UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL BUCUREŞTI
Programul de studii universitare de master: (4 semestre- Ciclul II Bologna) : Audit financiar-contabil
Cod curs
Denumire disciplina
Tip curs
Durata cursului
Perioada de accesare a cursului
Seminar
Manauale recomandate
Obiectivul principal al cursului
Modul de stabilire a notei finale
Consultatii pentru studenti
Adrese de e-mail responsabil
pentru contactul cu studentii
Titularul/titularii cursului/serie
Continutul tematic al cursului
Managementul electronic al documentelor contabile
Optional, TRASEU A
28 ore din care: 14 ore curs si 14 ore seminar
1 octombrie 2008- 1 martie 2009
Consultatii on - line
prof univ. dr. Mares Marius Daniel
Scopul disciplinei este de a aprofunda problemele privind organizarea
şi conducerea într-o structură adecvată a activităţilor financiar-
contabile la nivelul unităţilor economice.
Actualizarea noţiunilor generale şi a informaţiilor legate de conceptele
LAN, WAN, Internet, Extranet. Se va avea în vedere agentul
economic ca punct de referinţă. Se va prezenta conceptul de
“comunicare” corelat cu infrastructura. Va avea loc detalierea mediilor
de transmisie a datelor. Integrarea societăţilor comerciale româneşti în
economia “globalizată”.
Se urmăreşte formarea de competenţe suple şi dinamice care să asigure
în mod responsabil, cele mai variate şi complexe prestaţii în domeniul
profesiilor de natura economice angajate şi externalizate.
Aprofundarea problemelor privind organizarea şi conducerea într-o
structură adecvată a activităţilor economice, financiar-contabile la
nivelul unităţilor microeconomice
evaluarea finală (nota finală) în procente:
răspunsurile la examen verificarea finală – 100%
activităţi practice (laborator, proiectare etc) –
Prof univ. dr. Mares Marius Daniel
Prof. univ. dr. Mares Marius Daniel – mdmares.mfc@spiruharet.ro
Prof. univ. dr. Mares Marius Daniel
1. Managementul organizării şi realizarea evidenţelor contabile
2. Impactul informaţiei asupra societăţii economice
3. Analiza financiar-contabilă în managementul întreprinderii
4. Managementul întocmirii şi utilizării situaţiilor financiare
5. Societate comercială - Medii interne şi externe de afaceri
1

Bibliogafie minimă obligatorie
Bibliografie facultativa
6. Consideratii generale asupra conceptului de sistem, societate
comerciala integratoare
7. Limbajul unificat de modelare UML – Unified Modeling
Language
1. Mareş Marius Daniel, Mihai Gabriel, Mareş Valerica
Fundamentele informaticii, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Bucuresti, 2008
2. Mareş Marius Daniel, Mihai Gabriel, Mareş Valerica Sisteme
informatice financiar bancare, Editura Fundatiei Romania de
Maine, Bucuresti, 2008
3. Mareş Marius Daniel, Mareş Valerica, Documente şi evidenţe în
format electronic, Editura Tribuna Economică, 2008
4. Boulescu Mircea, Fusaru Doina, Gherasim Zenovic, Auditul
sistemelor informatice financiar-contabile, Editura Tribuna
Economică, 2005
5. Haiduc Lăcrămioara Rodica Management Financiar Contabil,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005
6. http://www.easygrapher.com
7. http://howstuffworks.lycos.com
8. http://mywebpage.netscape.com/rvcompute
Baldwin, R, C. Wiplosz, The Economics of European Integration, The
McGraw-Hill Companies, London, 2004, traducere Ed. Economică,
Bucureşti, 2006
Boulescu Mircea Managementul financiar – contabil, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005
Mareş Valerica, Mareş Marius Daniel, L”impact des technologies de
l’information sur les structures des enterprises, International Scientific
Conference AMIS 2007, Accounting and Management Information
Systems, ASE Bucureşti 2007
Codd E.F., A relational Model of data for large shared databanks,
Communications on the ACM, june 1976.
http://www.mkdata.dk
http://javascript.internet.com
http://www.leanneassociates.com
http://c4.cabrillo.cc.ca.us
http://www.cknow.com
http://www.clp.berkeley.edu
http://www.aprell.net
http://www.computer-training-manuals.com
http://www.cpb.uokhsc.edu
http://www.customguide.com
***-Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX,
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a –II-a, Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996
***-CECCAR Standarde internaţionale de raportare financiară,
emise de Consiliul pentru Standarde Internationale de Contabilitate
(IASB), Bucureşti, 2005
***-CECCAR Codul etic al profesioniştilor contabili, ediţia a 3-a
revăzută şi reclasificată în conformitate cu Codul etic internaţional al
profesioniştilor contabili elaborat şi revizuit de IFAC, Bucureşti 2005
***-CECCAR Practice guide of basic, financial and management
accounting, Bucureşti 2006
***-CECCAR Standardul profesional nr. 39 - Misiunea de
consultanţă pentru crearea întreprinderilor, Bucureşti 2006
2
 ***-Convenţie din 23-11-2001 privind criminalitatea informatică,
Consiliul Europei, publicată in M. Of. Partea 1 nr. 343 din 20.04.2004
seria Tratatelor Europene nr. 185
***-Declaraţie privind libertatea comunicării pe Internet, Comitetul
de Miniştrii ai Consiliului Europei la a 840-a reuniune a Miniştrilor
Adjuncţi, Strasbourg 28.05.2003
***-Recomandările de la Amsterdam – Libertatea Media şi Internet-ul,
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Reprezentatul
privind Libertatea Media, 14 iunie 2003
* * * Ordinul nr. 1850/2004 privind registrele si formularele financiar-
contabile , publicat in MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI
nr.23/07.01.2005
* * * Ordinul nr. 1850/2004 privind registrele si formularele financiar-
contabile , publicat in MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI
nr.23/07.01.2005
***Catalogul formularelor tipizate cu regim special privind activitatea
financiară şi contabilă, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 2004

Prezentare lectii
1. Managementul organizării şi realizarea evidenţelor contabile;

Introducere Economia de piaţă presupune existenţa unei legislaţii adecvate regulilor acestui sistem,
cunoaşterea şi aplicarea lor necondiţionată. Eliminarea centralizării, independenţa decizională a
societăţilor comerciale, ce caracterizează mecanismul economiei de piaţă, implică asumarea
responsabilităţii tuturor riscurilor în utilizarea capitalului şi în obţinerea profitului.

Obiective:
fondul de informaţii al managementului financiar – contabil: documente justificative, registre şi
situaţii financiare;
obligaţia legală a organizării şi conducerii contabilităţii proprii;
proceduri privind organizarea şi conducerea contabilităţii

Cuvinte cheie
Sistemul Sistemul de Fondul de Controlul Documentele de
contabil calitate informaţii contabil evidenţă
Documente acte justificative
primare

DOCUMENTAŢIA – PROCEDEU AL METODEI CONTABILITĂŢII. DOCUMENTELE

DE EVIDENŢĂ.

Managementul financiar-contabil are rolul de a face legatura intre management si contabilitate.

Managementul financiar-contabil ofera informatiile necesare pentru realizarea lucrarilor de analiza
economico-financiara si pentru estimarea situatiilor financiare pe termen lung si scurt.
Managerul, pe baza informatiilor financiar-contabile prelucrate corespunzator nevoilor proprii, poate
sa evalueze si sa administreze eficient resursele (resurse financiare, materiale si umane) de care dispune
firma in vederea realizarii obiectivelor si strategiilor stabilite pentru dezvoltarea si consolidarea activitatii
firmei.
Contabilitatea manageriala este orientata catre persoanele din interiorul firmei (manageri, specialisti
etc.) iar rapoartele nu au o forma standardizata, ci sunt intocmite in functie de cerintele utilizatorilor.
Contabilitatea financiara este orientata catre persoanele din exteriorul firmei (actionari, banci etc), iar
informatiile sunt furnizate sub forma unor rapoarte standardizate, cum ar fi : bilantul contabil, contul de
rezultate, fluxul de numerar s.a.

3
 1.1 Definiţia clasificarea şi importanţa documentelor

Primul procedeu utilizat în metoda contabilităţii este observarea, care presupune constatarea
fenomenelor exprimate valoric, în vederea înregistrării lor.
Informaţiile primare culese sunt consemnate, transpuse în purtătorii de informaţii primari, adică în
documente justificative primare.
De altfel, documentaţia este unul dintre procedeele metodei contabilităţii în virtutea căreia orice
operaţie economico-financiară este consemnată scriptic în conturi, numai dacă, în prealabil, fusese
consemnată într-un document sau act scris.
Documentele sunt actele scrise întocmite cu prilejul efectuării operaţiilor economico-financiare,
pentru a servi ca dovadă a înfăptuirii lor şi ca mijloc de fundamentare a înregistrărilor contabile.
Documentaţia primară comportă totalitatea actelor scrise în care se consemnează, pentru prima dată,
operaţii economico-financiare.
Un act scris are calitatea de document dacă îndeplineşte condiţiile:

Dovedeşte efectuarea unei anumite operaţii;

Conţine descrierea detaliată şi completă a operaţiei: calitativ,

Cantitativ şi valoric;

Conţine confirmarea realităţii şi exactităţii operaţiei, prin semnăturile persoanelor
participante.
Înregistrările contabile se efectuează numai pe bază de documente.

Clasificarea documentelor
a. După numărul operaţiilor consemnate:
- documente primare (singulare), în care se consemnează, pentru prima dată, o singură
operaţie economico-financiară efectuată; chitanţa, bonul de consum etc.;
- documente centralizatoare (cumulative), în care se consemnează mai multe operaţii
economico-financiare similare: centralizatorul bonurilor de consum, recapitulaţia
mărfurilor intrate, recapitulaţia mărfurilor ieşite etc.; documentele centralizatoare
însumează mai multe documente primare.
b. După modul de întocmire:
originale: primul exemplar;
copii: celelalte exemplare obţinute la indigo sau xerox;
duplicate: copii conforme cu originalul, care au calitatea de original, dar numai în lipsa
originalului; se eliberează de emitent când originalul este pierdut sau distrus.
c. După natura operaţiilor la care se referă:
- documente de dispoziţie, prin care se dispune sau se aprobă executarea unei operaţii
economico-financiare: comanda dată de client furnizorului, ordinul de plată dat băncii de
o întreprindere pentru achitarea unei sume din disponibilul propriu etc.;
- documente de execuţie, prin care se confirmă executarea unei operaţii economico-
financiare: factura (în care se consemnează vânzarea de produse, de lucrări executate sau
de servicii prestate), chitanţa (în care se consemnează încasarea unei sume de bani),
chitanţa fiscală etc.;
- documente combinate (mixte) care conţin atât dispoziţia de executare, cât şi confirmarea
executării operaţiei: bonuri de consum (prin care se dispune magazinului să elibereze
materiale şi, concomitent, delegatul secţiei primitoare confirmă recepţia lor), dispoziţia de
livrare, aviz de expediere etc.;
- documente contabile, care se întocmesc în cadrul serviciului de contabilitate, în vederea
înregistrării operaţiilor economico-financiare: Registrul-jurnal, Registrul-inventar,
Registrul Cartea mare.
d. După locul de întocmire:
- Documente interne, cele întocmite în cadrul unităţii şi care circulă fie în interiorul ei
(bonul de consum, statul de salarii etc.), fie în afara ei (factura pentru produse livrate,
cecul de numerar etc.);
- Documente externe, cele întocmite în alte unităţi şi intrate în întreprindere; comanda
primită de la client, factura pentru materiale aprovizionate, extrasul de cont primit de la
bancă etc.;

4
 e. După regimul de tipărire şi utilizare:
documente cu regim special, cele tipărite, completate, utilizate, păstrate şi arhivate pe bază de
dispoziţii legale, speciale; sunt înseriate şi numerotate, au imprimată menţiunea cu regim
special şi se ţin în evidenţă şi se justifică ca formulare atât cele utilizate, cât şi cele
neutilizate, de exemplu, chitanţa, factura, chitanţa fiscală etc.
documente fără regim special, cele care nu necesită o evidenţă aparte, ci se întocmesc
respectându-se normele generale de întocmire şi circulaţie a documentelor, de exemplu,
fişa mijlocului fix, fişa de magazie, jurnalul pentru cumpărături, jurnalul pentru vânzări
etc.

Structura documentelor
Orice document poate fi un act justificativ, dacă conţine elementele:

denumirea;

numărul de ordine;

denumirea unităţii emitente;

data întocmirii şi locul emiterii;

descrierea operaţiei pe care o consemnează, şi anume: natura operaţiei, mijloacele
economice care au format obiectul ei, indicatorii cantitativi şi valorici aferenţi,
semnăturile persoanelor care au participat la efectuarea operaţiei (documentele referitoare
la plăţi trebuie să fie vizate pentru control preventiv de contabilul şef şi aprobate de
conducătorul unităţii).

Intocmirea şi circuitul documentelor

Întocmirea documentelor are loc în conformitate cu normele metodologice privind contabilitatea
unităţilor economice, elaborate de Ministerul Finanţelor, iar circuitul lor este stabilit pe bază de indicaţii de
utilizare a formularelor tipizate, date de acelaşi minister.
Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu pastă, cu creion chimic, cu maşina de scris
sau alte mijloace fără ştersături sau răzături, erorile corectându-se prin tăierea cu o linie a textului sau cifrei
greşite şi scrierea deasupra a textului sau cifrei corecte.
Asigurarea circulaţiei raţionale şi unitare a actelor justificative se face de contabilul şef, care
întocmeşte graficul circulaţiei.
Graficul trebuie să asigure o rezolvare exactă a operaţiilor consemnate în documente şi o circulţie
operativă a acestora pentru evitarea staţionării nejustificate la unele servicii.
Documentele se întocmesc într-un anumit număr de exemplare, care urmează un anumit circuit, până
la arhivarea lor.

Tipizarea documentelor
Înseamnă crearea de formulare tip pentru operaţii economico-financiare asemănătoare. Adică, o
anumită operaţie nu se poate consemna decât într-un formular care are o formă, o structură, un circuit şi un
mod de completare stabilite cu precizie prin dispoziţii legale. De exemplu, pentru încasările de numerar
efectuate de orice unitate se utilizeză o chitanţă tip. Avantajele tipizării sunt:
- facilitează întocmirea, verificarea şi înregistrarea documentelor;
- asigură o formă, structură şi circuit raţionale;
- permite mecanizarea lucrărilor de întocmire şi de prelucrare a documentelor.

Verificarea documentelor
Comportă forma, calculele şi fondul operaţiei consemnate în document.
Verificarea formei – constă în a cerceta dacă s-a utilizat formularul corespunzător operaţiei
consemnate, dacă au fost întocmite toate exmplarele, dacă s-au completat toate rubricile, dacă conţine
semnăturile participanţilor la întocmire etc.
Verificarea calculelor – constă în a constata dacă nu cumva s-au strecurat erori la scrierea
sumelor şi la efectuarea calculelor.
Verificarea fondului – se referă la realitatea, necesitatea, oportunitatea şi legalitatea
operaţiei, adică operaţia trebuie să existe în realitate, să fie utilă unităţii, să aibă loc la momentul potrivit şi să
fie efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Verificarea de fond – o face contabilul şef, cu prilejul aplicării vizei de control financiar
preventiv şi conducătorul unităţii, cu prilejul aprobării documentului.

5
 Corectarea documentelor
Corectarea o poate face numai emitentul, care certifică operaţiunea, datând-o şi semnând.
Dacă eroarea s-a constatat după ce documentul a fost vizat pentru control financiar
preventiv, corectura se va face aşa cum s-a arătat la început şi se va prezenta din nou contabilului şef pentru
viză.
Documentele prin care se consemnează operaţii băneşti şi care conţin erori nu se pot corecta,
ci se anulează, emiţându-se în locul lor altele corect întocmite (de exemplu: chitanţe, cecuri etc.),
exemplarele anulate păstrându-se în carnetele respective.

Păstrarea documentelor
În cursul anului, documentele se păstrează în arhiva curentă din cadrul fiecărui serviciu
funcţional, iar la finele anului ele se predau arhivei generale a unităţii, unde se înscriu în registrul de arhivă.
Arhiva generală este amenajată într-o încăpere specială, la adăpost de foc, furt, intemperii, umezeală
şi rozătoare. Organizarea şi funcţionarea arhivei cade în sarcina contabilului şef, care desemnează salariaţii
ce se vor ocupa de operaţiile de arhivare.
Scoaterea unui document din arhivă se poate face numai cu aprobarea conducătorului unităţii.
Organizarea arhivei se poate face:
- cronologic, în ordinea datelor de înregistrare a documentelor;
- pe feluri de operaţii, de exemplu, aprovizionări, desfaceri, operaţii băneşti etc.;
- pe corespondenţi, adică pe unităţile cu care se întreţin relaţiile economico-financiare;
- combinat, adică prin utilizarea combinată a modalităţilor arătate mai sus.
Termenele de păstrare a documentelor variază după felul lor şi sunt stabilite de Direcţia Generală a
Arhivelor Statului şi de Legea contabilităţii din 24 dec.1991.
Astfel, registrele de contabilitate şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor
contabile se păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului în cursul căruia au fost
întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 ani.
Actele cu caracter administrativ, corespondenţa şi actele ce nu sunt acte justificative se păstrează
între unu şi doi ani.
La expirarea termenului de păstrare, dosarele se predau fie la arhiva de stat locală, fie ca maculatură,
în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, cu avizul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului.
În registrul de arhivă, coloana observaţii, în dreptul rândului pe care este scris dosarul respectiv, se
face menţiunea de predare, indicându-se şi numărul documentului care confirmă predarea.
În cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii actelor justificative, fişelor, situaţiilor, jurnalelor etc.,
conducătorul unităţii economice şi conducătorul compartimentului financiar contabil sunt obligaţi să se
conformeze dispoziţiilor legale privind reconstituirea documentelor, în 30 zile de la constatare.

1.2 Documentele primare sau actele justificative – mijloc de informare operativă

a managementului financiar-contabil

Societatile comerciale, societatile/companiile nationale, regiil autonome, institutele nationale de

cercetare – dezvoltare, societatile cooperatiste si celelalte persoane juridice cu scop lucrativ, institutiile
publice, asociatiile si celelalte persoane juridice, cu si fara scop lucrativ, precum si persoanele fizice
autorizate sa desfasoare activitati independente consemneaza operatiile economice si financiare, in momentul
efectuarii lor, in documente justificative, pe baza carora se fac inregistrari in jurnale, fise si late documente
contabile.
Documentele promare sau actele justificative, ca dovezi scrise ale faptelor economice si financiare,
constituie, de regula, surse de informatii pentru toate formele videntei, ca tbloul de bord al managementului
financiar contabil.
Documentele justificative, care stau la baza inregistrarilor in contabilitate, angajeaza reaspunderea
persoanelor care le-au intocmit, vizat si aprobat, precum si a celor care le-au inregistrat in contabilitate. De
aceea, documentele trebuie sa indeplineasca anumite cerinte in ceea ce priveste structura, circulatia si
pastrarea lor.
Conform Reglementarilor contabile armonizate cu Directiva a IV–a a Comunitatii Economice
Europene si cu Standardele Internationale de Contabilitate, orice operatiune patrimoniala se consemneaza, in
momentul efectuarii ei, intr-un inscris care sta la baza inregistrarilor in contabilitate, dobandind astfel
calitatea de document justificativ.

6
 Continutul documentelor justificative
Documentele justificative cuprind, de regula, urmatoarele elemnte principale:
a) denumirea documentului;
b) denumirea si sediul intreprinderii care intocmeste documentul;
c) numarul si data intocmirii documentului;
d) mentionarea partilor care participa la efectuarea operatiunilor patrimoniale, cand este cazul;
e) continutul operatiunii patrimoniale si, daca este cazul, temeiul legal al efectuarii acesteia;
f) datele cantitative si valorice aferente operatiunii efectuate;
g) numele si prenumele, precum si semnaturile persoanelor care le-au intocmit, vizat si aprobat;
h) alte elemente menite sa asigure consemnarea completa a operatiunilor efectuate.

Dobandesc calitatea de document justificativ inscrisurile:

in care se consemneaza, in momentul efectuarii, o operatie patrimoniala si care sta la baza
inregistrarii in contabilitate;
care furnizeaza toate informatiile prevazute in normele legale in vigoare;
provenite din relatiile de cumparare a unor bunuri de la persoane, care pot fi inregistrate in
contabilitate numai in cazurile in care se face dovada intrarii in gestiune a bunurilor
respective;
care se refera la cheltuieli pentru prestari de servicii efectuate de persoane fizice. Pentru a fi
inregistrate in contabilitate, aceste documente trebuie sa aiba la baza contracte sau conventii
intocmite in acest scop.

Inscrierea datelor in documente

Înscrierea datelor in documente se face cu cerneala, cu pasta de pix, cu masina de scris sai cu
ajutorul tehnicii de calcul. Nu sunt admise stersaturi sau alte asemenea procedee, nici lasarea de spatii libere
intre operatiile inscrise in acestea.
Erorile se corecteaza prin taierea cu o linie a textului sau a cifrei gresite, pentru ca acestea sa fie
citite, iar deasupra lor se scrie textul sau cifra corecta.
Corectarea se face in toate exemplarele documentului justificativ, mentionandu-se si data efectuarii
operatiei.
În cazul documentelor justificative la care nu se admit corecturi, cum sunt cele pe baza carora se
primeste, seelibereaza sau se justifica numerarul sau al altor documente pentru care normele de utilizare
prevad asemenea restrictii, documentul gresit se anuleaza si ramane in carnetul respectiv, cu exceptia
ordinului de deplasare (delegatie), pe baza caruia se primeste sau se restituie diferenta intre cheltuielile
efective de deplasare si avansul acordat.
La corectarea documentului justificativ in care se consemneaza operatii de predare – primire a
valorilor materiale si a mijloacelor fixe, este necesara confirmarea, prin semnatura, atata predatorului, cat si a
primitorului.
In cazul completarii documetelor cu ajutorul tehnicii de calcul, corecturile sunt admise numai inainte
de prelucrarea acestora, mentinandu-se data rectificarii si semnatura celui care a facut modificarea.
Documentele inscrise in listele de erori, anulari sau completari, pe temeiul carora se fac modificari in fisiere
sau in baza de date a unitatii, trebuie sa fie semnate de persoanele imputernicite de unitatea beneficiara.
Numele si prenumele acestor persoane se comunica unitatilor de informatica prelucratoare.
Cerintele (conditiile) ce trebuie indeplinite de documentele justificative
Documentele justificative trebuie sa indeplineasca conditii de forma si de continut (de fond).
A. Conditii de forma
a) autenticitatea documentelor, respectiv, intocmirea cu respectarea conditiilor legale, si
anume:
- folosirea formularelor tipizate;
- intocmirea justa si completarea cu toate elementele necesare;
- compleatrea corecta a datelor, corectarea eventualelor falsificari si stersaturi, cum ar fi
transformarea cifrelor, adaugarile de text, corecturi nesemnate;
- existenta semnaturilor originale ale persoanelor in drept sa dispuna, sa execute sau sa
controleze operatiile respective, precum si ale persoanelor care au eliberat sau primit
valori.

7
 Neindeplinirea uneia sau mai multor conditii de autenticitate are drept consecinta faptul ca
documentele isi pierd forta lor juridica (probatorie), ca de exemplu:
- lipsa semnaturii primitorului valorii;
- neexistenta sau ilegalitatea procurii (delegatiei), ipoteza platilor facute prin terti;
- neconcordanta dintre document si justificarea anexata.
b) Exactitatea intocmirii si valabilitatii documentelor. De regula, documentele care reflecta
operatii patrimoniale, generatoare de drepturi si obligatii, se intocmesc in termenele stabilite si cu respectarea
conditiilor legale, a caror nesocotire lezeaza autenticitatea si pune sub semnul indoielii exactitatea si
valabilitatea lor.
c) Efectuarea corecta a calculelor, in scopul:
de a obtine siguranta alicarii juste a preturilor si tarifelor si a stabilirii totalurilor in
documente;
de a se inlatura erorile de calcul care pot deturna continutul operatiilor economice si
financiare.
Practic, sunt cazuri in care calculele sunt gresite intentionat si ascund fraude, delapidari,
sustrageri, nereguli etc., ca, de exemplu calcule gresite in registrul de casa, in raportul de gestiune etc.
B. Conditii de continut sau de fond:
a) Legalitatea operatiilor economice si financiare consemnate in documente. Se are in vedere
principiul conform caruia este necesar sa se respecte prevederile tuturor actelor normative privind disciplina
financiara si gestionara. De exemplu, platile sa se efectueza conform normelor financiare; eliberarile din
magazie sa se faca conform repartitiei;

b) Realitatea operatiilor economice si financiare consemnate in documente. Faptele oglindite in

documente trebuie sa se produca in limitele, conditiile si la locul ce se indica in acestea;
c) Necesitatea operatiilor economice si financiare consemnate in documente. Operatiile trebuie sa
fie utile. Consumurile sau cheltuielile consemnate in documente trebuie sa fie astfel determinate, incat sa se
inlature risipa, cheltuielile inutile etc.;
d) Oportunitatea operatiilor economice consemnate in documente. Operatiile trebuie sa fie produse
in momentul ales si la locul stabilit pentru executarea acestora, cele mai corespunzatoare din punct de vedere
economic si al bunei desfasurari a activitatii. O operatie economico-financiara poate sa fie reala si sa
indeplineasca conditiile legale, dar sa nu fie oportuna, din punct de vedere economic;
e) Economicitatea operatiilor consemnate in documente. Operatiile trebuie astfel efectuate, incat sa
asigure minimizarea costului resurselor alocate unei activitati, fara a compromite realizarea in bune conditii a
obiectivelor declarate ale acesteia. Operatia trebuie sa fie necesara, din punct de vedere al activitatii unitatii,
iar prin efectuarea ei sa se obtina un avantaj economico-financiar;
f) Eficienta operatiilor consemnate in documente, respectiv, raportul dintre rezultatele obtinute si
costul resurselor utilizate in vederea obtinerii lor. Operatia trebuie: sa se efectueze in volumul si la momentul
corespunzator; sa fie necesara pentru buna desfasurare a activitatii; sa ocazioneze un cost cat mai redus;
g) Eficatitatea operatiilor consemnate in documente, respectiv, gradul de indeplinire a obiectivelor
declarate ale unei activitati si relatia dintre impactul dorit si impactul efectiv al operatiei.

1.3. Circulatia documentelor justificative. Graficul de circulatie a documentelor justificative.

Pentru asigurarea circulatiei rationale si unitare a documentelor justificative care stau la baza
inregistrarilor in contabilitate, precum si tinerea la zi a contabilitatii, normele metodologice elaborate de
Ministerul Finantelor Publice recomanda ca directorul financiar-contabil, contabilul sef sau o alta persoana
imputernicita sa indeplineasca aceasta functie sa intocmeasca graficul de circulatie a documentelor
justificative.
La intocmirea graficului se tine seama de normele de utilizare a formularelor. Graficul care se aproba
de administrator sau persoana care areobligatia gestionarii patrimoniului.
Graficul de circulatie a documentelor justificative contine:
- denumirea documentelor;
- persoanele care poarta raspunderea intocmirii documentelor;
- data intocmirii si termenul stabilit pentru predarea documentelor;
- numarul de exemplare si destinatia acestora;
- alte elemente care se apreciaza ca fiind necesare.
Graficul de circulatie a documentelor justificative se prezinta sub forna de text sau scheme.

8
Pot fi intocmite:
- grafice individuale, care cuprind documentele si lucrarile ce se executa de catre o
anumita persoana;
- grafice de structura, care cuprind documentele si lucrarile din cadrul unui compartiment
al unitatii patrimoniale;
- grafice sintetice, care cuprind documemtele si operatiile necesare unei anumite lucrari cu
grad mai mare de complexitate, cum este, de exemplu, bilantul contabil.
În cazul in care prelucrarea documentelor justificative se face de catre unitatile prestatoare de servicii
de informatica, in relatiile dintre aceste unitati si cele beneficiare este necesar ca, pentru asigurarea
inregistrarilor in contabilitate sa se respecte urmatoarele reguli:
- documentele justificative sa fie intocmite corect si la timp de catre unitatile beneficiare,
care raspund de realitatea datelor inscrise in acestea;
- documentele contabile, intocmite de unitatilede informatii pe baza documentelor
justificative, trebuie predate unitatilor beneficiare la termenele stabilite prin contractele
sau conventiile incheiate, unitatile de informatica, raspunzand de corectitudinea
prelucrarii datelor;
- unitatile beneficiare trabuie sa efectueze controlul documentelor contabile obtinute de la
unitatile de informatica, in sensul cuprinderii tuturor documentelor justificative preluate
pentru prelucrare, respectarea corespondentei conturilor si exactitatii sumelor
inregistrate.

1.4. Proceduri privind organizarea şi conducerea contabilităţii

Prin grija administratorului persoanei juridice, directorul financiar-contabil, contabilul şef sau altă persoană
împuternicită să îndeplinească această funcţie va stabili proceduri interne privind organizarea şi conducerea
contabilităţii.
Stabilirea procedurii interne privind organizarea şi conducerea contabilităţii este obligatorie pentru regiile
autonome, societăţile naţionale care au capital de stat, precum şi pentru societăţile comerciale care, potrivit legii,
sunt supuse auditului financiar-contabil legal(cenzori, audit financiar-contabil etc.), termenul limită fiind un an de
la înfiinţare.

        


   

          
  

        


1. Întocmirea şi aprobarea de către organele competente a organigramei unităţii, cu detaliere în privinţa

activităţii financiar-contabile.
2. Elaborarea fişei postului atât pentru personalul din compartimentul financiar-contabil, cât şi pentru
salariaţii din alte compartimente care întocmesc, potrivit diagramei de circulaţie, documentele justificative ce se
înregistrează în contabilitate.
3. Asigurarea cu personal calificat de specialitate :
- Selectarea personalului de specialitate;
- Instruirea personalului: la angajare; cu ocazia schimbării locului de muncă; la trasarea
unor sarcini suplimentare (noi) de serviciu; cu ocazia modificărilor legislaţiei economice,
financiar-contabile sau fiscale.
4. Asigurarea aplicării legislaţiei financiar-contabile şi fiscale, a normelor metodologice referitoare la
activitatea desfăşurată de salariaţii implicaţi în întocmirea, utilizarea şi controlul documentelor justificative, a
documentelor fiscale şi a declaraţiilor de impunere fiscală.
5. Stabilirea de proceduri privind :
a) întocmirea, prelucrarea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile şi a formelor de înregistrare în
contabilitate a acestora, manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul;
b) stabilirea circuitului documentelor justificative şi contabile pe baza unor scheme, grafice de circulaţie,
adaptate de fiecare unitate patrimonială în funcţie de particularităţile acesteia (organigrama societăţii, fişa
postului);
c) ţinerea registrelor contabile obligatorii: întocmirea, completarea şi utilizarea registrelor de contabilitate,
inclusiv a registrelor de contabilitate obligatorii; numerotarea, parafarea şi înregistrarea la organele fiscale;
completarea registrelor în cazul în care se utilizează tehnica de calcul; stabilirea rezultatelor cu ocazia închiderii
exerciţiului financiar, prin compararea fiecărui cont de activ şi de pasiv, determinat pe baza inventarului, cu datele
din contabilitate,
d) întocmirea declaraţiilor cu caracter fiscal privind impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, accizele,
impozitul pe salarii, contribuţiile la asigurările sociale, precum şi celelalte impozite, taxe şi vărsăminte la bugetul
de stat, la bugetul asigurărilor sociale, la fondurile speciale;

9
 e) întocmirea bilanţului contabil (bilanţ, cont de profit şi pierdere şi anexe), precum şi a raportului de
gestiune:
modalitatea de întocmire (completare);
verificare şi aprobare;
depunere la organele legale competente.
6. Organizarea contabilităţii patrimoniului:
a) organizarea şi conducerea gestiunilor de imobilizări, stocuri şi disponibilităţi băneşti, stabilindu-se
proceduri distincte privind :
- gestiunile de imobilizări;
- gestiunile de stocuri;
- casa şi titlurile de valori din patrimoniul unităţii sau primite în gaj;
- efectuarea inventarierii patrimoniului unităţii.
b) contabilitatea de gestiune, care se organizează de fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul
activităţii şi necesităţile proprii:
înregistrarea operaţiilor privind colectarea şi repartizarea cheltuielilor pe destinaţii, decontarea producţiei şi
calculul costului de producţie al produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, inclusiv al
producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie;
calculul costurilor de producţie, utilizând metoda adecvata (pe produse, pe comenzi, pe faze, globală etc.) în
funcţie de organizarea procesului de producţie, specificul activităţii, mărimea unităţii şi necesităţile proprii;
determinarea costului subactivităţii.
c) contabilitatea financiară, care are caracter obligatoriu pentru toate unităţile patrimoniale, având ca
obiectiv principal furnizarea de informaţii:
- pentru necesităţile proprii;
- privind relaţiile societăţii cu asociaţii sau acţionarii;
- privind relaţiile cu furnizorii de imobilizări, materii prime, materiale consumabile, combustibil etc.;
- în relaţiile cu clienţii, băncile, organele fiscale etc.
d) contabilitatea managerială:
- tabloul de bord;
- tabloul fluxurilor de trezorerie;
- bugetul de venituri şi cheltuieli.
7. Elaborarea procedurii unitare de control privind :
• controlul tehnic-operativ;
• controlul financiar-contabil şi preventiv;
• controlul intern de gestiune;
• controlul legal.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale(examen):

1. Locul şi rolul managementului financiar-contabil
2. Fondul de informaţii al managementului financiar-contabil: documente justificative, registre şi
situaţii financiare
3. Documentaţia – procedeu al metodei contabilităţii. Documentele de evidenţă
4. Documentele primare sau actele justificative – mijloc de informare operativă a
managementului financiar-contabil
5. Înscrierea datelor în documente
6. Formulare tipizate comune privind activitatea financiar-contabilă
7. Circulaţia documentelor justificative.
8. Graficul de circulaţie a acestor documente

Teste pentru autoevaluare pe tema aleasă:

1.Care dintre variantele de mai jos nu se referă la condiţii de formă ce trebuie îndeplinite de documentele
justificative?:
a) efectuarea corectă a calculelor;
b) eficienţa operaţiilor consemnate în documente;
c) autenticitatea documentelor.

2.Care dintre variantele de mai jos nu se referă la condiţii de fond ce trebuie îndeplinite de documentele
justificative?:

10
 a. exactitatea întocmirii şi valabilitatea documentelor;
b. economicitatea oparaţiilor consemnate în documente;
c. eficacitatea operaţiilor consemnate în documente;
d. legalitatea oparaţiilor economice şi financiare consemnate în documente.

3. Asigurarea circulaţiei raţionale şi unitare a actelor justificative se face de către................., care întocmeşte
graficul acestei situaţii.

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

1. Răspuns: b.
2. Răspuns: a.
3. Răspuns: contabilul şef

2. Impactul informaţiei asupra societăţii economice

Introducere
Informaţia economică aduce cunoştinţe cu privire la resursele economice şi la producţia, repartiţia, schimbul
şi consumul de rezultate. Informaţia contabilă, parte a informaţiei economice vehiculează cunoştinţe de
reflectare şi control privitoare la situaţia patrimoniului, entitate economică şi juridică de gestiune a valorilor
materiale şi băneşti.

Obiective:
conceptul de globalizare, retele de calculatoare
intranet, extranet;
confidenţialitatea datelor

Cuvinte cheie
globalizare Intranet decizie documente contabile justificative
reţele de calculatoare sistem informaţional sistem informatic Interconectare sisteme

2.1. Sistemul informaţional economic

Sistemul informaţional prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul condus şi sistemul

conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor, procedurilor şi mijloacelor folosite în procesul
informaţional şi poate fi definit ca un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de culegere, transmitere,
prelucrare, sistematizare, analiză şi păstrare, difuzare şi valorificare a informaţiilor. Sistemul informaţional
trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfăşurarea activităţii, dar şi rapoarte la cerere,
determinate de semnalarea unor situaţii neobişnuite. Sistemul informaţional fundamentează activitatea de
analiză şi prognoză, permiţând adoptarea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia activităţii.
În perioada actuală, sistemul informaţional economic este necesar să se bazeze, în principal, pe
culegerea, înregistrarea, prelucrarea, analiza, transmiterea şi păstrarea, mecanizată şi automatizată, a
datelor şi a informaţiilor, în vederea asigurării tuturor condiţiilor menţionate anterior, inclusiv uşurarea
muncii oamenilor şi a reducerii personalului din administraţie, a reducerii timpului de muncă etc.
În contextul actual, în ţara noastră predomină concepţia şi practica de utilizare în principal a
calculatoarelor de mică şi medie capacitate, care cu greu asigură o prelucrare complexă a datelor.
Spre exemplificare: pe baza datelor înregistrate o singură dată se realizează două sau trei prelucrări
electronice aferente informaţiilor de ieşire din sistem, cum ar fi: intrarea sau ieşirea din gestiune a bunurilor
şi urmărirea contractelor, realizarea contabilităţii sintetice şi analitice la elementele de patrimoniu care
necesită un volum mare de muncă etc. Aceste concepţii şi practici nu sunt adecvate perioadei actuale şi
realizărilor din ţările dezvoltate economic, unde se utilizează în majoritatea cazurilor mijloace de calcul de
mare capacitate, care acoperă zone teritoriale extinse, depăşind graniţele unei ţări şi de multe ori pe cele ale
unui continent, realizându-se pe scară extinsă prelucrarea integrată (totală) automată a datelor şi a
informaţiilor. Au apărut şi se utilizează masiv calculatoarele de procese, care dirijează procesele de
producţie, comerciale şi de transporturi, care furnizează date concomitent pentru evidenţă şi conducere,
precum şi calculatoare cu acces în timp real, care asigură o percepţie, prelucrare, transmitere a informaţiilor
şi deciziilor într-un interval de timp util, scurt, compartimentelor agenţilor economici.

11
 Sistemul informaţional economic este necesar să fie eficient, acest parametru măsurându-se
printr-un set de indicatori care se pot grupa în patru categorii, şi anume: efectele directe asupra informării;
efectele directe şi indirecte asupra activităţilor operaţionale; costul acestuia; efectele indirecte asupra forţei
de muncă.
Costul sistemului informaţional economic poate fi urmărit ca un volum de cheltuieli, de la o
perioadă la alta, şi ca rată a acestor cheltuieli din volumul activităţii, în principal calculată asupra cifrei de
afaceri, rată care, în general, trebuie să scadă, cu excepţia cazurilor în care unitatea se dotează masiv cu
mijloace moderne de calcul.
Efectele directe asupra informării sunt cele arătate anterior, de cuprindere complexă, exactitate,
realitate, operativitate etc.
Efectele directe şi indirecte ale sistemului informaţional economic asupra activităţilor cu caracter
operaţional sunt greu de cuantificat, dar urmăresc îmbunătăţirea activităţilor, constând în: adaptarea rapidă şi
structurală, inclusiv ca preţuri de piaţă; dezvoltarea diferitelor activităţi; reducerea stocurilor; utilizarea la un
nivel mai înalt a resurselor materiale, băneşti şi de forţă de muncă; preîntâmpinarea păgubirii avutului
unităţii, iar dacă aceste fenomene s-au întâmplat, recuperarea rapidă şi integrală a pierderilor; decontarea cu
terţii a tuturor creanţelor şi datoriilor la timp şi în cuantumul cuvenit etc.
Efectele indirecte asupra forţei de muncă constau, în general, în aspecte ca: uşurarea activităţii
personalului din sistemul informaţional economic, eliberându-l de aspectele de rutină, obositoare, permiţând
îndreptarea eforturilor spre rezolvarea problemelor de analiză; reducerea timpului de lucru; dirijarea unei
mari părţi a forţei de muncă spre activităţi de producţie şi de prestări de servicii; o mai bună salarizare;
mărirea speranţei de viaţă şi înlăturarea stresului, a activităţii în salturi şi a multor boli profesionale, care pot
produce incapacităţi de muncă ale personalului etc.
Sistemul informaţional contabil
Sistemul informaţional contabil cuprinde un ansamblu de elemente interdependente orientat spre
culegerea, prelucrarea, stocarea, analiza şi transmiterea informaţiilor privind starea şi mişcarea patrimoniului.
Elementele componente sunt următoarele: informaţiile, suporturile de informaţii, fluxurile informaţionale,
mijloacele de prelucrare a datelor, metodele şi procedeele.
Eficienţa deciziilor luate depinde de calitatea informaţiilor furnizate. Împreună cu datele care
exprimă înregistrarea fenomenelor şi a proceselor la momentul producerii lor, informaţiile şi deciziile
realizează legătura între sistemul operaţional şi cel de conducere.

Sistemul informaţional poate fi realizat manual, atunci când se execută prelucrarea datelor de către
om, mecanizat, atunci când în prelucrare intervin anumite maşini de birou, sau automatizat, când se
utilizează tehnici de calcul. Rezultă că sistemul informaţional reprezintă un ansamblu structurat şi corelat de
proceduri şi echipamente electronice de calcul, care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor,
obţinerea de informaţii.
Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului informaţional, îi potenţează valenţele,
îmbunătăţindu-l sub aspect calitativ. O dată cu evoluţia sistemelor electronice de calcul, sistemul informatic
tinde să se suprapună sistemului informaţional ca sferă de cuprindere. Mai mult, dacă se include în sfera
sistemului informatic activitatea de conducere a proceselor tehnologice cu ajutorul calculatoarelor de proces,
sfera sistemelor informatice va depăşi sfera sistemelor informaţionale.
Deschiderea spre economia de piaţă şi cercetarea fenomenelor economice din multiple puncte de
vedere au condus la o nouă viziune asupra informaţiei contabile. Libera iniţiativă, egalitatea între agenţii
economici independenţi şi autonomi lasă fiecăruia libertatea să-şi utilizeze resursele. Urmărindu-şi propriile
interese, armonizarea lor, în raport cu cerinţele şi legităţile pieţei în care se desfăşoară activitatea, agenţii
economici trebuie să-şi cunoască situaţia patrimoniului, capacitatea acestuia de a genera profit. Aceasta se

12
realizează atât cu ajutorul unei contabilităţi reale, operative şi ştiinţific organizate, cât şi cu ajutorul
controlului financiar, organizat şi exercitat în mod exigent şi competent. Suporturile datelor şi ale
informaţiilor sunt mijloace materiale cu ajutorul cărora sunt vehiculate şi stocate informaţii.
Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt consemnate în documente
contabile. În raport de modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional, documentele
contabile pot fi justificative, de evidenţă contabilă sau de sinteză şi raportare.
Formularele folosite ca documente contabile pot fi tipizate şi netipizate. Conţinutul, forma şi
formatul formularelor tipizate sunt definite de conţinutul informaţiei consemnate, de caracterul repetitiv sau
condiţiile în care se produc operaţiile economice şi financiare. Formularele netipizate sunt suporturi de
informaţii a căror utilizare rămâne la latitudinea agentului economic şi în care conţinutul, forma şi formatul
nu sunt prestabilite.
Conform legislaţiei, orice operaţie patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un act
înscris, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. În
acest mod se asigură datele de intrare în sistemul informaţional contabil şi se fundamentează înregistrarea
proprie contului.
2.2. Reţele de calculatoare

Comunitatea Europeană a lansat, în anul 1988, programul de dezvoltare RACE (Research and
development for Advanced Communications in Europe), urmat, în anul 1995, de programele ACTS
(Advanced Communications Technologies and Services), NICE (National host InterConnection
Experiments with global linkage) şi ESPDIT (European Strategic Program for Research and Development
in Information Technology), în cadrul cărora se urmăreşte definirea conceptului de „Sistem de Comunicaţii
Universale", - cunoscut şi sub denumirea de „Societatea Reţea Spaţială", concept definit la Davos, în luna
ianuarie a anului 1997, sau „Reţele Globale de Informaţii", definit la Bonn, în iulie 1997, concepte care
utilizează tehnologii TIC (Tehnologii Informaţionale şi Comunicaţii). Toate aceste elemente au fost
publicate de grupurile „Information Society", în anul 1997, şi de „Knowledge Society", la sfârşitul anului
1998.
În cadrul acestor programe, se urmăreşte elaborarea standardelor necesare pentru trecerea la
generaţia a 3-a de sisteme de calcul conectate wireless, denumite UMTS (Universal Mobile
Telecommunications Systems) şi MBS/WCPN (Mobile Broadband Systems/Wireless Customer Premises
Networks).
Aceste sisteme, studiate de grupurile de lucru ETSI SMG 5 (European Telecommunication
Standards Institute Special Mobile Group 5) şi ITU-R task Group 8/1 (International Telecommunication
Union - Radio task Group 8/1), vor oferi baza de unificare într-o singură interfaţă de comunicaţie a
facilităţilor tehnice specifice tehnologiilor existente, a sateliţilor, a telefoniei celulare şi clasice, ATM
(Asyncronous Transfer Mode) /ISDN (Integrated Services Digital Network) /SDH (Synchronous Digital
Hierarchy), cordless, rural, local loop, trunking, paging, radio clasic, multimedia interactiv-CATV
(CableTV), a reţelelor de calculatoare (wireless/cablate), a Internet-ului.
Standardul european UMTS şi echivalentul său american FPLMTS (Future Public Land Mobile
Telecommunications Services - denumit recent IMT 2000) sunt frame-work-uri utilizate pentru realizarea
sistemelor de comunicaţii mobile din generaţia a treia şi permit obţinerea serviciilor oferite de acestea în
secolul XXI.
Generaţia a 3-a reprezintă evoluţia firească a primelor două generaţii de tehnologii/servicii/aplicaţii
către o soluţie universală, bazată pe un standard global, strict necesar.
UMTS este un sistem digital mobil multi-funcţional, multi-service, care prezintă o numeroase
aplicaţii multiple, aplicaţii care asigură comunicaţii la o rată de 2MBit/sec, la nivelul întregului glob şi care
înglobează facilităţile tuturor tehnologiilor terestre şi satelitare. UMTS trebuie perceput ca o prelungire a
tehnologiilor ce astăzi funcţionează de sine stătător, el implementându-se pe structura acestora până în anul
2008.
Sistemele MBS reprezintă prelungirea conceptului B-ISDN cu facilităţile comunicaţiilor radio,
transmisia de date realizându-se la viteze de 155 Mbit/sec. Revoluţia aplicaţiilor Mobile Computing, precum
şi înfiinţarea asociaţiei „Mobile Data Initiative”, prin participarea firmelor Toshiba Notebooks, Compaq,
IBM/ Ericsson, Nokia terminale GSM şi a operatorilor Cellnet, DeTe - Mobil, Telia, Vodafon, Mannesmann/
Software - Microsoft, Intel, determină implicarea celor două grupuri de lucru pentru realizarea unor reţele
orientate pe cerinţele utilizatorului final (WCPN).
În figura urmatoare sunt reprezentate tehnologiile existente şi funcţionale astăzi şi tendinţa de
unificare într-o singură interfaţă a acestora.

13
Unificarea tehnologiile într-o singură interfaţă UMTS

2.2.1. Clasificarea şi topologia reţelelor

Legătura dintre calculatoarele electronice şi telecomunicaţii a dat naştere la un domeniu nou, menit
să satisfacă cererea crescândă de servicii şi echipamente de comunicaţii furnizate de reţelele publice şi
private. Reţelele de calculatoare au apărut din necesitatea partajării datelor, şi a resurselor hardware,
existente într-o societate între mai mulţi utilizatori. În fiecare societate există un număr de calculatoare,
fiecare lucrând independent. Cu timpul aceste calculatoare, pentru a putea fi utilizate într-un mod mai
eficient, au fost conectate prin intermediul unor dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare.
Astfel putem defini o reţea de calculatoare ca fiind un ansamblu de calculatoare interconectate prin
intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr
mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi
informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate. Prin reţea de calculatoare
înţelegem o colecţie de sisteme electronice de calcul autonome interconectate între ele. Două calculatoare că
sunt interconectate dacă sunt capabile să schimbe informaţii între ele.
Un criteriu de clasificare a reţelelor de calculatoare este reprezentat de mărimea lor fizică. Astfel,
reţelele pot fi împărţite în:
reţele locale (LAN - Local Area Networks), reţele private localizate într-o singură clădire sau într-un
campus de cel mult câţiva kilometri. Rolul acestora fiind de a conecta şi a facilita schimbul de
informaţii între staţiile de lucru ale unei firme sau instituţii. Caracteristica mediului de transmisie este
ca vitezele de transmisie a datelor nu depaşeşte 10 - 100 Mb/s;
reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks), versiunea extinsă a LAN-urilor, folosite
pentru transmisii de date şi voce, întinderea lor localizându-se la nivelul unui oraş sau judeţ;
reţele extinse (WAN - Wide Area Networks), care pot fi la nivelul unei ţări sau continent.
Internetul sau reţea de reţele nivelul de acoperire fiind global.
Din punctul de vedere al administrării, reţelele de calculatoare pot fi clasificate în:
reţele publice, administrate de companii de telefonie publice care deţin avantajul unei infrastructuri
destul de dezvoltate
reţele private, administrate chiar de utilizatori.
reţele comerciale, aparţinând mai multor corporaţii.
Fiecare dintre aceste tipuri de reţele se caracterizează prin evoluţie istorică, detaliile tehnice de
proiectare, mediul de transmisie, serviciile şi facilităţile oferite precum şi prin grupul de utilizatori pe care îl
deserveşte.
Cuvântul topologie poate fi înţeles ca fiind studiul locaţiei unui obiect. Legat de studiul reţelelor,
modalităţile prin care sunt interconectate calculatoarele determină o anumită hartă a acestor calculatoare.
Acest studiu analizează topologia reţelei atât din punct de vedere fizic cât şi logic, fiecare reţea privită sub
cele două aspecte poate avea o anumită topologie fizică şi un tip diferit de topologie logică. De exemplu o
reţea Ethernet 10BASE-T poate avea o topologie fizică de tip stea, dar poate funcţiona ca o topologie logică
de tip magistrală (bus).

14
 Topologia de tip magistrală (bus) – toate calculatoarele din reţea sunt conectate între ele prin
intermediul unui cablu de reţea. Din punct de vedere fizic, fiecare calculator, împarte acelaşi
cablu comun de conectare, cu toate calculatoarele din reţea. Tipul de cablu care se foloseşte
pentru realizarea acestui tip de topologie este un cablu BNC care permite viteze de transfer ale
datelor de maxim 10 M/s. Caracteristica topologiei o reprezintă faptul ca primul şi ultimul
calculator din reţea este conectat doar de un asingur alt calculator din reţea celelalte calculatoare
învecinându-se cu alte două calculatoare. Unul dintre avantajele principale ale acesti tip de
toplogie îl reprezintă faptul că toate calculatoarele sunt conectate unele de celelalte comunicarea
dintre ele realizându-se în mod direct. Dezavantajul este reprezentat de neplăcerile care pot
intervenii în momentul în care cablul prezintă întreruperi, comunicarea întrerupându-se între
toate calculatoarele. Din punct de vedere logic o topologie de tip magistrală permite fiecărui
calculator din reţea să vadă toate semnalele de la toate calculatoarele din reţea.
Topologia de tip cerc (ring) – harta pe care o prezintă acest tip de topologie simbolizează un cerc în
care fiecare calculator se află conectat cu alte două calculatoare adiacente. Din punct de vedere
fizic topologia arată că toate calculatoarele sunt conectate direct unele cu altele într-o manieră
numită lanţ DAISY. Din punct de vedere logic informaţia pentru a putea circula, fiecare
calculator ar trebui să ptransfere informaţia calculatorului adiacent.
Topologia de tip cerc dublu (dual ring) – acest gen de topologie constă în două cercuri concentrice în
care calculatoarele sunt conectate numai cu calculatorul vecin adiacent. Cele două cercuri nu
sunt conectate între ele. Din punct de vedere fizic acest tip de topologie reprezintă o variantă
îmbunătăţită a topologiei de tip cerc, excepţie făcând apariţia unui cerc secundar având un
caracter redundant care conectează aceleaşi calculatoare. Acest tip de topologie a fost gândit cu
scopul de a furniza flexibilitate în cadrul reţelei, fiecare calculator aparţinând practic a două
topologii de tip cerc independente. Privind logic această topologie se comportă ca două reţele de
tip cerc, dar numai una dintre ele este folosită la un moment dat.
Topologia de tip stea – prezintă un nod central de care sunt conectate toate calculatoarele din reţea.
Din punct de vedere fizic nodul central este reprezentat de dispozitive de reţea numite hub sau
swich. Avantajul acestei topologii o reprezintă faptul că toate calculatoarele din reţea pot
comunica prin intermediul acestui nod central, legatura rămânând activă chiar dacă unul dintre
calculatoare are conexiunea către nod întreruptă. Un dezavantaj evident care poate apare la acest
tip de topologie îl reprezintă proasta funcţionare sau chiar defectarea dispozitivului central. Dacă
acesta se defectează, întreaga reţea devine inutilizabilă. Din punct de vedere logic toată circulaţia
informaţiei trece prin acest dispozitiv, fapt care produce breşe de securitate.
Topologia extinsă de tip stea – are ca bază de pornire tipologia de tip stea, singura diferenţă fiind ca
fiecare punct care se conectează la nodul central devine la rândul său nod central pentru o altă
stea. Avantajul pe care îl presupune această tipologie din punct de vedere fizic, este dat de
numărul redus de calculatoare conectate direct la nodul central al reţelei. De asemenea pentru
realizarea aceastei topologi se folosesc pentru conectarea calculatoarelor, cabluri de reţea de
lungimi scurte. Din punct de vedere logic topologia extinsă de tip stea este de natură ierarhică,
astfel informaţia care circulă în cadrul reţelei poate rămâne la nivel local.
Topologia de tip arbore – este similară topologiei extinse de tip stea, diferenţa constă în faptul că nu
există un nod central. în schimb se foloseşte un trunchi nodal în care se porneşte spre alte noduri.

2.2.2. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul

În prezent, la nivelul agenţilor economici, a apărut necesitatea interconectării sistemelor electronice
de calcul existente, eliminându-se situaţia de realizare a operaţiunilor curente de editare a documentelor de
intrare-ieşire a mărfurilor. Din acest motiv vom prezenta cele două modele de referinţă ale arhitecturii unei
reţele de calculatoare, modelul OSI şi modelul TCP/IP.

2.2.2.1. Modelul OSI (Open Systems Interconection)

Acest model permite interconectarea sistemelor deschise, cuprinzând şapte nivele la care trebuie aplicate
următoarele principii:
• un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de abstractizare diferit celor existente până în
acel moment;
• fiecare nivel al reţelei trebuie să îndeplinească un rol bine determinat;
• alegerea funcţiei fiecărui nivel de reţea va avea în vedere protocoalele standardizate existente;

15
 • trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii cu ajutorul interfeţelor printr-o delimitare corectă
a nivelurilor reţelei;
• numărul de nivele trebuie să fie concomitent suficient de mare pentru a nu fi necesară introducerea
unor funcţii diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic pentru ca arhitectura reţelei să rămână
funcţională.
Modelul de referinţă OSI reprezintă un model primar pentru comunicarea în cadrul unei reţele de
calculatoare, fiind considerat cea mai bună unealtă disponibilă pentru a învăţa şi explica modul în care sunt
trimise şi primite datele în cadrul unei reţele.
Modelul OSI ne permite să vizualizăm funcţiile reţelei care survin la nivelul fiecărui nivel, precum şi
înţelegerea modului în care informaţia sau pachetele de date circulă prin mediul reţelei (ex. Fire), de la
aplicaţiile program către alte aplicaţii program localizate pe un alt calculator din cadrul reţelei. În modelul
OSI se face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare dintre acestea ilustrând o funcţie particulară a
reţelei. Separarea reţelei în şapte nivele conferă următoarele avantaje:
1. Separă comunicarea din reţea în părţi mai mici şi mai simple
2. Standartizează componentele reţelei
3. Permite diferite tipuri de hardware şi software să comunice între ele
4. Previne ca schimbările survenite la un anumit nivel al modelului OSI să afecteze alte nivele.
În modelul de referinţă OSI, problema circulaţiei informaţiei între calculatoare este divizată în şapte
mici probleme. Fiecare din cele şapte probleme este reprezentată de propriul nivel. Fiecare dintre aceste
nivele are stabilit un set de funcţii, pe care respectivul nivel trebuie să le îndeplinească pentru ca pachetele de
date să poată circula de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie. Astfel cele şapte nivele ale modelului
OSI sunt:
Nivelul 7 Nivelul aplicaţie – este cel mai aproape de utilizator, el furnizând servicii de reţea
aplicaţiilor utilizatorului. Diferă de alte nivele ale modelului OSI deoarece nu furnizează servicii către alte
nivele ci numai către alte aplicaţii din afara modelului OSI. Nivelul aplicaţie stabileşte existenţa unui
partener de comunicaţie, sincronizează şi stabileşte acordul procedurilor pentru evitarea erorilor şi controlul
integrităţii datelor.
Nivelul 6 Nivelul prezentare – asigură faptul că informaţia furnizată de nivelul aplicaţie al
calculatorului sursă poate fi înţeleasă de nivelul aplicaţie al calculatorului destinaţie.
Nivelul 5 Nivelul sesiune – stabileşte, managerizează şi încheie o sesiune de comunicare între două
calculatoare, furnizând serviciiele sale către nivelul prezentare. De asemenea acest nivel sincronizează
dialogul dintre două nivele prezentare ale calculatoarelor aflate în comunicare managerizând schimbul de
date dintre acestea. Acest nivel oferă posibilitatea unui transfer mai eficient de date.
Nivelul 4 Nivelul transport – segmentează datele trimise de calculatorul sursă şi le reasamblează
pe sistemul destinaţie. Nivelul transport încearcă să furnizeze servicii de transport ale datelor, specific
acestua fiind stabilirea menţinerea şi închiderea circuitelor virtuale de comunicare. La acest nivel se folosesc
servicii de detecţie şi recuperare a erorilor de transport precum şi servicii de control pentru circulaţia
informaţiei.
Dacă nivelele aplicaţie, prezentare şi sesiune se ocupau cu probleme legate de aplicaţii, ultimile patru
nivele printre care şi nivelul transport se ocupă cu problemele legate de transportul datelor.
Nivelul 3. Nivelul reţea –asigură conectivitatea între două sisteme care pot fi localizate geografic în
două reţele separate.
Nivelul 2 Nivelul legătură de date – asigură tranzitul datelor de-a lungul unei legături fizice, fiind
orientat spre adresarea fizică, topologia reţelei, accesul la reţea, semnalarea erorilor, ordinea de livrare a
pachetelor de date.
Nivelul 1 Nivelul fizic – defineşte specificaţiile electrice, mecanice, procedurale şi funcţionale
pentru activarea, menţinerea şi dezactivarea legăturii fizice dintre două sisteme. Specificaţiile se referă la
nivelul şi schimbările voltajului, ratele fizice de transport ale datelor, distanţa maximă de transmisie,
conectarea fizică precum şi la alte atribute similare.
Transmiterea datelor se realizează pe verticală, fiecare nivel fiind programat, ca şi cum transmiterea
ar fi orizontală. În figura urmatoare. pot fi identificate cele şapte nivele ale modelului OSI, protocoalele de
nivel, interconectarea virtuală şi cea fizică, a celor doi participanţi la comunicaţie.

16
 Reprezentarea modelului OSI de transmisie a datelor
În acest exemplu, dorind să expedieze date către receptor, emiţătorul va furniza datele respective
nivelului aplicaţie, nivel care va ataşa în faţa datelor antetul aplicaţiei, rezultatul acestui proces fiind expediat
nivelului prezentare. Nivelul prezentare va modifica datele, introducând în faţa acestora antet-prezentare,
necunoscând care porţiune din datele primite de la nivelul aplicaţie reprezintă antetul aplicaţie. Fiecare nivel
inferior va adăuga antetul său până la nivelul fizic, care va asigura transmiterea efectivă.
Datele expediate vor ajunge la receptor prin intermediul nivelelor sale, fiecare nivel eliminând
succesiv antetul său până când datele vor ajunge în final la receptor.

2.2.2.2. Modelul TCP/IP

Modelul TCP/IP conţine, spre deosebire de modelul OSI, doar patru nivele, nivele care răspund
cerinţelor principiilor: un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de abstractizare diferit; fiecare
nivel trebuie să îndeplinească un rol bine determinat; alegerea funcţiei fiecărui nivel va avea în vedere
protocoalele standardizate; trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii, prin interfeţe, prin
delimitarea corectă a nivelurilor; numărul de nivele trebuie să fie concomitent suficient de mare pentru a nu
fi necesară introducerea unor funcţii diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic pentru ca arhitectura să
rămână funcţională.
În reprezentarea grafică urmatoare este structurată transmiterea informaţiilor între doi participanţi
conectaţi într-o reţea model TCP/IP.

Reprezentarea modelului TCP/IP de transmisie a datelor

Nivelul gazdă la reţea realizează conectarea emiţătorului la reţea pentru a trimite pachete de date,
utilizând un anumit protocol, protocol care este diferit de la emiţător la emiţător, de la reţea la reţea.
Nivelul internet, axa întregii arhitecturi, permite emiţătorilor să trimită pachete în orice reţea, pachete
care vor circula independent până la destinaţie. Acest nivel defineşte un format de pachet şi un protocol
Internet, realizând dirijarea pachetelor şi evitarea congestionării reţelei.
Nivelul transport permite conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă şi, respectiv, destinaţie.
Acest nivel are definite două protocoale capăt la capăt (TCP, UDP).
Protocolul de control al transmisiei, TCP (Transmission Control Protocol), fiind orientat pe conexiuni,
facilitează ajungerea la destinaţie fără erori a pachetului prin fragmentarea acestuia, expedierea către
nivelul Internet şi reasamblarea componentelor pe fluxul de ieşire în pachete identice cu cele expediate.
Al doilea protocol, protocolul datagramelor utilizator UDP (User Datagrame Protocol), nu este orientat pe
conexiuni; din acest motiv, este nesigur, fiind folosit pentru interogări întrebare-răspuns şi pentru aplicaţii
în care comunicarea promptă este mai importantă decât comunicarea cu acurateţe, cum ar fi, de exemplu,
aplicaţiile de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.

17
 Nivelul aplicaţie conţine toate protocoalele de nivel mai înalt, TELNET terminal virtual, FTP transfer
de fişiere, SMTP poştă electronică, DNS stabilirea corespondenţei nume gazdă – adresă reţea, NNTP
transfer articole de ştiri, HTTP aducerea paginilor de pe WEB.

2.2.2.3. Sistemul VSAT o alternativă de comunicaţie

Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) furnizează o infrastructură de comunicaţie
bazată pe transmisia prin sateliţi, oferind posibilitatea transferului de date, voce şi imagini între noduri
conectate la distanţă, cu o flexibilitate maximă, disponibilitate imediată şi cu un raport performanţă/cost
optim.
Fiecare nod de comunicaţie este dotat cu un sistem propriu VSAT, sistem care constă într-o antenă,
într-un dispozitiv de transmisie/recepţie a semnalelor (outdoor unit) şi în subsistemul de interfaţă.
Conectarea în stea, reprezintă configuraţia cea mai răspândită de reţele prin satelit, asigurând pentru
utilizator cel mai bun raport performanţă-cost. Aceasta asigură conectarea unui număr nelimitat de terminale
VSAT, indirect, prin intermediul unui HUB central. Sunt cunoscute două tipuri de reţele în stea: cu HUB
dedicat - caz în care HUB-ul este proprietatea utilizatorului, fiind administrat şi operat de către acesta.
Această variantă este utilizată de unităţi cu un număr mare de terminale, asigurând un nivel de control
maxim asupra reţelei; cu HUB divizat - fracţiuni din HUB sunt oferite sub formă de „servicii la cheie”
utilizatorilor, fiind utilizată atunci când se doreşte minimizarea investiţiei în echipamente şi personal tehnic.
Principalele caracteristici ale unei reţele în stea constau în: instalare rapidă; creştere incrementală
necostisitoare şi posibilitatea existenţei unui control, a unei gestionări eficiente a reţelei. Instalarea rapidă,
obţinută prin utilizarea tehnologiei VSAT, permite stabilirea, instalarea şi punerea în funcţiune a unui nod de
comunicaţie în câteva zile, spre deosebire de circuitele terestre, care sunt instalate în câteva luni.
Creşterea incrementală necostisitoare se poate obţine datorită faptului că cea mai mare parte a
costurilor este inclusă în terminalele VSAT. În cazul în care are loc o dublare a traficului de date transmise,
creşterea costurilor va fi redusă, comparativ cu traficul terestru, unde dublarea traficului duce la dublarea
costurilor;
Controlul, gestiunea şi întreţinerea reţelei se pot efectua de la oricare terminal VSAT desemnat
pentru această funcţie, caracterizându-se prin cost redus, stabilitate pe termen lung, performanţe şi
flexibilitate superioare.
În condiţiile unei infrastructuri telefonice, aflată în proces de moderni-zare prin înlocuire şi a
dinamicii foarte alerte a preţurilor, alternativa VSAT poate asigura un raport performanţe-cost bun,
realizându-se, în acelaşi timp, stabilitatea şi protejarea investiţiei.

2.3. Modelul Client/Server

Aplicaţiile software au un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând reducerea costurilor şi
îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor. Acestea au detereminat apariţia, utilizarea şi proiectarea modelului
Client/Server, model care oferă date distribuite, portabilitate între platforme şi un acces standardizat la
resurse.
Termenul Client/Server îşi revendică originea, pornind de la metoda tradiţională de accesare a unui
computer central, numit server de către alte computere aflate la distanţă, clienţi, într-o infrastructură de reţea,
serverul asigurând stocarea şi întreţinerea datelor prin baze de date relaţionale. Clientul şi serverul reprezintă
două entităţi software, clientul efectuează cereri, iar serverul interpretează şi îndeplineşte cererile clienţilor.
Pentru a îndeplini cererea, serverul poate accesa o bază de date, poate efectua procesări asupra datelor, poate
controla alte periferice sau poate efectua cereri adiţionale altor servere. Relaţia între client şi server este o
relaţie de comandă-control, clientul iniţiază cererea, iar serverul este cel care o îndeplineşte, transmiţând
rezultatul clientului, aplicaţia fiind procesată prin divizarea ei între cele două entităţi, transferul datelor fiind
bidirecţional, elemente care se pot observa în figura urmatoare.

18
 Un client poate funcţiona pe un server şi poate efectua cereri de la un server care rulează pe un alt
server hardware; serverul nu va iniţia însă niciodată un dialog cu clienţii, clientul şi serverul putând funcţiona
pe acelaşi computer. În cazul sistemului Client/Server, spre deosebire de sistemul File/Server, în care datele
sunt aduse de pe file-server pe un calculator local pentru a fi procesate, comenzile sunt transmise asupra
bazelor de date aflate pe server, procesarea se execută în acest loc, iar rezultatul va fi transmis înapoi
clientului pentru vizualizare. Arhitectura afectează toate aspectele software, trebuind să ia în considerare
complexitatea aplicaţiei, nivelul de integrare şi de interfaţare cerut, numărul de utilizatori, răspândirea lor
geografică, natura reţelelor şi toate tipurile de tranzacţii necesare.
Dintre cele mai utilizate tipuri de arhitecturi, pot fi enumerate următoarele: arhitectura Two-tier;
arhitectura Three-tier.
2.3.1. Arhitectura Two-Tier
În cazul arhitecturii Two-tier, cele trei elemente componente ale unei aplicaţii, prezentare, procesare
şi date, sunt divizate între cele două entităţi, tiers.
Aplicaţia client dezvoltă un limbaj şi un mecanism de inter-schimb, pentru a transmite cererea
serveru-lui; prezentarea este realizată de client; procesarea se împarte între client şi server, iar datele sunt
accesate şi stocate de pe server. Datele transmise clientului pot fi manipulate după cum se doreşte, datele
aflate pe server fiind centralizate. Aplicaţia client deţine controlul modificărilor ce pot interveni.

2.3.2. Arhitectura Three-tier

În cazul acestei arhitecturi, în momentul în care clientul solicită acces la date sau la o procesare a
datelor, cererea se exercită la nivel de mijloc, la nivel de server, putând efectua procesări de date sau cereri,
asemenea unui client la alte servere. Serverele de nivel mijlociu pot fi accesate de clienţi multipli.
Datele pot fi organizate ierarhic, relaţional sau obiectual, acest lucru permiţând simplificarea trecerii
la noile tehnologii legate de organizarea bazelor de date, fără a se efectua modificări la nivel de aplicaţie
client.
Un avantaj al acestei arhitecturi este acela că, dispunând de entităţi software separate, se realizează o
alocare flexibilă a resurselor, entităţile mijlocii putând fi alocate dinamic. Traficul realizat în cadrul reţelei se
reduce, diminuare realizată prin faptul că serverele de nivel mijlociu preiau date de la nivele precise, iar
serverele client sunt dedicate doar prezentării.

2.4. Intranet şi Internet

Tehnologiile informatice şi de comunicaţii au impus în limbajul tehnic şi economic o multitudine de
termeni dintre care Intranet-ul şi Internet-ul caracterizează însăşi esenţa revoluţiei informatice.

2.4.1. Conceptul Intranet

Pentru conceptul de Intranet sunt mai multe definiţii:
- tehnologia Intranet utilizată într-o organizaţie pentru a facilita comunicarea şi accesul la informaţii;
- un mecanism integrat pentru utilizatori, procese şi informaţii din cadrul unei întreprinderi;
- corporaţia „reţeaua informaţiei”.

19
 Intranet-ul permite comunicarea între utilizatori şi departamente printr-o interfaţă comună tuturor
platformelor şi anume browserul. Utilizatorii de obicei sunt grupaţi în trei categorii: cei care introduc şi prelucrează
informaţiile (authors), cei care utilizează informaţia (users) şi furnizorii de informaţii (providers).
Necesitatea Intranet-ului rezidă din volumul imens al datelor şi informaţiilor care, altfel, ar îngreuna
rezolvarea problemelor din cadrul marilor companii.
Soluţia schimbului de documente în format electronic pare să fie singura soluţie de a ieşi din impas.
Intranet-ul asigură calea cea mai sigură şi mai rapidă de utilizat pentru comunicarea inter-departamentală
deoarece accesul la orice tip de informaţie se realizează printr-o interfaţă comună oricăror platforme soft şi hard şi
anume browser-ul.
Actualmente, aproximativ 2/3 din totalul companiilor americane deţin un Intranet şi, într-un timp relativ
scurt va fi extins şi utilizat peste tot.
Dimensiunea Intranet-ului variază de la o firmă la alta în funcţie de numărul de utilizatori, de politica de
proiectare şi implementare peste vechile sisteme, de orientările firmei. O dată ce documentele sunt într-un format
accesibil prin Web, firma poate rămâne cu personal minim care să prelucreze aceste informaţii.
Intranet-ul poate fi considerat ca un sistem sigur de diseminare a informaţiei în cadrul unei firme, sistem
care este conceput pe baza unei reţele de calculatoare, a tehnologiilor Internet şi a lucrului în cooperare.
Componentele sale sunt următoarele:
o reţea de calculatoare care conţine:
mediul fizic de comunicare între diversele sisteme de calcul ale firmei;
echipamente de interconectare ale subreţelelor;
suitele de protocoale care asigură comunicarea între entităţile reţelei.
programele care implementează serviciile de bază Internet;
aplicaţii pentru implementarea serviciilor Intranet;
aplicaţii destinate lucrului în cooperare.
Intranet-ul se individualizează prin serviciile oferite, iar simpla lor enumerare justifică complexitatea
unui asemenea tip de reţea. Sunt cel puţin 50 de activităţi de interes într-o reţea de tip Intranet, dintre care
enumerăm câteva mai importante:
1. Crearea unor interfeţe standard, universale pentru toate bazele de date ale firmei pe mai multe platforme
(Windows NT, Mac sau Unix) şi posibilitatea accesului angajaţilor la toate datele de la aceeaşi staţie de lucru.
2. Crearea de formulare bazate pe web pentru colectarea foilor de pontaj ale angajaţilor.
3. Plasarea on-line a manualelor pentru resurse umane şi de personal.
4. Crearea unor sisteme centralizate de urmărire şi raportare a vânzărilor.
5. Crearea unor bănci şi sisteme de afişare pentru slujbele şi serviciile interne.
6. Crearea unor depozite pentru formularele companiei şi sisteme de distribuţie.
7. Crearea unor calendare cu evenimentele companiei.
8. Crearea unor sisteme centralizate pentru urmărirea cererilor de cumpărare.
9. Circuitul ştirilor companiei.
10. Afişarea cataloagelor cu furnizorii şi produsele aprobate la un moment dat.
Deşi sunt de o mare varietate, serviciile Intranet se pot grupa pe activităţi fundamentate în cadrul fiecărei
companii şi anume: marketing şi vânzări; resurse umane; planificare şi organizare; educare, pregătire; securitate.
Se remarcă în asigurarea acestor servicii rolul bazelor de date prin care se asigură informaţiile necesare
implementării. De asemenea, sunt indispensabile suitele de programe de conversie, atât pentru elementele de grafică,
cât şi pentru text.
2.4.2. Conceptul Internet
Internet-ul este un ansamblu de calculatoare conectate în reţea, creat în jurul lumii, în scopul transmiterii de
mesaje. Este compus din reţele legate între ele, utilizatorii putând să schimbe între ei mesaje, în format electronic. De
asemenea, se pot trimite fişiere de la orice calculator la oricare altul, pot să găsească informaţii şi să folosească
calculatorul altcuiva, dacă dispune de parola corespunzătoare.
Pentru conducere, nu există un management centralizat al Internetului, dar există mii de reţele individuale şi
organizaţii care, fiecare, îşi plătesc costurile proprii. Fiecare reţea cooperează cu alte reţele pentru dirijarea traficului
Internet, astfel că informaţia circulă între ele.
Pentru ca reţelele şi calculatoarele să coopereze, trebuie să existe un acord general privind procedurile
Internet standardele pentru protocol.
O conexiune tipică de internet este compusă, în principal, din 4 elemente:
− Calculatorul clientului sau un echipament similar, la un capăt al conexiunii;
− Furnizorul de servicii pentru accesul la Internet;
− Reţelele de comunicaţie, care leagă împreună celelalte componente;

20
 − Calculatorul gazdă sau server, la celălalt capăt al conexiunii.
Una din principalele forme de comunicare pe internet este sistemul e-mail (poşta electronică). Prin e-mail se
realizează, folosind calculatorul, transmiterea de mesaje de, la o persoană la alta. Mesajele sunt salvate şi păstrate
până când destinatarul se hotărăşte să le citească. Trimiterea de mesaje prin e-mail este mult mai convenabilă decât
trimiterea lor prin poşta convenţională sau telefon, pentru că acestea ajung imediat, nu necesită ca destinatarul să fie
prezent şi nici nu-l întrerupe pe acesta din ceea ce face la un moment dat. Mesajele pot fi uşor tipărite, salvate pe disc
sau trimise către altcineva, tot prin sistemul e-mail. Toţi utilizatorii de e-mail trebuie să ştie că urmează să-şi păstreze
copii ale mesajelor pe disc sau benzi şi că o confidenţialitate perfectă nu poate exista.
Prin intermediul internetului, persoane din întreaga lume pot lua parte la discuţii pe marginea a mii de subiecte
din cele mai diverse arii de interes, formând aşa numitele newsgroups. Toţi utilizatorii reţelei pot afişa mesaje şi fiecare
poate citi mesajele celorlalţi membrii ai grupului care au fost afişate.
World Wide Web a fost cel care a permis transferul şi vizualizarea documentelor între clienţi şi servere, în
mod transparent, utilizând aproximativ orice tip de calculator şi protocoale standard implementate în multe platforme
hard şi soft. Integrarea serverelor Web cu bazele de date şi cu aplicaţii distribuite pe platforme independente a creat
premisele realizării reţelelor de tip Intranet. Cercetările efectuate de firma Zona Research au concluzionat o creştere
de patru ori a cheltuielilor cu software-ul pentru Intranet în comparaţie cu Internet.
Asemănările dintre Intranet şi Internet se pot rezuma la următoarele:
• ambele funcţionează pe baza arhitecturii client-server;
• arhitecturi asemănătoare;
• ambele se bazează pe WWW.
Deosebirile sunt:
- la Intranet, rolul staţiilor de lucru este diminuat, o parte din datele procesate migrează de pe staţiile de lucru
pe servere;
- la Intranet, controlul aplicaţiilor şi al mediilor de operare se face mai mult prin servere decât prin staţiile de lucru,
ambele comunicând în reţea prin protocoale standard;
- la Intranet, utilizatorii au acces flexibil la date, deşi aplicaţiile, interfeţele utilizator şi datele sunt sub controlul
departamentului IT;
- Internetul este zona informaţiilor publice, iar Intranetul zona informaţiilor private;
- securitatea Internet-ului este mai restrictivă în sensul că este bazat pe parole sau alte modalităţi de autentificare;
- Intranet-ul permite difuzarea şi partajarea, lucrul în echipă;
- Intranet-ul este mai rapid decât Internet-ul, pentru că operează local la 10-100 Mbs, iar la distanţă prin linii
telefonice la viteza de 56 K sau 256 K. În comparaţie cu el, Internet-ul permite o operare doar între 14.400-28,8
Kbps;
- Pentru Intranet relaţia cu bazele de date este mai operaţională decât la Internet, datorită existenţei celor două tipuri
de utilizatori.
Trecerea, însă, de la societatea industrială la cea informaţională este stimulată de Internet, care este de fapt
un sistem de reţele de calculatoare interconectate ce oferă servicii de comunicare a datelor şi acces la informaţie, cum
ar fi: poşta electronică, transferul de fişiere, conectarea la distanţă a utilizatorilor, grupuri de ştiri, web – care este un
serviciu internet complex. Conceptul iniţial al Web-ului care include hiper-media, deci grafica, sunete, animaţie,
permite utilizatorului să poată „naviga” prin multitudinea informaţiilor stocate în Internet. Dar Internet-ul este utilizat
frecvent în domeniul economic, ducând la apariţia Intranet-ului, adică reţele proiectate pentru nevoile interne ale
unor organizaţii sau întreprinderi, cu condiţia că folosesc aceleaşi protocoale, servicii, echipamente şi software ca şi
Internet-ul. Intranet îşi lărgeşte aplicabilitatea prin deschiderea selectivă pentru furnizori, clienţi, laboratoare de
cercetare, devenind astfel un extranet. Dacă o întreprindere foloseşte în organizarea ei un Intranet sau extranet
acestea duc la cheltuieli de investiţii ridicate, dar care se recuperează rapid. Intranet-ul reprezintă în domeniul
economic „sistemul nervos digital” al întreprinderii. Necesităţile de comunicare ale organizaţiilor şi întreprinderilor
(firmelor) includ tipuri diverse şi complexe de informaţii şi cunoştinţe, care nu pot fi transmise eficient prin
mijloacele clasice (poştă, fax, telefon).

2.5. Confidentialitatea si frauda

În lumea reala exista persoane care patrund în case si pot fura tot ce gasesc valoros. În lumea virtuala
exista indivizi care patrund în sistemele informatice si „fura” toate datele valoroase. La fel cum în lumea
reala exista oaspeti nepoftiti si persoane care simt placere atunci când îsi însusesc sau distrug proprietatea
altcuiva, în lumea calculatoarelor nu putea fi lipsita de acest fenomen nefericit. Este cu adevarat detestabila
perfidia acestor atacuri. Caci daca se poate observa imediat lipsa cutiei cu bijuterii, o penetrare a serverului
de contabilitate poate fi depistata dupa câteva luni, atunci când toti clientii au renuntat la serviciile firmei
deoarece datele furate si ajunse la concurenta au ajutat-o pe aceasta sa le faca oferte mai bune.

21
 Povestile despre cracker-i si virusi periculosi constituie deliciul cartilor si articolelor de securitate
informatica. Poate tocmai de aceea pericolul cel mai mare în ceea ce priveste asigurarea acestei securitati
este de cele mai multe ori neglijat. Pentru ca cele mai multe amenintari nu vin din exterior, ci din interior.
Notiunea de persoana din interior este oarecum greu de definit. Spre exemplu membrii unui
departament se considera reciproc drept fiind din interior, cei de la celelalte departamente fiind considerati ca
fiind din afara. În ceea ce priveste securitatea, o persoana din interior este cineva care este familiarizat cu
procedurile si operatiunile organizatiei, are prieteni în interiorul grupului, având totodata acces la resursele si
sistemele oferite de aceasta organizatie.
Ceea ce face ca persoanele din interior sa fie si mai periculoase este ca ele sunt greu de detectat. Un
strain este usor observat atunci când încearca sa treaca una din barierele dintre organizatie si lumea
exterioara, lucru pe care un membru al organizatiei nu trebuie sa îl faca.
Sistemele de calcul sunt în general protejate la accesul persoanelor neautorizate. Exista mai multe
mecanisme de autentificare si apoi autorizare a utilizatorilor autorizati, însa cel mai raspândit este cel bazat
pe nume de utilizator si parola (username si password). Un utilizator primeste un nume si o parola pe care le
foloseste atunci când vrea sa acceseze un serviciu sau un calculator.
Perechea nume de utilizator / parola are pentru sistemele informatice rolul pe încuietoarea usii îl are
în ceea ce priveste protejarea unei camere la intrarea strainilor. Încuietoarea este considerata drept un mijloc
sigur de protectie, însa în realitate, exista persoane capabile, pentru care aceasta nu constituie o problema
atunci când doresc accesul în încapere. Acelasi lucru este din pacate valabil si pentru lumea calculatoarelor.
Vulnerabilitati
Pentru a obtine rezultatele pe care le doreste, un atacator trebuie sa se foloseasca de o vulnerabilitate
a calculatorului sau a retelei, care este definita dupa cum urmeaza:
Vulnerabilitatea (vulnerability) este o slabiciune a sistemului care permite o actiune neautorizata.
Acestea sunt erori care apar în diferite faze ale dezvoltarii, respectiv folosirii sistemelor. Acestea pot fi deci
clasificate în urmatoarele categorii:
• Vulnerabilitate de proiectare (design vulnerability) – o eroare care apare în pima faza a vietii unui
produs, aceea de conceptie, si chiar o implementare ulterioara perfecta nu o va înlatura
• Vulnerabilitate de implementare (implementation vulnerability) – apare ca urmare a fazei de
punere în practica a proiectului.
• Vulnerabilitate de configurare (configuration vulnerability) – apare ca urmare a erorilor facute în
configurarea sistemelor, cum ar fi folosirea codurilor de acces implicite sau a drepturilor de scriere a
fisierelor cu parole

Subiecte de autoevaluare
1. Care sunt şi prin ce se caracterizează principalele tipuri de reţelele de calculatoare?
2. Comentaţi şi exemplificaţi confidenţialitatea datelor.
3. Ce este şi prin ce se caracterizează Intranet si Internet?
4. Prezentaţi şi comentaţi principalele vulnerabilităţi ale calculatoarelor, reţelelor
5. Prezentaţi şi exemplificaţi principalele activităţi asistate prin Intranet la nivelul locului de muncă

Întrebări de autoevaluare

1. Sistemul informaţional economic este necesar să se bazeze, în principal, ______________________

a datelor şi a informaţiilor
a. pe culegerea, înregistrarea, prelucrarea, analiza, transmiterea şi păstrarea, mecanizată şi
automatizată
b. adaptarea rapidă şi structurală, inclusiv ca preţuri de piaţă; dezvoltarea diferitelor activităţi;
reducerea stocurilor
c. ciclul de viaţă
d. ciclul de abstractizare, nivelul conceptual
e. pe legătura stabilită între sistemul informational şi sistemul condus
raspuns corect a

2. În raport de modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional, documentele

contabile pot fi. _______________________________

22
 a. cheltuielilor cu software-ul pentru Intranet în comparaţie cu Internet, corelat cu implementarea şi
execuţia consecventă şi completă a strategiei, care să conducă la performanţe organizaţionale
superioare pe termen lung
b. informaţionale, de sinteză şi decizionale
c. operaţiile economice şi financiare, dar şi decizionale
d. aspectele pozitive şi negative specifice fiecărei funcţii majore contabile şi decizionale
e. justificative, de evidenţă contabilă sau de sinteză şi raportare
raspuns corect e

3. Intranet-ul asigură calea cea mai sigură şi mai rapidă de utilizat pentru ________________________
a. comunicarea inter-departamentală deoarece accesul la orice tip de informaţie se realizează printr-o
interfaţă comună oricăror platforme soft şi hard şi anume browser-ul
b. aşa numitele diverse arii de interes newsgroups
c. prelucrarea, analiza, transmiterea şi păstrarea, mecanizată şi automatizată a deciziilor
d. datele aduse de pe file-server pe un calculator local pentru a fi procesate, comenzile fiind
transmise bazelor de date
e. un format de pachet şi un protocol Internet, realizând dirijarea pachetelor şi evitarea
congestionării reţelei
raspuns corect a

3. Analiza financiar-contabilă în managementul întreprinderii

Introducere Subsistemul decizional reprezintă ansamblul elementelor interdependente care

determină elaborarea şi fundamentarea deciziilor în contabilitate

Obiective:
rolul şi necesitatea analizei în managementul financiar;
managementul financiar al extinderii activităţii firmei;
analiza şi anticiparea eşecului unei firme.

Cuvinte cheie
Decizie Riscuri Previziune Planificare
Direcţii strategice în contabilitate

3.1 Funcţiile managementului proceselor decizionale.

Componentele subsistemului decizional sunt urmatoarele: decidendul, mulţimea variantelor

decizionale, mulţimea criteriilor de decizie, mediul ambient, mulţimea consecinţelor, obiectivele decizionale.
Decidendul în contabilitate reprezintă individul sau mulţimea de indivizi care urmează să aleagă
varianta cea mai avantajoasă din mai multe variante posibile. El poate fi, deci, individual şi / sau colectiv.
Calitatea deciziei depinde de calităţile, cunosţiintele şi aptitudinile decidentului, motiv pentru care este
necesară atragerea unui număr cât mai mare de persoane (specialişti) la procesul decizional.
Mulţimea variantelor decizionale poate fi o mulţime finită sau infinită în funcţie de documentele
contabile de care depind deciziile care se iau. În general, se pot utiliza o serie de criterii ca: profitul, gradul
de utilizare a capacităţii de producţie, preţul, calitatea, termenul de recuperare a investiţiei, durata ciclului de
producţie. Condiţiile externe pot fi generate de modificări în legislaţie, modificări în relaţiile firmei cu
mediul exterior etc.
Mulţimea consecinţelor reprezintă ansamblul rezultatelor potenţiale ce s-ar obţine potrivit fiecărui
criteriu decizional şi fiecarei stări a condiţiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale. Stabilirea
consecinţelor constituie o activitate de previziune, care nu se poate realiza întotdeauna cu multă exactitate
întrucât nu se cunosc cu certitudine cauzele ce ar putea determina producerea lor.
Obiective decizionale reprezintă nivelurile criteriilor propuse de către manageri pentru a fi atinse în
urma implementării variantei decizionale alese.
Decizia se ia în urma profitului realizat. Rolul deosebit al deciziei reiese din faptul că atingerea
obiectivelor care au fost stabilite au fost realizate, care depind de datele din actele contabile întocmite, mai
ales se ţine cont de cele mai importante acte contabile.

23
 Cerinţele de raţionalitate a deciziei de conducere sunt:
Să fie fundamentată ştiintific, adică să fie luată în conformitate cu datele din actele contabile;
Să fie imputernicită, adică să fie adoptată de managerul în ale cărui sarcini este înscrisă;
Să fie oportună, adică să se încadreze în funcţie de datele furnizate de actele contabile;
Să fie clară, concisă şi necontradictorie, fără posibilitatea de interpretare;
Să fie eficientă, pentru a urmari obţinerea efectului dorit cu un minim efort, deciziile trebuie apreciate,
deci, prin prisma efectelor implementării lor;
Să fie completă, adică să cuprindă toate elementele necesare înţelegerii corecte şi, mai ales,
implementării lor.
În funcţie de diferite criterii există mai multe tipuri de decizii.
* După orizontul de timp pentru care se adoptă şi implicaţiile aplicarilor lor asupra obiectului condus există:
- Decizii strategice, care vizează atingerea unui anumit profit;
- Decizii tactice, care sunt adoptate pentru o perioadă mai scurtă de timp (circa un an) şi se referă la
problemele (domenii) importante ale firmei, influentând realizarea profitului;
- Deciziile curente, care în contabilitate se iau în funcţie datele rezultate din actele contabile.
* După numărul de persoane care fundamentează decizia, există:
- Decizii unipersonale, care sunt elaborate şi fundamentate de o singură persoană. De obicei, astfel
de decizii se referă la problemele curente ale firmei. Cu cât firma devine mai complexă, cu atât scade
numărul lor;
- Decizii de grup, la elaborarea cărora participă mai multe persoane (decident degrup), sau decizii
luate în colectiv.
* După periodicitatea elaborării se disting:
- Decizii unice, care se elaborează o singură dată în cadrul firmei sau la un număr redus de ani, la
intervale foarte mari de timp;
- Decizii repetitive, care se elaborează de mai multe ori într-o firmă;
- Decizii periodice, elaborate la intervale de timp determinate;
- Decizii aleatorii, care se repetă în mod regulat.
* După numărul criteriilor decizionale folosite se disting:
- Decizii multilaterale, care se fundamentează pe baza a două sau mai multe acte contabile.
* După gradul de fundamentare, deciziile pot fi:
- Decizii logice, cele luate pe baza unor raţionamente;
- Decizii intuitive, cele luate pe baza instinctului sau a unui presentiment.
Fundamentarea şi elaborarea deciziilor, în contabilitate deciziile se iau în felul următor:
1. Identificarea şi definirea problemei: rolul decidentului individual sau de grup în această
etapă constă în a identifica o problemă decizională şi a o diferenţia de una nedicizională.
Sesizarea unei situaţii decizionale este posibilă atunci când există mai multe căi de
acţiune pentru rezolvarea problemei (pentru realizarea unui obiectiv propus).
2. Stabilirea criteriilor şi obiectivelor decizionale: criteriile de decizie sunt punctul de
vedere al decidentului ca, de exemplu, profitul, gradul de încărcare a capacităţii de
producţie, cererea pe piaţă a unui produs, reducerea cheltuielilor etc. Profitul, drept
criteriu de decizie, poate avea mai multe niveluri: pe total firma, pe o secţie, pe unitatea
de produs. În acest caz, obiectivul este “maximizarea profitului”. Aici, decidentul trebuie
să tină seama de posibilitatea divizării sau a grupării criteriilor şi de proprietatea lor de
dependenţă şi independenţă.
3. Adunarea, evaluarea şi selecţionarea datelor: corespunzător criteriilor şi obiectivului
urmărit se culeg date din interiorul firmei şi din mediul ambient al acesteia. De exemplu,
datele referitoare la capacitatea de producţie existentă, tipuri de utilaje, suprafeţele de
producţie etc.
4. Analiza informaţiilor: setul de date cu elementele semnificative care dau dimensiunile
problemei analiza. De exemplu, gradul de folosire a capacităţii de producţie raportat la
indicii planificaţi.
5. Alegerea variantei optime (luarea deciziei): are loc alegerea, din mai multe căi de
acţiune, din mai multe variante posibile, a variantei optime. Fiecărei variante îi
corespund anumite consecinţe, iar numărul acestora este dat de numărul de criterii luate
în considerare. Dacă este vorba despre capacităţile de producţie, alegerea variantei
optime depinde de costul creşterii capacităţii de producţie, termenul de recuperare,
asigurarea cu forţă de muncă suplimentară etc.

24
 6. Comunicarea deciziei: transmiterea deciziei adoptate, în scris sau direct, persoanelor sau
compartimentelor însărcinate să pună în aplicare sau să ia act de conţinutul ei. Pentru
creşterea capacităţii de producţie se precizează soluţia tehnică adoptată şi transmisă
direcţiei, sefilor de secţie etc.
7. Aplicarea deciziei: punerea în practică a deciziei luate la termenul stabilit şi de către
persoanele însărcinate.
8. Controlul şi evaluarea rezultatelor: procesul decizional, ca orice ciclu de conducere, se
încheie cu evaluarea rezultatelor. Evaluarea reprezintă compararea rezultatelor obţinute
cu obiectivele propuse în scopul depistării abaterilor.
Această etapă are un rol deosebit retrospectiv şi prospectiv, în sensul că pe baza ei se trag concluzii
pentru viitor, pentru un nou ciclu al procesului de conducere, pentru luarea unor decizii şi / sau corectarea
celor anterioare.
Având în vedere că partea cea mai mare a deciziilor au în vedere acţiuni care privesc viitorul în
realizarea profitului, riscul ca el să fie realizat este foarte mare, dar şi cu un anumit risc pe care conducerea
trebuie să şi-l asume în cazul în care el nu este realizat.
Raportat la procesul de conducere, riscurile se pot clasifica în curente şi inevitabile.
Riscurile curente, la rândul lor, pot fi de trei feluri:
1. Riscul necesar, întâlniri aproape întotdeauna deoarece, el face parte din caracterul
oricărei activităţi economice;
2. Riscul suportabil, pe care decidentul îl poate admite;
3. Riscul insuportabil, pe care intreprinderea nu şi-l poate permite.
Riscurile inevitabile sunt acelea care se datorează unor acţiuni izolate, de amploare, din partea
mediului exterior (acţiuni deosebite pe plan naţional, situaţii conjuncturale în relaţii de comerţ exterior s.a.).
În modelele decizionale, de regulă nu se cuantifică decât riscurile “curente”.
În contabilitate, riscurile sunt luate cu cea mai mare masură de către cei care completează actele
respective.
Se pot menţiona trei moduri de luare a deciziilor raportate la condiţiile de siguranţă în care se iau:
1. Luarea deciziilor în condiţiile de certitudine se caracterizează prin aceea că variantele de
realizare a obiectivelor, cât şi criteriile cu care se operează sunt controlabile, existând
posibilitatea previzionării lor;
2. Luarea deciziilor în condiţii de risc presupune existenţa mai multor stări ale condiţiilor
obiective, în funcţie de datele furnizate de contabilitate. În această situaţie, notând cu Pi
probabilitatea apariţiei condiţiilor obiective Ni rezultă următoarele:
i=n
Pi=1 sau Pi + P2 + P4 + ….+ Pi….+ Pn=1

 

Într-o serie de lucrări sunt prezentate unele încercări de cuantificare a indicatorului mărimii riscului
(R) în activitatea economică, şi anume:
R=Pj/A, în care:
P= pierderi estimate (1 P A)
 

J= probabilitatea incertitudinii
A= valoarea totală a angajării, respectiv volumul intereselor sau obiectivelor supuse riscului.
O altă modalitate de evaluare a riscului în activitatea economică este compararea acestuia cu profitul
scontat (Ps) în ideea că Ps>R.
c) Luarea deciziei în condiţiile de incertitudine are loc în situaţia existenţei unui număr mare,
infinit, de stări ale condiţiilor obiective, care nu pot fi pronosticate când vom fi obligaţi să
apreciem probabilitatea fiecărei stări şi să determinăm valoarea mărimii Pi; se poate
concluziona că, în condiţiile incertitudinii, orice alegere presupune aprecierea
probabilităţilor. Gradul de incertitudine privind obţinerea rezultatelor potenţiale este
practic nul.

3.2 Funcţia de previziune şi planificare a managementului în contabilitate.

Planificarea este un proces care managerul analizează mediul, propriile sale posibilităţi, alege o
strategie pentru stabilirea obiectivelor de atins şi repartizarea mijloacelor financiare, umane şi materiale
necesare realizării lor. Ea pune în evidenţă voinţa managerului de a interveni asupra viitorului.

25
 Ea se realizează pe mai multi ani şi se concretizează într-un ansamblu de planuri care devin
instrumente esentiale în activitatea managerilor.

3.2.1. Planul şi procesul de planificare în contabilitate.

Prin plan se întelege documentul elaborat, în formă scrisă pe baza unor proceduri bine precizate.
Planificarea formală presupune existenţa unor compartimente specializate, folosirea unor proceduri
de lucru şi elaborarea de documente scrise sub formă de planuri agregate sau pe domenii de activitate pentru
atingerea profitului dorit.
Planificarea informală nu se bazează pe existenţa compartimentelor de planificare specializate, nu
foloseşte metode şi proceduri bine stabilite şi, adesea, are caracter de discontinuitate. În funcţie de timp,
planificarea poate fi:
4. planificarea pe termen lung sau de perspectivă, are un orizont de 3-5, continând
prevederi globale stabilite pe baza estimărilor politicilor comerciale sau previziunilor de
vânzare care să aducă profitul necesar;
5. planificarea pe termen mediu, are o durată de 1 până la 3 ani, întâlnindu-se în cazul
organizaţiilor care realizează produse cu ciclu lung de fabricaţie;
6. planificarea pe termen scurt sau foarte scurt, cunoscută şi sub numele de planificare
curentă, are ca orizont de timp, perioade de timp de la 1 an până la 3 luni, o lună sau
chiar o săptămână.
În funcţie de raportul cu gradul de importanţă a indicatorilor stabiliţi şi de orizontul de timp la care
se referă aceştia există o planificare strategică şi una tactică sau operaţională.
Planificarea strategică concretizează obiectivele strategiei adoptate de conducerea de vârf a
organizaţiei pe termen lung.
Planificarea tactică se referă la ansamblul acţiunilor şi activităţilor operative care trebuie efectuate pe
perioade de timp mai scurte.
Organizaţiile stabilesc trei tipuri de planuri: startegice, tactice şi operaţionale, care se găsesc într-o
strânsă interdependenţă, diferenţiindu-se după nivelul la care se realizează şi orizontul de timp astfel:
7. planurile strategice sunt realizate la nivelul de vârf al organizaţiilor şi au un orizont mai
larg de timp;
8. planurile tactice prin care se implementează părţi specifice din palnul strategic se
realizează la nivelul mediu al organizaţiilor, cu un orizont de timp intermediar;
9. planurile operaţionale se realizează la nivelurile inferioare şi au cel mai mic orizont de
timp.

3.2.2. Planificarea strategică în contabilitate

Planificarea strategică constituie procesul prin care se stabilesc marile orientări ce permit
organizaţiei să modifice, să imbunătăţească sau să-şi consolideze poziţia faţă de concurenţă.
Translatarea viziunii într-un spaţiu temporar specificat şi definirea unor sarcini masurabile se face cu
ajutorul unor concepte de referinţă în management: misiune şi obiectiv.
Misiunea este expresia generală a raţiunii de a exista a unei organizaţii este aceea de a obţine profit.
Obiectivele reprezintă stări viitoare, deziderabile pentru organizaţie, exprimate (dacă este posibil) în
termeni numerici. Cuantificarea obiectivului îl deosebeşte de ceea ce se numeşte scop care este profitul.
După fixarea unor obiective, concretizarea logică a unui plan necesită definirea unor politici,
programe şi reguli.
Politicile reprezintă liniile de ghidare ce determină limitele de desfăşurare a unei acţiuni.
Programele reprezintă specificarea unei succesiuni de acţiuni necesară pentru realizarea unor
obiective.
Regulile reprezintă moduri specifice şi relativ rigide de abordare a unei anumite acţiuni.
Obiectivele strategice reprezintă concretizarea, la un moment dat, a scopurilor generale şi a finalităţii
activităţilor desfăşurate într-o organizaţie bazată pe:
10. direcţiile şi ritmurile de dezvoltare şi specializare a organizaţiei;
11. căile de acţiune pentru realizarea ritmurilor de dezvoltare propuse;
12. termenele de realizare a ritmurilor planificate;
13. obiectivele finale şi intermediare.
Misiunea poate fi definită prin verbe care să exprime acţiunea şi sensul ei.

26
 În scopul realizării misiunii se definesc apoi direcţiile şi obiectivele strategice pentru organizaţie.
Planificarea strategică, faza importantă a planificării organizaţiei, face apel la prospectare şi la
previziune.
Prospectarea porneşte de la premiza că viitorul nu reprezintă o simplă prelungire a trecutului, că nu
există un viitor predeterminat ci o serie de variante posibile ale viitorului în funcţie de acţiunile voluntare ale
organizaţiei.
Previziunea spre deosebire de prospectare porneşte de la trecut şi de la prezent pentru a nu explora
viitorul. Dintre metodele de previziune se utilizează frecvent: metoda scenariilor, metoda analizelor
calitative multicriteriale, metoda Delphi, metodele de creativitate prin liberă exprimare şi asocieri de idei
etc. După ce s-au formulat direcţiile şi obiectivele strategice urmează declanşarea procesului de planificare.

3.2.3 Elaborarea documentelor de dezvoltare a direcţiilor strategice în contabilitate

În dezvoltarea strategice se au în vedere ca elemente de referinţă: experienţa, enuntarea misiunii şi

enunţurile privind problema.
În privinţa experienţei, procesul de dezvoltare a direcţiilor strategice trebuie să descrie experienţa
istorică în acest domeniu referitor la schimbările (evenimentele) care au condus la procesul de planificare
strategică.
Enunţarea emisiunii este de fapt o descriere a eforturilor pentru dezvoltarea unei declaraţii de
misiune specifică, o enunţare a misiunii organizaţiei.
Mediul este un set de circumstanţe şi tendinţe care afectuează organizaţia, inclusiv domenii ca piaţa
muncii, politica, tehnologia, resursele financiare şi umane, etc, în care aceasta caută să-şi îndeplinească noua
sa misiune.
Scopurile specifice elaborării unui document cuprinzând direcţiile strategice sunt:
14. să situeze organizaţia în viitorul imediat/pe termen lung;
15. să furnizeze un cadru pentru armonizarea resurselor financiare cu scopurile/obiectivele
strategice;
16. să stabilească teme clare pentru programele de activitate;
17. să comunice clar altor organizaţii (parteneri sau clienţi) valorile, misiunea, rolul
organizaţiei şi scopurile strategice cu obiective strategice şi să construiască strategii
pentru a indeplini această misiune;
18. să coordoneze planificarea şi evaluarea rezultatelor tuturor activităţilor care se
desfaşoară în organizaţie;
19. să furnizeze bazele pentru obţinerea unor recunoaşteri majore şi a unor resurse de
creştere a veniturilor.
Pentru a înţelege mai uşor activitatea de definire şi elaborare a documentaţiei privind direcţiile
strategice, în procesul de planificare strategică, se utilizează o serie de noţiuni de specialitate, între care
menţionăm:
20. credinţele/valorile care definesc convingerile fundamentale ale organizaţiei;
21. afacerea organizaţiei, definită ca aceea ce se face pentru a servi clienţi individuali sau
comunităţile;
22. competiţia definită ca ceea ce caracterizează orgnizaţiile sau indivizii care raspund
aceleiaşi educaţii, aceloraşi servicii şi nevoi de piaţă;
23. constituenţi/acţionari care sunt grupuri afectate de sau care pot afecta viitorul
organizaţiei, angajatorii, angajaţii, managerii, agenţi guvenamentali, membrii ai
conducerii supreme a organizaţiei;
24. mediul înseamnă lumea în care funcţionează organizaţia. El include, dar nu este limitat
la: situaţia politică, economică, socială, etc;
25. analiza mediului este un sistem de colectare a informaţiilor despre lumea din afara
organizaţiei, de identificare, evaluare, ordonare şi integrare în planurile sale a acelor
evenimente, tendinţe şi situaţii care prezintă importanţă pentru succesul acesteia;
26. analizele externe sunt o examinare a acelor forţe din afara organizaţiei asupra cărora
acesta nu are controlul sau le controlează foarte puţin;
27. scopul este o expresie a rezultatului dorit, masurabil (în termeni largi) atins în cadrul
planificării strategice în termen de 3-5 ani;
28. analizele interne sunt o examinare a acelor caracteristici, condiţii sau circumstanţe din
cadrul structurii organizaţiei asupra cărora aceasta are controlul parţial sau total;

27
 29. misiunea este o declaraţie a scopului pentru care există organizaţia, rezultatele
activităţilor, obiectivul principal al eforturilor şi utilizării resurselor;
30. planul de acţiune este ca o hartă a componenţei de producţie sau de prestări servicii din
planificarea strategică;
31. planul facilităţilor indică creşterile şi schimbările cerute pentru a susţine operaţiunile în
continuă schimbare ale organizaţiei;
32. planul financiar se referă la sursele proiectate şi la fondurile necesare pentru atingerea
obiectivelor şi a scopurilor strategice;
33. planul pe termen lung este un proces concentrat pe analiza internă, care foloseşte
proiecţii ale viitorului pe baza datelor inexistente;
34. planul de marketing ghidează organizaţia în identificarea, anticiparea şi satisfacerea
nevoilor clienţilor. Este proiectat în aşa fel incât să prezinte organizaţia, programele,
activităţile şi serviciile sale; include promovare, publicitate, componente de vânzări;
35. planul stategic este elaborat pentru a optimiza poziţia de afaceri a organizaţiei în mediul
său şi pentru a obţine tot ce se poate cu resursele sale; este un proces care priveşte din
exterior, căutând să integreze informaţii dintr-un mediu în schimbare, concentrat pe
client, care caută să definească ceea ce îşi propune să fie organizaţia;
36. planul de acţiune cuprinde o serie de planuri operaţionale care sunt revizuite sau
dezvoltate după exerciţiul anterior pe planificare pentru atingerea scopurilor şi
obiectivelor strategice ale organizaţiei;
37. planul tehnologic cuprinde cerinţele tehnologice şi modul lor de soluţionare pe seama
echipamentelor şi conexiunilor dintre acestea bazate pe sistemele informatice şi
structurile componente ale organizaţiei;
38. poziţia este o combinaţie a pieţelor pe care organizaţia alege să se concentreze şi
avantajul pe care îl creează clenţilor astfel încât aceştia să distingă oferta organizaţiei
fată de ceea a competitorilor;
39. procesul este succesiune de acţiuni şi schimbări graduale facute cu scopul de a ajunge la
rezultatul dorit;
40. probleme strategice sunt caracteristici, condiţii, circumstanţe, tendinţe sau forţe,
considerate critice pentru succesul organizaţiei în îndeplinirea misiunii ei;
41. obiectivul strategic reprezintă angajamentele institutionale specifice, masurabile,
tangibile, realiste şi rezultatele orientate în timp ale implementării planului strategic în
legatură cu una sau mai multe scopuri strategice ale organizaţiei;
42. puncte tari/puncte slabe sunt factori care contribuie sau impiedică abilitatea organizaţiei
de a-şi îndeplini misiunea;
43. viziunea este imaginea unor stări viitoare a organizaţiei suficient de clară şi puternică
astfel încât stimulează şi susţine acţiunile necesare pentru ca acea imagine să devină
realitate.
În procesul de planificare strategică, managementul îndeplineşte atribuţii de stabilire a rolurilor şi
responsabilităţilor, de coordonare a procesului de redefinire şi analiza SWOT.
Redefinirea valorilor este o etapă absolut necesară după ce misiunea organizaţiei a fost elaborată şi
aprobată de către forul cel mai înalt de decizie.

3.2.4. Planificarea tactică în contabilitate.

Planificarea tactică este influenţată de o multitudine de factori, cu o acţiune dinamică specifică, de la

care managerul trebuie să pornească în actul de decizie respectiv:
1. Un anumit număr de obiective tactice, derivate din obiectivele strategice generale;
2. În timp ce strategia este stabilită în termeni generali, tactica vizează nemijlocit alocarea
resurselor umane, materiale şi financiare precum şi planificarea asigurărilor operative la
momentul oportun;
3. Planul tactic precizează clar ce activităţi se vor intreprinde pentru îndeplinirea acestor
planuri, timpul de lucru al managerilor folosit în acest scop, informaţiile de care au
nevoie şi pe care le vor primi din interiorul organizaţiei, colaboratorii şi informaţiile pe
care aceştia le prelucrează şi le transmit mai departe etc.

3.2.5. Planificarea operatională în contabilitate.

28
 Planurile operaţionale definesc modalităţile de realizare în timp şi spaţiu a strategiilor alese.
Planul operaţional, stabilit pentru fiecare funcţie a organizaţiei (producţie, comercială, financiară,
cercetare dezvoltare şi de personal) şi pentru fiecare centru de responsabilitate fixează:
1. obiectivele de atins (volume de producţie, productivitatea etc.), derivate din cadrul unui
program pe 3-5 ani pe transe anuale;
2. mijloace afectate (fonduri de investiţii, număr de salariaţi, fonduri pentru finanţarea
cheltuielilor de producţie, aprovizionare desfacere şi plata salariaţilor etc);
3. acţiunile ce trebuie intreprinse (elaborarea documentaţiilor tehnico-economice pentru
investiţii, introducerea de maşini, tehnologii şi produse noi, perfecţionarea organizării
producţiei, recrutarea, calificarea, recalificarea, policalificarea şi perfecţionarea
personalului etc.);
Calendarul operaţiunilor.
Reuşita planificării operaţionale a organizaţiei este condiţionată de respectarea a patru cerinţe privind
planurile, respectiv:
4. să fie elaborate (intreprinderile japoneze “pierd” mai mult cu această elaborare pentru
“a câştiga” în continuare mai mult cu ocazia aplicării lor eficace);
5. să fie negociate (negocierea planurilor favorizează motivarea salariaţilor);
6. să fie scrise (formalizarea permite să se verifice coerenţa şi să se evite ambiguităţile
atunci când se aplică);
7. să fie difuzate către compartimentele vizate pentru ca obiectivele să fie înţelese de
manageri, pentru ca ei să-şi poată defini, integra şi alinia propriile activităţi al strategia
globală a organizaţiei.
Planurile unicat sunt acelea care dezvoltă acţiuni sau activităţi care nu se vor mai repeta în viitor,
sunt cele mai utilizate şi se prezintă sub formă de programe şi proiecte. În timp ce programele au în vedere
un set larg de activităţi complexe, proiectele vizează punctual o activitate sau un număr restrâns de
activităţi ce pot fi integrate într-un program.
Etapele planificării sunt:
1. elaborarea – eventual în mai multe variante a planurilor de bază strategice, tactice şi
operaţionale ale organizaţiei;
2. identificarea evenimentelor care vor condiţiona, cu cea mai mare probabilitate,
realizarea variantelor de plan;
3. stabilirea indicatorilor care caracterizează fiecare eveniment probabil;
4. alegerea variantei de plan care se va implementa;
5. dezvoltarea şi definitivarea planului în funcţie de evenimentele probabile;

3.3. Funcţia de organizare a managementului în contabilitate.

Organizarea, ca funcţie a managementului, vizează pe de o parte munca iar pe de altă parte producţia
şi conditionează exercitarea celorlalte funcţii asigurând clarificarile de rigoare în ceea ce priveşte:
8. cine anume şi ce trebuie să facă;
9. cine raspunde şi de ce răspunde;
10. care sunt canalele de comunicare;
11. care este gruparea concretă a activităţilor omogene şi specializate.
Organizarea este procesul prin care se stabileste aria de acţiune, se realizează alocarea resurselor, se
delimitează responsabilităţile managerului şi se deleagă autoritatea, necesare, realizării obiectivelor
planificate în cele mai bune condiţii.
Structura organizatorică este un sistem sau o reţea de sarcini, relaţii de raportare şi comunicare care
asigură:
12. coerenţa activităţilor desfaşurate de membrii organizaţiei, individual şi în grup;
13. diviziunea şi coordonarea muncii;
14. realizarea obiectivelor planificate.
Realizarea funcţiei de organizare este condiţionată de stabilirea structurii organizatorice, atribut ce
revine echipei manageriale de nivel superior prin:
15. definirea componentelor structurale (departamente, direcţii, secţii, ateliere servicii,
compartimente etc.);
16. stabilirea tipului de structură;

29
 17. intocmirea documentelor de prezentarea a acestor structuri.

Stabilirea şi organizarea principalelor compartimente ale organizaţiei este un atribut ce revine

echipei manageriale de nivel mediu.
Locul de muncă al managerului – având o anumită suprafaţă şi dotare care permit atât desfăşurarea
activităţii curente a acestuia cât şi organizarea unor regiuni largite cu managerii de nivel inferior organizat pe
principii ergonomice, trebuie să indeplinească o serie de cerinţe care se referă la:
18. comoditate;
19. confort;
20. amplasarea şi combinarea adecvată a mobilierului din punct de vedere funcţional şi estetic;
21. mobilierul care trebuie să fie simplu, să asigure poziţia corectă a parţilor corpului în timpul
executării tuturor operaţiilor şi să corespundă cerinţelor ergonomice şi estetice;
22. condiţii normale din punct de vedere al mediului ambiant;
23. dotarea tehnică adecvată cu echipamente de birou (calculator, imprimantă, internet, telefon,
interfon, fax, xerox etc.)
Organizarea muncii managerului ia în calcul factorii de solicitare fizică şi nervoasă ai mediului
ambient care au un impact direct asupra calităţii şi productivităţii muncii, respectiv factorii de microclimat şi
de solicitare nervoasă (temperatura, umiditatea, circulaţia aerului, radiaţiile), iluminatul şi zgomotul,
culoarea şi lumina etc.
Optimizarea raporturilor cu subordonaţii este o modalitate de amplificare a eficacităţii muncii
managerilor prin implicarea nemijlocită a acestora pentru:
24. stabilirea şi promovarea regulilor specifice în raporturile manager – subordonat;
25. fluidizarea comunicării dintre manageri pe verticală şi orizontală ierarhiilor manageriale;
26. motivarea la maximum a subordonaţilor;
27. eficientizarea controlului exercitat asupra subordonaţilor.
Maximizarea motivării se realizează prin: transparenţa elementelor motivaţionale, rotaţia, largirea şi
creşterea elementelor de performanţă a posturilor.
Fluidizarea comunicării este conditionată de asigurarea condiţiilor care să asigure:
28. motivarea în sensul abordării clare şi concise;
29. imbunătăţirea capacităţii de exprimare şi ascultare prin perfecţionarea managerilor;
30. promovarea, cu prioritate, a stilului participativ de management;
31. perfecţionarea structurii organizatorice;
32. raţionalizarea sistemului informaţional;
33. informatizarea managementului.

3.3.1.Instrumente de lucru utilizate în activitatea de organizare în contabilitate.

Organizarea postului. Postul este elemental primar al structurii organizatorice, este cea mai simplă
subdiviziune a ei care se poate defini ca o totalitate a sarcinilor, competentelor şi responsabilităţilor ce revin
unui angajat în mod organizat şi permanent.
Specializarea postului indică gradul în care o sarcină generală a organizaţiei este divizată în părţi
componente mai mici ca urmare a diviziunii muncii.
Avantajele specializării postului sunt:
34. creşte dexteritatea angajatului;
35. scade timpul dintre două sarcini consecutive;
36. angajatul poate să-şi îndeplinească mai usor şi mai bine sarcinile de muncă;
37. se reduc considerabil costurile legate de perfecţionarea angajaţilor.
În practica managementului se intalnesc mai multe tipuri de grupuri ca de exemplu:
38. functională care presupune gruparea posturilor cu activităţi identice (producţie,
financiar-contabilitate, resurse umane, cercetare dezvoltare etc);
39. teritorială care implică gruparea posturilor după diferite repere geografice.
Organizarea nu poate avea loc fără o analiză a postului.
Analiza postului. Postul este cea mai simplă, dar şi cea mai importantă, componentă organizatorică
ale cărei elemente sunt:
40. responsabilităţile, adică raspunderea materială, disciplinară, penală etc, ce revine
ocupantului postului pentru rezultatele obţinute din exercitarea sarcinilor;

30
 41. sarcinile, respectiv procese de muncă simple sau părţi ale unor procese de muncă mai
complexe;
42. competenţele (autoritatea), concretizată în libertatea decizională de care se bucură
titularul postului pentru îndeplinirea obiectivelor;
43. obiective individuale, care sunt exprimări cantitative sau calitative ale scopului pentru
care a fost înfiinţat şi funcţionează postul respectiv.
Meseria este o activitate socio-profesională care se caracterizează printr-un ansamblu de cunoştinţe
practice, generale şi specifice recunoscute şi certificate cu un act de absolvire a unei forme de pregătire
(diplomă, certificate, adeverinţă etc.).
Locul de muncă reprezintă activitatea reală exercitată într-o organizaţie (individual sau colectiv).
Postul de lucru este o activitate care, la un moment dat, se desfăşoară individual, într-o organizaţie.
Atribuţia (funcţia) reprezintă un complex de activităţi exercitate de persoane cu sarcini de conducere,
cu obiective individuale în care sarcinile încorporate au caracter predominant decizional privind activitatea
compartimentelor şi domeniilor de activitate coordinate.
Sarcina (lucrarea) este o activitate observabilă “derivate” din sarcină, având ca specific unitatea
cunoştinţelor şi tehnicilor de lucru, a sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor, instrumentelor şi utilajelor
folosite în scopul realizării obiectivelor organizaţiei.
Faza este o activitate simplă care defineşte stadiul în care se află realizarea unei sarcini de lucru.
Cunoştinţele practice, necesare unui salariat, reprezintă capacităţile utilizate de acesta pentru
realizarea sarcinilor descrise în bune condiţii.
Dintre aptitudinile fizice se pot enumera: forţa, rezistenţa, echilibrul pentru a lucra la inălţime, etc.
Aptitudini intelectuale enumerăm: precizia şi rapiditatea în calcul, logica, sinteza, etc.
Pentru a realiza o descriere a postului este necesar ca managementul:
44. să reţină problemele de abordat în timpul observării unui post şi întrebările pe care să le
pună persoanei care îl ocupă pentru ca răspunsurile pe care le obţine să fie clare şi
concise;
45. să ordoneze rezultatele obţinute pentru a avea o reprezentare precisă asupra postului, a
locului de muncă şi meseriei;
46. să contribuie la creşterea volumului de informaţii necesare cunoaşterii profitului
candidatului la ocuparea unui post.
Practica managementului a consacrat următoarele etape:
1. identificarea postului, pentru această etapă sunt necesare informaţiile privind denumirea
actuală, denumirea propusă şi denumirea care ar corespunde cel mai bine tipului de
activităţi pe care le reuneşte postul descris;
2. poziţia în structură, care are în vedere prezentarea superiorilor direcţi, a salariaţilor sau
persoanelor şi grupurilor cu care cooperează precum şi posturile aflate în subordinea
postului descris;
3. inventarul sarcinilor, pentru evitarea unor erori trebuie avute în vedere conceptele de
bază cu care operează managementul în activitatea de descriere a postului.
4. inventarul cunoştinţelor practice, generale şi specifice; cunoştinţele practice utilizate în
timpul executării sarcinilor observate trebuie exprimate la modul: “Stie să facă….”,etc.
5. cunoştinţele generale şi specifice strâns legate de cunoştinţele practice descrie se
exprimă sub forma: “Trebuie să stie …..” după care se descrie fiecare sarcină în parte;
6. aptitudinile şi comportamentul, în afara experienţei proprii, managementul are nevoie şi
de alte informaţii, corespunzător cerinţelor postului, pe care le obţine prin documentare
directă (interviuri, chestionare, etc. de la persoane autorizate din organizaţie, reponsabili
sau coordonatori direcţi etc);
7. controalele în timpul lucrului, cu privire la acest aspect managementul trebuie să se
informeze asupra persoanelor care efectuează controlul, modului de efectuare a
controlului obiectivelor controlului şi frecvenţei cu care acesta are loc;
8. circuitele de comunicare-care sunt assimilate, în unele cazuri, diagramele de relaţii
privesc în interiorul şi în exteriorul postului, atât legăturile necesare cu alte posturi,
persoane, servicii ca şi motivaţiile acestora;
9. mijloacele-aflate la dispoziţia ocupantului unui post de lucru s-ar putea prezenta astfel:
- umane (personalul aflat în subordine);
- materiale (scule, dispozitive, verificatoare, instrumente, maşini, utilaje, etc.);
- financiare (bugetul de care dispune titularul postului de lucru).

31
 j) autonomia-pornind de la gradul de libertate dat persoanei care ocupă postul de lucru,
autonomia priveşte organizarea timpului de lucru, deciziile luate şi deciziile ce s-ar putea
lua condiţionat de îndeplinirea anumitor restricţii;
k) condiţiile de lucru se pun în evidenţă prin clasificări asupra:
- programului de lucru;
- gradului de dificultate în realizarea programului de lucru;
- deplasările în interesul serviciului, condiţiilor asigurate pentru deplasare, sejur şi durata
sejurului;
- condiţiilor de igienă, securitate a muncii şi riscurilor de accidente;
- protecţiei sociale, avantajelor asigurate, etc.
l) sinteza postului. La încheierea misiunii de studio a unui post de lucru, managementul va
trebui să rezume elementele esenţiale şi specifice postului de lucru respective, să
evidenţieze sintetic sarcinile şi cunoştiinţele generale şi specifice cele mai caracteristice.
Stabilirea relaţiilor organizatorice reprezintă un element de care trebuie să se tină seama la
proiectarea structurii organizatorice. Structura organizatorică reprezintă baza pe care organizaţia se dezvoltă
şi interacţionează indicând cine are autoritatea şi responsabilitatea pentru fiecare activitate.
Analiza activităţilor îl ajută pe manager să determine ce sarcini trebuie îndeplinite, ce funcţii trebuie
grupate şi cum va fi pozitionată fiecare activitate în cadrul structurii organizatorice.
Analiza deciziei stabileşte care sunt deciziile necesare, la ce nivel ierarhic trebue adoptate şi masura
în care managementul trebuie să se implice în procesul decizional.
Analiza relaţiilor implică determinarea echipelor de lucru, delimitarea răspunderii managementului
fiecăruia.
Funcţia este un element de generalizare a posturilor şi cuprinde mai multe posturi cu aceleaşi
caracteristici generale. Funcţiile sunt:
47. de management, la nivelul cărora se adoptă decizii privind exercitarea proceselor de
management la nivelul superior (manager general, menageri executivi), la nivel mediu
(responsabili de sarvicii, birouri sau compartimente) şi la nivel inferior (şefi de ateliere
de producţie, şefi de informaţii de lucru, maiştri etc);
48. de execuţie, unde se derulează procese de execuţie care se regăsesc atât în
compartimentele funcţionale cât şi operaţionale (ingineri, economişti, contabili,
tehnicieni etc.).
Compartimentul este definit drept un grup de persoane (minimum două) care sub o conducere unică
şi de regulă pe acelaşi amplasament exercită atribuţii omogene sau complementare pentru a asigura realizarea
unor obiective specifice.
Ponderea ierarhică este dată de numărul de persoane conduse nemijlocit de un manager.
Nivelurile ierarhice reprezintă poziţii succesive ale posturilor de management şi execuţie faţă de cel
mai important organism participativ de management (adunările generale ale acţionarilor la societăţile
comerciale, consiliile de administraţie la alte tipuri de societăţi). Canalele pe care sunt vehiculate deciziile de
la locul de adoptare la cel de implementare, precum şi informaţiile de la locul de culegere la organele de
decizie, se numesc linii sau filiere ierarhice.
Relaţiile organizatorice definesc raporturile între posturi şi compartimente tipul lor fiind dat de
conţinutul modului lor de manifestare respectiv de: autoritate, cooperare, control şi reprezentare.
Relaţiile de autoritate se stabilesc între posturi şi compartimente aflate pe niveluri ierarhice diferite
sau pe aceleaşi niveluri ierarhice şi pot fi de tip ierarhic, funcţionale şi de stat major.
Relaţiile de cooperare se stabilesc între posturi sau compartimente amplasate la acelaşi nivel
ierarhic, în legatură cu realizarea unor situaţii informaţionale sau de rularea unor acţiuni complexe.
Relaţii de control se manifestă între posturi sau compartimente cu sarcini (atribuţii) în domeniul
controlului şi celelalte subdiviziuni organizatorice.
Relaţii de prezentare se stabilesc managerii de nivel superior şi posturi de management care
reprezintă interesele organizaţiei în relaţii cu terţii.
Relaţiile dintre compartimente de muncă sunt legăturile care se stabilesc între compartimentele
situate pe acelaşi nivel ierarhic sau pe niveluri ierarhice diferite în scopul realizării anumitor obiective.
Din punct de vedere juridic, relaţiile pot fi: formale (reglementate) şi informale.
Relaţiile formale (reglementate) sunt acele legături stabilite prin prevederile regulamentului de
organizare şi funcţionare al organizaţiei sau prin alte acte normative.
Relaţiile informaţionale sunt acele legături care apar spontan în cadrul sau între compartimentele de
muncă.

32
 Dupa sensul de transmitere a informaţiilor se disting: relaţii unilaterale şi relaţii bilaterale.
Relaţiile unilaterale sunt legături care se stabilesc între două compartimente şi constau în obligaţia
unei părţi să transmită informaţiile celeilalte părţi fără ca cea din urmă să fie obligată să raspundă mesajului.
Relaţiile bilaterale sunt legături care se realizează în ambele sensuri.
După conţinutul informaţiilor se disting: relaţii de autoritate şi relaţii de cooperare.
Relaţiile de autoritate se stabilesc între două sau mai multe compartimente şi provin din autoritatea
pe care una din părţi o are faţă de cealaltă parte. Astfel de relaţii, în raport cu felul în care se exercită
autoritatea, sunt:
49. relaţiile de autoritate ierarhică-reprezintă legăturile dintre două compartimente situate
la niveluri diferite, dar pe aceeaşi linie ierarhică.
Relaţiile de cooperare sunt legăturile ce se stabilesc între compartimente de muncă diferite ca profil,
situate de regulă la acelaşi nivel ierarhic.
Fişa postului este un instrument folosit în procesul de management pentru identificarea unui post,
stabilirea nivelului ierarhic şi a relaţiilor care îi sunt specifice, a obiectivelor individuale, a sarcinilor,
competenţelor şi responsabilităţilor care pot fi determinate în momentul elaborării.
Secretariatul este o componentă structurală cu rol complementar pe lângă un post de management
care asigură efectuarea unor lucrări de natură administrativă, de rutină pentru raţionalizarea bugetului de
timp al managerului.

3.4. Funcţia de conducere în contabilitate.

Funcţia de conducere este funcţia prin care managementul interacţionează cu subordonaţii, pe

parcursul realizării obiectivelor planificate-individuale, de grup sau organizaţionale – şi la nivelul
indicatorilor de performanţă. În procesul de conducere, influenţarea comportamentului subordonaţilor poate
fi orientată pe sarcini sau pe angajaţi.
Conducerea poate fi definită atât ca proces cât şi ca o insuşire. Ca proces, conducerea reprezintă
folosirea influenţării necoercitive a comportamentului unuia sau mai multor subordonaţi – în vederea
concretizării activităţilor desfaşurate pentru realizarea de produse, prestarea de servicii şi executarea de
lucrări potrivit obiectivelor unei organizaţii. Prin procesul de conducere managementul încearcă să
influenţeze comportamentul angajaţilor. Comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor între
două sau mai multe persoane pentru stabilirea şi respectarea unor standarde, indicatori de performanţă,
corectarea erorilor faţă de standarde şi norme etc. Puterea reprezintă calitatea pe care o are un individ de a
face ca alt individ să realizeze ceea ce el nu ar fi facut din propria initiativă.

3.4.1.Comunicarea în procesul conducerii în contabilitate

În limbajul obisnuit, folosirea cuvântului comunicare are semnificaţia de “a aduce la cunoştinţă” sau
de “a informa”. Comunicarea este un proces care, din perspectiva ştiinţei comunicării, dispune de patru
componente fundamentale: un emiţător, un canal, o informaţie şi un receptor.
Acest model se poate imbogăţi cu încă trei elemente fundamentale: codarea, decodarea şi “zgomotul
de fond” (noise). Acest ultim model al comunicării permite luarea în discuţie a succesului comunicării.
Prin comunicare înţelegem schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane, din cadrul unei
organizaţii, în vederea realizării obiectivelor acesteia precum şi procesele de stabilire a obiectivelor, de
realizare a concordanţei cu structură organizatorică, de armonizare a acţiunilor cu obiectivele iniţiale şi de
eliminare a defecţiunilor, de antrenare a personalului care se bazează pe :
I. primirea şi transmiterea de mesaje;
II. stabilirea şi menţinerea de relaţii între angajaţi;
III. utilizarea feedback-ului pentru îmbunătăţirea performanţelor individuale şi generale ale
organizaţiei;
IV. identificarea, cunoaşterea şi utilizarea corectă a diferitelor categorii de nevoi şi stimulente
pentru orientarea comportamentului angajaţilor spre performanţă şi satisfacţii;
V. instaurarea de relaţii corecte şi eficiente, de înţelegere şi acceptare reciprocă între manageri
şi executanţi, colegi, persoane din interiorul şi exteriorul organizaţiei.
Din perspectiva funcţiei de conducere ca funcţie a managementului, comunicarea este un proces de
transformare a informaţiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu
statut de emiţător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice.

33
 Comunicarea umană, ca fenomen cultural şi mediat, a permis introducerea calculatorului, a băncii
de date care la rândul lor au extins raza de acţiune a receptorului social de la nivel local la dimensiunile
planetare, el devenind astfel cetăţean al statului global.
Emiţătorul, aflat în ipostaza de manager sau executant, este persoana care iniţiază comunicaţia. El
formulează mesajul, alege limbajul, receptorul şi mijlocul de comunicare.
Receptorul este un executant sau un manager care primeşte mesajul informaţional.
Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător receptorului.
Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul lor de formalitate pot fi
formale sau informale.
Canalele de comunicare formale se suprapun cu relaţiile organizaţionale, sunt proiectate şi
funcţionează în cadrul structurii astfel încât să vehiculeze informaţiile între posturi, compartimente şi
niveluri ierarhice diferite.
Canalele de comunicare informale constituie căi adiţionale care permit mesajelor să penetreze
canalele oficiale.
Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formei de exprimare a mesajului la
capacitatea de percepţie şi înţelegere a receptorului.
Contextul sau mediul este o componenta adiacentă dar care poate influenţa mult calitatea
comunicării.
Mijloacele de comunicare, constituie suportul tehnic al procesului de comunicare (discuţia de la om
la om, rapoarte interne, şedinţe şi prezentări orale, scrisori, telefonul, faxul, aparate audio-video pentru
teleconferinţe, internet, reţele de computere, televiziune cu circuit închis, aviziere, ziare, lucrări, diagrame
etc.)
Limbajul în procesul comunicării îl constituie limba vorbită şi cea scrisă (maternă sau straină),
cifrele şi imaginile vizuale de orice fel (diagrame, desene etc.).
Mecanismele interne ale procesului de comunicare au în vedere codificarea înţelesului,
transmiterea mesajului, decodificarea, interpretarea, filtrarea şi feed-back-ul.
Codificarea inţelesului constă în selectarea anumitor simboluri, capabile să exprime semnificaţia
unui mesaj (cuvinte, imagini, mimica feţei, semnale ale corpului, gesturi).
Transmiterea mesajului constă în deplasarea mesajului codificat de la emiţător la receptor.
Decodificarea şi interpretarea se referă la descifrarea simbolurilor transmise şi explicarea sensului
lor care asigură impreună receptarea mesajului.
Filtrarea constă în deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite vrute sau nu de interpretare.
Ele sunt în general, de natură fiziologică sau psihologică.
Feed-back-ul ajută emiţătorul să verifice în ce masură mesajul său a fost înţeles corect ori a suferit
filtrări.
Procesul de comunicare bilateral se desfaşoară în două sensuri, între emiţător şi receptor având
urmatoarele caracteristici:
VI. iese de sub controlul exclusiv al emiţătorului;
VII. receptorul are posibilitatea intervenţiilor prin intrebări, sugestii, comentarii; se desfaşoară pe
o durată mai mare de timp, intrucât transmiterea şi recepţia se pot transforma în discuţii;
VIII. semnificaţia mesajului poate fi verificată, clarificată şi redefinită.
În concluzie, comunicarea este un mijloc de exercitare a funcţiilor managementului şi de
interacţiune interpersonala având ca scop modificarea percepţiilor, atitudinilor, comportamentelor,
sentimentelor, opiniilor unui individ sau grup de indivizi în vederea realizării obiectivelor organizaţiei.

3.4.2. Stiluri de conducere în contabilitate.

Conducatorul autocratic (care practică stilul de conducere centrat pe şef) porneşte de la ideea că
oamenilor nu le place să muncească şi să-şi asume responsabilităţi. Conducatorul democratic (care practică
stilul de conducere centrat pe subordonat) porneşte de la ipoteza că oamenilor le place să muncească şi să-şi
asume responsabilităţi. Conducerea situaţionala se caracterizează prin faptul ca managerul dă dispoziţii şi
instrucţiuni în legătură cu munca pe care o au de îndeplinit subordonaţii şi le supraveghează îndeaproape
performanţa, ascultă, indrumă şi sfatuieşte, incurajează, facilitează intercţiunea şi îl implică pe subordonat în
luarea deciziilor.

3.4.3. Locul şi rolul deciziei în procesul conducerii în contabilitate.

34
 Conţinutul unui astfel de proces, într-o structură organizaţionala, presupune:
IX. elaborarea unei politici şi strategii;
X. optimizarea relaţiei centralizare – autonomie – deconcentrare;
XI. definirea indicatorilor de performanţă în atingerea obiectivelor strategice;
XII. stabilirea resurselor umane şi materiale ce urmează a fi alocate în activităţile necesare
înfăptuirii deciziilor umane.
Complexitatea procesului decizional este determinată de dinamica variabilelor procesului condus, de
dinamica schimbărilor care au impact asupra acestuia. Procesul decizional în sine şi dinamica acestuia se află
în permanenţă sub influenţa a două categorii de factori: factori interni şi factori externi.
Distingem astfel că:
XIII. decizia se naşte şi se manifestă într-un mediu informaţional, intern şi extern, extrem de
variat;
XIV. calitatea decizie este determinată de calitatea informaţiilor, viteza cu care acestea sunt puse
la dispoziţia factorilor decidenţi şi nu în ultimul rând de capacitatea decidenţilor de a
delibera în funcţie de variantele de acţiune posibile.
În procesul decizional prezintă un inters major:
XV. gradul în care pot fi stăpâniţi factorii de influenţă;
XVI. cunoaşterea posibilităţii cu care pot influenţa acţiunea factorii care nu pot fi stăpâniţi;
XVII. valoarea şi comportamentul factorului uman;
XVIII. motivarea;
XIX. disponibilitatea, fiabilitatea şi nivelul tehnic al factorului material.
Valoarea elementului uman este dată de o pregătire şi perfecţionare profesională care să confere
conducătorului cunoştinţe pentru:
XX. a avea o vedere de ansamblu asupra problematicii cu care se confruntă;
XXI. a soluţiona pe baze stiintifice problemele abordate;
XXII. a lua decizii argumentate, sigure şi rapide în contextul în care acţionează;
XXIII. a comunica pe verticală şi pe orizontală în procesul conducerii, adoptând un comportament
corespunzător.
În procesul de luare a decizie se disting şi se parcurg câteva etape respective:
1. precizarea şi definitivarea obiectivului;
2. culegerea, selectionarea şi ordonarea datelor;
3. analiza informaţiilor;
4. construirea şi fundamentarea veriantelor;
5. adoptarea deciziei;
6. comunicarea deciziei;
7. aplicarea deciziei;
8. monitorizarea şi evaluarea aplicării deciziei.
În etapele I si II, se ridică o serie de probleme legate de :
XXIV. cunoaşterea scopului şi a posibilităţilor de definire şi masurare a obiectivului;
XXV. definirea elementelor structurale şi a celor asupra cărora trebuie acţionat;
XXVI. circumstanţele interne şi externe în care a aparut o problemă;
XXVII. ordinea de urgenţă în care trebuie intervenit asupra elementelor structurale ale problemei;
XXVIII. cadrul legal şi normativ în care se înscriu problemele şi modalităţile de intervenţie;
XXIX. identificarea restricţiilor de care trebuie să se ţină seama în adoptarea unei decizii de
soluţionare a unei probleme.
În etapa III, de analiză a informaţiilor, intervine principiul argumentării selective cu formularea
răspunsurilor la întrebările clasice: Pentru ce? Care? Când? Unde? Cine? Ce? După care se dezvoltă analiza
care trebuie să aibă în vedere:
XXX. experienţa şi pregătirea celui care face analize;
XXXI. apropierile, contrastele şi ordinea în care se înscriu diferite fenomene;
XXXII. gruparea şi ordonarea elementelor care trebuie verificate;
XXXIII. generarea unui proces de brainstorming (individuală sau de grup) pentru a identifica
idei de soluţionare optimă a subiectului analizat;
XXXIV. individualizarea situaţiei analizate într-un context general;
XXXV. studiul unor domeniii cu care are tangentă problema analizată.
În etapa IV, de construire a variantelor, se utilizează principiul individualizării în fundamentarea
alternativelor care presupune:

35
 XXXVI. definirea şi validarea premizelor;
XXXVII. stabilirea pentru fiecare alternativă sau variantă a elementelor de eficienţă, de
analiză a factorului de timp în situaţia cea mai convenabilă, asigurare a resurselor disponibile
(proprii sau atrase), risc, consecinţe ale aplicării, obiectivitate în fundamentare.
Etapa V, de adoptare a deciziei, se caracterizează prin faptul ca are în vedere:
XXXVIII. transpunerea fenomenului real într-un model matematic;
XXXIX. stabilirea factorilor determinaţi, a modului şi a gradului în care aceştia
interacţionează;
XL. determinarea criteriului de apreciere a optimului şi cuprindere a lui într-o funcţie.
Etapa VI, de comunicare a deciziei, este explicată pe baza principiului economic informaţional, care
presupune:
XLI. forme simple şi directe de transmitere a deciziilor;
XLII. trasee scurte de vehiculare a deciziilor;
XLIII. mijloace moderne (automatizate) de comunicare a deciziei.
Etapa VII, de aplicare a deciziei, constă în:
XLIV. asocierea elementelor materiale şi umane alocate într-un proces operaţional pentru
concretizarea unei decizii;
XLV. utilizarea eficientă a resurselor alocate;
XLVI. cuantificarea şi consemnarea rezultatelor.
Etapa VIII, de monitorizare şi evaluare a aplicării deciziei este caracterizată de exercitarea actului
conducerii prin:
XLVII. urmărirea permanentă sau periodică, a rezultatelor obţinute;
XLVIII. identificarea abaterilor rezultate, obţinute în raport cu performanţele estimate;
XLIX. adoptarea unor decizii complementare, ulterioare, de corecţie, pentru atingerea
performanţelor estimate;
L. analiza integrală a procesului de implementare a deciziei adoptate iniţial, a indicatorilor de
performanţă asociaţi deciziei, a eficienţei scontate şi a consecinţelor posibile în viitor.
Raportat la condiţiile de siguranţă în care se adoptă o decizie, până în prezent, sunt consacrate trei
tipuri de decizii:
LI. decizii în condiţii de certitudine;
LII. deciziii în condiţii de risc;
LIII. decizii în condiţii de incertitudine;
Marimea riscului în activitatea economică se cuantifică astfel:
R=P.i/A unde:
R=riscul;
P=pierderi estimate (1<P<A);
i=probabilitatea incertitudinii;
A=valoarea totală a angajării, respectiv volumul intereselor sau obiectivelor expuse riscului.

Pentru creşterea eficienţei procesului decizional, în condiţiile delegării de autoritate, se au în vedere

câteva principii de bază:
LIV. coexistenţa autorităţii şi responsabilităţii şi luarea în considerare a faptului că, cu
responsabilitatea în ansamblu ne se deleagă;
LV. definirea riguroasă a atribuţiilor şi sarcinilor pe funcţii;
LVI. stabilirea nivelurilor de autoritate;
LVII. respectarea unităţii de comandă şi evitarea subordonării multiple;
LVIII. delegarea în funcţie de rezultatele aşteptate.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale(examen):

A. Funcţiile managementului proceselor decizionale
B. Planul şi procesul de planificare în contabilitate.
C. Planificarea strategică în contabilitate
D. Elaborarea documentelor de dezvoltare a direcţiilor strategice în contabilitate
E. Planificarea tactică în contabilitate.
F. Planificarea operatională în contabilitate.
G. Funcţia de organizare a managementului în contabilitate.
H. Instrumente de lucru utilizate în activitatea de organizare în contabilitate.

36
 I. Funcţia de conducere în contabilitate.
J. Comunicarea în procesul conducerii în contabilitate
K. Stiluri de conducere în contabilitate.
L. Locul şi rolul deciziei în procesul conducerii în contabilitate.

Teste pentru autoevaluare pe tema aleasă:

1. Conducerea situaţionala se caracterizează prin faptul ca _________ dă dispoziţii şi instrucţiuni în

legătură cu munca pe care o au de îndeplinit subordonaţii şi le supraveghează îndeaproape performanţa,
ascultă, indrumă şi sfatuieşte, incurajează, facilitează intercţiunea şi îl implică pe subordonat în luarea
__________.

2. Conducatorul autocratic (care practică stilul de conducere centrat pe subordonat) porneşte de la

ipoteza că oamenilor le place să muncească şi să-şi asume responsabilităţi.

3. Structura organizatorică este un sistem sau o reţea de sarcini, relaţii de raportare şi comunicare
care asigură:
I. coerenţa activităţilor desfaşurate de membrii organizaţiei, individual şi în grup;
II. diviziunea şi coordonarea muncii;
III. realizarea obiectivelor planificate.
Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare:
1. Răspuns: managerul, deciziilor
2. Răspuns: Adevărat
3. Răspuns: a+b+c

4. Managementul întocmirii şi utilizării situaţiilor financiare:

Introducere
Situaţiile financiare anuale ale întreprinderii constituie o parte a procesului de raportare financiară.
Mulţi utilizatori se bazează pe situaţiile financiare ca pe principala lor sursă de informaţii şi, de aceea,
astfel de situaţii financiare se elaborează şi se prezintă, având în vedere necesităţile lor

Obiective:
prezentarea situaţiilor financiare;
utilizatorii situaţiilor financiare şi necesităţile lor de informare;
obiectivul situaţiilor financiare;

Cuvinte cheie
Situaţii Bilanţul contabil Contul de profit şi Interese Utilizatorii
financiare pierdere informaţionale situaţiilor
financiare

4.1 Prezentarea situatiilor financiare

Situaţiile financiare ale unei companii reprezintă cel mai important mijloc, prin care informaţia
contabilă este pusă la dispoziţia factorilor decizionali. De aceea, companiile îşi publică situaţiile financiare,
într-un mod cât mai explicit, pentru a putea fi înţelese de către cititorul interesat.
Cadrul general de contabilitate îşi îmbunătăţeşte continuu calitatea informaţiei contabile prin
aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele Comunităţii Economice Europene (Directiva a-
IV-a şi a VII-a).
Necesitatea de conformitate este impusă de :
1. globalizarea economiilor naţionale;
2. accesul României pe pieţele de capital internaţionale;

37
 3. transparenţa şi simplificarea raportărilor financiare.
Responsabilitatea întocmirii situaţiilor financiare anuale în conformitate cu Reglementările contabile,
conforme cu directivele europene (a IV-a şi a-VII-a) revine conducerii entităţii şi este comunicată printr-o
declaraţie scrisă ataşată acestora.

4.2 Forma si continutul situatiilor financiare anuale

Cu toate eforturile de armonizare a contabilităţii pe plan mondial, arhitectura concretă a situaţiilor

financiare diferă, încă sensibil, de la o ţară la alta, influenţând conţinutul şi structura informaţiilor contabile
prezentate în acestea, în special în note sau anexe. Potrivit opticii organismului internaţional de normalizare
contabilă - Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC), un set complet de situaţii
financiare anuale include:
• bilantul;
• contul de profit şi pierdere;
• situaţie care să reflecte, după caz:
- toate modificările capitalului propriu;
- modificările capitalului propriu, altele decât cele care rezultă din tranzacţiile de capital cu
proprietarii şi distribuirile către proprietari.
• tabloul fluxurilor de trezorerie;
• politicile contabile şi notele explicative.
Normele europene folosesc pentru situaţiile financiare noţiunea de „conturi anuale” care cuprind:
1. bilanţul;
2. contul de profit şi pierdere;
3. anexa sau notele la conturile anuale.
În legătură cu forma şi conţinutul situaţiilor financiare, această problemă este tratată diferit de
Standardele Internaţionale de Contabilitate, ale căror norme sunt denumite IAS-uri, şi de Directivele
contabile europene. Astfel, IAS-urile nu menţionează o formă specială pentru componentele situaţiilor
financiare, nu prescriu formatul sau ordinea în care trebuie prezentate elementele, ci doar prezintă o listă a
elementelor care trebuie să se regăsească în bilanţ, în contul de profit şi pierdere sau celelalte componente ale
situaţiilor financiare.
În schimb, Directivele contabile europene, prevăd scheme şi modele care definesc forma şi formatul
de prezentare a componentelor situaţiilor financiare.

4.2.1 Bilanţul întreprinderii

Bilanţul este prima componentă fundamentală a documentelor de sinteză, documentul oficial prin
care trebuie să se asigure imaginea fidelă, clară şi completă a patrimoniului deţinut la un moment dat de un
agent economic.
Bilanţul reflectă poziţia financiară a întreprinderii , capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor
mediului cu ajutorul resurselor economice controlate (activele) şi al structurii de finanţare (capitaluri proprii
şi datorii).
În consecinţă, bilanţul trebuie întocmit, respectiv elaborat, verificat, analizat şi prezentat
utilizatorilor, respectând un set de principii sau convenţii care să asigure pertinenţa, fidelitatea şi utilitatea
informaţiei furnizate, respectând prezentarea lui într-o formă standardizată, inteligibilă pentru o masă cât mai
largă de potenţiali utilizatori, pentru ca aceştia să-şi poată determina rapid indicatorii semnificativi şi utili
deciziilor pe care doresc să le ia în afacerile curente şi viitoare.

4.2.2 Contul de profit şi pierdere şi performanţele întreprinderii

În general, bilanţul este considerat a fi documentul de sinteză contabilă care descrie situaţia
patrimonială şi echilibrul financiar, indicând şi mărimea rezultatului economico-financiar global, fără a
explica însă provenienţa rezultatului şi, în consecinţă, cauzele care au generat sau generează performanţele
activităţii unui agent economic. Din acest motiv, s-a impus necesitatea elaborării şi publicării unui alt
document de sinteză contabilă intitulat „contul de profit şi pierdere”, care exprimă cum s-a ajuns la

38
 respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli ce au marcat traiectoria evoluţiei
întreprinderii între începutul şi sfârşitul exerciţiului financiar.
O întreprindere orientată spre eficienţă economică are drept obiectiv obţinerea de profit calculat ca
diferenţă între venituri şi cheltuieli, în contextul căruia cheltuiala reprezintă o sursă de sărăcire, măsurată prin
diminuarea situaţiei patrimoniale nete, iar venitul reprezintă o sursă de îmbogăţire, măsurată prin creşterea
situaţiei patrimoniale nete

4.2.3 Situaţia modificării capitalurilor proprii

Este un alt document important pe care situaţiile financiare trebuie să-1 conţină, pe
baza căruia poate fi analizată capacitatea de menţinere (sau erodare) a capitalului, precum
şi profitul sau pierderea generală a întreprinderii.
Situaţia modificării capitalurilor proprii prezintă detaliat toate variaţiile pe care capitalul propriu
(activul net) le-a suferit între momentul de început şi cel de sfârşit al exerciţiului financiar, în cadrul acestui
document fiind evidenţiate:
1) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
2) elementele de venit şi cheltuială, câştig sau pierdere care sunt recunoscute
direct în capitalul propriu;
3) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile şi corecţii ale erorilor
fundamentale;
4) tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuirile către aceştia;
5) soldul profitului cumulat, respectiv pierderii cumulate la începutul perioadei şi la data întocmirii
bilanţului, precum şi modificările pe parcursul perioadei;
6) o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la
începutul şi sfârşitul perioadei, cu prezentarea distinctă a fiecărei modificări.
Ultimele trei categorii de informaţii pot fi detaliate în notele explicative, fără a fi incluse în
documentul menţionat.
Pentru fiecare element al capitalurilor proprii se indică:
• suma la începutul exerciţiului financiar;
• sumele transferate în cursul exerciţiului financiar (intrările-ieşirile);
• natura, sursa sau destinaţia acestor transferuri;
• suma rămasă la sfârşitul exerciţiului financiar.

4.2.4 Situaţia fluxurilor de numerar

Situaţia fluxurilor de numerar prezintă informaţii utile despre modificarea poziţiei financiare a
întreprinderii, permiţând evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de numerar şi
echivalente de numerar în cadrul activităţilor de exploatare, finanţare şi investiţii şi utilizarea
corespunzătoare a acestora. Altfel spus, arată de unde au provenit lichidităţile şi cum au fost ele cheltuite,
explicând astfel cauzele variaţiei lor.
Numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere. Echivalentele de numerar sunt
investiţii financiare pe termen scurt, cu grad de lichiditate foarte ridicat, care pot fi uşor transformate în
numerar şi al căror risc de schimbare a valorii este nesemnificativ. Conform IAS 7, scadenţa acestora ar
putea fi mai mică de trei luni de la data achiziţiei,

4.2.5 Notele şi informaţiile explicative

Anexa sau notele explicative, ca document contabil de sinteză, reprezintă o

necesitate informaţională, întrucât s-a constatat că informaţiile furnizate de bilanţ şi de
contul de profit sau pierdere nu sunt suficiente pentru obţinerea unei imagini fidele asupra
patrimoniului.
Elaborarea unor note de calitate are rolul de a furniza informaţii de o importanţă
semnificativă, fie pentru a explica, fie pentru a completa elementele furnizate de bilanţ şi
contul de profit şi pierdere. Anexa este un instrument valoros de informare şi analiză
pentru toţi utilizatorii informaţiei contabile, deoarece ea aduce clarificări politicilor

39
 promovate de întreprindere în domeniul investiţiilor, finanţării, fiscalităţii şi evaluării
patrimoniului.
Potrivit articolului 43 al Directivei, anexa trebuie să conţină cel puţin informaţii privind:
A. modalităţile de evaluare aplicate diferitelor posturi ale conturilor anuale, cât şi
metodele de calcul al amortizărilor şi provizioanelor; bazele de conversie a elementelor
exprimate în monedă străină;
- participaţiile deţinute, pentru cel puţin 20% din capitalul societăţilor emitente;
- numărul şi valoarea nominală a acţiunilor subscrise în cursul exerciţiului;
- numărul şi valoarea nominală a diferitelor categorii de acţiuni care compun capitalul;
B. numărul şi mărimea drepturilor părţilor beneficiare, ale obligaţiunilor convertibile şi
ale titlurilor similare;
C. suma datoriilor, în special a celor a căror durată este mai mare de cinci ani, cât şi suma
tuturor datoriilor acoperite de garanţii acordate, cu indicarea naturii şi formei lor;
- suma totală a angajamentelor financiare în afara bilanţului;
- repartizarea cifrei de afaceri pe categorii de activitate, cât şi pe zone geografice;
D. numărul mediu de angajaţi, structura pe categorii, cât şi cheltuielile de personal
aferente exerciţiului;
- incidenţa evaluărilor fiscale derogatorii asupra rezultatului net al exerciţiului;
E. suma remuneraţiilor alocate, în cursul exerciţiului organelor de administraţie, de
conducere şi de control;
F. suma avansurilor şi a creditelor acordate membrilor organelor de administraţie, de
conducere şi de control, cât şi angajamentele luate în contul lor cu titlu de garanţie.
Principalele caracteristici ale anexei sau notelor explicative în cadrul sistemului continental de
contabilitate sunt prezentate astfel:
• reprezintă un document complementar bilanţului şi contului de rezultate în care se regăsesc
informaţii asupra regulilor de evaluare utilizate, mişcărilor de imobilizări, metodelor de
amortizare, statutului provizioanelor etc.;
• completează informaţiile furnizate de bilanţ şi contul de rezultate, motivând schimbările
regulilor şi metodelor contabile;
• conţine un set de informaţii structurate pe trei categorii de probleme: informaţii asupra regulilor
şi metodelor contabile; informaţii privind bilanţul şi contul de rezultate şi alte elemente de
informare;
• reprezintă un document deschis, cuprinzând orice informaţie capabilă să influenţeze
capacitatea de percepţie a utilizatorului privind patrimoniul, situaţia financiară şi rezultatele
întreprinderii;
• consacră conceptul de „importanţă semnificativă”: doar informaţiile care satisfac această
cerinţă sunt cerute;
• este parţial „contabilă” şi parţial „extracontabilă”, deoarece o parte din informaţii sunt extrase
direct din conturi, în timp ce altele sunt extracontabile sau calitative;
• este modularizată în funcţie de natura şi dimensiunea întreprinderii.
În linii generale, informaţiile din anexă sunt astfel structurate, încât să permită prezentarea politicii
contabile a întreprinderii şi analiza anumitor posturi din bilanţ şi din contul de rezultate, fiind incluse şi
informaţii complementare privind numărul mediu de salariaţi, remunerarea conducătorilor, onorariile
auditorilor etc.

4.3 Utilizatorii informaţiilor financiar - contabile prezentate in situatiile financiare

Obiectivul situaţiilor financiare generale este furnizarea de informaţii despre poziţia financiară,
performanţa şi fluxurile de numerar ale unei întreprinderi, care sunt utile unei game largi de utilizatori în
luarea de decizii economice de aici rezultând importanţa deosebită acordată beneficiarilor de informaţie.
Aşa cum se arată în cadrul general IASB, aproape toţi utilizatorii folosesc informaţii în vederea luării
de decizii economice pentru:
- a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiţie de capital;
- a evalua răspunderea sau gestiunea managerială;
- a evalua capacitatea întreprinderii de a plăti şi de a oferi alte beneficii angajaţilor săi;
- a evalua garanţiile pentru creditele acordate întreprinderii;
- a determina politicile de impozitare;

40
 - a determina profitul şi dividendele ce pot fi distribuite;
- a elabora şi utiliza date statistice despre venitul naţional;
- a reglementa activitatea întreprinderilor.
Utilizatorii informaţiilor financiar contabile sunt clasificaţi după mai multe criterii, în funcţie de
relaţia în care se află cu agentul economic respectiv şi/sau tipul de informaţie cerut.
Astfel putem vorbi de :
I. utilizatori interni ai informaţiei financiar contabile cum ar fi :managerii şi
angajaţii societăţii sau reprezentanţii acestora;
II. utilizatori externi ca: acţionarii, creditorii, furnizorii, clienţii, statul, publicul;
III. utilizatori intermediari, reprezentaţi de analiştii financiari şi presa de specialitate.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale(examen):

1. Prezentarea situatiilor financiare.
2. Necesitatea de conformitate.
3. Forma si continutul situatiilor financiare anuale
4. Bilanţul şi poziţia financiară a întreprinderii
5. Contul de profit şi pierdere şi performanţele întreprinderii
6. Situaţia modificării capitalurilor proprii
7. Situaţia fluxurilor de numerar
8. Notele şi informaţiile explicative
9. Utilizatorii informaţiilor financiar - contabile prezentate in situatiile financiare
10. Calităţile informaţiilor financiar - contabile prezentate in situatiile financiare
11. Factorii care influenţează structura situaţiilor financiare
12. Funcţiile situaţiilor financiare
13. Principii contabile
14. Aprobarea, semnarea si auditarea situatiilor financiare
15. Evaluarea elementelor prezentate in situatiile financiare
16. Care sunt factorii care pot influenta structura situatiilor financiare?
17. Care sunt principalele functii ale situatiilor financiare?
18. Ce calitati trebuie sa prezinte informatiile financiar contabile prezentate in situatiile
financiare?
19. Care este continutul situatiilor financiare anuale?

Teste pentru autoevaluare pe tema aleasă:

1. Situaţiile financiare nu includ:

a. rapoartele directorilor;
b. situaţia fluxurilor de trezorerie;
c. situaţia modificărilor capitalului propriu.

2.Situaţile financiare se elaborează avându-se în vedere principiile:

a. pricipiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii;
b. principiul prudenţei, principiul independenţei exerciţiului;
c. principiul necompensării, principiul continuităţii activităţii;
d. principiul continuităţii activităţii, principiul contabilităţii de angajamente;
e. principiul independenţei exerciţiului, principiul evaluării separate a elementelor de
activ şi de pasiv.
3. Bilanţul contabil anual şi raportul de gestiune se semnează de către ................. unităţii şi de către
conducătorul compartimentului financiar-contabil.

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare:

1. Răspuns: a.
2. Răspuns: d.
3. Răspuns: administratorul

41
 5. Societate comercială - Medii interne şi externe de afaceri

Introducere
Multe organizaţii dispun de un număr semnificativ de calculatoare, aflate deseori la distanţă unul de altul. De
exemplu, o firmă cu mai multe fabrici poate avea în fiecare unitate de producţie câte un calculator pe care se ţine
evidenţa inventarului, se monitorizează productivitatea şi se calculează salariile angajaţilor. La început, fiecare din
aceste calculatoare putea lucra izolat de celelalte, dar la un moment dat managerii au decis să le conecteze între ele
pentru a putea extrage şi corela informaţii despre întreaga firmă

Obiective:
Comerţ electronic – E-commerce;
Legătura cu consumatorul -E-demand; Afacere electronică; Serviciul bancar electronic E-banking;
Sistemul de management al relaţiilor cu clienţii E-Crm.

Cuvinte cheie

comerţ electronic afacerea electronică legătura consumator-organizaţie

card bancar societate informaţională tranzacţei electronică

5.1. Internetul şi comerţul electronic factori ai relansării creşterii economice în România

Deşi actorii pieţei au o importanţă majoră în crearea şi funcţionarea sectorului TIC, rolul statului nu este de
neglijat în sprijinirea acestui sector:
a) guvernul are datoria să stabilească, în mod clar, obiectivele dezvoltării economice sociale, ţinând seama
de tendinţele pe plan mondial, în perimetrul cărora dezvoltarea „noii economii electronice” ocupă un loc deosebit;
b) sistemul de legi şi reglementări favorabile dezvoltării TIC poate avea un impact cu mult mai benefic
asupra progresului economic şi social comparativ cu sprijinirea financiară din partea guvernului; înlăturarea
obstacolelor din structurile învechite de reglementare deschide calea pentru noi agenţi economici care vor să intre pe
piaţă – ceea ce prin intensificarea competenţei reduce costul de casare a serviciilor şi îmbunătăţeşte calitatea acestora;
c) guvernul poate avea un rol activ ca factor de sprijinire a mecanismelor pieţei prin culegerea şi prelucrarea
de informaţii şi date publice care pot fi oferite beneficiarilor la un preţ rezonabil. Sistemele TIC oferă cea mai bună
cale de a servi în mod eficient cetăţenii, rapid şi cu datele necesare;
d) guvernul acţionează ca promotor al legilor în acele domenii în care iniţiativele de piaţă nu funcţionează
eficient (educaţie, cercetare, studiul continuu);
e) societatea informaţională nu are graniţe, ceea ce impune responsabilităţi pentru guvern în ceea ce priveşte
organizarea cooperării internaţionale la nivelul considerentelor ştiinţifice majore, măsuri de reglementare şi sprijinire
a întreprinzătorilor pentru a funcţiona în mod confidenţial pe pieţele globale.
Eliminarea obstacolelor din faţa dezvoltării comerţului electronic, în prezent şi în perspectivă, se referă la
următoarele aspecte:
adoptarea unor măsuri legale care să ajute la întărirea încrederii între partener mai ales în cazul
consumatorilor;
promovarea unei concurenţe reale de piaţă în scopul diminuării costului serviciilor telecomunicaţiilor şi
Internet-ului;
sprijinirea şi crearea unui sistem educaţional pentru învăţarea continuă, ceea ce asigură alfabetizarea digitală
pentru toţi;
asigurarea unei legislaţii coerente şi stimulative pentru TIC;
asigurarea dezvoltării unui comerţ electronic antrenant din punct de vedere social;
luarea de măsuri pentru creşterea disponibilităţii capitalului de risc în domeniul TIC;
accelerarea utilizării sistemului TIC în activitatea administraţiei publice.
România cheltuie anual pentru TIC circa 60-80 USD/locuitor, faţă de media europeană de 2400 USD.
Menţinerea monopolului în economie conduce la obstrucţionarea Internet-ului şi comerţului electronic spre
deosebire de ţări în care acestea au fost liberalizate, ştiut fiind că societatea informaţională este unul din mijloacele de
accelerare a integrării în U.E.
Principalele obiective specifice ale dezvoltării comerţului electronic în România vizează:
Conştientizarea factorilor de decizie începând cu factorul politic privind importanţa de excepţie a
domeniului pentru compatibilizarea cu procesele globalizării pieţelor;
Asigurarea transparenţei, comunicării conectivităţii şi cooperări;

42
 Crearea infrastructurii societăţii TIC;
Asigurarea legislaţiei şi a cadrului instituţional;
Abordarea sistemică între e-Commerce, e-Business, e-Banking etc;
Promovare cercetărilor în domeniul e-Commerce;
Sprijinirea sistemului de informare profesională, în ştiinţă şi cultură în domeniul TIC.
Datorită progresului tehnologic rapid, aceste domenii converg în ritm alert, iar diferenţele între colectarea,
transportul, stocarea şi prelucrarea informaţiei dispar pe zi ce trece. Organizaţii cu sute de birouri răspândite pe o arie
geografică largă se aşteaptă în mod curent să poată examina printr-o simplă apăsare de buton chiar şi echipamentele
lor cele mai îndepărtate. Pe măsură ce posibilităţile noastre de a colecta, prelucra şi distribui informaţia cresc tot mai
mult, cererea pentru o prelucrare şi mai sofisticată a informaţiei creşte şi mai rapid.
Deşi industria de calculatoare este tânără în comparaţie cu alte industrii (de exemplu, construcţia de automobile
şi transportul aerian), dome-niul calculatoarelor a cunoscut un progres spectaculos într-un timp scurt.
În termeni mai generali, subiectul se referă la împărţirea resurselor, iar scopul este de a face toate
programele, echipamentele şi, în special, datele să fie disponibile pentru oricine din reţea, indiferent de localizarea
fizică a resursei şi a utilizatorului. Cu alte cuvinte, simplul fapt că un utilizator se întâmplă să fie la 1000 km distanţă
de datele sale nu trebuie să îl împiedice să folosească respectivele date ca şi cum ele ar fi locale. Acest obiectiv poate
fi sintetizat, spunând că reprezintă o încercare de a distruge ,,tirania geografiei”.
Un al doilea scop este asigurarea unei fiabilităţi mari prin accesul la mai multe echipamente de stocare
alternative. De exemplu, fişierele pot fi copiate pe două sau trei maşini, astfel încât, dacă una din ele nu este
disponibilă (datorită unei defecţiuni hardware), pot fi utilizate celelalte copii. În plus, prezenţa mai multor procesoare
înseamnă că dacă un procesor se defectează, celelalte pot să preia şi să ducă la bun sfârşit, fie şi cu performanţe
reduse, activitatea respectivului procesor. Pentru domeniile militar şi bancar, controlul traficului aerian, siguranţa
reactoarelor nucleare şi multe alte asemenea aplicaţii, posibilitatea de a nu întrerupe operarea unor echipamente în
eventualitatea unor probleme hardware este de maximă importanţă.
Un alt scop este economisirea banilor. Calculatoarele mici au un raport preţ/calitate mult mai bun decât
cele mari. Sistemele mari de calcul (calculatoare de mărimea unei camere) sunt cam de zece ori mai rapide decât
calculatoarele personale, dar costă de o mie de ori mai mult. Acest dezechilibru i-a determinat pe mulţi proiectanţi să
construiască sisteme formate din calculatoare personale, câte unul pentru fiecare utilizator, datele din reţea fiind
păstrate pe unul sau mai multe servere de fişiere partajate.
În modelul client-server comunicarea ia în general forma unui mesaj de cerere, prin care clientul solicită
serverului executarea unei anumite acţiuni. Serverul execută cererea, trimite răspunsul înapoi clientului. În mod
uzual există un număr mare de clienţi şi un număr mic de servere.
Un alt scop al conectării în reţele este scalabilitatea: posibilitatea ca o dată cu volumul de muncă să crească
treptat şi performanţa sistemului prin adăugarea de noi procesoare. În cazul sistemelor mari de calcul centralizate,
atunci când sistemul este încărcat el trebuie înlocuit cu un sistem mai mare, operaţie ce presupune de obicei costuri
mari şi multe neplăceri pentru utilizatori. În modelul client-server pot fi adăugaţi clienţi şi servere noi pe măsură ce
este nevoie de ei.
În sfârşit, punerea în funcţiune a unei reţele de calculatoare serveşte şi unui scop care nu are de-a face
aproape deloc cu tehnologia. O reţea de calculatoare poate furniza un mediu de comunicare puternic între angajaţii
aflaţi la mare depărtare unii de alţii. Folosind o reţea, este uşor ca două sau mai multe persoane care trăiesc în locuri
diferite să scrie împreună un raport. Când un angajat schimbă ceva într-un document din reţea, ceilalţi pot vedea
schimbarea imediat, fără a mai aştepta câteva zile o scrisoare în acest scop. Cooperarea între grupuri de oameni aflaţi
la distanţe mari unii faţă de alţii – un lucru imposibil înainte – devine în acest fel simplă. Pe termen lung, utilizarea
reţelelor pentru a asigura comunicarea inter-umană se va dovedi probabil mai importantă decât scopurile tehnice de
genul creşterii fiabilităţii.
O dată cu apariţia Internetului au apărut o mulţime de servicii şi aplicaţii noi. Pe lângă serviciile dedicate
publicului larg, cum ar fi poşta electronică (e-mail), serviciul de ştiri (usenet) şi World Wide Web, au apărut şi
servicii dedicate în special firmelor. Astfel au apărut conceptele de e-commerce, e-demand, e-business, e-banking.

5.2. E-commerce – comerţul electronic

Acestea sunt zilele în care fiecare firmă încearcă să vândă ceva prin Internet. Dar în spatele creşterii
explozive a comerţului electronic se află o muncă asiduă depusă pentru rezolvarea modalităţilor de plată on-line.
Pentru a înţelege acest proces de plată trebuie să gândim ca un adevărat bancher. Fiecare afacere are nevoie de un
cont bancar comercial, sau de un cont care să poată accepta de la cumpărători plata prin carte de credit. În trecut,
aceasta era greu de realizat pentru afacerile care se derulau prin Internet, deoarece majoritatea băncilor cerea cel puţin
doi ani de existenţă a firmei pe piaţă. Acum, o dată cu înfiinţarea unor firme specializate este mult mai uşor să se
deschidă conturi comerciale, liderul în domeniu fiind AuthorizeNet.com.

43
 Când un client plăteşte ceva printr-o cartelă de credit, există două etape diferite în cadrul tranzacţiei:
autorizarea şi vizualizarea. Autorizarea se referă la verificarea numărului de cont pentru a se vedea dacă cartela mai
este validă, are suficient credit, sau dacă nu a fost raportată ca fiind furată. Vizualizarea se referă la aprobarea şi
afişarea tranzacţiei, precum şi la confirmarea expedierii bunului. Aceasta se poate întâmpla pe una din cele două căi
existente: on line sau în timpul autorizării cu reţeaua bancară, acesta însemnând că tranzacţia „trece” la ambele bănci
(banca ce a emis cartela de credit a cumpărătorului şi banca la care are deschis contul comercial firma vânzătoare).
Într-o etapă separată, după efectuarea autorizaţiei are loc actualizarea datelor referitoare la aceea cartelă de credit.
În această scurtă istorie a tehnologiei de plăţi prin Internet, s-au conturat totuşi o serie de lipsuri. Cea mai
mare controversă a fost acceptarea unui singur standard care să lege banca şi lumea Internetului. Problemele care
apar aici sunt legate de faptul că banca intră în contact cu o mulţime de utilizatori şi proprietari de site-uri specializate
pe comerţul electronic. În aceste condiţii, banca doreşte o securitate de fier, chiar dacă aceasta duce la cheltuieli
suplimentare, dar să nu uităm că această securitate duce la o reducere a problemelor (privind riscurile) din partea
managerilor băncii. Un bun exemplu a desfăşurării acestei lupte în procesul standardizării a fost neacceptarea de
către operatorii de Internet a standardului de securitate în cazul tranzacţiilor electronice (SET-secure electronic
tranzaction). La început acest standard fost propus de un consorţiu de bănci şi firma IBM. SET a fost un răspuns la
necesitatea de a ţine numerele cartelelor de credit departe de hard discurile comercianţilor prin Internet – o cale
esenţială pentru comercianţi de a verifica conturile clienţilor. Mai târziu SET a fost transformat într-un nou standard
numit limbaj şablon pentru comerţul electronic (ECML). Acesta încearcă să structureze datele cerute de la
cumpărători, într-un singur standard coerent, adăugând SET-ului câteva noi standarde cum ar fi XML pentru
structurarea datelor şi X.509 un standard de criptare a proceselor. Din nou IBM şi multe bănci se află în spatele
realizării acestui standard.
În ciuda atâtor eforturi, instituţiile financiare au încă probleme cu Internetul. Încercarea unor bănci ca
Citybank şi American Express de a scoate pe piaţă cartele de credit care pot fi folosite doar în cazul cumpărăturilor
efectuate prin Internet, nu a fost foarte bună. De acum cumpărătorii sunt obişnuiţi să folosească cărţi de credit
obişnuite când fac cumpărături prin Internet sau companiile mari folosesc pentru lansarea unor comenzi de
aprovizionare site-urile business-to-business. În timp ce presa continuă să scrie despre cumpărători cărora le este
frică dea numărul cărţii lor de credit, totuşi cumpărăturile prin Web înfloresc.
Dar să vedem, în continuare, cum se realizează identificarea cumpărătorului în cadrul unei tranzacţii.
Ultimele inovaţii în plata electronică au legătură cu înfiinţarea unor portaluri şi a unor noi căi de identificare a
cumpărătorilor. Aceste portaluri implică companii ca ShopNow.com, iGive.com şi eBates.com care oferă
cumpărătorilor un mecanism de reduceri dacă aceştia sunt membri ai reţelei respective. Beneficiul pentru proprietari
este acela de a se face cunoscuţi pe piaţă şi de a da acces la produsele lor. Pentru utilizatori beneficiul este dat de
reducerile obţinute în urma frecventelor cumpărări în cadrul reţelei.
O metodă de identificare este aceea de a folosi direct baza de date de la logare. Aceasta înseamnă că
utilizatorii trebuie să introducă codul lor de identificare şi parola înainte de a putea face cumpărăturile. O altă metodă
este de a folosi criptarea.
Metoda criptării este dificilă deoarece, mai întâi, trebuie stabilită o infrastructură de chei publice şi private,
iar acestea trebuie, atribuite şi trimise cumpărătorilor. În teorie lucrurile stau bine, dar în practică este mult mai dificil
de realizat, deoarece această metodă cere o configurare complexă a aplicaţiilor.

5.3. E-banking – operaţii bancare realizate prin tehnica de calcul

Internetul a dat putere şi libertate consumatorilor de servicii financiare de a-şi lărgii alegerile lor la nivel
global. Aşezarea geografică nu mai este aşa importantă cum era odată. Restricţiile geografiei nu mai permit industriei
de servicii financiare să atragă oamenii şi să-i ţină ostatici, gândindu-se între timp că acei clienţi ai lor sunt loiali.
Crearea unei prezenţe pe Internet aduce valoare pentru serviciile financiare, dar aceasta cere mai mult decât
posibilităţi tehnologice. Cum a fost în cazul migrării clienţilor de la ghişeele băncilor la automatele bancare, clienţii
începând să efectueze operaţiile bancare mai mult on-line. Deja 62% dintre americani şi 53% dintre canadieni
folosesc Internetul, şi un alt număr impresionant plănuiesc să-şi efectueze operaţiunile bancare on-line. În timp ce în
mintea multor furnizori de servicii financiare aceasta creează viziunea unui serviciu cu costuri reduse şi implicit a
creşterii profiturilor, realitatea nu este tocmai bună.
În Statele Unite ale Americi, 76% dintre cei intervievaţi au declarat că au o instituţie financiară principală,
iar în Canada procentul a fost de 85%. Aceasta se transformă într-o imensă participare la afacere – americanii dau
80% din serviciile financiare către banca centrală sau către furnizorul de servicii financiare, în timp ce canadienii dau
85%. Aceasta indică fie un simţ istoric al loialităţii, fie este un rezultat al inerţiei, fie că nu sunt capabili să găsească
alternative atrăgătoare. Această situaţie se schimbă rapid în urma folosirii Internetului.

44
 Dar de ce sunt consumatorii nord-americani aşa de apropiaţi faţă de instituţiile financiare? Migrarea cu
succes a consumatorilor spre Internet se află în transformarea relaţiilor off-line, în relaţii on-line. Aceasta cere o
strategie clară pentru o înţelegere a naturii relaţiei cu clienţii şi o apropriere faţă de arhitectura Web-ului. Absenţa
loialităţii şi ataşamentul emoţional a băncii în mediul activ, pune industria bancară în pericol de a deveni un bun de
larg consum. Multe bănci tradiţionale au transferat informaţiile şi serviciile pe care le oferă pe Web site-urile lor.
Ceea ce nu au reuşit ei să transfere este loialitatea şi ataşamentul emoţional formulat de interacţiunea oamenilor
atunci când se întâlnesc faţă în faţă. Lipsa acestei interacţiuni fizice duce la absenţa loialităţii şi a ataşamentelor
emoţionale care ameninţă să transforme serviciile financiare în bunuri de larg consum.
Construind şi menţinând o relaţie sănătoasă cu clienţii reprezintă punctul cheie al diferenţei. Clar,
transformând relaţiile cu clienţii, în relaţii on-line, cere mai mult decât să fie apt să scrie un cod HTML.
Strategia de bază on-line trebuie să reflecte angajamentul băncii pentru o relaţie veritabilă, nu tehnologică.
Băncile trebuie de asemenea să-şi dea seama că relaţiile cu clienţii ţinute strict numai on-line nu sunt aşa de puternice
ca relaţiile on-line. Instituţiile financiare trebuie să-şi construiască Web site-urile împreună cu clienţii, având în minte
în special relaţia lor cu aceşti clienţii şi de asemenea să nu permită ca dezvoltarea site-ului să fie con-dusă de tehnologie.
Instituţiile de servicii financiare trebuie să recunoască că majoritatea clienţilor caută atât funcţionalul cât şi satisfacţia
emoţională. Ce-rerile funcţionale sunt uşor de atins, furnizând informaţiile pe care clientul le caută şi realizând un site uşor
de folosit şi de consultat. Nevoile emoţionale sunt direct legate de percepţia clienţilor asupra valorii pe care le-o acordă
banca.

5.4. E-demand – dinamizarea canalelor de legătură între consumatori şi organizaţie

Folosind tehnologia în anii „e”, organizaţiile încearcă să se apropie de consumatori. Mulţi vorbesc de
realizarea unor relaţii de unu la unu în obiectivele lor. Realitatea este că tehnologia poate să apropie firmele de clienţi
în multe feluri. Întrebarea pe care şi-o pun departamentele de marketing din cadrul multor organizaţii este: cum poţi
cu adevărat să cunoşti acei consumatori care pot devenii clienţi pentru produsele şi serviciile pe care firma le poate
oferii? Teoria marketingului ne spune că trebuie să producem ceea ce consumatorii doresc, astfel ei ne vor deveni
clienţi.
Un număr mare de studii au arătat că acele organizaţii care adoptă o orientare spre piaţă (se concentrează pe
consumatori) devin mult mai profitabile. Atunci una din căile majore pe care o organizaţie o are la îndemână, este
aceea de a începe să înţeleagă consumatorii.
Organizaţiile au colectat date despre consumatori timp de mulţi ani, fie pe hârtii, fie în format digital. Numai
recent mulţi au realizat valoarea acestor date, date care duc la înţelegerea valorii consumatorului şi a nevoilor lui.
Aceasta a dus în ultimul timp la o accentuare a activităţii de culegere a datelor despre consumatori. O dată ce aceste
date au fost transformate în informaţii, acestea devin un bun poate mai valoros decât alte bunuri din cadrul firmei. De
aici apare şi termenul de „bunuri digitale”, care se referă, pe de o parte, la informaţiile despre consumator, şi
cunoştinţa acumulată (ca un capital intelectual) pe de cealaltă parte. Aceste bunuri trebuie să fie manageriate şi
utilizate pentru a îmbunătăţii abilităţile competitive ale organizaţiei. Unul din primii paşi care trebuie făcuţi pe
această cale de a înţelege valoarea consumatorului este să putem oferi pentru ei.
Valoarea reală poate exista numai când folosim sau când deţinem un produs. Percepem că un produs are o
valoare particulară pentru noi, înainte de a-l cumpăra, dar putem să-l simţim numai când el este pus la treabă. De
exemplu, o poliţă de asigurări poate fi privită ca un mijloc de a rezolva o problemă, sau ca o investiţie. Singurul caz
în care noi vom sesiza valoarea ei este atunci când o vom folosi sau când vom încasa banii pe ea. Vechea idee că nu
cumpărăm o lopată că este o lopată, ci o cumpărăm pentru că avem nevoie de ea pentru a face o groapă este
adevărată. Dar noi putem să mergem mai departe, şi putem spune că motivul pentru care cumpărăm o lopata nu este
acela de a face o groapă ci, de exemplu, pentru a construi o casă. Prin urmare putem privi valoarea ca o parte a unui
sistem ierarhic de nevoi care face ca unii consumatori să achiziţioneze acel obiect.
Dacă analizăm reţeaua Web în contextul valorii consumatorului, atunci aceste tranzacţii de
vânzare/cumpărare sunt determinate de anumite niveluri de încredere. Pentru a se realiza o tranzacţie, cumpărătorii
trebuie să aibă încredere în valoarea site-ului.
Site-ul Amazon.com a devenit poate cel mai de încredere site prin permanenţa ofertei şi a unei game largi, de
primă clasă, a serviciilor existente pentru consumatori. Costurile pe care Amazon şi alte organizaţii le-au antrenat în
atragerea de cumpărători trebuie acum transformate în e-loialitate (e-loyalty).

5.5. E-business – afaceri derulate prin Internet

Soluţiile e-business cuprind multe şi diferite aplicaţii care permit companiilor să opereze mai mult timp on-
line. Noţiunea de e-business ca nou intrată în teoria economică şi afacerile tradiţionale se întrec între ele, organizaţiile

45
sunt forţate să reinventeze sisteme şi procese noi. Dar care ar fi factorii de succes? Cum să evităm revizuirea pe scară
largă a tehnologiei la fiecare 5 ani? Cum putem maximiza profitul? Cum putem furniza produse complexe către piaţă
reducând timpul de fabricaţie?
Economia mondială se află în mijlocul dezbaterilor, iar strategiile majorităţii companiilor caută să-şi
protejeze sau să-şi dezvolte propriile pieţe. Atât organizaţiile noi, cât şi cele vechi încearcă să creeze modele
inovative de afaceri bazate pe o relaţie electronică, formată împreună cu clienţii, partenerii şi furnizorii lor.
Prospectările sunt imense, promiţând o reducere în costuri a operaţiilor, precum şi posibilitatea generării de noi
venituri. Noile modele s-au maturizat şi au ocupat un loc important în economia mondială. Pieţele (ca locuri fizice),
licitaţiile publice au doar câteva oportunităţi dintre cele care răsar din noul mediu comercial. Companiile de succes
vor fi acelea care vor avea agilitatea să răspundă rapid la dinamica pieţei. Ca un stil de viaţă modern piaţa reuşeşte să
crească cererile oamenilor, orice afacere trebuie să fie disponibilă oriunde este solicitată de consumator. Mai mult,
chiar când cineva doreşte să facă o afacere cu tine, el nu doreşte să aştepte la coadă. Orice propunere e-business
trebuie să conţină şi să suporte un grad ridicat de disponibilitate pentru informaţii şi servicii.
Fiecărui consumator îi place să se simtă valoros indiferent de unde ar cumpăra, fie că achiziţionează dintr-un
magazin scump, fie că el face cumpărături pe Internet. Când un client intră într-un magazin el doreşte recunoaştere,
primire personală şi o confirmare că respectivul magazin a înţeles nevoile specifice lui. Pentru a oferi un serviciu
personalizat este necesar să fii apt de a identifica cumpărătorul şi apoi să-i prezinţi informaţii şi servicii într-o
manieră care să-l satisfacă.
Fără o dezvoltare adecvată a proceselor şi tehnologiei, păstrarea profilului clienţilor poate genera probleme
importante de ordin administrativ o dată ce numărul clienţilor depăşeşte masa critică. Orice e-business trebuie să delege cât
mai mult cu putinţă din aceste treburi administrative către consuma-torii înşişi, respectând în acelaşi timp confidenţialitatea
fiecărei persoane.
Afacerile se construiesc pe reputaţie şi încredere. Dacă consumatorii nu au încredere în posibilităţile
organizaţiei de a-şi ţine promisiunile, ei vor alege să nu cumpere. Oricum, este important ca o dată ce organizaţia a
încheiat o înţelegere sau un contract cu un cumpărător, partener sau un furnizor, aceasta trebuie să-şi îndeplinească
responsabilităţile.
Consumatorii aleg să cumpere prin Internet pentru a culege beneficiile reducerii costurilor, a uşurinţei în
folosinţă şi a eficienţei acestei metode. Eşecul sau succesul parţial nu sunt nişte opţiuni în cazul acestui tip de
economie. Ordinele şi înţelegerile trebuie să aibă prioritate şi să fie monitorizate de-a lungul derulării lor, asigurându-
ne, încă o dată, că aşteptările au fost atinse.
Soluţiile e-business trebuie integrate în sistemul informaţional al organizaţiei, folosind o configuraţie şi un
limbaj de dialog care este simplu pentru toţi cei interesaţi.
Atâta timp cât tehnologii ca EDI (Electronic Data Interchange) sunt şi vor rămâne metode standard de
comunicare în lumea oamenilor de afaceri, organizaţiile trebuie să continue să dezvolte propunerile lor de afaceri
pentru a potrivi dialogul şi a fi capabile de a concura cu noile modele de afaceri. În figura. este prezentată o
infrastructură tipică e-business.

În acest exemplu, organizaţia este capabilă să opereze pe patru canale distincte, dar foloseşte
aceleaşi servicii şi acelaşi sistem informaţional pentru toate cele patru canale. Fiecare canal este servit prompt de un

46
C.R.M. Hub (Sistem de management al relaţiilor cu clienţii – Customer Relationship Management) – o grupare
logică a tehnologiilor integrate, a produselor şi a bazei de date. Inima acestui C.R.M. Hub este o bază de date
centralizată ce priveşte clienţii şi care este disponibilă la nivelul întregii organizaţii, oferind o singură imagine
consistentă asupra consumatorului. De la C.R.M. Hub, datele sunt extrase pentru organizaţie cu autorul unui
software. Acest punct central deţine toate regulile necesare afacerii pentru a asigura o livrare de calitate pentru toate
canalele. Aceasta lasă la latitudinea consumatorilor să aleagă cum vor dori să intre în legătură cu organizaţia.

5.6. Sistemul de management al relaţiilor cu clienţii

Managementul Relaţiilor cu Clienţii presupune dezvoltarea unei modalităţi de a identifica, extinde, sprijinii
şi reţine clienţii cei mai valoroşi. Putem definii CRM ca fiind abilitatea unei firme de a obţine un avantaj competitiv
de durată, precum şi sporirea profitabilităţii pe termen lung, prin concentrarea eforturilor firmei de a satisface nevoile
celor mai importanţi clienţi ai firmei.
Ca disciplină a managementului, CRM se preocupă de modalităţile în care organizaţiile îşi pot creşte
abilitatea de a identifica şi reţine cei mai profitabili clienţi, concomitent cu reducerea costurilor şi creşterea gradului
de interacţiune, rezultând astfel o creştere a profitului.
Dezvoltarea rapidă a Internetului oferă companiilor noi oportunităţi în obţinerea unui avantaj competitiv,
prin implementarea unei strategii e-CRM. Acest gen de strategie poate exploata instrumentele interactive oferite de
Web pentru a sprijinii şi dezvolta relaţiile cu clienţii, în special cu cei mai valoroşi dintre aceştia.
Oportunităţi majore există pentru integrarea marketing-ului, vânzărilor, e-commerce-ului şi serviciilor
oferite consumatorilor într-un singur Web site, site ce recunoaşte vizitatorii on-line şi personalizează informaţiile pe
care le conţine în concordanţă cu vizitatorul. Mulţi consideră că un e-CRM va trebui să fie forţa principală, de bază,
apărută în urma aplicării unei strategii e-business. Beneficiile majore vor trebui să includă: o concentrare a eforturilor
asupra celor mai valoroşi clienţi; obţinerea unor informaţii asupra nevoilor consumatorilor prin stabilirea unor relaţii;
îmbunătăţirea livrărilor către clienţi, prin adoptarea unui marketing eficient; câştigarea sau îmbunătăţirea loialităţii
clienţilor; achiziţia de noi clienţi; creşterea profitabilităţii clienţilor.
Adoptarea unui CRM apropiat unei strategii e-business va trebui să aibă implicaţii majore asupra Web-site-
ului prin: construcţie, conţinut, func-ţionalitate, interactivitate, personalizare, precum şi prin suportarea unei stra-tegii
care să permită comunicarea electronică (e-mail, list-serv, groups etc.)
O implementare totală a unei strategii e-CRM se realizează într-un timp relativ lung. Această implementare
va schimba fundamental gândirea angajaţilor, precum şi modul în care este organizată compania. Construcţia unui
Web-site reprezintă doar o parte a acestui proces. Scopul principal va trebui să fie transformarea companiei într-un
lider de piaţă, care să maximizeze întregul potenţial al e-business-ului; precum şi facilitarea apariţiei unor noi
tehnologii care să suporte şi să dezvolte relaţiile cu clienţii.
Când aceste schimbări radicale se vor întinde pe un termen mediu sau lung, acestea nu vor trebui să distragă
atenţia de la faptul că pot apare beneficii imediate derivate din implementarea unor măsuri referitoare la e-CRM.
Ceea ce trebuie să evite compania este blocarea organizaţională, datorată îngrijorării care poate apare asupra scopului
activităţilor pe care firma le are de realizat sau asupra complexităţii acestora.
În această perioadă se identifică o serie de probleme de rezolvat pe termen lung, firma concentrându-se
asupra modului în care o strategie e-CRM va fi dezvoltată. Obiectivele imediate vor trebui să asigure o acceptare
generală a conceptelor e-CRM la toate nivelurile organizaţionale ale firmei şi, în acest fel, e-CRM va deveni forţa
principală care se va afla la baza dezvoltărilor ulterioare a unei strategii e-business. O dată ce conceptele e-CRM au
fost acceptate, vom fi siguri că deciziile luate de acum încolo vor fi compatibile cu obiectivele pe termen lung.
Priorităţile imediate ale firmei vor trebui să fie orientate pe pregătirea activităţilor de bază care să permită
construirea unei fundaţii pentru implementarea unei strategii e-CRM. Aceasta va trebui să concentreze atenţia asupra
a cinci domenii principale:
a) Inducerea unei mentalităţi de învingător, de reuşită la nivelul fiecărui angajat – pentru a asigura un
succes deplin a implementării unei strategii e-CRM şi pentru a diminua sau evita rezistenţa la schimbare din partea
angajaţilor. Această modificare a mentalităţilor trebuie să se producă la toate nivelurile organizaţionale.
Schimbarea mentalităţii angajaţilor trebuie începută de la nivelul decizional şi va trebui extinsă într-un timp
foarte scurt la toate nivelurile organizaţionale ale firmei. Este important ca toţi angajaţii să înţeleagă conceptele e-
CRM; necesitatea introducerii la nivel de firmă a unei structuri CRM; implicarea tuturor angajaţilor în construcţia
Web-site-ului, în optimizarea funcţionalităţii şi a îmbunătăţirii interacţiunii acestuia; precum şi impactul pe care îl va
avea introducerea unor astfel de schimbări asupra metodelor de muncă tradiţionale.
Obiectivele specifice care trebuie atinse sunt:
• câştigarea încrederii angajaţilor pentru introducerea conceptelor e-CRM;
• asigurarea că e-CRM se întemeiază ca o viziune pentru companie şi pentru Web-site

47
 • perceperea corectă de către angajaţi a necesităţii introducerii e-CRM urmată de apariţia beneficiilor
pentru afacere.
b) Identificarea şi segmentarea clienţilor pe grupuri de interese pentru a putea adopta şi orienta livrările
către un serviciu de 1÷1.
Baza unei bune strategii e-CRM este de a stabilii o relaţie 1÷1, personalizată cu clienţii, în special cu cei mai
valoroşi dintre ei, tratând diverşii consumatori în ordine preferenţială pentru a creşte loialitatea acestora. Organizaţia
trebuie să îşi dea seama că Internet-ul nu este o piaţă imensă cu 250 milioane de consumatori, ci reprezintă 250 de
milioane de pieţe constituite dintr-o singură persoană, fiecare având nevoi şi cerinţe unice.
Una dintre cele mai puternice aplicaţii ale tehnologiei Internet-ului o reprezintă abilitatea de a regla şi
personaliza conţinutul Web-site-ului cu costuri scăzute. Construcţia unei bune strategii e-business se bazează pe
înţelegerea clară a nevoilor şi cerinţelor clienţilor, precum şi pe satisfacerea deplină a acestora prin utilizarea Intenet-
ului.
O clasificare generică a clienţilor pe grupuri de interese este în general prea largă; nevoile clientului
individual trebuie evaluate şi apreciate corect.
O dată ce e-CRM a fost acceptat ca fiind forţa conducătoare a unei strategii e-business, va trebui realizată o
analiză detaliată a clientului. Paşii care trebuie parcurşi sunt următorii:
• Identificarea clientului – în special a celor mai valoroşi;
• Diferenţierea clienţilor – segmentarea acestor pe grupuri corespunzând unor criterii, cum ar fi valoarea lor
pentru companie;
• Interacţiunea cu clienţii – stabilirea unei relaţii cu aceştia, oferind informaţii de bază asupra nevoilor şi
cerinţelor acestora.
Unul dintre obiectivele principale ale procesului de implementare a strategiei e-business este reprezentat de
identificarea clienţilor majori şi transformarea lor în e-clienţi. Organizaţia va trebui să se ocupe la începutul
implementării de clienţii cei mai profitabili, cu toate că tentaţia va fi de a satisface imediat nevoile tuturor grupurilor. O
bună strategie e-business va trebui concentrată pe termen scurt în satisfacerea nevoilor grupurilor importante.
c) Localizarea clienţilor – conturarea nevoilor şi a cerinţelor diferitelor grupuri de clienţi, precum şi
găsirea unor modalităţi care să permită o mai bună satisfacere a cerinţelor utilizând tehnologiile Internet.
Localizarea clienţilor implică stabilirea unui profil detaliat al nevoilor şi cerinţelor diferitelor
grupuri, precum şi cum pot fi acestea deservite prin intermediul Internet-ului. Localizarea reprezintă un pas critic în
determinarea unui conţinut potrivit al Web-site-ului, a unei interactivităţi şi a unei funcţionalităţi optime.
Procesul de localizare a clienţilor cere „o ascultare” activă a acestora prin intermediul
chestionarelor, dezvoltate şi focalizate pe discuţii de grup, asigurându-ne că în procesul de formare a strategiei e-
business sunt cu siguranţă implicaţi clienţii-cheie. Majoritatea companiilor îşi dezvoltă strategiile e-business în
funcţie de ceea ce întreprind ceilalţi competitori. O apropiere de conceptele e-CRM cere ca strategiile e-business să
fie bazate mai de grabă pe ceea ce caută clienţii, decât pe ceea ce managementul firmei consideră că vor acei clienţi.
d) cuantificarea performanţei – măsurarea performanţelor Web-site-ului în termenii obiectivelor e-
CRM.
e) realizarea unui plan – pregătirea şi realizarea unui plan strategic detaliat pentru construcţia web-
site-ului, din care să reiasă şi schimbările organizaţionale care vor fi suportates de firmă.

Subiecte de autoevaluare

1. Prezentaţi şi comentaţi sistemul de management al relaţiilor cu clienţii

2. Ce reprezintă şi cum se organizează o soluţie e-business.
3. Prezentaţi, comentaţi şi exemplificaţi etapele autorizarea şi vizualizarea vizibile în cadrul unei tranzacţii de
tip E-commerce.
4. Justificaţi de ce Internet-ul este un factor de creştere al economiei din România.

Întrebări de autoevaluare

1. Societatea informaţională nu are graniţe, ceea ce impune responsabilităţi ______________________ în mod

confidenţial pe pieţele globale.
a. pentru organizaţia economică de organizare a cooperării internaţionale la nivelul considerentelor ştiinţifice
majore
b. la toate nivelurile organizaţionale ale firmei şi acţiuni concentrate realizate

48
 c. pentru guvern în ceea ce priveşte organizarea cooperării internaţionale la nivelul considerentelor ştiinţifice
majore, măsuri de reglementare şi sprijinire a întreprinzătorilor pentru a funcţiona
d. şi abilitatea unei firme de a obţine un avantaj competitiv de durată, precum şi sporirea profitabilităţii pe
termen lung
e. strategii ale majorităţii companiilor care vor cauta să-şi protejeze sau să-şi dezvolte propriile pieţe
răspuns corect C

1. Soluţiile e-business trebuie integrate în sistemul __________________________

a. informatic al organizaţiei
b. deciziilor luate compatibile cu obiectivele pe termen lung
c. oferă o singură imagine consistentă asupra consumatorului de bunuri sau servicii de consultanţă
d. licitaţiilor publice ca oportunitate din noul mediu comercial globalizat
e. informaţional al organizaţiei, folosind o configuraţie şi un limbaj de dialog care este simplu pentru toţi cei
interesaţi.
răspuns corect E

6. Consideratii generale asupra conceptului de sistem, societate comerciala integratoare;

Introducere
Creşterea ponderii activităţilor cu conţinut informaţional şi de birou în raport cu activităţile tehnic-industriale produce
în societăţile puternic informatizate reducerea diferenţelor între activitatea fizică şi cea intelectuală.

Obiective:
Procese informationale, concept, tipologie şi însemnătatea simulărilor manageriale ;
Dinamica simularilor manageriale prin implicarea calculatorului

Cuvinte cheie
proces informaţional procesare consecvenţă
managemet strategic fundamentare strtegie efort

6.1. Procese informaţionale

Existenţa unei largi game de prelucrări electronice a informaţiei a generat o tipologie a acestor procese
informaţionale.
Informatizarea muncii de birou facilitează comunicarea orală şi scrisă din activitatea de birou, procesarea
informaţiei orale şi scrise, memorarea şi arhivarea acesteia, cu următoarele efecte economice şi sociale:
♦ Eliminarea efortului fizic sau diminuarea acestuia;
♦ Eliminarea efortului fizic şi intelectual datorat scrierii şi transcrierii manuale a informaţiilor;
♦ Reducerea timpului de recepţie, prelucrare şi transmitere a informaţiei orale sau scrise din
activitatea administrativă;
♦ Creşterea exactităţii proceselor informaţionale, a capacităţii de memorare şi a vitezei de regăsire a
informaţiei;
♦ Creşterea calităţii şi productivităţii muncii administrative;
♦ Scăderea costului informaţiei şi a deciziei pe care aceasta se fundamentează.
În raport cu natura sa specifică, informaţia se prelucrează diferit, prin următoarele forme de procesare:
Procesarea datelor permite tratarea informaţiei numerice după reguli matematice şi logice. De obicei,
datele se organizează în colecţii sub formă de fişiere prelucrabile, cu ajutorul unor programe de firmă denumite
interpretoare sau compilatoare, care diferă în funcţie de limbajul de programare utilizat. Datele organizate în baze de
date sunt exploatate cu ajutorul unor pachete de programe denumite sisteme de gestiune a bazelor de date (SGBD),
din care enumerăm FoxPro; Paradox; Visual Basic; Access. Datele organizate în foi de calcul se prelucrează
utilizând pachete soft specializate în procesoare de tabele (Excel, Quatro, Lotus 1-2-3) sau folosind funcţiile de
procesare a tabelelor din sistemele Works, FrameWork, OpenAccess;
Procesarea textelor reprezintă un ansamblu de operaţii specifice lucrului cu textele. Textul structurat în
pagini, paragrafe, fraze şi cuvinte este supus unor operaţii pentru determinarea formei caracterelor şi a mărimii
acestora, forma şi mărimea paginii, modul de aşezare a textului în pagină. Procesarea textelor presupune şi operaţii
lingvistice, cum sunt: despărţirea în silabe, controlul gramatical, lexical şi ortografic al textului analizat. Rezultatul

49
acestor operaţii constă într-un document de tip text care poate fi consultat prin afişarea pe ecran, imprimat pe hârtie
sau microfilm. Procesarea textelor se realizează cu programe specializate, cum sunt procesoarele de texte: WordStar,
WordPerfect, Word sau cu componente pentru tratare de text, aparţinând unor sisteme de programe
Procesarea documentelor grafice reprezintă un mod de utilizare eficientă a tehnicilor informatice şi
electronice pentru receptarea, memorarea şi prelucrarea grafică a imaginilor introduse anterior în documente.
Procedarea informaţiei vizuale se realizează cu programe specializate pentru procesarea documentelor (Ventura,
PageMaker, CorelDraw) sau de către funcţii specializate ale procesoarelor de texte sau tabele (Word, Excel,
WordPerfect, Works, Lotus 1-2-30. Documentele procesate în acest fel se memorează pe suporturi tehnice de date,
care au o anumită organizare pentru a putea fi uşor regăsite, consultate la terminal, imprimate pe hârtie sau
microfilm, comunicate la distanţă, sau introduse într-un nou proces de prelucrare grafică.
Procesarea sunetelor se referă la forme variate care merg de la vocea umană (mesaje, convorbiri telefonice
etc.) până la sunete obţinute prin sinteză electronică, sunete naturale sau muzicale. Acest tip de informaţie este
perceput analogic şi convertit ulterior în formă digitală. Prelucrarea acestor informaţii se face cu ajutorul unor
echipamente şi programe specializate în tratarea informaţiei sonore, cum este sistemul SoundBlaster, care poate
funcţiona cuplat la orice calculator personal. Se realizează astfel o interfaţă acustică a sistemului informatic cu
sistemele audio analogice (casetofon, magnetofon, compact disc etc.), precum şi cu dispozitivele de comunicaţie
acustică (telefon, interfon).
Procesarea de imagini constituie una din realizările moderne ale electronicii şi informaticii. Informaţia
vizuală dinamică se realizează prin afişarea şi perceperea unui număr de imagini succesive pe unitatea de timp
(minim 25 de imagini pe secundă), generând factorului uman senzaţia vizuală de mişcare. Informaţia video este
obţinută cu tehnica de filmat (cameră de filmat alb-negru sau color), imagini transmise prin sistemele de comunicaţie
video de natură profesională realizate pe calculator, cu ajutorul unor dispozitive fizice şi logice. În mod curent,
prelucrarea informaţiei vizuale este însoţită şi de prelucrarea informaţiei sonore, după cum imaginea este însoţită de
sunete sau voce umană.

6.2. Managementul informaţiei

Conceptul de management al informaţiei se bazează pe unanima acceptare a faptului că resursele

informaţionale constituie un activ al firmei, rezultând că pot şi trebuie să fie gestionate. Datorită faptului că
informaţia reprezintă o resursă rară şi scumpă, aceasta trebuie să fie evidenţiată, apreciată şi valorizată, sub
aspectul specific al utilizării multiple, procesul de generare şi de utilizare trebuie să fie plasat în directă
subordonare faţă de nivelul de conducere, alcătuindu-se şi actualizându-se, printr-o strategie, specifică un
repertoar al informaţiilor disponibile.
Managementul informaţiei presupune desfăşurarea unor activităţi specifice, conceperea şi
actualizarea proiectelor strategice în domeniul informaţional, aplicarea unor soluţii de restructurare
coerente, definirea şi respectarea unor standarde de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a datelor,
asistarea la nivel înalt a utilizatorilor finali.
Această activitate va trebui să devină o prioritate a agenţilor economici, managerul devenind un
catalizator al informaţiei, implicându-se efectiv în integrarea informaţiei, în administrarea, actualizarea,
informaţiei pertinente din miile de date disponibile.

6.2.1. Managementul strategic şi deservirea acestuia prin instrumente birotice

Relaţiile economice, sociale, politice, legislative şi etice ale mediului unei firme determină influenţa pe care
societatea omenească o are asupra evoluţiei firmei.
Echipa managerială responsabilă de destinele unei firme are ca sarcină prioritară corelarea deciziilor
strategice cu condiţiile mediului extern, asigurând realizarea unor strategii care să permită îmbunătăţirea imaginii
companiei, concomitent cu creşterea performanţelor.
Unul dintre factorii care deţin cea mai puternică influenţă în procesul de stabilire a strategiei este cultura
firmei. Prin cultura firmei se înţelege ansamblul valorilor promovate, a tradiţiilor, a simbolurilor, modelelor de
atitudine şi a comportamentului, specifice politicilor adoptate, dar şi a modului de efectuare a sarcinilor. Calităţile
distinctive ale unei firme, în raport cu celelalte societăţi, sunt: gradul de identificare a membrilor firmei cu aceasta;
importanţa acordată factorului uman şi coeziunea colectivelor; măsura în care este promovat lucrul în echipă;
atenuarea şi minimizarea apariţiei conflictelor în cadrul societăţii; definirea corectă şi concretă a criteriilor de
recompensare pentru munca prestată.
Rolul strategiei în definirea direcţiei de acţiune a firmei se divide pe două planuri: al strategului şi al planului
strategic. Rolul strategului se poate compara cu cel al unui navigator, iar planul strategic poate fi comparat cu harta
aflată la baza stabilirii direcţiei de urmat, cuantificând gradul în care societatea respectivă progresează.

50
Direcţionarea (nu este totul),ea este însă, cu siguranţă, crucială, deoarece, odată stabilită direcţia, managerul poate
adopta decizii consecvente cu strategia. După fixarea direcţiei, personalul firmei, având cunoscută calea pe care
trebuie să o urmeze, poate să-şi concentreze eforturile în mod corespunzător.
Concentrarea eforturilor reprezintă un al doilea scop al strategiei, valabilă fiind pentru milioane de decizii,
adoptate zilnic de membrii aflaţi pe diferite paliere ale organizaţiei, referitoare la sarcini şi obiective de lucru.
Asigurarea consecvenţei membrilor organizaţiei reprezintă al treilea scop al unei strategii, permiţând
concentrarea şi aplicarea pe termen lung a deciziilor strategice care determină modul de alocare a timpului, efortului
şi a entuziasmului personalului. Alături de consecvenţă trebuie asigurată şi flexibilitatea direcţiei de orientare a
resurselor firmei, toate acestea reprezentând cheia prosperităţii pe termen lung.
Strategia trebuie să stabilească direcţia şi să concentreze eforturile şi acţiunile, asigurând, în acelaşi timp,
flexibilitatea organizaţională.
Managementul strategic reprezintă procesul prin care managerii stabilesc direcţia pe termen lung a firmei,
fixează obiectivele de performanţă specifice, elaborează strategiile necesare atingerii acestor obiective şi urmăresc
executarea planului de acţiune ales. Managementul strategic solicită calităţi antreprenoriale superioare, dar şi
implementarea şi execuţia consecventă şi completă a strategiei, care să conducă la performanţe organizaţionale
superioare pe termen lung. Un plan strategic bun, dacă nu este executat în mod corespunzător, are un rezultat
caracterizat prin slabe performanţe. Un plan necorespunzător, executat ireproşabil, rareori conduce la rezultate bune.
Situaţia optimă este aceea în care o strategie elevată este urmată de o implementare şi de o execuţie ireproşabile.
Implementarea şi execuţia strategiei reprezintă punerea sa în aplicare şi determinarea tuturor persoanelor
implicate în realizarea sa. Execuţia fiecărei părţi din planul strategic care revine unui salariat, reprezintă, în esenţă, o
sarcină administrativă. Pentru manager, aceasta înseamnă: elaborarea unor programe şi bugete care să sprijine
execuţia strategiei; corelarea motivaţiilor şi a recompenselor cu gradul de îndeplinire a rezultatelor urmărite;
dezvoltarea unui sistem informaţional care să permită urmărirea şi controlul proceselor necesare implementării
strategiei; întărirea parteneriatului intern necesar coordonării acţiunilor de implementare a strategiei şi perfecţionarea
continuă a modului de execuţie al acesteia.
Modelul procesului de management strategic se impune a fi realizat pentru evaluarea situaţiei de fapt şi
adoptarea unei decizii în vederea continuării acţiunilor începute sau ajustării acestora, deoarece toate deciziile
strategice sunt susceptibile de o modificare în viitor. Variaţia performanţelor financiare ale organizaţiei, precum şi
schimbările survenite constituie principalele elemente care impun luarea unor decizii de ajustare a strategiei.
O altă problemă abordată de manager este reprezentată de analiza strategică ce are în vedere evaluarea
resurselor interne ale firmei, analizarea caracteristicilor mediului extern şi stabilirea oportunităţilor care trebuie
exploatate.
Prin intermediul instrumentelor de asistare a deciziei oferite de birotică, managerul poate decide, în timp
real, ce soluţie va adopta, ce rezultate se pot obţine şi cu ce eforturi.
Strategia defineşte obiectivele de dezvoltare, de menţinere sau chiar de reducere a dimensiunii organizaţiei.
Indiferent de orientarea strategiei, adoptarea oricărei decizii impune realizarea în prealabil a unei analize minuţioase
a mediului extern societăţii.
Analiza strategică este desfăşurată în următoarele etape: determinarea viziunii firmei; analiza mediului
extern; studierea şi analizarea mediului concurenţial; analiza internă a societăţii şi fundamentarea strategiei
organizaţiei.
Viziunea firmei se realizează pe termen lung şi foarte lung, conceptualizând imaginea a ceea ce doresc
managerii să devină organizaţia. Mediul extern este infinit şi de aceea managerul va analiza doar informaţiile clare,
cheie, evenimentele previzibile, precum şi condiţiile care prezintă un interes deosebit asupra activităţii. În această
etapă, birotica, prin instrumentele sale specifice, permite realizarea memorării-regăsirii informaţiilor înmagazinate
anterior. O analiză obiectivă va reliefa nu numai aspectele pentru organizaţie, ci şi pe cele care nu prezintă avantaje
pentru aceasta.
Studiul mediului concurenţial demarează prin stabilirea firmelor concurente, incluzând organizaţiile care
intenţionează să pătrundă pe piaţă şi producătorii de produse substitute.
Analiza internă a organizaţiei, prin implicarea funcţiei birotice de prelucrare şi comandă-control, permite
managerului să cunoască punctele forte, dar şi cele slabe ale firmei, elemente care influenţează puterea competitivă a
organizaţiei. Pentru analiza internă se utilizează auditul financiar, care permite analizarea exhaustivă a aspectelor
pozitive şi negative specifice fiecărei funcţii majore.
Fundamentarea strategiei permite managerului să adopte soluţii de dezvoltare a activităţii firmei, să o
menţină la acelaşi nivel, sau să o restrângă. În cazul în care firma acţionează pe mai multe pieţe, cu mai multe unităţi
de afaceri, managerul poate adopta soluţii pentru dezvoltarea anumitor unităţi, segmente de piaţă, menţinerea la
nivelul actual sau lichidarea celorlalte.

51
 6.2.2. Impactul tehnicii de calcul şi a telecomunicaţiilor asupra strategiei firmei
În etapa actuală, dezideratul major al dezvoltării economice îl constituie oprirea procesului de adâncire a
decalajelor care despart România de ţările dezvoltate sau chiar faţă de unele economii mediu dezvoltate. De aceea, se
pune cu acuitate întrebarea: care sunt resursele care în ultimele decenii au avut o influenţă benefică în procesul
creşterii economice şi ameliorării condiţiilor de viaţă ale oamenilor?
Aceste resurse se regăsesc în schimbarea strategiei firmei în economia de piaţă funcţională. Tot mai multe
firme îşi vând produsele şi serviciile pe Internet, canalele tradiţionale de distribuţie sunt pe cale de a fi desfiinţate.
Totodată se constată o reducere substanţială a şomajului, iar educaţia este într-o permanentă creştere.
Noile tehnologii informaţionale constituie elementele majore ale unei forţe de schimbare în infrastructura
economiei. În ultimii 25 de ani se constă o adevărată „explozie de noi idei”, „noi aplicaţii” şi apariţia (formarea) de
noi oameni în domeniul economic.
Deşi industria de calculatoare este tânără în comparaţie cu alte industrii (de exemplu, construcţia de
automobile şi transportul aerian), domeniul calculatoarelor a cunoscut un progres spectaculos într-un timp scurt. În
primele decenii de existenţă sistemele de calcul erau foarte centralizate, de obicei în interiorul unei singure încăperi.
O companie de mărime mijlocie sau o universitate ar fi putut avea unul sau două calculatoare, în timp ce instituţiile
mari aveau cel mult câteva zeci. Ideea că în mai puţin de 20 de ani calculatoare la fel de puternice, mai mici decât un
timbru poştal, vor fi produse pe scară largă în milioane de exemplare părea desprinsă dintr-un scenariu ştiinţifico-
fantastic.
Astfel, consumatorul final, firma sau persoana privată, se aprovizionează prin Internet în sistem „piaţă virtuală”,
neavând importanţă locul unde este situat magazinul de unde se cumpără. Utilizând sistemul Internet se poate comanda un
produs personalizat, după dorinţă în sistemul la comanda clientului.
Preţul plătit pentru produsul comandat va fi cu 10 – 20% mai mic decât într-un magazin obişnuit. Ca atare,
considerăm că sunt necesare explicaţii referitoare la tehnologiile informaţiei şi de comunicaţii care stau la baza
acestor noi resurse de dezvoltare şi creştere economică.
Telecomunicaţiile sunt definite ca fiind o comunicare la distanţă. Avansul rapid al transformărilor spre noi
parametrii ai tehnologiilor, multiplicarea funcţiunilor unei tehnologii şi scăderea costurilor determină ca
„telecomunicaţiile” să devină atractive pentru economie.
Un sistem de telecomunicaţii se referă la mediul de transmisie, tipul informaţiei transmise şi direcţia
fluxului de comunicare.
Mediul de transmisie se caracterizează prin: undele radio, impulsuri electronice vehiculate în liniile de
transmisii şi prin semnale fotonice în fibrele optice.
Tipul informaţiei, respectiv a semnalului transmis poate fi: admis, video şi date de semnal.
Direcţia fluxului de comunicare (direction flow) are importanţă primordială în economie. Aceasta poate fi:
• Simplex (one-way), în mod obişnuit emisiile simplex (unidirecţionale de la emiţător la receptor)
sunt denumite comunicaţii top-down. Semnalele pot fi transmise pe unde electromagnetice către receptor sau prin
sateliţi. Procedeul are direcţia caracterizată prin expresia „de la un punct la multipuncte (point-to-multi-point).
Emisiunile obişnuite de televiziune constituie un exemplu sugestiv de conumicare simplex (one-way).
• Duplex (two-way). Punctul central de emisie este legat cu alte numeroase puncte într-o reţea în
care procedura bottom-up de conexiuni este completată cu aşa-numita „comunicare laterală”. În situaţia de mai sus
este posibilă realizarea în timp real a interacţiunii între indivizi aflaţi în două sau mai multe puncte diferite de poziţia
emiţătorului. Acest tip de comunicare (interactivă) se adresează direct de regulă unei audienţe specifice sub formula
„de la punct la punct” (point-to-point).

6.3. Sfera de cuprindere şi efectele tehnologice informaţionale

Creşterea în ritm deosebit de rapid a procesului de formare a reţelelor electronice de date, îndeosebi
dezvoltarea Internet-ului ca „reţea de reţele” (network of networks) au condus la extinderea volumului şi structurii de
servicii electronice, deschizându-se noi oportunităţi pentru comerţul şi diviziunea internaţională a muncii, în direcţia
reducerii costurilor tranzacţionale şi a creşterii eficienţei economice, mai ales pe seama economiei de timp şi a
realizării unei mai bune concordanţe dintre cerere şi oferta de bunuri şi servicii, pe plan naţional şi transnaţional.
Cererea unui cadru legal şi instituţional adecvat tehnologiilor informaţionale (TI) oferă guvernelor şi
agenţilor economici posibilitatea de a-şi exercita influenţa asupra naturii şi dezvoltării comerţului electronic, chiar
dacă o serie de probleme rămân insuficient sau deloc soluţionate (siguranţa juridică, impozitarea, protecţia şi
securitatea datelor etc.).
Internet-ul s-a dezvoltat iniţial în SUA, în anii 60, ca o reţea de calculatoare între birourile guvernamentale,
laboratoarele de cercetare şi instituţiile academice.

52
 De la crearea în 1993 a World Wide Web (WWW), Internet-ul s-a transformat rapid într-un mijloc global
pentru telecomunicaţii şi schimb de informaţii în spaţiu. Prin caracterul său, Internet-ul este un bun public, deoarece
nu există un proprietar care să ceară licenţe sau să impună taxe pentru utilizarea sa. Un avantaj competitiv decisiv al
Internet-ului, faţă de toate celelalte reţele de servicii oferite de proprietari distincţi, rezidă tocmai în caracterul său de
nonproprietate.
Reţelele electronice schimbă modalităţile folosite în transmiterea informaţiei, în contextul comerţului cu
bunuri şi servicii, necesitând infrastructuri (hard şi software) şi calificări profesionale tot mai performante şi
superioare şi reprezentând totodată o adevărată „revoluţie” în schimbul mondial de bunuri şi servicii. Spre deosebire
de canalele tradiţionale de comunicaţii, care presupun oferta de informaţii prin cataloage şi comenzi, scrisori, telefon
sau fax, prin Internet se realizează o interacţiune directă sui generis între vânzător şi cumpărător, economia de timp şi
alte cheltuieli materiale fiind considerabil mai mare.
Aceasta va crea, desigur, un potenţial substanţial pentru afaceri comandate prin poşta electronică, agenţii de
intermediere şi alte servicii similare, contribuind la creşterea gradului de diversificare a ofertei şi rafinarea
exigenţelor cererii, combinarea optimă a factorilor de producţie, la nivel zonal, naţional, regional şi internaţional.
Programele pe calculator se pot schimba în forma digitalizată via Internet, ceea ce le conferă un grad ridicat
de flexibilitate, adaptabilitate şi inovaţie în deplin consens cu frontul nelimitat al creativităţii umane şi nevoia de a
soluţiona probleme la niveluri individuale, sectoriale şi globale.
Internet-ul reprezintă un potenţial semnificativ pentru serviciile oferite de către bănci (activităţi bancare
electronice, comerţul cu obligaţiuni, numerar electronic) şi societăţile de asigurare pentru servicii de consultanţă
(auditori, consultanţi de management, contabili, programe de software, telemedicină), ca şi pentru tranzacţiile cu
instituţiile publice.
În opinia specialiştilor, comerţul electronic constituie o inovare a cărei importanţă economică are efecte
complexe pe termen lung, încă insuficient cercetate. Eforturile şi costurile de identificare a partenerilor şi de
informare, (de exemplu, analizele de piaţă) vor fi reduse simţitor, pieţele, în general, se vor extinde şi intensitatea
concurenţei va creşte, în paralel cu deschiderea de noi oportunităţi de cooperare. Vor fi create noi posibilităţi pentru
diviziunea „intranaţională.”, „supranaţională” şi „internaţională” a muncii, ceea ce, la rândul său, va conduce la o
creştere substanţială a productivităţii muncii, va promova dezvoltarea de noi produse şi servicii, concomitent cu
schimbarea raporturilor dintre factorii de creştere şi a structurilor de producţie. Teoria comerţului internaţional bazată
pe scheme şi jocuri strategice cu sumă nulă şi pozitivă va dobândi noi sfere de cercetare, inclusiv în ceea ce priveşte
relaţiile economico-financiare şi comerciale dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Prin vocaţia sa
globală, comerţul internaţional va oferi şanse sporite ţărilor slab dezvoltate de a accede mai rapid pe pieţele
internaţionale, deschise cel puţin din punct de vedere informaţional.
Noi fronturi pentru cercetarea ştiinţifică din domeniul economiei vor fi deschise mai ales pentru disciplinele
care analizează impactul progresului tehnologic, elaborarea de previziuni şi modelarea riscului.
Folosirea tehnologiilor informaţionale, potrivit unui studiu al OECD, va conduce la o rată mai înaltă a
creşterii productivităţii macroeconomice totale a factorilor de producţie, pe termen lung, într-un ritm mediu anual de
peste 0,5 puncte procentuale. După cum se ştie, productivitatea totală a factorilor măsoară nivelul tehnologic al
dezvoltării unei economii care nu poate fi atribuit unor factori de producţie individuali. Acest indicator este definit ca
o relaţie între indicii output-urilor şi input-urilor. În forma sa cea mai frecvent uzitată, pe care se bazează şi studiul
OECD, indicele creşterii reale a valorii adăugate brute este indicele output-ului, iar cel al inputurilor este reprezentat
de suma cheltuielilor cu munca şi capitalul, ţinând seama de ponderile valorii adăugate nominale ale acestora.

Subiecte de autoevaluare
1. Sfera de cuprindere şi efectele tehnologice informaţionale. Comentarii
2. Prezentaţi şi exemplificaţi procesele informaţionale şi managementul informaţiei.

Întrebări de autoevaluare
1. Managementul strategic solicită calităţi antreprenoriale superioare, dar şi ______________________
a. implementarea şi execuţia consecventă şi completă a strategiei, care să conducă la performanţe
organizaţionale superioare pe termen lung
b. relaţia existentă între sistemul informational şi sistemul decizional
c. conţinutul informaţiei consemnate, de caracterul repetitiv sau condiţiile în care se produc operaţiile
economice şi financiare
d. analizarea exhaustivă a aspectelor pozitive şi negative specifice fiecărei funcţii majore
e. care să conducă la performanţe organizaţionale superioare pe termen scurt corelat cu relaţia existentă între
sistemul informational şi sistemul decizional

53
 raspuns corect A

2. Un sistem de telecomunicaţii se referă la _____________________________

a. dezvoltarea de noi produse şi servicii, concomitent cu schimbarea raporturilor dintre factorii de creştere şi a
structurilor de producţie
b. vânzarea de produse şi servicii pe Internet, folosind canalele tradiţionale de distribuţie
c. şansa ţărilor slab dezvoltate de a accede mai rapid pe pieţele internaţionale, deschise cel puţin din punct de
vedere informaţional-decizional-managerial
d. siguranţa juridică, impozitarea, protecţia şi securitatea datelor ,analizate distinct
e. mediul de transmisie, tipul informaţiei transmise şi direcţia fluxului de comunicare.
raspuns corect E

7. Limbajul unificat de modelare UML – Unified Modeling Language;

Introducere
Arhitectura sistemelor informatice complexe a fost revăzută sub incidenţa unui curent privind formalizarea
unui limbaj standard de modelare datorat unor personalităţi (Meyer, Rumbaugh, Jacobson, Booch, Coad,
Mellor etc.) care propun structuri ale sistemului în raport cu implementarea acestuia, implementarea fiind
privită ca o activitate

Obiective:
Modelarea vizuală; modelarea activităţilor de afaceri , Mecanisme utilizate pentru inserare de informaţii
Arhitectura sistemelor informatice formalizată cu ajutorul UML. Avantajele oferite de UML utilizatorului şi
proiectantului.

Cuvinte cheie
ierarhie de modele stereotip valori etichete vederi şi diagrame
elememtele modelului constringeri timp de răspuns dimensionare economică

S-au dezvoltat mecanisme/şabloane de proiectare(design patterns) şi diferite instrumente CASE

(Computer Aided Software Engeneering) de natură să
asigure construirea unor “modele” necesare proiectării.
Aceste considerente au condus la apariţia unui “Limbaj
unificat de modelare” denumit UML:Unified Modeling
Language caracterizat prin:
UML este un limbaj “universal” dedicat
construirii, manipulării şi vizualizarea componentelor
sistemului informaţional;
UML este un limbaj pentru specificarea,
vizualizarea, construcţia şi documentaţia sistemelor
software, acest limbaj fiind o colecţie omogenă de practici
engineering utilizabile pentru modelarea şi realizarea
sistemelor complexe.
UML asigură înţelegerea semanticii sistemului prin
materializarea deciziilor;
UML nu conţine limitări impuse de
metodologia/metoda de proiectare, domeniul de activitate
unde este utilizat sau mediul utilizat pentru dezvoltare
UML realizează unificarea conceptelor orientate-
obiect sub forma unui standard de proiectare, prin care se asigură definiţia semanticii conceptelor
utilizate, notaţiile asociate acestora şi documentaţia necesară pentru dezvoltarea unui sistem informatic;
UML este folosit pentru modelarea sistemelor informatice de tip discret;
UML permite dezvoltarea ierarhiei de modele, vederi şi diagrame asigurând „viaductul” modele
 vederi  diagrame  fişiere de cod sursă  date/cazuri de test. Vederile(Views) asigură prezentarea
diferitelor aspecte ale sistemului modelat sub forma unor abstractizări ce constau într-o secvenţă de
diagrame.

54
 UML utilizează elemente de modelare vizuale sub forma unor instrumente CASE, care pot asigura
următoarele funcţii:
generarea modelelor de analiză, proiectare şi implementare;
generarea vederilor asociate modelelor de mai sus, diagramelor specifice vederilor;
posibilitatea utilizării unor generatoare de cod prin care se poate asigura implementarea sistemului
realizat;
posibilitatea includerii unor generatoare de rapoarte;
posibilitatea prezenţei instrumentelor de tip reverse engineering etc.
UML permite dezvoltarea şi utilizarea modelării vizuale asigurând înţelegerea semanticii sistemelor
lumii reale cu participarea actorilor (analişti, programatori, experţi, design-eri, implementatori etc.);
UML utilizează termenul de model care realizează abstractizări ce descriu problemele complexe
specifice.
UML foloseşte în etapa de modelare abordarea obiectuală care asigură optimizarea realizării
programelor.
7.1. Obiectivele fundamentale şi avantajele oferite de UML

UML prin obiectivele sale are un spectru larg de utilizare putând fi folosit în toate fazele de
dezvoltare şi pentru toate tipurile de sisteme. Modelare optimală a arhitecturii sistemelor prin UML îşi
propune următoarele scopuri: asigurarea modelării sistemelor de orice tip, inclusiv a sistemelor software
orientate-obiect; fundamentează explicit „binomul” conceptual-soluţia operaţională; asigură definirea unui
limbaj de modelare utilizat atât de factorul uman cât şi de suportul fizic utilizat în realizarea sistemului;
descrierea oricărui tip de sistem prin intermediul diagramelor orientate obiect; realizează specificaţii pentru
domeniul Business Engineering prin care procesele de afaceri pot fi analizate, îmbunătăţite şi implementate
prin tehnici adecvate (TQM-Total Quality Management, BPR-Business Process Reengineering) realizând
sisteme informatice la nivel micro, mezo sau macroeconomic; permite definirea unor soluţii pentru diferite
tipuri de sisteme (sisteme informatice, tehnice, în timp-real, distribuite, software sau de “business”).
Fiecare aspect particular specific sistemului realizat va fi reflectat separat printr-o diagramă/schemă
aferentă sistemului construit. Aceste vederi vor asigura legături cu limbajul de modelare specific UML.
Modelarea unui sistem este o sarcină extensivă şi de aceea acesta nu poate fi descris printr-un singur
graf definit integral, fără ambiguităţi, simplu şi inteligibil. Se va descrie prin intermediul aspectelor:
funcţionale care au în vedere structura statică, dinamică şi interacţiunile; nonfuncţionale legate de
coordonare/sincronizare, fiabilitate, amplasament; organizaţionale legate de specificul activităţii.
Consideram că orice sistem poate fi descris printr-un set de vederi, în care fiecare va reprezenta o
proiecţie completă a descrierii sistemului, inclusiv vederea particulară a aspectelor sistemului. Mai mult,
fiecare vedere particulară va fi descrisă printr-un număr de diagrame care conţin informaţii şi diferite aspecte
particulare ale sistemului.
Modelarea prin UML are următoarele avantaje: permite construirea de modele complexe prin
intermediul unui limbaj riguros de modelare standard; acest limbaj este considerat lingua franca pentru
modelarea sistemelor informatice; limbajul UML nu asigură în mod automat succesul în realizarea sistemelor
informatice însă permite ameliorarea şi îmbunătăţirea multor elemente specifice modelării; acest limbaj de
modelare conţine elementele modelului (model elements) notaţiile modelului şi modul de utilizare
expresia idiomatică în interiorul tranzacţiilor.

7.2. Etapele ciclului de realizare a unui proiect, modelarea activităţilor de afaceri

Etapele ciclului de realizare în abordarea orientată obiect sunt în mare parte comune cu viziunea Merise, dar
apar şi elemente specifice.
Analiza – are drept obiectiv modelarea problemei din lumea reală sau definirea Domeniului Aplicaţiei
(Application Domain). Proiectantul creează modele de obiecte şi funcţii fără a lua în considerare aspectele de
implementare. În figura o secvenţă a activităţii analizei şi modelării evenimentului studiat.

55
 Circuitul analiză-modelare evenimente
Modelul de analiză trebuie înţeles şi validat de utilizator. Această etapă are ca rezultat formularea
problemei, modelul obiectual, modelul dinamic şi cel funcţional.
Analiza este utilă clarificării cerinţelor, realizării conexiunii beneficiar-producător bazată pe înţelegere,
reprezentând în acelaşi timp cadrul pentru proiectarea ulterioară şi implementare. Finalizarea etapei analiză-modelare
se materializează prin definirea unui model precis, concis, inteligent şi corect al viitorului sistem.

Proiectarea de sistem – împarte modelul de analiză în părţi mai mici, uşor de înţeles şi construieşte
arhitectura sistemului prin identificarea subsistemelor şi transpunerea lor pe hardware-ul disponibil. Proiectarea de
sistem porneşte de la domeniul aplicaţiei şi ia în considerare conceptele de implementare, adică optimizarea,
rafinarea şi extinderea celor trei modele până la nivelul de detaliu care să permită implementarea. Se poate spune că
analiza descrie problema, iar proiectarea de sistem descrie soluţia. Rezultatul acestei etape este realizarea
arhitecturii de bază a sistemului şi adoptarea deciziilor privind strategia la nivel global.
Scopul acestei etape este transpunerea declaraţiei problemei aşa cum a fost definită în etapa de analiză într-o
arhitectură adecvată, bazată pe divizarea în subsisteme, precum şi decizii de implementare la nivel global. Rezultatul
este un concept de implementare care rafinează, optimizează şi extinde cele trei modele preluate din etapa de analiză,
până la etapa de proiectare obiectuală, care să permită implementarea propriu-zisă.
Proiectarea de sistem presupune două mari faze, şi anume: construirea arhitecturii sistemului; modelarea
detaliilor subsistemelor.
În faza de construire a arhitecturii sistemului se dezvoltă aşa-nu-mitele clase de bază, pe seama cărora se
studiază funcţionalitatea sistemului şi se decide privitor la configuraţia sistemului hardware-software; sistemul de
gestiune al bazelor de date; interfaţa grafică de conexiune cu utilizatorul.
Soluţia de sistem proiectată va include, pe lângă clasele de bază şi clasele de interfeţe grafice, clasele de
acces la bazele de date. Suma acestora reprezintă soluţia generală de organizare.
În a doua fază, se modelează în detaliu fiecare sistem individual, accentul pus pe diferitele modele fiind
diferit de la un tip de sistem la altul. Se creează aşa-numitele clase container organizate pe sistem.
Proiectarea obiectuală – are drept scop alegerea modului de implementare pentru fiecare clasă,
proiectându-se algoritmi şi implemen-tându-se asocierile. Se realizează gruparea claselor în superclase, pentru
uşurarea implementării şi pentru îmbunătăţirea performanţelor. În urma acestei etape se obţin: modelul obiectual
detaliat, modelul dinamic detaliat şi modelul funcţional detaliat.
Scopul etapei este de a adăuga la modelul obiectual, rezultat al etapelor de analiză şi proiectare de sistem,
detaliile de implementare nece-sare fie pentru generarea automată de cod, fie pentru dezvoltarea ulterior fără
generare automată. Când se trece la etapa de implementare prin generare automată de cod, atunci modelul obiect este
singurul utilizat, una din activităţile etapei de proiectare obiectuală
Plecând de la aceste obiective în etapa de proiectare obiectuală, operaţiile identificate în etapa de analiză
sunt transpuse în algoritmi, iar clasele, atributele şi asocierile sunt implementate în structuri de date specifice.

56
Modelele utilizate sunt identice cu cele din etapa de analiză, diferenţa constând în faptul că acum clasele sunt
descrise din punct de vedere al implementării1. Astfel:
1. modelul obiectelor determinat în etapa de analiză va fi acum rafinat prin introducerea de noi clase (care
păstrează rezultatele intermediare ale calculului), operaţii (descoperite abia acum) şi atribute.
2. modelul funcţional va descrie operaţiile pe care proiectantul trebuie să le implementeze. În timpul
proiectării acesta va alege algoritmii de implementare a unei operaţii şi va descompune operaţiile mai complexe în
operaţii mai simple.
3. modelul dinamic descrie felul în care sistemul răspunde stimulilor externi. Structura de control a
programului derivă din acest model. Fluxul de control din cadrul unui program trebuie realizat fie explicit (printr-un
planificator intern, care recunoaşte evenimentele şi le transformă în apeluri de proceduri), fie implicit (alegând
algoritmii care realizează operaţiile în ordinea specificată de modelul dinamic).
Rezultatul final al acestei etape îl constituie modelul obiectual, modelul dinamic şi modelul funcţional,
rafinate şi detaliate. Deciziile de proiectare luate trebuie susţinute de o documentaţie adecvată, care alcă-tuieşte o
extensie a cerinţelor de documentaţie realizate în etapa de analiză.
Se poate concluziona că deciziile de proiectare trebuie documentate pornind de la modelul de analiză, prin
adăugarea de detalii modelelor obiectual, dinamic şi funcţional. În acest scop, se vor folosi construcţii specifice de
implementare: pointeri (pentru modelul obiectual), pseudocod structurat (pentru modelul dinamic) şi expresii
funcţionale (pentru modelul funcţional).

7.3. UML – limbaj universal

Sistemele informatice complexe impun axiomatic utilizarea unor noi instrumente de proiectare, moderne şi
performante (cu ajutorul cărora se pot realiza optimizări ale arhitecturii sistemelor), bazate pe principii noi şi sub
imperiul necesităţii standardizării limbajelor.
Astfel în UML conceptele utilizate în diagrame se numesc elementele modelului (Model Elements)
şi sunt definite ca semantici, definiţii formale asociate elementului, neambigue. Elementele modelului
corespund vederii elementelor şi sunt reprezentate prin simboluri grafice în cadrul diagramei elementelor dar
regulile de utilizare sunt specifice fiecărui tip de diagrame. În aceste diagrame pot fi reprezentate şi relaţiile
indicând proprietatea potrivit căreia un element depinde de unul sau mai multe elemente. Asocierea
semnifică proprietatea potrivit căreia un element este conexat cu un altul, inclusiv legăturile dintre instanţele
respectivelor elemente. Alte elemente posibile pot fi mesaje, acţiuni şi stereotipuri.
UML utilizează o serie de mecanisme generale folosite în toate diagramele pentru inserarea unor
informaţii adiţionale în structura lor. Aceste mecanisme generale sunt următoarele:
Precizările auxiliare(Adornments) care permit ataşarea unor elemente particulare modelului în
diagramele specifice având următoarele variante:
Reprezentarea diferită a tipului apare atunci când elementul reprezintă un tip, fiind notată specific. Pentru o
instanţă vizibilă atunci când elementul este instanţă a unui tip se va utiliza alăturarea identificator-tip.
Clasa şi obiectul vor fi reflectate prin notaţie distinctă..
Nodurile (ex. Printer) şi instanţa nodului (ex. imprimantă HP 2000) au pe lângă nume menţionată valoarea
exactă utilizată.
Note adiţionale (Notes) au un caracter neinterpretabil pentru UML, dar reprezintă în acelaşi timp
elemente cu rol semantic folositor numai utilizatorului. Notele sunt plasate în diagramele UML şi sunt
simbolizate prin linii discontinue.
Specificaţii (Specifications) reprezintă elementele modelului cu proprietăţi dependente de valoarea
datelor, definite prin: tagged value (nume-
valoare).
Extinderea limbajului UML care
urmăreşte satisfacerea operatorului economic se
realizează printr-un mecanism de extensie care
conţine: stereotipurile (stereotypes), valorile
etichetelor (tagged value) şi
constrângerile(constraints).
Stereotipul (stereotypes) este format prin
extinderea unui model element cu semantici

1
Object-Oriented Development Interactive Systems, http://citeseer.nj.nec.com/
aalto94objectoriented.htm

57
absente în formatul standard. Stereotipurile sunt bazate pe toate tipurile de elemente (clase, noduri,
componente şi note, dar şi pentru relaţii cum ar putea fi asocieri, generalizări şi dependenţe). Numărul
stereotipuri este predefinit în UML putând fi utilizate în vederea ajustării modelului element existent.
Valorile etichetelor (tagged value) sunt utile pentru a adăuga informaţii cu caracter de reglare
administrativă informaţii specifice metodei, informaţii necesare utilizatorului în cazul folosirii unui
instrument CASE. Valorile etichetelor sunt specifice elementelor care conţin proprietăţi ca perechi nume-
valoare, aceste valori ale etichetelor fiind predefinite în UML.
Constrângerile (constraints) reprezintă restricţii de utilizare a elementelor menţionate printr-un
instrument CASE sau prin declaraţii atribuite la diagramă.
Proiectarea unui sistem informatic se realizează cu ajutorul unor faze, modele şi diagrame. Structura
modelului sistemului conţine modelul de analiză (Analysis model), modelul design (Design model), modelul
de implementare (Implementation model) şi modelul de amplasare (Deployment model).
Finalizarea analizei modelului oglindeşte cerinţele sistemului dar şi modelul de bază. Faza
design se materializează prin orientarea către soluţia tehnic operaţională. Modelul de implementarea
permite generarea codului, compilarea, actualizarea şi testarea componentelor sistemului. Modelul
de amplasare permite definirea arhitecturii fizice a sistemului şi reprezintă finalizarea ultimei faze
de realizare a sistemului.
Vederile au rolul de a descrie sistemul prin intermediul percepţiei actorilor externi (client al
sistemului, design-eri, dezvoltatori şi personal de testare) particularizându-se prin intermediul diagramelor
cazului de utilizare (use-case diagrams) şi eventual diagrama activităţilor (activity diagrams).
Actorul extern intracţionează cu sistemul fiind un utilizator sau un sistem extern.

Subiecte de autoevaluare

1. Cum caracterizaţi stereotipul, etichetele, constrângerile, vederile şi actorul?

2. Ce reprezintă şi prin ce se caracterizează limbajul unificat de modelare?
3. Care sunt şi prin ce se caracterizează etapele parcurse în cazul reingineriei unui produs informatic?
4. Care sunt principalele obiective şi avantaje oferite de UML? Comentarii.
5. Care sunt mecanismele generale ce acţionează la momentul realizării diagramelor?

Întrebări de autoevaluare

1. Funcţiile instrumentelor CASE sunt

generarea modelelor de analiză, proiectare şi implementare;
posibilitatea utilizării unor generatoare de cod prin care se poate asigura implementarea sistemului
realizat;
posibilitatea prezenţei instrumentelor de tip reverse engineering
asigură înţelegerea semanticii sistemului prin materializarea deciziilor
permite dezvoltarea şi utilizarea modelării vizuale asigurând înţelegerea semanticii sistemelor lumii
reale cu participarea actorilor
I (a, b, c); II (b, c, d); III (a, d, e); IV ( b, d, e); V (c, d, e,)
raspuns corect I

2. Fiecare aspect particular specific sistemului realizat va fi reflectat:

printr-o diagramă/schemă aferentă sistemului construit
prin note adiţionale (Notes)
prin specificaţii (Specifications)
prin precizările auxiliare(Adornments)
prin stereotipul (stereotypes)
raspuns corect a

3. Variantele precizărilor auxiliare sunt:

Reprezentarea diferită a tipului
Clasa şi obiectul
Nodurile şi instanţa nodului
Valorile etichetelor

58
 Constrângerile
I (a, b, c); II (b, c, d); III (a, c, d); IV (b, c, e); V(c, d, e)
raspuns corect I

59