I . Ecologizarea mediului prin valorificarea deseurilor .

Cap 1. Problematica deseurilor.

1.1. Generalitati - lucrat de mine
1.2 Clasificare - lucrat de mine
de aici m-am impotmolit
1.3 Caracteristici definitorii ale deseurilor
1.4 Efectele desurilor asupra factorilor de mediu
1.4 Ecologizarea mediului
1.5 Modalitati de depozitare si tratare

Cap 2 Valorificarea deseurilor

2.1 Generalitati
2.2 Recuperare si valorificarea sticlei si dozelor metalice
2.3 Valorificarea si recuperarea deseurilor din cauciuc
2.4 Recuperarea si valorificarea deseurilor textile
2.5 Recuperarea si valorificarea hartiei si cartonului.
2.6 Valorificarea deseurilor industriale.

Partea a II a Metode creative de valorificare a deseurilor

Cap. 3 educatia nonformala - o sa lucrez eu

Cap. 4 Metode creative - aici doar daca mai gasesti tu ceva , in rest lucrez eu
 IMPACTUL DEŞEURILOR ASUPRA MEDIULUI
Impactul depozitelor de deseuri industriale si urbane asupra mediului

In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de

deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc pentru
mediu si sanatatea publica.

Principalele forme de impact si risc determinate de depozitele de deseuri orasenesti si

industriale, in ordinea in care sunt percepute de populatie, sunt:

 modificari de peisaj si disconfort vizual;

 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafata;
 modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile
invecinate.

Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este deosebit de

evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica exploatarea pe celule
si acoperirea cu materiale inerte.

Scurgerile de pe versantii depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata contribuie la

poluarea acestora cu substante organice si suspensii.

Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt deseori sursa infestarii apelor

subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente poluante. Atat exfiltratiile din depozite,
cat si apele scurse pe versanti influenteaza calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se
repercuteaza asupra folosintei acestora.

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri este
un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de “dezvoltare
durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza perioadele de
amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si postmonitorizare (15-20
ani).

In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri inseamna eliminarea de pe suprafata

afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300 specii/ha, fara a considera si populatia
microbiologica a solului. In plus, biocenozele din vecinatatea depozitului se modifica in sensul
ca:

 in asociatiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;

 unele mamifere, pasari, insecte parasesc zona, in avantajul celor care isi gasesc hrana
in gunoaie (sobolani, ciori).
Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata exploatarii
depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu
va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului fiind ireversibil
modificata. Actualele practici de colectare transport /depozitare a deseurilor urbane faciliteaza
inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor acestora: insecte, sobolani, ciori,
caini vagabonzi.

Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sanatate datorita
continutului lor in substante toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solventi,
uleiuri uzate.

Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate in comun
cu deseuri solide orasenesti. Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si
combinatii inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere
usor degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce
poluarea mediului.

Un aspect negativ este acela ca multe materiale reciclabile si utile sunt depozitate impreuna cu
cele nereciclabile; fiind amestecate si contaminate din punct de vedere chimic si biologic,
recuperarea lor este dificila.

Problemele cu care se confrunta gestionarea deseurilor in Romania pot fi sintetizate astfel:

 depozitarea pe teren descoperit este cea mai importanta cale pentru eliminarea finala
a acestora;
 depozitele existente sunt uneori amplasate in locuri sensibile (in apropierea
locuintelor, a apelor de suprafata sau subterane, a zonelor de agrement);
 depozitele de deseuri nu sunt amenajate corespunzator pentru protectia mediului,
conducand la poluarea apelor si solului din zonele respective;
 depozitele actuale de deseuri, in special cele orasenesti, nu sunt operate
corespunzator: nu se compacteaza si nu se acopera periodic cu materiale inerte in
vederea prevenirii incendiilor, a raspandirii mirosurilor neplacute; nu exista un control
strict al calitatii si cantitatii de deseuri care intra pe depozit; nu exista facilitati pentru
controlul biogazului produs; drumurile principale si secundare pe care circula utilajele
de transport deseuri nu sunt intretinute, mijloacele de transport nu sunt spalate la
iesirea de pe depozite; multe depozite nu sunt prevazute cu imprejmuire, cu intrare
corespunzatoare si panouri de avertizare.
 terenurile ocupate de depozitele de deseuri sunt considerate terenuri degradate, care
nu mai pot fi utilizate in scopuri agricole; la ora actuala, in Romania, peste 12000 ha
de teren sunt afectate de depozitarea deseurilor menajere sau industriale;
 colectarea deseurilor menajere de la populatie se efectueaza neselectiv; ele ajung pe
depozite ca atare, amestecate, astfel pierzandu-se o mare parte a potentialului lor util
(hartie, sticla, metale, materiale plastice);
 Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea deseurilor necesita
adoptarea unor masuri specifice, adecvate fiecarei faze de eliminare a deseurilor in mediu.
Respectarea acestor masuri trebuie sa faca obiectul activitatii de monitoring a factorilor de
mediu afectati de prezenta deseurilor.

DESEURILE MENAJERE SI IMPACTUL NEGATIV ASUPRA MEDIULUI Dintre

numeroasele probleme de mediu care ameninta planeta noastra, o problema majora o
constituie, fara nici o îndoiala, deseurile. · Fiecare dintre noi, mic sau mare, arunca zilnic în
pubela sa obiecte care nu ne mai servesc, care sunt goale sparte sau uzate. · Serviciul de
salubrizare actioneaza o singura data pe saptamana, golind pubela care adesea depaseste
marginile si le depoziteaza în afara orasului, în locurile numite "gropi de gunoi".

Depozitarea deseurilor, pe langa faptul ca este un proces tehnologic destul de scump,

mai prezinta un dezavantaj: polueaza mediul. Solutia nu consta în depozitarea acestora pe
locuri virane, pe spatiile verzi sau în parcuri, ci în colectarea selectiva si reciclarea lor. Aceasta
metoda permite recuperarea substantelor valoroase pentru reciclare! CE PUTEM FACE NOI?
Fiecare dintre noi, ca reprezentat al comunitatii, are puterea si obligatia de a influenta
procesul de ecologizare a propriului oras sau a zonei unde îsi petrece vacanta.. Solutia este la
îndemana noastra si consta în DEPOZITAREA SELECTIVA a DE?EURILOR. Mai precis, trebuie sa
depozitam deseurile în locurile special amenajate si, pe cat posibil, pe urmatoarele categorii:
· hartie si cartoane (ziare, reviste, tiparituri, cutii de detergenti, de cereale etc.), ce pot fi
vandute la tonetele special amenajate; · sticle PET si alte materiale plastice (pungi, folii, cutii
de iaurt, butelii de la produse cosmetice si de curatenie etc.), ce pot fi reciclate; · sticle si
cioburi; vanzarea ambalajelor din sticla la centrele care se ocupa cu achizitionarea acestora; ·
deseuri feroase (fier, tabla s.a) si doze metalice, ce pot fi valorificate la punctele "REMAT"; ·
deseuri umede (resturi vegetale, animale etc.) Metode non formale Metodele non formale
de participare publica sunt non legale (nu ilegale). De exmplu: · educationale (de ex.:
publicarea de buletine informative, organizarea de ateliere de lucru, competitii, tabere,
expozitii, lucrul în scoli, tururi pe biciclete, seminarii, campanii etc.); · presiuni directe (de ex :
trimiterea de petitii, plangeri, colectare de semnaturi, demonstratii, folosirea mass-mediei); ·
lobby (de ex: organizarea de audieri publice, consultari, mese rotunde, elaborarea de politici
alternative, influentarea oamenilor de decizie) servicii (de ex: promovarea participarii publice
sau actiuni ale altor organizatii, instruiri, hot-lines, telefoane verzi, centre de informare,
coalitii etc.); · metode complementare / semi-legale (dezvoltarea de proceduri alternative ca
de ex. pichetarea voluntara , audieri, monitorizari post proiect, comitete ale cetatenilor
pentru a controla procesul de autorizare etc.). Gradul de participare al cetatenilor Cetatean
ca persoana care ia decizii Cetatenii unei comunitati au cea mai clara si poate cea mai buna
perceptie a nevoilor si prioritatilor comunitatii lor si ar trebui sa ia decizii ei însisi. Cetateanul
consultant Cetatenii ar trebui ocazional sa fie consultati pentru a contribui cu opiniilor lor
profesionale la procesul de luare a deciziilor. Atunci cand sunt oferite mai multe informatii
adecvate se pot lua decizii mai bune.

Cetateanul respondent Cetatenii nu stiu exact care sunt necesitatile sau care este cea
mai buna abordare, dar opiniile lor trebuie cunoscute si analizate de catre experti bine
instruiti si folosite în procesul de luare a deciziilor. Cetateanul constituent Experti sau
reprezentanti instruiti au dreptul de a lua deciziile în locul cetatenilor si se presupune ca ei
reprezinta interesele constituentilor. Cetateanul elector Cetatenii ar trebui sa voteze pentru
reprezentantii lor, dar luarea deciziilor este ceva mult prea stiintific si acest lucru trebuie lasat
în seama expertilor sau în seama publicului larg. PARTICIPAREA PUBLICULUI LA LUARE
DECIZIILOR DE MEDIU Participarea publica este un instrument important în activitatile de
dezvoltare locala, imprimînd calitate în procesul decizional si întarind autoritatea deciziilor
prin suportul oferit de public în implementarea acestora. In acest fel se economisesc de multe
ori fonduri importante în procesul de implementare a unui proiect. Tarile cu traditie
democratica folosesc eficient acest instrument perfectionandu-si mereu cadrul legislativ
pentru a extinde participarea publicului pana în cele mai înalte nivele de decizie, respectiv
pana la formularea politicilor de stat, constiente fiind de avantajele oferite de suportul
publicului pentru formularea si implementarea acestora Ce este participarea publica ?
Oamenii nu pot fi separati de mediul lor de viata, iar deteriorarea acestuia are efect asupra
lor si asupra drepturilor lor. De aceea nu este surprinzator ca în 1972 conferinta de la
Stockholm a facut legatura între drepturile omului si protectia mediului în primul principiu al
declaratiei sale. Dreptul la "un mediu înconjurator sanatos" a fost astfel formulat pentru
prima data. Mai precis, este vorba de dreptul fiecaruia de a proteja mediul în care traieste.
Include dreptul tuturor indivizilor de a fi informati asupra planurilor si proiectelor care pot
deteriora mediul, de a participa în procesul care duce la luarea deciziilor, si atunci cand este
necesar de a dispune de mijloacele legale pentru a reface daunele aduse mediului.

Inima acestui sistem este participarea publica, care are la baza informarea. Prin
urmare, participarea publica este orice instrument folosit pentru a implica publicul în luarea
deciziilor privind mediul si include dreptul la informare, dreptul la participare si dreptul la
accesul în justitie. Metodele participarii publice Metodele legale de participare publica sunt
cele bazate pe constitutie: · dreptul la cunoastere ( accesul la informatie ); · dreptul la libera
exprimare; · dreptul de a vorbi; · dreptul de asociere; · dreptul la un mediu curat; In felul
acesta se reduc costurile de administrare a deseurilor menajere, prin recuperarea unor
cantitati importante de materii prime, iar mediul de viata devine mai curat si mai placut.
Principalul avantaj al reciclarii: Prin reciclarea materialelor refolosibile se reduce consumul
resurselor naturale (petrol, apa, energie), precum si emisiilor nocive în aer. Cateva exemple:
Hartia - materie refolosibila. Materia prima utilizata pentru fabricarea hartiei sunt: lemnul,
celuloza, hartia veche.
 Hartia reciclata permite economisirea aproximativ a un sfert de electricitate în raport
cu hartia alba, 90% din cantitatea de apa necesara pentru producerea a 1 kg. de hartie alba
(300 l apa). De asemenea, prin reciclarea deseurilor de hartiei, se elimina clorul toxic necesar
producerii hartiei albe. Sticla - materie refolosibila. Sticla se produce folosind urmatoarele
materii prime: nisipul de cuart, calcarul, soda (produs poluant) s.a. Reciclarea sticlei
menajeaza mediul si economiseste în timp bogatiile naturale, apa si electricitatea.
AMBALAJELE PET - O PROBLEMA PENTRU MEDIUL ÎNCONJURATOR Ce este PET-ul? PET este
prescurtarea de la polietilen tereftalat si se prezinta sub forma unei resini (o forma de
poliester). Mai precis, polietilenul tereftalat este o combinatie a doua monomere: etilen glicol
modificat si acid tereftalic purificat. * Acesta a devenit un material foarte raspandit în
industria alimentara (îmbuteliere de bauturi racoritoare, apa, lactate, ulei, otet) si nu numai,
fiind ieftin, usor, rezistent la socuri, reciclabil. Posibilitati de reciclare Ambalajele PET, ca
dealtfel toate materialele plastice, nu sunt biodegradabile. Cresterea consumului acestora,
mai ales în ultimii 10 ani, a dus la sporirea alarmanta a numarului de sticle depozitate
necorespunzator în natura. Prin colectarea si reciclarea acestora, se stopeaza practic impactul
negativ asupra mediului înconjurator. Polietilenului tereftalat reciclat (RPET) poate fi folosit
pentru: · fibre de poliester (75%) folosite la randul lor ca materie prima pentru covoare,
tapiterii, jucarii, pasle pentru industria textila, ca izolatie la paltoane, saci de dormit, industria
auto s.a.; · folie industriala; · chingi si benzi; · noi ambalaje PET alimentare si nealimentare
(ex.: cartoane pentru oua, obiecte de uz casnic etc). Un alt aspect pozitiv al reciclarii PET-urilor
consta în reducerea cantitatilor de deseuri ce merg spre gropile de gunoi, ponderea acestora
crescand înfiorator în ultimii ani, ajungand pana la 30% din volumul total. Nu uitati !! Sticla,
hartia, materialele plastice si metalele nu pot fi reciclate decat prin procese tehnologice, ceea
ce înseamna ca nu este indicat sa depozitam deseurile la întamplare (pe potecile turistice, în
locurile unde am pus corturile, pe malul raurilor si al lacurilor etc.) !! Depozitarea neglijenta a
acestora duce la formarea unor mormane de deseuri ce polueaza mediul în care venim sa ne
recreem, sa ne plimbam cu copiii sau sa facem sport. CaTEVA SFATURI PENTRU IUBITORII
MUNTELUI: · Nu arunca gunoaiele decat în locurile special amenajate (containere amplasate
la cabane, cosuri de gunoi sau gropile de gunoi amenajate langa cabane); · Daca nu exista nici
una dintre aceste posibilitati, strange-ti gunoaiele în pungi de plastic pe care le vei transporta
pana la prima amenajare de acest fel; · Pe munte nu exista servicii de salubrizare; · Lasa locul
unde te-ai odihnit la fel de curat pe cum l-ai gasit!! Nu rapi celorlalti placerea de a se odihni
în mijlocul unei NATURI CURATE.

Deseuri menajere

PREFATA:Termenii de “societate de consum”, “avalansa de deseuri” si “criza a

deseurilor” nu sunt decat cateva exemple” care permit ilustrarea problemelor create de
deseuri, cu care se confrunta mediul nostru inconjurator de astazi. Noi, consumatorii, suntem
toti responsabili de aceste probleme si fiecare dintre noi va trebuie deci, pe viitor, sa faca
eforturi ca sa menajeze resursele limitate si sa reducem cantitatile de deseuri.Este
incontestabil faptul ca, astazi, noi producem multe deseuri care contin materii valorificabile
si substante problematice sunt considerate ca reziduri. Toti factorii de raspundere a gestiunii
deseurilor trebuie sa faca fata la aceasta constatare si sa isi asume responsabilitatea.
Societatea noastra prospera nu mai poate sa-si permita, cum a fost pana acum, sa arunce
neglijent materiile valorificabile si substantele problematice si periculoase, punandu-le in
pubela gri, care este pentru deseuri reziduale) sau cu deseuri incomode. Ar trebui ca, in viitor,
sa amelioram aceasta situatie luand masuri concrete pentru a evita producerea deseurilor si
sa reciclam deseurile si aceasta din doua motive fundamentale.Mai intai, se impune, din punct
de vedere ecologic, sa se ia masuri exacte pentru a evita si a recicla deseurile. Rezultatele unei
analize intre 1992-1994 au aratat ca, cantitatea de materii prime secundare potential
utilizabile si in acelasi timp eliminate, este foarte importanta. Aceasta antreneaza o risipa de
materii prime si resurse energetice . De altfel, ar trebui sa se reduca substantele periculoase
din deseurile menajere, aceste substante impiedica buna functionare a instalatiilor de
eliminare a deseurilor, in ciuda partii aparent slabe pe care acestea o reprezinta, constituind
chiar un pericol deloc neglijabil pentru oameni si pentru mediul inconjurator. Dat fiind ca
costurile legate de eliminarea deseurilor au continuat sa creasca in cursul anilor din urma, se
impun ca din punct de vedere economic sa se ia masuri precise pentru a evita si recicla
deseurile.. Pentru o serie de deseuri exista conditii de reciclare, dar ele trebuie sa fie colectate
separat, sa fie reciclate separat si cu costuri de reciclare avantajoase..Deseurile cele mai
ecologice si cele economice raman bineinteles cele care nu se produc. Sunt numeroase
persoanele care au recunoscut in prezent problemele contemporane ale mediului
inconjurator si al gestiunii deseurilor si care fac eforturi in evitarea producerii deseurilor sau
reciclarea acestora. Comportamentul lor, orientat pe criterii de protectie a mediului, este
cateodata franat din lipsa de informatii si sfaturi. O importanta deosebita este acordata
actiunilor preventive, in conformitate cu legea gestiunii deseurilor din 17 iunie 1994.Care este
legatura intre borcanul meu de iaurt si Insulele Maldive?Borcanele de iaurt sunt fabricate din
material plastic. Masele plastice sunt produse din petrol care la randul sau se compune din
carbon si compusi de carbon. Cand un astfel de borcan de iaurt este incinerat, carbonul din
acest borcan este pus din nou in libertate, acesta se combina cu oxigenul din aer si se
transforma in bioxid de carbon (CO2). Bioxidul de carbon, la randul sau, este responsabil in
mare parte de producerea “efectului de sera”, generat de oameni. Efectul de sera provoaca
o reincalzire a atmosferei terestre si antreneaza, printre altele, topirea calotelor glaciare.
Apele provenite din topirea ghetarilor se scurg in cantitati considerabile si determina
cresterea nivelului marilor si reprezinta, in termen scurt sau lung, un risc pentru existenta
zonelor joase si a paradisului de vacanta, cum ar fi insulele Maldive sau altele din Oceanul
Indian, Atlantic si Pacific. Consecintele ecologice si sociale ale acestei evolutii nu sunt, in
momentul de fata, previzibile.Aproximatie globala - actionare rationala. Pamantul nu ne
apartine, l-am imprumutat copiilor nostri. Daca imprumut un lucru in stare buna, astept pe
buna dreptate sa mi se restituie in aceeasi stare. Orice persoana care - pentru a relua exemplul
susmentionat - cumpara un borcan de iaurt din plastic sau alt produs in plastic si il elimina
apoi, nu trebuie sa se gandeasca doar la binele propriu prin debarasarea de acest obiect, ci si
la impactul pe care il poate avea gestul sau asupra medului inconjurator. Consumatorul nu
risipeste numai resursele limitate dar contribuie si la agravarea problemelor mediului. Si este
bine cunoscut faptul ca raurile mici formeaza marile fluvii….Avem unda verde!Ghidul de
prevenire si reciclare a deseurilor are ca obiectiv sa va dea sfaturi ecologice si informatii pe
care sa le urmati in viitor, impreuna cu familia, prietenii si cunostintele dvs, privind probleme
ridicate de deseuri.Sa nu uitam ca trebuie sa fim constienti de responsabilitatea noastra si sa
menajam resursele noastre naturale. Succesorilor nostri si locuitorilor altor regiuni ale Terrei
noastre le va place sa gaseasca un mediu demn de a fi locuit. Nu uitati ca, actionand in
respectarea mediului inconjurator, nu inseamna sa ne limitam doar la eliminarea produselor
ci si la un comportament ecologic care este necesar in toate domeniile vietii noastre
cotidiene.Deseurile polueaza aerul, apa si solul, degradeaza peisajele pe suprafete intinse,
antreneaza costuri ridicate pentru depozitarea lor si uzine pentru incinerarea
reziduurilor.Activitatile de gestiune a deseurilor se concentreaza asupra urmatoarelor
puncte:INFORMATIE:A evita si a recicla deseurile implica ceea ce eu trebuie sa stiu: cum si ce
trebuie sa evitam?

Cum sa cumparam, in asa fel incat sa respectam mediul inconjurator?

Cum sa reciclam sistematic si corect?
Alte informatii utile:Eu hotarasc ce fac si ce spun: eu, in calitate de consumator
eu, in calitate de cetatean
eu, in calitate de responsabil si persoana abilitata sa ia hotarari.
SFAT:Informatiile trebuie sa fie furnizate de catre serviciile tehnice, competente,
pentru toti cei interesati; aceste informatii trebuie, sa se concentreze asupra problemelor si
a practicilor.
PREVENIRE: prin intermediul Legii, care poate, de exemplu, sa promoveze produsele
reutilizabile si sa incurajeze o productie responsabila;
prin intermediul comunitatii locale sau a unui grup local, care pot fixa taxe pe deseuri,
in functie de cantitate.
dar inainte de toate prin intermediul consumatorilor, prin noi toti, prin alegerea pe
care o facem cand mergem la cumparaturi.

REDUCERE: Prin diminuarea cantitatilor de deseuri reziduale dar si prin reducerea

poluatorilor.RECICLARE: Toate deseurile (inca) inevitabile nu trebuie toate, considerate
gunoaie.Noua ne revine sarcina sa le triem in asa fel incat sa obtinem materii prime de la care
sa avem posibilitatea fabricarii unor produse de o excelenta calitate (reciclare).Aceasta triere
are ca avantaj menajarea resurselor naturale limitate. Aceasta nu este posibil decat daca
separarea este bine facuta si daca gradul de curatire este ridicat. In principiu, reciclarea
trebuie sa se faca dupa principiile ecologice, adica nu trebuie sa se utilizeze in plus energie
decat pentru producerea unui material nou.Este de la sine inteles ca aceasta schimbare nu se
poate face de azi pe maine, dar aceasta este mult mai rapida. Criteriile esentiale sunt
transparenta si credibilitatea, motivatia, actiunea sistematica, o infrastructura buna si, sa nu
uitam, reducerea confortului nostru individual.

1. Impactul asupra atmosferei

Efectele negative ale emisiilor poluante în aer sunt resimţite de oameni, animale,
vegetaţie, sol şi chiar construcţii. Aceste efecte depind de concentraţia poluanţilor şi timpul
de expunere, putând fi vizibile sau invizibile.
a) Bioxidul de sulf (SO2) este cauzat de activitatea vulcanicã, arderea combustibililor cu
sulf, industria neferoasã şi industria alimentarã.
Omul şi animalele sunt expuse acestui tip de poluare, calea de pãtrundere a bioxidului
de sulf în organism fiind tractul respirator. Este deosebit de toxic, astfel încât afectarea
funcţiei respiratorii are loc atât la expunerea pe termen mediu (24 ore) şi lung (luni de zile),
cât şi la expunerea pe termen scurt (10-30 min). Expunerea pe termen lung la concentraţii
mici conduce la efecte în special asupra subiecţilor sensibili (astmatici, copii, oameni în
vârstã). Bioxidul de sulf în asociaţie cu particulele în suspensie determinã creşterea
mortalitãţii, morbiditãţii prin afecţiuni cardiorespiratorii şi ale funcţiei pulmonare.
Efectele fitotoxice ale S02 sunt determinate de capacitatea plantelor de a transforma
acest compus chimic în alţi compuşi, relativ netoxici, cum sunt sulfitul şi acidul sulfhidric,
formaţi prin dizolvarea bioxidului de sulf în soluţii apoase. La rândul lor, aceşti compuşi sunt
transformaţi prin mecanisme enzimatice şi neenzimatice în ionul sulfat (SO42-), care este mult
mai puţin toxic. În funcţie de cantitatea de SO2 la care este expusã planta în timp, apar efecte
biochimice şi fiziologice ca : degradarea clorofilei, reducerea fotosintezei, schimbãri în
metabolismul proteinelor, în bilanţul lipidelor şi al apei, dar şi în activitatea enzimaticã.Aceste
efecte pot determina necroze, încetinirea fenomenului de creştere a plantei, creşterea
sensibilitãţii la condiţiile climatice excesive. De asemenea, în comunitãţile de plante apar
schimbãri ale echilibrului între specii, dispariţia unor specii determinând alterarea structurii
şi funcţiilor întregii comunitãţi.
Efectele toxice ale bioxidului de sulf sunt resimţite, pe langã de florã şi faunã, şi de
litosferã (SO2 produce acidifierea solului) şi de infrastructurã (degradarea construcţiilor,
întrucât calcarul, CaCO3, trece în gips, CaSO4, care este mai sensibil şi permite infiltrarea apei).
 Nu trebuie neglijat faptul cã bioxidul de sulf, fiind foarte solubil în apã, contribuie la
producerea ploilor acide.
Organizaţia Mondialã a Sãnãtãţii recomandã ca limitã a mediei anuale, valoarea de 30
µg/m3 de aer.
b) Bioxidul de carbon (CO2) participã la procese de fotosintezã şi contribuie la formarea
oxigenului atmosferic:
plante polimeri glucozici
CO2 , H2O----------→ amidon + O2
hv celuloza
Bioxidul de carbon provine, în mare parte, din arderea combustibililor fosili. Reducerea
suprafeţelor împãdurite determinã creşterea concentraţiei sale în atmosferã, peste limitele
normale, ceea ce duce la perturbarea echilibrului ecologic, prin manifestarea efectului de serã
şi modificãri ale climei. În plus, CO2 este principalul poluant atmosferic ce determinã
fenomenul de carbonatare a betonului (degradarea betonului).
c) Oxidul de carbon (CO) rezultã la arderea incompletã a combustibililor fosili, este
prezent în diferite gaze industriale şi în gazele de eşapament. Este deosebit de toxic pentru
cã blocheazã hemoglobina (transportul oxigenului din sânge).
d) Oxizii de azot (NOx) provin, în special, din arderea combustibililor fosili,din traficul
auto şi din diverse procese industriale (cum ar fi fabricarea acidului azotic, HNO 3 şi a
fertilizanţilor cu azot). Sunt toxici, mai ales bioxidul de azot (NO2),care provoacã asfixiere prin
distrugerea alveolelor pulmonare, cãderea frunzelor copacilor, reducerea vizibilitãţii (smog
fotochimic). În prezenţa bioxidului de azot, din gazele de eşapament se formeazã, prin
mecanisme fotochimice, ozonul (O3). Combinaţia NO2 + SO2 + O3 este consideratã cel mai
distrugãtor poluant pentru culturi, deoarece distruge membrana celularã a
frunzelor.Deasemenea, NO2 determinã,în mare mãsurã, formarea ploilor acide. Ca nivel
maxim pentru NOx se recomandã 95µg/m3 pe interval de 4 ore.
e) Hidrogenul sulfurat (H2S) provine din activitatea vulcanicã, din procese de
putrefacţie, de la cocsificarea cãrbunilor şi din rafinãriile de petrol. Provoacã îmbolnãviri grave
de tip neurastenic.
f) Hidrocarburile provin din instalaţiile de extracţie şi prelucrare a petrolului, de la
vehiculele transportului auto, din degajãrile mlaştinilor. Ele nu au un efect toxic imediat, dar
este posibil sã contribuie la efecte cumulative pe termen lung (persistã în atmosferã
aproximativ 15 ani).
g) Poluarea atmosferei cu substanţe solide, în stare fin divizatã (particule în suspensie)
este cauzatã de activitãţile industriale şi de traficul auto. Agenţii poluanţi au compoziţie
chimicã variatã, în funcţie de provenienţã: funingine, prafuri industriale.
Funinginea (carbon fin dispersat) provine din arderea incompletã a combustibililor solizi
în termocentrale şi instalaţii casnice, precum şi din utilizarea carburanţilor în motoarele cu
ardere internã; de exemplu, la benzinã rezultã 5 mg negru de fum / m 3 gaz eşapat, iar la
motorinã 50 mg / m3. Negrul de fum mai provine din uzinele producãtoare şi de la utilizarea
lui la obţinerea cauciucului şi a cernelurilor tipografice. Particulele cu diametre micronice şi
submicronice pãtrund prin tractul respirator în plãmân, unde se depun. Atunci când cantitatea
inhalatã într-un interval de timp depãşeşte cantitatea ce poate fi eliminatã în mod natural
apar disfuncţii ale plãmânilor, care favorizeazã instalarea sau cronicizarea afecţiunilor
cardiorespiratorii. În cazul în care particulele conţin substanţe toxice, cum ar fi metalele grele
în cenuşa de cãrbune, acestea devin foarte agresive, eliberarea în plasmã şi în sânge a ionilor
metalici conducând, în funcţie de metal şi de dozã, la tulburãri foarte serioase.
Prafurile industriale (pulberile) sunt toxice şi nocive atunci când conţin compuşi ai Pb,
Cd, Hg, P. În ceea ce priveşte pulberile metalurgice, se estimeazã cã se pierd în atmosferã circa
8 kg pulberi/t fontã, 40 kg/t oţel şi 450 kg/t aluminiu. Unele metale grele (Cu, Fe, Zn) în
cantitãţi extrem de mici sunt elemente nutritive, esenţiale pentru corpul uman, dar altele (Pb,
Cd, Hg) au efecte toxice asupra omului.
Plumbul (Pb) se utilizeazã la fabricarea acumulatorilor, a grundurilor anticorozive pe
bazã de miniu (Pb3O4), în industria constructoare de maşini, ca aditiv pentru creşterea cifrei
octanice a benzinei (1/2 g/l creşte cifra octanicã de la 65 la 92, reduce consumul de benzinã
cu 15% prin creşterea puterii motorului). Plumbul este deosebit de nociv pentru cã reduce
rezistenţa organismului la infecţii, afecteazã funcţiile sistemului nervos, micşoreazã
capacitatea de oxigenare a sângelui, iar în combinaţie cu bioxidul de azot conduce la intoxicaţii
deosebit de grave (boala saturnism). Organizaţia Mondialã a Sãnãtãţii (OMS) recomandã ca
valoare-ghid concentraţia de 0,5-1 µgPb/m3 de aer, pentru un timp de mediere de un an.
Mercurul (Hg) apare atât în procesele pentru obţinerea lui, cât şi la utilizarea în diferite
sectoare industriale, cum ar fi industria clorosodicã (electroliza cu catod de Hg), energeticã
nuclearã (agent de transfer termic), prepararea unor catalizatori, fabricarea instrumentelor
de mãsurã. Mercurul este deosebit de nociv pentru cã blocheazã unele grupe din aminoacizi
şi, în consecinţã, deregleazã reacţiile redox din organismele vii. În cazul mercurului, se impun
(ca şi în cazul plumbului) restricţii severe privind controlul emisiilor în atmosferã şi menţinerea
unor limite stricte admise.
Un loc aparte în categoria poluãrii cu prafuri industriale îl ocupã poluarea cauzatã de
fabricile de ciment. Se estimeazã cã, în procedeul uscat, în faza de mãcinare, se eliminã în
atmosferã, sub formã de praf industrial, 1-3% din materia primã prelucratã (calcar + argilã).
Acest praf se disperseazã pe distanţe mari, ducând la depuneri de 500-1000 t/km2 an,
afectând întregul bios din zonele limitrofe.
2. Impactul asupra apelor

În general, se considerã cã poluarea apei reprezintã o alterare a calitãţii fizice, chimice

sau biologice ale acesteia, produsã direct sau indirect de o activitate umanã, în urma cãreia
apele devin improprii pentru folosirea normalã în scopurile în care se puteau utiliza înainte
de a interveni alterarea.
 Sursele care produc poluarea apei de suprafaţã se pot împãrţi în:
- surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orãşeneşti
deversate continuu sau de apele uzate industriale, cu deversare continuã sau intermitentã;
- surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al cursului
de apã, constituite din apele de precipitaţii care spalã suprafeţele localitãţilor, depozitele de
reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrãşãminte sau substanţe chimice de
combatere a dãunãtorilor.
Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:
- impurificãri cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrãri
miniere sau foraje;
- impurificãri produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului ale tuturor categoriilor de
ape superficiale impurificate de sursele dispersate;
- impurificãri produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectãrii zonei de protecţie
sanitarã sau a condiţiilor de execuţie.
Întensitatea impurificãrii unui ecosistem acvatic depinde de natura poluanţilor, de
cantitatea acestora, de gradul de diluţie, de frecvenţa cu care sunt deversaţi, de modul de
pãtrundere în receptor. Impurificarea este un proces complex, care se desfãşoarã doar pe o
anumitã porţiune, dar care determinã modificãri biologice ale florei şi faunei întregului bazin
hidrografic, impunându-se sã fie luat în considerare întregul ecosistem.
a) Materiile organice biodegradabile se descompun, ducând la dezoxidarea apei din
receptor, cu influenţã directã asupra tuturor organismelor acvatice şi cu influenţã indirectã
prin apariţia unor produşi de descompunere vãtãmãtori, ceea ce conduce, în fînal, la afectarea
întregii biocenoze acvatice.
b) Materiile în suspensie se depun în albia bazinului receptor, afectând flora şi fauna
acvaticã. Când acestea sunt preponderent organice apare fenomenul de dezoxidare a apei şi
formarea unor produşi toxici. În plus, gazele rezultate în urma descompunerilor antreneazã
malul în masa apei, deteriorând calitatea acesteia.
c) Substanţele corozive (acizii şi bazele), în funcţie de natura şi concentraţia lor, pot
provoca moartea tuturor organismelor acvatice. Distrugerea microorganismelor va avea
consecinţe negative asupra procesului de autoepurare.
d) Sãrurile minerale în exces pot determina creşterea duritãţii apei, apariţia spumei şi
colorarea apei, cu efecte negative asupra ecosistemelor acvatice şi imposibilitatea utilizãrii
apei în anumite procese industriale.
e) Uleiurile şi produsele petroliere sunt o categorie de poluanţi cu efecte directe asupra
organismelor acvatice, dar şi indirecte, cum ar fi: dezoxidarea, intoxicarea, imprimarea
gustului şi mirosului neplãcut apei şi animalelor acvatice.
 f) Substanţele colorate impiedicã pãtrunderea luminii în adâncime, acest fenomen
având consecinţe asupra vieţii vegetale şi animale. În cazul în care aceste substanţe conţin
sulf se poate forma, în anumite condiţii, hidrogen sulfurat.
g) Amoniacul şi sãrurile de amoniu prezente în apele evacuate din siderurgie determinã
o creştere a toxicitãţii, prin creşterea pH-ului şi a CO2 conţinut.
h) Cianurile au acţiune vãtãmãtoare asupra organismelor acvatice, cele solubile
hidrolizând, cu formare de acid cianhidric, care are efect nociv asupra aparatului respirator.
Moleculele de acid cianhidric nedisociate au o capacitate mai mare de pãtrundere în ţesuturi
decât ionii. Acidul cianhidric şi sãrurile sale au acţiune nocivã asupra proceselor biologice din
apele de suprafaţã, producând o inhibare a autoepurãrii acestora şi a proceselor biochimice
din instalaţiile de epurare biologicã a apelor reziduale. Cianurile metalice grele împreunã cu
cianurile alcaline formeazã complecşi cianici care au, de asemenea, acţiune nocivã.
i) Fenolii prezintã acţiune nocivã, care se manifestã prin consumarea oxigenului dizolvat
din apa şi prin gust şi miros neplãcut ale acesteia. Plantele sunt mai rezistente la acţiunea
fenolilor decât animalele. Creşterea temperaturii provoacã o creştere a toxicitãţii fenolilor.
Fenolii combinaţi între ei sau cu alte substanţe chimice au acţiune toxicã cumulativã.
j) Metalele grele formeazã sãruri ce constituie o formã de poluare foarte serioasã
pentru apele de suprafaţã şi freatice, din cauza toxicitãţii şi stabilitãţii lor, putând produce
tulburãri ale echilibrului biologic, cu consecinţe negative asupra procesului de autoepurare şi
posibilitãţilor de utilizare ale apelor.

3. Impactul asupra solului şi ecosistemelor terestre

Solul constituie capitalul cel mai preţios de care dispune omul. Dar, solul nu este un
rezervor inepuizabil; el este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate; odatã distrus, el nu
se va mai putea reface aşa cum a fost, pentru cã nu se pot reproduce condiţiile şi istoria
formãrii lui.
Efectele depozitãrii necontrolate pe sol a deşeurilor solide se reflectã prin impactul
asupra stabilitãţii terenului, calitãţii solului, florei, faunei şi aşezãrilor umane. În plus, trebuie
luat în considerare şi impactul asupra apelor de suprafaţã şi subterane în cazul depozitãrii
deşeurilor sub cerul liber. De asemenea, în cazul depozitelor descoperite, acţiunea apelor
meteorice şi a curenţilor de aer influenţeazã calitatea factorilor de mediu. Deşeurile solide
industriale pot conţine anumite substanţe care, prin contactul direct cu apa de ploaie, pot fi
solubilizate şi antrenate în sol, dar şi în apele subterane şi de suprafaţã. Astfel, aceste
substanţe pot pãtrunde în lanţurile trofice (filierele prin care un organism viu îşi procurã
hrana), ajungând în toate formele de viaţã. Impactul pe care îl pot determina aceste tipuri de
deşeuri poate fi analizat prin teste specifice de laborator.
Curenţii de aer (în special când vremea este uscatã) pot transporta la mari distanţe
praful format prin dezagregarea mecanicã şi chimicã a deşeurilor industriale depozitate
deschis. De asemenea, din gudroane, pe lângã mirosul dezagreabil degajat în timp, se pot
antrena vapori ai compuşilor organici uşor volatili, cum sunt naftalîna şi fenolii. Anumite
elemente dîn deşeurile industriale (preponderent calciu şi magneziu şi, într-o proporţie mai
micã, metale grele) pot fi antrenate în apele subterane şi în cele de suprafaţã, dar în
concentraţii mai scãzute decât cele existente în efluenţii evacuaţi direct în mediu.
Un risc îl poate reprezenta şi depozitarea temporarã a nãmolurilor ce conţin gudron în
zone neamenajate, expuse direct precipitaţiilor, care pot antrena compuşii solubili în pânza
freaticã. Temperatura şi radiaţiile solare favorizeazã dezagregarea mecanicã şi cea chimicã, în
compoziţia gudroanelor existând unele combinaţii organice ce prezintã reactivitate
fotochimicã, iar prin expunerea la radiaţii solare pot determina modificãri în structura chimicã
a deşeurilor prezente în compozitia acestora şi care au proprietãţi catalizatoare.
În Romania, circa 900 mii ha teren agricol sunt poluate chimic din cauza emisiilor
poluante din industrie (metale grele, fluor, sulf etc.), iar 2,2 mil ha teren arabil prezintã o
reacţie acidã (pH sol fiind de 3,4-4,12). Acidifierea are loc în preajma surselor de S02 (de
exemplu, termocentralele care ard combustibili cu sulf). Efecte puternice de poluare a solului
produc şi metalele grele. Astfel, pe o distanţã de 50 m, în dreapta şi în stanga unei autostrãzi,
concentraţia plumbului în stratul superficial de sol variazã între 30 şi 400 µg/dm3. În unele
zone industriale (Târnãveni, Capşa Micã, Baia Mare) concentraţia plumbului în sol atinge 4
g/kg sol, când humusul este atât de afectat, încât vegetaţia dispare complet. Cadmiul şi
mercurul, ajunse în sol în urma emisiilor industriale, împiedicã creşterea plantelor, prin
blocarea unor procese biochimice din cadrul metabolismelor. Prin urmare, acumularea
metalelor grele în sol peste limitele normale are un efect nefavorabil asupra activitãţii
microbiologice şi, implicit, asupra unor plante de culturã care sunt destinate consumului, fiind
astfel posibilã transferarea metalelor grele în organismele vii. De asemenea, fluorul, care
"scapã" din preajma fabricilor de îngrãşãminte superfosfatice şi a uzinelor de aluminiu,
distruge microorganismele din sol şi diminueazã capacitatea de fixare a celor rãmase. Fluorul
are efect toxic şi asupra insectelor, doza letalã pentru albine, de exemplu, fiind de 10-11
mg/albinã.
Un alt risc îl poate reprezenta volumul mare de deşeuri acumulate în timp, care poate
conduce la instabilitatea terenului în zona de depozitare.
Depozitarea deşeurilor industriale în zone neacoperite are un impact negativ şi asupra
faunei şi vegetaţiei din zona respectivã şi prin antrenarea în atmosferã a prafului şi vaporilor
de compuşi toxici prezenţi în reziduuri. Suspensiile antrenate de vânt determinã scãderea
intensitãţii de asimilare clorofilianã, prin reducerea radiaţiei luminoase (ce pãtrunde pânã la
pigmenţii implicaţi în acest proces) şi apariţia ţesuturilor de necrozã pe frunze (în care nu mai
are loc asimilarea clorofilianã). Efectul mecanic al depunerilor de suspensii afecteazã regimul
schimburilor de gaze ale plantelor, conducând la reducerea ritmului de dezvoltare, scãderea
producţiei agricole sau obţinerea uneia de calitate inferioarã.
Observaţie. Depozitarea necontrolatã a deşeurilor nu reprezintã singura sursa de
poluare şi degradare a solului. Trebuie luate în considerare şi alte cauze, cum sunt
despãduririle masive, extinderea culturilor agricole, asanarea mlaştinilor. De asemenea, o
sursã importantã de poluare a solului, printr-un proces de impurificare şi, indirect, de
degradare, o constituie utilizarea excesivã a pesticidelor. Produsele chimice cum sunt
pesticidele, ierbicidele, fertilizanţii, pe lângã pericolul pe care îl reprezintã pentru sãnãtatea
oamenilor, pot avea un rol nociv asupra solului, prin nimicirea unei întregi faune minuscule,
foarte utilã încorporãrii materiei organice în sol (de exemplu, o râmã produce anual circa 420
kg materie organicã /m2 sol). Se ajunge astfel la cea mai gravã formã de degradare a solului,
pierderea stratului de humus fertil.
Este necesarã cunoaşterea efectelor imediate şi îndepãrtate ale emisiilor în aer, apã şi
sol asupra biosului (inclusiv asupra omului), întrucât fãrã aceastã cunoaştere nu se poate
concepe o dezvoltare corespunzãtoare a tehnicilor de depoluare şi nici nu se poate elibera o
legislaţie corespunzãtoare, care sã asigure protecţia eficientã a tuturor ecosistemelor.

4. Metode de evaluare a impactului asupra mediului

Una din metodele de evaluare a impactului produs asupra mediului este matricea lui
Leopold, care se prezintã sub forma unui tablou cu dublã intrare, pe axa verticalã figurând
factorii de mediu şi/sau funcţiile acestora, precum şi procesele de mediu, iar pe axa orizontalã
acţiunile posibil generatoare de impuls. Pentru realizarea matricei sunt parcurse urmãtoarele
etape:
a) Identificarea factorilor de mediu care pot fi afectati în cazul executãrii, exploatãrii sau
lichidãrii unei activitãţi (dintr-un sector economic) într-o anumitã zonã.
b) Identificarea acţiunilor, prevãzute prin proiect susceptibile a produce impact asupra
factorilor de mediu.
c) Marcarea impactelor, la intersecţia acţiunilor cu factorii de mediu.
d) Exprimarea subiectivã a mãrimii impactului, pe o scarã de evaluare cuprinsã între 1
şi 10 şi înscrierea acesteia în partea superioarã a fiecãrei diagonale, precedatã, în funcţie de
natura impactului, de semnul " + " sau de semnul " - ".
e) Estimarea subiectivã a importanţei impactului, utilizând o scarã de mãrime cu valori
de la 1 la 10 şi înscrierea acesteia în partea inferioarã a fiecãrei diagonale.
f) Elaborarea unei matrice restrânse, care sã cuprindã doar acei factori de mediu cu
impact semnificativ.
Matricea lui Leopold poate fi elaboratã pentru douã orizonturi de timp: pe
termen scurt sau pe termen lung. Prin caracteristicile sale, matricea este consideratã o formã
de informare, mai mult decât una de evaluare a impactului, pe baza ei identificându-se
impacturile de mediu.
Acţiuni XI X2 X3 X4 X5 X6
generatoare de
impact

Factorii de
mediu
Zl 5/7
Z2 8/10
Z3 2/1
Z4 7/4
Z5 2/2 4/8 3/2 9/10
Z6 5/1
Z7 3/10
Z8 7/9 3/8
 COLECTAREA ŞI RECUPERAREA MATERIALELOR REFOLOSIBILE NEMETALICE

1. Recuperarea şi refolosirea hârtiei

Pe plan mondial, ca şi în ţara noastrã, existã o mare risipã de hârtie. Dintr-un raport
întocmit de "Worldwatch Institute" rezultã cã numai 25% din cantitãţile de hârtie existente în
lume se recicleazã, deşi nu existã motive de ordin tehnic sau economic care sã împiedice
creşterea acestei cifre.
Pe suprafaţa Pãmântului sunt aproximativ 4 miliarde hectare de pãduri şi, în fiecare an,
exploatãrile de masã lemnoasã se fac pe o suprafaţã de circa 24 milioane hectare
(aproximativ, cât suprafaţa ţãrii noastre). Prin tãierea unui copac se distruge un lucru cu
valoare biologicã şi esteticã, pentru cã acesta asigurã hrana solului, ajutã la regenerarea
aerului pe care-1 respirãm şi, nu în ultimul rând, contribuie la menţinerea frumuseţii
peisagistice. Un singur hectar de conifere reţine anual 40 mii kg praf din naturã. Pentru a
produce o tonã de hârtie sunt tãiaţi cinci arbori maturi (80-100 ani). Aceştia produc în fiecare
orã oxigenul necesar pentru 320 oameni şi purificã 24 mii m3 aer. Aceşti copaci pot fi salvaţi
dacã se colecteazã şi se valorificã maculatura. Astfel, o tonã de hârtie recuperatã înlocuieşte
o tonã de celulozã. Schema recuperãrilor dintr-o tonã de maculaturã colectatã din deşeurile
comunitare este reprezentatã în figura de mai jos.
 Posibilitãţi de reutilizare a hârtiei

Hârtia reciclatã poate fi destinatã fie fabricãrii din nou a hârtiei (valorificare optimã),
fie fabricãrii cartoanelor şi mucavalelor (valorificare inferioarã). Condiţia care determinã
opţiunea o reprezintã tehnologia de decernelizare (care, cel puţin în ţara noastrã, în prezent,
nu este pusã la punct).
Exemplul hârtiei ne permite sã discutãm şi o altã problemã, de cea mai mare
importanţã în acţiunea complexã de recuperare, reciclare şi refolosire, anume aceea a
redistribuirii materialelor refolosibile între sectoarele care le genereazã şi sectoarele care le
pot folosi în modul cel mai eficient (altfel spus, materialele recuperate nu trebuie neapãrat
sã revinã în fluxul tehnologic care le-a generat). Astfel, la obţinerea de hârtie şi cartoane se
pot folosi cu succes şi deşeuri textile, într-o pondere care atinge 12-14% din totalul materiilor
prime. Pe de altã parte, reciclarea hârtiei se poate face doar de 6-10 ori, pentru cã, la fiecare
reciclare, lungimea fibrei de celulozã se micşoreazã, conducând la o scãdere a rezistenţei
mecanice şi a calitãţii (aspect, culoare) a hârtiei nou fabricate, la reducerea productivitãţii
muncii în fabrica de hârtie şi la creşterea pierderilor tehnologice. Dar, la încheierea acestui
numãr de cicluri de reciclare, hârtia inferioarã calitativ poate fi utilizatã cu succes într-o altã
ramurã industrialã, de exemplu în industria construcţiilor (ca izolant termic în panourile
prefabricate). Studii efectuate în ţara noastrã aratã cã, din totalul de materiale reciclate
provenite din industria bumbacului, 62,2% revin în procesul tehnologic care le-a generat, 17,1
% pot fi dirijate cãtre alte întreprinderi ale industriei uşoare, iar 20% îşi gãsesc valorificarea
în alte ramuri industriale.
Materialele refolosibile din hârtie destinate a fi folosite ca materie primã în fabricile de
hârtie se colecteazã, se sorteazã şi apoi se livreazã. Dupã modul de întrebuinţare, materialele
refolosibile din hârtie sunt cuprinse în douã mari grupe:
a) Materiale refolosibile din hârtie şi carton destinate producerii pastei ca materie
primã pentru fabricarea hârtiei, cartonului, mucavalei şi cartonului cu suport bituminat; în
aceastã grupã intrã: hârtia, cartoanele şi mucavalele folosite sau scoase din uz, precum şi
resturile tehnologice de la activitãţile de confecţii şi imprimare a hârtiei, cartoanelor şi
mucavalei, care nu pot fi folosite ca atare.
b) Materiale refolosibile din hârtie şi carton şi mucava rezultate de la finisarea şi
prelucrarea hârtiei, cartoanelor şi mucavalei, destinate a fi utilizate ca atare sau cu mici
prelucrãri, în vederea înlocuirii materialelor noi; în aceastã grupã intrã: hârtia, cartoanele şi
mucavalele rezultate din procesele de finisare a acestora, din procesul de confecţionare a
ambalajelor şi a confecţiilor de papetãrie.
Caracteristicile fizico-mecanice funcţionale pentru fiecare domeniu de utilizare au
valorile prescrise în documentele tehnice normative, care definesc calitatea sortimentelor
din care provin, admiţându-se o abatere limitatã, de maxim 10%, faţã de valoarea prescrisã
în acestea.
Calitatea materialelor refolosibile din hârtie utilizatã ca materie primã sau ca atare se
verificã pe loturi. Prin lot se înţelege o cantitate maximã de 10000 kg materiale refolosibile
din acelaşi sortiment. Verificarea calitãţii unui lot se face pe baza unei probe constituitã din
baloturi, luate la întâmplare din lot. Baloturile cu materiale refolosibile care se aleg pentru
probã se desfac şi se verificã dacã conţinutul lor corespunde condiţiilor tehnice de calitate.
Verificarea sortului materialelor (hârtie, carton etc.) se face vizual.
Verificarea conţinutului de praf, nisip, pãmânt, ciment, negru de fum, pigmenţi,
coloranţi etc. se face astfel: fiecare balot din proba luatã se desface deasupra unei prelate,
pe care se scuturã materialele refolosibile şi, ulterior, se îndepãrteazã de pe prelatã. Praful,
nisipul etc. rãmase de la toţi baloţii reprezentând proba se cântãresc cu un cântar de precizie
şi rezultatul se exprimã în procente din masa baloturilor probei. Condiţia de admisibilitate
este de maxim 1 % pentru calitãţile I-VI şi de maxim 3% pentru calitatea VII.
Verificarea umiditãţii se face astfel:
- se cântãreşte cu o precizie de 0,1 g, într-o cutie din plasã de sârmã, o probã de
materiale de aproximativ 500 g (reprezentativã pentru întreaga cantitate extrasã pentru
probare);
- se usucã proba reprezentativã într-o etuvã, la o temperaturã de 105 °C timp de 4 ore,
dupã care, fãrã a se rãci, se cântãreşte cu o balanţã, se repetã operaţia pânã se ajunge la o
masã constantã (diferenţa dintre douã cântãriri succesive, la un interval de 1 orã, sã nu
depãşeascã 0,1 g);
- rezultatul se exprimã în procente din masa probei luate şi se calculeazã cu formula:
m1 – m2
Umiditatea = ————·100 [%]
m1
unde m1 este masa probei înainte de uscare [g], iar m2 este masa probei dupã uscare [g].
Condiţia de admisibilitate impune ca umiditatea sã fie de maxim 12%.
De asemenea, condiţiile de calitate (conform STAS 4527/1-81) pe care trebuie sã le
îndeplineascã materialele refolosibile din hârtie (ce se folosesc ca materie primã) nu admit
prezenţa resturilor de metal, lemn, sticlã, cauciuc, celuloid, piele, bachelitã, materiale
plastice şi sintetice sau a altor corpuri strãine care nu se pot transforma în pastã papetarã.

2. Colectarea şi recuperarea materialelor refolosibile din sticlã

"Spãrturile din sticlã" se folosesc la fabricile de sticlã ca materie primã, denumitã

material de adãugire în procesul de fabricaţie, în procent de 15-20% (iar în ultimul timp, chiar
100%). Sticla este unul dintre materialele cele mai energointensive, întrucât consumã în
procesul de elaborare (în proporţii considerabile) sodã, precum şi importante cantitãţi de gaz
metan. Cu o tonã de spãrturi de sticlã se pot economisi 630 kg nisip de cuarţ, 112 kg calcar
(care nu mai trebuie exploatat, transportat şi preparat), 180 kg sodã calcinatã şi 700 m 3 gaz
metan, fãrã a mai lua în calcul şi reintroducerea în circuit a recipienţilor din sticlã obişnuiţi.
Dintr-o tonã de cioburi se pot fabrica 3500 borcane alimentare (250 ml) sau 2000 sticle
diferite. În Anglia, firma de profil "Glass Manufacturers Federation" se bazeazã pe spãrturile
de sticlã aduse de populaţie la centrele de colectare amplasate strategic în magazine. Apoi,
sticlele sunt dirijate cãtre una din cele 11 fabrici de reciclare, unde sunt pisate, iar pulberea
este vândutã producãtorilor de sticlã pentru a fi introdusã în procesul de producţie.
Deşi sursa spãrturilor de sticlã este practic inepuizabilã, cantitãţile colectate de la
populaţie sunt extrem de mici în comparaţie cu necesarul pentru fabricile de sticlã.
Condiţiile tehnice de calitate ale materialelor refolosibile din sticlã sub formã de
spãrturi (cioburi) provenite de la fabricarea sticlei, de la unitãţile producãtoare de
medicamente, cosmetice, alimentare, de la centrele de achiziţii ale sticlelor şi borcanelor, de
la alte instituţii şi de la populaţie sunt prevãzute în norma internã departamentalã N.I.D.
29224/89. Spãrturile din sticlã sunt destinate reintroducerii în procesul de fabricaţie dupã
eliminarea impuritãţilor, care nu sunt admise în tehnologia de fabricaţie. Spãrturile de sticlã,
în funcţie de provenienţã şi destinaţie, se clasificã pe sorturi, conţinutul maxim de impuritãţi
variind între 1 % şi 3 %. Prin conţinut de impuritate se înţeleg pãmântul şi praful. În ceea ce
priveşte umiditatea de referinţã, aceasta este de 3%, dar la înţelegere între pãrţi, ea poate
diferi, în funcţie de aceasta stabilindu-se greutatea efectivã. De asemenea, condiţiile de
calitate stabilite nu admit prezenţa unor corpuri strãine, ca: bucãţi de metal, pietre, beton,
resturi alimentare, cauciuc, materiale plastice, sfoarã, cartoane etc. De asemenea, nu sunt
admise cioburile de la ambalarea produselor periculoase (toxice, explozive etc.).
Verificarea calitãţii cioburilor se efectueazã pe loturi, un lot având între o tonã şi 300
tone. Veificarea lotului impune:
- verificarea culorii (cioburi albe, semialbe, verzi, brune, cioburi colorate, ambalaje
iluminat);
- verificarea conţinutului de impuritãţi şi a prezenţei corpurilor strãine;
- verificarea umiditãţii.
Prelevarea probelor care se supun verificãrii se efectueazã în felul urmãtor: din zece în
zece tone se iau 5 probe elementare, de aproximativ 1 kg, din loturi diferite, care reunite
formeazã proba pentru determinarea impuritãţilor şi a umiditãţii.
Verificarea culorii şi sortului de cioburi se face vizual.
Umiditatea se determinã pe circa 1 kg din probã, constituitã cã în cazul hârtiei.
Determinarea impuritãţilor şi a corpurilor strãine se efectueazã pe o probã de
aproximativ 4 kg, cãreia, dupã cântãrire, i se îndepãrteazã corpurile strãine, apoi se spalã cu
un jet de apã şi se usucã pânã la obţinerea greutãţii constante:
m1 + m2
conţinutul de impuritãţi = ———— ·100 [%]
m1
unde m1 este masa iniţialã a probei [g], iar m2 este masa probei dupã eliminarea
corpurilor strãine, spãlare şi uscare.
 3. Recuperarea şi reciclarea deşeurilor de cauciuc

Cauciucul, un material energointensiv, este supus uzurii, indiferent unde este folosit:
anvelope, benzi elastice, tuburi, garnituri etc.
Materialele refolosibile din cauciuc care intrã în obligaţiile de colectare de la
întreprinderi şi de la populaţie sunt reprezentate, de obicei, de anvelope şi camere de aer
uzate sau sparte. Materialele refolosibile provenite din deşeurile industriale ale unitãţilor de
fabricaţie a produselor, obiectelor şi articolelor din cauciuc au caracter de materiale
circulante, pentru care existã normative de recuperare cu circuit închis.
În prezent, anvelopele uzate deţin ponderea cea mai mare în cantitatea totalã de
cauciuc potenţial reciclabil. Soluţiile tehnice utilizate vizeazã, de regulã, revenirea lor în
circuitul economic, dar într-un numãr de cicluri limitat. Condiţiile de calitate pe care trebuie
sã le îndeplineascã anvelopele uzate destinate pentru reeşapare şi regenerare în vederea
reciclãrii acestora (colectate de la societãţile comerciale publice sau private şi de la populaţie
pentru unitãţile de reeşapare) sunt precizate în Norma Internã Departamentalã N.I.D.
8171/79. Prin reeşapare se înţelege procesul tehnologic de aplicare a unei benzi de rulare noi
pe o coroanã de anvelopã uzatã (pregatitã în prealabil), urmatã de vulcanizare, prin care se
reface parţial potenţialul de rulaj al anvelopei (regenerarea). În figura urmãtoare sunt
prezentate principalele faze de reciclare a anvelopelor uzate, din care se observã cã
regenerarea şi reeşaparea lor sunt soluţii parţiale, pentru cã numai o parte din resurse pot fi
reutilizate pe aceste circuite.
Fluxurile principale ale procesului de reciclare a resurselor încorporate în anvelopele
uzate

Recondiţionarea prin reeşapare este practicatã pe plan mondial. În ţãrile dezvoltate se

valorificã prin aceastã metodã peste 25% din producţia de anvelope. Cu o anvelopa reeşapatã
se poate parcurge, în medie, o distanţã care reprezintã jumãtate din rulajul uneia noi, dar
preţul ei este de aproximativ de 3 ori mai mic, pentru cã prin reeşapare se înlocuieşte doar
banda exterioarã de rulare, care reprezintã circa 1/3 din cantitatea de cauciuc înglobatã în
produs.
 Economii realizate prin reeşapare

Dar, reeşaparea anvelopelor nu face decât sã amâne problema evacuãrii definitive a

anvelopelor, pentru cã o carcasã nu poate fi utilizatã la infinit.
Anvelopele uzate pun probleme chiar şi pentru cele mai sofisticate sisteme de
gospodãrire a deşeurilor. Anvelopele sunt constituite din materiale polimerice complexe, cu
un adaos mare de diferite alte componente, recuperarea acestei valori adãugate fiind o
operaţie periculoasã şi determinând mari consumuri energetice. Haldele de anvelope pot
creşte rapid, creând nu numai probleme de folosire a terenului, dar şi pericole pentru mediu,
întrucât (haldele) se pot autoaprinde, provocând incendii de lungã duratã. De asemenea,
atunci când anvelopele uzate sunt depuse în gropi de gunoi, ele se ridicã adesea la suprafaţã
şi fac dificilã menţinerea învelişului de sol de deasupra deşeurilor.
Practicile sãnãtoase de gospodãrire a deşeurilor iau în considerare, în afarã de
reeşaparea anvelopelor, alte metode de valorificare a materialelor refolosibile din cauciuc.
Astfel, dupã un procedeu japonez, anvelopele uzate sunt mãrunţite şi amestecate cu ciment
în proporţie de 1:5; materialele sunt legate prin lianţi minerali sau raşini, pentru a putea fi
utilizate ca asfalt, în locul bituminului. De asemenea, amestecurile de cauciuc granulat cu
diverşi compuşi chimici sunt folosite pentru acoperiri elastice (terenuri de sport, grajduri etc.)
sau ca elemente de protecţie în construcţiile rutiere (rezistente la uzurã şi antiderapante). Tot
din cauciucuri uzate, sub forma de pulbere se pot obţine materiale termoizolante,
fonoabsorbante sau amendamente agricole (care stimuleazã creşterea plantelor).
Valorificarea materialelor refolosibile din cauciuc se poate realiza şi prin prelucrarea
anvelopelor în cuptoare de pirolizã, dar, în acest caz este esenţialã asigurarea sistemelor
eficiente de combatere a emisiilor poluante, pentru cã în acest proces sunt generaţi vapori
organici.
Condiţiile tehnice de calitate impun ca la punctele de colectare a anvelopelor uzate (dar,
în stare curatã şi uscatã) sã se facã sortarea în conformitate cu standardele în vigoare, dupã
cum urmeazã:

- anvelope pentru autoturisme, autoturisme de teren şi autoutilitare, în Sort 1 şi

"Nereeşapabile"
- anvelope pentru autocamioane, autobuze, troleibuze şi remorci auto, în Sort 1, Sort 2
şi "Nereeşapabile";
- anvelope pentru tractoare şi maşini agricole pentru jante cu diametrul de 20 ţoli
inclusiv, în Sort 1, Sort 2 şi "Nereeşapabile".
Anvelopele nereeşapabile sunt anvelopele care nu satisfac cerinţele anvelopelor uzate
apte pentru reeşapare şi sunt destinate pentru alte valorificãri.
În plus, nu se admit pentru reeşapare:
 - anvelope diagonale şi radiale care au suferit deteriorãri prin contact cu produse
chimice;
- anvelope diagonale şi radiale care au venit în contact cu produse petroliere ce au
determinat gonflarea cauciucului;
- anvelope diagonale şi radiale cu grad de îmbãtrânire avansat, recunoscut prin reţeaua
densã de crãpãturi sau crãpãturi pãtrunse pânã la carcasã
- anvelope diagonale şi radiale care nu au seria de fabricaţie iniţialã;
- anvelope diagonale şi radiale care au vechime mai mare de 5 ani.
Anvelopele uzate apte pentru reeşapare din Sortul 1 sunt anvelope care corespund
condiţiilor impuse în tabelul urmãtor.

Condiţiile de calitate pentru anvelope mate din Sortul 1

Nr. Natura defecţiunii Limita admisã

crt.

1. Uzura benzii de rulare Adâncimea rãmasã a

canalului profilului benzii de
rulare de minim 1,5 mm
2. Perforãri de cui prin carcasã în zona benzii Maximum 2 mm
de rulare, cu diametrul < 7 mm
3. Deteriorãri ale brekerului fãrã Nu se admit
deterioararea carcasei
4. Deteriorarea carcasei pânã la 50% din Nu se admite
pliuri în zona de rulare
5. Deteriorãri ale cauciucului în zona Maximum 2 mm
flancului anvelopei (ciupituri, tãieturi, crãpãturi
superficiale)

6. Deteriorãri în carcasã care afecteazã pânã Nu se admit

la 50% din stratul din zona flancului anvelopei

7. Deteriorãri ale cauciucului de acoperire a Se admit

talonului
8. Deteriorãri ale fâşiei de terminare Nu se admit
9. Deteriorãri ale inelului de talon Nu se admit
 10. Anvelope reeşapate o datã Nu se admit

Controlul condiţiilor de calitate se face cu ajutorul metodelor de verificare.

Astfel, controlul interior al anvelopelor se face cu maşini (dispozitive) speciale de
verificat. În lipsa acestor dispozitive, controlul se face printr-o mişcare rotativã, desfãcându-
se anvelopa prin interior, prin apãsare pe cant sau cu ajutorul unui cleşte care sã lãrgeascã şi
sã extindã partea interioarã la o mãrime convenabilã, în funcţie de dimensiunile anvelopelor,
pentru a se vedea bine dacã nu prezintã defecţiuni în interior.
Verificarea adâncimii profilului se face fie prin mãsurarea cu şublerul de adâncime, fie
prin observarea apariţiei indicatoarelor de uzurã (una sau mai multe proeminenţe).
Pentru observarea deteriorãrilor se foloseşte o lampã electricã portabilã de 12-24 V,
urmãrindu-se, în paralel, starea tuturor componentelor anvelopelor.
Pentru stabilirea mãrimii deteriorãrilor se folosesc mijloacele obişnuite de mãsurã
(metru, ruletã, şubler).

4. Colectarea şi recuperarea materialelor refolosibile din mase plastice

Colectarea şi recuperarea maselor plastice prezintã avantaje de ordin economic şi

ecologic. În Romania, în circa 2 m3 de deşeuri menajere se gãsesc, în medie, 4 kg resturi de
polietilenã. O tonã de polietilenã recuperatã economiseşte aproximativ 8 t de petrol. Din
aceastã tonã recuperatã se pot fabrica 6000 m2 de folie polietilenã netransparentã sau 3000
saci pentru ambalaj.
Recuperarea maselor plastice prezintã dificultãţi mai ales la sortarea lor pe categorii, în
funcţie de densitate. În plus, nici tehnologiile de valorificare nu sunt în totalitate definitivate,
rezultând astfel produse de calitate inferioarã celor obţinute direct din materii prime.
În privinţa problemelor de mediu, pericolul cel mai mare constã în faptul cã majoritatea
maselor plastice nu se degradeazã cu trecerea timpului (putând rezista pânã la 400 ani), astfel
încât poluarea se manifestã permanent.
În principiu, recuperarea materialelelor refolosibile din plastic are în vedere urmãtoarele
etape:
- depozitarea pe platforme curate, separate pe sorturi sau articole;
- livrarea în vrac sau în baloturi cãtre unitãţile prelucrãtoare care realizeazã mãrunţirea,
mãcinarea sau granularea materialelor refolosibile;
- transportul sacilor etichetaţi (cu denumirea produsului, grupa de clasificare, tipul
materialului şi greutatea) cãtre întreprinderile de profil ale cãror instalaţii realizeazã reciclarea
materialelor plastice.
 Condiţiile şi reglementãrile privind colectarea şi recuperarea materialelor refolosibile din
polietilenã de joasã şi înaltã densitate sunt stabilite prin norma tehnicã de ramurã N.T.R.
16/1980. Materialele refolosibile din polietilenã de joasã şi înaltã densitate care se colecteazã
sunt urmãtoarele:
a) Folii, saci, sacoşe, huse din polietilenã de joasã şi înaltã densitate de la:
- ambalajele produselor textile;
- ambalajelor produselor alimentare;
- ambalajele produselor chimice care nu sunt toxice şi se dizolvã în apã;
- folii care nu au fost expuse radiaţiilor.
b) Folii din polietilenã de joasã şi înaltã densitate provenite de la sere şi solarii.
c) Folii, saci, pungi, sacoşe, huse care au fost fabricate din materiale recuperate, marcate
sau colorate în mod specific.
d) Alte produse din polietilenã de înaltã densitate:
- navete compartimentate şi necompartimentate;
- butoaie, canistre, flacoane, butelii;
- materiale refolosibile din polietilenã de înaltã densitate de la fabricarea calapoadelor.
Condiţii tehnice de calitate
Materialele refolosibile din polietilenã de joasã şi înaltã densitate trebuie sã fie lipsite
de impuritãţi ca: piatra, lemn, hârtie, sfoarã, cârpe, paie, nisip, corpuri metalice. Impuritãţile
de praf se admit într-un procent de maximum 1 % din greutate. Materialele refolosibile
colectate vor fi livrate şi spãlate cu apã sau cu soluţii chimice. Livrarea se va face pe sorturi,
acestea fiind transportate în mijloace de transport cu un singur produs (articol) din polietilenã.
Calitatea materialelor refolosobile din polietilenã de joasã şi înaltã densitate se
determinã pe loturi. Prin lot se înţelege cantitatea colectatã sau livratã într-un mijloc de
transport. Pentru baloţii de folie, saci, sacoşe, huse etc. verificarea se face pe baza unei probe
vizuale, dupã desfacerea baloturilor.
Conţinutul de praf pentru toate felurile de materiale refolosibile din polietilenã se
determinã prin prelevarea unor mostre din loturile cu cea mai mare impurificare, de câte 0,5
kg fiecare, pânã la formarea unei probe totale de 4 kg. Din proba de 4 kg se formeazã 2 mostre
de 2 kg fiecare, care se introduc într-un ambalaj de polietilenã şi se eticheteazã-sigileazã. Una
dintre mostrele de 2 kg se scuturã bine pe o foaie de hârtie curatã. Praful rezultat se adunã
într-un recipient a cãrui tarã a fost dinainte stabilitã. Conţinutul de impuritãţi I, în procente, se
stabileşte cu formula:
m1
I =— · 100 [%]
 m2
în care m1 reprezintã masa impuritãţilor cântãrite, în grame, iar m2 este masa iniţialã a probei,
în grame.

5. Colectarea şi recuperarea materialelor refolosibile din textile

Valorificarea materialelor refolosibile din textile este la fel de importantã ca şi a

celorlalte materiale refolosibile, însã este mai pretentioasã, pentru cã recuperarea trebuie sã
se facã separat, nu numai pe tipuri de materiale (lânã, bumbac, mãtase etc.), ci şi pe grupe de
culori (deschise, medii, închise). Condiţiile de colectare, clasificare, sortare şi condiţiile tehnice
de calitate ale materialelor textile refolosibile sunt prevãzute în STAS 2091/5-86.
Prin materiale textile refolosibile se înţeleg produsele ţesute sau neţesute, tricotajele,
din orice materie textilã, scoase din uz, provenite din gospodãrii individuale, unitãţi militare,
spitale, internate, domenii industriale etc.
Materialele refolosibile din textile care provin din industrie constau din deşeuri, resturi,
refuzuri, rebuturi ale diferitelor procese. Materialele textile refolosibile, pentru a fi cunoscute
de colectori, se catalogheazã în funcţie de textura fibrelor care intrã în componenţa lor
(bumbac, lânã, mohair, caşmir, fir de in, pãr de cãmilã, fire sintetice).
Dupã compoziţia fibroasã, materialele textile refolosibile se clasificã în urmãtoarele
grupe:
a) materiale textile refolosibile din lânã şi tip lânã;
b) materiale textile refolosibile din bumbac şi tip bumbac;
c) materiale textile refolosibile din fibre liberiene şi tip liberiene;
d) materiale textile refolosibile din fibre sintetice 100%;
e) materiale textile refolosibile cu uzurã mare, din diverse amestecuri fibroase.
Fiecare grupã se colecteazã şi se livreazã conform caracteristicilor grupei respective, în
funcţie de categoria materialului colectat, tipul materialului refolosit, dimensiunile
materialelor şi grupa de culori. Grupele de culori sunt:
- culori deschise: gri deschis, bej, roz, bleu, galben;
- culori medii: roşu, albastru, verde, kaki;
- culori închise: maro, bleumarine, violet, negru.
 Materialele textile refolosibile provenite din colectarea confecţiilor cu cãptuşealã şi
vatelinã destinate valorificãrii în industria textilã se sorteazã şi se livreazã separând captuşelile
şi vatelina de ţesãturile care intrã în componenţa lor.
Condiţii tehnice de calitate
Materialele textile refolosibile nu trebuie sã conţinã urmãtoarele impuritãţi:
- bucãţi de ţesãturã putredã, mucegãitã, mâncatã de molii sau rozãtoare;
- corpuri strãine din lemn, carton, cauciuc, metal, sticlã;
- pulberi care se întãresc în contact cu apã: var, ciment, ipsos, fãinã, mãlai etc.
- urme de ulei, cearã, bitum, vopsea etc care nu ies la spãlat.
Materialele textile refolosibile se pot colecta cu sau fãrã nasturi, catarame, capse,
fermoare etc., dar se livreazã beneficiarilor fãrã astfel de accesorii.
Conţinutul de praf pentru fiecare grupã de materiale textile refolosibile este:
- pentru materiale textile refolosibile din lânã şi tip lânã, de maximum 3 %;
- pentru materiale textile refolosibile din bumbac şi tip bumbac, din fibre liberiene şi tip
liberiene, din mãtase şi tip mãtase, din fibre sintetice 100%, de maximum 5 %.;
- pentru materiale textile refolosibile cu uzurã mare din diverse amestecuri fibroase, de
maximum 12%.
Umiditatea maximã admisã la livrarea materialelor textile refolosibile este:
- 15% pentru materiale din lânã şi tip lânã;
- 8% pentru materiale din bumbac şi tip bumbac;
- 16% pentru materiale din fibre liberiene şi tip fibre liberiene;
- 10% pentru materiale din mãtase şi tip mãtase;
- 5% pentru materiale din fibre sintetice 100%;
- 10% pentru materiale cu uzurã mare din diverse amestecuri fibroase.
Reguli pentru verificarea calitãţii
Verificarea calitãţii materialelor textile refolosibile se face pe loturi. Lotul este constituit
din cantitatea prezentatã deodatã la verificare din aceeaşi grupã, categorie, tip, culoare,
conform STAS. Proba medie se ia dintr-o cantitate egalã cu 10% din numãrul baloturilor care
formeazã lotul, dar nu mai puţin de 2 baloturi. Fiecare balot luat se desface, apoi se scot trei
probe elementare (din trei locuri diferite) în cantitãţi aproximativ egale. Probele elementare
astfel luate se amestecã bine, fãcându-se o probã medie de circa 50 kg. Pe aceastã probã se
verificã grupa, categoria, tipul, culoarea, impuritãţile, conţinutul de praf şi dimensiunile (unde
este cazul).
 Pentru celelalte caracteristici, din proba medie se iau mostre pentru analizã,
introducând cate 0,5 kg în pungi de polietilenã, care se închid ermetic şi se sigileazã, având
urmãtoarele destinaţii:
- probã pentru producãtor;
- probã pentru beneficiar;
- probã pentru litigiu.
Proba pentru litigiu poate fi folositã numai în cazul în care a fost luatã în prezenţa
beneficiarului şi a fost sigilatã de acesta.
În cazul în care se constatã cã grupa, categoria, tipul, conţinutul de praf, umiditatea şi
culoarea nu corespund, se repetã determinarea pe altã probã medie. Dacã şi în acest caz
rezultatele sunt necorespunzãtoare, lotul se respinge pentru resortare şi prezentare la o nouã
verificare.
Metode de verificare
Verificarea grupei, categoriei, tipului, culorii şi a impuritãţilor se efectueazã vizual, fie cu
ochiul liber, fie cu ajutorul unui microscop (acolo unde este cazul)
Determinarea umiditãţii şi calculul masei comerciale se fac conform STAS 7691/82.
Verificarea dimensiunilor se face prin mãsurãtori cu rigla gradatã, urmãrindu-se
dimensiunea cea mai micã a fibrelor.
Pentru determinarea conţinutului de praf se ia o probã de aproximativ 50 kg, se
cântãreşte cu o balanţã cu precizie de 0,2% şi se scuturã sau se trece printr-un desprãfuitor
pânã nu mai iese praf. Apoi se cântãreşte din nou cu aceeaşi precizie. Conţinutul de praf se
determinã în procente, cu ajutorul formulei de calcul:
m1 – m2
Praf = ———— · 100 [%]
m1
în care m1 este masa iniţialã a probei, în kg, iar m2 este masa probei dupã desprãfuire, în kg.
Verificarea dezinfecţiei şi dezinsecţiei se fac pe baza metodelor stabilite de autoritãţile
medicale.

COLECTAREA ŞI RECUPERAREA MATERIALELOR REFOLOSIBILE METALICE

Un loc aparte în activitatea de reciclare a resurselor materiale îl ocupã metalele, pentru

cã ele fac parte din categoria resurselor naturale neregenerabile, ale cãror costuri tehnologice
au o tendinţã de creştere continuã.
 În procesele de prelucrare, precum şi în cele de utilizare a produselor în care sunt
încorporate, metalele nu îşi schimbã semnificativ proprietãţile fizico-chimice, putând face
obiectul unor cicluri nelimitate de revenire în circuitul economic. Se poate conta, astfel, pe
reutilizarea a circa 80-90% din metale. Prin reciclarea deşeurilor metalifere se economisesc nu
doar resursele naturale, ci şi energia şi munca implicate în extracţia şi prelucrarea primarã a
minereurilor.
Concludentã în acest sens este comparaţia consumului de energie electricã necesar
obţinerii unor metale din resurse minerale naturale cu consumul energetic la prelucrarea
metalelor recuperate, comparaţie evidenţiatã în tabelul urmãtor.

Consumul de energie electricã necesar realizãrii unei tone de metal [kWh/t]

Metal Utilizare resurse Utilizare resurse Economia

naturale reciclate
de energie
Fier 4.270 1.666 2.604

Aluminiu 51.379 2.000 49.379

Cupru 13.532 1.727 11.805
Magneziu 90.821 1.875 88.946
Titan 126.115 52.416 73.699

Trebuie remarcat faptul cã tehnologiile de prelucrare a metalelor recuperate au apãrut

şi s-au dezvoltat aproape în paralel cu industria metalurgicã. Astfel, o uzinã metalurgicã
modernã, nu numai cã nu poate funcţiona fãrã fier vechi (convertizoare cu oxigen, cuptoare
electrice), dar are nevoie tot mai mult de acest deşeu, elaborând oţeluri cu un conţinut de
aproximativ 15% fier vechi; în plus, au apãrut minioţelãriile, în care necesarul de fier vechi este
de 100%.

1. Recuperarea şi reciclarea materialelor refolosibile feroase

Materialelor refolosibile metalice îşi au sursele în deşeurile industriale (refuzuri,

rebuturi, resturi, mijloace fixe casate), în deşeurile menajere (obiecte metalice de uz casnic
uzate), în deşeurile stradale (diverse obiecte metalice casate sau aruncate).
a) Materialele feroase refolosibile din deşeurile industriale. Provin din industria
siderurgicã (în care se produc fonta şi oţelul), continuând cu toatã diversitatea de ramuri
industriale în care produsele siderurgice sunt prelucrate (construcţii de maşini, construcţii
metalice etc.) sau utilizate ca atare (construcţii de cãi ferate).
 Materialele refolosibile feroase din industria siderurgicã. Structura acestei grupe de
materiale este foarte complexã şi, de aceea, clasificarea se face în funcţie de dimensiunile
materialelor:
- materiale feroase prãfoase;
- materiale feroase sub formã de bucãţi.
Materialele feroase prãfoase, sub formã de praf sau mâl, provin de la instalaţiile de
epurare a gazelor evacuate şi a apelor uzate rezultate din procesele tehnologice siderurgice.
Colectarea lor se face atât sub aspect ecologic (pentru evitarea poluãrii aerului şi apelor), cât
şi sub aspect economic (pentru valorificarea intrinsecã ca materie primã de înlocuire a celei
obţinute în ţarã sau din import).
Cantitatea acestor materiale este de circa 25% din componenţa gazelor descãrcate în
atmosferã la secţiile siderurgice. Din instalaţiile de desprãfuire adecvate conţinutul de praf al
gazelor evacuate în sectorul siderurgic poate fi redus pânã la valorile de 0,1-0,15 g/m3N, ceea
ce înseamnã cã se poate recupera peste 97% din cantitatea de praf iniţialã. Prin sistemul de
epurare în mai multe trepte, conţinutul de praf de furnal din gazele evacuate se reduce la 0,01
g/m3N. Praful de furnal astfel recuperat, evaluat la 30 kg/t fontã are un conţinut de 40% Fe.
La sectorul oţelãrie, la cuptoarele Martin, prin adaptarea unor filtre de epurare
corespunzãtoare, se poate ajunge la reducerea conţinutului de praf în gazele evacuate în
atmosferã pânã la 0,1-0,15 g/m3N. Parful recuperat reprezintã circa 7 kg/t oţel şi are un
conţinut de fier de peste 50%.
În apele uzate, evacuate din sectorul de laminare, se gãsesc, de asemenea, cantitãţi de
materiale feroase cu un conţinut de 60-70% Fe care, raportate la o producţie anualã de 40
milioane tone oţel, reprezintã o cantitate de circa 20 mii tone pe an.

Materialele feroase sub formã de bucãţi rezultã nemijlocit din procesele de elaborare a
fontei şi oţelului şi din procesele de laminare. Din punct de vedere al cantitãţii, materialele
feroase sub formã de bucãţi depãşesc cu mult cantitãţile feroase sub formã de praf. În cadrul
combinatelor siderurgice, sursele de materiale feroase sub formã de bucãţi provin de la
sectorul furnale, sectorul oţelãrie, sectorul de laminare şi de la sectorul forjã. De exemplu, la
sectorul de laminoare, deşeurile industriale (denumite în siderurgie "şutaje") reprezintã circa
27% din producţia de oţel laminat. Acest procent variazã destul de mult în funcţie de tipul
produsului laminat (produse plate, profile, ţevi, sârmã etc.). Astfel, în cazul produselor plate,
procentul de şutaje variazã între 29% pentru bandã laminatã la cald şi 31% pentru tablã groasã
şi bandã laminatã la rece. În cazul sârmei, acest procent este de 23-24%.
Materialele refolosibile feroase din industria prelucrãtoare. Industria prelucrãtoare
înseamnã industria constructoare de maşini şi industria construcţiilor metalice şi reprezintã a
doua sursã de deşeuri industriale feroase, respectiv de materiale refolosibile feroase,
provenite din prelucrarea produselor siderurgice (laminate sau turnate). Aceste deşeuri se
prezintã, în general, sub forma resturilor metalice rezultate prin tãiere, ştanţare, ambutisare,
ca şi sub formã de aşchii metalice rezultate din strunjire, frezare, gãurire, filetare şi alte
operaţii de prelucrare prin aşchiere. Ponderea acestor materiale refolosibile feroase este
substanţialã:
- construcţii metalice: 30%;
- fabricarea recipienţilor şi a ambalajelor metalice: 20%;
- industria navalã: 23%;
- fabricarea de tractoare: 24%;
- fabricarea de maşini unelte: 27%;
- industria autovehiculelor: 30%.
Aceste procente reprezintã volumul de deşeuri feroase raportat la consumul de produse
siderurgice pentru fiecare dintre categoriile industriale prezentate.
Colectarea deşeurilor metalice industriale provenite de la prelucrãrile mecanice de
aşchiere se realizeazã în funcţie de tipul, forma şi dispunerea maşinii, cu ajutorul unor
echipamente gravitaţionale, vibratoare sau cu transpotoare. Pentru a fi mai uşor de
transportat, şpanul se compacteazã în brichete de 10-150 kg, cu ajutorul preselor. În
continuare, aşchiile suferã un tratament care se referã la selectarea magneticã a metalelor, în
timp ce lichidele de rãcire sunt decantate şi filtrate.
În SUA a fost construitã o întreprindere pentru valorificarea resturilor rezultate în
procesul obţinerii oţelurilor speciale cu o capacitate de 40.000 t de produse secundare; acestea
reprezintã pulberi din gazele de ardere, pilituri de la laminoare etc. care pot fi utilizate la
obţinerea de oţeluri inoxidabile cu crom-nichel.
b) Materialele refolosibile feroase vechi rezultate în afara proceselor tehnologice.
Materialele refolosibile feroase vechi sunt acele materiale provenite din casãri, reparaţii sau
colectate de la populaţie.
Observaţie. În general, în ţara noastrã, în terminologia uzualã încã se mai foloseşte
noţiunea de "fier vechi" şi pentru deşeurile feroase regãsite în încãrcãtura cuptoarelor de
elaborare a oţelului. În schimb, limba francezã adoptã termenul "vieux fers" numai pentru
deşeurile feroase provenite din casãri şi din colectãri de la populaţie, iar pentru celelate douã
categorii de deşeuri (provenite din siderurgie sau din industria prelucrãtoare) se foloseşte
termenul "chutes". Acest termen, tradus în româneşte prin "şutaje" este folosit şi la noi pentru
a denumi, însã, numai resturile rezultate în procesele industriale de laminare. Având în vedere
faptul cã pentru cele douã categorii de materiale refolosibile feroase, provenite în cadrul
industriei siderurgice şi industriei prelucrãtoare, ciclul în care materialul obţinut ajunge sã se
reîntoarcã în procesul tehnologic nu depãşeşte un an, se considerã cã aceste materiale nu se
pot încadra în mod corect în categoria de "fier vechi". În acest sens, STAS nr.6058-88
stabileşte:
- materiale refolosibile feroase "vechi" sunt acele materiale provenite din casãri,
reparaţii sau colectate de la populaţie;
 - materiale refolosibile feroase "noi" sunt acele materiale rezultate din activitãţile de
producţie (metalurgie, construcţii de maşini, confecţii metalice, construcţii-montaj etc.).
Prin urmare, materialele refolosibile feroase care se încadreazã în denumirea de "fier
vechi" (în adevãratul sens al cuvântului) provin din douã surse principale:
- sectoral industrial, prin casãrile de utilaje, maşini, agregate, instalaţii, construcţii
metalice, autovehicule, material rulant, nave etc.
- sectorul particular, prin casarea de obiecte şi aparate de uz casnic, realizate integral
sau parţial din materiale feroase (fonte şi oţeluri) şi deşeuri menajere (ambalaje, cutii, bidoane
etc.).
Scãderea calitãţii deşeurilor de fier vechi este cauzatã, în cazul deşeurilor uzinare, de
creşterea cantitãţii de deşeuri unse cu grãsimi sau conţinând alte impuritãţi, iar în cazul
deşeurilor comunitare de existenţa produselor vopsite sau acoperite cu cupru, staniu şi alte
metale neferoase. Astfel, materialele metalice se gãsesc în cantitãţi mari în deşeurile
menajere, provenind din diverse ambalaje, aparate electrocasnice, jucãrii, pãrţi componente
de automobile (anual sunt scoase din uz aproximativ 15 milioane automobile) etc. Pentru
selectarea fierului din aceste conglomerate menajere existã mai multe metode, dintre care
douã sunt semnificative:
- metoda umedã, care constã în dezintegrarea deşeurilor într-un defibrator, iar din
suspensia umedã obţinutã se extrag bucãţile metalice, fibrele şi sticla;
- metoda uscatã, care comportã mãcinarea deşeurilor şi clasarea într-un tambur de
sortare sau pe cale pneumaticã, în funcţie de dimensiuni.
Existã instalaţii moderne care, ţinând seama de structura eterogenã a deşeurilor
menajere, realizeazã clasarea constituenţilor în funcţie de dimensiunile şi propietãţile lor
fizice. O astfel de instalaţie BERGM, cu o capacitate de 15 t/orã funcţioneazã în Franţa, având
un consum energetic de 13 kWh/t de deşeuri menajere tratate. Instalaţia cuprinde patru
utilaje principale:
- buncãrul pentru depozitarea deşeurilor brute;
- sita-tambur pentru separarea în materiale fine şi grosiere;
- separatorul magnetic pentru sortarea materialelor;
- separatorul centrifugal pentru extragerea materialelor dupã densitate.
De asemenea, trebuie menţionatã o tehnologie de recuperare a staniului din tablã
cositoritã (cutii de conserve), elaboratã de cercetãtori români. Soluţia constã dintr-un proces
de electrolizã, prin care se extrage şi se depune staniul la catod, obţinând astfel staniul metalic
cu o puritate de 99,6%. O astfel de instalaţie, care prelucreazã 6.000 t deşeuri din cutii de
conserve, poate recupera 2.000 t staniu şi 4.000 t tablã de oţel ce se poate utiliza în turnãtorie.

2. Recuperarea şi reciclarea materialelor refolosibile neferoase

 Colectarea, recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile neferoase a devenit o
problemã economicã (nu doar una ecologicã) pentru cã resursele de minereu şi concentrate
neferoase sunt în scãdere, iar preţul de cost al metalelor neferoase cunoaşte modificãri
(fluctuaţii) importante în perioade scurte de timp. De aceea, în majoritatea ţãrilor, indiferent
de gradul de dezvoltare, colectarea materialelor refolosibile neferoase ia o amploare din ce în
ce mai mare, recuperarea acestora reprezentând o sursã cu o pondere medie cuprinsã între
20% şi 40% din producţia de metale neferoase (Cu - 40%, Al - 30%, Zn - 20%).
Observaţie. Toate standardele, cu excepţia STAS 3017-78 (Materiale secundare şi
materiale neferoase), odatã cu înlocuirea celor vechi, au schimbat terminologia din "materiale
secundare" şi "deşeuri" în "materiale refolosibile". De exemplu, STAS 6058-78 - Materiale
secundare şi deşeuri feroase - a fost înlocuit cu STAS 6058 - 88 -Materiale refolosibile feroase.
De aceea, în continuare se va folosi noţiunea "materiale refolosibile neferoase".
Sursele materialelor refolosibile neferoase sunt reprezentate de deşeurile industriale
constituite din capete de profile laminate, şutaje, reţele de turnare, aşchii metalice neferoase,
rebuturi definitive (iremediabile), scursuri metalice, cenuşã, oxizi metalici, zgurã şi şlamuri,
precum şi de deşeurile rezultate din mijloace fixe casate, de la piese sau subansamble scoase
din uz şi cele colectate de la populaţie sau din rampele de deşeuri comunitare.
Materialele refolosibile neferoase se clasificã pe categorii, grupe şi sortimente.
Clasificarea pe categorii se face în funcţie de compoziţia chimicã. Categoria este
reprezentatã prin simbolurile metalelor sau ale aliajelor de la care provin materialele
refolosibile. De exemplu, cele de la metale, cu simbolul chimic Cu, Al, Zn etc. iar cele de la
aliaje, cum ar fi cupru-zinc, se noteazã prescurtat CuZn.
Clasificarea pe grupe se face în funcţie de formã şi dimensiuni, cu simbolurile: grupa B -
materiale refolosibile neferoase din bucãţi; grupa S - materiale refolosibile neferoase sub
formã de aşchii (strunjiri); grupa Ox - oxizi, cenuşi, zguri şi şlamuri; grupa C - cabluri şi
conductoare cu izolaţii; grupa D - alte materiale refolosibile neferoase.
Clasificarea pe sortimente se face în cadrul fiecãrei grupe, în funcţie de caracteristicile
materialelor refolosibile neferoase, simbolizate prin cifre arabe. Dupã natura lor, în cadrul
caracteristicilor este prevãzut şi gradul de impurificare. Prin impuritãţi se înţeleg elemente
strãine, ca apã, ulei, pãmânt, pietriş, resturi de izolaţie sau oţel şi alte metale şi aliaje
neferoase decât cele din metalul de bazã.
În documentele de recepţie a materialelor refolosibile neferoase se indicã simbolul
conform STAS 3017-78. Simbolul cuprinde categoria de materiale notatã prescurtat (Cu, CuZn,
CuSn, CuAl, CuPb, CuNiZn, Al, Zn, Pb, Sn, Ni), grupa (indicatã cu literele B, Ox, C, S sau D)
despãrţitã de categorie printr-o liniuţã oblicã şi sortimentul (indicat prin cifre arabe) desparţit
de restul simbolului printr-o liniuţã orizontalã. De exemplu, materialele refolosibile din cupru
(categoria Cu), sub formã de bucãţi (grupa B) din sortimentul 1 se simbolizeazã Cu/B-1 sau
materialele refolosibile din aluminiu (categoria Al) laminat (grupa B) cu impuritãţi de maxim
20% din masã (sortimentul 4) se simbolizeazã Al/B-4.
 ASPECTE ECONOMICE ALE RECICLÃRII MATERIALELOR

Problemele gestionãrii deşeurilor se înscriu în regulile generale ale activitãţilor

economice, rolul determinant revenind agenţilor economici publici şi privaţi, în scopul
obţinerii unor profituri corespunzãtoare cu efortul depus pentru reciclare şi valorificare.
Obiectivele managementului deşeurilor sunt:
1. Eliminarea conceptului de "deşeuri" în crearea produsului, folosind materiale, energie
şi resurse care pot fi imediat reciclate, refolosite şi introduse în naturã.
2. Eliminarea tuturor substanţelor care pot fi nocive sãnãtãţii omului sau sistemului
natural.
3. Asumarea responsabilitãţilor pentru toate stadiile ciclului de viaţã ale produsului.
4. Dezvoltarea unor structuri/modele financiare care sã reflecte costurile, cu accent pe
partea de proiectare/inginerie de fabricaţie.
O problemã aparte a managementului deşeurilor o constituie aspectele strict economice
ale procesului de recuperare - reciclare, nu numai al produselor uzate, dar şi a deşeurilor şi
reziduurilor ce provin din diferite procese tehnologice. Astfel, este necesar ca în costul unui
produs realizat prin reciclare, materiile prime reciclate sã intre cu o valoare cel mult egalã cu
cea a materiilor prime naturale şi a energiilor substitute. Pe de altã parte, însã, trebuie ca în
costuri sã se reflecte corect eforturile depuse de activitãţile de colectare, sortare, stocare şi
redistribuire (adicã, recuperare) a resurselor reciclabile, permiţând şi o cotã de rentabilitate
stimulativã pentru întreprinderile specializate în aceste activitãţi. În sfârşit, generatorii de
resurse reciclabile (atât întreprinderile, cât şi populaţia) trebuie stimulaţi pentru predarea
efectivã a acestor resurse, prin pretãri de achiziţie interesante.
Dacã elementele de cost enumerate mai sus pot fi calculate şi echilibrate, mai mult sau
mai puţin, un al patrulea element ridicã dificultãţi considerabile, şi anume, calculul efectelor
asupra mediului înconjurãtor. Astfel, operaţia de reciclare, atât prin faptul cã nu genereazã
noi agenţi poluanţi, cât şi prin aceea cã permite o reducere a exploatãrii resurselor naturale,
poate deveni rentabilã din punct de vedere al politicii economice naţionale în ansamblu, în
ciuda faptului cã atât costurile de achiţie, cât şi cheltuielile întreprinderilor ce asigurã
reciclarea depãşesc, în unele cazuri, valoarea materiilor prime naturale şi a energiilor
substituite.
În general, evoluţia duratei de reciclare a deşeurilor, în ansamblu, este determinatã de
evoluţia costurilor la obţinerea unui produs din materii prime naturale şi de evoluţia costurilor
la produsul obţinut în urma procesului de recuperare-reciclare (când se iau în considerare
cheltuielile de investiţii suplimentare pentru recuperare -reciclare şi efectele negative
provocate de acumularea deşeurilor).
 Deşi reciclarea materialelor oferã avantaje remarcabile, aceasta nu se poate extinde
peste anumite limite.
Atâta timp cât abundenţa de resurse exploatabile asigurã costuri de producţie mult mai
scãzute decât cele asigurate prin utilizarea deşeurilor, iar influenţele negative ale evacuãrii
acestora în naturã, asupra factorilor de mediu, nu sunt evidente, reciclarea nu prezintã interes
practic din punct de vedere economic.
În general, rata de reciclare a deşeurilor depinde de nivelul de dezvoltare economicã a
unei ţãri, de gradul de dezvoltare a unor ramuri industriale producãtoare de deşeuri şi
reziduuri, de caracterul deficitar al resurselor (raport cerere-ofertã) pe plan mondial.
Concomitent cu valorificarea deşeurilor, s-au dezvoltat tehnologii raţionale (adicã,
tehnologii cu consumuri reduse de materiale şi energie, precum şi înlocuirea unor materii
prime deficitare.), tehnologii curate (tehnologii care implicã ecologizarea tehnologiilor
existente) şi ecotehnologii (tehnologii noi, adaptate cerinţelor ecologice).
Se poate spune cã eficientizarea proceselor de recuperare şi reutilizare în circuitul
economic a resurselor deşeurilor devine una din cãile prin care progresul tehnico-economic
devine şi progres ecologic. Odatã stabilitã problema de rezolvat, se impune un program de
management al deşeurilor, ale cãrui elemente de control sunt analiza, politica şi planul de
acţiune.

MANAGEMENTUL, TRATAREA, VALORIFICAREA DESEURILOR

 1. Aspecte generale

2. Gestiunea deseurilor

3. Managementul deseurilor

4. Bioconversia si reciclarea deseurilor

Problema deseurilor, mai ales a celor periculoase si toxice suscita un interes crescand
atat in tarile industrializate, cat si in tarile in curs de dezvoltare. Solutionarea acesteia a
devenit un obiectiv prioritar al politicilor ecologice. Pericolul reprezentat de deseuri din
punctul de vedere al poluarii necontrolate constituie astazi subiectul unor preocupari active.
Politicile ecologice pentru gestionarea deseurilor vizeaza urmatoarele domenii: prevenirea,
reciclarea si evacuarea fara riscuri. Acestora li se adauga masurile care vizeaza domeniul
tehnologic si obtinerea de produse „curate”. Prevenirea producerii deseurilor raspunde
principiului precautiei care sta la baza oricarei politici ecologice.

1. Aspecte generale

Deseurile reprezinta orice substante sau orice produse pe care detinatorul nu le mai
utilizeaza sau pe care are intentia ori obligatia sa nu le mai utilizeze.


Deseurile se clasifica din punct de vedere al naturii si locurilor de producere, astfel:
 deseuri menajere, sunt deseuri provenite din sectorul casnic si
care pot fi preluate cu sistemele curente de precolectare sau colectare din
localitati;
 deseuri stradale, sunt specifice cailor de circulatie publica,
provenite din activitatea cotidiana a populatiei, de la spatiile verzi, animale,
din depunerea de substante solide din atmosfera;
 deseuri asimilabile cu deseurile menajere, sunt deseurile
provenite din industrie, comert, din sectorul public sau administrativ, care
prezinta proprietati similare cu deseurile menajere, putand fi transportate,
prelucrate si depozitate impreuna cu acestea;
 deseuri voluminoase, sunt deseuri solide de diferite proveniente,
care datorita dimensiunilor sale, nu pot fi preluate cu sistemele obisnuite
de precolectare sau colectare, ci necesita o tratare diferentiata fata de
acestea;
  deseuri din constructii sunt deseurile provenite din demolarea sau
construirea de obiective industriale sau civile;
 deseuri periculoase sunt deseurile toxice, inflamabile, explozive,
infectioase sau de alta natura, care introduse in mediu, pot dauna plantelor,
animalelor sau omului;
 deseuri agricole sunt deseurile provenite din unitatile agricole si
zootehnice;
 deseuri spitaliere sunt deseurile provenite din activitatea
spitalelor, unitatilor sanitare si care sunt incinerate in crematoriile spitalelor.
In general, deseurile se pot caracteriza calitativ prin urmatorii indici
de calitate:
 greutate volumetrica (t/m3, kg/m3);
 compozitie dupa granulatie;
 compozitie dupa sortimente;
 continut de umiditate;
 continut de substante organice;
 putere calorica.

In diferite faze ale evacuarii deseurilor (stocare provizorie,

transport, depozitare definitiva) si in timpul diverselor operatii, tasarea si
gradul de compactibilitate a deseurilor pot sa se modifice foarte mult.
Deci, volumul nu se poate determina cu precizie si, ca urmare, este
adecvata, pentru aprecieri comparative, utilizarea datelor statistice.

Test de autoevaluare nr. 1:

1. Ce reprezinta deseurile?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

2. Cum se clasifica deseurile din punct de vedere al naturii si locurilor de producere?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

3. Care sunt indicii de calitate prin care se pot caracteriza deseurile?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

2. Gestiunea deseurilor

Gestiunea deseurilor cuprinde toate activitatile de colectare, transport, tratare,

valorificare si eliminare a deseurilor. Responsabilitatea pentru activitatile de gestionare a
deseurilor revine generatorilor acestora in conformitate cu principiul “poluatorul plateste”
sau dupa caz, producatorilor in conformitate cu principiul “responsabilitatea
producatorului”.

In mediul urban, gestionarea deseurilor municipale este realizata in mod organizat, prin
intermediul serviciilor proprii specializate ale primariilor sau al firmelor de salubritate. Acestea
lucreaza pe baza de contract cu generatorii individuali, dar acest sistem acopera numai 95 %
din totalul generatorilor de deseuri municipale din mediul urban.

In mediul rural, in general nu exista servicii organizate pentru gestionarea deseurilor,

transportul la locurile de depozitare fiind facut in mod individual de catre generatori. Sunt
deservite de servicii organizate pentru gestionarea deseurilor numai o mica parte din localitatile
rurale si in special numai acele localitatea rurale aflate in proxima vecinatate a centrelor urbane.


Cantitatea de deseuri, tinand cont de valorile indicelui mediu de generare este de 1,04
kg/locuitor/zi in mediul urban si 0,15 kg/locuitor/zi in mediul rural.
 Compozitia medie a deseurilor menajere este urmatoarea:

 hartie si carton: 11 %;
 sticla: 5 %;
 metale: 5 %;
 plastic: 10 %;
 textile: 5 %;
 deseuri organice biodegradabile: 51 %;
 alte deseuri: 13 %.

Deseurile menajere sunt colectate neselectiv (exista numai cateva proiecte la scara pilot)
si eliminate prin depozitare (pe depozite de deseuri urbane); se apreciaza ca numai 5 % din
cantitatea de deseuri menajere este colectata in vederea recuperarii.

Organizarea activitatii de gestionare a deseurilor de productie este obligatia

generatorului. Unitatile economice realizeaza aceste activitati cu mijloace proprii
sau contracteaza serviciile unor firme specializate. La momentul actual, exista foarte
putine firme care au ca domeniu de activitate gestionarea deseurilor de productie, iar
serviciile pe care le ofera acestea sunt limitate atat in ceea ce priveste tipurile de deseuri, cat
si capacitatile de lucru.

Principiile care stau la baza activitatilor de gestionare a deseurilor sunt enuntate in cele
ce urmeaza:

 principiul protectiei resurselor primare – este formulat in

contextul mai larg al conceptului de “dezvoltare durabila” si stabileste
necesitatea de a minimiza si eficientiza utilizarea resurselor primare, in
special a celor neregenerabile, punand accentul pe utilizarea materiilor
prime secundare.
 principiul masurilor preliminare, – stabileste ca, pentru orice
activitate (inclusiv pentru gestionarea deseurilor), trebuie sa se tina cont
de urmatoarele aspecte principale: stadiul curent al dezvoltarii tehnologiilor,
cerintele pentru protectia mediului, alegerea si aplicarea acelor masuri
fezabile din punct de vedere economic.
 principiul prevenirii – stabileste ierarhizarea activitatilor de
gestionare a deseurilor, in ordinea descrescatoare a importantei care
trebuie acordata: evitarea aparitiei, minimizarea cantitatilor, tratarea in
scopul recuperarii, tratarea si eliminarea in conditii de siguranta pentru
mediu.
 principiul poluatorul plateste, corelat cu principiul responsabilitatii
producatorului si cel al responsabilitatii utilizatorului – stabileste necesitatea
crearii unui cadru legislativ si economic corespunzator, astfel incat costurile
pentru gestionarea deseurilor sa fie suportate de generatorul acestor.
 principiul substitutiei – stabileste necesitatea inlocuirii materiilor
prime periculoase cu materii prime nepericuloase, evitandu-se astfel
aparitia deseurilor periculoase.
 principiul proximitatii, corelat cu principiul autonomiei – stabileste
ca deseurile trebuie sa fie tratate si eliminate cat mai aproape de sursa de
generare; in plus, exportul deseurilor periculoase este posibil numai catre
acele tari care dispun de tehnologii adecvate de eliminare si numai in
conditiile respectarii cerintelor pentru comertul international cu deseuri.
 principiul subsidiaritatii (corelat si cu principiul proximitatii si cu
principiul autonomiei) – stabileste acordarea competentelor astfel incat
deciziile in domeniul gestionarii deseurilor sa fie luate la cel mai scazut nivel
administrativ fata de sursa de generare, dar pe baza unor criterii uniforme
la nivel regional si national.
 principiul integrarii – stabileste ca activitatile de gestionare a
deseurilor fac parte integranta din activitatile social-economice care le
genereaza.


Optiunile de gestionare a deseurilor urmaresc urmatoarea ordine descrescatoare a
prioritarilor:
 prevenirea aparitiei – prin aplicarea “tehnologiilor curate” in
activitatile care genereaza deseuri;
 reducerea cantitatilor – prin aplicarea celor mai bune practici in
fiecare domeniu de activitate generator de deseuri;
 valorificarea – prin refolosire, reciclare materiala si recuperarea
energiei;
 eliminarea – prin incinerare si depozitare.

O cantitate prea mare de deseuri se transporta inca pe distante lungi. In unele tari
standardele privitoare la tratare si depozitare sunt ingaduitoare si, drept consecinta, tratarea si
depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deseurilor dintr-o tara cu standarde exigente de
mediu (si, deci, cu costuri mari de tratare si depozitare) in tari in care aceste operatii nu sunt
foarte costisitoare, nu este o optiune adecvata pe termen mediu si lung. Oricum, transportul
deseurilor trebuie minimizat in vederea reducerii riscului de accidente si economisirii
resurselor. Politica UE stabileste ca, pe teritoriul Europei, deseurile trebuiesc depozitate in
locuri cat mai apropiate de acela in care au fost produse (principiul proximitatii).
Test de autoevaluare nr. 2:

1. Ce cuprinde gestiunea deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

2. Cui revine responsabilitatea pentru activitatile de gestionare a deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

3. Care este compozitia medie a deseurilor menajere?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

4. Care sunt principiile care stau la baza activitatilor de gestionare a deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

5. Care sunt prioritatile optiunilor de gestionare a deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

6. Ce a stabilit politica UE cu privire la depozitarea deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

3. Managementul deseurilor

Managementul modern al deseurilor pune accent pe tratarea si eliminarea celor ce nu

pot fi reciclate in mod sigur pentru mediu. In ultimii ani s-au dezvoltat un numar de tehnici de
tratare a deseurilor, toate constand in principal din:

- arderea deseurilor cu sau fara folosirea energiei termice rezultate;

- compostarea;

- productia de biogaz pentru producerea caldurii;

- platforme de depozitare sanitare cu si fara utilizarea gazului.

Conditia cea mai importanta a tratarii este evacuarea ritmica a reziduurilor, depozitarea,
respectiv stocarea lor, cat mai putin timp si in recipiente inchise.

In domeniul managementului deseurilor, in ultimii ani au fost luate o serie de masuri

importante in directia implementarii directivelor privind depozitele de deseuri, deseurile de
ambalaje si deseurile provenind din echipamentele electrice si electronice. Este necesara, totusi,
imbunatatirea functiilor de asistenta si consultare de la nivel national.

Au fost realizate impreuna cu Administratia Fondului pentru Mediu proiecte cadru

pentru finantarea investitiilor in domeniul reciclarii deseurilor de mase plastice, deseuri de
sticla, uleiuri uzate, anvelope uzate, incinerarea deseurilor, colectarea selectiva si sortarea
deseurilor municipale. Au fost identificati la nivel local si regional agentii economici care au
obligatia valorificarii si reciclarii deseurilor din ambalaje si s-a completat baza de date
referitoare la acest domeniu.


In ceea ce priveste implementarea Directivei privind depozitarea deseurilor[1], pana in anul 2009,
toate depozitele de deseuri nepericuloase vor trebui sa fie conforme cu cerintele Uniunii Europene.
Pentru respectarea cerintelor Directivei, Romania a obtinut urmatoarele perioade de tranzitie[2], si
anume:

 inchiderea graduala a 101 depozite municipale neconforme (din cele 256

inventariate) pana la 16 iulie 2017, monitorizarea acestora timp de 30 de ani, precum si
asigurarea de capacitati de depozitare conforme;

 o perioada de tranzitie de la 1 ianuarie 2007 la 31 decembrie 2009, pentru

depozitarea temporara a deseurilor industriale periculoase;

 perioade de tranzitie, pana la 31 decembrie 2013, pentru interzicerea depozitarii

deseurilor lichide, interzicerea depozitarii deseurilor cu anumite proprietati (corozive si
oxidante) si privind prevenirea infiltrarii de apa in depozitul de deseuri (numai apa de
suprafata).

In ceea ce priveste deseurile municipale, in conformitate cu angajamentele asumate in

Planul de implementare al Directivei si prevederile Planului National de Gestionare a
Deseurilor, in Romania vor trebui sa se construiasca 65 depozite conforme de deseuri
nepericuloase zonale, si sa se generalizeze sistemul de colectare selectiva la sursa si sa se
construiasca un numar optim de statii de transfer spre aceste depozite conforme.

Pentru respectarea cerintelor Directivei privind incinerarea deseurilor[3], Romania a

obtinut perioada de tranzitie de maxim 2 ani pentru inchiderea graduala a 110 crematorii
spitalicesti existente, pentru tratarea termica a deseurilor medicale periculoase si introducerea
tehnologiei de sterilizare termica, utilizata in paralel cu incinerarea in incineratoarele conforme
existente: la Timisoara, Suceava, Cluj.

Pana in 2017 solutia pentru deseurile menajere este depozitarea, iar incepand cu 2017,
cand prognoza privind caracteristicile si puterea calorica a deseurilor menajere va justifica
adoptarea acestei solutii, se va realiza incinerarea deseurilor menajere cu recuperare de energie.

In acest sector s-a obtinut o perioada de tranzitie pana la 31 decembrie 2011 pentru :

 atingerea obiectivului global de valorificare de 50% si a obiectivului de reciclare

de 15 % pentru plastic, prevazute in Directiva 94/62 privind ambalajele si deseurile de
ambalaje;

 atingerea obiectivului de reciclare de 15% pentru lemn prevazut in Directiva care se

refera la acest lucru.

Prin Directiva privind ambalajele si deseurile din ambalaje a fost obtinuta o perioada
de tranzitie pana la 31 decembrie 2013 pentru:

 atingerea obiectivului global de valorificare de 60%,

 atingerea obiectivului global de reciclare de 55%;

 atingerea obiectivului de reciclare de 60% pentru sticla si de 22,5% pentru plastic.

In acelasi timp, pana la 31 decembrie 2008, agentii economici trebuie sa asigure

implementarea Directivei privind deseurile de echipamente electrice si electronice, si anume
colectarea a 4 Kg deseu/locuitor si asigurarea reciclarii si valorificarii conform cerintelor acestei
Directive.

In concluzie, este necesara reducerea cresterii cantitatii de deseuri prin introducerea

unor sisteme separate de colectare si a unor operatiuni de tratare: reutilizare, reciclare (hartie,
carton, sticla, textile, plastic, metal), operatiuni de valorizare si eliminarea acestora numai in
conditiile in care este protejat mediul inconjurator. Este necesara existenta unor standarde
minime in legatura cu deseurile si a unor programe nationale de reducere a productiei de
deseuri.

Test de autoevaluare nr. 3:

1. In ce constau tehnicile de tratare a deseurilor care s-au dezvoltat in ultimii ani?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

1. Ce perioade de tranzitie a obtinut Romania pentru respectarea cerintelor Directivei

privind depozitarea deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

3. Ce masuri trebuie luate cu privire la deseurile municipale?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

4. Ce obiective trebuie atinse pana in anul 2013 potrivit Directivei privind ambalajele si
deseurile din ambalaje?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

4. Bioconversia si reciclarea deseurilor

Bioconversia reprezinta conversia produselor reziduale organice intr-o sursa de energie

prin actiunea microorganismelor, de obicei a bacteriilor. Descompunerea reziduurilor organice
din plante duce la producerea gazului metan. Din punct de vedere chimic, aceasta inseamna
reducerea compusilor organici complecsi la forme mai simple si mai stabile.
Tarile dezvoltate dispun de tehnologii moderne de reciclare si prelucrare a produselor
si materialelor deja folosite, ceea ce permite economisirea si mentinerea unei stari ecologice
relativ benefice a tarii. De exemplu, sunt reciclate sticlele din plastic, rumegusul de lemn,
placile aglomerate, care, ulterior, se folosesc in confectionarea mobilei, apa din sistemele de
canalizare este purificata, resturile vegetale (agricole) sunt folosite mai departe in alte ramuri
ale zootehniei si fitotehniei.


In urma diferitor activitati agricole raman resturi, precum paie de cereale, stiuleti de
porumb, coji de seminte, resturi in urma curatirii viilor si livezilor etc. Acestea uneori, sunt
arse in camp, provocand daune de ordin ecologic. In unele tari europene, S.U.A., Japonia,
resturile vegetale sunt folosite pe larg in cresterea ciupercilor comestibile.
Pe baza bioconversiei este creata o tehnologie fara deseuri, care rezolva cel putin 3
probleme de ordin ecologic:

 obtinerea produselor alimentare ecologic pure;

 obtinerea nutreturilor pentru animale;

 prelucrarea si utilizarea ulterioara a resturilor vegetale.


Recuperarea si reutilizarea resurselor reciclabile reprezinta mijloace de solutionare a
contradictiei dintre cerintele procesului de crestere economica si caracterul restrictiv al resurselor.
S-au intensificat actiunile pentru reglementarea activitatilor de recuperare, cele pentru stabilirea
formelor organizatorice de colectare, precum si eforturile de cercetare pentru gasirea celor mai
eficiente cai de recuperare si valorificare a materialelor refolosibile.

Ce putem face pentru ca si generatiile viitoare sa aiba parte de aceleasi resurse ca si noi?
Cei trei „ R” pot reprezenta un raspuns!

Reducerea utilizarii resurselor in fabricarea produselor necesare in viata de zi cu zi

(preferarea produselor vrac, sau putin ambalate, in locul celor supraambalate ) .

Refolosirea obiectelor, fie pentru acelasi scop pentru care au fost realizate (ex . o sticla
de suc folosita la udatul florilor), sau pentru alte intrebuintari (ex. o sticla de plastic folosita pe
post de ghiveci de flori ) .

Reciclarea deseurilor (prin deseu se intelege orice obiect care nu mai este folosit si este
aruncat sau risipit) .

Efectele reciclarii:

 reducerea cantitatii de energie si de materii prime necesare fabricarii de noi produse;

  reda circuitului economic importante cantitati de materie prima;

 reduce cantitatile depozitate la rampele de gunoaie sau la incineratoare;

 reduce riscurile asupra sanatatii noastre si a mediului, cauzate de deversarea

improprie a unor deseuri periculoase;

 reduce poluarea aerului si a apei.

Strategia in domeniul reciclarii vizeaza urmatoarele obiective principale:

 prevenirea formarii deseurilor prin promovarea tehnologiilor curate si a

ecoproduselor;

 valorificarea deseurilor prin optimizarea sistemelor de colectare si triere colectiva;

 eliminarea finala a deseurilor pentru care nu s-a gasit a solutie de valorificare.

Aceste obiective vor fi realizate prin:

 crearea cadrului legislativ specific;

 incurajarea activitatii de recuperare si reutilizare;

 reducerea depozitarii deseurilor;

 promovarea cercetarii stiintifice;

 monitorizare;

 programe educationale.

Reducerea cantitatii de materiale reciclabile, este de fapt un mijloc prin care nu se

reduce materia prima folosita la fabricarea acelui produs, ci cantitatea de materiale reciclabile
ajunse la depozitul de deseuri.

Statele dezvoltate au promovat aceasta activitate de reciclare la rangul de afacere pentru

firmele cu acest obiect de activitate, iar factorul principal care a stat la baza acestui succes l-a
constituit educatia.

Stiati ca:



durata de degradare naturala a diferitelor categorii de deseuri se prezinta astfel: cotor mar: 3
luni; deseuri de hartie: 3 luni; ziare: 3-12 luni; chibrituri: 6 luni; filtru de tigara: 1-2 ani; guma de
mestecat: 5 ani; cutii de aluminiu: 10-100 ani;sticle din plastic: 100-1000 ani; pungi din plastic:
100-1000 ani; carti de credit: 1000 ani; recipiente din sticla: 4000 ani;

 nu se pot recicla: materiale ceramice; spray-uri; ambalajele materialelor

toxice; abtibildurile, servetelele, hartia de fax; partile metalice atasate magnetilor;

 in lume sunt reciclate numai 25 % din cantitatile de hartie existente, desi nu exista
cauze de ordin tehnic sau economic care sa impiedice dublarea acestei cifre;

 recicland numai jumatate din hartia folosita astazi in lume, se poate acoperi
aproximativ 75 % din necesarul de hartie noua, salvand in acelasi timp patru milioane de hectare
de padure;

 prin reciclare sunt economisite nu numai materialele, ci se economiseste si energia si

se reduce poluarea;

 o tona de hartie reciclata salveaza 17 arbori, 7000 l apa, 4200 kwh (suficient pentru
a incalzi o locuinta intr-o jumatate de an);

 recicland carton putem economisi si pana la 25 % din energia folosita la producerea

lui;

 zilnic se produc 650.000 tone de hartie in lume, din care 500 de tone sunt nefolosibile
si sunt inlaturate;

 pentru a produce 700 de pungi de hartie folosite la cumparaturi este nevoie de un

copac de 20-30 de ani;

 pungile de plastic nu sunt biodegradabile si in plus plasticul are la baza o resursa

neregenerabila: petrolul. Ajunse in ocean, aceste pungi determina moartea animalelor marine
care se incurca in ele sau le inghit;

 cerneala folosita pentru imprimarea pungilor contine cadmiu, metal foarte toxic,
eliberat in aer odata cu arderea pungilor;

 recicland o sticla de plastic este economisita energie suficienta pentru functionarea

unui bec de 60 w timp de 6 ore;

 o treime din gunoiul adunat anual si mai mult de jumatate din plasticul aruncat anual
este reprezentat de ambalaje;
  aproximativ 30 % din plasticul produs este folosit pentru ambalare.

Test de autoevaluare nr. 4:

1. Ce reprezinta bioconversia?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

2. Ce probleme de ordin ecologic sunt rezolvate pe baza bioconversiei?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

3. Care sunt cei „3 R” necesari pentru ca generatiile viitoare sa aiba parte de aceleasi
resurse ca si noi?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

4. Care sunt efectele reciclarii deseurilor?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

5. Ce obiective vizeaza strategia in domeniul reciclarii deseurilor?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

6. Cum vor fi realizate aceste obiective?

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

[1] Directiva Consiliului nr. 99/31/CE privind depozitarea deseurilor

[2] Perioadele de tranzitie sunt prezentate in Tratatul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana
semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg

[3] Directiva Consiliului nr. 2000/76/CE privind incinerarea deseurilor