukenthal (1771-72). Proprietatea
fusese moştenită de la socrul său Daniel von Klocknern (m. 1754), din mărturiile păstrate reieşind faptul
că amenajările erau deosebite. Moşia restrânsă de la porţile Sibiului fusese transformată într-o mică fermă
plină de exotisme, Brukenthal cultivând în serele de aici portocali şi ananaşi.74
Grădina din vecinătatea porţii Cisnădiei, aflată pe locul unde ulterior a fost construită reşedinţa de vară a baronului
Samuel von Brukenthal (extras din planul Sibiului întocmit de Giovanni Morando Visconti la 1699) (stânga)
Proiect pentru elevaţia principală a palatul de vară al baronului Samuel von Brukenthal
din vecinătatea porţii Cisnădiei (Direcţia Naţională a Arhivele Naţionale, Sibiu) (dreapta)
Închiderea oraşelor cu ziduri de apărare a limitat iniţiativele de amenajare a grădinilor, terenul limitat fi-
ind utilizat la maxim pentru construcţii. Cu toate acestea grădinile amenajate, chiar dacă reduse ca supra-
feţe nu lipsesc. Acestea apăreau fie pe proprietăţi particulare fie, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea în
zone publice. La Sibiu, spre exemplu, în 1791 era începută amenajarea unei promenade plantate care lega
cazarma (amplasată pe bastionul Porţii Cisnădiei) de teatrul oraşului75, amenajat în 1787-88 de Martin
von Hochmeister în „Turnul Gros”76 (rondeaua de pe latura sud-estică a fortificaţiei, situată la jumătatea
distanţei dintre bastionul Porţii Cisnădiei şi bastionul Haller). Promenada ocupa astfel spaţiul dintre prima
şi cea de-a două centură de fortificaţie (zwinger-ul), devenit inutil. Mai bine de jumătate de secol mai târ-
ziu, în 1859, o altă grădină publică era începută în zwinger-ul care separa fortificaţiile care închideau ora-
şul spre sud-vest (între Poarta Cisnădiei şi bastionul Soldisch / Mercenarilor)77. La începutul secolului al
XIX-lea, în 1816, călătorul Kazinczy aflat la Alba Iulia, consemna o scurtă descriere a grădinii din faţa
35
palatului episcopal unde, pe lângă brazii argintii tunşi în formă de „obelisc”, se mai găsea o glorietă78 şi o
fântână.79
Amenajările peisajere au beneficiat de o atenţie deosebită în cazul reşedinţelor nobiliare secundare, con-
struite în extraurban, de obicei la marginea sau în apropierea unor aşezări nefortificate. Dacă într-o primă
etapă modelele interpretate în Transilvania sunt tributare modelor franceze – grădinile ordonate cu planuri
geometrice – spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, sub impulsul influenţelor pe care Anglia de exercita
asupra culturii peisajere de pe continent, gustul pentru pitoresc, pentru dezordinea scenografic studiată,
începea să pătrundă şi în amenajările finanţate de elitele din spaţiul intracarpatic. În anii 1750-60, la reşe-
dinţa lui Brukenthal de la Avrig (jud. Sibiu), la cea a familiei Banffy de la Bonţida (jud. Cluj), la Albeşti
(jud. Braşov) etc., este atestată existenţa unor grădini influenţate de modelele Franceze, ulterior alterate în
maniere care sunt înrudite mai degrabă exemplele britanice.
Palatul von Brukenthal, Avrig (jud. Sibiu)

Construcţia palatului a început în 1761, reşedinţa – aflată pe un teren care îi aparţinea din 1756 lui Brukenthal80 – fiind destinată
generalului austriac Adolf von Buckow, comandat militar al Transilvaniei. Numele autorului proiectului iniţial al reşedinţei nu ne este
cunoscut, presupunerile îndreptându-se fie spre un membru al oficiului edilitar al armatei austriece, fie spre un specialist adus anume
de Buckow de la Viena81. După moartea generalului în 1764, construcţia deja ridicată la roşu cu mâna de lucru a soldaţilor (probabil
mai apreciaţi decât membrii breslei zidarilor sibieni82) era finalizată probabil cu implicarea arhitectului Johann Eberhardt Blaumann,
angajat de Samuel von Bruckenthal. Lucrările erau finalizate în 1771.
Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

Planul ansamblului c. 1768 (stânga), vederi actuale dinspre grădină şi circulaţia carosabilă
O descriere a reşedinţei şi grădinilor lui Brukenthal la sfârşitul secolului al XVIII-lea ni se păstrează din relatarea unui călător ger-
man: „Castelul însuși este o casă de vară cum obișnuiesc sa aibă oamenii bogați. Grădina este frumoasă faţă de cele din Transilva-
nia. Negustorii din Augsburg, Frankfurt şi Hamburg au grădini şi case de vară mai frumoase. Priveliștea este deosebit de frumoasă.
De cum cobori de pe terasa înaltă a castelului din Avrig, întâlnești numaidecât dovezi ale gustului ales al proprietarului. Specii rare
de viţă formează bolte umbroase, crânguri roditoare te amăgesc cu dedalurile lor, un parc fermecător se întinde într-o parte şi simți
atâta farmec să mai zăbovești în el, încât nu ai timp sa admiri fructele şi plantele cele mai rare adunate aici din cele mai îndepărtate
colţuri ale lumii... Rar se poate găsi o plantație de trestie de zahăr de specii atât de felurite si în proporții atât de mari. S-ar părea că
cel ce le-a adunat s-a gândit nu atât de a le avea pe proprietatea sa, ci ești nevoit să presupui ca voia sa face o experiență în vede-
rea unei adevărate cultivări a lor în Transilvania. Chiar dacă rezultatul nu ar putea fi favorabil numai simpla voință de-a încerca
merită toata lauda. Toate plantele acestea se produc în sere bine îngrijite. Sera însăși este încălzită, potrivit cu frigul de afară, de un
îngrijitor chibzuit şi destoinic. Căldura sobei nu intră de-a dreptul în seră, ea trece prin țevi de jur împrejur şi astfel dă răsadurilor în
fiecare zi aceeași căldura, pe care au avut-o şi înainte. Sunt diferite secții, după originea şi patria plantelor. Şi în felul acesta ele sunt
încălzite potrivit firii lor. Este evident ca aici totul depinde de atenția îngrijitorului (...).”83
36
Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

Bazinul de apă de la parterul „grădinii interioare” şi clădirea oranjeriei
Ansamblul este dominat de reşedinţa baronului, amplasată spre strada principală. Organizat simetric, palatul se compune dintr-un
pavilion central cu parter şi un etaj şi două aripi scunde care avansează înspre grădină, delimitând o curte de onoare. Planul general
în formă de „U” nu se deschide spre zona de primire ci spre zone amenajării peisajere, sursa de inspiraţie fiind probabil reprezentată
de glorieta parcului de la Schönbrunn de la Viena. Pe lângă numeroasele încăperi destinate locuirii şi anexelor, palatul găzduia şi o
importantă galerie de tablouri, inventarele consemnând existenţa a 212 picturi şi 129 gravuri84. În aripile laterale ale palatului au fost
amenajate grajduri, remize pentru trăsuri şi gheţăria. Construcţiile sunt amplasate pe zona înaltă a terenului dominând grădinile
ornamentale organizate în trei terase. Având o decoraţie reţinută, palatul se înrudeşte din punct de vedere al desenului de faţadă cu
reşedinţa sibiană a lui Brukenthal. Atât pavilionul central cât şi cele două aripi sunt acoperite cu şarpantă ruptă, trăsătură distinctivă a
arhitecturii baroce târzii transilvănene.
Grădinile palatului sunt organizate în două zone: „grădina interioară” şi „grădina exterioară” (conform indicaţiilor cuprinse în cores-
pondenţa dintre Brukenthal şi cumnatul său Johann Georg von Rittern). „Grădina interioară”, cu o geometrie controlată de inspiraţie
franceză, este cea amplasată în faţa palatului, desfăşurându-se pe terase, în timp ce „grădina exterioară” includea aşa-numita „gră-
dină cu triunghiuri”, gradina cu fazani (în care se găsea fazaneria) şi grădinile utilitare laterale, toate acestea amplasate în afara
zidului de împrejmuire85. De asemenea, între 1774 şi 1779, în partea de est a palatului este menţionată existenţa unei grădini engle-
zeşti în care exista o mică locuinţă, nişte ruine artificiale şi o cascadă86. Înspre nord, în vecinătatea zidului, între 1768-69 era ridicată
Mica Oranjerie, destinată cultivării plantelor exotice. Marea Oranjerie, construită în vecinătate între 1770-79, era destinată culturii de
citrice, încălzite iarna printr-un sistem inovativ care înlocuia sobele cu ţevi prin care circula apa caldă. În 1803 în oranjeria de la Avrig
erau 1058 de lămâi şi 104 portocali amari, cultivaţi în hârdaie sau ghivece. Pe lângă aceştia, Brukenthal cultiva şi ananaşi sau cur-
mali. După moartea baronului grădinile de la Avrig au continuat să fie extinse, până la 1853 suprafaţa „grădinii exterioare” dublându-
se.
37
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1
În perioada medievală numele de „Transilvania” se referea doar aria cuprinsă în interiorul arcului carpatic, măr-
ginită spre vest de Carpaţii Apuseni, în istoriografia recentă termenul ajungând adesea să acopere zonele incluse
în România Mare, aflate dincolo de munţi.
2
Konrad Gündisch, “Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval” în Transilvania şi saşii ardeleni în
istoriografie. Din publicaţiile Asociaţiei de studii transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001, p.43.
3
Enikő Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle aşezărilor urbane din Transilvania Voievodală, Cluj-Napoca,
2003, p. 48. Cu referire în special la „înlesniri aduse activităţii comerciale, cum ar fi: instituţionalizarea târguri-
lor, scutiri de diverse vămi, drept de depozit etc.”
4
S. Goldenberg, Clujul în sec. XVI. Producţia şi schimbul de mărfuri, Bucureşti, 1958, p. 17. În ciuda acordării
de către regele Carol Robert a titlului de civitas, Clujul de la începutul secolului al XIV-lea era departe încă de
nivelul de dezvoltare al unui oraş medieval în adevăratul sens al cuvântului. Practic privilegiu regal reprezenta
mai degrabă un gest de scoatere a aşezării din rândul satelor, decât o reflexie a realităţii.
5
Konrad Gündisch, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare”, în Ionuţ Costea, Carmen
Florea, Judit Pál, Enikő Rüsz-Fogarasi (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca, 2006, p. 54.
6
Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Cluj-Napoca, 2009, pp. 87-88.
7
Dana Jenei, “Cadrul istoric și arhitectural al curții Bisericii Negre”, în Daniela Marcu Istrate (coord.), Redesco-
perirea trecutului medieval al Braşovului, Asociaţia Culturală Hieronymus, 2015, p. 16.
8
Ibidem, p. 17.
9
Anca Derer, Arhitectura barocă în Transilvania. Studiu de caz: Oraşul şi Zona Sibiu, teză de doctorat, I.A.I.M,
Bucureşti, 1998, p. 38. “Vecinătatea este unitatea civilă minimă de organizare existentă în aşezările săseşti. Con-
dusă şi administrată de doi vilici ai vecinătăţii, cel vârstnic şi cel tânăr, consiliaţi de sfatul bătrânilor, vecinătatea
funcţionează pe baza unor reglementări proprii, verificate şi editate de către magistrat şi formează legătura dintre
acesta şi cetăţeni. Investirea ca vilic şi alegerea ca membru al sfatului erau drepturi rezervate exclusiv posesori-
lor de clădiri”. Vezi şi Ferenc Pozsony, „Vecinătăţile din Transilvania” în Vecini şi vecinătăţi în Transilvania,
Vintilă Mihăilescu (coord.), Bucureşti, ed. Paideia, 2003, pp. 13-51.
10
Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, ed. Universitară „Ion Mincu”, 2003, p. 48. Denu-
mirea de Hermannsdorf a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1223.
11
Alexandru Avram, „Sibiu. Istorie succintă”, în Christoph Machat (editor), Topografia monumentelor din Tran-
silvania. Municipiul Sibiu, Köln, 1999, p. 16 şi Emil Sigerus, Chronik der Stadt Hemannstadt 1100-1919, trad.
în limba română Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, Sibiu, 2006, p. 10. Denumirea era consemnată pentru prima
dată în 1366 într-un document din Slimnic. Irina Băldescu consemnează anul 1326 pentru atestarea documentară
a statutului de civitas opinând că probabil acest statut fusese acordat mai devreme, posibil înaintea Clujului care
în primea în anul 1316, în timpul domniei regelui maghiar Carol Robert de Anjou.
12
Vezi Gheorghe Curinschi-Vorona, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, 1981, Vasile Drăguţ , Arta gotică
în România, Bucureşti, 1981, Teodor Octavian Gheorghiu, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi es-
tul Europei în Evul Mediu, Bucureşti, 2000, Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a
lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan. Sculptura, Vol. I.,
Cluj-Napoca, 2002, Gheorghe Sebestyén, O pagină din istoria arhitecturii României – Renaşterea, Bucureşti,
1986, Gerhard M. Bonfert, La „Împăratul Romanilor. Din istoria celui mai vechi han al Sibiului. Imagini din
capitala Transilvaniei de altădată, Sibiu, 2007, Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti,
2003, Al. Dima, Sibiu, Bucureşti, 1940, Hermann Fabini, Sibiul gotic, Bucureşti, 1982, Nicolae Lupu, Cetatea
Sibiului, Bucureşti, 1966, Daniela Marcu Istrate (coord.), Sacru si profan într-un oraş european 1150-2007.
Piaţa Huet o punte peste timp, Braşov, 2007, Petre Munteanu Beşliu, Primăria Veche din Sibiu. Casa, oamenii,
muzeul, 2006, Gh.Sebestyén şi V. Sebestyén, Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, 1963, Emil
Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, Sibiu, 2006, Marc Van Wijnkoop Lüthi, Paul Brusanowski, (edi-
tori), Creştinismul în Sibiu. Ghid al confesiunilor şi al lăcaşurilor de cult, Sibiu, 2002, Christoph Machat (ed.),
Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Sibiu, Köln, 1999, Fabini, Hermann şi Alida,
Hermannstadt, Porträt einer Stadt in Siebenbürgen, 2000, Paul Niedermaier, , Siebenbürgische Städte.
Forschungen zur städtebaulichen und architektonischen Entwicklung von Handwerksorten zwischen dem 12.
und 16. Jahrhundert, 1998, Paul Niedermaier, Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im
Kreischgebiet. Teil I. Die Entwicklung vom Anbeginn bis 1241, 1996, Paul Niedermaier, Städtebau im
Mittelalter - Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1242-1347), 2002, Paul Niedermaier, Städtebau im
Spätmittelalter - Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1348-1541), 2004, Paul Niedermaier, Städte, Dörfer,
Baudenkmäler – Studien zur Siedlungs- und Baugeschichte Siebenbürgens, 2008.
38
13
Incendiile şi distrugerile produse de acestea erau consemnate de Emil Sigerus: 1556 (556 clădiri distruse), 1570
(1303 case distruse), 1633 – incendiu în str. Cisnădiei (actuala stradă N. Bălcescu), 1678 – explozia depozitului
de pulbere pe str. Cisnădiei (actuala stradă N. Bălcescu), 1689 – moara de pulbere de pe bastionul Soldisch sărea
în aer, 1710 – turnul Curelarilor exploda din cauza unui trăsnet care detona încărcătura de pulbere depozitată
acolo, distrugând o parte din zidul de apărare al oraşului şi alte 140 de case.
14
În seria lucrărilor importante în limba română care privesc evoluţia generală a arhitecturii fortificaţiilor medieva-
le din spaţiul intracarpatic pot fi amintite, în ordine cronologică, câteva titluri publicate începând din anii ʼ70 ai
secolului al XX-lea: Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania (Bucureşti, ed. Meridiane, 1972) şi
Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XIV (Cluj-Napoca, 1986), Hermann Fabini, Universul cetăţilor
bisericeşti din Transilvania (Sibiu, ed. Monumenta, 2009, lucrare care prezintă sintetic informaţii din amplul
studiu publicat în limba germană Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen,
Monumenta und AKSL, Hermannstadt-Heidelberg, vol. I, 1998, vol. al II-lea, 1999, vol. al III-lea, 2002), Teo-
dor Octavian Gheorghiu, Cetățile orașelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu (Bucu-
reşti, ed. Simetria, 2000), Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică: fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi te-
ritoriile învecinate (sec. XIII-XIV) (Cluj-Napoca, ed. Mega, 2005) sau Ioan Marian Ţiplic, Organizarea defensi-
vă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV) (Bucureşti, ed. Militară, 2006). De asemenea instrumente utile
pentru cercetarea subiectului sunt indexurile bibliografice publicate de Adrian Andrei Rusu, Bibliografia fortifi-
caţiilor medievale şi premoderne din Transilvania şi Banat. (Reşiţa, ed. Banatica, 1996) sau cel coordonat de
Vasile Ciobanu, Judit Pál şi Anda Lucia Spânu, Bibliografia istorică a oraşelor din România (Bucureşti, ed.
Academiei Române, 2008). Fără îndoială importante sunt şi scrierile Iulianei Fabritius-Dancu, Paul Niedermaier,
Radu Popa etc., precum şi foarte numeroasele articole tematice publicate în periodicele de specialitate.
15
În 1211 cavalerii teutoni primeau ca “donaţie” din partea regelui Andrei al II-lea al maghiarilor terra Burza
(identificată drept ţara Bârsei), la începutul secolului al XIII-lea consemnată ca “pustie şi nelocuită” aşadar, cel
mai probabil, aflată în afara jurisdicţiei regale. Scopul stabilirii teutonilor în zona de sud-est a Transilvaniei a
fost acela de extindere a regatului maghiar şi de apărare a frontierelor acestora de ameninţările cumanilor stabi-
liţi la est şi la sud de Carpaţi în a doua jumătate a secolului al XI-lea, luând locul uzilor. Pe lângă dreptul de con-
struire de fortificaţii din lemn, teutonilor li s-au mai acordat scutiri de vămi, ocne de sare şi dreptul de a păstra
jumătate din cantităţile de aur şi argint pe care le găseau.
16
Hermann Fabini, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009, p. 56. În ciuda acestei afirmaţii, în
baza cercetărilor întreprinse până în prezent, singura cetate atribuită cu certitudine teutonilor este Feldioara.
17
Gheorghe Anghel, Fortificaţii medieval de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 11.
18
Hermann Fabini, op. cit., p. 213.
19
În unele materiale de istorie, cetatea de la Rupea apare menţionată eronat „cetate ţărănească” (Oliver Velescu,
Cetăţi ţărăneşti din Transilvania. Bucureşti, 1964, p. 36) sau „cetate de refugiu”, destinată apărării obştii rurale.
Gheorghe Curinschi Vorona argumentează această încadrare prin faptul că suprafaţa incintei este foarte mare şi
prin lipsa din inventarul construcţiilor din interior a unor construcţii de tip donjon (Gheorghe Curinschi Vorona,
Istoria arhitecturii în România. Bucureşti, 1981, p. 79). Fără să detalieze discuţia, Grigore Ionescu încadrează
direct fortificaţia de la Rupea, alături de cea de la Râşnov, în rândul cetăţilor ţărăneşti restructurate considerabil
în prima jumătate a secolului al XV-lea, după prima invazie otomană în Transilvania (Grigore Ionescu, Arhitec-
tura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, p. 200).
20
Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec.
XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, pp. 113-114.
21
Călin Anghel, Evoluţia urbanistică a oraşului Sebeş, Alba Iulia, 2011, p. 26.
22
Cătălin Anghel, „Fortificaţia oraşului Sebeş în istoriografie” în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, nr. 6,
2014, pp. 297-299.
23
Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, p. 98, nota 114.
24
Alexandru Avram consemnează anul 1627 pentru finalizarea lucrărilor la Bastionul Soldisch, în timp ce Emil
Sigerus avansa anul 1622.
25
Hermann Fabini, op. cit., p. 27.
26
Ordin fondat de Sf. Francisc de Assisi în 1209 sub denumirea Ordo Fratrum Minorum.
27
Ordin fondat de Sf. Dominic în anul 1216 sub denumirea de Ordo Fratrum Praedicatorum.
28
Ciprian Firea, „Biserica Sf. Maria din Sibiu: liturghie medievală şi arhitectură gotică (cca. 1350-1550), în Ars
Transsil-vaniae, nr. XVIII, Cluj, 2008, p. 50.
29
Chorographia Transilvaniae quae Dacia olim appellata aliarumque provinciarum et regionum succinta
descriptio et explicatio, Viena, 1550 în Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 214.
30
Ciprian Firea, op. cit., p. 51.
39
31
Ibidem, p. 64. În jurul anului 1550, în biserica parohială de la Sibiu, erau oficiate în jur de 30 de mise (slujbe)
zilnic.
32
Traseul zidurilor acestuia a fost cercetat arheologic în perioada recentă, urmele fiind marcate în pavimentul
actual al pieţei
33
Spaţiul acesteia era destinat atât desfăşurării cultului (aici se găsea altarul închinat Sf. Wolfgang), cât şi înhumă-
rii unora dintre membrii elitei sibiene (pietrele tombale fiind extrase din paviment şi expuse perimetral în timpul
restaurării din anii 1853-55). De asemenea, ar fi de menţionat faptul că portalul vestic, amplasat în dreptul navei
principale a ferulei, nu a funcţionat niciodată ca acces principal în biserică.
34
Irina Băldescu, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,
Bucureşti, 2012, p. 152. Înălţarea turnului pare să fi fost planificată nu numai din raţiuni estetice sau religioase,
ci şi din raţiuni defensive, Oraşul de Jos (partea de oraş amplasată în lunca Cibinului) nefiind acoperit vizual din
Turnul Sfatului (Ratsturm).
35
Mihaela Sanda Salontai, „Influenţe central-europene în arhitectura bisericii evanghelice din Sibiu” în The
Proceedings of the “European Integration - Between Tradition and Modernity” Congress, Târgu Mureş, 2011,
pp. 853-854 pentru trimiterile la exemple care argumentează atribuirea bolţii unor meşteri formaţi în ambianţa
lojei de la Steyr.
36
Ciprian Firea, op. cit., p. 69.
37
Ordinul cistercian s-a constituit prin desprinderea din ordinul benedictin, fiind înfiinţat în 1098, când abatele
Robert de Molesmes (1028-1111) proclama în mănăstirea de la Cîteaux (Cistercium după denumirea latină) în-
toarcerea la Regula Sfântului Benedict care impunea izolarea de lume. Cei care deveneau călugări trebuiau să
urmeze calea doar din reală vocaţie, separându-se de lumea laicilor, părăsind mănăstirea rareori, doar din motive
impuse de nevoi ale comunităţii monahale, supunându-se total cuvântului abatelui. După un secol de existenţă în
Europa existau deja aproximativ 700 de centre cisterciene. Născut în Burgundia secolului al XII-lea, ordinul op-
ta pentru o arhitectură austeră, constituită într-o critică făţişă a fastului bisericilor benedictine.
38
Ordin fondat de Sf. Francisc de Assisi în 1209 sub denumirea Ordo Fratrum Minorum.
39
Ordin fondat de Sf. Dominic în anul 1216 sub denumirea de Ordo Fratrum Praedicatorum.
40
Mihaela Sanda Salontai, „Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare din Transilvania” în Marius Porumb, Aurel
Chiriac (coord.), Artă românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, 2002, pp. 51-52. Re-
comandare cuprinsă în constituţiile dominicane adoptate în jurul anului 1220.
41
Irina Băldescu, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,
Bucureşti, ed. Simetria, 2012, p. 85.
42
Belá Ivanyi apud. Irina Băldescu, loc. cit.
43
Mihaela Sanda Salontai, „Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare…”, p. 55.
44
Ibidem, pp. 55-56.
45
Ibidem, p. 56.
46
Pe baza sondajelor arheologice, dar şi din inscripţiile încă păstrate în biserică, reiese faptul că, în bună măsură,
arhitectura bisericii, aşa cum se păstrează astăzi, este rezultatul celei de-a doua etape de edificare a construcţiei,
încadrată în intervalul 1484-1516. În cercetările întreprinse, în evoluţia bisericii, au fost identificate cel puţin şa-
se etape distincte (Horia Moldovan, Studiu istoric şi arhitectural pentru fundamentarea restricţiilor şi permisivi-
tăţilor privind lucrările de intervenţie în vederea conservării bisericii mănăstirii (biserica fostei mănăstiri do-
minicane), Sighişoara, ms., Bucureşti, 2017.
47
Anghel Istrate, „Biserica mănăstirii dominicane din Sighișoara. Observații arheologice” în Arhitectura religioa-
să medievală din Transilvania, IV, Satu Mare, 2007, pp. 131-132. Pe baza rezultatelor sondajelor arheologice a
rezultat faptul că porticul care delimita în vechime latura sudică a curţii mănăstireşti (portic care la sfârșitul seco-
lului al XIX-lea, era deja închis cu zidărie) nu poate fi plasat decât într-o etapă mai târzie de edificare şi nu în fa-
za iniţială.
48
Mihaela Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, 2002, p. 253.
49
Ibidem, p. 251.
50
Deschiderea spre cultura umanistă a lui Matthias Corvinus (născut la Cluj în 1443 şi mort la Viena în 1490) s-a
datorat relaţiei strânse cu mentorul său, clericul János Vitéz (1408-1472), episcop de Oradea şi, din 1467, arhie-
piscop de Esztergom, admirator al modernităţii italiene şi pasionat de cunoaşterea antichităţii latine, fondator al
prestigioasei Academii Istropolitane de la Bratislava, a cărei activitate era întreruptă după moartea regelui, la
1491. Vitéz a fost cel care l-a învăţat pe Matthias latina, deschizându-i noi orizonturi de cunoaştere. Fără îndoia-
lă, prietenia lui Matthias cu clericul umanist Janus Pannonius (1434-1472), nepotul lui Vitéz, a cântărit la rândul
ei în creionarea profilului cultural al regelui maghiar. De asemenea, de o importanţă fundamentală a fost politica
40
lui Matthias de apropiere faţă de statele italiene în încercarea de consolidare a propriei poziţii în raport cu peri-
colul otoman. Mariajul său cu Beatrice de Aragon, fiica lui Ferdinand de Aragon, regele Neapolelui (începând
din 1476), precum şi intrarea în Lega (liga statelor italiene condusă de papa Pius IV) a susţinut apropierea de
unele dintre cele mai importante figuri ale mecenatului cultural umanist: ducele de Urbino, Federigo da
Montefeltro, ducele de Ferrara, Ercole d’Este etc. Atât în timpul domniei lui Matthias cât şi după, în timpul celor
doi regi din dinastia Jagiellonă, artişti, meşteri şi negustori italieni au fost bine primiţi în regatul maghiar. Deşi
nu a ajuns niciodată în Italia, contactul cu renaşterea din peninsulă i-a fost mijlocit regelui de oamenii de cultură
italieni pe care i-a invitat şi de care s-a înconjurat la curtea sa de la Buda: Taddeo Ugoleto, Galeotto Marzio,
Francesco Bandini di Baroncelli (apropiat al cercului neoplatonic florentin al lui Marsilio Ficino) sau Antonio
Bonfini, acesta din urmă devenit biograf al regelui şi istoric al regatului. Lui Bonfini i se datorează şi adăugarea
numelui de Corvinus regelui, în scrierile sale el stabilind acea legătură fantezistă dintre Hunedoreni şi antica gin-
tă romană a Corvinilor, cu romanul Valerius Corvinus, la rândul său pretins urmaş al lui Jupiter. Pasiunea lui
Matthias pentru colecţionarea de cărţi şi manuscrise rare se manifesta de timpuriu, la moartea sa Bibliotheca
Corvina fiind apreciată drept cea de-a doua cea mai mare bibliotecă europeană, după cea a Vaticanului. Din cele
câteva mii de manuscrise se mai păstrează în prezent doar 160. Între volumele colecţiei regale figurau două copii
după tratatul lui Alberti, De Re aeificatoria (scris în jur de 1450 şi publicat târziu, spre 1485) şi traducerea din
italiană în latină (datorată lui Bonfini) a tratatului de arhitectură scris de Antonio di Pietro Averlino (Filarete),
adus aici de la Roma sau de la Veneţia în 1487 sau 1488 de Bandini (astăzi manuscrisul se păstrează la Bibliote-
ca Marciana din Veneţia).
51
Kovács András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541-1720 [Arhitectura renaşterii târzii în Transilvania.
1541-1720], Budapest-Kolozsvár, 2003
52
Principatul autonom al Transilvaniei a dus o politică în esenţă antihabsburgică, atitudine care, cu puţine excepţii,
s-a prelungit până târziu în secolul al XVIII-lea (luptele pentru consolidarea principatului dintre 1527-1575, par-
ticipările lui Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rákóczi I la războiul de treizeci de ani (1618-48), sau răscoala anti-
habsburgică condusă de Francisc Rácóczi II (1703-1711), la care s-au aliat şi căpeteniile române din Transilva-
nia.
53
Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, op. cit., p. 90, nota 33.
54
Ştefan Pascu, Viorica Marica, Clujul medieval, Bucureşti, ed. Meridiane, 1969, pp. 72-73.
55
Kovács András, Késő reneszánsz…, p. 201.
56
Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, op. cit., p. 91, nota 33.
57
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992, p. 100.
58
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2013, p. 141, pp. 129 şi 141.
59
Johann Kaspar Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Timişoara, 2003.
60
Planurile şi vedutele realizate de Morando Visconti înainte de 1699 – de un interes documentar extraordinar,
dată fiind modificarea sau distrugerea ulterioară a construcţiilor de apărare – au fost reunite în Mappa della
Transilvania: e prouintie contigue nella qualesivedano li confini dell'Ongaria, e li campam'ti fatti dall'Armate
Cesaree in queste ultime guerre / dedicata all'Aug'ta Regia Maestà di Gioseppe Primo, Re de Romani
ed'Ongaria da Gio. Morando Visconti, sup'mo ingegniere per SM Ces.in Transiluania; Gio. M'do V'ti inuen;
Stephang Welzer de Corona fecit, 1699. Vezi de asemenea şi opera cartografică de mai târziu: Mappa della
Transilvania, la quale dimostra solamente, la sua situuazione de Confini, con le distanze delle sue estremita, e
lughi principali, con la spiegazione de quartieri, oue sonoli Regimenti Ces.ri, per impedir quanto permettono
detti Reg.ti l’incursioni de Ribelli, in cosi grande distanze, e uasti Confini. Erdély hadtörténeti térkép 1707/1708
(Biblioteca Digitală BCU Cluj: Cărţi vechi şi rare).
61
Pentru detalii privind biografia şi activitatea lui Giovanni Morando Visconti vezi Gheorghe Anghel, „Maestri
ticinesi in Transilvania alla fine del XVII e all’inizio del XVIII secolo” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri ticinesi
in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, 2007, pp. 83-84.
62
Dacă primul centru al bisericii greco-catolice a fost la Alba Iulia, ulterior, după reinstituirea de către Carol III a
episcopiei latine (romano-catolice), acesta a fost mutat mai întâi la Făgăraş şi, din 1738, la Blaj.
63
Adrian Andrei Rusu (coord.), Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-
Napoca, 2000, p. 72.
64
E. Cioran, “Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari” în Omagiu lui Nicolae Bălan, Sibiu, 1940
apud. Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, București, 2003, p. 49,
vezi şi nota 53.
65
Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Bucureşti, 1998, p.
325.
41
66
Samuel von Brukenthal (1721-1803) se năştea la Nocrich (lângă Sibiu) într-o familie a cărei istorie poate fi
urmărită până spre 1540, strămoşii săi jucând roluri importante pe plan local. După perioada de formare din
Transilvania natală a plecat la Viena şi mai apoi la universităţile din Halle şi Jena. În 1753 o cunoştea la Viena
pe împărăteasa Maria Theresia care l-a susţinut direct în cariera sa politică. Devenea secretar gubernial în Tran-
silvania şi din 1762 cancelar al provinciei. A deţinut această funcţie până în 1774 când era numit guvernator in-
terimar. În 1777 devenea guvernator al Transilvaniei, funcţie pe care a păstrat-o până la retragerea sa în 1787.
Una dintre condiţiile care îi fuseseră impuse de puterea centrală cu ocazia învestirii a fost aceea de a nu fi po-
trivnic răspândirii catolicismului în provincie. Din prestigioasa postură în care a ajuns, Brukenthal sprijinit re-
formele promovate de împărăteasă, având la rându-i iniţiative politice, culturale, religioase sau educaţionale cu
un important impact pe termen lung. Brukenthal a fost singurul reprezentat al comunităţii săseşti şi singurul pro-
testant care a ajuns într-o funcţie atât de importantă în perioada în care Transilvania a făcut parte din imperiul
austriac. Unul dintre cei mai apreciaţi funcţionari ai absolutismului austriac, baronul a murit în anul 1803, trupul
său fiind înhumat în mod excepţional în interiorul bisericii parohiale evanghelice. Brukenthal lăsa în urmă colec-
ţii considerabile: o vastă bibliotecă cuprinzând c. 13.000 de volume, 1300 de tablouri şi 800 de gravuri. Primul
muzeu sibian, a cărui deschidere festivă a avut loc în anul 1817, a fost Muzeul Brukenthal, care expunea colecţia
de obiecte de artă a baronului. Muzeul, iniţial vizitat doar de o elită restrânsă, era inaugurat concomitent cu Lu-
vrul parizian (1790), urmând ca 27 de ani mai târziu să îşi deschidă porţile publicului larg. Deschiderea muzeu-
lui a reprezentat îndeplinirea dispoziţiilor testamentare ale baronului lipsit de urmaşi direcţi.
67
Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, 2003, p.138.
68
Emil Sigerus, Chronik der Stadt Hemannstadt 1100-1919, trad. în limba română Cronica oraşului Sibiu 1100-
1929, Sibiu, ed. Honterus, (1930) 2006, p. 39.
69
Ibidem, p. 41.
70
În Franţa primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, subiectul era popularizat de Jacques-François Blondel în in-
fluenta lucrarea, De la Distribution des Maisons de Plaisance, et de la Décoration des Edifices en General, Pa-
ris, 1737–38, ilustrată cu 155 de gravuri.
71
Text german din 1788, anonim, publicat sub titlul: Reisen durch Mahren, beyde Schlesien, und Ungarn nach
Siebenbürgen, und von da zurück nach Pressburg, Frankfurt und Leipzig, 1793 în Călători străini despre Ţările
Române, vol. X, partea I, Bucureşti, 2000, p. 597.
72
Mappa della Transilvania… 1707/1708.
73
Exemplul grădinii sibiene este semnalat în Rică Marcus, Parcuri şi grădini în România, Bucureşti, 1958, pp. 13-
15. Încadrarea în contextul istoric propusă de R. Marcus (punerea în legătură a grădinii desenate de Morando
Visconti cu reşedinţa estivală extraurbană a lui Brukenthal îşi construia palatul de aici la şapte decenii distanţă
de momentul întocmirii planului de către inginerul italian), ca este lipsită de orice fundament.
74
Lisa Fischer, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecţionar, francmason la Sibiu /
Hermannstadt, Sibiu, 2007, pp. 100-101.
75
Emil Sigerus, op. cit., p. 42.
76
Lisa Fischer, op. cit., pp. 90-91.
77
Kurt Klemens, Hanul Dumbrava şi Groapa Leilor. Istorie şi istorioare din Sibiu, Sibiu, 2013, p. 29. Parcul intra
muros începea să fie amenajat în paralel cu lucrările care se desfăşurau pentru amenajarea parcului „Sub Arini”
(Erlen Park) proiectat de inginerul Seyfried şi aprobat de administraţie la 3 noiembrie 1856.
78
Pavilion de odihnă construit în parc sau grădină.
79
Rică Marcus, op. cit, p. 22.
80
Cornelia Feyer, Grădinile lui Brukenthal, Sibiu – Bonn, ed. Schiller, 2008, p. 15.
81
Hanna Derer, op. cit., p. 97.
82
Ibidem, vezi nota 161.
83
Text german din 1788, anonim, în Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, Bucureşti, 2000, p.
598 (vezi supra).
84
Cornelia Feyer, op. cit., p. 22.
85
Ibidem, p. 23.
86
Lisa Fischer, op. cit., pp. 108-109.
42
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII EUROPENE
BIAŁOSTOCKI, Jan, The Art of the Renaissance in Eastern Europe: Hungary, Bohemia, Poland, New York, Cornell
University Press, 1976
DACOSTA KAUFMANN, Thomas, L’Art en Europe Centrale, Paris, Flammarion, 2001
FEUER-TÓTH, Rózsa, Art and Humanism in the Age of Matthias Corvinus, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1990
_____, Renaissance Architecture in Hungary, Budapest, 1981
FARBAKY, Péter, WALDMAN, Louis A., (ed.), Italy and Hungary. Humanism and Art in the Early Renaissance,
Villa I Tatti The Harvard University Center for Italian Renaissance Studies, 2011
HOWARD, Jeremy, Eastern European Art. 1650-1950, Oxford University Press, 2006
LYNCH, Sarah, “Italian Influence on the Hungarian Renaissance” în Fulbright Student Conference Papers, Academic
Years 2007 / 2008, 2008 / 2009, Hungarian-American Commission for Educational Exchange, Budapest, 2010
MILLON, Henry A. (ed.), The Triumph of Baroque: Architecture in Europe, 1600-1750, New York, Rizzoli, 1999
POLLAK, Martha, Cities ar War in Early Modern Europe, Cambridge University Press, 2010
WIBENSON, Dora, SISA, Jósef (ed.), The Architecture of Historic Hungary, The MIT Press, Cambridge, Massachu-
setts, 1998
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIE ŞI ISTORIA CIVILIZAŢIEI DIN TRANSILVANIA
BORCEA, Liviu, GORUN, Gheorghe, (coord.), Istoria oraşului Oradea, Oradea, ed. Cogito, 1995
BUSUIOC-VON HASSELBACH, Dan Nicolae, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană de la
Cârţa, vol. I şi II, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 2000
COZMA, Aurelia, VLAICU, Monica, Samuel von Brukenthal homo europaeus 1721-1803, Sibiu, Muzeul Naţional
Brukenthal, 2006
CZEKELIUS, Otto, FABINI, Hermann, Das alte Hermannstadt. Veduten und Stadtpläne aus vier Jahrhunderten, Si-
biu, ed. Monumenta, 2007
DÂMBOIU, Daniela, MESEA, Iulia, Samuel von Brukenthal model aufklärung, Sibiu, Muzeul Naţional Brukenthal,
2007
FISCHER, Lisa, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecţionar, francmason la Sibiu /
Hermannstadt, Sibiu, ed. Schiller, 2007
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992
GÖLLNER, Carl, Samuel von Brukenthal. Viaţa şi opera, trad. Gudrun-Liane Ittu, Sibiu, F.D.R.G., 1999
GROSS, Lidia, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2009
HROMADKA, Georg, Scurtă cronică a Banatului montan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, 1993
MARTON, Jósef, TAMÁS, Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-
Napoca, ed. Verbum, 2007
MIHĂILESCU, Vintilă (coord.), Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania, ed. a doua, revizuită şi adăugită, Bucureşti, ed.
Paideia, 2003
MOLNÁR, Miklós, A Concise History of Hungary, Cambridge University Press, (1997) 2008
NÄGLER, Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, ediţia a II-a, Bucureşti, ed. Kriterion, 1992
PÁL, Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, ed. a II-a, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2011
PAKUCS WILLCOCKS, Mária, Sibiul veacului al XVI-lea. Rânduirea unui oraș transilvănean, Bucureşti, ed. Huma-
nitas, 2018
_____, „Sărbătoare în oraş: festivaluri şi ceremonialuri publice în Sibiul veacului al XVI-lea” în Spectacolul Public
între tradiţie şi modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje şi suplicii, Bucureşti, Institutul Cultural Ro-
mân, 2007
PAVALACHE, Dan, Cronică ilustrată de Braşov, Braşov, Haco Internaţional, 2015
POP, Ioan-Aurel, BOLOVAN, Ioan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2013
ROTH, Harald, Mică istorie a Transilvaniei, Târgu Mureş, Pro Europa, 2006
SCHASER, Angelika, Reformele iozefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, ed. Hora, 2000
SIGERUS, Emil, Chronik der Stadt Hemannstadt 1100-1919, trad. în limba română Cronica oraşului Sibiu 1100-1929,
Sibiu, ed. Honterus, 2006
VAN WIJNKOOP LÜTHI, Marc, Brusanowski, Paul (editori), Creştinismul în Sibiu. Ghid al confesiunilor şi al lăca-
şurilor de cult, Sibiu, ed. Hora, 2002
43
***, Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile Asociaţiei de studii transilvane Heidelberg, Sibiu,
ed. Hora & AKSL, 2001
***, 800 de ani Biserica a Germanilor din Transilvania, Sibiu, Wort und Welt, Muzeul Brukenthal, 2002
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA AŞEZĂRILOR ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT
ANGHEL, Gheorghe, „Alba Iulia în secolul al XVIII-lea. Schimbarea vetrei oraşului medieval” în Historia Urbana,
tomul V, nr. 1-2 / 1996, pp. 64-84
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu, Bucu-
reşti, ed. Simetria, 2000
GÜNDISCH, Konrad, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare” în COSTEA Ionuţ. FLOREA,
Carmen, PÁL, Judit, RÜSZ-FOGARASI, Enikő (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2006,
pp. 49-63
COSTEA Ionuţ, FLOREA, Carmen, PÁL, Judit, RÜSZ-FOGARASI, Enikő (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca,
ed. Argonaut, 2006
IAMBOR, Petru, Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX-XIII), ediţia a II-a, Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2013
MĂRĂŞOIU, Alexandra, ILIE, Oana, (coord.), Oraşele Transilvaniei, Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie al Româ-
niei, 2013
NIEDERMAIER, Paul, Geneza oraşelor medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2016
_____, Habitatul medieval în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2012
_____, „Evoluţia reţelei de oraşe în Transilvania medievală” în Historia Urbana, Tom I, nr. 1, Sibiu, ed. Academiei
Române, 1993, pp. 21-26
PINTER, Zeno-Karl, „Repere arheologice privind oraşele medievale ale diferitelor zone. Transilvania” în Historia
Urbana, Tom XIII, nr. 1-2, Sibiu, ed. Academiei Române, 2005
RĂDVAN, Laurenţiu, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu: sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al
XVI-lea, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2011
RÜSZ-FOGARASI, Enikő, Privilegiile şi îndatoririle orașelor din Transilvania Voievodală, Cluj-Napoca, Presa Uni-
versitară Clujeană, 2003
SPÂNU, Anda-Lucia, Vechi reprezentări grafice ale oraşelor din România, Sibiu, ed. Astra Museum, 2012
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT
ANGHEL, Călin, „Fortificaţia oraşului Sebeş în istoriografie” în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, nr. 6, 2014, pp.
297-314
ANGHEL, Gheorghe, Fortificaţii medieval de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1986
_____, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Meridiane, 1972
_____, „Maestri ticinesi in Transilvania alla fine del XVII e all’inizio del XVIII secolo” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri
ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007, pp. 81-148
_____, „Vauban şi fortificaţiile bastionare din Transilvania şi Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea până în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea” în Sargeţia, XXVII, 1, Deva, 1998, pp. 581-631
ANGELESCU, M., GÜNDISCH, G., KLEIN, A., KRASSER, H., STREITFELD, Th., „Restaurarea unui monument de
arhitectură din epocile romanică şi gotică în cadrul ansamblului de monumente feudale de la Sebeş-Alba” în
Monumente istorice studii şi lucrări de restaurare, Sibiu, 1967
ARION, Gheorghe, „Date noi referitoare la prima catedrală catolică de la Alba Iulia” în S.C.I.A., nr. 2, 1967
AVRAM, Al., LĂUTĂRESCU, Doina, „Monumente de arhitectură în stil baroc din Oradea” în B.M.I., nr. 2, 1973
BABOŞ, Alexandru, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureş
until the turn of the 18th Century, Lund Institute of Technology, Lund University, Department of Architectural
History, 2004
BÁLINT, Ágnes, „Biserica Neagră din Braşov – noi propuneri privind cronologia şi contextul construcţiei” în Ars
Transsilvaniae, XIX/2009, pp. 5-17
BAUER, Alexandru, „Elemente de stil baroc aplicate la Palatul episcopal din Oradea” în S.C.I.A., nr. 1, 1970
_____, „Arhitectul austriac Franz Anton Hillebrandt, constructorul palatului baroc la Oradea” în B.M.I., nr. 2/1971, pp.
53-54
BĂLDESCU, Irina, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,
Bucureşti, Simetria, 2012
BENKÖ, Margareta, „Castelul din Hodod şi unele consideraţii asupra barocului în Transilvania” în S.C.I.A., nr. 1, 1966
44
BEŞLIU, Olga, „Centrul istoric al Sibiului. Imagine şi simbol” în Historia Urbana, Tom IX, nr. 1-2, Sibiu, ed. Acade-
miei Române, 2001
BEŞLIU, Petre, „Istoria unei biserici de mănăstire din Sibiu” în R.M.I., nr. 1 / 1991, pp. 78-84
BOGDAN, Alexandru, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea evoluţiei Castelului Corvineştilor de la Hunedoara” în
B.M.I., nr. 2, 1970
CODREA, Ionuţ, „Poarta principală a castelului Magna Curia din Deva. Noi consideraţii” în Ars Transsilvaniae, XIX /
2009, pp. 37-40
COSNEAN, Letiţia, „The Architectural Patronage of Miklós Bethlen in Late Seventeenth-Century Transylvania” în
Caietele ARA, 5/2014
_____, „The Bethlen Castle in Boiu-Ţopa” în Caietele ARA, 2/2011
COSNEAN NISTOR, Letiţia, „The Seventeenth Century Noble Residence from Cetatea de Baltă. Observations
Regarding the Architecture of Rounded Corner Towers Castles in Transylvania” în Caietele ARA, 6/2015, pp.
121-133
CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1981
DERER, Anca, Arhitectura barocă în Transilvania. Studiu de caz: Oraşul şi Zona Sibiu, Teză de doctorat, Bucureşti,
I.A.I.M., 1998
DERER, Hanna, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, ed. Universitară „Ion Mincu”, 2003
_____, „Despre activitatea de construcţii în Sibiul secolului al XVIII-lea” în B.C.N.M.A.S.I., nr. 3-4, 1995
DRĂGUŢ, Vasile, Arta românească, Bucureşti, ed. Vremea, 2000
_____, Arta gotică în România, Bucureşti, ed. Meridiane,1981
_____, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, ed. Științifică şi Enciclopedică, 1976
_____, Cetatea Sighişoara, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
_____, „Contribuţii privind arhitectura goticului timpuriu în Transilvania” în S.C.I.A., Tom 15, nr. 1 / 1968, Bucureşti
ed. Academiei R.S.R., pp. 41-49
_____, „Biserica din Strei” în S.C.I.A., nr. 2, 1965
FABINI, Hermann, Sibiul gotic, Bucureşti, ed. Tehnică, 1982
_____, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, ed. Monumenta, 2009
_____, „Un monument medieval din Sibiu, astăzi dispărut” în R.M.I., nr. 1 / 1991, pp. 74-77
_____, „Piaţa republicii din Sibiu – un studiu de istorie şi urbanism” în B.M.I., nr. 1 / 1973
FABRTIUS-DANCU, Iuliana, „Cetăţi ţărăneşti săseşti din Transilvania” în Transilvania, Sibiu, 1980
FEYER, Cornelia, Grădinile lui Brukenthal, Sibiu – Bonn, ed. Schiller, 2008
FIREA, Ciprian, „Biserica Sf. Maria din Sibiu: liturghie medievală şi arhitectură gotică (cca. 1350-1550)” în Ars
Transsilvaniae, XVIII / 2008, pp. 47-74
_____, „«Per bireti nostri capiti impositionem investimus…». Arhipresbiteri, însemne heraldice şi artă în Renaşterea
timpurie din Transilvania” în Ars Transsilvaniae, XXIII / 2013, pp. 99-122
GÉZA, Entz, „Le chantier cistercien de Kerc (Cîrța)”, în Acta Historiae Artium, tom. IX, fasc. 1-2, Budapest, 1963, pp.
3-38
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1985
_____, Locuirea tradiţională rurală în zona Banat-Crişana: elemente de istorie şi morfologie; protecţie şi integrare,
Timişoara, ed. Eurobit, 2008
GRECEANU, Eugenia, „Etapele de construcţie ale catedralei unite Sf. Treime din Blaj” în Marius Porumb, Aurel Chi-
riac (coord.), Artă românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor,
2002, pp. 153-162
_____, „Pătrunderea influenţelor de tradiţie bizantină în arhitectura bisericilor româneşti de zid din Transilvania (până
la sf. sec. XVIII)” în S.C.I.A., nr. 2, 1972
_____, Monumente medievale din Mediaş, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
HEITEL, Radu, Monumentele medievale din Sebeş-Alba, Bucureşti, ed. Meridiane, 1964
ILIESCU, Marina, „Cetatea Făgăraş: restaurare şi punere în valoare” în B.C.M.I., anul VII, nr. 3-4/1996, pp. 32-37
IOAN, Augustin, DERER, Hanna, Bisericile fortificate ale Saşilor din Transilvania, Bucureşti, Noi Media Print, 2004
IONESCU, Grigore, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, ed. Academiei R.S.R.,
1982
IONESCU, Ştefan (ed.), Covoare otomane din Transilvania, Roma, 2007
IOSIPESCU, Raluca, IOSIPESCU, Sergiu, „Castelul Bethlen-Criş, jud. Mureş. Raport de cercetare arheologică” în
B.C.M.I., anul X, nr. 1-4/1999, pp. 68-73
ISTRATE, Anghel, „Biserica mănăstirii dominicane din Sighișoara. Observații arheologice” în Arhitectura religioasă
medievală din Transilvania, IV, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 2007, pp. 131-139
45
KOVÁCS, András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541-1720 [Arhitectura renaşterii târzii în Transilvania.
1541-1720], Budapest-Kolozsvár, 2003
_____, „Gábor Bethlen and the Construction of the New Seat of the Transylvanian Princedom” în Hungarian
Historical Review 2, no. 4 / 2013
_____, „Pelerini medievali în arta Transilvaniei” în Ars Transsilvaniae, XXII / 2012, pp. 25-34
_____, „Artisti del settentrione italiano in Transilvania nella prima metà del Seicento” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri
ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007
_____, “Castelul de la Bonţida. Etape de construcţie în stilul renaşterii” în Ars Transsilvaniae, V / 1995
_____, “Colegiul Academic de la Alba Iulia” în Ars Transsilvaniae, nr. 4 / 1994, pp. 35-47
_____, “Magna Curia din Deva. Contribuţii la istoria construcţiilor” în Ars Transsilvaniae, II / 1993
_____, „Castelul din Blaj la sfârşitul secolului al XVII-lea” în Ars Transsilvaniae, I / 1991, pp. 107-113
KOVÁCS, András, ŢOCA, Mircea, „Arhitecţi italieni în Transilvania în cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea” în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Series Historia, nr. 18/1973, pp. 22-30
KOVÁCS, András, ŢOCA, Mircea, „Contribuţii la cunoaşterea palatului în stil renascentist de la Oradea: Reliefurile în
stuc din secolul al XVII-lea“ în Biharea, nr. 4 / 1976
KOVÁCS, Klára P., „Planimetria cetăţii bastionare de la Satu Mare în context european” în Ars Transsilvaniae, XIX /
2010, pp. 27-34LEONHARDT, Kurt, EBERLE, Waltraut, FRANK, Gabriele, Schäßburg. Bauaufnahme einer
mittelalterlichen Stadt, Sibiu, Honterus, 2009
LITERAT, Valeriu, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1996
LEONHARDT, Kurt, EBERLE, Waltraut, FRANK, Gabriele, Schäßburg. Bauaufnahme einer mittelalterlichen Stadt,
Sibiu, Honterus, 2009
LOŞONŢI, Aurel, “Cronica castelului medieval Bánffy din Bonţida, judeţul Cluj” în R.M.M.M.I.A., nr. 1 / 1981
MARCU-ISTRATE, Daniela, „Biserica din secolele X-XI de influență bizantină de la Alba Iulia. Restituiri prelimina-
re” în Apulum, LI, Alba Iulia, 2014, pp. 93-128
_____, Saschiz, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2012
MARCU ISTRATE, Daniela (coord.), Redescoperirea trecutului medieval al Braşovului, Asociaţia Culturală Hiero-
nymus, 2015
_____, Sacru şi profan într-un oraş european 1150-2007. Piaţa Huet o punte peste timp, Braşov, ed. Hieronymus,
2007
MARCUS, Rică, Parcuri şi grădini în Romînia, Bucureşti, ed. Tehnică, 1958
MÂNDRESCU, Gheorghe, Arhitectura în stil renaştere la Bistriţa, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999
_____, “Nuovi riferimenti sul contributo di Petrus Italus da Lugano nella transformazione in stile rinascimentale della
basilica gotica di San Nicola din Bistriţa” în SABĂU, Nicolae, (ed.), Maestri ticinesi in Transilvania tra cin-
quecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007
MESEA, Iulia, ITTU, Gudrun-Liane, Secvenţe din Transilvania secolului al XVIII-lea, Sibiu, ed. Honterus, 2017
MOISESCU, Cristian, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, ed. Meridiane, 2001
MUNTEANU-BEŞLIU, Petre, „Arheologia palatului Brukenthal” în R.M.I., NR. 1-2 / 1998
NIEDERMAIER, Paul, „Concepţia bisericilor romanice din Transilvania” în Ars Transsilvaniae, VI / 1996
_____, „Biserici fortificate săseşti. Evoluţie şi tipologie” în Fortificaţii din nou în folosință, ed. Utilitas Publisher-
Kiadó, 2011, pp. 163-172
OPRESCU, George, Bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1957
ORBÁN, János, „Castelul din Dumbrăvioara” în Ars Transsilvaniae, XXII / 2012
PAPP, Szilárd, „«…Ad veterem plane formam a solo restituit...» Abbruch und Wiederaufbau des Gotischen Hochchors
der Kathedrale von Karlsburg (Siebenbürgen) im 18. Jahrhundert” în Acta Historiae Artium, vol. 54, nr. 1,
Academiae Scientiarum Hungaricae, 2014, pp. 5-71
PATTERSON, Joby, Wooden Churches of the Carpathians. A comparative study, New York, Columbia University
Press, 2001
PETRANU, Coriolan, Arta românească din Transilvania, Sibiu, Tipografia „Cartea româneasca din Cluj”, 1943
POPA, Corina, „Biserici sală gotice din nordul Transilvaniei” în Pagini de veche artă românească, vol. IV, Bucureşti,
ed. Academiei R.S.R., 1981
_____, „Capela în arhitectura gotică din Transilvania” în Marius Porumb, Aurel Chiriac (coord.), Artă românească.
Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2002, pp. 41-50
POPA, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
_____„Cetăţile din Ţara Haţegului” în B.M.I., nr. 3 /1972, pp. 54-66
PORUMB, Marius, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Bucureşti, ed. Academiei
Române, 1998
46
_____, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, București, ed. Meridiane, 2003
ROSSEL, Hubert, Transylvanie: Les églises fortifiées du pays des Sicules, Cluj-Napoca, Risoprint, 2015
RUSU, Adrian Andrei, Dicţionar de castelologie, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2020
_____, Castelarea carpatică: fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca,
ed. Mega, 2005
_____, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 1996
_____, „Capele şi cetăţi în Transilvania şi vecinătăţile ei în secolele XIII-XIV” în Arhitectura religioasă medievală din
Transilvania III, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 2004
_____, „Biserici româneşti din Transilvania şi Ungaria în secolul al XV-lea” în Mediaevalia Transilvanica, tom I, nr. 1-
2, 1997, pp. 11-26
RUSU, Adrian Andrei, BURNICHIOIU, Ileana, Monumente medieval din Ţara Haţegului, Cluj-Napoca, ed. Mega,
2008
RUSU, Adrian Andrei (coord.), SABĂU, Nicolae, BURNICHIOIU, Ileana, LEB, Ioan Vasile, MAKÓ LUPESCU,
Mária, Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, Presa Univer-
sitară Clujeană, 2000
SABĂU, Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. I, Sculptura, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002
_____, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. II., Pictura, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002
_____, Sculptura barocă în România, Bucureşti, ed. Meridiane, 1992
_____, „Domenico Lucchini „magister muratorium” nell’architettura barocca di Oradea” în Nicolae Sabău (ed.),
Maestri ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007, pp. 149-182
_____, „Giovanni Morando Visconti (1652-1717) în Transilvania. În jurul unui plan inedit pentru „Cetăţuia” din Cluj”
în Ars Transsilvaniae, nr. 14-15/2004-2005
_____, „Gherla: Aspecte istorico-artistice ale dezvoltării oraşului” în R.M.M.M.I.A., nr. 1/1984
_____, „Teme iconografice în sculptura figurativă laică din Transilvania din perioada barocă” în B.M.I., nr. 1/1977
SALONTAI, Mihaela, Sanda, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, ed. Nereamia Napocae, 2002
_____, „Tipologii şi influenţe central europene în arhitectura bisericilor hale gotice din Transilvania” în Ars
Transsilvaniae, XXIII / 2013, pp. 55-70
_____, „Observaţii privind tipologia corului hală de la Sebeş” în Ars Transsilvaniae, XXII / 2012, pp. 35-48
_____, „Influenţe central-europene în arhitectura bisericii evanghelice din Sibiu” în The Proceedings of the “European
Integration - Between Tradition and Modernity” Congress, Târgu Mureş, editura Universităţii „Petru Maior”,
2011, pp. 849-861
_____, „Structuri medievale dispărute la biserici din mediul urban: Letnerul bisericii evanghelice din Sibiu” în Ars
Transsilvaniae, XX / 2010, pp. 53-59
_____, „Arhitectura frontului apusean al bisericii Sf. Mihail din Cluj” în Ars Transsilvaniae, XIX / 2009, pp. 19-25
_____, „Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare din Transilvania” în Marius Porumb, Aurel Chiriac (coord.), Artă
românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2002, pp. 51-58
SCHILLING, Roland, „Consideraţii istorice asupra vechimii castelului medieval din Hunedoara” în B.M.I., nr. 2, 1970
SEBESTYÉN, Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României: Renaşterea, Bucureşti, ed. Tehnică, 1986
_____, „Fortificaţiile oraşului Făgăraş din secolul al XVII-lea” în B.C.M.I., anul II, nr. 2 / 1991, pp. 32-33
SEBESTYÉN, Gh., SEBESTYÉN, V. Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei R.P.R., 1963
SZŐCS, Péter Levente (coord.), Arhitectura ecleziastică din Satu Mare, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 2007
STRATAN, Ioan, MUNTEAN, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Timişoara, ed. Mitropoliei Banatului,
1981
STRÎMBU, Mihaela, „Consideraţii privind arhitectura castelului Bánffy din Bonţida, judeţul Cluj” în R.M.M.M.I.A., nr.
1 / 1981
TURCUŞ, Șerban, TURCUŞ, Veronica, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, ed. România Press,
2003
ŢIPLIC, Ioan Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Bucureşti, ed. Militară,
2006
_____, Biserici fortificate ale saşilor din Transilvania, Bucureşti, Noi Media Print, 2006
TUGEARU, Liana, „Profilatura şi sculptura decorativă de Renaştere de la castelul din Criş” în R.M.M.M.I.A., nr. 2 /
1980
VĂRĂDEAN, Vasile, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Timişoara, ed. Mitropoliei Banatului, 1981
VĂTĂŞIANU, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, ediţia a II-a, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română,
2001, reeditare a lucrării publicate la Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1959
_____, Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, Cluj, Cartea Românească, 1930
47
_____, „Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea” în
George Oprescu (ed.), Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Bucureşti, ed. Meridiane, 1970, pp. 157-
196
VÂRTACIU MEDELEŢ, Rodica, Valori de artă barocă în Banat. Un peisaj cultural european, Timişoara, ed. Funda-
ţia Triade, 2015
VELESCU, Oliver, „Castelul de la Hunedoara. Scurtă privire istorică” în Monumente şi muzee. Buletinul Comisiei
Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice şi Artistice, ed. Academiei R.P.R., 1/1958
STUDII MONOGRAFICE
ADRIAN, Victor, Biserica Neagră, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968

ANGHEL, Călin, Evoluţia urbanistică a oraşului Sebeş, Alba Iulia, ed. Altip, 2011
ANGHEL, Gheorghe, Alba Iulia, Bucureşti, ed. Sport-Turism, 1987
AVRAM, Alexandru, „Palatul Brukenthal” în R.M.I., NR. 1-2/1998
BALTAG, Gheorghe, Sighişoara. Istoria Sighişoarei de la întemeierea oraşului până la 1945, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Sibiu, ed. Honterus, 2015
CHIFOR, Agata, „Palatul episcopal baroc din Oradea” în Marius Porumb, Aurel Chiriac (coord.), Artă românească.
Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2002, pp. 167-172
DANCU, Iuliana, DANCU, Dumitru, Biserica evanghelică din Sibiu, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
DRĂGOI, Livia, „Palatul Bánffy din Cluj” în B.M.I., nr. 4, 1970
DUBOWY, Erich, Sighişoara, un oraş medieval, Bucureşti, ed. Tehnică, 1957
FABINI, Hermann, FABINI, Alida, Sibiu. Portretul unui oraş din Transilvania,Sibiu, ed. Honterus, 2017
FLEŞER, Gheorghe, Alba Iulia: o istorie urbană ilustrată, Ghimbav, ed. Haco Internaţional, 2008
GAIU, Corneliu, DUDA, Vasile, Topografia monumentelor din Municipiul Bistriţa. Centrul istoric, Cluj-Napoca, ed.
Accent, 2008
GÉZA, Entz, „Le chantier cistercien de Kerc (Cîrța)”, în Acta Historiae Artium, vol. IX, no. 1-2, 1963, pp. 3-38
GOLDENBERG, Samuel., Clujul în sec. XVI, Bucureşti, ed. Academiei R.P.R., 1958
GORONEA, T., Stanciu, Laura, Cetatea Alba Iulia, Alba Iulia, 1997
LUPU, NICOLAE, Cetatea Sibiului, București, ed. Meridiane, 1966
MACHAT, Christoph (editor), Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Sibiu, Köln, Rheinland-Verlag
GmbH, 1999
_____, Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Sighişoara, Köln, Rheinland-Verlag GmbH, 2002
MARICA, Viorica, Biserica Sf. Mihail din Cluj, Bucureşti, ed. Meridiane, 1967
MOGA, Vasile, RUSTOIU. Gabriel-Tiberiu (ed.), Judeţul Alba. Istorie, cultură, civilizaţie, Alba Iulia, 2015
MUNTEANU BEŞLIU, Petre, Primăria Veche din Sibiu. Casa, oamenii, muzeul, Ministerul Culturii şi Cultelor, Mu-
zeul Naţional Brukenthal, Biblioteca Brukenthal, 2006
_____, Spitalul şi Biserica Spitalului din Sibiu, secolele XIII-XVIII, Sibiu, ed. Honterus, 2012
_____, Spitalul medieval din Sibiu, Sibiu, ed. Honterus, 2008
OPRIŞ, Mihai, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a
Timişoarei, Timişoara, ed. Brumar, 2007
_____, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Bucureşti, ed. Tehnică, 1987
PASCU, Ştefan (acad.), MARICA, Viorica, ŢOCA, Mircea, WAGNER, Rudolf, 1850. Clujul istorico-artistic, Cluj-
Napoca, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, 1974
PASCU, Ştefan, MARICA, Viorica, Clujul medieval, Bucureşti, ed. Meridiane, 1969
POP, Virgil, Armenopolis – oraş baroc, Cluj-Napoca, ed. Accent, 2002
POPA, Al., BERCIU, I., Cetatea Alba Iulia, Bucureşti, ed. Meridiane, 1962
PUŞCARIU, Ilarion, CRISTEA, Miron, VOILEANU, Mateiu, Biserica catedrală dela Mitropolia Ortodoxă Română în
Sibiiu. Istoricul zidirii 1857-1906, Sibiiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1908
RUSU, Adrian Andrei, Alba Iulia: între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei, Alba Iulia, 2009
SEBESTYÉN, Gheorghe, Cetatea Făgăraşului, Bucureşti, ed. Tehnică, 1992
ŢOCA, Mircea, Clujul baroc, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1983
VELESCU, Oliver, Castelul de la Hunedoara, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
48
HORIA MOLDOVAN
ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

(SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA)
CURS AN III, SEMESTRUL I

TEMATICĂ GENERALĂ
2020
Horia MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA (SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA) – PARTEA II
CUPRINS
DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA ARHITECTURII ÎN ŢARA

ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA
1.1. Formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova ....................................................... 3

 Ţara Românească ............................................................................................................................... 3
 Moldova ............................................................................................................................................. 3
1.2. Aşezările urbane medievale în spaţiul românesc extracarpatic – origini şi evoluţie ................. 5
 Geneza fenomenului urban medieval românesc ................................................................................. 5
 Etapa prestatală (anterioară jumătăţii secolului al XIV-lea) .............................................................. 6
 Etapa formării şi consolidării statelor medievale extracarpatice (de la jumătatea secolului al XIV-
lea şi până la finele secolului al XVI-lea) .......................................................................................... 6
 Etapa maturizării oraşului medieval extracarpatic (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) ................. 6
 Determinanţi....................................................................................................................................... 6
 Organizarea juridică şi administrativă................................................................................................ 8
 Trăsături morfologice caracteristice ................................................................................................... 9
1.3. Arhitectura ansamblurilor mănăstireşti extracarpatice............................................................. 10

 Începuturile monahismului medieval în spaţiul extracarpatic .......................................................... 10
 Organizarea ansamblurilor mănăstirești ........................................................................................... 11
 Funcţia defensivă ............................................................................................................................. 12
 Funcţiunea religioasă ....................................................................................................................... 12
 Funcţii anexe .................................................................................................................................... 13
 Funcţia rezidenţială .......................................................................................................................... 13
 Spitalul mănăstiresc: bolniţa ............................................................................................................ 14
 Închisoarea din mănăstire ................................................................................................................. 14
1.4. Arhitectura religioasă în Ţara Românească (sec. XIV – XVII) ................................................. 16
 Începuturile arhitecturii religioase de zid (secolul al XIV-lea) ........................................................ 16
 Arhitectura religioasă în secolul al XVI-lea ..................................................................................... 17
 Arhitectura religioasă valahă a veacului al XVII-lea ....................................................................... 19
1.5. Arhitectura religioasă moldovenească (sec. XIV – XVII)........................................................... 20
1.6. Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale din Ţara Românească ................................................. 22

 Arhitectura rezidenţială valahă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea ..................................... 22
 Arhitectura curţilor brâncoveneşti.................................................................................................... 23
1.7. Arhitectura veacului fanariot........................................................................................................ 25

 Fanariotismul ................................................................................................................................... 25
 Arhitectura religioasă ....................................................................................................................... 25
 Arhitectura cu specific comercial: hanul valah şi ratoşul moldovenesc........................................... 26
 Arhitectura cu funcţie defensivă ...................................................................................................... 27
1
PARTEA II
DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA

ARHITECTURII ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI
MOLDOVA
2
1.1. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA
 Ţara Românească
Intenţii timpurii ale coroanei maghiare de a prelua controlul asupra teritoriilor de la sud de Carpaţi, locui-
te în majoritate de „schismatici” (creştini care nu recunoşteau supremaţia Romei), s-au manifestat la înce-
putul secolului al XIII-lea prin aducerea teutonilor şi aşezarea lor în sud-estul Transilvaniei. După expul-
zarea acestora în 1225, regalitatea maghiară a continuat presiunile în afara limitelor Carpaţilor, în 1227
întemeind o „episcopie a Cumaniei” încredinţată dominicanului Teodoric cu sediul în civitas Milcoviae
(distrusă în timpul invaziei mongole). Pe lângă cumani, organizarea religioasă de rit latin îi viza şi pe vla-
hii (români) care aveau propriul lor cler, de rit răsăritean. Din sursele păstrate nu reiese cu claritate în ce
măsură teritoriul viitoarei Ţări Româneşti a fost afectat de marea invazie mongolă din intervalul 1241-42.
Principalele corpuri de armată ale mongolilor au traversat zona de nord a Moldovei pătrunzând în Tran-
silvania unde efectele invaziei au fost dezastruoase. Campania mongolă a afectat profund regatul maghiar,
interesele acestuia dincolo de Carpați slăbind puternic după 1242. În 1247 intenţiile regalităţii de expan-
siune sunt reluate prin invitarea ordinului cavalerilor Ioaniţi. Aceştia urmau să ia în stăpânire ţara Severi-
nului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş situate la vest de Olt în zona de răsărit a Olteniei, Cumania situată din-
colo de Olt şi munţii Transilvaniei, finalităţile prezenţei lor aici fiind de natură militară, economică şi re-
ligioasă. În afara acestora, diploma regală maghiară menţionează existenţa cnezatului (sau, în terminolo-
gia locală judeţ) lui Litovoi (localizat cu aproximaţie de istorici în zona de nord a teritoriului situat la vest
de Olt, pe cursul superior al râului Jiu, probabil în strânsă legătură cu ţara Haţegului) şi ţara voievodul ui
Seneslau (localizată în partea de est a Oltului), ambele formaţiuni româneşti care nu ar fi intrat sub con-
trolul ioaniţilor. Documentul din 1247 prezintă aceste formaţiuni politice ca fiind subordonate prin relaţii
de vasalitate coroanei maghiare, în baza acestora ioaniţii trebuind să fie susţinuţi militar prin furnizarea de
ostaşi. Diploma ioaniţilor – cea mai importantă sursă de informaţii privitoare la situaţia teritoriilor dintre
Carpaţi şi Dunăre din secolul al XIII-lea – nu şi-a produs efectele, cavalerii-călugări neprezentându-se să
îşi ia în primire teritoriile acordate de regalitatea maghiară. Până spre 1323, în teritoriul de la sud de Car-
paţi se produc o serie de schimbări politice importante, în acest an fiind menţionat pentru prima dată nu-
mele de Ungrovlahia (Valahia din vecinătatea teritoriilor ungureşti) şi, în 1324, într-un document emis de
cancelaria regelui maghiar Carol Robert (1308-1342), este menţionat „voievodul nostru transalpin” Basa-
rab. După tentativa eşuată a lui Litovoi de desprindere de sub controlul puterii maghiare la sfârşitul seco-
lului al XIII-lea, se presupune că iniţiativa unificării teritoriilor de la sud de Carpaţi (inclusiv a Banatului
de Severin) a fost preluată şi dusă la îndeplinire de Basarab care iniţial controla doar zone de la răsărit de
Olt. Un argument în acest sens este cel care priveşte amplasarea la est de Olt a reşedinţelor domneşti tim-
purii (Câmpulung şi Argeş). Dată fiind infidelitatea lui Basarab faţă de regalitate, Carol Robert întreprin-
dea o expediţie în 1330, eşecul militar al acestuia din urmă asigurând pentru o perioadă emanciparea Ţării
Româneşti de sub controlul maghiar. Legăturile cu regatul maghiar au fost reluate în timpul urmaşului lui
Basarab, domnitorul Nicolae Alexandru (1352-1364, asociat la tron dinaintea morţii tatălui său în 1352).
Date fiind presiunile maghiare în timpul domniei regelui Ludovic cel Mare, Nicolae Alexandru s-a orien-
tat spre zona sud-dunăreană atât din punct de vedere politic, cât şi confesional. În 1359 Patriarhia de la
Constantinopol confirma înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei cu sediul la Argeş. Întinderea teritorială
maximă era atinsă de Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în timpul
căruia, pe lângă întreaga întindere dintre Carpaţi şi Dunăre, sub control valah s-au aflat şi zone din sud
Transilvaniei, sudul Moldovei şi Dobrogea.
 Moldova
Moldova ca stat lua fiinţă sub conducerea celor doi voievozi proveniţi din Maramureş – Dragoş şi Bog-
dan. Dragoş (1352-1354) a fost susţinut de regele Ludovic I al Ungariei în acţiunea de supunere a Moldo-
3
vei coroanei maghiare. Acesta stăpânea ţinuturile de la est de Carpaţi ca vasal al regelui Ungariei în sco-
pul preîntâmpinării pericolului tătar. Moldovenii conduşi de Bogdan, rival al familiei Drăgoşeştilor, au
căutat ajutorul polonezilor şi al lituanienilor pentru a se apăra împotriva intereselor de expansiune ale re-
gelui maghiar Ludovic I. In acest fel Moldova ajungea să devină subiectul disputei dintre Polonia şi Un-
garia. Numit ca fiind “infidel regelui”, Bogdan trecea munţii din Maramureş în Moldova în 1359. Aici el
cucerea teritoriile aflate sub conducerea voievodului Sas, fiul cel mare şi urmaşul la tron al lui Dragoş.
Bogdan I devenea astfel primul domnitor al Moldovei libere. Bogdan murea în 1365 şi era îngropat în bi-
serica Sf. Nicolae din Rădăuţi (inițial construită din lemn şi, ulterior, în perioada domniei lui Petru Mu-
şat, înlocuită de un edificiu de zid). La conducerea noului stat s-au succedat domnitori care nu au rămas
pe tron decât perioade scurte, un oarecare echilibru politic fiind atins odată cu înscăunarea lui Petru Muşat
(1375-1391) – întemeietor al dinastiei Muşatinilor, fiul Margaretei Muşata şi nepotul lui Bogdan I – cel
care, la fel ca şi predecesorii săi, s-a îndreptat spre protecţia polonezilor în problema pericolului maghiar.
În timpul domniei acestuia capitala Moldovei era stabilită la Suceava (menţionată pentru prima dată în
documente în 1388). Petru Muşat era urmat la domnie de fratele său Roman (domnitor între 1391-1394,
întemeietorul oraşului omonim) în timpul căruia statul atingea limitele sale maxime, incluzând Moldova,
Bucovina şi Basarabia. Prima jumătate a secolului al XV-lea era dominată de echilibrul perioadei de
domnie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), continuator al politicilor de alianţă cu polonezii, organiza-
tor al administraţiei şi bisericii moldoveneşti, aceasta din urmă ieşită de curând din criza declanşată de ne-
înţelegerile provocate de implicarea patriarhiei ecumenice de la Constantinopol în numirea mitropolitului.
4
1.2. AŞEZĂRILE URBANE MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC EXTRACARPATIC – ORIGINI ŞI EVOLUŢIE
Cercetările care privesc aşezările urbane din spaţiul extracarpatic s-au concentrat mai puţin pe aspectele şi
caracteristicile evoluţiei formale în favoarea atenţiei acordate istoriei evenimenţiale, a dezvoltării econo-
mice, a componentei etnice a oraşelor, a edificiilor reprezentative etc. Principalele centre urbane din spa-
ţiul extracarpatic s-au format prin conlucrarea unor factori care au ţinut atât de contextul general est-
european, cât şi de particularităţile contextului local. Printre aceştia s-au numărat în principal traseele
drumurilor comerciale care traversau zona extracarpatică, legând Orientul de Occident şi punctele de
schimb (târgurile), sosirea unor grupuri de colonişti (în principal saşi) veniţi de dincolo de Carpaţi sau, nu
mai puţin important, existenţa sau fondarea şi consolidarea unor centre de putere (curţi domneşti sau boie-
reşti).
În Moldova medievală teritoriul era împărţit în, „ţinuturi” (din latinescul tenere) atestate documentar din a
doua jumătate a secolului al XV-lea. Ţinuturile consemnate corespundeau parţial vechilor „ţări” sau co-
munităţi teritoriale. În Moldova, înainte de formarea statului medieval, este atestată existenţa ocoalelor
formate dintr-o grupare de sate, dependente de un târg, de o curte, cetate sau o altă posesiune princiară
sau boierească. Oraşul moldovenesc reuneşte aşadar un centru înconjurat de un teritoriu care includea sa-
te, teren agricol, livezi, vii etc. (separate de posesiunile boiereşti sau mănăstireşti din vecinătate), având o
administraţie proprie, diferită de cea a ținutului. Spre exemplu Câmpulung Moldovenesc a evoluat dintr-
un ansamblu de sate dependente de un centru, rezistând ca o formaţiune cvasi statală cu o largă autonomie
până la anexarea teritoriului de către austrieci (1775).
În Ţara Românească diviziunile teritoriale – judeţele (termen preluat din lumea sârbească unde reprezenta
o comunitate şi nu un teritoriu) – urmează în bună măsură văile râurilor, compunând o „hartă fiscal-
administrativă” care uneori se suprapune formaţiunilor („ţărilor”) care au stat la baza statului medieval.
Acestea din urmă compun o „hartă tradiţională” bazată pe puternice identităţi locale pe care domnia, aco-
lo unde a putut, a ţinut să le suprime (spre exemplu ţara Loviştei). Construirea reţelei de judeţe a repre-
zentat un proces îndelungat, situaţia din secolele XIV-XVI reprezentând realităţi diferite faţă de cele din
secolele XVII-XVIII, numărul, limitele şi numele județelor variind. În judeţ puterea domnească era repre-
zentată prin banul de judeţ atestat documentar la sfârşitul secolului al XVI-lea. Până atunci este probabil
ca puterea domnească să se fi exercitat în judeţe prin intermediul unor dregători locali (vornici, bani, pâr-
călabi, sudeţi/judeţi de târg, vătafi sau stolnici) în timp ce dregători itineranţi (birari, răbojari, dijmari,
aleşi din mica boierime) erau însărcinaţi cu strângerea dărilor din judeţele care funcţionau ca diviziuni
fiscale. Având în principal acelaşi rol fiscal, abia de la sfârşitul secolului al XVI-lea judeţele au devenit
unităţi geografice şi administrative permanente, conduse de dregători domneşti locali. Ca şi în Moldova,
la sud de Carpaţi oraşele nu sunt formaţiuni izolate, ci grupări formate dintr-un centru urban înconjurat
sate, de terenuri agricole etc., toate acestea constituind hotarul sau moşia aşezării, cu o administrare dife-
rită de cea a judeţului.
Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească domeniile din jurul oraşelor au fost extinse cu ajutorul dom-
nitorului, cel care avea şi rolul de a confirma („întării”) prin hrisov posesiunile. Populaţia din satele care
făceau parte din ocoalele sau hotarele oraşelor era în genere compusă din şerbii orăşenilor. În unele cazuri
satele erau populate şi de ţărani liberi (răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească), care benefi-
ciau de uzufructul moşiei aşezării.
 Geneza fenomenului urban medieval românesc

are la bază trăsăturile contextului istoric local: regresul rapid al vieţii urbane după retragerea romană de-
clanşată spre sfârşitul secolului al III-lea şi ruralizarea zonelor locuite în lipsa unei centralizări politice şi
administrative precum şi a unei stabilităţi generale; coagularea unor structuri cu caracteristici preurbane,
independente de modelele antice cu care există legătură. Aşezarea medievală urbană este un loc de
schimb al produselor, este amplasată de cele mai multe ori în bazinul unei văi, în apropierea unui curs de
5
apă (însă în afara zonei potenţial inundabile) şi în vecinătatea unui drum, este rezultată din dezvoltarea
anterioară a unei aşezări rurale, în unele cazuri devenită centru de putere locală (încă din perioada presta-
tală).
 Etapa prestatală (anterioară jumătăţii secolului al XIV-lea)

Pentru această etapă, puterile vecine sau cele care au ocupat zonele extracarpatice au jucat un rol decisiv
în formarea şi dezvoltarea unei prime reţele de aşezări, în majoritate atingând un nivel de dezvoltare pre-
urban. Astfel, pentru partea vestică a Moldovei au putut fi identificate influenţe maghiare, în timp ce, pen-
tru zona estică a Moldovei (Basarabia), importantă a fost prezenţa Hoardei de Aur. În Dobrogea, impor-
tante au fost prezenţa coloniilor genoveze, dar şi cea a bizantinilor şi bulgarilor. În cazul Ţării Româneşti,
implicaţii însemnate au avut atât influenţele maghiare şi săseşti de la nord de Carpaţi, cât şi cele de la sud
de Dunăre, din ţaratul Bulgaro-vlah. La Argeş, Câmpulung, Piteşti sau Târgovişte, cercetările arheolo-
gice atestă atât locuirea timpurie, cât şi activitățile comerciale sau cele meşteşugăreşti, anterioare anului
1300. Este de presupus că aceste aşezări reprezentau locuri de schimb pentru „ţara” (ca structură politică)
şi valea (ca structură geografică) în care se aflau.
 Etapa formării şi consolidării statelor medievale extracarpatice (de la jumătatea secolului al XIV-
lea şi până la finele secolului al XVI-lea)
De la jumătatea veacului al XIV-lea, aşadar din perioada de formare a statelor medievale româneşti şi pâ-
nă la sfârşitul secolului al XVI-lea poate fi identificată o primă etapă de dezvoltare a aşezărilor cu caracter
urban. Formarea celor două state centralizate marca un punct de cotitură în evoluţia reţelei de aşezări. Pu-
ţine dintre cele existente în perioada prestatală îşi continuau evoluţia după jumătatea secolului al XIV-lea,
consolidându-şi funcţiile de producţie şi administrativ-defensive, ajungând să atingă un nivel de dezvolta-
re calificabil drept urban. Cu toate acestea numărul acelor aşezări care s-au ridicat la un nivel de dezvolta-
re urban în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea este mult mai
mare în raport cu etapa anterioară. De asemenea în această etapă apăreau o serie de oraşe nou întemeiate
(mai bine de 30 de oraşe noi, faţă de cele c. 10 existente în perioada prestatală). Extinderea influenţei şi
controlului otoman la nord de Dunăre a avut repercusiuni importante asupra dezvoltării oraşelor, probabil
cea mai însemnată chestiune fiind aceea a interdicţiei construirii de fortificaţii (jumătatea veacului al
XVI-lea) cu efecte atât în modul de funcţionare a aşezărilor, cât şi în evoluţia structurală şi morfologică a
acestora.
 Etapa maturizării oraşului medieval extracarpatic (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea)

În intervalul veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, oraşele extracarpatice intrau în etapa de maturizare a
structurii şi de transformare treptată până la faza de modernizare, sub influenţa modelelor occidentale a
căror asimilare debuta o dată cu adoptarea Regulamentelor organice în 1831 în Ţara Românească şi în
1832 în Moldova. În această perioadă se definitivează organizarea defensivă urbană realizată prin ansam-
bluri întărite (mănăstiri) amplasate strategic în raport cu ţesutul urban şi structurarea în enorii (parohii).
 Determinanţi
Dezvoltarea aşezărilor din perioada antică nu s-a prelungit în evul mediu, în teritoriile locuite de români
neexistând o legătură între dezvoltările urbane din cele două perioade. Chiar dacă au existat aşezări antice
cu caracteristici urbane, marea majoritate au dispărut în perioada migraţiilor sau, mai rar, au supravieţuit
transformate în aşezări rurale. Importanţi în urbanizarea teritoriului din spaţiul extracarpatic au fost de-
terminanţii de natură geografică (amplasarea în teritoriu), cei de natură politică (existenţa „ţărilor” şi, ulte-
rior formarea şi evoluţia statelor medievale, precum şi stabilirea unor centre ale puterii) şi economică
(stabilirea unor locuri de schimb / târguri şi dezvoltarea unei reţele de drumuri de importanţă regională
6
sau locală care să permită susţinerea legăturilor comerciale interne, dar şi cu exteriorul) şi, în fine, prezen-
ţa coloniştilor străini care au contribuit la organizarea structurilor şi dezvoltarea centrelor urbane. În spa-
ţiul extracarpatic, în formarea şi dezvoltarea oraşelor, factorul religios nu a jucat acelaşi rol ca şi în Occi-
dent. Centrele monastice au evoluat în genere în afara aşezărilor fără să influenţeze dezvoltarea acestora.
În stadiul actual al cercetărilor este dificil de stabilit cu certitudine care au fost factorii determinanţi care
au primat. Adesea habitatul existent a fost cel care a atras stabilirea unei curţi (centru de putere), prezenţa
acesteia determinând structurarea ulterioară a ţesutului, la fel cum locul de schimb (târgul) a fost cel care
a atras dezvoltarea spre un nivel urban.
Amplasamentul. O parte din aşezările importante a evoluat din vechile locuri de schimb formate de-a
lungul cursurilor de apă. Învecinarea aşezărilor cu apa este firească. Cu toate acestea vetrele aşezărilor nu
au fost niciodată amplasate lângă albie, ci pe locuri mai înalte din apropiere, în afara zonelor inundabile.
În fiecare judeţ existau unul sau mai multe locuri de schimb, funcţie de întinderea teritoriului. În genere,
pe cursurile unor râuri mai lungi existau două aşezări importante cu funcţie comercială: una corespundea
cursului superior al râului şi una, cursului inferior. De asemenea este important de notat faptul că în cazul
Valahiei, cursurile inferioare ale râurilor traversau zonele de câmpie, mai expuse pericolelor invaziilor
(întâi mongole, ulterior otomane). În consecinţă şi locurile de schimb sunt mai puţine în aceste zone. Ast-
fel în zonele mai înalte, pe cursul Argeşului s-au dezvoltat aşezările Argeş şi Piteşti, pe cursul Oltului,
Râmnic şi Slatina, pe cursul Jiului, Târgu Jiu şi Craiova etc.
Comerţul şi drumurile comerciale. Revitalizarea unor trasee care legau Ţara Românească de centrul
Europei prin Transilvania este databilă în perioada care a precedat formarea statului medieval. Drumurile
urmau văile râurilor (Buzău, Teleajen, Prahova), cel mai important devenind cel care urma cursurile râuri-
lor Dâmboviţa şi Ialomiţa, cunoscut şi sub denumirea de „drumul Brăilei” sau „drumul Braşovului”, cele
două aşezări reprezentând capetele acestuia. Acesta reprezenta segmentul final al legăturii dintre capitala
regatului maghiar şi cursul Dunării şi Marea Neagră. În paralel, alte drumuri făceau legătura între Tran-
silvania şi Dunăre pe văile râurilor Olt (către Slatina) şi Jiu (către Craiova).
Centrele de putere locală sau regională. Fondarea unor aşezări sau întărirea unora existente şi, implicit,
creşterea importanţei acestora, a fost pusă în legătură de tradiţie sau de cronici, cu implicarea directă a
unora dintre domnitorii timpurii. Chiar dacă pe parcursul existenţei lor unele dintre aceste centre de pute-
re (curţi) şi-au diminuat rolul, au continuat totuşi să fie utilizate fie ca reşedinţe temporare, pe parcursul
itinerariilor domnitorilor prin ţară, fie ca puncte de din care se exercita puterea domnească în teritoriu,
prin intermediul pârcălabilor. Curţile domneşti urbane din Valahia (amintite în documentele slavone cu
termenii de dvor sau stol sau în cele redactate în latină, de curia şi domus) îndeplineau pe lângă funcţiile
simbolice de reprezentare a puterii domneşti şi de locuire (a domnitorului, familiei sale şi suitei) şi funcţia
de apărare (chiar dacă termenul de grad este utilizat în sursele vechi pentru a desemna acele întărituri care
aveau exclusiv funcţie defensivă). Existenţa fortificaţiilor curţilor a reprezentat un factor favorizant pentru
urbanizare, acestea susţinând dezvoltarea comerţului care se desfăşura în cadrul târgului (organizat perio-
dic – săptămânal, lunar sau o dată pe anotimp). Adesea numele aşezării s-a format prin alăturarea terme-
nului de „târg” a numelui râului din vecinătate, obicei comun în întreaga Europă Centrală. Locurile de
schimb (desfăşurate în pieţe) au atras meşteşugarii şi dezvoltarea artizanatului, la rândul lor generatoare
ale dezvoltării aşezărilor cu caracteristici urbane. Planurile vechi ale oraşelor relevă cu claritate faptul că
circulaţiile dezvoltate spontan converg spre curte, amplasată în poziţia cea mai favorabilă, care a determi-
nat şi impulsionat dezvoltarea tramei stradale. În cazul aşezărilor unde nu a existat o curte, aşadar un cen-
tru de exercitare a puterii, dezvoltarea urbană a fost generată şi susţinută de piaţa în care se desfăşura târ-
gul, adesea acest spaţiu urban fiind organic transformat în timp de evoluţia ţesutului.
7
Prezenţa coloniştilor străini. Deplasarea unui număr însemnat de saşi şi, mai rar, maghiari, din Transil-
vania în zona extracarpatică, a reprezentat la rândul său unul dintre factorii importanţi în constituirea de
noi aşezări cu caracter urban şi în dezvoltarea şi organizarea celor existente. De asemenea, un rol impor-
tant l-au jucat şi coloniştii armeni aşezaţi în Moldova cu acordul domniei, în locuri precise. Acestor co-
munităţi de colonişti li se datorează importul unor forme de organizare specifice, al unor meșteșuguri noi
şi, nu în ultimul rând, al unei solide ştiinţe de a construi. În acest sens ar fi de amintit ridicarea numeroa-
selor biserici catolice (Suceava, Iași, Bacău, Câmpulung sau Târgovişte) şi armeneşti (Suceava, Iaşi,
Roman etc.).
Etapele de evoluţie ale oraşului Câmpulung între secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea (după T.O. Gheorghiu)
Etapa I (între sec. XIII-XIV): 1. Bărăţia, 2. Cloaşterul (mănăstirea franciscană) 3. Nuclee locuite de români.
Etapa II (între sec. XV-XVI): 1. Curtea domnească / mănăstirea Negru Vodă, 2. biserica Domnească, 3. Nuclee locuite de popu-
laţie românească.
Etapa III (între sec. XVII-XVIII): 1 biserica Fundeni, 2. biserica Sf. Gheorghe, 3. biserica Subeşti, 4. mănăstirea Negru Vodă, 5.
biserica Domnească, 6. biserica Sf. Ilie, 7. Bărăţia, 8. biserica Sf. Nicolae, 9. Biserica Sf. Nicolae-Nicuţ, 10. biserica Marina, 11.
biserica Schei, 12. biserica Valea.
 Organizarea juridică şi administrativă

Spre deosebire de sate care, din punct de vedere juridic, se găseau pe domeniile boiereşti, mănăstireşti sau
aparţineau moşnenilor sau răzeşilor, oraşele reprezentau posesiuni domneşti. De altfel, obţinerea statutului
8
de oraş era condiţionat de trecerea sa în posesia domnitorului. Ploieştiul, spre exemplu, şi-a datorat dez-
voltarea din sat în târg domnesc, după cumpărarea sa de către Mihai Viteazul la 1600. Faptul că domnito-
rul putea dispune după propria dorinţă de moşiile sau ocoalele oraşelor este dovedit, o dată în plus, de
faptul că din documentele prin care suveranul înstrăina (prin danie, către boieri sau mănăstiri) sau alipea
noi teritorii la cele care înconjurau aşezările lipseşte orice referire la voinţa comunităţilor de orăşeni care
beneficiau doar de uzufruct. Situaţia căpăta cu totul alte dimensiuni în timpul secolului al XVIII-lea când
unii domni fanarioţi merg până la a dărui sau vinde vetre de târg sau oraş unor înalte entităţi religioase
(episcopii, mitropolii), mănăstiri sau unor boieri (în Moldova, cazurile Hârlăului de lângă Botoșani, Ro-
manului, Vasluiului sau Sucevei). În baza dreptului de folosinţă a moşiei, orăşenii trebuiau să îi plătească
domnitorului dijmă. Similar, pentru casele şi curţile din târg, orăşenii plăteau un impozit (bezmen în Mol-
dova) în turte de ceară. În afară de acestea, domnitorului i se cuvenea şi vama târgului acolo unde se ţi-
neau târguri periodice sau permanente.
Raporturile dintre domnitor (ca proprietar al pământului) şi comunitatea de orăşeni era în genere stabilită
printr-un privilegiu scris sau recunoscut tacit. Puterea domnească a fost reprezentată în teritoriu – până la
începutul secolului al XIX-lea – prin intermediul judeţilor (în Ţara Românească) şi a şoltuzilor (în Mol-
dova) care aveau atribuţii militare, juridice (în general mărunte, cele importante revenind domnitorului
sau marelui ban), de supraveghere a căilor comerciale, de încasare a vămilor, precum şi de strângere a ce-
telor de ostaşi în cazuri de necesitate. În oraşe, domnitorul avea ca reprezentanţi pe prim rang vornicul
(cuvânt care derivă din dovor (sl.) = curte), având rolul de comandant al curţii şi pârcălabul, ambii folo-
sind adesea vechi reşedinţe domneşti (care continuau să îl găzduiască pe domnitor vremelnic, în timpul
drumurilor sale în ţară) devenite centre ale puterii locale. Dacă vornicul avea îndatoriri militare, pârcăla-
bul avea îndatoriri fiscale, rânduia târgul şi oborul de vite etc. Cu timpul pârcălabul îşi extindea atribuţiile
la nivel de zonă (judeţ sau ţinut) în timp ce poziţia de vornic înceta să mai existe ca funcţie de reprezenta-
rea a puterii domneşti în oraşe, cândva pe parcursul secolului al XVII-lea. Judeţii / şoltuzii erau secondaţi
de cei 12 pârgari (din termenul german Bürger), aleşi de locuitorii oraşului pentru perioade de timp vari-
abile de la o aşezare la alta. Pârgarii erau invariabil în număr de 12. Atribuţiile lor în administrarea oraşu-
lui erau multiple: aveau drept de judecată asupra orăşenilor, se ocupau de distribuţia dreptului de muncă
pe moşia oraşului, adunau taxele şi hotărau priorităţile cheltuielilor, confirmau vânzările şi cumpărările de
terenuri precum şi trasarea de limite (hotărnicii), toate acestea consemnate în documente sigilate cu pece-
tea oraşului. Tot lor le revenea şi rolul de a se îngriji de paza oraşului şi cea a bâlciului. În perioada fana-
riotă, acest gen de administraţie a dispărut treptat, locul său fiind luat de „vornicia politii” (vornicia oraşu-
lui), secondată de „agie” (poliţia).
 Trăsături morfologice caracteristice

Oraşul din spaţiul extracarpatic nu este delimitat de ziduri de apărare, lipsa unei limitări fizice ferme fă-
când ca zonele cultivabile din vecinătate să se întrepătrundă cu ţesutul urban rarefiat înspre periferie. Ţe-
sutul urban al aşezărilor extracarpatice s-a dezvoltat spontan, difuzia în teritoriu nefiind în nici un fel în-
grădită. Lipsite de spaţii publice clar delimitate şi cu funcţii determinate, de tipul pieţelor oraşelor central
şi vest-europene (locul acestora fiind luate de frecventele maidane în centrul cărora se găseau fântânile
comune), aşezările urbane extracarpatice au avut o organizare policentrică (organizare în enorii/parohii
care vor genera mahalalele/cartierele de mai târziu) care gravita în jurul nucleului central (cu referire la
centrul de greutate şi nu neapărat la centrul fizic) cel mai dens construit în jurul polului sau polurilor de
putere (reprezentate fie de curtea domnească, fie de ansamblurile unor sedii eclesiastice episcopale sau
mitropolitane). Dacă silueta oraşului transilvănean era una clar definită de fortificaţii şi punctată de accen-
tele verticale simboluri ale puterii religioase şi laice, silueta oraşului extracarpatic este caracterizată prin
limite vagi şi prin multitudinea de turle şi turnuri, toate aparţinând numeroaselor edificii de cult (de mir
sau mănăstireşti).
9
1.3. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR MĂNĂSTIREŞTI EXTRACARPATICE
În estul Europei viaţa monahală a înflorit de la începutul perioadei medio-bizantine (după finalizarea crizei
iconoclaste, în prima jumătate a secolului al IX-lea) datorită unei treptate ieşiri de sub controlul episcopal
sub care fusese pusă de legislaţia împăratului Iustinian şi de deciziile conciliul de la Calcedon. Prosperitatea
monahismului bizantin în ultimele secole de existenţă ale imperiului s-a datorat în bună măsură patronajului
unor personaje proeminente (ctitori – din grecescul ktetor – sau binefăcători) care, în schimbul protecţiei, au
beneficiat de foloase substanţiale întoarse din exploatarea amplelor domenii mănăstireşti. În această perioadă
se conturează şi imaginea caracteristică a mănăstirii ortodoxe cu incinta închisă de ziduri care separau exteri-
orul secular de interiorul sacru (temenos) şi care adesea au căpătat şi funcţie defensivă şi biserica principală
(catoliconul), după Sf. Atanasie de la Athos, „ochiul neadormit” al complexului, plasată în centru. Forma
fizică a ansamblului monahal reprezenta ilustrarea regulii sale de organizare internă (typika), cea care definea
comunitatea (coenobium). Mănăstirea bizantină era în genere împărţită în trei zone funcţionale majore: zona
dedicată serviciului divin şi rugăciunii, zona destinată locuirii şi zona destinată activităţilor economice care
depăşea incinta închisă de ziduri, extinzându-se în exterior. Alături de biserica principală, zona religioasă
includea numeroase capele (paraclise), ataşate acesteia, tratate ca obiecte individuale sau incluse în corpurile
alipite zidurilor sau amplasate în afara zidurilor (capele cimiteriale, capele funerare etc.). Aceleiaşi funcţiuni
religioase i se raliază şi trapeza, loc de reunire a comunităţii pentru mesele zilnice, dar şi loc al comemorări-
lor. Pe lângă chilii, funcţiunea de locuire din mănăstire includea spaţiile pentru cazarea pelerinilor (han),
infirmeria şi băile (în mod uzual fiecărui călugăr i se permiteau trei băi pe an, cu excepţia perioadelor de
epidemie). Componenta cea mai importantă a incintei este accesul a cărui rezolvare este adesea reglementată
prin typikon. Intrarea în mănăstire avea funcţia de adventus cu semnificaţia simbolică de marcare a trecerii
din lumea profană în cea spirituală. Acesta a fost şi motivul pentru care intrarea (aflată la parterul unui turn
sau încadrată de turnuri) era pusă sub protecţia sfântului patron al lăcaşului (icoana de hram inclusă într-o
nişă deasupra porţii), în vecinătate sau deasupra fiind în mod uzual construită o capelă. În perioada bizantină
târzie, mănăstirile beneficiau de dotări edilitare care asigurau un standard de viaţă relativ ridicat pentru peri-
oada medievală: sisteme de aducţiune a apei, încălzirea chiliilor cu cămine deschise sau sobe, latrine scoase
în afara zidurilor şi conectate la sistemele de drenare şi canalizare etc. Toate acestea aveau menirea să facă
posibilă viaţa unei comunităţi adesea numeroase: dacă în secolele al XI-lea – al XII-lea o mănăstire bizantină
tipică adăpostea un număr de 20 până la 40 de călugări, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi pe parcursul seco-
lului al XIV-lea, obştile monahale ajungeau la un număr de 80-100 de membri.
Cel mai important centru al lumii monahale ortodoxe a fost Muntele Athos, ilustrare pe de o parte a modelu-
lui antonian (de la numele Sf. Antonie) eremitic sau semi-eremeitic şi, pe de alta a modelului pahomian (de
la numele Sf. Pahomie) cenobitic. Legăturile românilor cu Athosul au fost documentate încă din perioada
medievală timpurie, domnitorul Nicolae Alexandru, asociatul şi urmaşul la tron al lui Basarab I, acestea
înmulţindu-se atât în cazul Valahiei cât şi al Moldovei în veacurile care au urmat.
 Începuturile monahismului medieval în spaţiul extracarpatic

Iniţiatorul vieţii monahale după principiile isihaste athonite de la sud de Carpaţi, după constituirea statului
medieval, este considerat de tradiţie călugărul grec Nicodim (c. 1330-1406), întemeietor a mai multor
aşezăminte monastice dintre care cele mai importante au fost Vodiţa, în apropiere de Dunăre, în Banatul
Severinului (a cărei construcţie a fost finalizată, după câte se pare, în vara anului 1372) şi Tismana (în-
temeiată cândva între 1375(?)-1378, aici retrăgându-se după anexarea Banatului Severinului la Regatul
Maghiar la sfârşitul anului 1375 sau începutul celui următor). Aceste modele au servit probabil celor mai
timpurii ctitorii mănăstireşti domneşti sau boiereşti din spaţiul Ţării Româneşti ridicate pe parcursul seco-
lului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea (Cozia, Cotmeana, Nucet, Snagov, Bolintin etc.).
La est de Carpaţi, cea mai veche mănăstire moldovenească atestată documentar este Neamţ, întemeiată de
Iosif (episcop şi apoi mitropolit al Moldovei) pe locul unei sihăstrii a unor pustnici, cărora domnitorul Pe-
10
tru Muşat le acorda privilegii. Ca şi în Ţara Românească, conştientizarea rolului mănăstirilor a contribuit
la implicarea de timpuriu a domnitorilor, la începutul secolului al XIV-lea fiind fondate cu ajutorul voie-
vodului mănăstirea Sf. Nicolae din Poiană (în vecinătatea actualei mănăstiri Probota) şi mai apoi Bistriţa.
Reprezentarea mănăstirilor de la Muntele Athos în pridvorul bisericii mănăstirii Polovragi (jud. Vâlcea)
Cele două panouri de pe peretele vestic al bisericii, în pridvor, înfăţişează vederi ale Muntelui Athos dinspre sud şi răsărit. Înlocu-
ind uzuala reprezentare a Judecăţii de Apoi, pictura atribuită echipei de zugravi care lucraseră la Hurezi – Andrei, Simion, Istrate,
Hranite şi Constantin (probabil diferit de grecul Constantinos, zugravul de la Hurezi), a fost terminată în anul 1712. Imagini
schematice şi convenţionale ale Sf. Munte circulau în epocă, acestea reprezentând sursa de inspiraţie pentru tipografii munteni.
Prezenţa unei astfel de scene în pridvorul de la Polovragi nu surprinde în condiţiile în care ea este în totală concordanţă cu politi-
ca domnitorului Constantin Brâncoveanu de susţinere a mănăstirilor athonite1.
 Organizarea ansamblurilor mănăstirești

„Se înţelege prin mănăstire, un ansamblu de construcţiuni grupate în jurul unei biserici, înconjurate de zi-
duri puternice şi destinate să închidă în ele şi să dezvolte o viaţă religioasă şi culturală din cele mai de
preţ” (Grigore Ionescu). Definiţia de mai sus pune accentul pe rolurile multiple pe care le-a îndeplinit
mănăstirea în evoluţia civilizaţiei româneşti. Incintă apărată, aceasta a fost locul de desfăşurare, nucleul
polarizator, al principalelor funcţiuni ale aşezărilor medievale sau ale vastelor domenii din afara aşezări-
lor. Din punct de vedere arhitectural, incintele mănăstireşti, la fel ca şi cele laice, s-ar putea defini ca apă-
rătoare ale construcţiilor investite cu maximă importanţă – bisericile, singurele purtătoare de valoare arhi-
tecturală prin suportul fizic şi punerea în operă, precum şi prin semnificaţia simbolică aparte. În ceea ce
priveşte caracteristicile compoziţionale generale ale unui ansamblu mănăstiresc, problema poate fi privită
din două puncte de vedere – pe de o parte condiţiile contextului natural (respectiv amplasamentul) şi pe
de altă parte modul de evoluţie, ca rezultantă a suprapunerii unor etape istorice de intervenţie diferite.
Astfel în arhitectura monastică din spaţiul românesc de la sud de Carpaţi apar fie modele dezvoltate spon-
tan, fie modele care urmează scheme prestabilite, acestea din urmă începând să apară în ultima parte a se-
colului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea (spre exemplu ansamblurile de la Hurezi, Antim, Văcăreşti
etc.). Prin contrast, în Moldova, preferința pentru forme regulate ale incintelor mănăstireşti este evidentă
11
de timpuriu. Cu toate acestea, deşi biserica principală este în genere paralelă cu latura lungă, ea nu ocupă
întotdeauna o poziţie centrală.
 Funcţia defensivă
În Ţara Românească mănăstirile au exploatat amplasamentul în sens defensiv de la bun început. În afară
de relief, la funcţia defensivă au participat zidurile de incintă, de obicei construite pe un plan neregulat şi
prevăzute cu componente specifice (guri de tragere, guri de aruncare, drumuri de strajă cuprinse în podu-
rile construcţiilor alipite zidurilor şi, mai rar turnuri, între acestea cel mai important fiind cel ridicat dea-
supra porţii de acces), rezolvate adesea în forme rudimentare. Incintele din Moldova, cel mai frecvent
dezvoltate pe planuri regulate, rectangulare, erau închise cu curtine cu drumuri de strajă şi metereze, arti-
culate cu turnuri cu funcţie principală defensivă. Pe lângă aceasta, turnurile de colţ sau cele de poartă,
amplasate în zona mediană a uneia dintre laturi, adăposteau camera clopotelor, paraclise, tainiţe, spaţii
destinate locuirii etc. Accesul în gangul de sub turnul de poartă era protejat cu pod ridicător (Dragomir-
na), cu hersă (Hlincea sau Caşin) sau cu guri de aruncare (machicoulis, la Zamca sau Caşin). Cele mai
timpurii exemple de construcţii defensive din cadrul ansamblurilor mănăstireşti moldoveneşti se păstrează
din secolul al XV-lea (turnul tezaurului de la mănăstirea Putna, a cărui finalizare este datată conform pi-
saniei în luna mai 1481). Din prima jumătate a secolului al XVI-lea se mai conservă încă parţial zidul de
incintă de la mănăstirea Moldoviţa cu două turnuri în colţurile laturii de vest a ansamblului. Din jurul
anului 1550 se păstrează şi zidurile de la Probota întărite de turnuri doar pe latura de răsărit. Cu o organi-
zare şi dotare mai complexă, se păstrează şi fortificaţiile de la mănăstirea Slatina databile în jurul anului
1560, urmate cronologic de cele ale mănăstirii Suceviţa din anii 1580.
Fortificațiile mănăstirii Dragomirna

Incinta rectangulară cu turnuri în colţuri şi turn de poartă, pod ridicător şi şanţ (astăzi dispărut) pe latura sudică a fost încheiată
de domnitorul Miron Barnovschi în anul 1627 când ctitorul bisericii, Anastasie Crimca încă mai era în viaţă. Turnurile – fiecare cu
câte trei niveluri, cu excepţia celui de nord-vest care avea un nivel în plus de pivniţă cu rol probabil de tainiţă – erau legate între
ele prin drumuri de strajă sprijinite pe arcade. Turnul de poartă, care juca şi rolul de clopotniţă, avea la nivelul intermediar un pa-
raclis cu hramul Sf. Nicolae. Cea mai amplă şi completă fortificaţie mănăstirească din Moldova, cu ziduri a căror grosime ajunge
până la 1,70 m şi înălţime de 10 m, Dragomirna a rezistat atacului din 1650 al armatei de cazaci condusă de Timuș Hmelnițki.
 Funcţiunea religioasă
Componentele construite ale oricărei mănăstiri sunt subordonate desfăşurării ritualul religios. Dintre aces-
tea doar unele sunt organizate şi găzduiesc efectiv desfăşurarea ritualurilor: biserica principală
(catholicon-ul), componenta simbol a întregii alcătuiri arhitecturale, amplasată autonom (nu neapărat în
poziţie centrală) în interiorul incintei, paraclisul sau paraclisele (cel mai frecvent înglobate clădirilor care
compun incinta, separat fiind paraclisul spitalului (biserica bolniţei), ridicat în afara incintei, în vecinăta-
tea cimitirului) sau trapeza (în spaţiul românesc, ca şi paraclisele, înglobată construcţiilor dispuse perime-
12
tral). Bisericile principale mănăstireşti urmează compartimentarea specific ortodoxă: altar cu cele două
pastoforii (proscomidia spre nord şi diaconiconul spre sud), naos, pronaos şi, adesea un pridvor spre vest.
Acestora li se adaugă uneori spaţii (strict separate sau doar delimitate) destinate mormintelor ctitorilor sau
egumenilor (gropniţa) şi încăperi pentru păstrarea tezaurului mănăstiresc (tainiţe sau clisiarniţe). În etape-
le timpurii a existat o evidentă diferenţiere pe baze dogmatice între catholicon-ul mănăstiresc şi celelalte
tipuri de lăcaşuri de cult. Aceasta s-a materializat în special prin tendinţa de lărgire pe direcţie transversa-
lă a spaţiului naosului prin adăugarea absidelor (specifice planului trilobat triconc sau, în Moldova,
pseudotriconc). Începând cu secolul al XVI-lea diferenţierea nu se mai menţinea atâta timp cât asistăm la
o contaminare reciprocă a tipologiilor – biserici de mănăstire şi biserici de mir sau parte a unor ansam-
bluri laice.
Tot funcţiei religioase i se raliază şi trapeza – spaţiu destinat meselor comune care îşi are originile în peri-
oada timpurie a monahismului creştin, eremiţii reunindu-se de obicei de două ori pe săptămână pentru
acest ritual care urma liturghiei. În virtutea semnificaţiilor simbolice importante ale acestor tradiţii a fost
firesc ca trapeza complexului cenobitic să joace un rol religios important, alături de catolicon aceasta re-
prezentând o constantă în organizarea funcţională a mănăstirii, cu neînsemnate variaţii spaţiale de-a lun-
gul secolelor (în genere cu un plan rectangular alungit, încheiată spre capătul opus accesului cu o absidă).
 Funcţii anexe
În vecinătatea trapezei era ridicată în mod uzual bucătăria (cuhnia). Bucătăriile mănăstireşti au beneficiat
de soluţii similare cu cele întâlnite în ansamblurile rezidenţiale laice. Destinate pregătirii hranei pentru
comunităţi numeroase, rezolvările arhitecturale trebuiau să răspundă concomitent cerinţelor care ţineau de
evacuarea căldurii şi a fumului, de dimensiunile necesare pentru servitori, de iluminarea şi ventilarea inte-
riorului. Prelucrând rezolvări din arhitectura antică romană a băilor cu hipocaust, construcţiile medievale
cu punct de foc deschis au fost influenţate de modelele din lumea islamică. Dat fiind pericolul de incen-
diu, de timpuriu s-a răspândit rezolvarea bucătăriilor în construcţii separate, aflate în genere în apropiere
sau în legătură cu sala de mese (trapeză), aşezate la distanţă de corpurile destinate locuirii. Ceea ce reţine
atenţia sunt manierele diverse, adesea spectaculoase, de rezolvare ale boltirii spaţiilor, condiţionate de
dimensiunile şi forma planului, precum şi de necesitatea supraînălţării coşului principal pentru o cât mai
eficientă evacuare a gazelor şi fumului. Din punctul de vedere a rezolvării arhitecturale cuhniile româneşti
sunt rezolvate pe plan dreptunghiular, principala provocare fiind constituită de rezolvarea acoperirii bolti-
te cât mai înalte, încununate cu lanternou. După maniera de rezolvare a structurilor, pot fi distinse două
categorii cu rezolvări diverse: o primă categorie a cuhniilor cu cupolă sau cu cupolă din sectoare sferice,
încununată cu lanternou, influenţate de modelele mănăstireşti de la Muntele Athos; o a doua categorie
(mai târzie) a cuhniilor cu acoperiri realizate din niveluri succesive de arce piezişe şi trompe, de asemenea
încununate de un lanternou.
 Funcţia rezidenţială
În majoritatea cazurilor construcţiilor destinate locuirii din mănăstiri au suferit adaptări, extinderi sau re-
construcţii. Cele mai numeroase sunt spaţiile destinate locuirii membrilor comunităţii: chiliile. Realizate
sub forma unor celule independente sau grupate (spre exemplu la Hurezi chiliile sunt grupate perechi
având între ele un spaţiu comun), adesea boltite, accesibile din exterior prin intermediul tindei, chiliile
sunt grupate în corpuri compacte, alipite zidurilor de incintă. Dat fiind rolul defensiv al zidului de incintă,
podul de deasupra chiliilor, închis cu şarpantă într-o singură apă îndreptată spre interiorul curţii, juca rolul
de drum de strajă cu posibilitatea ripostei prin intermediul meterezelor amplasate la partea superioară.
Pentru construcţiile de locuit cu destinaţie specială – casă domnească, stăreţie, casă de oaspeţi – nu s-a
împământenit un tipar anume, acestea ocupând poziţii diverse în cadrul organizării ansamblurilor şi bene-
ficiind de rezolvări arhitecturale variate. Trăsătura comună este însă constituită de folosirea unor materia-
le durabile şi a unor tehnici de execuţie evoluate. Obiceiul construirii sau amenajării de reşedinţe dom-
13
neşti sau boiereşti în mănăstiri, alături de stăreţie (locuinţa conducătorului obştii monahale) sau împărţind
aceleaşi construcţii cu aceasta, apărea de timpuriu în arhitectura medievală. Locuinţa domnească din mă-
năstire a reprezentat de cele mai multe ori un loc de popas sau, adesea de refugiu, pe perioade mai scurte
sau mai lungi de timp, concepţia generală a ansamblurilor din care făcea parte subordonându-se funcţiei
defensive. Un aspect deloc neglijabil în analiza funcţiei rezidenţiale, cu caracter reprezentativ din mănăs-
tire, este cel care priveşte tiparul comun împărtăşit de organizarea ansamblului monahal şi de cel al curţi-
lor laice. Încă din secolul al XVI-lea, este atestată existenţa ansamblurilor cu dublă funcţie – „curţi-
mănăstiri” – dovadă a flexibilităţii abordărilor şi rezolvărilor funcţionale din perioada medievală.
Punctul de cotitură în evoluţia rezolvării programului mănăstiresc a fost reprezentat de ctitoria lui Con-
stantin Brâncoveanu de la Hurezi, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Concepţia de ansamblu, răspunzând
funcţiei de reprezentare – condiţie impusă de comanditar –, se supunea unui set de reguli clare, având ca
rezultat o spaţialitate aparte, sursă de inspiraţie esenţială pentru viitoare zidiri mănăstireşti sau rezidenţia-
le. La mai puţin de două decenii distanţă, principiile Hurezului serveau drept model pentru ctitoria de la
Văcăreşti a primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat. Pe parcursul secolului al XVIII-lea palatul
domnesc din mănăstire căpăta şi funcţia de reşedinţă estivală pentru domnitor şi suita sa. Ca şi mănăstirea
Văcăreşti, amplasată în vecinătatea capitalei, ansamblul de la Cotroceni, ctitorie a Cantacuzinilor din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, a servit drept loc de retragere pe perioada verii pentru numeroşi fa-
narioţi: Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihail Suţu, Alexandru
Moruzi sau Ioan Caragea.
 Spitalul mănăstiresc: bolniţa

În lumea bizantină târzie, fiecare mănăstire avea propriul spital inclus în incinta delimitată de ziduri, des-
tinat exclusiv călugărilor care făceau parte din comunitate. Spitalul mănăstiresc avea propriul paraclis,
conform regulii mănăstireşti (typikon), pus sub protecţia Sfinţilor Anargyroi (sfinţii vindecători). Locurile
pentru îngrijirea bolnavilor în cadrul aşezămintelor mănăstireşti sunt atestate încă de la începutul perioa-
dei medievale, modelul adaptat în spaţiul românesc fiind probabil cel sârbesc. Faptul că mănăstirile au re-
prezentat locuri de adăpostire ale celor aflaţi în nevoie (bolnavi, fugari, persecutaţi etc.) este atestat de
obligaţia acestora (adesea consemnată în hrisoavele ctitoriceşti) de a primi şi găzdui pe oricine ajungea la
poarta lor. Existenţa în mănăstiri a moaştelor sfinţilor sau a icoanelor făcătoare de minuni a reprezentat un
magnet pentru bolnavi, pentru cei care căutau alinarea suferinţelor fizice sau sufleteşti. Pe cei sănătoşi ve-
niţi să se închine, mănăstirea îi găzduia în arhondaric, în timp ce pe cei bolnavi îi primea în bolniţele
(termen de proveniență slavonă) clădite în afara incintelor principale. Primul spital mănăstiresc menţionat
în Ţara Românească este cel de la Bistriţa (Vâlcea), înaintea sa izvoarele consemnând existenţa unuia la
mănăstirea Putna în Moldova (1488). Din ansamblul bolniţei s-a păstrat în general paraclisul, sau biserica
bolniţei. Deşi marea majoritate a bolniţelor şi-au diminuat importanţa spre sfârşitul secolului al XVII-lea,
unele – cum este cazul celei de la Bistriţa – au continuat să funcţioneze până în a doua jumătate a secolu-
lui al XIX-lea. Dat fiind faptul că unele mănăstiri au devenit neîncăpătoare pentru mulţimea bolnavilor,
undele dintre ele s-au extins ajungând să adăpostească aşezăminte pentru găzduire îndelungată. Astfel
unele au devenit ospicii (termenul folosit în epocă este cel de „balamuc”) pentru bolnavi mintali („smin-
tiţi”) în timp ce altele aveau în componenţă azile pentru săraci şi bătrâni. Cei atinşi de boli psihice (pose-
daţi de diavol) erau izolaţi în chilii separate, principalul tratament aplicat fiind slujbele şi rugăciunea.
Primul spital (denumit ca atare) fondat în Ţara Românească a fost cel ctitorit de spătarul Mihail Cantacu-
zino lângă biserica pe care o construia în anii 1698-1699, în locul lăcaşului de lemn al lui Colţea Doicescu
din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
 Închisoarea din mănăstire

În perioada medievală târzie, temniţele civile erau „instalate în gropniţe adânci, ocne sau beciuri dom-
neşti, întunecoase, fără aer şi pestilenţioase” trecerea deţinuţilor prin acestea fiind „de scurtă durată şi
14
premergătoare morţii, care era pedeapsa cea mai frecventă” (C. Rădulescu, Studiu penal comparat asupra
trecerii administraţiunii închisorilor sub dependinţa Ministerului de Justiţie, Bucureşti, 1910). În secolul
al XVIII-lea, numărul închisorilor din Ţara Românească era ridicat, atât domnitorul şi dregătorii săi (is-
pravnicul, marele ban, marele spătar, marele agă etc.), cât şi înaltul cler (mitropolitul, episcopii sau proto-
popii) beneficiind pe de o parte de „aresturi” unde îi trimiteau pe condamnaţi şi, pe de alta, de o consis-
tentă sursă de venit – „banii grosului”, acea taxă pe care cei închişi o plăteau pentru a-şi răscumpăra liber-
tatea. Pe lângă închisorile civile, încă de la începutul perioadei medievale s-a practicat recluziunea în mă-
năstire, formă a „închisorii-corective”, temporară sau permanentă (călugăria), prin contrast cu „închisoa-
rea-pedeapsă”, formă de întemniţare preferată de puterea laică. Mănăstirile în care erau cuprinse închisori
(Dintr-un Lemn, Viforâta, Tismana, Snagov, Cernica, Căldăruşani, Mărgineni, Arnota, Secu etc.) nu dis-
puneau de rezolvări arhitecturale sau funcţionale speciale, condamnaţii fiind închişi în chilii şi puşi sub
supravegherea monahilor, de cele mai multe ori lipsiţi de mijloacele necesare îndeplinirii rolului pe care l-
ar fi avut în reeducare. Aşadar, cei întemniţaţi nu erau nici călugări, nici laici care să participe în vreun fel
la viaţa comunităţii, ci simpli intruşi care puteau să aibă parte de un tratament blând sau, din contra, de
unul sinistru: închiderea în spaţii strâmte, lipsite de uşi şi ferestre, de multe ori pivniţe care comunicau cu
exteriorul doar prin trape în planşeu, acestea fiind folosite pentru coborârea din timp în timp a celor nece-
sare subzistenţei deţinutului.
15
1.4. ARHITECTURA RELIGIOASĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV – XVII)
 Începuturile arhitecturii religioase de zid (secolul al XIV-lea)

Influenţată în mare măsură de arhitectura sud-dunăreană, bizantino-balcanică sau sârbească, arhitectura
religioasă de zid din Ţara Românească îşi începea evoluţia la jumătatea secolului al XVI-lea cu exemple
diverse atât din punctul de vedere al actului ctitoricesc (fundaţii domneşti sau mănăstireşti, datorate unor
monahi, cum este cazului lui Nicodim din Kastoria), cât şi din punctul de vedere al influenţelor şi sinteze-
lor pe care le ilustrează. Esenţiale pentru înţelegerea debuturilor arhitecturii religioase din Valahia sunt
bisericile Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş (1351/52, ctitorie a lui Basarab I şi a fiului şi asociatului său
la tron Nicolae Alexandru, finalizată ulterior în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, din 1359 devenită
sediu al mitropoliei Ţării Româneşti), înrudită prin spaţialitate (crucea greacă înscrisă), tehnică de con-
strucţie şi decor cu exemplele din lumea bizantină, sau bisericile mănăstirilor Vodiţa (c. 1374-80, astăzi
ruinată), Tismana (după 1385) sau Cozia (c. 1387-88), aceasta din urmă apropiată din toate punctele de
vedere de seria bisericilor ridicate pe plan trilobat triconc în aceeaşi perioadă în spaţiul sârbesc, pe valea
Moravei.
Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş

vedere actuală, secţiune axonometrică şi plan
Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş. Ctitorie a comună a domnitorilor Nicolae Alexandru Basarab (fiul
lui Basarab I şi domn-asociat, domneşte singur începând cu 1352 până în 1364) şi a fiului acestuia Vladislav Vlaicu
(1364-1377), biserica de curte este posibil să fi fost ridicată în jurul anului 1351/522, nu însă şi finisată. Pictura interioară
a fost finalizată în anul 1369 (consemnat în pisanie), în timpul lui Vladislav Vlaicu, înfăţişat împreună cu soţia sa Ana în
tabloul votiv (repictat conform originalului de către Pandeleimon Zograf în 18273) de pe zidul vestic al naosului. Deşi a
dat naştere la numeroase controverse4, această dată care plasează începuturile bisericii în timpul domniei lui Nicolae
Alexandru, este foarte posibil să fie corectă, unul dintre argumentele interesante prezentate făcând referire la concluziile
analizei programului iconografic interior care, deşi finalizat în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, face constantă trimitere
la patronul bisericii şi al domnitorului Nicolae Alexandru – Sf. Ierarh Nicolae5.
Acest edificiu înlocuia un mai vechi lăcaş de cult (datat de unii istorici în secolul al XIII-lea), de dimensiuni modeste, ur-
mând o formulă de plan drept, cu naosul în formă de cruce greacă liberă, încheiat spre est cu absida semicirculară a
altarului. Noua biserică, păstrată până în prezent, a fost concepută astfel încât să joace un triplu rol: acela de paraclis al
curţii domneşti, necropolă voievodală şi sediu al Mitropoliei Ungrovlahiei. În ciuda funcţiei de loc de îngropăciune pentru
primii domnitori Basarabi, atât Basarab I, cât şi fiul său Nicolae Alexandru au fost înmormântaţi în biserica de curte de la
Câmpulung (piatra de mormânt a celui de-al doilea se conservă încă în interiorul bisericii refăcută în secolul al XIX-lea),
la Argeş descoperindu-se doar un singur mormânt voievodal (presupus al lui Vladislav Vlaicu). Comparată de unii istorici
cu biserica Sf. Apostoli din Salonic, construcţia de la Argeş reprezintă rezultatul unei concepţii originale care prelucrează
motive bizantine, fără însă a se constitui în perpetuarea fidelă a vreunui model sud-dunărean. Biserica este primul edifi-
ciu ortodox de anvergură ridicat în Ţara Românească, urmând tipul spaţial-planimetric „cruce greacă înscrisă”, cu înşirui-
16
rea uzuală a funcţiunilor specifice nevoilor liturgice ortodoxe. Prima încăpere este cea a pronaosului (nartexul) îngust,
surmontat iniţial de un spaţiu – între timp dispărut – accesibil printr-o scară săpată în grosimea zidului transversal, des-
chisă spre prima traveea a naosului (pe zidul nordic) printr-un gol plasat la o înălţime de cca. 4 metri. Este foarte probabil
ca la acest acces să se fi ajuns printr-o scară din lemn, a cărei pornire fusese iniţial sprijinită pe baza de piatră găsită sub
pardoseala bisericii, în timpul săpăturilor arheologice conduse de N. Constantinescu. Arhitecţi sau istorici de arhitectură
implicaţi în restaurarea şi analiza monumentului argeşean ca Grigore Cerkez, Grigore Ionescu sau Pavel Chihaia au
optat pentru atribuirea funcţiei de ascunzătoare încăperii presupuse deasupra pronaosului (încăpere foarte probabil sur-
montată de turnuri redate într-o manieră discutabilă în tabloul votiv din naos). Cu toate acestea, există o serie de indicii
care ar susţine existenţa unui spaţiu suficient de generos care ar fi comunicat vizual cu naosul, spaţiu destinat grămătici-
lor şi paracliserilor aflaţi în slujba bisericii6. Spre răsărit urmează spaţiul naosului rezolvat atât în plan cât şi la nivel de
elevaţie în cruce greacă înscrisă, biserica încheindu-se spre răsărit cu absida altarului, mărginită spre nord şi sud de cele
două pastoforii: proscomidia (prothesis) şi diaconiconul. De-a lungul timpului biserica a suferit o serie întreagă de inter-
venţii care au alterat treptat imaginea originală7. Edificiul nu a suscitat interesul istoricilor decât foarte târziu, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea8. Starea avansată de degradare fizică l-a determinat pe arhitectul
francez Lecomte du Noüy să propună demolarea acestuia şi reconstrucţia lui, probabil într-o interpretare care urma să
aibă puţine puncte în comun cu originalul. Demolarea susţinută de autorităţi în 1911, a fost refuzată de orăşenii care au
strâns fonduri, adresându-se Comisiunii Monumentelor Istorice, cerând restaurarea9.
 Arhitectura religioasă în secolul al XVI-lea

Deşi din veacul al XV-lea se păstrează foarte puţin (un exemplu fiind biserica Sf. Vineri din incinta curţii
domneşti de la Târgovişte10), totuşi evoluţia poate fi urmărită în continuare, spre începutul secolului al
XVI-lea, cu elaborarea unor sisteze interesante din a căror plastică nu lipsesc elementele specifice arhitec-
turii caucaziene sau otomane – bisericile mănăstirilor Dealu (ctitorie a lui Radu cel Mare, 1499-1501) sau
Curtea de Argeş (planificată ca necropolă domnească, galeriile funerare urmând să fie adăpostite în gale-
riile laterale ale amplului pronaos supralărgit, începută probabil în 1512 şi sfinţită în 1517). Variată şi ori-
ginală, producţia de arhitectură religioasă din secolul al XVI-lea debuta aşadar cu ctitoriile lui Neagoe
Basarab (cel mai probabil înrudit cu familia boierilor Craioveşti şi nu descendent din dinastia Basarabilor
întemeietori ai Ţării Româneşti), personalitate culturală cheie în înţelegerea civilizaţiei de la sud de Car-
paţi în perioada evului mediu matur. Pe lângă biserica argeşeană – devenită model pentru o serie de ctito-
rii domneşti care, prin reluarea anumitor caracteristici ţin să sublinieze afilierea la tradiţie (între aceste cti-
torii numărându-se bisericile mănăstirilor Radu-Vodă din Bucureşti, Căldăruşani, Cotroceni, Sf. Împă-
raţi Constantin şi Elena (ulterior devenită sediu al Mitropoliei Valahiei şi, în secolul al XX-lea, sediu al
Patriarhiei ortodoxe), Hurezi sau, la începutul veacului fanariot, cea a mănăstirii Văcăreşti) – aceluiaşi
Neagoe Basarab i se datorează şi forma finală a bisericii vechii Mitropolii de la Târgovişte (1521-37, cu
o etapă anterioară presupusă în secolul al XV-lea, astăzi înlocuită de reconstrucţia – diferită de original –
imaginată de arhitectul francez André Lecomte du Noüy) şi cea a mănăstirii Snagov11 (c. 1517-21). Am-
bele exemple – cel de la Târgovişte şi cel de la Snagov – ilustrează abordări spaţiale diferite, tributare însă
arhitecturii de la Sfântul Munte (Muntele Athos) cu care legăturile lui Neagoe Basarab au fost strânse de-
a lungul timpului.
Biserica fostei mănăstirii de la Curtea de Argeş12, devenită catedrală episcopală în 1793, a stârnit de timpuriu intere-
sul, fiind prima operă de arhitectură valahă descrisă amănunţit în textele vechi13. Trăsăturile arhitecturale neobişnuite şi
exotismul ornamental ale bisericii au determinat de timpuriu tentative de stabilire a originilor şi de identificare a modelelor
care au inspirat ctitoria domnească – unicat în peisajul medieval valah. Conform textului pisaniei, edificiul înlocuia o bise-
rică anterioară ruinată14. Neagoe găsise construcţia „(…) dărâmată şi neîntărită şi având osârdie şi dragoste către dânsa,
ochii lui s-au deschis şi s-a hotărât să o rezidească”15. Existenţa unei vechi biserici pe acest loc era confirmată şi de
textul Letopiseţului Cantacuzinesc, care relua cronica monahului athonit Gavriil: „Şi sparse Mitropolia den Argeş den
temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică, tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori.”16
Data începerii şantierului bisericii nu ne este cunoscută, doar cea la care construcţia (mai puţin pictura din interior) era
finalizată şi sfinţită cu pompă de patriarhul constantinopolitan Teolipt: 15 august 1517. De asemenea, nu s-a păstrat nici
17
o menţiune certă despre arhitectul sau meşterii implicaţi în conceperea şi construirea bisericii. Consemnările referitoare
la aceştia, reluând sub diverse forme tradiţii medievale, îi atribuiau concepţia lăcaşului lui Neagoe, care s-ar fi deprins cu
arhitectura în timpul presupuselor sale şederi la sud de Dunăre17. Una dintre cele mai vechi surse este textul jurnalului
clericului sirian Paul din Alep care nota: „Şi pentru că în această ţară (Valahia n.n.) nu se găseşte deloc marmură, se
spune că el (Neagoe n.n.) a născocit un vicleşug: a luat hatişerif de la împăratul turcilor ca să ridice o moschee în oraşul
Vidin şi, prin acest vicleşug, a cărat marmură şi piatră din Ţara Turcească, cu corăbiile pe Dunăre, până în aceste părţi. I-
a tocmit pe constructori să ridice moscheea, iar pe alţii, meşteri iscusiţi în cioplirea marmurei şi al pietrei, pentru biseri-
că.”18 Cercetarea amănunţită a monumentului argeşean pe parcursul lucrărilor de restaurare de la sfârşitul veacului al
XIX-lea, a scos la iveală urme care ofereau posibile argumente pentru explicarea evidentelor afinități cu arhitectura reli-
gioasă otomană de la începutul perioadei clasice. Grigore G. Tocilescu semnala descoperirea unei cărămizi „(…) zidită
tocmai în bolta turnului celui mare <pe care> se citesce cu litere arabe cuvântul Aláh”19, informaţie care susţine ipoteza
implicării unor meşteri proveniţi din sfera de influenţă otomană sud-dunăreană. Toate acestea sunt susţinute şi de afirma-
ţiile francezului Lecomte du Noüy. Cunoscător al scrierilor lui Paul din Alep, Lecomte du Noüy îşi exprimă rezervele în
ceea ce priveşte conţinutul legendelor care pun experienţa arhitecturală a lui Neagoe Basarab pe seama implicării sale în
şantierele constantinopolitane. Cu toate acestea nu ezită să pună în evidenţă consistentele asimilări din arhitectura oto-
mană: de la marmura adusă din împrejurimile capitalei imperiului („marbre de Marmara”), la procedeele de construcţie şi
de punere în operă „(…) exact aceleaşi cu cele utilizate pe malurile Bosforului şi în Asia Mică”. În fine, acesta consemna
la rându-i descoperirea „în turlele bisericii, în interior, sub vechile straturi, inscripţii arabe trasate abil”20.
Pe lângă problema meşterilor, o a doua temă dezbătută în numeroase ocazii a fost cea a rezolvării spaţiale particulare,
componenta asupra căreia s-a concentrat interesul cercetătorilor fiind pronaosul supralărgit, dispus spre vest în continua-
rea naosului trilobat rezolvat după modelul sârbesc (cu pile adosate de o parte şi de cealaltă a absidelor laterale), deja
împământenit în Valahia. Organizarea spaţială a acestuia nu a decurs doar din raţiuni utilitare, ci şi din motive teologice.
Organizări similare ale nartexului apăreau de timpuriu în arhitectura armenească (secolele al X-lea – al XIV-lea), adesea
acest spaţiu (purtând denumirea de gavit) fiind conceput atât cu funcţia de pronaos în al cărui careu central erau ţinute şi
adunările comunităţii, cât şi cu funcţia de necropolă, în laterale fiind amplasate mormintele. Asemănările dintre rezolva-
rea compartimentului apusean al bisericii argeșene şi modele caucaziene – de care o despart câteva secole – nu exclud
însă filtrarea influenţelor prin experimentele athonite, cele balcanice sau posibila înrudire cu precedente locale21. Separa-
rea pronaosului de galeriile funerare laterale era realizată prin careul format de cele 12 coloane (cu bazele decorate cu
modelul crinului în succesiunea pozitiv-negativ şi încheiate la partea superioară cu aceleaşi muquarnas otomane pe care
le întâlneam, sub o altă formă, şi la cornişa bisericii) şi prin dispunerea mobilierului şi icoanelor. Semnificaţiile numărului
12 pot fi asociate cu canonul de fondare al bisericilor armeneşti, conform căruia, la temelia bisericii trebuiau aşezate în
careu 12 pietre, simbol al apostolilor22.
Analizând volumetria nu se poate nega aluzia la siluetele edificiilor de cult otomane de la începutul perioadei clasice.
Agheasmatarul, în formula sa iniţială cu învelitoarea în formă de clopot, cu streşini largi, ocupa locul nelipsitei fântâni a
abluţiunilor musulmane, în timp ce crescendoul volumetric, marcat de accentele verticale ale celor patru turle (noutate în
arhitectura religioasă valahă, la fel ca şi torsionarea celor două turle mici din colţurile laturii vestice) trimite la compoziţia
moscheilor.
Perpetuând modelul bisericii mănăstirii Dealu, faţadele de la Argeş au fost împărţite în două registre printr-un brâu medi-
an, rezolvat însă într-o manieră mult mai complicată, în torsadă. Similar cu exemplul târgoviştean, elevaţiile se retrăgeau
la partea superioară, cornişa fiind astfel dublată. Sub planul retras era intercalată o poală, iniţial acoperită cu aceleaşi foi
de plumb ca şi restul învelitorii, aceasta protejând dantelăria decorativă (muqarnas) împrumutată din acelaşi repertoriu
otoman. În condiţiile unei varietăți covârşitoare de rezolvări ale acestor ornamente în arhitectura islamică23, similitudinile
dintre complicatele geometrii ale elementelor decorative ale cornişei moscheii lui Baiazid din Istanbul (1500-1505) şi cele
de la Argeş fac puţin probabilă o simplă coincidenţă.
Încercarea de reconstituire a felului în care arăta biserica iniţial a întâmpinat şi întâmpină problema stabilirii autenticităţii
componentelor monumentului asupra căruia s-a intervenit considerabil în timpul lucrărilor de restaurare desfăşurate în
intervalul 1863-1886. Deşi s-a afirmat în repetate rânduri faptul că lucrările conduse de arhitectul francez André-Emile
Lecomte du Noüy24 în intervalul 1875-1886 ar fi avut drept rezultat reconstrucţia integrală şi fidelă a bisericii de secol
XVI25, documentele de arhivă (deopotrivă cele scrise, desenate sau fotografice26), precum şi observaţiile de teren ne
îndreptăţesc să credem că, deşi cu modificări, biserica fostei mănăstiri de la Curtea de Argeş conservă încă în bună
măsură atât substanţa cât şi caracteristicile originare.
18
 Arhitectura religioasă valahă a veacului al XVII-lea

Arhitectura religioasă valahă a veacului al XVII-lea a fost dominată de numeroasele construcţii patronate
de Matei Basarab şi membrii familiei Cantacuzino, din care descindea, pe linie maternă, şi Constantin
Brâncoveanu. Arhitectura patronată de Matei Basarab27 (1580-1654, domnitor al Țării Românești între
1632-54) – însemnată din punct de vedere cantitativ 28– s-a caracterizat printr-un evident şi pronunţat ca-
racter conservator, contrastând adesea cu mecenatul artistic din perioada anterioară, deschis asimilărilor
influenţelor şi fastului sud-dunărene. Răzvan Theodorescu considera arta primei jumătăţi a secolului al
XVII-lea drept produsul unei ideologii tradiţionaliste dirijate29, un important rol fiind jucat de domnitor
dar şi de elitele anturajului său (postelnicul Constantin Cantacuzino, logofătul Udrişte Năsturel, banul
Mareş Băjescu etc., fiind doar câteva nume sonore ale culturii medievale târzii din spaţiul Valah). Lipsite
de orice intenţie de ostentaţie, monumentele epocii mateiene (bisericile mănăstirilor Arnota (devenită ne-
cropolă domnească, Călineşti, Căldăruşani, Strehaia, Brebu, Măxineni etc.) sunt inspirate în special de
arhitecturile medievale timpurii, sobrietatea acestora reprezentând punctul de plecare al sintezei bazate pe
elemente autohtone, creatoare a ceea ce acelaşi Răzvan Theodorescu numea prin stil efectiv „muntenesc”
sau „românesc”, prefaţă a episodului cultural brâncovenesc de mai târziu.30 Rafinând experienţe anterioa-
re, arhitectura religioasă cantacuzină şi mai ales cea brâncovenească, s-a caracterizat prin originalitatea
ornamentaţiei care, în ciuda bogăției şi diversităţii afine gusturilor baroce, şi-a păstrat în esenţă caracterul
valah (bisericile mănăstirilor Cotroceni, Hurezi, Colţea etc.).
19
1.5. ARHITECTURA RELIGIOASĂ MOLDOVENEASCĂ (SEC. XIV – XVII)
Ca şi în cazul arhitecturii religioase din Ţara Românească, debutul arhitecturii bisericilor moldoveneşti stă
sub semnul asimilării influenţelor externe în opere de arhitectură adaptate nevoilor rituale şi posibilităţilor
tehnice ale tânărului stat medieval. Cele două biserici care ni se mai păstrează din perioada de început a
epocii medievale ilustrează zonele spre care au privit constructorii şi ctitorii locali: spre zona aflată la vest
de Carpați (influenţele romanico-gotice fiind ilustrate de biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, construită spre
sfârşitul secolului al XIV-lea de Petru Muşat pe locul mai vechii biserici de lemn datorate lui Bogdan I)
sau zona aflată la sud de Dunăre, zona balcanico-bizantină (ale cărei influenţe se materializau în arhitectu-
ra bisericii ridicate pe plan trilobat Sf. Treime din Siret, de asemenea construită spre sfârşitul secolului al
XIV-lea de Petru Muşat).
După mai bine de jumătate de veac din care ni se păstrează mult prea puţin pentru a putea reconstitui eta-
pele de evoluţie ale arhitecturii religioase, în timpul celei de-a doua jumătăţi a domniei lui Ştefan cel Ma-
re (1453-1504) şi, mai apoi, pe aproape între parcursul secolului al XVI-lea, operele de arhitectură religi-
oasă ilustrează şi rafinează ceea ce istoriografia de specialitate a denumit generic „stilul arhitectural mol-
dovenesc”. Trăsăturile acestuia sunt exemplificate de numeroasele realizări care materializează utilizarea
aceluiaşi tip de plan trilobat triconc sau pseudotriconc (acesta din urmă, creaţie originală moldovenească)
care acuză dezvoltarea longitudinală a unui volum îngust şi elansat pe verticală, punctat de accentul verti-
cal al turlei dispuse asimetric deasupra naosului, aceeaşi manieră de abordare a plasticii decorative a faţa-
delor cu diferenţierea tratamentului zonelor curbe faţă de cele plane, precum şi perpetuarea formulelor
originale de rezolvare a boltirilor prin folosire arcelor piezişe, a arcelor încrucișate şi a celor etajate, toate
bazate pe utilizarea consolei şi a sprijinului exterior al contrafortului împrumutat din arhitectura romani-
co-gotică apuseană. Sinteza cea mai complexă a tuturor acestor trăsături ni se păstrează astăzi în cazul bi-
sericii mănăstirii Neamţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare din anul 1497. Patronajul arhitectural al lui Petru
Rareş (1527-38 / 1541-46) adăuga acestor trăsături pictura exterioară figurativă (continuare a programului
iconografic din interiorul bisericii), rafinarea efectelor de lumină prin gradarea dimensiunilor golurilor
spaţiilor rituale, precum şi o diferenţiere clară a organizării funcţionale a bisericilor de mănăstire faţă de
bisericile de mir (diferenţiere ilustrată de exemplele păstrate la bisericile mănăstirilor Probota, Humor,
Moldoviţa sau la biserica domnească Sf. Dumitru din Suceava).
În Moldova sfârşitului secolului al XVI-lea, construirea de către Movileşti a bisericii mănăstirii Suceviţa
marca finalul seriei de edificii religioase realizate în „stil moldovenesc”, pe lângă trăsăturile arhitecturale
specifice, pictura exterioară subliniind o dată în plus afilierea familiei domnitoare la tradiţiile iniţiate în
veacul al XV-lea şi continuate şi rafinate în secolul următor. Totodată, biserica contemporană construită
la mănăstirea Galata de domnitorul cu origini munteneşti Petru Şchiopu, inaugura pătrunderea în Moldo-
va a influenţelor arhitecturale de la sud de Carpaţi, din Ţara Românească (pentru a aminti doar câteva din-
tre aceste trăsături importate din arhitectura bisericească de la sud de Carpaţi: renunţarea la fragmentarea
spaţiului interior, echilibrarea volumetriei prin ridicare unei a doua turle deasupra pronaosului, tratarea
paramentului exterior în maniera valahă cu brâu median şi arcaturi în două registre etc.). Secolul al XVII-
lea moldovenesc a continuat linia deschisă de Galata, varietatea arhitecturii religioase asimilând influenţe
occidentale sau orientale, oglindind astfel orientările sau preferinţele politice şi culturale ale ctitorilor. Bi-
sericile mănăstirilor Dragomirna (ctitorie comună a clericului Atanasie Crimca şi a logofătului Luca
Stroici dinaintea anului 1605), Trei Ierarhi (ctitorită de Vasile Lupu, 1637-42 şi în bună măsură recon-
struită – respectând originalul – în intervalul 1882-1904 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy) şi
corespondentul său valah de la mănăstirea Stelea de la Târgovişte, din Ţara Românească (ctitorită de Va-
sile Lupu pentru marcarea împăcării sale cu Matei Basarab, în 1645), Golia (c. 1650-1660, ctitorită de
Vasile Lupu în a doua parte a domniei sale, în perioada în care legăturile politice, culturale şi de familie
20
cu nordul polon deveniseră puternice), Caşin (1656-57, replică a bisericii mănăstirii Golia, ctitorie a riva-
lului şi urmaşului la tron al lui Vasile Lupu, domnitorul Gheorghe Ştefan) sau Cetăţuia (1672, replică a
bisericii mănăstirii Trei Ierarhi, datorată urmaşului lui Vasile Lupu, domnitorul Gheorghe Duca), ilustrea-
ză din plin deschiderea şi eclectismul gusturilor elitelor moldoveneşti precum şi potenţialul experimente-
lor care au ca fond o arhitectură locală maturizată din punct de vedere stilistic.
21
1.6. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR REZIDENŢIALE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
Arhitectura rezidenţială din spaţiul extracarpatic a beneficiat de soluţii variate, diversitatea abordărilor fi-
ind mult mai însemnată decât în cazul construcţiilor de cult. Terminologia asociată sau caracteristicile re-
zolvărilor arhitecturale, funcţionale şi constructive au început să se maturizeze spre sfârşitul secolului al
XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. De timpuriu, locuinţa privilegiată nu a fost rezolvată ca program
arhitectural autonom, ci ca parte a unor ansambluri cu funcţii adesea complexe. Aşadar, în vecinătatea lo-
cuinţei propriu-zise au existat întotdeauna anexele gospodăreşti, spaţii destinate servitorilor, paraclisul
(capelă, de cele mai multe ori păstrată până în prezent ca biserică mir / parohială, în ciuda dispariţiei ce-
lorlalte construcţii ale ansamblului) sau biserica (în cazul ansamblurilor mănăstireşti ctitorii domneşti sau
boiereşti, aşadar adăpostind şi reşedinţa patronului) şi, beneficiind de atenţie specială, fortificaţiile.
Spre deosebire de arhitectura religioasă, în cazul ansamblurilor cu funcţie rezidenţială nu se poate vorbi
despre construirea unei tradiţii. Din secolul al XVI-lea unele ansambluri mănăstireşti au început să fie fo-
losite ca reşedinţe, fapt care a susţinut transferul unor caracteristici ale programului în sfera arhitecturii
curţilor: în ambele situaţii incintele sunt fortificate, de-a lungul zidurilor de apărare înşirându-se construc-
ţiile destinate locuirii, cuhnia, clădirile cu funcţie utilitară anexă sau turnul de poartă - semnal vizual şi
punct de observare, toate orientate spre spaţiul interior. Dacă în cazul mănăstirii centrul de greutate este
ocupat de biserică, în cazul curţii zona centrală a incintei este lăsată liberă. În genere, în cadrul ansamblu-
lui laic al curţii, funcţia religioasă era îndeplinită de o biserică amplasată în afara incintei principale, une-
ori beneficiind de propriul zid de apărare şi dotată cu elemente suplimentare utile în caz de conflict (un
astfel de element este turnul ridicat deasupra pronaosului).
Reşedinţa ca obiect de arhitectură autonom (palat) s-a configurat târziu în raport cu evoluţia programului
în arhitectura apuseană, în spaţiul extracarpatic primele exemple de acest fel apărând abia în a doua jumă-
tate a secolului al XVII-lea, excepţie făcând modernizarea curţii domneşti de la Târgovişte (astăzi, în
mare măsură ruinată şi compromisă de intervenţiile recente de restaurare) în timpul scurtei domnii a lui
Petru Cercel (1583-85). Rezolvările au evoluat, în secolul al XVII-lea, în timpul domniilor lui Matei Ba-
sarab (de la care ni se păstrează încă casele domneşti din cadrul mănăstirilor Brebu, Plumbuita etc. şi ur-
mele celei de la Strehaia, inspirată de realizările târgoviştene ale lui Petru Cercel) şi Şerban Cantacuzino
sau, mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, termenul comun folosit este acela de casă
domnească, acesta desemnând în genere o construcţie lipsită de elemente defensive, parte a unui complex
construit în cadrul căruia funcţia de apărare nu mai reprezenta o prioritate. La începutul secolului al
XVIII-lea în pisania reşedinţei lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia apărea (pentru prima dată consemnată ca
atare) denumirea de palat (din latinescul palatium).
 Arhitectura rezidenţială valahă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

căpăta un curs aparte datorită familiei boierilor Cantacuzini. Postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul lui
Andronic din Constantinopol, se stabilea în Valahia luând-o în căsătorie pe Ilinca, fiica lui Radu Şerban,
descendentă din neamul Basarabilor. Dintre fiii lor, trei figuri au jucat un rol marcant în istoria veacului al
XVII-lea valah: Şerban, domnitor al Ţării Româneşti, stolnicul Constantin Cantacuzino, una dintre cele
mai proeminente figuri ale culturii româneşti a veacului şi, în fine, spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul
unora dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură ale epocii din jurul anului 1700. Ctitoriile
laice ale Cantacuzinilor ni s-au păstrat doar fragmentar. În majoritate, reşedinţele cantacuzine urmau tipi-
curile împământenite ale curţilor cu caracter defensiv, construcţiile de locuit desprinzându-se de zidurile
de incintă şi devenind elemente principale ale ansamblurilor. Din ruinele păstrate reiese – în premieră –
suprapunerea logiilor pe faţada îndreptată spre grădină, precum şi utilizarea la nivelul etajului locuibil al
bolţilor cu muchii intrate, străpunse de lunete. Organizările şi rezolvările arhitecturale cu greu mai pot fi
deduse din ruinele Curţii de la Filipeştii de Târg (construită la comanda postelnicului Constantin Canta-
22
cuzino în timpul domniei lui Matei Basarab (c. 1641-42), din puţinele mărturii de la Curtea de la Mărgi-
neni (construită de Drăghici Cantacuzino) sau din cele de la Curtea de la Măgureni.
 Arhitectura curţilor brâncoveneşti

Multe dintre ansamblurile rezidenţiale din spaţiul extracarpatic au reprezentat rezultate ale unor etape
succesive de intervenţie. Restrângând discuţia la cazul ansamblurilor domneşti reprezentative din Ţara
Românească, la Curtea de Argeş, la Târgovişte sau la Bucureşti, reşedinţele domneşti au fost amplificate,
modernizate sau înfrumuseţate în etape succesive, datorate preocupărilor unora dintre domnitorii care le-
au locuit. Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii care au susţinut cele mai consistente lu-
crări de intervenţie asupra construcţiilor existente ale ansamblurilor curţilor din oraşele de reşedinţă dom-
nească. După consemnările secretarului italian al domnitorului – Anton Maria del Chiaro Fiorentino – la
curtea de la Bucureşti (Curtea Veche) erau construite băile turceşti, pe faţada sudică era amenajată o am-
plă logie care lega foişoarele din capete, erau amenajate grădinile în care au fost ridicate, după modelele
otomane, chioşcuri etc. La Târgovişte Brâncoveanu amplifica fortificaţiile curţii, adăuga încă un etaj pala-
tului ridicat în timpul scurtei domnii a lui Petru Cercel, intervenind şi asupra elementelor de decoraţie. La
fel ca şi în cele două cazuri amintite, la curtea de la Brâncoveni (atestată documentar în timpul lui Neagoe
Basarab), pe care Brâncoveanu o dăruia fiului său Răducanu, intervenţiile întreprinse au păstrat caracte-
risticile organizărilor funcţionale anterioare, ansamblurile scăpând astfel unor scheme compoziţionale co-
erente.
Trăsăturile caracteristice ale sintezei arhitecturale patronate de Brâncoveanu sunt ilustrate de reşedinţele
extraurbane pe care acesta le construia pentru fiii săi. În 1698, pe moşia de la Potlogi, era finalizată con-
struirea primei curţi patronate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Destinate de domnitor fiului cel
mare Constantin (n. 1683), casele domneşti au marcat un punct de cotitură în evoluţia arhitecturii reziden-
ţiale din Valahia. Sinteză originală şi rafinare a căutărilor şi realizărilor care l-au precedat, Potlogii s-au
constituit în principalul model urmat atât în ctitoriile ulterioare brâncoveneşti, cât şi de arhitecturile rezi-
denţiale domneşti şi boiereşti de pe parcursul veacului care a urmat. Ampla deschidere culturală a domni-
torului, experienţa dobândită în tinereţe prin implicarea ca ispravnic pe şantierele rudelor sale
Cantacuzine, dar şi înclinaţia spre confort şi un anumit tip de ritual aulic, au jucat cu toate un rol impor-
tant în formarea unei atitudini reflectate în modernitatea concepţiei primei sale ctitorii de arhitectură rezi-
denţială. Compoziţia ansamblului (orientată pe direcţie sud-nord) se subordona casei domneşti, schema
generală, maniera de raportare la cadrul natural, dar şi rezolvări de detaliu fiind tributare unor concepţii
influenţate de albume de modele sau chiar de tratate de arhitectură apusene (probabil şi cel al lui Andrea
Palladio) despre care domnitorul sau apropiaţii săi este foarte probabil să fi avut cunoștință. Ansamblul
care grupează locuinţa domnitorului şi anexele gospodăreşti este organizat funcţional în trei curţi închise
integral sau parţial de ziduri fără rol defensiv: curtea de primire (spre sud, în colţul acesteia fiind plasată
cuhnia vecină cu locuinţele servitorilor), curtea anexelor gospodăreşti (spre sud-vest, dintre construcţiile
componente păstrându-se până târziu droşcăria – construcţia destinată cailor şi trăsurilor, astăzi refăcută
într-o formă îndoielnică) şi grădina (orientată spre nord şi care pe lângă aranjamentul de influenţă occi-
dentală includea şi nelipsitul chioşc de inspiraţie otomană) delimitată pe una din laturi de cursul râului
Gherghina. Spre această grădină – amenajată geometric după modelele italieneşti – se deschidea logia su-
prapusă care genera simetria faţadei posterioare a reşedinţei, în timp ce spre curtea de primire se deschi-
dea deja tradiţionalul foişor care îngloba elaboratul aparat de acces (vezi în acest sens exemplul anterior al
caselor domneşti de la mănăstirea Hurezi). Decoraţia palatului de la Potlogi, aşa cum atestă şi sursele scri-
se despre cel de mai târziu de la Mogoşoaia, puneau alături elemente de plastică barocă de inspiraţie occi-
dentală cu ornamente executate în stuc pictat împrumutate din vocabularul specific otoman, toate acestea
suprapuse unei compoziţii care se înrudea neîndoielnic cu cele ale palazzo-urilor medievale târzii din zo-
na Veneto. După modelul de la Potlogi, prezenţa apei în vecinătate grădinii reşedinţelor brâncoveneşti
devenea un obicei, rezolvările de la Mogoşoaia (1702), Doiceşti, Tunari sau mai târziu curtea banului
23
Cornea Brăiloiu de la Vădeni de lângă Târgu Jiu (c. 1699) sau cea a boierilor Drugănescu de la Floreşti-
Stoieneşti, în judeţul Ilfov (în prima jumătate a secolului al XVIII-lea) fiind asemănătoare. Subliniind ca-
racterul laic al complexului, paraclisul cu hramul Sf. Dumitru, construit înaintea urcării pe tron, în 1683,
era lăsat în afara incintei.
24
1.7. ARHITECTURA VEACULUI FANARIOT
 Fanariotismul
ca fenomen îşi are originile în veacul al XVII-lea. Pe lângă greci şi români, sistemul de valori pe care s-a
construit fanariotismul a inclus şi alţi balcanici – albanezi sau bulgari – cu toţii ortodocşi conservatori, an-
tioccidentali declaraţi şi supuşi Porţii otomane. Până după jumătatea secolului al XVIII-lea fanarioţii din
Valahia şi Moldova proveneau din familii cu vechi legături cu spaţiul românesc: Mavrocordaţii aveau
sânge românesc, Racoviţă sau Callimachi erau moldoveni, în timp ce Ghiculeştii se trăgeau dintr-o fami-
lie albaneză împământenită de aproape un veac. După 1774 influenţa acestora scădea, în scenă intrând re-
prezentanţi ai caselor levantine (Ipsilanti, Moruzi, Suţu, Caragea). Prin prevederile tratatului de la Kuciuk
Kainargi (1774) Rusia câştiga dreptul de a interveni în favoarea principatelor, înfiinţând totodată consula-
te la Iaşi şi Bucureşti. Agenţiile diplomatice ruseşti au fost urmate de cele austriece, prusace, franceze şi
engleze, deschizând astfel posibilitatea unor legături dintre Valahia şi Moldova cu puterile occidentale.
Prin instaurarea domniilor fanariote în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, politica externă a
principatelor extracarpatice a fost anihilată. De asemenea puterea militară a fost la rândul ei exclusă prin
desfiinţarea armatei, principatele intrând declarativ sub protecţia otomanilor şi, faptic, devenind câmp de
luptă pentru conflictele protectorilor şi rivalii ruşi sau austrieci.
Arhitectura veacului al XVIII-lea a stat sub semnul influenţei realizărilor din ultimele decenii ale secolu-
lui anterior, existând fără îndoială şi un aport original care, în prima parte a secolului, ilustrează un evi-
dent gust pentru decorul de inspiraţie orientală, în timp ce, în a doua jumătate, începe să se reorienteze din
ce în ce mai vădit spre orizonturile artelor vizuale apusene. Dacă în Moldova ostentaţia patronajului cul-
tural al unui Vasile Lupu sau Gheorghe Duca îşi găsea ecouri în creaţiile de după 1700, patrimoniul brân-
covenesc – în special modelele rezidenţiale elaborate în timpul domniei sale – devenea referinţă esenţială
pentru evoluţiile arhitecturale din perioada fanariotă, atât în mediul aulic, cât şi în cel ale elitelor boiereşti.
Modelul reşedinţei extraurbane construite într-o scenografie peisajeră atent studiată (grădinile adesea
amenajate geometric, după moda italiană) începea să se răspândească şi în spaţiul românesc extracarpatic,
acolo unde influenţele apusene se împleteau cu împrumuturi orientale, precum nelipsitele pavilioanele
(chioşcurile de grădină) destinate recreerii („privelii şi zăbavei”).
 Arhitectura religioasă
Fundaţiile religioase ale perioadei fanariote debutau cu impresionantul ansamblu ctitorit de Nicolae Ma-
vrocordat, la sud de Bucureşti, la Văcăreşti (1716-1722) sub isprăvnicia boierilor Matei Mogoş, Manola-
che şi Iane, ansamblu care relua şi amplifica modelul elaborat de Constantin Brâncoveanu la mănăstirea
Hurezi. Bisericile construite în Ţara Românească şi Moldova în prima parte a veacului fanariot nu au in-
trodus interpretări novatoare ale modelelor tradiţionale, ci au perpetuat tipuri deja împământenite, variaţii-
le constând în felul în care era organizat spaţiul interior sau în maniera de rezolvare a volumetriilor. Din
punct de vedere spaţial, în arhitectura religioasă valahă a secolului al XVIII-lea predomină triconcul cu o
singură turlă sau, mai frecvent, cu turn clopotniţă. Deja din veacul trecut se renunţase la pilele adosate din
naos (formula sârbească de descărcare a structurii de acoperire), bisericile cu turlă pe naos şi clopotniţă
deasupra pronaosului, accente verticale similare ca înălţime, generând siluete elansate. Cu toate acestea
maniera de tratare a decoraţiei faţadelor a fost adesea una originală: în cazul bisericii ctitorite de domnul
fanariot Mihail Racoviţă la Fâstâci sau în cel al bisericii hanului Stavropoleos (construită între 1729-30
şi reprezentând unul dintre exemplele care a fascinat generațiile arhitecţilor din veacul următor, preocu-
paţi de construirea unei arhitecturi naţionale), tradiţionalul brâu median era glisat în jumătatea superioară
a faţadelor, generând astfel o tratare diferită a celor două registre rezultate, formulă perpetuată şi mai târ-
ziu cu o evidentă preferinţă pentru repertoriul ornamental oriental (arcaturi încheiate în arc în acoladă sau
pictură exterioară exuberantă, posibil contaminată de decorurile încărcate ale exemplelor barocului oto-
man contemporan). Până după semnarea păcii de la Kuciuk-Kainargi în 1774, Ţara Românească şi Mol-
25
dova s-au aflat exclusiv sub sufocanta influenţă politică şi economică a otomanilor, în câmpul manifestă-
rilor artistice elemente aparţinând clasicismului occidental, diluat de filtrele prin care răzbătea până în
spaţiul extracarpatic, manifestându-se rar şi izolat, în genere superficial, prin inserţii ornamentale la nive-
lul faţadelor. Realizările care fac uz de elemente aparţinând vocabularului clasicist – de altfel puţine la
număr – au reprezentat rezultate ale patronajului domnesc sau ale marii boierimi, sub influenţa legăturilor
cultivate cu lumea occidentală sau cea polono-ucraineană de la nord. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea,
slăbirea controlului otoman a atras după sine şi începuturile reorientării culturale spre modelele apusene.
Fără îndoială, retorica prestigiului public ajungea curând să fie întruchipată de arhitectura clasicistă.
Un exemplu timpuriu de asimilare a elementelor clasiciste, topite într-o formulă decorativă originală este
cel al bisericii cu hramul Sf. Teodori din Iaşi, ctitorie a boierilor Tuduri de la 1761, pe locul unui lăcaş
anterior din lemn, în mahalaua Muntenimea de Jos din Iaşi, urmată de mult mai elaboratul decor al biseri-
cii Sf. Gheorghe din Iaşi, ridicată de mitropolitul Gavriil Callimachi, fratele domnitorului, între 1761-
1768 (?). Având la bază un plan pseudotriconc cu spaţiile uzuale unificate, faţadele vechiului sediu mi-
tropolitan (până în 1887), cu volumul masiv, compact şi lipsit de uzualele accente verticale ale turlelor,
sunt ritmate de lezene încheiate cu capiteluri care amintesc de cele corintice, susţinând un antablament
marcat de succesiunea de nişe dantelate, probabil inspirate de inventarul formal al barocului (otoman). În
ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea, influenţe clasiciste occidentale modelau biserica “Rotundă” de
la Lețcani (1795), ctitorie a soţilor Constantin şi Ana Balş, exemplu original de asimilare a numeroase
elemente baroce tributare unei concepţii generale de factură neoclasică, condiţionată de planul şi succesi-
unea funcţional-rituală ortodoxe. Influenţele clasiciste de la Lețcani au fost asimilate probabil pe filieră
nordică, rusească sau poloneză, paternitatea acestora rămânând însă necunoscută în condiţiile în care nu
ne sunt cunoscute numele meşterilor sau alte detalii despre realizarea construcţiei.
 Arhitectura cu specific comercial: hanul valah şi ratoşul moldovenesc

Termenul han îşi are originea în limba persană khan, în traducere acesta desemnând „casa de găzduit şi
ospătat călătorii contra cost”. În limba română cuvântul pătrundea pe filieră turcească, probabil în secolul
al XVI-lea când legăturile de dependenţă politică ale Valahiei şi Moldovei faţă de Poarta otomană se in-
tensificau, determinând şi o creştere a schimburilor economice, context în care poate fi încadrată şi apari-
ţia hanurilor în spaţiul extracarpatic. Cu toate acestea, documentar, primul han bucureştean era atestat la
1670, anterior, construcţiile de păstrare şi tranzacţionare a mărfurilor fiind pivniţele situate fie sub clădiri
(ale orăşenilor, ale mănăstirilor sau ale reşedinţelor boiereşti şi domneşti), fie autonome. Sensul termenu-
lui de han avea să se modifice după jumătatea secolului al XIX-lea când începe să fie utilizat pentru a de-
semna cârciumile din oraş sau din afara oraşului care aveau şi câteva camere de dormit, de obicei destina-
te celor care făceau un scurt popas. Una dintre cele mai edificatoare descrieri ale hanurilor româneşti era
lăsată de Ion Ghica: „(...) curţi mari pătrate cu ziduri nalte şi tari de jur împrejur, cu porţi groase de stejar
căptuşite cu fier, legate în piroane, şine şi lanţuri, cu clopotniţă deasupra gangului; în mijlocul curţii bise-
rica, ocolită de case tari de zid, compartimentate unele lângă altele, fiecare cu pimniţă adâncă, cu magazie
boltită, cu uşi de fier scoase pe o galerie, cu arcade pe coloane de piatră cu capiteluri deasupra, cu odăi
toate cu ferestrele şi uşile pe un pridvor care ocolea hanul dintr-un capăt până într-altul, comunicând cu
două scări mari, acoperite faţă-n faţă, una cu alta, totul stil italian, tipul adoptat pretutindeni în Arhipelag
şi în Marea Neagră, pe unde genovezii au avut contoare”. Prezenţa în centrul incintei a unei biserici nu es-
te însă o constantă a organizării acestor ansambluri. Bunăoară, la începutul secolului al XIX-lea, între cele
15 hanuri mari pe care le menţiona Dionisie Fotino în Istoria Daciei, șapte nu aveau biserici. Similar, ha-
nurile care includeau între componentele construite biserici puteau fi hanuri mănăstireşti sau nu. În ciuda
caracteristicilor expuse de descrierile citate mai sus, nu toate hanurile urmează acest tipar, unele având
planul dezvoltat în formă de „U”, construcţiile nedelimitând în întregime curtea interioară sau, plan com-
pact. Hanurile cu plan compact şi cu o rezolvare care putea adesea să se confunde cu cea a casei populare
sunt specifice în special spaţiului extraurban, rezolvări elaborate ale acestor tipuri apărând abia spre sfâr-
26
şitul secolului al XVIII-lea în Moldova. O caracteristică valabilă pentru toate acestea era însă funcţia de-
fensivă pe care o îndeplineau, similar cu cea a ansamblurilor mănăstireşti intraurbane, zidurile care le în-
conjurau fiind străpunse doar de accesul care se făcea de obicei pe sub un turn. Treptat însă, după începu-
tul secolului al XIX-lea, unele dintre ansamblurile hanurilor, îndeobşte închise către exterior şi cu încăpe-
rile îndreptate spre curţile interioare, începeau să deschidă la parter, spre străzile vecine, prăvălii. Distri-
buţia funcţiunilor este una firească: pivniţele ample şi boltite erau destinate depozitării mărfurilor, parte-
rul, prăvăliilor accesibile dintr-un portic care înconjura curtea – aşadar funcţiunii comerciale propriu-
zise, în timp ce nivelul superior era destinat funcţiunii de locuire temporară, rezolvată prin înșiruirea de
celule accesibile prin intermediul cursivelor generale. În primele decenii ale veacului al XIX-lea, locul
hanurilor începea să fie luat de hotelurile construite după modele occidentale, confortul oferit de acestea
din urmă depăşind condiţiile pe care le ofereau mai vechile hanuri.
Pentru Moldova, până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu sunt cunoscute exemple de hanuri,
găzduirea oaspeţilor sau a călătorilor aflaţi în tranzit fiind asigurată prin obiceiul „beilicului” (din terme-
nul turcesc care desemna palatul, casa sau conacul destinat găzduirii străinilor) sau al „conăcitului” care
consta în găzduirea oaspeţilor moldoveni sau străini de orice limbă, în casele locuitorilor (în special oră-
şeni) de orice condiţie socială. Prin instituirea acestui obicei şi impunerea lui ca o datorie cu caracter
obligatoriu, beilicul ajungea să capete un caracter adesea opresiv. Hanurile moldoveneşti – hanurile de
drum – care apăreau spre sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca una dintre
consecinţele dezvoltării economice şi a focalizării intereselor unora dintre marile familii boiereşti, au fost
organizate diferit faţă de cele din zona de la sud de Carpaţi. Purtând denumirea de „ratoş” sau „rateş” -
termen de provenienţă central europeană ajuns în Moldova pe filieră polono-ucraineană. Ratoşul moldo-
venesc de drum (aşadar din zona rurală sau semirurală) nu este organizat introvertit, dezvoltat de jur îm-
prejurul unei curţi interioare, ci grupează toate funcţiunile într-un volum compact, sub acelaşi acoperiş.
Ratoşele moldoveneşti se găseau amplasate de obicei la răspântiile drumurilor mari, din raţiuni legate de
apărare, retrase faţă de acestea, poziţionate la distanţe convenabile între centre importante. Rezolvările
funcţionale ale ratoşelor moldoveneşti sunt variate. Cu toate acestea nucleul este constituit de un spaţiu
comun, închis sub şarpanta lăsată aparentă, în care erau găzduiţi oamenii, carele şi mărfurile laolaltă.
Această formulă a determinat o organizare pe plan dreptunghiular, cu accesul pe una dintre laturile scurte,
printr-un gang uneori mărginit de încăperile pentru oaspeţii speciali sau pentru cârciumă, făcându-se legă-
tura cu acest spaţiu de găzduire comun.
 Arhitectura cu funcţie defensivă
Dat fiind pericolul campaniilor de jaf iniţiate de turcii din zonele ocupate pe linia Dunării de la Vidin şi
până la Brăila (zone care în veacul al XVIII-lea începeau să manifeste o din ce în mai evidentă tendinţă de
câştigare a unei relative autonomii de sub controlul sultanului otoman), atât în zona de sud a Ţării Româ-
neşti, cât şi în partea de sud a Moldovei apăreau o serie de ansambluri construite cu funcţie defensivă. În
afara curţilor întărite, multe dintre ele dispărute sau ruinate, în veacul al XVIII-lea avea să se contureze un
program arhitectural aparte, inspirat de precedente balcanice, cu numeroase exemple păstrate sau docu-
mentate în partea de vest a Oltului: cula.
Cula oltenească. Termenul „culă” provine din turcă (kule = turn), acesta desemnând locuinţele fortificate
turn, răspândite în sud-estul Europei până în Oltenia secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea (zonele cele mai
nordice de răspândire ale acestui tip de locuinţă). Izolate sau făcând parte din ansambluri rezidenţiale mai
ample, culele, alături de mănăstiri, fac parte din sistemul defensiv al Olteniei. Dezvoltarea acestui pro-
gram în spaţiul Valahiei este pusă pe seama modificărilor raporturilor de forţe din estul european. Desele
conflicte dintre decadentul Imperiu Otoman şi puterile rusă şi habsburgică, al căror teatru de operaţiuni
fusese în numeroase rânduri Ţara Românească, determină probabil mica nobilime din zona vestică a Va-
lahiei să ridice pe propriile moşii, începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, locuinţe fortificate. Cu toa-
te acestea, programul se maturizează şi se răspândeşte în spaţiul valah cu precădere în timpul domniilor
27
fanariote. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, la climatul de instabilitate politică şi insecuritate generală
se vor adăuga şi numeroasele incursiuni de jaf al „pazvangiilor” şi „cârjalilor” din paşalâcul de la Vidin.
Acestea vor conduce la o diversificare şi adaptare a funcţiunilor pe care le îngloba cula. Această etapă co-
incide cu configurarea formulelor originale olteneşti ale programului. Spre mijlocul secolului al XIX-lea,
culele vor înceta să mai joace un rol defensiv, motiv pentru care utilizarea acestor construcţii va intra în
declin: dintre cele circa 50 de exemple ridicate în Oltenia, în prezent se mai păstrează doar 11.
Funcţiile îndeplinite de culă sunt: locuinţă permanentă (cazul celor mai mari şi mai complexe cule. Pe
lângă locuinţă acestea asigurând şi spaţiile destinate desfăşurării cultului (capela) şi cele destinate anexe-
lor gospodăreşti: culele de la Curtişoara, Radomiru, Mălădăreşti sau Musceleşti); locuinţă temporară
(culele ridicate cu scopul de a servi ca punct de ultim refugiu în perioadele critice, ridicate în interiorul
unor ansambluri rezidenţiale cu funcţii complexe (Almăj, Bujoreni, Pojoreni etc.) sau în apropierea aces-
tora, utilizând calităţile defensive ale reliefului (Şiacu, Tatomireşti sau Groşerea); în fine, puncte de su-
praveghere şi semnalizare (alături de edificiile ridicate în secolul al XIX-lea (Foişoru, Ţugui Zăvalu sau
Hotăreşti), culele existente din veacul anterior cu funcţie de locuinţe temporare ajunseseră să constituie un
lanţ de puncte de supraveghere şi semnalizarea de-a lungul cursului Jiului din zona sub-carpatică până în
sud la Dunăre).
Culele au fost construite pe un planuri rectangulare, dezvoltate uzual pe trei niveluri (uneori patru), toate
supraterane. Materialele de construcţie folosite au fost fie cărămida, fie piatra (mai rar), separarea între
niveluri făcându-se cu planşee din lemn sau bolţi în leagăn. Parterul era destinat pivniţei şi spaţiilor de
depozitare, singurele goluri care apar fiind guri de tragere, de dimensiuni reduse, adaptate focului încruci-
şat. Deasupra pivniţelor erau organizate spaţiile destinate locuirii, la rândul lor deschise spre exterior prin
goluri de mici dimensiuni. Legătura dintre niveluri se realiza printr-o scară interioară, întotdeauna închisă.
Iniţial ultimul nivel al culei era ocupat de un singur spaţiu (foişor) destinat locului de observaţie şi semna-
lizare. Treptat locul acestuia a fost luat de o dezvoltare mai amplă care includea atât spaţii de locuit, cât şi
un cerdac deschis, mărginit de arcade sprijinite pe pile de zidărie. La nivelul parterului exista un singur
acces protejat de o uşă prevăzută cu dispozitive ingenioase de închidere şi guri de tragere. În ciuda utiliză-
rii preponderent defensive, pe parcursul evoluţiei programului, cula a înglobat din ce în ce mai multe
elemente care ţin de funcţia de reprezentare, elemente care au fost în mare parte împrumutate din arhitec-
tura rezidenţială privilegiată. Spre deosebire de exemplele sud-dunărene, culele olteneşti au fost construc-
ţii solitare, ridicate în afara ţesutul urban. Totodată aspectul accentuat de turn al construcţiilor balcanice
nu se regăseşte în arhitectura oltenească, proporţiile acesteia fiind diferite. Culele olteneşti, spre deosebire
de exemplele străine, se încheie în genere cu o loggia sau foişor, punct de observaţie semi-închis, delimi-
tat de exterior cu arcaturi (în numeroase situaţii polilobe, similare cu cele ale pridvoarelor bisericilor din
aceeaşi zonă) sprijinite de pile (sau coloane) din zidărie.
28
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1
Corina Popa, Ioana Iancovescu, Elisabeta Negrău, Vlad Bedros, Repertoriul picturilor murale brâncoveneşti, I, Judeţul
Vâlcea, Bucureşti, 2008, pp. 235-236.
2
Plasarea desfăşurării şantierului de ridicare a bisericii anterior sau chiar în anul 1351/52 se bazează pe inscripţia în slavonă
descoperită în interiorul edificiului, pe zidul nordic, sub frescă, inscripţie care consemnează moartea lui Basarab I în acest an
la Câmpulung. Deşi a dat naştere la numeroase controverse, această dată care plasează începuturile bisericii în timpul domni-
ei lui Nicolae Alexandru, este foarte posibil să fie corectă, unul dintre argumentele interesante prezentate făcând referire la
concluziile analizei programului iconografic interior care, deşi finalizat în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, face constan-
tă trimitere la patronul bisericii şi al domnitorului Nicolae Alexandru – Sf. Nicolae.
3
Dan Mohanu, Arheologia picturilor murale Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, Bucureşti, 2011, p. 338.
4
Nicolae Constantinescu („Curtea domnească din Argeş, probleme de geneză şi evoluţie”, în B.M.I., nr. 3/1971, pp. 14-23),
coordonator al săpăturilor arheologice de la Curtea Domnească de la Argeş de la începutul anilor ’70, plasează originile edi-
ficiului mai târziu, în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu. Totodată autorul consideră că vechiul paraclis al curţii, existent pe
sit din preajma anului 1200, a fost demolat tot în această etapă. O analiză minuţioasă a argumentelor lui Constantinescu, pre-
cum şi justificarea datării bisericii actuale în perioada de sfârşit a domniei lui Basarab I şi la începutul perioadei lui Nicolae
Alexandru în Pavel Chihaia, Despre Biserica Domnească din Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Ro-
mâneşti, în Artă Medievală. Monumente din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, vol. I, Bucureşti, 1998, pp. 36-55.
5
Maria Ana Musicescu, Grigore Ionescu, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Bucureşti, 1976, p. 11.
6
Dan Mohanu, op. cit., p. 335.
7
În jurul anului 1750 au fost adăugate ancadramentele din piatră sculptată ale ferestrelor (păstrate până în prezent). La începu-
tul secolului al XIX-lea, în 1827, urmând o formulă comună pentru epocă, acoperişul de deasupra pronaosului – deja modifi-
cat faţă de varianta originară – a fost supraînălţat cu două turle false (cu rol strict decorativ) realizate din structură de lemn şi
închidere din tablă de plumb. În aceeaşi etapă se intervenea şi asupra picturii interioare, autorul repicrărilor, amintit deja, fi-
ind Pandeleimon Zograf (zugrav). În 1870, în seria aceloraşi intervenţii, a fost construit în faţa pronaosului un pridvor închis
din zidărie cu trei uşi. În 1882, din motive care ţineau se siguranţa structurală a vechiului edificiu şi folosind cărămidă de la
biserica Sân Nicoară din vecinătate, au fost construite cele două contraforturi masive de pe laturile de nord şi de sud ale nao-
sului, acesta din urmă obturând accesul direct în naos, utilizat iniţial doar de domnitor. Intrarea în biserică fusese zidită la un
moment necunoscut, în nişa rezultată, la jumătatea secolului al XIX-lea fiind amplasată statuia lui Negru-Vodă, ctitorul pre-
supus al bisericii.
8
Maria Ana Musicescu, Grigore Ionescu, op. cit., pp. 8-9.
9
Şantierul a fost început în acelaşi an 1911 sub conducerea inginerului Grigore Cerchez, continuând până spre 1920. În urma
intervenţiilor au fost îndepărtate toate adaosurile care distorsionau coerenţa imaginii de ansamblu a edificiului, singurele
elemente străine formulei iniţiale care au fost păstrate fiind ancadramentele de piatră ale ferestrelor, contraforturile şi pictura
interioară.
10
Ștefan Balş, Rodica Mănciulescu, „Un tip neobişnuit de pridvor în arhitectura veche din Muntenia”, în B.M.I., nr. 3, Bucu-
reşti, 1971, pp. 75-78.
11
Niculae, I. Şerbănescu, Istoria mănăstirii Snagov, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1944 şi Sebastian Nazâru, monahia
Atanasia Văetişi, Mănăstirea Snagov: istorie şi artă, Bucureşti, ed. Cuvântul Vieţii, 2011
12
Horia Moldovan, „Restaurarea monumentelor medievale românești. Note despre opera lui Émile-André Lecomte du Noüy”
şi catalogul expoziţiei în Lecomte du Nouy: marturii ale restaurării mănăstirii Trei Ierarhi, Bucureşti, ed. Dark Publishing,
2019 şi Horia Moldovan, „Note despre arhitectura bisericii mănăstirii de la Curtea de Argeş” în Catedrala de la Curtea de
Argeş. Quincentenar. Crestomaţie de studii şi documente, Curtea de Argeş, ed. Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului,
2017, pp. 19-37.
13
Contemporanul lui Neagoe Basarab, Gavril Protsul Athosului, descria biserica în textul său despre viaţa Sf. Nifon (Viaţa şi
traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patimi şi ispite în Ţarigrad şi
în Ţara Muntenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adică mai marele Sfetagoriei în Literatura română veche (1402-1647),
vol. I. Bucureşti, ed. Tineretului, 1969, pp. 66-99.
14
Emil Lăzărescu, Biserica mănăstirii Argeşului, ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 9. Biserica anterioară fusese probabil
ridicată în al doilea sfert al secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Dracul. Urme ale fundaţiilor perimetrale ale aces-
teia au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice, puţinele informaţii despre acestea fiind consemnate în Gh. I. Canta-
cuzino, „Sondaje arheologice la ctitoria lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş” în Muzeul Piteşti. Studii şi comunicări, V,
Piteşti, 1980, pp. 243-244.
15
Grigore Ionescu, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol
II”, Bucureşti, 1940, p. 118.
16
Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc), ediţie îngrijită de Mihail
Gregorian, ed. Minerva, Bucureşti 1984, p.103.
17
Despre vizitele sau perioadele petrecute de Neagoe la Constantinopol înainte de 1512, nu se păstrează informaţii detaliate.
Prezenţa lui Neagoe Basarab la Poartă pentru pledarea cauzei Craioveştilor este atestată în 1509, (Dan Ioan Mureşan, „La
visite canonique du patriarche Pacôme Ier dans les Principautés roumaines (1513) et le modèle davidique du scare” în Sfântul
29
Voievod Neagoe Basarab – ctitor de biserici şi cultură românească, Bucureşti, ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei
şi Dobrogei, 2012, p. 43, nota 46).
18
Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, ediţie şi traducere adnotată de Ioana Feodorov, Bucureşti, ed.
Academiei Române, Brăila, ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2014, p. 325.
19
Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 37.
20
Monăstirea Curtea de Argeş, Photographie Spitescu, Bucarest, f.a., p. 4. Citarea afirmaţiilor lui Lecomte du Noüy în intro-
ducerea semnată de Jules Brun.
21
Tereza Sinigalia, „Vechea biserică a mănăstirii Bistriţa-Vâlcea” în Monumentul, VII, Iaşi, ed. Fundaţiei Axis, 2006, pp. 21-
34 şi „A avut biserica mănăstirii Argeşului predecesori?” în In memoriam Radu Popa, Bistriţa Năsăud, Muzeul judeţean Bis-
triţa, 2003, pp. 439-444.
22
Elisabeta Negrău, Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O perspectivă artistică, Iaşi, ed. Lumen,
2011, pp. 185-186.
23
Doğan Kuban, Ottoman Architecture, Antique Collectors’ Club, 2010, pp. 449-450.
24
Numele arhitectului André-Emile Lecomte du Noüy (1844-1914) apare frecvent în studiile de istoria arhitecturii româneşti,
implicarea sa în şantierele de restaurare sau reclădire ale unora dintre cele mai reprezentative monumente medievale româ-
nești, dar şi proiectele noi, aducându-i notorietatea. Născut la Paris, Lecomte du Noüy a beneficiat din copilărie de accesul la
pregătirea artistică. În 1859 s-a înscris la École Impériale de Dessin et Mathématique cu numele André Lecomte, însă datele
insuficiente nu permit reconstituirea primilor săi ani de pregătire. Fost elev al lui Joseph Auguste Émile Vaudremer, Anatole
de Baudot şi al lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc, Lecomte du Noüy colaborase ca inspector cu Commission des
Monuments Historiques din Franţa. În 1875 sosea în România, şederea fiind planificată pentru doar doi ani, până la încheie-
rea restaurării de la Curtea de Argeş. Proiectele importante care îi fuseseră propuse, dar şi lipsa unei vieţi de familie comode
l-au determinat să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii sale aici. Membru corespondent al Academiei Române din 1887,
Lecomte du Noüy a fost un intim al Brătienilor, Goleştilor sau al familiei regale. Lecomte du Noüy murea în 1914. La pro-
punerea reginei Elisabeta şi cu încuviinţarea regelui Ferdinand I a fost înhumat în cimitirul bisericii Flămânzeşti, paraclis al
bolniţei fostei mănăstiri argeşene.
25
Cea mai recentă lucrare în care este reiterată această idee este cea semnată de Iulian Olteanu, Piatra în patrimonial românesc:
degradări specifice şi tratamente adecvate, Bucureşti, ed. ACS, 2015, p. 261.
26
În ciuda unui material fotografic bogat atât de dinaintea cât şi de după finalizarea lucrărilor de restaurare, nu ni se păstrează
imagini din timpul desfăşurării intervenţiilor.
27
Pentru analize de ansamblu ale arhitecturii din timpului lui Matei Basarab, vezi Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basa-
rab, Bucureşti, editura Sport-turism, 1982 şi Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, ed.
Meridiane, 2002 şi Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. II, Repertoriul edificiilor de cult, Bucureşti, ed. Meridiane,
2003.
28
În virtutea consemnărilor lui Paul din Alep bunăoară, istoricii şi istoricii de artă au avut tendinţa de a pune insistent în evi-
denţă numărul impresionant de lăcaşuri de cult ctitorite sau co-ctitorite de domnitorul valah (incluzând în această din urmă
categorie acele edificii preexistente asupra cărora domnitorul a susţinut reparaţii sau reconstrucţii parţiale sau integrale),
transformându-l astfel pe Matei Basarab într-unul dintre cei mai (dacă nu cumva în cel mai) prolifici patroni de arhitectură de
la sud de Carpaţi.
29
Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern, vol. II, București, ed. Meridiane, 1997, vezi cap.6
„Tradiționalism muntenesc sub Matei Basarab și deschiderile către viitor”, p. 6.
30
Ibidem, p. 9.
30
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIE ŞI ISTORIA CIVILIZAŢIEI ROMÂNEŞTI
Surse primare
BEZVICONI, Gheorghe, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Institutul de istorie naţională din Bucureşti, 1947
BUJOREANU, Ioan M., Colecţiune de legiuirile României Vechi şi Nuoi câte s-au promulgat pene la finele anului
1870. Legi, procedure, regulamente, decrete, instrucţiuni, formularii, convenţiuni, concesiuni, statute,
circulare instructive, tablouri. Înavuţită cu Pravila lui Caragea, legiuirile principelui B. D. Ştirbei, Codulu
Civilu Vechiu alu Moldovei (Calimach), Manualu de Pravila Bissericescă şi statutele coloniilor Bulgare din
Bassarabia, Bucureşti, Noua Typographie a Laboratoriloru, 1873
DEL CHIARO FIORENTINO, Antonio-Maria, Revoluţiile Valahiei, trad. S. Cris-Cristian, Iaşi, Viaţa Românească,
1929
GRECEANU, Radu, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacinstitului domnului Ţării Rumâneşti, Io Constandin
Brâncoveanu Basarab – Voievod, dă când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru vremile şi şî
întâmplările ce în pământul acestesta în zilele Mării-sale s-au întâmplat (Cronica. Cronicari munteni, vol III),
Bucureşti, ed. Minerva, colecţia Biblioteca pentru toţi, 1984
GIURESCU, C. (editor), Letopiseţul Ţării Moldovei. Dela Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cante-
mir, 1661-1705, Bucureşti, 1913
PAUL DIN ALEP, Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia, ediţie şi traducere adnotată de Ioana Feodorov, Bucu-
reşti, ed. Academiei Române, Brăila, ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2014
SCHWANZ VON SPRINGFELS, Friedrich, Descrierea Olteniei la 1723, ediţie, traducere din limba germană, studiu
introductiv, note şi indice de Mircea-Gheorghe Abrudan, Muzeul Brăilei „Carol I”, ed. Istros şi Academia Ro-
mână, Centrul de Studii Transilvane, 2017
Literatură secundară
BRANIŞTE, Ene, Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, ed. Diecezană Caransebeş, 2001
CIOBANU, Radu Ştefan, Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, ed. Sport-Turism, 1982
COMAN, Marian, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Iaşi, ed. Polirom, 2013
COSTĂCHEL, V., PANAITESCU, P.P., CAZACU, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-
XVII), Bucureşti, ed. Ştiinţifică, 1957
DJUVARA, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Bucureşti, ed. Humanitas,
2002
ELIADE, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Bucureşti, ed. Humanitas, (1898) 2000
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
GIURESCU, Constantin, C., Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economi-
ce şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, editura Ştiinţifică, 1957
GOROVEI, Ştefan S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2014
GOROVEI, Ştefan S., SZEKELY, Maria Magdalena, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Cen-
trul de cercetare şi documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna, 2006
MAZILU, Dan, Horia, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Iaşi, ed. Polirom, 2006
_____, Voievodul dincolo de sala tronului, Iaşi, ed. Polirom, 2003
PANAITESCU, P. P., Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994
PASCU, Ştefan, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, Cluj Napoca, 1944
REZACHEVICI, Constantin, Cronica domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881, vol. I, Secolele XIV-
XVI, Bucureşti, ed. Enciclopedică, 2001
STOICESCU, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, ed.
Enciclopedică Română, 1971
THEODORESCU, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X - XIV),
Bucureşti, 1974
31
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA CIVILIZAŢIEI, ARTEI ŞI ARHITECTURII EUROPENE ŞI A ORIENTULUI APROPIAT
BALŞ, Gheorghe, „Notiţă despre arhitectura Sfântului Munte” în B.C.M.I., fasc. 21, 1913
_____, „O vizită la câteva biserici din Serbia” în „Arta Românească”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „C. Göbl”,
1911
BRĂTULEANU, Liviu, „Ctitoriile româneşti de la Athos. Consideraţii arhitecturale” în B.C.M.I., nr. 1-2 / 2008
BURRIDGE, Peter, “The Architectural Development of the Athonite Monastery” în Anthony Bryer, Mary Cunningham
(eds.), Mount Athos and Byzantine Monasticism. Papers from the Twenty-Eighth Spring Symposium of Byzan-
tine Studies, Birmingham, March 1994, Variorum, 1996
ĆURČIĆ, Slobodan, Architecture in the Balkans. From Diocletian to Süleyman The Magnificent, Yale University
Press, New Heaven and London, 2010
ĆURČIĆ, Slobodan, HADJITRYPHONOS, Evangelia (ed.), Secular Medieval Architecture in the Balkans 1300-1500
and its Preservation, Thessaloniki, 1997
GOODWIN, Godfrey, A History of Ottoman Architecture, Thames & Hudson, London, 2003
SPEAKE, Graham, Muntele Athos. Istorie şi înnoire în paradisul monahilor, Cluj-Napoca, ed. Renaşterea, 2016
ISTORIA AŞEZĂRILOR DIN SPAŢIUL EXTRACARPATIC
CĂPRĂROIU, Denis, Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (sec. X-XIV). O încercare de tipologizare a
procesului genezei urbane, ediţîa a II-a, Târgovişte, ed. Cetatea de Scaun, 2014
CÂLŢIA, Simion, Aşezări urbane sau rurale? Oraşele din Ţările Române de la sfârşitul secolului al 17-lea la
începutul secolului al 19-lea, Bucureşti, ed. Universităţii din Bucureşti, 2011
CHELCU, Marius, Istoria oraşelor din Moldova de la jumătatea secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al
XVIII-lea. Studii şi documente, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2015
GHEORGHIU, Teodor, Octavian, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu, ed.
Bucureşti, Simetria, 2000
_____, „Urbanizarea medievală românească extracarpatică – gest oficial major sau pură întâmplare?” în Historia
Urbana, tomul XIV, 2 / 2006
GHEORGHIU, Teodor, Octavian, BICA, Smaranda, Maria, Restituţii: oraşele la începuturile evului mediu românesc,
Bucureşti, ed. Fundaţiei Arhitext, 2015
GIURESCU, Constantin C., Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, editura
Sport-turism, 1979
GRECEANU, Eugenia, Ansamblul urban medieval Botoşani, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Iaşi, Casa editorială
Demiurg, 2009
POPESCU-CRIVEANU, Irina, La ville des villages perdus. Notes sur l’image des villes moldaves et valaques avant la
période moderne, N.E.C. Europa Program Yearbook 2007-2008, pp. 217-273
RĂDVAN, Laurenţiu, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu: sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al
XVI-lea, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2011
_____, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004
_____, „Mănăstiri şi oraşe în Ţările Române: evoluţii în secolele XIV-XVII” în Historia Urbana, tomul XXII / 2014,
pp. 85-116
LUCRĂRI DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII PE TERITORIUL ROMÂNIEI
ANDREESCU, Ştefan, Perspective medievale, Bucureşti, ed. Nemira, 2002

APETREI, Cristian Nicolae, Reşedinţe boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, Brăila, Muzeul
Brăilei, ed. Istros, 2009
ATANASESCU, Iancu, GRAMA, Valeriu, Culele din Oltenia, Craiova, ed. Scrisul Românesc, 1974
BARBU, Daniel, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Bucureşti, ed. Meridiane, 1986
BALŞ, Gheorghe, „Influence du plan serbe sur le plan des églises roumaines” în L’Art Byzantin chez les slaves. Les
Balcans, Paris, 1930
_____, „Influences améniennes et géorgiennes sur l’architecture roumanie”, Communication au III-ème Congrès des
Études Byzantines, Atena, 1931
_____, Bisericile lui Ştefan Cel Mare, B.C.M.I., Bucureşti, 1925
_____, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, B.C.M.I., Bucureşti, 1928
32
_____, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933
BATARIUC, Paraschiva-Victoria, Contribuţii mărunte la istoria arhitecturii din Ţinuturile Suceava şi Cernăuţi (seco-
lele XIV-XVIII), Suceava, ed. Karl A. Romstorfer, 2011
BĂTRÂNA, Lia, BĂTRÂNA, Adrian, Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți. Cercetări arheologice şi interpretări
istorice asupra începuturilor Ţării Moldovei, Piatra Neamţ, ed. Constantin Matasă, 2012
BEDROS, Vlad, Patrimoniul artistic armenesc în România. Între nostalgia exilului şi integrarea culturală, Bucureşti,
Noi Media Print, f.a.
BRĂTULEANU, Anca, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucu-
reşti, ed. Simetria, 1997
BRĂTULEANU, Liviu, „Les Koulas de Roumanie, XVIème – XVIIIème siécles” în B.C.M.I., nr. 3-4 / 1998
_____, „Cuhniile anasamblurilor civile şi religioase din Ţările Române” în R.M.I. anul LXIV, nr. 1-2/1995, pp. 20-35
CAPROŞU, Ioan, BĂDĂRĂU, Dan, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, ed. Junimea, 1974
CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1981
DOBJANSCHI, Ana, SIMION, Victor, Arta în epoca lui Vasile Lupu, Bucureşti, ed. Meridiane, 1979
DRĂGHICEANU, Virgil, Palatele noastre domneşti, Bucureşţi, 1913
DRĂGUŢ, Vasile, Arta gotică în România, Bucureşti, 1981
_____, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, ed. Științifică şi Enciclopedică, 1976
_____, „L’architecture dans les pays roumains au XVIe siècle dans la perspective des relations avec le monde ottoman”
în Revue Roumain d’histoire de l’art, Série Beaux-Arts, Tome XXIII, Bucureşti, 1986, pp. 3-20
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1985
GHIKA-BUDEŞTI, Nicolae, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, Partea a III-a, Veacul al XVII-lea. Epoca de
tranziţie: domnia lui Matei Basarab, B.C.M.I., fasc. 71-74, Vălenii de Munte / Bucureşti, 1933
_____, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia. Noul stil românesc din veacul al XVIII-lea, B.C.M.I., Bucureşti,
1936
_____, L’ancienne architecture religieuse de la Valachie. Essay de synthèse – quatre conférences tenues á la
Sorbenne, École des hautes études, Séction des sciences réligieuses, Bucureşti, 1942
_____, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, I, în B.C.M.I., 1927
HENRY, Paul, Monumentele din Moldova de nord. De la origini până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Bucureşti, ed.
Meridiane, 1984
IONESCU, Grigore, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, ed. Academiei R.S.R.,
1982
_____, Istoria arhitecturii Româneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, 1937
_____, Arhitectură românească. Tipologii, creaţii, creatori, ed. Tehnică, Bucureşti, 1986
ISPIR, Mihai, Clasicismul în arta românească, Bucureşti, ed. Meridiane, 1984
_____, „Ratoşele din Moldova”, în R.M.M.M.I.A., nr. 1, 1976, pp. 21-32
_____, „Conace din judeţul Neamţ” S.C.I.A., tom 26, 1979
LEMNY, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc, Bucureşti, ed. Meridiane, 1990
MACARIE, Gheorghe, Trăire şi reprezentare. Barocul în artele vizuale ale Moldovei secolului al XVII-lea, Iaşi, ed.
Tehnopress, 2008
MOHANU, Dan, Arheologia picturilor murale Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, Bucureşti, ed. A.R.A. –
Arhitectură, Restaurare, Arheologie, 2011
MOISESCU, Cristian, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, ed. Meridiane, 2001
MORTU, Petru, Arhitectura cu specific comercial. Hanurile, Teză de doctorat, UAUIM, 2011
NICOLESCU, Corina, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, ed. Meridiane, 1979
PALEOLOG, Andrei, Pictura exterioară din Ţara Românească. Secolele XVIII-XIX, Bucureşti, ed. Meridiane, 1984
PANAITESCU, Alexandru, Remember mănăstirea Văcăreşti, Bucureşti, ed. Simetria, 2008
PUŞCAŞU, Voica, Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, ed. Vremea, Bucureşti, 2001
SEBESTYÉN, Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea, Bucureşti, 1986
SINIGALIA, Tereza, „Structuri arhitectonice inovatoare în bisericile ctitorite de Neagoe Basarab” în Sfântul Neagoe
Basarab – ctitor de biserici şi cultură românească, Bucureşti, ed. Cuvântul vieţii, 2012
_____, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII, Bucureşti, ed. Vremea, 2000
STOICESCU, Nicolae, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor din Moldova, Bucureşti, 1974
ŞLAPAC, Mariana, Cetăţi medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea), Chi-
şinău, ed. Arc, 2004
33
_____, Cetăţi bastionare din Moldova (sfârşitul secolului al XVII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea), Chişinău, ed.
Arc, 2016
THEODORESCU, Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Bucureşti, editura Meridiane, 1987
_____, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, ed. Gramar, 2002
TOMA, Dolores, Despre grădini şi modul lor de folosire, Iaşi, editura Polirom, 2001
VĂTĂŞIANU, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, ediţia a II-a, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română,
2001, reeditare a lucrării publicate la Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1959
_____, Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti, ed. Meridiane, 1987
VOITEC-DORDEA, Mira, Reflexe gotice în arhitectura Moldovei, Bucureşti, ed. Meridiane, 1976
34

Atr - Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atr - Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU” BUCUREŞTI

ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

CURS AN III, SEMESTRUL I

1. DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA ARHITECTURII ÎN

1.1. Spaţiul intracarpatic în perioada medievală ................................................................................. 3

1.2. Geneza şi dezvoltarea aşezărilor urbane din Transilvania medievală ........................................ 4

1.3. Arhitectura medievală de apărare ................................................................................................ 10

1.4. Arhitectura medievală religioasă .................................................................................................. 15

1.5. Manifestări ale renaşterii în Transilvania (sec. XV-XVII) ......................................................... 21

1.6. Dezvoltarea urbană şi arhitectura în Transilvania şi Banat în secolul al XVIII-lea................ 24

DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA

1.1. SPAŢIUL INTRACARPATIC ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

1.2. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane

Cluj, planul oraşului realizat de Giovanni Morando Visconti în intervalul 1699-1703

Bistriţa la 1666 (Gravură realiazată de H.J. Schollenberger)

 Trăsături morfologice caracteristice

1.3. ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE APĂRARE

 Fortificații colective (ale comunităţilor urbane sau rurale)

Fortificarea construcţiilor religioase (bisericile fortificate sau „cetăţile bisericeşti”) a reprezentat o

1.4. ARHITECTURA MEDIEVALĂ RELIGIOASĂ

 Organizarea funcţional-simbolică a spaţiului de cult medieval

Biserica parohială (fostă Sf. Maria) din Sibiu

 Monahismul urban. Prezenţa ordinelor mendicante în oraşele transilvănene

 Asimilări în arhitectura religioasă românească

1.5. MANIFESTĂRI ALE RENAŞTERII ÎN TRANSILVANIA (SEC. XV-XVII)

 Pătrunderea renaşterii în regatul maghiar

 Renaşterea timpurie (c. 1500-1541)

Casa Wolphard-Kakas, Piaţa Unirii, Cluj,

 Răspândirea şi împământenirea arhitecturii renascentiste ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea)

 Renaşterea matură şi târzie (secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea)

Concluzionând, manifestările efectiv renascentiste din arhitectura transilvăneană acoperă o perioadă de

1.6. DEZVOLTAREA URBANĂ ŞI ARHITECTURA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Extinderea teritorială a Imperiului Habsburgic între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea

Charlottenburg (Şarlota), jud. Timiş

 Reşedinţele nobiliare: palatul urban

Cluj: palatul Bánffy

 Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale nobiliare extraurbane

Palatul von Brukenthal, Avrig (jud. Sibiu)

Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII EUROPENE

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIE ŞI ISTORIA CIVILIZAŢIEI DIN TRANSILVANIA

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA AŞEZĂRILOR ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT

ADRIAN, Victor, Biserica Neagră, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968

ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

CURS AN III, SEMESTRUL I

DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA ARHITECTURII ÎN ŢARA

1.1. Formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova ....................................................... 3

1.3. Arhitectura ansamblurilor mănăstireşti extracarpatice............................................................. 10

1.5. Arhitectura religioasă moldovenească (sec. XIV – XVII)........................................................... 20

1.6. Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale din Ţara Românească ................................................. 22

1.7. Arhitectura veacului fanariot........................................................................................................ 25

DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA

1.1. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA

1.2. AŞEZĂRILE URBANE MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC EXTRACARPATIC – ORIGINI ŞI EVOLUŢIE

 Geneza fenomenului urban medieval românesc

 Etapa prestatală (anterioară jumătăţii secolului al XIV-lea)

 Etapa maturizării oraşului medieval extracarpatic (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea)

 Organizarea juridică şi administrativă

 Trăsături morfologice caracteristice

1.3. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR MĂNĂSTIREŞTI EXTRACARPATICE