Curs Drept Comercial PDF

Drept comercial 1
CUPRINS
1. Noţiunea şi izvoarele dreptului comercial
2. Subiectele dreptului comercial
3. Comercianţii – persoane fizice
4. Societăţile comerciale
5. Contractele de intermediere
6. Aspecte privind procedura insolvenţei
7. Procedura insolvenţei
1
ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi 2015
Învăţământ la Distanţă
Drept comercial 2
Noţiunea şi izvoarele dreptului comercial
§1. Noţiunea dreptului comercial

Comerţul, îndeletnicire cunoscută încă din momentele de început ale civilizaţiei, a
dobândit în timp caracteristicile unei profesii, ai cărei practicanţi au început prin a iniţia
legătura dintre producţie şi consum1, ulterior sfera activităţilor lor fiind extinsă prin includerea
altor operaţiuni, precum executarea de lucrări sau prestarea de servicii. Pentru ca procesul
economic să se desfăşoare într-un anumit cadru organizat, legal, au fost edictate o serie de
norme juridice în ideea de a reglementa relaţiile sociale care se formează în sfera producţie -
consum, norme ce formează dreptul comercial.
Obiectul dreptului comercial îl constituie, în principal, relaţiile patrimoniale cu caracter
comercial, iar, în subsidiar, relaţiile personal-nepatrimoniale (de exemplu, dreptul de a alege
şi de a fi ales în organele de conducere ale societăţii)2.
Principala trăsătură a dreptului comercial este comercialitatea, noţiune ce comportă
conotaţii diferite de la un sistem de drept la altul sau, de ce nu, diacronic. Determinarea
comercialităţii cunoaşte, în diferitele sisteme de drept, două concepţii: una subiectivă, alta
obiectivă3.
Potrivit concepţiei subiective (specifică dreptului german), caracterul comercial sau civil
al actului sau faptului juridic decurge din calitatea autorului său, actul sau faptul fiind
comercial dacă este săvârşit de un comerciant, calitatea de comerciant rezultând Legea
procedurii insolvenţei sau din înscrierea într-un anumit registru a unei firme.
În accepţiunea concepţiei subiective, dreptul comercial reprezintă ansamblul de norme
juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice la care participă comercianţii în
calitatea acestora de profesionişti ai activităţii comerciale4.
Potrivit concepţiei obiective (specifică dreptului francez), comercialitatea este analizată
prin prisma elementelor intrinseci ale actului sau faptului juridic respectiv, naturii sale şi
independent de calitatea părţilor la raportul juridic5.
În concepţia obiectivă, dreptul comercial este definit ca acea ramură a dreptului privat
care cuprinde ansamblul unitar al normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
patrimoniale şi personal-nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii care se nasc, de
1
Etimologic, comerţul provine din latinescul commercium (cum - cu; merx - marfă). Noţiunea de marfă devine
pe zi ce trece tot mai cuprinzătoare: instrumente financiare derivate, spaţiul de publicitate pe internet, servicii de
consultanţă, servicii de reclamă etc.
2
Relaţiile personal-nepatrimoniale care privesc atribute de identificare ale comercianţilor (firmă, emblemă etc.)
dobândesc natură patrimonială - S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 2000, p. 20.
3
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.
11.
4
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a 3-a, revizuită conform Noului Cod civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 27-28.
5
Concepţia obiectivă a fost preferată şi de legiuitorul român în 1887, pe filiera italiană.
2
Drept comercial 3
regulă, între persoane care au calitatea de comerciant şi care se află pe poziţie de egalitate
juridică6.
Dreptul comercial este guvernat de o serie de principii specifice, dintre care enumerăm:
principiul libertăţii comerţului, principiul pacta sunt servanda; principiul celerităţii
tranzacţiilor, principiul minimizării pierderilor, principiul protecţiei concurenţei loiale,
principiul securităţii creditului etc.
Adoptarea Codului comercial de la 1887 a condus la recunoaşterea autonomiei dreptului
comercial, România înscriindu-se printre statele care distingeau între dreptul civil şi dreptul
comercial.
Sistemul autonom a fost criticat pentru mai multe considerente, dintre care7:
- obiectul de reglementare: dreptul comercial reglementează numai acele relaţii
patrimoniale care au caracter comercial, spre deosebire de dreptul civil care reglementează
orice fel de relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale;
- calitatea subiectelor participante: în dreptul comercial raporturile juridice se formează, de
regulă, între comercianţi (se poate vorbi de un caracter profesional); în dreptul civil
raporturile juridice se formează, în principiu, între orice fel de persoane (fizice şi/sau juridice)
care au capacitatea juridică cerută de lege;
- metoda de reglementare folosită: egalitatea juridică a părţilor participante indică
apartenenţa dreptului comercial, asemenea dreptului civil, la dreptului privat;
- caracterul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul
dreptului comercial – norme dispozitive, în mare parte supletive (asemenea dreptului civil)8.
Criticile formulate la adresa sistemului autonom au fost considerate argumentate de către
legiuitorul român contemporan, care a optat pentru realizarea unui drept unitar, odată cu
adoptarea Noului Cod civil.
Această opţiune a legiuitorului naţional este discutabilă, deoarece achiesarea la sistemul de
drept unitar, într-un prezent marcat de conceptul unificării internaţionale a dreptului comercial
şi a evoluţiilor concepţiilor privind această ramură de drept este susceptibilă de critici9.
Nu insistăm asupra delimitării dreptului comercial de ramurile tradiţionale10 ale dreptului:
dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional,
dreptul internaţional public, drept administrativ, drept penal, drept financiar etc., însă vom
face o scurtă paralelă cu dreptul afacerilor şi dreptul concurenţei.
Dreptul afacerilor, o ştiinţă interdisciplinară care a prins tot mai mult contur în ultima
perioadă, are o sferă mult mai vastă faţă de dreptul comercial. Astfel, pe lângă normele de
drept comercial, el cuprinde şi norme de drept public (drept administrativ, drept fiscal, drept
penal etc.) sau de drept civil ori dreptul muncii, urmărind implicaţiile acestora în afaceri, din
momentul înfiinţării până în momentul lichidării operatorului economic.
Dreptul concurenţei reglementează fapte distincte de actele şi faptele de comerţ (denigrarea
unui rival, confuzia provocată deliberat cu produsele acestuia, practicile concertate, abuzul de
poziţie dominantă, dumpingul, subvenţiile la export), fapte care scapă de sub reglementarea
dreptului comercial; constatăm deosebiri între finalitatea normelor din cele două ramuri de
drept: reglementările din dreptul concurenţei promovează o deontologie profesională, spre
6
S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 2
7
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lăstun, op. cit., p. 24.
8
Cu toate aceste, prin adoptarea Codului civil din 2009, legiuitorul nostru părăsit această concepţie îmbrăţişând
sistemul unitar [Legea nr. 287/2009, republicată (M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011)].
9
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 27-28.
10
A. – D. Dumitrescu, Drept comercial, Editura Universitaria, Craiova, 2007, p. 13-14.
3
Drept comercial 4
deosebire de cele ale dreptului comercial, care instituie statutul activităţii desfăşurate de
comercianţi. Dreptul concurenţei imprimă un anumit mod de comportare operatorilor
economici, preocupări care, chiar dacă nu lipsesc cu totul din dreptul comercial, îi depăşesc cu
siguranţă conţinutul. Altfel spus, dreptul concurenţei stabileşte ceea ce ar trebui să fie în
economia de piaţă, pe când dreptul comercial se ocupă de ceea ce există efectiv.
§2. Izvoarele dreptului comercial
Evoluţia recentă a cadrului normativ în domeniul dreptului comercial, caracterizată prin
abrogarea codurilor anterioare (Codul civil, Codul comercial, intrarea în vigoare a Noului Cod
civil şi adoptarea unui sistem de drept unitar), nu conduce la dispariţia ramurii de drept
comercial, ci doar la reconfigurarea acestuia, inclusiv a izvoarelor sale 11, cele două discipline
de drept continuând să fiinţeze în mod autonom.
În reglementarea civilă anterioară, analiza izvoarelor12 dreptului comercial pornea de la
dispoziţiile art. 1 C.com. („În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică
Codicele civil”) prin intermediul cărora legiuitorul stabilea şi, respectiv, ierarhiza principalele
izvoare ale dreptului comercial: Codul comercial, în principal, şi Codul civil, în subsidiar
(drept comun în materie).
În prezent, izvoarele normative ale dreptului comercial sunt reprezentate de către legi
(Constituţie, Noul Cod civil etc.), uzanţe şi principiile generale ale dreptului, doctrinei şi
practicii judiciare fiindu-le rezervat în continuare rolul de izvoare interpretative13.
2.1. Legile
Constituţia14 – reglementează principiile de organizare a activităţii economice15.
Noul Cod civil – constituie reglementarea de baza a activităţii comerciale; el cuprinde
norme juridice care reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial. Izvorul
principal al dreptului comercial este reprezentat de Noul Cod civil, care prevede, conform art.
3 alin. (1) C.civ., că „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti,
precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.
Legislaţia specială comercială – constituie o reglementare actuală şi complexă, adoptată în
acord cu necesităţile actuale ale societăţii, dar şi obligaţiile asumate de România ca stat-
membru al Uniunii Europene16. În această categorie trebuie să includem toate actele
normative care reglementează materia comercială fie că sunt elaborate de Parlament, Guvern
sau alte organe competente17 (legi, decrete-legi, ordonanţe şi hotărâri ale guvernului, ordine,
regulamente, norme metodologice, instrucţiuni etc.);
Legislaţia civilă specială – se vor aplica în absenţa unor alte reglementări (spre exemplu în
materia obligaţiilor sau în materie contractuală).
11
A.-D. Dumitrescu, Titlurile de valoare. Comentarii ale dispoziţiilor Noului Cod civil, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 1-2.
12
Prin izvor de drept comercial trebuie să înţelegem forma de exprimare a normelor juridice care reglementează
materia comercială.
13
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 23-24.
14
Republicată (M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003).
15
Potrivit art. 135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă, statul asumându-şi obligaţia de
a asigura „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie (…)”.
16
Trebuie să reamintim principiul supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul naţional, aşa cum a decis
Curtea Europeană de Justiţie [cauza nr. 6/64, Flaminio Costa c. Enel, ECR (1964) p. 585, rapoartele Curţii
Europene de Justiţie] potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (2) TCE, regulamentele comunitare sunt integral şi direct
aplicabile în statele membre.
17
De exemplu regulamente emise de Banca Naţională a României, Comisia de Valori Mobiliare sau Comisia de
Supraveghere a Asigurătorilor.
4
Drept comercial 5
2.2. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

În reglementare anterioară, Codul comercial nu menţiona uzurile printre izvoarele
normative (asemenea Codului comercial italian), însă doctrina şi practica recunoşteau uzurile
interpretative (convenţionale), acestea apărând, de regulă, sub forma „obiceiului locului”18.
În prezent, conform art. 1 alin. (1) C.civ., uzanţele şi principiile generale ale dreptului sunt
izvoare ale dreptului civil.
Astfel, actuala reglementare civilă dispune gradual rolul de izvor normativ secundar al
uzanţei şi de izvor normativ terţiar al principiilor generale ale dreptului, fiecare dintre aceste
fiind aplicabile doar în lipsa unui izvor normativ superior.
În ceea ce priveşte uzanţele, acestea sunt izvoare de drept doar dacă sunt conforme ordinii
publice şi bunelor moravuri. Categoria include atât obiceiul (cutuma), cât şi uzurile
profesionale (regulă specifică unei profesii), urmând ca în materiile reglementate prin lege,
uzurile să se aplice doar dacă există o prevedere legală expresă în acest sens.
Proba existenţei şi a conţinutului uzanţei trebuie făcută de partea interesată, iar uzanţele
publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se
prezumă că există, până la proba contrară.
Uzul reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de vechime, repetabilitate şi
stabilitate aplicată unui număr nedefinit de comercianţi, care poate avea sau nu caracter de
izvor de drept. În anumite legislaţii acesta este enumerat ca izvor de drept, având putere
obligatorie asemenea legii. În funcţie de forma lor juridică, uzurile sunt: normative şi
convenţionale.
Uzurile normative (legale, cutume) sunt caracterizate de: generalitate, impersonalitate şi
obligativitate. Ele determină drepturile şi obligaţiile părţilor reglementând raporturi sociale
încă neprevăzute de lege sau interpretând dispoziţiile legii. Acolo unde sunt recunoscute ca
izvor de drept, ele au valoarea unor norme juridice supletive19, părţile putând înlătura
aplicarea acestora stabilind clauze contrarea conţinutului lor în contractul dintre ele.
Uzurile convenţionale au forţă juridică asemănătoare clauzelor contractuale, având la bază
principiul libertăţii de voinţă a părţilor. De asemenea, părţile pot înlătura aplicabilitatea lor
prin voinţa expresă sau tacită a lor.
Din punct de vedere probatoriu, uzurile normative se prezumă a fi cunoscute, urmând al fi
aplicate din oficiu, iar uzurile interpretative trebuie dovedite cu orice mijloc de probă.
Principiile generale ale dreptului – izvoare normative ale dreptului comercial – includ20:
principiul libertăţii, principiul justiţiei, principiul egalităţii, principiul responsabilităţii etc.
În dreptul comercial principiul libertăţii21 se fundamentează pe nevoia de a asigura
creditul, celeritatea şi securitatea raporturilor comerciale. Acesta afirmă că înţelegerile trebuie
respectate şi consacră rolul determinant al voinţei părţilor în stabilirea unor clauze care să fie
în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Principiul este reconfirmat expres în noua legislaţia civilă de către art. 12 alin. (1) C.civ.,
iar prin art. 11 (alin.1) C.civ. se statuează, pe de o parte, că nu se poate deroga prin convenţii
sau prin acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
18
Dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 C.civ. din
1864). Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt prevăzute în contract (art. 981 C.civ. din
1864).
19
Apar de obicei în materia dreptului maritim.
20
A.-D. Dumitrescu, Titlurile de valoare. Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 23-30.
21
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 56 şi
urm.
5
Drept comercial 6
moravuri şi pe de altă parte că persoanele fizice şi persoanele juridice participante la

raporturile juridice civile trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, instituind prezumţia bunei-credinţe
până la proba contrară.
Principiul justiţiei asigură echilibrul părţilor şi este asimilat prudenţei, iar principiul
egalităţii este subordonat principiului justiţiei, egalitatea fiind o formă a justiţiei.
Dispoziţiile art. 30 C.civ.22 care consacră expres principiul egalităţii în faţa legii civile.
În aplicabilitatea principiului responsabilităţii, profesionistul trebuie să răspundă pentru
faptele sale cu condiţia ca aceste fapte să fie săvârşite în afara oricărei presiuni exterioare de
natură să-i altereze voinţa.
Principiilor generale de drept le sunt adăugate principii de drept comercial23 consacrate
normativ precum:
- principiul caracterului oneros al actelor juridice;
- principiul că banii produc întotdeauna dobânzi (sunt frugiferi);
- principiul că în contractele comerciale, dacă există dubii se aplică regula care favorizează
circulaţia etc.
Legislaţia comercială specială constituie o reglementare actuală şi complexă, adoptată în
acord cu necesităţile actuale ale societăţii, dar şi obligaţiile asumate de România ca stat-
membru al Uniunii Europene. În această categorie trebuie să includem toate actele normative
care reglementează materia comercială, fie că sunt elaborate de Parlament, Guvern sau alte
organe competente24 (legi, decrete-legi, ordonanţe şi hotărâri ale guvernului, ordine,
regulamente, norme metodologice, instrucţiuni etc.);
Legile civile speciale se vor aplica în absenţa unor alte reglementări (spre exemplu, în
materia obligaţiilor sau în materie contractuală).
În măsura în care instanţele se confruntă cu situaţii în care nu pot pronunţa o decizie având
în vedere izvoarele normative enumerate, fapt pentru care sunt nevoite să apeleze la o altă
categorie de izvoare, pe care le numim izvoare interpretative: doctrina comercială şi practica
judiciară. Acestea au rolul de a ajuta la a interpreta voinţa manifestată la încheierea
acordurilor de voinţă comerciale.
Doctrina este un instrument important de interpretare a legilor, în general, şi a celor
comerciale, în special, aceasta sesizând, nu de puţine ori, anomaliile din legislaţie. Cu toate
acestea, se admite, în general, că doctrina nu este izvor de drept.
Nici practica judiciară nu este recunoscută ca izvor de drept. Totuşi, putem afirma că
soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti contribuie la interpretarea legilor comerciale şi,
mai mult, pot fi avute în vedere de către legiuitor ca sursă de inspiraţie25.
Obiective urmărite:
1. Cunoaşterea noţiunii dreptului comercial
2. Cunoaşterea izvoarelor dreptului comercial
22
Art. 30 C.civ. Egalitatea în faţa legii civile: „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,
vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie
socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie
similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.
23
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român. Curs universitar, ed. a 5-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 18.
24
De exemplu regulamente emise de Banca Naţională a României, Comisia de Valori Mobiliare sau Comisia de
Supraveghere a Asigurătorilor.
25
De remarcat rolul interpretativ al hotărârilor pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în judecarea
recursurilor în interesul legii.
6
Drept comercial 7
Întrebări:
1. Definiţia şi obiectul dreptului comercial
2. Care sunt izvoarele dreptului comercial
Teme dezbatere:
1. Dreptul comercial ramură a dreptului privat
2. Izvoarele dreptului comercial
Bibliografie recomandată:
1. Şt. Mihăilă, A. Dumitrescu, Drept comercial român, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
2. St.D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, ed.Universul Juridic, Bucureşti,
2012
Subiectele dreptului comercial. Aspecte generale
1. Interesul determinării noţiunii de comerciant

Prin subiecte ale dreptului comercial înţelegem participanţii la raporturile comerciale,
comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice.
Delimitarea sferei comercianţilor prezintă interes datorită regimului juridic aplicabil
acestora, caracterizat prin:
- existenţa unui prezumţii de comercialitate care poartă asupra tuturor actelor
comerciantului26;
- obligaţii profesionale specifice: înmatriculare în registrul comerţului; întocmirea unor
registre comerciale, desfăşurarea activităţii în condiţiile unei concurenţe licite etc.27
- reguli diferite aplicabile obligaţiilor comerciale: solidaritatea codebitorilor, curgerea de
drept a dobânzilor, interdicţia acordării unui termen de graţie etc.28
La o simplă lecturare a textului observăm că legiuitorul distinge între două categorii de
profesionişti:
- comercianţi persoane fizice - dobândesc această calitate prin săvârşirea (în nume propriu)
de activităţi comerciale, cu titlu de profesie;
- societăţile comerciale - dobândesc calitatea de comercianţi ab initio (altfel spus,
societăţile comerciale se nasc comercianţi).
Totuşi, dispoziţiile Codului civil se referă la o parte a domeniului dreptului comercial, dacă
ne raportăm la viaţa economică actuală. Acestea sunt completate de dispoziţiile numeroaselor
legi comerciale, legi care nu au fost întotdeauna în concordanţă.
În lumina dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare29 [art. 1 alin. (1)], „Înainte de începerea activităţii
economice, au obligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerţului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile comerciale, companiile
naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile
cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile europene, societăţile cooperative europene
26
A se vedea supra, Capitolul I, Secţiunea a 2-a.
27
A se vedea infra, Secţiunea a 2-a.
28
A se vedea infra, Capitolul VI.
29
M.Of. nr. 49 din 4 februarie 1998, modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil (M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
7
Drept comercial 8
şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte

persoane fizice şi juridice prevăzute de lege”.
Deşi stabileşte persoanele care sunt obligate să se înmatriculeze, legea nu precizează
expres, ca în forma anterioară, că aceste persoane sunt comercianţi, însă utilizează termenul
de comerciant în textul său [art. 3 alin. (1)]: „Comercianţii cer înmatricularea la oficiul
registrului comerţului din judeţul sau din municipiul Bucureşti, unde îşi au sediul”.
Regimul juridic aplicabil fiecărui comerciant va fi analizat în capitolul următor, în
continuare ocupându-ne de aspecte aplicabile comercianţilor, în general.
2. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoanele fizice
Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/200830 (art. 3), poate desfăşura activităţi economice pe
teritoriul României orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru
al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European:
- individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA);
- ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
- ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Trebuie să remarcăm faptul că, deşi are un sens mai larg, conceptul de activitate
economică, aşa cum este definit la art. 2 lit. a), „activitatea agricolă, industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani
şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari
determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit”, se suprapune noţiunii de comerţ.
Întreprinzătorul persoană fizică, titularul al unei întreprinderi individuale şi membrii unei
întreprinderi familiale sunt comercianţi de la data înregistrării acestora în registrul
comerţului [art. 23 şi 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008], înregistrarea acestora în registrul
comerţului dobândind caracter constitutiv (asemenea societăţilor comerciale).
Persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiţiile legale31 în vederea desfăşurării
activităţii economice32:
- vârsta (persoanele fizice care solicită autorizarea pentru desfăşurarea activităţii individual
şi independent, întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale, dar şi reprezentantul
întreprinderii familiale trebuie să aibă minim 18 ani, iar membrii familiei trebuie să aibă
minim 16 ani);
- cazier fiscal (a nu se fi săvârşit fapte sancţionat de legile financiare, vamale sau ce
vizează disciplina financiar-fiscală);
- sediul profesional (sediul profesional trebuie stabilit pe teritoriul României);
- declaraţia pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor de funcţionare din
legislaţia specifică;
- pregătirea profesională solicitată de legislaţia specifică;
- obligaţia de a ţine contabilitate în partidă simplă.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi membrii întreprinderii
individuale, dobândesc calitatea comerciant persoană fizică doar dacă exploatează o
30
O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale (M.Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008), modificată prin O.U.G.
nr. 38/2009 (M.Of. nr. 269 din 24 aprilie 2009) şi prin O.U.G. nr. 46/2011 (M.Of. nr. 350 din 19 mai 2011).
31
În cazul desfăşurării unei activităţi din domeniul pază şi protecţie legea prevede o procedură specifică de
avizare şi licenţiere, precum şi condiţii specifice cu privire la pregătirea managerului de securitate şi a agentului
de pază. Pentru informaţii detaliate, a se vedea A.-D. Dumitrescu, Şt. Mihăilă, Features and news in the approval
procedure and licensing company working in the field of security and protection, în Seria Ştiinţe Juridice,
Analele Universităţii din Târgovişte, vol. XVIII, nr. 2/2011, p. 84-91.
32
St.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 40. A – D.Dumitrescu, Titulurile de valoare. Reglementare. Doctrină.
Jurisprudenţă, Ed. C.K.Beck, Bucureşti, 2011, p. 177- 190.
8
Drept comercial 9
întreprindere economică şi probează această calitate cu documentele eliberate de oficiul

registrului comerţului.
3. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoanele juridice
Persoanele juridice sunt reprezentative pentru categoria comercianţilor. Acestea dobândesc
calitatea de comerciant prin simpla înfiinţare, pierd calitatea de comerciant odată cu încetarea
personalităţii juridice şi fiinţează în diverse forme asociative (societate comercială, societate
cooperatistă, organizaţie cooperatistă, regie autonomă etc.).
a. Societăţile comerciale
Societăţile comerciale reprezintă principali actori ai vieţii economice, atât ca număr, cât şi
ca dimensiune a activităţii.
Spre deosebire de comercianţii persoane fizice, dobândirea calităţii de comerciant de către
societăţile comerciale se realizează ab origine, prin însăşi constituirea sa, data constituirii
fiind data înmatriculării societăţii în registrul comerţului.
Încetarea activităţii comerciale de către o societate nu conduce la pierderea calităţii de
comerciant a acesteia, iar dizolvarea societăţii nu atrage pierderea automată a personalităţii
juridice a societăţii. Calitatea de comerciant a societăţilor comerciale se pierde în momentul în
care societatea comercială încetează să mai existe ca persoană juridică, adică odată cu ultima
operaţiune de lichidare.
Având în vedere diversitatea formelor în care se pot constitui (societate în nume colectiv,
societate în comandită simplă, societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni şi
societate cu răspundere limitată), dar şi complexitatea procesului de constituire, organizare şi
funcţionare a acestora, le vom analiza detaliat în capitolele următoare.
b. Regiile autonome
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale33, regiile autonome se organizează şi funcţionează în
ramurile strategice ale economiei naţionale: industrie de armament, energetică, exploatarea
minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare (art. 2). Ele sunt persoane juridice
şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.
Regiile autonome au personalitate juridică pe care o dobândesc în momentul înfiinţării lor,
după caz, prin hotărârea guvernului sau prin decizia organului administraţiei publice locale.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/2990, regiile autonome au calitatea de
comerciant (cu toate consecinţe care decurg din aceasta). În opinia noastră, acestea
beneficiază de un tratament privilegiat34, domeniile în care acestea activează fiind sustrase
concurenţei35.
c. Societăţile cooperative
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei36, societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau
juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul
promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind
33
M.Of. nr. 98 din 8 august 1990.
34
Un argument în acest sens îl reprezintă nesupunerea acestora dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei. A se vedea G. Ungureanu, Procedura insolvenţei, Ed. Cermaprint, Bucureşti, 2006, p. 114.
35
Totuşi, numărul lor este în continuă scădere ca urmare a transformării lor în societăţi comerciale (companii
naţionale sau societăţi naţionale) ori a privatizării lor, pe fondul liberalizării anumitor pieţe.
36
M.Of. nr. 172 din 28 februarie 2005, modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil şi prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă (M.Of. nr. 365 din 30 mai 2012).
9
Drept comercial 10
deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile

cooperatiste.
Societăţile cooperative sunt obligate să desfăşoare activităţile prevăzute de actul constitutiv
exclusiv cu membrii cooperatori, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, ele
dobândind personalitate juridică de la data înmatriculării în Registrul Comerţului37.
d. Grupurile de interes economic (GIE)
Legea nr. 161/200338 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei reglementează în Cartea I, Titlul V, grupurile de interes economic, având ca sursă de
inspiraţie Codul comercial francez (L251-1 - L251-23), dar apropiindu-se foarte mult de
reglementarea societăţilor comerciale.
S-a avut în vedere oferirea unei posibilităţi de organizare şi exploatare în comun a
anumitor activităţi în vederea ameliorării şi creşterii rezultatelor economice ale acestora
(birouri de import-export, case de comenzi, marketing, cercetare-dezvoltare, dar şi în
domeniul construcţiilor şi lucrărilor publice, al serviciilor etc.).
GIE reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau persoane juridice,
constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice
a membrilor săi, precum şi a îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective39.
GIE poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant, aspect care trebuie să rezulte, în
mod expres, din actul constitutiv al grupului, încheiat în formă autentică. El dobândeşte
personalitate juridică, fondatorii având obligaţia înregistrării sale în registrul comerţului în a
cărui rază teritorială îşi va avea sediul grupul, în termen de 15 zile de la data autentificării
actului constitutiv. Trebuie notat faptul că înregistrarea în registrul comerţului nu prezumă
calitatea de comerciant.
e. Grupul european de interes economic (GEIE)
GEIE a fost reglementat prin Regulamentul nr. 2137/198540 al Consiliului (CEE), cu
scopul de a încuraja şi facilita cooperarea între întreprinderile europene de naţionalitate dis-
tinctă, prin oferirea unui instrument suplu, capabil să înlăture formalismul excesiv care marca
constituirea societăţilor comerciale41, fiind preluat şi de legiuitorul nostru prin Legea nr.
161/2003.
GEIE este o asociere dintre două sau mai multe persoane fizice ori persoane juridice,
constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective (art. 232 din Legea nr. 161/2003). El nu dobândeşte personalitate juridică. Spre
deosebire de legiuitorul european, legea noastră limitează numărul membrilor unui GEIE
constituit în România la 20 de membri.
37
Reglementări similare întâlnim şi în Italia (Legea privind reforma legislaţiei cooperatiste nr. 59/1992), Spania
(Legea cooperativelor nr. 27/1989), Germania (Legea societăţilor cooperative din 1973, cu modificările
ulterioare), Franţa (Legea privind statutul cooperaţiei nr. 47-1775/1947, ultimele modificări fiind în 1997). A se
vedea M. Germain (coord.), G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, 18ème edition, L.G.D.J., Paris,
2002, p. 722-728.
38
A se vedea O.U.G. nr. 37/2011 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi pentru
modificarea altor acte normative incidente (M.Of. nr. 285 din 22 aprilie 2011).
39
Art. 118, Cartea I, Titlul V din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei
(M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
40
JOCE L 199 din 31 iulie 1985.
41
I. Schiau. op. cit., p. 312-313.
10
Drept comercial 11
f. Societatea europeană (societas europeea)

Potrivit dispoziţiilor Regulamentului nr. 2157/200142 privind statutul societăţii europene,
societatea anonimă europeană este societatea constituită pe teritoriul Comunităţii în condiţiile
şi modalităţile prevăzute de acest regulament, având personalitate juridică şi capitalul împărţit
în acţiuni, în cadrul acesteia fiecare acţionar fiind răspunzător numai până la concurenţa
capitalului subscris. De asemenea, legea societăţilor comerciale face anumite precizări cu
privire la societatea europeană, în cadrul Titlului VII1 din Legea nr. 31/1990, subliniind
aplicabilitatea Regulamentului Consiliului (CE)43 nr. 2157/2001.
Societatea europeană este asimilată în statele membre societăţilor pe acţiuni.
Înmatricularea ei se face în statul membru unde îşi are sediul social, în ceea ce ne priveşte, în
registrul comerţului44, îndeplinirea obligaţiei de publicitate implicând şi menţionarea în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, cu titlu informative, a informaţiilor referitoare la
înmatricularea sau radierea unei astfel de societăţi.
g. Societatea cooperativă europeană (SCE)

SCE este o societate al cărei capital subscris este divizat în părţi sociale. Numărul de
membri, precum şi capitalul SCE sunt variabile, fiecare membru angajându-se numai în limita
capitalului pe care l-a subscris, cu excepţia cazului în care se prevede altfel în statutul SCE, la
momentul constituirii acesteia. Atunci când membrii SCE au o răspundere limitată, firma SCE
cuprinde la sfârşit termenii „cu răspundere limitată”.
SCE are ca obiect principal satisfacerea nevoilor şi/sau dezvoltarea activităţilor economice
şi sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor acorduri cu aceştia, în vederea
furnizării de bunuri sau de servicii sau a execuţiei de lucrări în cadrul activităţii exercitate sau
controlate de aceasta. Ea poate avea ca obiect şi să răspundă nevoilor membrilor săi,
încurajând, în acelaşi mod, participarea acestora la activităţi economice într-una sau mai
multe SCE şi/sau cooperative naţionale.
Sediul social al SCE se situează în interiorul Comunităţii, în acelaşi stat membru pe al
cărui teritoriu se află şi administraţia sa centrală. El poate fi transferat într-un alt stat membru;
transferul nu atrage după sine nici dizolvarea, nici crearea unei persoane juridice noi.
Orice SCE se înmatriculează în statul membru pe al cărui teritoriu îşi are sediul social, într-
un registru desemnat de legislaţia statului membru în cauză în conformitate cu legislaţia
aplicabilă societăţilor pe acţiuni. Înmatricularea şi radierea înmatriculării unei SCE, pe lângă
publicitatea realizată la nivelul statului membru, fac obiectul publicării spre informare în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
SCE dobândeşte personalitate juridică în ziua înmatriculării în statul membru pe al cărui
teritoriu se află sediul social, în registrul stabilit de statul respectiv.
h. Alţi operatori economici prezenţi în piaţă
1) Societăţile agricole sunt persoane juridice de drept privat, cu capital variabil şi un
număr variabil şi nelimitat de asociaţi, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, a
uneltelor, a animalelor şi a altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii
42
JOCE L 294 din 10 noiembrie 2001.
43
Regulamentele sunt direct aplicabile în statele membre, fără a fi nevoie de o transpunere, în acest sens, în
legislaţia acestora.
44
O societate europeană nu poate fi înmatriculată în registrul comerţului decât după încheierea unui acord
privind implicarea angajaţilor în activitatea societăţii, în condiţiile prevăzute de H.G. nr. 187/2007 privind
procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene
(M.Of. nr. 161 din 7 martie 2007) care transpune Directiva 2001/86/CE (JOCE L 294 din 10 noiembrie 2001).
11
Drept comercial 12
în interes agricol45. Ele sunt organizate potrivit Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi
alte forme de asociere în agricultură46 şi nu au calitatea de comerciant47, deşi sunt supuse
procedurii insolvenţei48.
O societate agricolă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa într-un registru
special înfiinţat (registrul agricol), pe baza hotărârii judecătoriei de la sediul societăţii.
Calitatea de asociat se dobândeşte prin semnarea actului constitutiv (pentru fondatori) sau prin
cerere de înscriere (de către ceilalţi membri). Prerogativele administrării societăţii revin
consiliului de administraţie care alege dintre membrii săi un preşedinte şi un vicepreşedinte şi,
dacă e cazul, un comitet de direcţie din care pot face parte şi persoane care nu sunt asociaţi49.
2) Meseriaşii. Potrivit doctrinei50, meseriaşii sunt persoane care, pe baza cunoştinţelor
dobândite prin şcolarizare sau practică, execută anumite operaţii de prelucrare şi transformare
a obiectelor muncii sau prestează anumite servicii. În ipoteza în care aceştia lucrează pe baza
comenzilor clienţilor şi cu materialul acestora, caracterul activităţii este indiscutabil civil, fapt
care este confirmat şi de dispoziţiile Legii nr. 26/1990, care nu îi menţionează ca având
calitatea de comercianţi şi care face precizarea că meseriaşii nu sunt obligaţi să se
înmatriculeze în registrul comerţului; mai mult, nici O.U.G. nr. 44/2008 nu pare a face
referire, în definiţia dată activităţii economice, la activitatea meseriaşilor.
Totuşi, pentru ipoteza în care aceştia cumpără materialele şi execută anumite produse pe
care le vinde clienţilor, precum şi pentru ipoteza în care nu lucrează singur, ci ajutat de alte
persoane, părerile sunt controversate51, departajarea urmând a se face pe baza criteriilor
stabilitate.
3) Agricultorii. Potrivit dispoziţiilor art. 5 C.com., vânzările produselor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său ori pe care l-a cultivat nu sunt
considerate fapte de comerţ. Având în vedere faptul că vânzarea produselor agricole nu este
considerată faptă de comerţ, ci act juridic civil, înseamnă că agricultorii nu este calitatea de
comercianţi. Mai mult, agricultorii nu au obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului
(art. 1 din Legea nr. 26/1990). Desigur, în măsura în care un agricultor desfăşoară o activitate
care întruneşte condiţiile organizării tip întreprindere economică, conform art. 3 C.civ. el
devine profesionist şi, în consecinţă, este ţinut de toate obligaţiile profesionale ale
comercianţilor.
4) Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile. Organizarea şi funcţionarea acestora este
reglementată de O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi
completările ulterioare52.
45
A nu se confunda cu o altă formă de asociere în agricultură – societatea comercială agrară – care, datorită
formei sale comerciale, reprezintă o excepţie de la principiul conform căruia caracterul comercial al societăţii
este dat de obiectul ei.
46
M.Of. nr. 97 din 6 mai 1991, republicată (M.Of. nr. 352 din 23 mai 2007). Legea nr. 36/1991 nu a fost
republicată.
47
Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 36/1991.
48
A se vedea G. Ungureanu, op. cit., p. 118.
49
Pentru mai multe detalii, a se vedea I. Turcu, „Contractul de agentie” loc. cit, în Revista de Drept Comercial
nr. 11/2003, p. 10-16.
50
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român. Curs universitar, op. cit., p. 67.
51
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român. Curs universitar, op. cit., p. 67-68; I. Schiau, op. cit., p. 43-44.
52
M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, actualizată prin Legea nr. 34/2010 pentru completarea art. 7 din O.G. nr.
26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (M.Of. nr. 151 din 9 martie 2010), Legea nr. 145/2012 pentru
modificarea şi completarea O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (M.Of. nr. 517 din 26 iulie 2012) şi
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.Of. nr.
365 din 30 mai 2012).
12
Drept comercial 13
Pot înfiinţa asociaţii şi fundaţii, persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc
desfăşurarea unor activităţi în interes general sau în interesul unor colectivităţi locale ori, după
caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Asociaţia este constituită de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun
în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă
pentru realizarea unor activităţi în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor,
personal nepatrimonial. Fundaţia este înfiinţată de una sau mai multe persoane care, pe baza
unui act juridic între vii ori pentru cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod
permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar53.
Asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi au
sediul. Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie. O federaţie
dobândeşte personalitate juridică proprie din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor
aflat la grefa tribunalului şi funcţionează pe principiile prevăzute pentru asociaţii.
Potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000 (art. 47-48), asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot
înfiinţa societăţi comerciale, dividendele obţinute de către acestea urmând a fi reinvestite în
aceleaşi societăţi comerciale sau folosite obligatoriu pentru realizarea scopului acestora. Ele
pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt
în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice. Cu toate acestea, asociaţiile,
fundaţiile şi federaţiile nu au calitatea de comercianţi.
4) Persoanele care exercită profesii liberale. Activitatea desfăşurată de membrii
profesiile liberale are la bază efortul intelectual al acestora, efort care primează în raport cu
materia utilizată, produsul realizat sau munca fizică depusă, ceea ce conduce la concluzia
excluderii caracterului speculativ şi, implicit a calităţii de comerciant.
Sunt incluşi în această categorie: avocaţii, medicii, auditorii financiari, consultanţii fiscali,
experţii contabili, contabilii autorizaţi, arhitecţii, practicienii în insolvenţă sau alte profesii
reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legilor speciale.
Deşi, din punct de vedere al dreptului concurenţei, activitatea membrilor profesiilor
liberale este privită ca având o organizare sistematică subsumându-se conceptului de
întreprindere în sensul de „entitate care realizează o activitate economică, indiferent de
statutul ei legal şi de modul în care este finanţată (…)”54, totuşi, din punct de vedere al
dreptului comercial, aceşti nu sunt comercianţi, fapt susţinut şi de Legea nr. 26/1990.
Dimpotrivă, aşa cum am văzut, cele două profesii sunt considerate incompatibile.
4. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale
Potrivit Constituţiei, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie. De asemenea, alegerea unei profesii este liberă, iar exerciţiul acesteia poate fi
îngrădit „numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
(…)”.
În acest sens, legiuitor a stabilit unele incapacităţi menite să protejeze anumite persoane,
dat fiind consecinţele grave, în plan patrimonial şi nu numai, ale activităţii comerciale. De
53
Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală
să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.
54
Practicienii profesiilor libere îşi oferă cunoştinţele şi serviciile în schimbul unor sume de bani, ca orice
întreprindere lato sensu; au o evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor; obţin profit din exploatarea cunoştinţelor şi
calităţilor lor profesionale. A se vedea, N. Crişan, „Legea concurenţei şi profesiile liberale”, în Revista Profil
Concurenţa nr. 3/2005, p. 8.
13
Drept comercial 14
asemenea, a stabilit o serie de incompatibilităţi, decăderi55 şi interdicţii56 din dreptul de a face

comerţ, precum şi autorizaţii pentru a putea exercita o activitate comercială.
§1. Incapacităţi
În materie comercială57, de regulă, capacitatea se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18
ani. Se are în vedere complexitatea activităţii comerciale şi întinderea răspunderii pentru
persoanele care desfăşoară o activitate economică în calitate de PFA, întreprinzător titular al
unei întreprinderi individuale sau reprezentant al unei întreprinderii familiale. Totuşi, ţinând
cont de implicarea mai redusă şi subordonată reprezentantului întreprinderii, pentru membrii
întreprinderii familiale legiuitorul a stabilit dobândirea unui capacităţi speciale, restrânse (nu
are putere de reprezentare şi nici de a încheia anumite acte juridice) la împlinirea vârstei de 16
ani.
Capacitatea de a fi comerciant a persoanelor incapabile58 se analizează în raport cu
posibilele situaţii, după cum urmează:
- minorul lipsit de capacitate de exerciţiu nu poate fi comerciant, însă minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (16-18 ani) poate să dobândească capacitatea de a fi
comerciant ca urmare a căsătoriei (art. 39 C.civ.), în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (art.
40 C.civ.) sau dacă exercită o activitate în calitate de membru al unei întreprinderi familiale
(art. 8 din O.U.G. nr. 44/2008);
- interzisul judecătoresc nu poate avea capacitatea de a fi comerciant, în considerarea lipse
sale de discernământ generată de alienaţia sau debilitatea mintală;
- persoana pusă sub curatelă are capacitate de exerciţiu şi ar putea avea calitate de
comerciant, prin implicarea curatorului. Mandatul curatorul, acordat de instanţa de tutelă,
vizează administrarea bunurilor altuia. Conţinutul, limitele acestui mandat, fac dificilă şi chiar
imposibilă exercitarea propriu-zisă a activităţii de comerciant de către cel aflat sub curatelă59.
§2. Restricţii privind dobândirea calităţii de comerciant şi exercitarea activităţii
comerciale
2.1. Incompatibilităţi
Pentru a asigura demnitatea şi prestigiul unei funcţii sau profesii, legiuitorul stabileşte
anumite incompatibilităţi ale funcţiei/profesiei respective cu alte funcţii sau profesii.
Incompatibilităţile sunt prevăzute de lege, însă sancţiunile pentru încălcarea acestor dispoziţii
sunt profesionale sau disciplinare, putând merge până la destituirea din funcţia deţinută. De
remarcat: existenţa unei incompatibilităţi nu împiedică dobândirea calităţii de comerciant,
actele de comerţ săvârşite rămânând valabile.
Caracterul speculativ al profesiei de comerciant face această profesie incompatibilă cu o
serie de funcţii publice sau de interes public, deoarece exercitarea comerţului în nume propriu
ar putea intra în contradicţie cu interesele generale ale societăţii.
Calitatea de comerciant este incompatibilă cu:
- funcţia de preşedinte al României;
- funcţiile de judecător, procuror, judecător la Curtea Constituţională;
- deputat, senator, membru al guvernului, ales local;
55
Decăderile sunt sancţiuni pronunţate de către instanţă în cazurile expres prevăzute de lege, pentru săvârşirea
unor fapte grave.
56
Pentru ocrotirea unor interese generale ale societăţii, anumite activităţi nu se pot exercita pe baza liberei
iniţiative. A se vedea Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (M.Of. nr. 96 din 13 mai 1996).
57
În materia civilă sunt incapabili: minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
58
A. – D. Dumitrescu, Titluri de valoare … op.cit., p. 177- 190.
59
St.D. Cărpenaru, Tratatul..., op. cit., p. 51.
14
Drept comercial 15
- prefect şi subprefect;
- primar, viceprimar, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean;
- funcţiile publice;
- membrii Curţii de Conturi;
- preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii;
- Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
- membrii, Consiliului Concurenţei, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; Consiliului
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; Consiliului Naţional al Audiovizualului; consiliilor
de administraţie ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Te-
leviziune, Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
- angajaţii cu funcţii de conducere şi membrii consiliului de administraţie ai Băncii
Naţionale a României;
- militarii, poliţiştii, diplomaţii, clericii;
- membrii profesiilor liberale (avocaţi, notari, medici, arhitecţi) etc.
2.2. Decăderile
Necesitatea asigurării legalităţii şi moralităţii activităţii comerciale, precum şi a protejării
demnităţii comercianţilor au impus ca, în cazul săvârşirii de fapte grave, comerciantul în
cauză va fi decăzut din dreptul de a fi comerciant. În acest sens, O.U.G. nr. 44/2008 impune
ca pentru înregistrarea şi autorizarea persoanelor care desfăşoară activităţi economice, acestea
să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal.
De asemenea, prin Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, republicată60, s-au prevăzut faptele care constituie activităţi comerciale
ilicite, precum şi sancţiunile contravenţionale sau penale care se aplică pentru săvârşirea
acestor fapte. Deşi stabileşte sancţiuni penale şi contravenţionale pentru anumite fapte ilicite
săvârşite de un comerciant, legea nu reglementează sancţionarea comerciantului cu decăderea
din dreptul de a exercita profesia de comerciant, ea limitându-se la a stabili că hotărârile de
condamnare penală pronunţate împotriva comerciantului care se face vinovat de faptele
penale legate de săvârşirea activităţilor comerciale, se comunică la registrul comerţului.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, în registrul comerţului se vor
înregistra menţiuni referitoare la hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului
sau cenzorului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil sa exercite aceasta
activitate. Totuşi, sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita profesiunea de comerciant
fiind o decădere din drepturile ce aparţin unei persoane, nu poate interveni decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege (art. 53 din Constituţia României)61.
2.3. Interdicţiile
Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 1323/1990 în legătură cu unele măsuri pentru aplicarea Legii
privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare62, nu pot face obiectul
activităţii unei societăţi comerciale:
- activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sunt contrare unor alte
dispoziţii legale cu caracter imperativ;
- activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;
- fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament;
- imprimarea hărţilor cu caracter militar;
60
M.Of. nr. 291 din 5 mai 2009.
61
Pentru mai multe detalii, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român. Curs universitar, , p. 80-81.
62
M.Of. nr. 149 din 27 decembrie 1990, modificată prin H.G. nr. 538/1993 (M.Of. nr. 250 din 21 octombrie
1993).
15
Drept comercial 16
- fabricarea sau comercializarea de aparatura utilizată în activitatea de interceptare de

convorbiri telefonice ori de codificare, fără avizul Ministerului de Interne sau cu încălcarea
acestui aviz;
- fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de
frecvente radioelectrice, fără avizul Ministerului Comunicaţiilor sau cu încălcarea acestui
aviz;
- activităţi de pilotaj pe sectorul maritim al Dunării de Jos.
Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate atrage după sine nulitatea contractului de
societate63.
2.4. Autorizaţiile
Înregistrarea şi autorizarea persoanelor care desfăşoară activităţi economice este
condiţionată de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 44/200864. Scopul
autorizării îl reprezintă exercitarea unui control de legalitate asupra îndeplinirii condiţiilor
impuse de lege.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionarii se depune la
registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul
profesional, însoţită de documentaţia aferentă. Autorizarea funcţionării nu exonerează
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale de obligaţia
de a obţine, înainte de începerea activităţii, autorizaţiile, avizele, licenţele şi altele asemenea,
prevăzute în legi speciale, pentru desfăşurarea anumitor activităţi economice65.
De asemenea, legiuitorul cere obţinerea unor autorizaţii prealabile ori avizul anumitor
autorităţi: Banca Naţională a României (O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare66), Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor (Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor,
cu modificările şi completările ulterioare67), Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (Legea
nr. 297/2004 privind piaţa de capital), cu modificările şi completările ulterioare 68), Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratele Judeţene de Poliţie, Serviciul
Român de Informaţii etc.69
5. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor
Dobândirea statutului de comerciant impune o anumită conduită, precum şi respectarea
unor obligaţii pe care legiuitorul le consideră inerente acestei profesii (obligaţii profesionale).
Se urmăreşte, astfel, apărarea intereselor publice, ocrotirea creditului comercial, dar şi
protejarea intereselor atât a terţilor, cât şi a comercianţilor înşişi70.
Astfel, comercianţii sunt obligaţi:
63
Legiuitorul stabileşte unele restricţii speciale privind exercitarea activităţii comerciale pentru anumite per-
soanele care săvârşesc acte de comerţ în raport cu alte anumite persoane. Este vorba de aşa-numita concurenţă
interzisă. Pentru detalii, a se vedea O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p. 286 şi urm.
64
A se vedea, infra, Secţiunea a 3-a.
65
În cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activităţi economice este necesară
îndeplinirea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale, persoanele
respective trebuie sa facă dovada îndeplinirii acestora.
66
M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006.
67
M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
68
M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.
69
Pentru detalii asupra avizelor prealabile şi licenţierii societăţii de pază şi protecţie, a se vedea A.-D.
Dumitrescu, Şt. Mihăilă, „Particularităţi şi noutăţi în procedura de avizare şi licenţiere a societăţilor comerciale
care activează în domeniul de pază şi protecţie”, ”, în Analele Universităţii din Târgovişte, Seria Ştiinţe Juridice,
volumul XVIII, nr. 2/2011, ISSN-L 2247-9937, p. 84 – 91.
70
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român. Curs universitar, p. 88.
16
Drept comercial 17
- să îndeplinească anumite formalităţi de publicitate, în vederea aducerii la cunoştinţa celor

interesaţi a existenţei comerciantului, precum şi a anumitor acte sau informaţii legate de
activitatea comerciantului;
- să organizeze şi conducă propria contabilitate;
- să acţioneze în limitele unei concurenţe licite în lupta pentru atragerea, menţinerea sau
extinderea clientelei71;
§1. Obligaţia de a face publicitate anumitor acte şi informaţii
În Noul Cod civil sunt stabilite regulile generale72 cu privire la aplicarea principiului
publicităţii asupra drepturilor, actelor şi faptelor juridice, statuându-se că publicitatea se
realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, Registrul
Comerţului şi alte forme prevăzute de lege.
În consonanţă cu prevederile primei Directive a Consiliului Uniunii Europene (Directiva
68/151/CEE din 9 martie 1968), Legea nr. 26/1990 impune comercianţilor, precum şi altor
persoane fizice sau persoane juridice, prevăzute în mod expres de lege, ca, înainte de
începerea comerţului, respectiv înainte de începerea activităţii acestora, să ceară înmatri-
cularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului său, după
caz, a activităţii respective, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele
şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Registrul comerţului este un sistem legal şi public de înregistrare şi evidenţă a
comercianţilor, de publicitate legală a actelor şi faptelor acestora, precum şi de informare
publică cu privire la înregistrările şi menţiunile cuprinse în el73. Acesta se ţine de către oficiul
registrului comerţului, este organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti şi
funcţionează pe lângă fiecare tribunal. Registrul central al comerţului se ţine de către Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată
integral din venituri proprii, organizată în subordinea Ministerului Justiţiei.
În registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la:
a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de
comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul
comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi
numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a
reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumita
sucursală, menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala, semnătura
împuternicitului/reprezentantului fiscal va fi dată în forma prevăzută de lege;
c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora societatea
comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau
întreprinderea familială are un drept;
d) hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune
pronunţate în cursul exercitării comerţului;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia,
precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de insolvenţă, precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
71
Conduita ce trebuie respectată de comercianţi face obiectul altei discipline, dreptului concurenţei, Pentru o
analiză detaliată a concurenţei licite, a se vedea G. Ungureanu, Dreptul european al concurenţei, Ed. Cermaprint,
Bucureşti, 2009, p. 21.
72
A.-D. Dumitrescu, Titulrile de valoare…op. cit., 2011, p. 30.
73
T. Prescure, Registrul comerţului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 34.
17
Drept comercial 18
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte

penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
h) orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
Cererea de înmatriculare a unui comerciant, persoana fizica, va fi făcută personal sau prin
împuternicit, cu procură specială şi autentică. Cererea de înmatriculare în registrul comerţului
a unei societăţi comerciale va fi semnată cel puţin de un administrator sau, după caz, de
reprezentantul acestuia ori, în condiţiile legii, de oricare asociat, iar pentru regii autonome,
companii naţionale, societăţi naţionale sau organizaţii cooperatiste, de către persoanele
împuternicite, potrivit legii, să le reprezinte.
Cererea de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare. La orice înmatriculare se vor
menţiona numărul şi data încheierii judecătorului delegat.
§2. Obligaţia de a organiza şi conduce propria contabilitate
Această obligaţie îşi are temeiul în art. 1 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii,
republicată74, şi priveşte toţi comercianţii şi toate persoanele juridice, ţinerea regulată a
contabilităţii fiind un instrument de cunoaştere şi gestiune75, dar şi control al patrimoniului
comercianţilor şi al rezultatelor obţinute de aceştia în cadrul activităţii desfăşurate76.
Impozitul reprezintă o contribuţie băneasca obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru
veniturile pe care le obţin, sau bunurile pe care le posedă77. Valoarea impozitului se stabileşte
de către organele statului în mod unilateral.
În acest sens, în ceea ce priveşte evidenţa contabilă, comercianţii trebuie să asigure78:
- înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicare şi păstrarea informaţiilor
privind starea patrimonială a comerciantului şi rezultatele obţinute;
- controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate şi înregistrate;
- furnizarea informaţiilor de interes public, pentru stabilirea patrimoniului naţional,
execuţia bugetului public naţional şi întocmirea bilanţului pe ansamblul economiei.
Spre deosebire de alte legislaţii care fac referire numai la modul în care trebuie să se ţină
contabilitatea, legea noastră stabileşte şi care sunt registrele care trebuie ţinute de un
comerciant (registrul-jurnal, registrul inventar şi carte mare), cu posibilitatea ministerului de
resort de a excepta anumite categorii de comercianţi de la ţinerea unora dintre acestea79.
Registrul-jurnal este acel registru în care se scriu în ordine cronologică toate operaţiunile
economico-financiare efectuate de către comerciant referitoare la comerţul său.
Registru-inventar cuprinde inventarul patrimoniului comerciantului, acesta fiind dator a
inventaria, la începutul comerţului său şi în fiecare an, averea sa mobilă şi imobilă, precum şi
datoriile sale active şi pasive, încheind şi bilanţul, pe care „le va copia în registrul special
pentru aceasta şi va semna”.
Registrul Cartea mare este un registru de conturi personificate (contabilitatea se ţine în
partidă dublă, fiecare operaţiune este supusă dublei înregistrări), specific comercianţilor care
au un volum mare de activitate, cu o complexitate ridicată80.
74
M.Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.
75
Îndeplinirea acestei obligaţii este şi în folosul comerciantului. El îşi va putea conduce în mod corect afacerile
cunoscându-şi din registrele contabile, în orice moment, situaţia financiară în care se află.
76
Contabilitatea ţinută de comerciant serveşte şi intereselor statului care percepe de la acesta impozite pe
veniturile realizate din activitatea comercială.
77
Idem, p. 130
78
I. Schiau, op. cit., p. 63.
79
Codul comercial obliga la ţinerea registrului copier (era copiată, în ordine cronologică, întreaga corespondenţă
comercială).
80
St.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., p. 80.
18
Drept comercial 19
§3. Obligaţia de a acţiona în limitele unei concurenţe licite

Concurenţa este privită ca „o luptă, adesea acerbă, între operatorii economici, care exercită
aceeaşi activitate sau o activitate similară, pentru dobândirea, menţinerea şi extinderea
clientelei”81 ori, mai exact, „confruntarea dintre operatorii economici cu activităţi similare sau
asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea şi conservarea
clientelei, în scopul rentabilizării proprii întreprinderi”82.
Concurenţa licită este considerată acel tip de concurenţă în care, în domeniile pe care
legea le lasă deschise competiţiei comercianţilor şi nu numai (operatorilor economici), aceştia
se bucură de facultatea deplină de a se confrunta pe piaţă, dar cu bună-credinţă, respectând
regulile de deontologie profesională83.
Concurenţa este ilicită (patologică) apare ori de câte ori regulile amintite nu mai sunt
respectate. Suntem în asemenea situaţii atunci când comercianţii sunt implicaţi în practici
anticoncurenţiale (înţelegeri anticoncurenţiale sau abuz de poziţie dominată) sau atunci când
în competiţie sunt utilizate mijloace neoneste (concurenţa neloială)84.
În literatura juridică mai întâlnim noţiunea de concurenţa interzisă. Aceasta se manifestă în
anumite domenii de activitate care sunt sustrase competiţiei fie prin lege, fie prin convenţia
părţilor. Concurenţa interzisă evidenţiază o zonă în cadrul căreia se exclude exercitarea
rivalităţii economice, chiar dacă este onestă, fiind sancţionat orice act de concurenţă.
Dimpotrivă, în domeniile deschise concurenţei, actele de competiţie sunt prin ipoteză libere,
ele îndeplinind funcţii stimulative, benefice pentru consumatori. Totuşi, acestea vor fi
sancţionate atunci când depăşesc condiţiile de onestitate. Pe scurt, „în cazul concurenţei
interzise ne aflăm în faţa unui act săvârşit fără drept, pe când în cazul concurenţei neloiale
este vorba de exerciţiul excesiv al unui drept sau al unei libertăţi”85.
1. Cunoaşterea categoriilor de comercianţi
2. Cunoaşterea restricţiilor privind desfăşurarea unei activităţi comerciale
Întrebări:
1. Care sunt categoriile de comercianţi în dreptul comercial
2. Încapacitatea şi incompatibilitatea persoanei fizice pentru a deveni comerciant
Teme dezbatere:
1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică şi persoana juridică
2. Restricţiile impuse de lege privind desfăşurarea unei activităţi comerciale
Bibliografie:
2012
81
I. Băcanu, Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 50.
82
G. Boroi, Dreptul concurenţei, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 5.
83
O. Căpăţînă, op. cit., p. 274.
84
Aşa cum este definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, presupune „orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite
în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a
prestărilor de servicii”.
85
Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 19.
19
Drept comercial 20
Comercianţii – persoane fizice
1. Înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor persoane fizice

Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008, orice activitate economică desfăşurată permanent,
ocazional sau temporar în România de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
20
Drept comercial 21
individuale şi întreprinderile familiale trebuie să fie înregistrată şi autorizată86. Pentru titularii

întreprinderilor individuale şi membri întreprinderilor familiale, înregistrarea în registrul
comerţului marchează momentul dobândirii calităţii de comerciant, iar pentru persoanele
fizice autorizate acesta devine o condiţie prealabilă şi obligatorie pentru exercitarea profesiei
de comerciant87.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune la
registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul
profesional, directorul oficiului registrului comerţului putând dispune, prin rezoluţie motivată,
înregistrarea şi autorizarea funcţionării, acordarea unui termen pentru completarea actelor sau
respingerea cererii (cu drept de a formula plângere), după caz. În cazul în care se dispune
înregistrarea şi autorizarea funcţionării sau în cazul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care
dispune astfel, oficiul registrului comerţului va elibera, printre altele, certificatul de
înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, document care atestă înregistrarea în
registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către autoritatea
fiscală competentă.
Pentru a obţine înregistrarea şi autorizarea în vederea desfăşurării de activităţi economice
în una dintre forme amintite, persoanele fizice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
(art. 8):
a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice care solicită autorizarea pentru
desfăşurarea de activităţi economice conform art. 4 lit. a) (persoane fizice autorizate) şi lit. b)
(întreprinderi individuale) şi al reprezentantului întreprinderii familiale, respectiv vârsta de 16
ani, în cazul membrilor întreprinderii familiale;
b) nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc
disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
c) au un sediu profesional declarat prin cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de
autorizare a funcţionării;
d) declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei
muncii88.
Prin derogare de la prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ale Legii nr.
31/1990 a societăţilor comerciale, precum şi de la prevederile celorlalte acte normative
incidente, competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul comerţului şi, după
caz, a altor cereri aflate în competenţa de soluţionare a judecătorului delegat, pe o perioadă de
maximum 6 luni de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor
măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului 89 (15 ianuarie 2010), aparţine
directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei sau
persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului90.
86
Pentru desfăşurarea anumitor activităţi economice, legiuitorul impune obţinerea înainte de începerea
activităţii şi a altor autorizaţii, avize sau licenţe.
87
Pentru o opinie contrară, a se vede I. Schiau, op. cit., p. 37.
88
În cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activităţi economice este necesară
îndeplinirea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale, va trebui să facă
dovada îndeplinirii acestora.
89
M.Of. nr. 926 din 30 decembrie 2009.
90
Cererile de înregistrare depuse la oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale şi nesoluţionate până
la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 116/2009, vor fi soluţionate de către directorul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal şi/sau de către persoana sau persoanele desemnate, urmând a fi avute în vedere şi
termenele de soluţionare anterior acordate.
21
Drept comercial 22
2.Regimul juridic aplicabil persoanelor fizice autorizate

Aşa cum am văzut, persoanele fizice autorizate nu au neapărat calitatea de comerciant,
această formă de exercitare a activităţii putând fi utilizată şi de meseriaşi, artizani sau alte
persoane care exercită o profesie necomercială.
§1. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)
Persoana fizică autorizată îşi desfăşoară activitatea comercială folosindu-şi propria forţă de
muncă, resursele şi abilităţile profesionale. Astfel, el:
- nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru
care a fost autorizat, dar poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinzători
persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi
familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice,
fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit (nu va fi considerată un angajat al unor
terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă);
- poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe
persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel pentru care este autorizat;
- este asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul
de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj;
- poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca întreprinzător
persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale;
- răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă
procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei 91;
- îşi poate înceta permanent activitatea profesională prin radiere din registrul comerţului,
fie în mod voluntar, fie ca urmare au unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fie prin deces.
§2. Întreprinderile individuale
Întreprinderea individuală este o ficţiune juridică; ea nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, însă, de la această dată, dobândeşte calitatea
de comerciant întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale. Acesta, în
calitate de întreprinzător,
- poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă, înregistrat la inspectoratul
teritorial de muncă, în calitate de angajator persoană fizică;
- poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane
juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul
juridic dobândit;
- nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă;
- poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi
domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-a organizat
întreprinderea individuală;
- este asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul
de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj;
91
În cazul în care PFA nu are calitatea de comerciant, creditorii îşi vor executa creanţele potrivit dreptului
comun.
22
Drept comercial 23
- răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost

constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă, va fi supus
procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006;
- în cazul în care îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului prin deces,
moştenitorii acestuia pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie
autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulţi moşte-
nitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca
întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
§3. Întreprinderile familiale
Întreprinderea familială este constituită, prin acord de constituire încheiat în formă scrisă,
ad validitatem92, de 2 sau mai multe persoane, membri ai unei familii93.
Membrii unei întreprinderi familiale:
- pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia
pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi
domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au organizat
întreprinderea familială.
- sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi au dreptul
de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
Întreprinderea familială:
- nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă;
- poate colabora, prin reprezentantul său, cu alte persoane fizice autorizate ca PFA,
întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai
unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei
activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit;
- nu are patrimoniu propriu şi, paradoxal, nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului, deşi legiuitorul pare a sugera că anumite acte sunt
încheiate în numele acesteia.
În cazul în care membrii întreprinderii familiale au consimţit la constituirea unui
patrimoniu de afectaţiune, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional la acesta se
vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectaţiune. Dacă
membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele
prevăzute pentru participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
Procura specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de
exerciţiu şi reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării
acesteia în registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate
de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
92
Acordul de constituire va stipula numele şi prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii,
participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi
veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
93
Prin familie, în sensul art. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 44/2008, înţelegem soţul, soţia, copiii care au împlinit
vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
23
Drept comercial 24
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul

desemnat. Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale
se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele
prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de
reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care
se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi
a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt
coproprietatea membrilor în cotele convenite prin actul de constituire sau în cote diferite de
acestea, aşa cum au convenit membrii asociaţiei familiale.
În cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un patrimoniu de afectaţiune
sau au dobândit bunuri afectate activităţii întreprinderii, bunurile se împart conform cotelor
convenite. Dacă nu a fost constituit un patrimoniu de afectaţiune, bunurile dobândite în
vederea desfăşurării activităţii întreprinderii se împart conform cotelor stabilite prin acordul
de constituire.
O.U.G. nr. 44/2008 dă posibilitatea (este o opţiune, nu o obligaţie) persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale şi membrilor întreprinderii familiale să
constituie un patrimoniu de afectaţiune, definindu-l ca fiind format din totalitatea bunurilor,
drepturilor şi obligaţiilor afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca
o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora.
Patrimoniul de afectaţiune îndeplineşte două funcţii principale:
- instrument de realizare a activităţii comerciale a titularului patrimoniului;
- instrument de garantare a obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii familiale.
Patrimoniul de afectaţiune este o ficţiune juridică prezentând numeroase similitudini cu
fondul de comerţ de care se deosebeşte prin conţinutul lărgit (cuprinde şi drepturile şi
obligaţiile persoanei fizice autorizate, ale titularului întreprinderii individuale sau, după caz,
ale membrilor întreprinderii familiale). El reprezintă o veritabilă excepţie de la principiu
potrivit căruia fiecare persoană are un singur patrimoniu. Totuşi, legiuitorul merge prea
departe cu această ficţiune în ceea ce priveşte patrimoniul de afectaţiune al membrilor
întreprinderii familiale, derogând şi de la principiul conform căruia un patrimoniu poate avea
un singur titular (acest patrimoniu de afectaţiune are o structură compozită fiind format din
fracţiuni ale unor patrimonii aparţinând unor persoane diferite)94.
Dacă în ceea ce-i priveşte pe comercianţi lucrurile sunt clare, lor aplicându-li-se procedura
insolvenţei, nu putem accepta interpretarea dată de doctrină potrivit căruia „creditorii
personali ai unui PFA care nu este comerciant nu vor putea cere deschiderea procedurii
insolvenţei şi nu vor putea să-şi îndestuleze creanţele decât asupra bunurilor necuprinse în
patrimoniul de afectaţiune [art. 20 alin. (2) şi art. 2 lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008”95]. Dacă am
accepta o asemenea interpretare ar însemna că ori de câte ori o persoană fizică îşi va simţi
ameninţate bunurile de creditorii personali, va proceda la înfiinţarea, spre exemplu, a unui
PFA (necomerciant) incluzând bunurile de valoare în patrimoniul de afectaţiune.
94
Pentru critica acestei concepţii legiuitorului, a se vedea I. Schiau, op. cit., p. 41-42.
95
Ipoteza este similară şi în ceea ce-i priveşte pe titularul întreprinderii individuale şi pe membrii
întreprinderii familiale. A se vedea idem, p. 42.
24
Drept comercial 25
În concluzie, deşi legiuitorul face referire la separarea patrimoniului de afectaţiune de

gajul general al creditorilor personali [art. 2 lit. j)], considerăm că raţiunea textului este aceea
de constituire a patrimoniului de afectaţiune în scopul direcţionării creditorilor PFA
(necomerciant) spre urmărirea mai întâi a bunurilor afectate acestei activităţi, iar apoi a
întregului patrimoniu. În ceea ce-i priveşte pe creditorii personali, aceştia vor avea în vedere
în primă instanţă bunurile personale (urmăribile), iar apoi, în concurenţă cu creditorii
„profesionali” (aceştia din urmă având prioritate), bunurile afectate acestei activităţi.
1. Cunoaşterea categoriilor de comercianţi, sub care pot desfăşura activităţi comerciale
persoanele fizice
2. Cunoaşterea specificului fiecărei forme de desfăşurare ale activităţilor comerciale ale
persoanelor fizice
Întrebări:
1. Care sunt formele (categoriile) sub care o persoană fizică poate desfăşura activităţi
economice
2. Specificul fiecărei categorii sub care persoanele fizice pot desfăşura activităţi
economice
Teme dezbatere:
1. Importanţa activităţilor comerciale desfăşurate de persoana fizică
2. Asemănări şi deosebiri între formele sub care o persoană fizică poate desfăşura
activităţi economice
Bibliografie:
2012
25
Drept comercial 26
Societăţi comerciale
§1. Particularităţile funcţionării societăţilor în nume colectiv

1.1. Consideraţii introductive
Societatea în nume colectiv este o societate constituită dintr-un număr redus de asociaţi
reuniţi de considerente de ordin subiectiv (aprecierea şi încrederea reciprocă, care guvernează
raporturile asociaţilor96), asociaţi care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale,
ceea ce ne face să afirmăm că este o societate de tip închis, astfel încât cesiunea aportului
social şi continuarea cu moştenitorii să fie premise numai în condiţii stricte. Societatea nu este
supusă nici unei restricţii privind numărul de asociaţi şi nici în ceea ce priveşte capitalul
social.
Legea societăţilor comerciale nu reglementează expres adunarea generală a asociaţilor,
deşi modul în care asociaţii îşi fac simţită prezenţa în viaţa societăţii sugerează că ei se
comport ca un organ supreme al societăţii, cu atribuţii deliberative.
Luarea deciziilor în această formă de societate necesită, fie votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pentru:
- numirea şi revocarea administratorilor, dar numai în situaţia în care aceştia nu au fost
numiţi prin actul constitutiv;
- rezolvarea divergenţelor care pot apărea între administratori, dacă aceştia lucrează
împreună;
- aprobarea bilanţului societăţii;
- tragerea la răspundere a administratorilor;
fie unanimitatea votului asociaţilor97 pentru:
- revocarea sau modificare limitelor puterilor acordate unui administrator numit prin actul
constitutive;
- modificarea actului constitutiv al societăţii.
Asociatul care într-o operaţiune determinată are pe cont propriu sau pe contul altei
persoane interese contrare cu cele ale societăţii, nu poate lua parte la nicio deliberare sau
decizie privind această activitate.
Administrarea societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor administratori
provenind în mod exclusiv dintre asociaţi, aceştia putând să lucreze individual sau împreună.
În situaţia în care s-a stabilit că administratorii să lucrează împreună98, decizia trebuie luată
în unanimitate. Totuşi, în mod excepţional se poate deroga de la această regulă, pentru actele
urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, un singur administrator poate
să decidă în lipsa celorlalţi, dacă aceştia se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua
parte la administraţie99.
Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele operaţiunilor
obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, acesta are obligaţia să înştiinţeze pe ceilalţi
administratori, înainte de a o încheia urmând ca, în caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, să
96
Societatea în nume colectiv este prototipul societăţii constituite intuitu personae.
97
Legea face referire şi la o aşa-zisă unanimitate relativă ‒ „acordul celorlalţi asociaţi” ‒ , firească de altfel,
deoarece altfel ar bloca deciziile în societate.
98
Asociatul nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau
pentru cele ce urmează sa le facă în interesul societăţii, răspunzând pentru sumele luate şi pentru daune-interese.
99
În cazul în care nu sunt întrunite aceste cerinţe, administratorul răspunde pentru prejudiciul cauzat
societăţii prin împlinirea actului respectiv.
26
Drept comercial 27
decidă asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social100. Nerespectarea

acestei interdicţii atrage sancţiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din această operaţiune.
Dat fiind caracterul intuitu personae şi relaţiilor cvasifamiliale dintre asociaţi, în societatea
în nume colectiv sunt permise întrebuinţări ale capitalului, bunurilor sau creditului societăţii,
cu consimţământul celorlalţi asociaţi, legea sancţionând doar excesele:
- asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane este obligat să
restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate;
- în actul constitutiv se poate stipula că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume
pentru cheltuielile lor particulare.
Art. 82 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 instituie o prohibiţie de ordin general pentru
asociaţii dintr-o societate în nume colectiv, acestora interzicându-le a lua parte, ca asociaţi cu
răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici
să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător,
fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
Prohibiţia este operabilă dacă există o identitate sau similitudine între obiectul de activitate
al societăţii comerciale prejudiciate şi activitatea concurentă desfăşurată de asociaţii care au
încălcat interdicţia. Reţinem ideea că este suficient ca un comerciant concurent abuziv să aibă
în obiectul de activitate aceeaşi activitate sau una similară cu cea a societăţii în nume colectiv
lezate, chiar dacă acesta nu practică o astfel de activitate (teza condiţionată)101.
Totuşi, legiuitorul a instituit şi două excepţii de la această prohibiţie, astfel:
- prima rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiile art. 82 alin. (1) teza finală din
Legea nr. 31/1990. Aşadar, asociatul poate desfăşura o activitate de concurenţă interzisă cu
acordul expres al celorlalţi asociaţi;
- cea de-a doua rezultă din dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit
cărora „consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile fiind anterioare
actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea
lor”102.
În cazul în care sunt încălcate dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990,
societatea are la dispoziţie următoarele alternative:
- să decidă că asociatul a lucrat în contul ei;
- să ceară despăgubiri.
Oricare dintre cele două alternative poate fi cumulată cu excluderea asociatului din
societate (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990). Trebuie remarcat faptul că legiuitorul
nu impune excluderea asociatului din societate; acesta este un drept care, potrivit dispoziţiilor
art. 82 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „se stinge după trecerea a 3 luni din ziua când
societatea a avut cunoştinţă, fără sa fi luat vreo hotărâre”.
1.2. Controlul gestiunii societăţi
Legea nu impune desemnarea anumitor persoane pentru exercitarea controlului asupra
gestiunii administratorilor (cenzori sau auditori), aşadar, acest drept poate fi exercitat de către
asociaţi.
100
Operaţiunea încheiată în contra opoziţiei făcute este valabilă faţă de terţii cărora nu li se va fi comunicat
această opoziţie [art. 78 alin. (3) din Legea nr. 31/1990].
101
În ceea ce priveşte durata pe care trebuie să se întindă obligaţia de neconcurenţă, considerăm că aceasta se
extinde inclusiv în faza de lichidare a societăţii în cauză.
102
Suntem în situaţia în care viitorul asociat desfăşura o astfel de activitate înainte de constituirea societăţii,
activitate cunoscută de ceilalţi asociaţi la data constituirii, iar aceştia nu au interzis continuarea acesteia.
27
Drept comercial 28
1.3. Drepturile asociaţilor şi obligaţiile asociaţilor

Acestea rezultă din interpretarea dispoziţiilor Legii societăţilor comerciale103.
Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor;
b) dreptul la beneficii;
c) dreptul de a folosi fondurile societăţii;
d) dreptul la restituirea aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Obligaţiile asociaţilor:
a) obligaţia de efectuare a aportului promis;
b) obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii;
c) obligaţia de a nu face concurenţă societăţii.
1.4. Cesiunea aportului la capitalul social
În schimbul aportului la capital, asociaţii dobândesc anumite părţi sociale (părţi de
interes). Având în vedere, caracterul intuitu personae, pe de o parte, şi răspunderea solidară
şi nelimitată a asociaţilor, pe de altă parte, cesiunea părţilor sociale este mult restricţionată
faţă de alte tipuri de societăţi, legea făcând trimitere la voinţa asociaţilor exprimată prin
intermediul actului constitutiv. Aşadar, cesiune părţilor sociale este posibilă numai dacă este
permisă de actul constitutiv.
Cesiunea părţilor sociale se realizează printr-un contract de cesiune, semnat de cedent şi
de cesionar şi notificat debitorului cedat – societatea în nume colectiv104. Dacă actul
constitutive nu prevede alte condiţii în care este permisă cesiunea, atunci ea va fi posibilă
numai cu acordul celorlalţi asociaţi, hotărârea acestora supusă regulii unanimităţii urmând a
fi menţionată în Registrul Comerţului, pentru a deveni opozabilă terţilor.
Efectele cesiunii părţilor sociale:
- pierderea calităţii de asociat a cedentului şi dobândirea acestei calităţi de către cesionar
care devine asociat cu toate drepturile şi obligaţiile aferente;
- asociatul cedent rămâne răspunzător faţă de terţi pentru toate operaţiunile desfăşurate de
societate anterior cesiunii.
1.5. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile societăţii în nume colectiv
sunt garantate cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor105. Aşadar, legea instituie:
- răspunderea directă a societăţii comerciale în nume colectiv pentru obligaţiile acesteia;
- răspunderea subsidiară a asociaţilor pentru obligaţiile societăţii pe care aceasta nu le
poate onora106. Asociatul urmărit va răspunde pentru creanţa creditorului, cu toate bunurile
sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare (răspundere nelimitată) şi pentru întreaga creanţă,
neputând invoca beneficiul de diviziune (răspundere solidară).
§2. Particularităţile funcţionării societăţilor în comandită simplă
Elementele caracteristice acestui tip de societate sunt:
- prezenta a două tipuri de asociaţi şi răspunderea diferită a acestora:
 asociaţii comanditaţi - răspund pentru obligaţiile sociale solidar şi nelimitat;
 asociaţii comanditari - răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor;
103
Pentru mai multe detalii, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 282-284.
104
I. Schiau, op. cit., p. 240.
105
Normele privind răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor au caracter imperativ, eventualele clauze
de limitarea sau înlăturarea a răspunderii fiind nule.
106
Potrivit dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 31/1990, asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru
operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă. Hotărârea judecătorească obţinută
împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat.
28
Drept comercial 29
- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari

(caracter intuitu personae);
- capitalul social este divizat în părţi sociale (părţi de interes);
- administrarea societăţii este încredinţată întotdeauna unui sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
Întrucât societatea în comandită simplă a evoluat din societatea în nume colectiv,
legiuitorul o reglementează prin trimitere la acesta (art. 90 din Legea nr. 31/1990), aspectele
derogatorii fiind stabilite doar în 2 articole (art. 88 şi 89 din Legea nr. 31/1990)107, cu referire
la implicarea asociaţilor comanditari în funcţionarea societăţii.
Deoarece administrarea societăţii este încredinţată exclusiv asociaţilor comanditaţi,
asociaţii comanditari pot încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei procuri
speciale pentru operaţiuni determinate. Procura va fi dată de reprezentanţii societăţii şi
înscrisă în registrul comerţului, pentru a se realiza opozabilitatea faţă de terţi, în caz contrar,
asociatul comanditar devenind răspunzător faţă de terţi nelimitat şi solidar, pentru toate
obligaţiunile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de el.
De asemenea, legea recunoaşte şi alte drepturi asociaţilor comanditari:
- pot îndeplini servicii în administraţia internă a societăţii;
- pot face acte de supraveghere;
- pot participa la numirea şi la revocarea administratorilor;
- pot acorda, în limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor pentru operaţiunile
ce depăşesc puterile lor;
- au dreptul de a cere copie de pe situaţiile financiare anuale şi de a controla exactitatea lor
prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
§3. Particularităţile funcţionării societăţilor pe acţiuni
3.1. Consideraţii introductive
Aşa cum am văzut, legea societăţilor comerciale acordă cel mai mare spaţiu reglementării
societăţii pe acţiuni, fiind considerată cea mai evoluată formă societară108.
Societatea pe acţiuni este societatea comercială ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi în care acţionarii răspund numai în limita aportului lor (până la valoarea
acţiunilor pe care le deţin). Ea este o societate destinată marilor afaceri, caracterul intuitu
personae lăsând loc caracterului intuitu pecuniae reprezentat de cota de participare la
capitalul social şi nu de calităţile personale ale asociaţilor. Societăţile pe acţiuni sunt
„societăţi deschise” cu un număr mare de acţionari, care de regulă nu se cunosc între ei,
legătura acţionarilor cu societatea fiind dată numai de obligaţia de plată a acţiunilor şi de
dreptul de a încasa dividendele obţinute în raport cu numărul şi valoarea acţiunilor pe care le
deţin.
Societatea pe acţiuni se poate caracteriza prin următoarele:
- societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi şi acţionari (cel puţin
2)109;
- capitalul social al societăţii este divizat în acţiuni (titluri negociabile şi transmisibile)110;
107
Fapt pentru care analiza va fi destul de rezumativă.
108
Întrucât majoritatea aspectelor ce particularizează societăţile pe acţiuni au fost analizate în capitolele
referitoare la constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale, în acest capitol vom analiza numai aspectele
care nu se regăsesc în aceste capitole.
109
Societatea pe acţiuni se poate constitui fie prin subscripţie simultană sau concomitentă, fie prin subscripţie
publică sau continuată.
110
Legea impune un plafon minim pentru constituirea acesteia, echivalentul în lei a 25.000 euro la momentul
constituirii
29
Drept comercial 30
- răspunderea acţionarilor pentru obligaţiile societăţii este limitată (ei răspund numai în
limita aportului la constituirea capitalului social.
3.2. Acţiunile emise de societatea pe acţiuni
Acţiunile sunt titluri negociabile, reprezentând fracţiuni de capitalul social, care conferă
posesorului calitatea de acţionar şi îi permite să exercite, de regulă proporţional cu
acţiunile deţinute, drepturile societare.
Acţiunile emise de o societate trebuie să fie de valoare egală şi sunt indivizibile,
Caracterele acţiunilor:
- sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală (minimum 0,1
lei);
- acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social (conferă titularilor drepturi egale);
- acţiunile sunt indivizibile (în situaţia în care mai multe persoane dobândesc o singură
acţiune, ele nu o pot împărţi; el vor trebui să desemneze un reprezentant care să exercite
drepturile ce derivă din calitatea de titulari ai acesteia);
- acţiunile sunt titluri negociabile (pot fi tranzacţionate pe piaţa de capital, unde pot avea o
valoare mai mică sau mai mare decât la emitere).
Clasificarea acţiunilor:
După drepturile pe care le conferă, acţiunile sunt:
- ordinare - conferă toate drepturile societare;
- preferenţiale - conferă titularilor dreptul la dividend prioritar, înaintea oricărei alte
distribuţii sau prelevări din profitul distribuibil111, precum şi celelalte drepturi recunoscute
acţionarilor, cu excepţia dreptului de vot112. Administratorii, directorii, respectiv membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, precum şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari
de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot.
Acţiunile preferenţiale şi acţiunile ordinare vor putea fi convertite dintr-o categorie în
cealaltă prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor.
După modul de transmitere, acţiunile emise de societate pot fi:
- nominative - indică numele titularului şi pot fi emise forma materială, pe suport hârtie,
sau în forma dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acţionarilor;
- la purtător - nu arată numele titularului; dreptul proprietate asupra acţiunilor la purtător
se transferă prin simpla tradiţiune a acestora.
Acţiunile pot fi emise numai după înmatricularea societăţii în registrul comerţului şi
trebuie să poarte semnătura a 2 membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai
directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a directorului
general unic. Emiterea de acţiuni noi pentru majorarea capitalului social este interzisă până la
achitarea acţiunilor din emisiunea precedentă.
3.3. Dobândirea propriilor acţiuni
Ca regulă, societatea nu poate subscrie propriile acţiuni în nume propriu, fie prin
intermediul altor persoane, legiuitorul urmărind protejarea creditorilor care contractează
având în vedere capitalul social al acesteia. Totuşi, legea permite dobândirea propriilor acţiuni
cu respectarea următoarelor condiţii:
111
Acţiunile cu dividend prioritar, fără drept de vot, nu pot depăşi o pătrime din capitalul social şi vor avea
aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare.
112
În caz de întârziere a plăţii dividendelor, acţiunile preferenţiale vor dobândi drept de vot, începând de la
data scadenţei obligaţiei de plată a dividendelor ce urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în
anul următor adunarea generală hotărăşte că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării
respectivei hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividendelor restante.
30
Drept comercial 31
a) autorizarea dobândirii propriilor acţiuni este acordată de către adunarea generală

extraordinară a acţionarilor, care va stabili condiţiile acestei dobândiri (numărul maxim de
acţiuni ce urmează a fi dobândite, durata pentru care este acordată autorizaţia şi care nu poate
depăşi 18 luni de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial şi contravaloarea lor minimă
şi maximă, în cazul unei dobândiri cu titlu oneros);
b) valoarea nominală a acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate deja
în portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris;
c) tranzacţia poate avea ca obiect doar acţiuni integral liberate;
d) plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul distribuibil sau din
rezervele disponibile ale societăţii, înscrise în ultima situaţie financiară anuală aprobată, cu
excepţia rezervelor legale113.
Aceste restricţii nu se aplică:
a) acţiunilor dobândite în vederea reducerii capitalului sociale;
b) acţiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;
c) acţiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, într-o
procedură de executare silită împotriva unui acţionar, debitor al societăţii;
d) acţiunilor integral liberate, dobândite cu titlu gratuit.
Nerespectarea acestor restricţii atrage anularea lor şi, implicit, reducerea corespunzătoare a
capitalului social, în cazul în care societatea nu le înstrăinează în anumite termene de un an de
la dobândire.
De asemenea, acţiunile respective nu dau dreptul la dividende pe perioada deţinerii lor de
către societate, iar dreptul de vot va fi suspendat pe această perioadă.
O asemenea dobândire este considerată de către lege şi constituirea de garanţii reale asupra
propriilor acţiuni de către societate, fie direct, fie prin intermediul unei persoane acţionând în
nume propriu, dar în contul societăţii (nu se aplica în cazul operaţiunilor curente ale băncilor
şi ale altor instituţii financiare).
3.4. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor
Titularii acţiunilor au următoarele drepturi:
- dreptul de informare asupra desfăşurării activităţii societăţii;
- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor şi de la luarea deciziilor;
- dreptul la dividende, în proporţie cu cota de participare la capitalul social vărsat;
- dreptul asupra părţii cuvenite la lichidarea societăţii.
Orice acţiune plătită da dreptul la un vot în adunarea generala, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel. Mai mult, prin actul constitutiv poate fi limitat numărul voturilor
aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu sunt la curent cu
vărsămintele ajunse la scadenţă.
Acţionarii care posedă acţiuni la purtător au drept de vot numai dacă le-au depus la locurile
arătate prin actul constitutiv sau prin înştiinţarea de convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de
adunare. Acestea vor rămâne depuse până după adunarea generală, dar nu vor putea fi reţinute
mai mult de 5 zile de la data acesteia.
Votul acţionarilor este supus unor interdicţii sau restricţii, dacă ei se află în conflict de
interese, direct sau indirect, cu societatea sau dacă în discuţie este persoana sau administraţia
lor.
113
Acţiunile proprii pot fi dobândite şi pentru a fi distribuite angajaţilor societăţii, situaţie în care ele vor
trebui distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii.
31
Drept comercial 32
În ceea ce priveşte obligaţiile acţionarilor, acestea se rezumă la efectuarea plaţii

vărsămintelor la care s-au obligat.
În situaţia în care acţionarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează (în
termenele de 12 luni, respectiv 2 ani de la data înmatriculării, pentru acţiunile emise pentru un
aport în numerar, respectiv în natură – pentru societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie
simultană sau în termen de 12 luni de la înmatriculare – pentru societăţile pe acţiuni
constituite prin subscripţie publică) societatea îi va invita să-şi îndeplinească această obligaţie,
printr-o somaţie colectivă, publicată de doua ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial
şi într-un ziar de largă răspândire.
Dacă în urma somaţiei acţionarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, va putea decide fie urmărirea acţionarilor pentru vărsămintele restante,
fie anularea acestor acţiuni nominative, decizia publicându-se în Monitorul Oficial. Acţiunile
vor fi vândute, iar sumele obţinute vor fi întrebuinţate pentru acoperirea cheltuielilor de
publicare şi de vânzare, a dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor neefectuate; restul va fi
înapoiat acţionarilor.
În situaţia în care preţul obţinut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor
datorate societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea va putea
să se îndrepte împotriva subscriitorilor şi cesionarilor ori în ultimă instanţă, dacă nici în urma
acestor demersuri nu s-au realizat sumele datorate societăţii, se va proceda de îndată la
reducerea capitalului social în proporţie cu diferenţa dintre acesta şi capitalul existent.
3.5. Obligaţiunile emise de societate
În cazul în care o anumită societate comercială nu dispune de sumele necesare pentru
acoperirea nevoilor sale curente ori de perspectivă, acţionarii nu sunt dispuşi ori nu pot să
contribuie la majorarea capitalului social cu sumele necesare, nu pot fi contractate credite din
varii motive, societatea pe acţiuni poate recurge la soluţia emiterii de obligaţiuni.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul unor sume de
bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a
plăti dobânzile aferente114.
Obligatorul (titularul obligaţiunii) nu are calitatea de acţionar al societăţii, ci de creditor al
acesteia, având dreptul la restituirea sumei datorate, inclusiv a dobânzii aferente, indiferent că
societatea are sau nu beneficii.
Obligaţiunile pot fi emise atât în formă materială, pe suport hârtie, cât şi în formă
dematerializată, prin înscriere în cont. Toate obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să fie
de o valoare egală, acordând posesorilor lor drepturi egale. Valoarea nominală a unei
obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei.
Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în acţiuni ale societăţii emitente, în condiţiile
stabilite în prospectul de ofertă publică, însă valoarea lor nominală va trebui să fie egală cu
cea a acţiunilor.
În ideea protejării drepturilor lor, deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunare
generală, pentru a delibera asupra intereselor lor, hotărârile luându-se, în funcţie de
importanţa actelor puse în discuţie, cu cvorumuri şi majorităţi diferite (art. 173 din Legea nr.
31/1990). Ele sunt obligatorii şi pentru deţinătorii care nu au luat parte la adunare sau au votat
contra şi pot fi atacate în justiţie de către destinatorii care nu au luat parte la adunare sau au
votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.
§4. Particularităţile funcţionării societăţilor în comandită pe acţiuni
Elementele caracteristice acestui tip de societate sunt:
114
St.D. Cărpenaru, Tratat… op. cit., p. 329.
32
Drept comercial 33
- prezenţa a două tipuri de asociaţi şi răspunderea diferită a acestora:

 asociaţii comanditaţi - răspund pentru obligaţiile sociale solidar şi nelimitat;
 asociaţii comanditari - răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
- capitalul social este divizat în acţiuni;
- administrarea societăţii este încredinţată întotdeauna unui sau mai multor asociaţi
comanditaţi.
Întrucât societatea în comandită pe acţiuni este o mixtură între societate pe acţiuni şi
societatea în comandită simplă, legiuitorul o reglementează prin trimitere la normele care
reglementează societatea pe acţiuni (art. 187 din Legea nr. 31/1990), aspectele derogatorii
fiind stabilite doar în 3 articole (art. 188-190 din Legea nr. 31/1990), cu referire la implicarea
asociaţilor comanditari în funcţionarea societăţii.
Deoarece administrarea societăţii este încredinţată exclusiv asociaţilor comanditaţi,
asociaţii comanditari pot încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei procuri
speciale pentru operaţiuni determinate. Procura va fi dată de reprezentanţii societăţii şi
înscrisă în registrul comerţului, pentru a se realiza opozabilitatea faţă de terţi, în caz contrar,
asociatul comanditar devenind răspunzător faţă de terţi nelimitat şi solidar, pentru toate
obligaţiunile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de el.
De asemenea, legea recunoaşte şi alte drepturi asociaţilor comanditari:
- pot îndeplini servicii în administraţia internă a societăţii;
- pot face acte de supraveghere;
- pot participa la numirea şi la revocarea administratorilor;
- pot acorda, în limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor pentru operaţiunile
ce depăşesc puterile lor;
- au dreptul de a cere copie de pe situaţiile financiare anuale şi de a controla exactitatea lor
prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
Administratorii pot fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, hotărârea fiind valabilă
dacă este luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare, cu aceeaşi majoritate
putând alege alt administrator în locul celui revocat, decedat sau care a încetat exercitarea
mandatului. Totuşi, numirea acestuia trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori, deoarece
noul administrator devine asociat comanditat, deci va răspunde solidar şi nelimitat împreună
cu ceilalţi administratori.
Administratorul revocat va rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţele persoane pentru
obligaţiile pe care le-a contractat în timpul administraţiei sale, putând însă exercita acţiune în
regres împotriva societăţii.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, le este îngrădit dreptul de a lua parte la
deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor sau, după caz, a auditorului
financiar, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii.
§5. Particularităţile funcţionării societăţilor cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este una dintre formele moderne de societate, concepută
în 1892 în Germania şi preluată de Austria (1906), Franţa (1925) şi Belgia (1935), iar apoi de
alte state, fiind consacrată legislativ şi la nivelul Uniunii Europene în 1985. În ceea ce ne
priveşte, Codul comercial nu a avut în vedere o asemenea formă societară, ea fiind
reglementată pentru prima dată în Legea nr. 31/1990.
Societatea cu răspundere limitată este o formă mixtă, ea împrumutând atât caracterele
societăţilor de persoane, cât şi caracterele societăţilor de capitaluri, astfel:
- în ceea ce priveşte prima categorie - societatea cu răspundere limitată se bazează pe
încrederea asociaţilor (numărul acestora este limitat la 50 de persoane), iar părţile nu sunt
liber convertibile;
33
Drept comercial 34
- în ceea ce priveşte a doua categorie - în societatea cu răspundere limitată asociaţii

răspund în limitele aporturilor lor pentru obligaţiile sociale, însă capitalul social este fracţionat
în părţi sociale, acestea nereprezentând titluri negociabile.
Societatea cu răspundere limitată se poate prin constitui prin contract de societate şi statut
sau numai printr-un act constitutiv. Asociaţii societăţii pot fi persoane fizice sau persoane
juridice, legea impunând condiţia de a nu depăşi 50 de asociaţi.
Capitalul social trebuie menţionat şi înscris în actul constitutiv şi nu poate fi mai mic de
200 lei.
Organul suprem de deliberare şi decizie al societăţii este adunarea generală a asociaţilor.
Ea hotărăşte, în condiţii de cvorum şi majoritate diferite, asupra problemelor obişnuite din
viaţa societăţii, precum şi cu privire la unele probleme deosebite, astfel:
1. pentru problemele obişnuite:
- în prima întrunire, cu votul unei duble majorităţi - majoritatea absolută a asociaţilor şi a
părţilor sociale, afară de cazul în care actul constitutiv prevede altfel;
- în a doua întrunire, oricare a fi numărul asociaţilor şi a părţilor sociale reprezentată de
asociaţii prezenţi, cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi la adunare.
2. pentru probleme care privesc existenţa societăţii (modificarea actului constitutiv) - cu
votul tuturor asociaţilor, afară de cazul în care legea115 sau actul constitutiv prevede altfel,
soluţie rezultată din caracterul intuitu personae al societăţii116.
Hotărârile adunării asociaţiei sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care
nu au luat parte la adunare sau au votat contra117.
Administrarea societăţii revine unuia sau mai multor asociaţi, administratorii putând fi atât
asociaţi, cât şi neasociaţi, dispoziţiile cu caracter general referitoare la administratori fiind
aplicabile.
Controlul gestiunii poate fi realizat de unul sau mai mulţi cenzori sau auditori financiari,
însă a atunci când numărul asociaţilor depăşeşte pragul de 15, legea impune numirea
obligatorie a cenzorului. În lipsa unui cenzor sau auditor financiar, controlul gestiunii se
realizează de către asociaţii care nu îndeplinesc funcţia de administrator.
Capitalul social este împărţit în părţi sociale, titluri negociabile care încorporează anumite
valori, ele putând fi transmite în condiţiile legii, ceea ce implică şi transmiterea calităţii de
asociat în societate. Transmiterea părţilor sociale se realizează, de regulă, între asociaţi, prin
mecanismul cesiunii de creanţă118. Totuşi se permite transmiterea acestora terţilor, însă cu
aprobarea asociaţilor reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Părţile sociale se
pot transmit şi prin succesiune, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
În toate cazurile, transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului
(pentru opozabilitate faţă de terţi) şi în registrul de asociaţi al societăţii.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită şi cu un singur asociat. Acestuia îi
revin toate părţile sociale emise de societate119, îndeplineşte toate drepturile şi obligaţiile ce
revin adunării generale a asociaţilor120 şi poate exercita şi funcţia de administrator unic.
Având în vederea aceste aspecte, legiuitorul dă posibilitatea unei persoane fizice sau persoane
115
A se vedea transmiterea părţilor sociale către neasociaţi.
116
St.D. Cărpenaru, Tratat …op. cit., p. 248.
117
Legea prevede posibilitatea stabilirii prin actul constitutiv a votului prin corespondenţă.
118
Pentru a se putea efectua o astfel de cesiune se procedează la încheierea unui contract între asociatul
cedent şi asociatul cesionar. Cesiunea trebuie notificată societăţii, ceea ce se realizează prin cererea de înscriere a
cesiunii în Registrul asociaţilor societăţii.
119
Valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate.
120
Asociatul unic are obligaţia de a consemna de îndată, în scris, orice decizie adoptată.
34
Drept comercial 35
juridice să fie asociat unic într-o singură societatea cu răspundere limitată, iar societatea cu
răspundere limitată constituită cu un singur asociat nu poate avea calitatea de asociat unic în
altă societate. Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii al cărui asociat unic
este. De asemenea, contractele între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau
persoana juridică, asociat unic al celei dintâi, se încheie în forma scrisă, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de
administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă
acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau
persoane juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune121.
1. Cunoaşterea consituirii şi funcţionării societăţii comerciale
2. Cunoaşterea specificului fiecărei forme a societăţii comerciale
Întrebări:
1. Care sunt formele de societăţi comerciale prevăzute de legislaţia românească?
2. Constituirea societăţii comerciale
3. Funcţionarea societăţii comerciale
Teme dezbatere:
1. Rolul societăţii comerciale în viaţa economică a unui stat
2. Sisteme de administrare a societăţilor comerciale pe acţiuni
Bibliografie:
2012
121
Pentru detalii, a se vedea O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale, op. cit., p. 296.
35
Drept comercial 36
Contracte de intermediere
Contractul de mandat
§1. Consideraţii introductive

1.1. Reprezentarea în acte juridice
Instituţia reprezentării este prevăzută de art. 1295-1314 C.civ. şi reglementează pentru
acele situaţi în care o persoană optează să nu încheie personal un contract, ci prin alte
persoane, numite intermediari.
Reprezentarea defineşte acel procedeu juridic prin care reprezentantul încheie ace juridice
cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentant, efectele actelor juridice
astfel încheiat producându-se direct în persoana reprezentatului.
Reprezentarea suportă mai multe clasificări:
a) după izvor există reprezentare convenţională, legală şi judiciară (art. 1295 C.civ.);
b) după modul în care se manifestă puterea de reprezentare există reprezentare generală
(totală) şi specială (parţială);
c) după conţinutul împuternicirii reprezentarea poate fi directă (perfectă) şi indirectă
(imperfectă). În cazul împuternicirii directe reprezentantul este împuternicit să încheie acte
juridice în numele şi pe seama sa (contract de mandat cu reprezentare), în timp ce în cazul
împuternicirii indirecte, reprezentantul este împuternicit să încheie acte juridice în nume
propriu, dar pe seama reprezentantului (contractul de comision).
36
Drept comercial 37
Pentru ca reprezentarea să fie valabilă trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile cu privire la

existenţa împuternicirii în vederea reprezentării, existenţa intenţiei de a reprezenta şi a voinţei
valabile a părţilor.
Efectele reprezentării se analizează atât în raporturile dintre reprezentat şi terţ, cât şi în
raporturile dintre reprezentant şi terţ.
Efectul principal al reprezentării (art. 1296 C.civ.) constă în aceea că actul juridic încheiat
între reprezentant şi terţ produce efecte asupra reprezentatului, adică asupra persoanei de la
care emană împuternicirea reprezentantului. Pe cale de excepţie un astfel de efect se poate
produce şi în cazul în care reprezentantul încheie un act juridic fără împuternicire sau
depăşind limitele acesteia (art. 1311 C.civ.), prin ratificarea post factum a actului de către
reprezentat, cu efecte retroactive (art. 1312 C.civ.) care nu se extind însă asupra drepturilor
dobândite între timp de terţe persoane.
Între reprezentant şi terţ nu se produc efecte juridice, reprezentantul rămânând străin de
actul juridic încheiat.
Noul Cod civil (art. 1304) permite ca reprezentantul, în loc să încheie contractul cu un terţ,
să-l încheie cu sine însuşi (contractul cu sine însuşi), anulabilitatea actului astfel încheiat
putând fi solicitată doar de către reprezentatul prejudiciat. De asemenea este permisă dubla
reprezentare [art. 1304 alin. (2) C.civ.], astfel că reprezentatul împuternicit să încheie un
contract poate să încheie respectivul contract cu un terţ pe care tot el îl reprezintă.
Reprezentarea va înceta prin renunţare la împuternicire sau revocarea acesteia (art. 1305
C.civ.), dar şi prin intervenirea unor alte cauze (art. 1307 C.civ.) precum decesul sau
incapacitatea unei părţi, încetarea existenţei persoanei juridice, deschiderea procedurii
insolvenţei.
La încetarea unei împuterniciri reprezentantul are în sarcina sa obligaţia de a restitui
reprezentatului împuternicirea (art. 1308 C.civ.), reţinerea acesteia drept garanţiei a creanţelor
asupra celui reprezentat fiind interzisă. Legea permite ca reprezentantul să solicite o copie a
împuternicirii, certificată de reprezentat, care să poarte însă menţiunea că puterea de
reprezentare a încetat.
1.2. Noţiune. Caractere juridice

Contractul de mandat este acel contract prin care o parte (mandatar) se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi (mandant).
Mandatul este un contract consensual (art. 2013 C.civ.), cu titlul oneros sau gratuit (art.
2010 C.civ.), unilateral (titlu gratuit) sau sinalagmatic (titlu oneros) şi intuitu personae.
În dreptul comercial, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se
prezumă a fi cu titlu oneros şi în măsura în care remuneraţia nu rezultă din contract, aceasta
poate fi determinată conform legii, uzanţelor sau după valoarea serviciilor prestate.
§2. Contractul de mandat cu reprezentare
2.1. Noţiune
Contractul prin care o parte, numită mandatar, în temeiul unei împuterniciri de
reprezentare, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama
mandatului, reprezintă un contract de mandat cu reprezentare.
37
Drept comercial 38
2.2. Condiţii de validitate

Pentru încheierea valabilă a contractului de mandat cu reprezentare trebuie îndeplinite
condiţiile referitoare la capacitatea de contractare, consimţământul părţilor, obiect şi cauză
(art. 1179 C.civ.)122.
Din punctul de vedere al capacităţii părţilor, mandantul trebuie să aibă capacitatea de a
încheia el însuşi actele juridice pe care le încheie pe seama sa mandatarul, iar mandatarul
trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Consimţământul părţilor (art. 1204 C.civ.) trebuie să fie serios, liber, neviciat şi exprimat
în cunoştinţă de cauză. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către
mandatar.
Cu excepţia situaţiei în care se exprimă un refuz neîntârziat, mandatul se consideră
acceptat dacă se referă acte a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului sau
acte pentru care mandatarul şi-a oferit serviciile, fie în mod public, fie direct mandantului (art.
2014 C.civ.).
În lipsa unei prevederi contrare mandatul se consideră încheiat pe termen de 3 ani.
Obiectul contractului, determinat şi licit, poate consta fie în efectuarea unor acte de
conservare şi administrare (mandat general), fie în efectuarea unor acte de dispoziţiei (mandat
special).
Mandatul trebuie să fie expres, special (art. 2016 C.civ.), în cazul în care presupune
încheierea de acte de înstrăinare, grevare, tranzacţii, compromisuri, obligarea prin cambie sau
bilet la ordin, intentarea acţiunilor în justiţiei şi încheierea oricăror actele de dispoziţiei.
2.3. Efecte juridice
A. Efectele în raporturile dintre mandatar şi mandant
Raporturile dintre cocontractanţii în contractul de mandat generează obligaţii şi drepturi în
sarcina ambelor părţi, mandatarului şi mandantului.
I. Obligaţiile mandatarului:
- obligaţia de a executa mandatul. Mandatarul trebuie să încheie acte juridice în limitele
împuternicirii primite (art. 2017 C.civ.) şi doar în situaţii temeinic justificate poate să se abată
de la instrucţiunile primite, urmând să-l înştiinţeze imediat pe mandant despre aceste
operaţiuni;
Mandatul în dreptul comercial este prezumat oneros astfel că mandatarul trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile cu diligenţa omului grijuliu şi prudent (culpa levis in astracto).
Dacă mandatarii s-au obligat să lucreze împreună [art. 2022 alin. (3) C.civ.], aceştia
răspund solidar faţă de mandant.
- obligaţia de a executa mandatul personal. Mandatul este un contract intuitu personae
(art. 2023 C.civ.) ceea ce face ca mandatarul să fie obligat să execute mandatul personal, iar
substituirea mandatarului de către un terţ poate fi realizată doar cu autorizarea expresă a
mandantului;
Totuşi, va opera substituirea mandatarului şi fără acordul expres al mandantului, cu
obligaţia ca mandantul să fie anunţat despre aceasta de îndată, dacă se ivesc împrejurări
neprevăzute care îl împiedică pe mandatar să execute mandatul, dacă mandatarului ia fost
imposibil să-l anunţe pe mandant cu privire la respectivele împrejurări şi dacă se poate
prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea în cazul în care au fi cunoscut împrejurările în
care aceasta a operat.
122
V.Barbu, Şt. Mihăilă şi alţii, Drept comercial român. Curs Universitar, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2012,
p. 211. 214.
38
Drept comercial 39
În cazul substituirii autorizate mandatarul răspunde pentru diligenţa cu care a ales terţul şi
l-a instruit, în timp ce în cazul substituţiei neautorizate mandatarul răspunde pentru actele
terţului care îl substituie ca şi când ar fi fost încheiate de el.
- obligaţia de a da socoteală. Obligaţia include atât informarea cu privire la încheierea
actelor juridice, remiterea a ceea ce s-a primit în contul împuternicirii, chiar dacă ceea ce a
primit nu datora mandantului123, dar şi înştiinţarea mandantului cu privire la survenirea unor
situaţii de natură să determine revocarea sau modificarea mandatului.
Dacă mandatarul utilizează în interesul său sumele de bani primite pentru mandatar, el îi
datorează acestuia din urmă dobânzi (art. 2020 C.civ.) din ziua întrebuinţării, iar pentru cele
cu care mandatarul a rămas dator, din ziua punerii în întârziere.
Mandatarul este obligat să conserve bunurile [art. 2019 alin. (2) C.civ.] obţinute cu ocazia
executării mandatului, în perioada în care le deţine, fiind în drept să exercite drepturile
mandantului faţă de terţi dacă bunurile sunt deteriorate sau îi parvin cu întârziere.
Mandatarul are un drept special, denumit drept de retenţie. În temeiul art. 2029 C.civ.,
mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului,
pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului, fondate pe contractul de
mandat.
Mandatarului poate să reţină bunurile pe care le deţine în executarea mandatului şi i se
garantează astfel plata sumelor de bani datorate (remuneraţie, cheltuieli, daune-interese).
II. Obligaţiile mandantului:
- obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării
mandatului. Obligaţia mandantului de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
îndeplinirii mandatului se materializează diferit, în funcţie de situaţia concretă, putând consta
în procurarea de informaţii, documente, bani etc.;
- obligaţia de a îi plăti mandatarului remuneraţia. Dacă mandatul este cu titlu oneros,
obligaţia mandantului de a plăti remuneraţia (art. 2027 C.civ.) mandantului subzistă chiar
dacă mandatul nu a fost executat, însă nu din culpa mandatarului;
Dreptul la acţiune pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la
acţiune pentru plata remuneraţiei124.
- obligaţia de a îi restitui mandatarului cheltuielile făcute în scopul executării mandatului.
În cazul în care mandatarul efectuează cheltuieli rezonabile, din fonduri proprii, în executarea
mandatului, mandantul este obligat să-i restituie sumele avansate şi dobânda legală calculată
de la data efectuării cheltuielilor;
- obligaţia de dezdăunare a mandatarului. Mandantul, respectiv mandanţi solidar (art.
2028 C.civ.) trebuie să plătească mandatarului pentru prejudiciile suferite din cauze
independente de culpa mandatarului (art. 2026 C.civ.), daune interese.
B. Efectele în raporturile dintre mandant şi terţi
Contractul încheiat de mandatar, în limitele împuternicirii, în numele mandantului, produce

efecte între mandant şi terţ (art. 1296 C.civ.), însă, şi actele încheiat de mandatar în absenţa
împuternicirii sau cu depăşirea limitelor acesteia pot să creeze efecte între mandant şi terţ (art.
1311, 1312 C.civ.), cu condiţia ca mandantul să ratifice aceste acte.
Nu excludem ideea că obligaţii ale mandantului faţă de terţ să poată apărea şi pe temeiul
unor fapte juridice precum gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză.
123
124
Idem, p. 525.
39
Drept comercial 40
2.4. Încetare
Încetarea contractului de mandat (art. 2030 C.civ.) operează atât în cazuri generale, cât şi
în cazuri speciale.
În toate cazurile actele încheiat de mandatar până la momentul când a cunoscut revocarea
mandatului (art. 2036 C.civ.) sunt considerate a fi făcute în exercitarea mandatului, iar la
încetarea mandatului (art. 2019 C.civ.) mandatarul este ţinut să dea socoteală mandantului şi
să plătească dobânzile la sumele datorate.
Dacă mandatul a fost încredinţat mai multor mandatari (art. 2038 C.civ.) obligaţi să lucreze
împreună, acesta va înceta atunci când cauza încetării îl vizează pe unul dintre mandatari.
Revocarea mandantului de către mandant (art. 2031 C.civ.) trebuie să fie neîndoielnică.
Aceasta poate interveni oricând, independent de culpa mandatarului, în mod expres sau tacit,
indiferent de formă şi chiar dacă mandatul a fost declarat irevocabil. Mandatul acordat de o
pluralitate de mandanţi trebuie revocat cu acordul tuturor mandanţilor.
Un mandat acordat în formă autentică (art. 2033 C.civ.) trebuie revocat în condiţiile
publicităţii speciale solicitate în cazul procurii notariale autentice, adică, notarul care
autentifică revocarea procurii este obligat să transmită imediat revocarea către Registrul
naţional notarial şi să verifice revocarea împuternicirii.
Renunţarea mandatarului la mandat (art. 2034 C.civ.) poate interveni oricând, indiferent
de faptul că mandatul este cu titlu oneros sau gratuit, în condiţiile prealabile notificări a
mandantului şi produce efecte viitoare.
Dacă mandatul a fost oneros mandatarul este în drept să solicite plata remuneraţiei pentru
activitatea depusă în executarea mandatului anterior revocării.
Moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului reprezintă cauze
speciale de încetare a mandatului. În cazul decesului unei părţi moştenitorii sau reprezentanţii
săi sunt obligaţi să informeze imediat cealaltă parte.
Mandatarul sau moştenitori ori reprezentanţii săi trebuie să continue executarea mandatului
(art. 2035 C.civ.), pentru a preîntâmpina periclitarea intereselor mandantului sau
moştenitorilor acestuia.
§3. Contractul de mandat fără reprezentare
3.1. Noţiune. Aplicaţii
Contractul de mandat fără reprezentare (art. 2039 C.civ.) constă în împuternicirea dată de
către mandant mandatarului, pentru încheierea de acte juridice în nume propriu, dar pe seama
mandantului, mandatarul asumând faţă de terţi obligaţii care rezultă din actele încheiate, chiar
dacă terţii erau informaţi despre mandat.
Reglementarea expresă a mandatului fără reprezentare, contract de intermediere, este o
noutate a actualei legislaţii civile şi se remarcă prin aplicabilitatea sa în cazul contractului de
comision şi varietăţilor sale (contractul de consignaţie, contractul de expediţie).
3.2. Reguli
În mandatul fără reprezentare există o serie de reguli speciale în materia efectelor faţă de
terţi, asupra regimului juridic al bunurilor şi asupra creditorului mandatarului.
Terţii nu au nici un raport juridic cu mandantul (art. 2040 C.civ.), dar dacă mandantul se
substituie mandatarului şi-a executat obligaţiile faţă de mandatar, mandantul este în drept să
exercite drepturile de creanţă născute în executarea contractului.
Dacă mandatarul nu îi remite mandantului (art. 2041 C.civ.) bunurile primite în executarea
contractului, iar bunurile sunt mobile, mandantul poate să le revendice, cu excepţia cazului în
care au fost dobândite de către terţul de bună-credinţă prin efectul posesiei, iar dacă bunurile
sunt mobile supus publicităţii sau imobile, mandantul poate solicita în instanţă pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de act de transmitere al bunurilor.
40
Drept comercial 41
În conformitate cu art. 2042 C.civ., creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile

dobândite de acesta în executarea unui contract de mandat fără reprezentare.
Contractul de comision
§1. Noţiune. Caractere juridice

În condiţiile art. 2043 C.civ., definim contractul de comision ca mandatul fără reprezentare
al cărui obiect constă în achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii 125 pe
seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în
schimbul unei remuneraţii.
Contract de intermediere utilizat de către profesionişti, contractul de comision este un
contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi consensual.
§2. Condiţii de validitate
Capacitatea părţilor de a contracta este supusă regulilor generale, adică comitentul nu este
obligat să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice pe care le va încheia
comisionarul, iar comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Consimţământul părţilor trebuie să fie clar cu privire la mandatul fără reprezentare al
comisionarului, iar forma sa scrisă este solicitată doar ad probationem.
Obiectul comisionului este determinat, ceea ce conferă contractului caracterul de mandat
special fără reprezentare şi constă exclusiv din încheierea de acte juridice licite de vânzarea de
bunuri ori prestarea de servicii.
§3. Efectele contractului
Contractul de comision generează două categorii de efecte juridice126, respectiv efecte în
raporturile dintre comitent şi comisionar şi efecte în raporturile dintre comisionar şi terţi.
3.1. Efecte în raporturile dintre comitent şi comisionar
În relaţiile dintre părţile contractului de comision apar o serie de obligaţii în sarcina
fiecăruia dintre cocontractanţi.
Obligaţiile comisionarului vizează: executarea mandatului acordat de comitent, obligaţia
de a da socoteală cu privire la mandatul executat şi obligaţia comisionarului de a executa
personal mandatul încredinţat.
A. Executarea mandatului acordat de comitent
Comisionarul are obligaţia de a încheia actele juridice stabilite de comitent şi în acest sens
să îndeplinească acte şi operaţiunile implicate de executarea efectivă a mandatului [art. 2016
alin. (3) C.civ.], respectând instrucţiunile primite.
În cazul în care nu este timp pentru obţinerea acordului prealabil al comitentului,
nerespectarea instrucţiunilor nu schimbă fundamental condiţiile împuternicirii [art. 2048 alin.
(2) C.civ.] şi se poate considera că dacă comitentul ar fi cunoscut situaţia ar fi autorizat
activităţile comisionarului, comisionarul poate să se îndepărteze de instrucţiunile primite,
urmând să-l informeze despre aceasta în cel mai scurt timp pe comitent. Legea (art. 2047
C.civ.) reglementează asupra consecinţelor vânzării pe credit fără autorizaţia comitentului.
125
Comisionarul este un prestator de servicii având obligaţii de „a face”.
126
V.Barbu, Şt. Mihăilă şi alţii, Drept comercial român. Curs Universitar, Editura Cermaprint, Bucureşti,
2012, p. 232 - 235.
41
Drept comercial 42
În executarea unui mandat oneros, comisionarul trebuie să acţioneze cu diligenţa cerută

bunului proprietar (art. 2018 C.civ.).
Prin contractul de comision părţile pot să prevadă interdicţia încheierii contractului de
comision cu sine însuşi (art. 2050 C.civ.). Dacă împuternicirea vizează vânzarea sau
cumpărarea de titluri de credit aflate în comerţ sau a altor mărfuri cotate pe pieţe
reglementate, comisionarul poate procura bunurile comitentului, la preţul cerut, ca vânzător
sau să le reţină pentru sine, în calitate de cumpărător.
B. Obligaţia de a da socoteală cu privire la mandatul executat
Comisionarul trebuie să-l informeze pe comitent cu privire la situaţiile care pot modifica
sau revoca mandatul.
Drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, iar obligaţiile asumate
de comisionar se transmit comitentului (art. 2041 C.civ.), acesta din urmă suportând riscurile
implicate de executarea contractului.
C. Obligaţia comisionarului de a executa personal mandatul încredinţat
Regula este că un comisionar trebuie să-şi execute personal obligaţiile şi poate să-şi
substituie o altă persoană în condiţiile art. 2023 C.civ.
Obligaţiile comitentului includ: obligaţia de achitare a remuneraţiei cuvenite
comisionarului, obligaţia de plată a cheltuielilor efectuate de comisionar în executarea
împuternicirii şi obligaţia de dezdăunare a comisionarului.
D. Obligaţia de achitare a remuneraţiei cuvenite comisionarului
Indferent de faptul că terţul îşi execută sau nu obligaţiile, odată cu încheierea actelor
juridice comisionarul şi-a executat obligaţiile şi are dreptul la primirea remuneraţiei.
Remuneraţia poate fi determinată sau determinabilă (sumă fixă sau procent din valoarea
afacerilor comisionarului). În lipsa determinării prin contract remuneraţia se stabileşte de
către instanţa de judecată [art. 2049 alin. (2) C.civ.] conform legii, uzanţelor sau în raport de
valoarea serviciilor prestate.
Dacă obiectul vânzării constă într-un imobil [art. 2049 alin. (3) C.civ.] remuneraţia se
cuvine comisionarului indiferent de faptul că vânzarea s-a realizat de către comisionar sau
prin intermediul unui terţ.
E. Obligaţia de plată a cheltuielilor efectuate de comisionar în executarea
împuternicirii
Prevederile art. 2025 C.civ. dispun că un comisionar are dreptul la restituirea sumelor
cheltuite în executarea mandatului.
F. Obligaţia de dezdăunare a comisionarului
Comitentul îi plăteşte comisionarului cu titlu de daune-interese contravaloarea prejudiciilor
suferite în executarea mandatului, iar comisionarul are un drept de retenţie (art. 2053 C.civ.)
asupra bunurilor comitentului pentru creanţele sale.
3.2. Efecte în raporturile dintre comisionar şi terţi
În temeiul contractului de comision nu se stabilesc raporturi juridice între terţi şi comitent
(art. 2040 C.civ.).
Comisionarul nu răspunde faţă de comitent (art. 2052 C.civ.) dacă terţul nu îşi execută
obligaţiile asumate prin actele juridice încheiate cu comisionarul, dar terţul răspunde pentru
neexecutare faţă de comisionar (art. 2045 C.civ.). Totuşi, comisionarul poate răspunde faţă de
comitent în cazul neexecutării obligaţiei de către terţ în măsura în care nu îl acţionează pe terţ
şi comitentul este prejudiciat, caz în care comisionarul îi va datora daune-interese
comitentului.
Dacă terţul nu-şi execută obligaţiile, comitentul poate exercita acţiunile rezultate din
contractul cu terţul (art. 2046 C.civ.), prin subrogarea, la cerere, în drepturile comisionarului.
42
Drept comercial 43
Contractul de comision poate include o garantare a solvabilităţi prin inserarea unei clauze
„star del credere” sau „ducroire”, clauză prin care comisionarul îl garantează expres pe
comitent [art. 2052 alin. (2) C.civ.]. Inserarea clauzei de garanţie va obliga, în lipsă de
stipulaţie contrară, la plata unui comision „pentru garanţie - provizion” (art. 2049 C.civ.),
distinct de comisionul mandatului.
§4. Încetarea contractului
Contractul de comision încetează [art. 2039 alin. (2) C.civ.] în cazurile prevăzute pentru
contractul de mandat, mai precis (art. 2030 C.civ.): revocarea mandatului de către comitent,
renunţarea comisionarului, moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau
comisionarului.
Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie reprezintă o varietate a contractului de comision prin care se
intermediază vânzarea de bunuri mobile (art. 2054 C.civ.).
Caractere juridice ale contractului de comision sunt caracterul sinalagmatic, oneros şi
consensual.
Părţile trebuie să consimtă la încheierea contractului de consignaţie, dintr-o cauză licită şi
morală.
Consignantul nu trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele pe care le va
încheia consignatarul în nume propriu, dar consignatarul trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu deplină pentru încheierea actelor respective.
Obiectul contractului de consignaţie, determinat şi licit, poate să vizeze exclusiv bunuri
mobile.
Contractul de consignaţie generează efecte juridice127 în raporturile dintre consignant şi
consignatar.
3.1. Efecte în raporturile dintre consignant şi consignatar
În relaţiile dintre părţile contractului de consignaţiei se nasc obligaţii în sarcina
cocontractanţi.
A. Obligaţiile consignatarului
Obligaţiile sunt: obligaţia de primire, păstrare şi asigurare a bunurilor, obligaţia de
executare a mandatului primit, obligaţia de a da socoteală cu privire la îndeplinirea
mandatului.
1. Obligaţia consignatarului de a primi, păstra şi asigura bunurile. Consignatarul
trebuie să acţioneze în executarea însărcinării primite (art. 2059 C.civ.) cu diligenţa unui bun
proprietar.
Consignatarul va remite cumpărătorului sau consignantului bunurile în starea în care le-a
primit spre vânzare şi va asigura aceste bunuri la valoarea stabilită de cocontractanţi sau, în
lipsă de menţiune, la valoare de circulaţie de la data primirii în consignaţie.
127 127
2012, p. 238 – 239.
43
Drept comercial 44
Lipsa sau expirarea asigurării128 bunurilor atrage răspunderea consignatarului pentru

deteriorarea sau pieirea acestora din cauza forţei majore sau faptei terţului.
2. Executarea mandatului acordat de consignant. Consignatarul are obligaţia să execute
mandatul primit prin contractul de consignaţiei, adică să încheie contracte de vânzare-
cumpărare având ca obiect bunuri mobile, cu terţi.
În executarea mandatului său, consignatarul trebuie să se acţioneze în limitele
împuternicirii primite [art. 2017 alin. (2) C.civ.] şi să vândă bunurile la preţul stabilit, sau în
lipsa stipulaţiei exprese (art. 2056 C.civ.) la preţul curent al mărfurilor de pe piaţa relevantă
apreciat la momentul vânzării.
Regula este că preţul se poate plăti în numerar, virament sau cec barat, iar dacă contractul
prevede vânzarea bunurilor pe credit, cumpărătorul poate beneficiat de un termen de 90 de
zile pentru plată (art. 2061 C.civ.).
Consignantul poate modifica preţul şi ulterior încheierii contractului, opozabilitatea
acestuia în raport cu consignatarul producându-se din momentul încunoştinţării scrise.
3. Obligaţia de a da socoteală cu privire la mandatul executat. Consignatarul da
socoteală consignantului cu privire la executarea obligaţiilor sale, îl informează cu privire la
situaţiile care pot modifica sau revoca mandatul şi îi înapoiază bunul nevândut.
Preţul primit va fi remis consignantului, fie că este vorba despre preţul primit în numerar,
fie cel primit în titluri de valoare, în acest din urmă caz urmând a se remite înscrisurile
(cambia, cecul, biletul la ordin).
Dacă contractul prevede (art. 2062 C.civ.), consignatarul poate avea drept de retenţie
asupra bunurilor primite de la consignant, respectiv asupra sumelor primite de la terţ
cumpărători, cheltuielile de depozitare a bunurilor asupra cărora se exercită retenţia căzând în
sarcina consignantului.
B. Obligaţiile consignantului
Acestea vizează: să predea consignatarului bunurile mobile în vederea vânzării, să
plătească consignatarului remuneraţia şi cheltuielile efectuate în executarea contractului.
1. Obligaţia de predare a bunurilor în scopul vânzării. Consignantul trebuie să remită
bunurile consignatarului (art. 2057 C.civ.) pentru executarea contractului, fără a transmite
astfel şi proprietatea bunurilor, consignatarul urmând să le deţină cu titlu de detentor precar.
Consignantul, în temeiul calităţii sale de proprietar, poate să modifice preţul vânzării, să
inspecteze şi controleze starea bunurilor.
În procedura de insolvenţă, dacă aceasta se aplică consignantului, bunurile intră în averea
sa, iar dacă se aplică consignatarului, bunurile se restituie imediat consignantului.
2. Obligaţia de achitare a remuneraţiei cuvenite consignatarului. Contractul de
comision este prezumat a fi oneros (art. 2058 C.civ.) şi remuneraţia consignatarului, sumă fixă
sau procent, poate fi prevăzută în contract, iar în caz contrar constă în diferenţa dintre preţul
de vânzare al bunurilor stabilit de consignant şi preţul vânzării realizate de consignatar.
În situaţia în care vânzarea bunurilor s-a realizat la preţul curent şi contractul nu prevede
remuneraţia consignatarului, aceasta va fi stabilită129 de către instanţă de judecată, prin
raportare la dificultatea vânzării, diligenţa vânzătorului consignatar şi practica pieţei relevante
pentru operaţiunile similare.
3. Obligaţia de plată a cheltuielilor efectuate de consignatar în executarea
împuternicirii. Prevederile art. 2059 C.civ. dispun că un consignatar are dreptul la restituirea
128
129
Idem, p. 540.
44
Drept comercial 45
sumelor cheltuite în executarea mandatului cu privire la conservarea şi vânzarea bunurilor, în

lipsă de stipulaţie contrară.
Neexecutarea obligaţiei de preluare a bunurilor de către consignant îi dă consignatarului
dreptul la plata cheltuielilor făcute cu întreţinerea şi depozitarea bunurilor.
3.2. Efecte ale executării contractului de consignaţie în raporturile dintre consignatar

În relaţiile dintre părţile contractului de consignaţiei se nasc obligaţii în sarcina
cocontractanţi, dar în procesul de încheiere a contractelor cu terţi se stabilesc raporturi
juridice între consignatarul - vânzător care trebuie să preda bunurile şi terţul care trebuie să-i
plătească preţul consignatarului, deşi transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului
operează direct între consignant şi terţul cumpărător.
§4. Încetarea contractului
Contractul de consignaţie încetează prin revocarea împuternicirii de către consignant,
urmare a renunţării consignatarului la mandat, prin moartea, falimentul, interdicţia sau
radierea uneia dintre părţi, în condiţiile art. 2063 C.civ. sau în ale cazuri expres prevăzute în
contract.
Contractul de agenţie

Contractul de agenţie (art. 2072 C.civ.) este acel contract prin care comitentul îl
împuterniceşte în mod statornic pe agent, în una sau mai multe regiuni, să negocieze sau să
negocieze şi să încheie contracte în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii.
Definiţia contactului de agent relevă caracterele sale, contractul fiind sinalagmatic, cu titlu
oneros, cu executare succesivă şi consensual.
Dacă obiectul contractului constă exclusiv în negociere, comitentul îi acordă agentului un
mandat fără reprezentare, dar dacă agentul primeneşte mandat să negocieze şi să încheie
contracte, înseamnă că a primit un mandat cu reprezentare.
În oricare dintre variantele sale, contractul de agent se diferenţiază de contractul de mandat
prin caracterul statornic (de durată, indiferent de faptul că perioada de derulare este
determinată sau nedeterminată - art. 2088 C.civ.) şi profesional [art. 2072 alin. (2) C.civ.],
calitatea agentului de intermediar independent [art. 2072 alin. (2) C.civ.], cointeresarea
părţilor, numărul de contracte vizate, competenţa teritorială a agentului (regiuni) şi cazurile
exprese de încetare.
Prin contractul de agenţie, comitentul, o persoană fizică sau juridică, apelează la serviciile
agentului, intermediar profesionist, în vederea unor activităţi de intermediere în vânzarea
mărfurilor şi prestarea serviciilor.
Calitatea de agent nu îi este conferită unei persoane care are calitatea de organ legal sau
statutar al persoanei juridice reprezentate, asociatului sau acţionarului împuternicit să îi
reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari, dar nici persoanei care îi raport cu comitentul este
administrator judiciar, lichidator, tutorelui, curator, custode sau administrator - sechestru.
Normele specifice contractului de agenţie nu se aplică:
- persoanelor care acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi pieţelor
reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate;
45
Drept comercial 46
În mod expres legea prevede că dispoziţiile în materia contractului de agenţie nu se aplică

în cazul agentului care acţionează intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor
reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, de unde rezultă, interpretând per a
contrario că aceste dispoziţii se pot aplica în cazul unor altor titluri de valoare decât cele
exceptate (de exemplu, cambia, biletul la ordin, cecul, acţiunile societăţilor necotate pe bursă
etc.).
Prevederile acestui contract nu se vor aplica în materia titlurilor de valoare tranzacţionate
pe piaţă reglementată (bursă de valori, piaţă reglementată de mărfuri şi instrumente derivate).
- agenţilor sau brokerilor de asigurări şi reasigurări;
- prestatorilor de servicii neremunerate în calitate de agent.
Specificul contractului de agenţiei este elocvent motivat de clauzele acestui contract, mai
exact de prevederile cu privire la împuternicire, exclusivitate, neconcurenţă, remuneraţie şi
durată.
Împuternicirea dată de către comitent agentului trebuie să prevadă elementele esenţiale ale
contractelor ce se vor negocia sau negocia şi încheia în viitor, aria geografică de competenţă a
agentului, dar şi dreptul acestuia cu privire la facilităţile la plată ce pot fi acordate
cumpărătorului (vânzare în rate, reduceri, amânări la plată).
Agentul trebuie să respecte exclusivitatea comitentului într-o anumită zonă (art. 2074
C.civ.), în sensul că el poate încheia un contract de agenţie cu un alt comitent, cu acelaşi
obiect, doar cu acordul comitentului din primul contract.
De regulă, un agent poate reprezenta mai mulţi comitenţi şi un comitent poate contracta cu
mai mulţi agenţi, indiferent de zona geografică sau tipul de contract. Un agent poate fi
autorizat [art. 2074 alin. (3) C.civ.] să reprezinte mai mulţi comitenţi concurenţi, în aceeaşi
zonă şi pentru acelaşi tip de contract.
Activitatea agentului poate fi restricţionată prin inserarea unei clauze de neconcurenţă în
contract, pentru o perioadă de maxim 2 ani, iar comitentul va putea să invoce o astfel de
clauză cu excepţia situaţiei în care contractul de agenţie încetează în condiţiile art. 2093 C.civ.
Agentul este remunerat pentru activitatea sa, iar condiţiile vizând plata remuneraţiei se
includ în contract şi se referă la cuantumul (fix sau variabil) şi modalitatea de stabilire (în
funcţie de numărul contractelor negociate sau încheiate, în funcţie de valoarea contractelor
etc.). Dacă nu sunt prevăzute condiţii contractuale cu privire la remuneraţie, aceasta se
stabileşte prin raportare la condiţiile legale sau, în lipsă, la uzuri.
În contract se va prevedea dacă acesta se încheie pe durată (art. 2088 C.civ.) determinată
sau nedeterminată, executarea contractului ulterior expirării termenului echivalând cu
prelungirea pe termen nedeterminat a contractului.
Contractul de agenţie se încheie în formă scrisă ad probationem şi oricare dintre părţi are
dreptul să solicite un înscris semnat care să cuprindă conţinutul actualizat al contractului de
agenţie, partea neputând să renunţe la acest drept.
3.1. Efectele contractului în raporturile dintre agent şi comitent
În temeiul contractului de agenţie se nasc obligaţii (art. 2079-2080 C.civ.) în sarcina
ambelor părţi, obligaţii de la care nu se poate deroga în defavoarea interesului agentului (art.
2094 C.civ.).
Părţile trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale cu bună-credinţă şi loialitate.
A. Obligaţiile agentului
Obligaţiile agentului sunt: obligaţia de executare a mandatului, obligaţia de a furniza
informaţiile necesare comitentului, obligaţia de a acţiona în mod diligent, obligaţia de a
46
Drept comercial 47
respecta instrucţiunile comitentului, obligaţia de a ţine separat evidenţa comitenţilor săi,

obligaţia de a depozita bunurile.
1. Obligaţia de executare a mandatului. Personal sau prin prepuşii săi, agentul trebuie să
acţioneze în limita împuternicirii şi instrucţiunilor primite (art. 2017, 2048 C.civ.),
substituirea sa fiind permisă în condiţiile art. 2023 C.civ.
Dacă nu îşi mai poate executa mandatul, agentul aflat în imposibilitate trebuie să-l
informeze imediat pe comitent, sub sancţiunea atragerii răspunderii pentru prejudiciul generat
urmare a neinformării [art. 2079 alin. (4) C.civ.].
Agentul trebuie să-l informeze pe comitent, în termen rezonabil [art. 2080 alin. (2) C.civ.]
şi cu privire la acceptarea, refuzul sau neexecutarea unui contract negociat sau încheiat de el.
2. Obligaţia de a furniza informaţiile necesare comitentului. Pentru desfăşurarea
activităţii sale şi în special pentru executarea contractelor încheiate, comitentul are nevoie să
cunoască o serie de informaţii (cererea şi oferta de bunuri şi servicii pe care le aduce pe piaţă,
preţurile practicate, operaţiunile concurenţilor) pe care agentul este obligat să i le procure.
3. Obligaţia de a acţiona în mod diligent. Agentul diligent negociază şi încheie contracte
în condiţii de maximă profitabilitate pentru comitent.
4. Obligaţia de a respecta instrucţiunile comitentului. În activitatea sa de intermediere
agentul primeşte instrucţiuni rezonabile, normale, pe care este obligat să le urmeze
(imperative), care sunt formulare pentru a-l orienta în piaţă (indicative) sau care îi sunt
furnizate doar pentru o bună informare, fără a-i induce o opţiune (facultative)130.
5. Obligaţia de a ţine separat evidenţa comitenţilor săi. Agentul care contractează cu
mai mulţi comitenţi trebuie să ţină evidenţa actelor sale de executare separat, pentru fiecare
comitent.
6. Obligaţia de a depozita bunurile. Dacă agentul primeşte de la comitent bunuri
(produse, mostre, eşantioane etc.), trebuie să şi asigure depozitarea lor în condiţii
corespunzătoare, respectiv imediata posibilitate de identificare.
7. Dreptul de retenţie. Dreptul de retenţie al agentului pentru garantarea creanţelor sale
contractuale împotriva comitentului rezultă din prevederile art. 2095 C.civ. şi se aplică asupra
bunurilor primite de agent în detenţie.
8. Dreptul la indemnizaţie. Agentul are dreptul să fie indemnizat (art. 2091 C.civ.) cu o
sumă echivalentă remuneraţiei sale anuale, dacă:
- a adus comitentului clienţi noi sau dacă a determinat o creştere importantă a volumului
operaţiunilor comitentului, care se manifestă prin foloasele relevant ale comitentului;
- este echitabilă, în considerarea limitării activităţii agentului prin inserarea clauzei de
neconcurenţă sau a noilor clienţi procuraţi comitentului;
Dreptul la indemnizaţie se transmite mortis cauza şi trebuie exercitat în termen de un an de
la încetarea contractului de agenţiei.
Agentul nu are dreptul la indemnizaţie (art. 2092 C.civ.) dacă:
- comitentul reziliază contractul urmare a încălcării obligaţiilor de către agent;
- agentul denunţă contractul unilateral. Totuşi agentul păstrează dreptul la indemnizaţie
dacă denunţarea este determinată de situaţii rezonabile, în care nu este normal să i se solicite
agentului să continue executarea contractului.
B. Obligaţiile comitentului
130
47
Drept comercial 48
Acestea sunt: obligaţia de a pune la dispoziţia agentului documentaţia necesară, obligaţia

de a îi furniza agentului informaţiile solicitate, obligaţia de a-l informa pe agent despre
reducerea volumului contractelor, obligaţia de a remunera agentul.
1. Obligaţia de a pune la dispoziţia agentului documentaţia necesară. Pentru ca agentul
să-şi poată executa în condiţii optime împuternicirea, comitentul trebuie să-i procure în
termen util documentaţia necesară, mostre, eşantioane etc.
2. Obligaţia de a îi furniza agentului informaţiile solicitate. Dacă la încheierea
contractului de agent, de regulă, sunt cunoscute şi furnizate datele necesare activităţii
agentului, pe măsură ce apar informaţii noi sau se relevă informaţii preexistente, dar
necunoscute la momentul încheierii contractului, comitentul trebuie să îi aducă la cunoştinţă
agentului aceste noutăţi cu impact asupra conjuncturii activităţii comerciale.
3. Obligaţia de a-l informa pe agent despre reducerea volumului contractelor.
Informaţiile obţinute de comitent din piaţă cu privire la modificarea volumului contractărilor
în viitor pot fi relevante pentru agent sub aspectul anticipării redimensionării volumului său
de activitate şi trebuie comunicate acestuia.
4. Obligaţia de a remunera agentul. Agentul este îndrituit să primească remuneraţia
contractantă, în timpul executării contractului de agenţie sau chiar ulterior încetării acestuia,
indiferent dacă contractele negociate de el s-au încheiat sau dacă contractele încheiate de el s-
au executat, cu excepţia cazului în care neexecutarea contractelor se datorează culpei
agentului.
Remuneraţia trebuie achitată agentului cel târziu până în ultima zi a lunii care urmează
trimestrului pentru care se datorează [art. 2085 alin. (2) C.civ.], iar în vederea calculului său
(art. 2087 C.civ.) comitentul este obligat să-ţi expedieze agentului copiile de pe facturile
expediate terţilor şi descrierea calculului valorii comisionului.
Dreptul agentului la remuneraţie (art. 2083 C.civ.) se naşte cu privire la contractele
încheiate în cursul contractului de agenţie, dacă acestea se încheie ca urmare a intervenţiei
agentului, dacă se încheie cu un client aduc anterior de agent pentru contracte cu obiecte
similare sau cu un client dintr-o zonă sau grupare pentru care agentul deţine împuternicire
exclusivă131.
În condiţiile art. 2085 C.civ., dreptul la remuneraţie se naşte de la data la care:
- comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţi;
- comitentul trebuia să-şi execute obligaţiile contractuale conform convenţiei cu terţul;
- terţul şi-a executat obligaţiile contractuale.
Agentul este îndreptăţit să primească comisioane şi după încetarea contractului de agent
(art. 2084 C.civ.) dacă:
- încheierea contractului s-a datorat intervenţiei agentului, în perioada de derulare a
contractului de agenţie), iar încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
contractului de agenţie;
- terţul a emis comandă (art. 2083 C.civ.), dar aceasta a ajuns la comitent sau agent
anterior încheierii contractului de agent.
3.2. Efecte faţă de terţi
Dacă agentul este împuternicit exclusiv să negocieze contracte cu terţii, atunci respectivele
contracte se încheie nemijlocit între comitent şi terţi, o întârzierea a acordului comitentului
(art. 2081 C.civ.) echivalând cu renunţarea la contractare.
Dacă agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie contracte cu terţii, mandatul său
fiind fără reprezentare, nu se generează obligaţii între el şi terţi.
131
Idem, p. 554.
48
Drept comercial 49
Agent poate primi reclamaţiile terţilor cu privire la calitatea bunurilor şi serviciilor,

urmând să le pună la dispoziţie comitentului, poate să ia măsuri asiguratorii cu privire la
bunurile comitentului sau măsuri de conservare a drepturilor comitentului, fără ca oricare
dintre aceste drepturi să reprezinte o obligaţie pentru agent.
§4. Încetarea contractului de agenţie
Contractul de agenţie poate înceta ca urmare a expirării termenului sau prin denunţare
unilaterală.
Expirarea termenului contractului de agenţie conduce la încetarea acestuia, iar continuarea
executării obligaţiilor de către părţi (art. 2088 C.civ.) echivalează cu prelungirea contractului
pe termen nedeterminat.
Denunţarea unilaterală a contractului de agenţie poate să intervină cu:
a) preaviz, dacă contractul este încheiat pe o perioadă nedeterminată, perioadă determinată
în care s-a prevăzut expres posibilitatea denunţării unilaterale anticipate sau dacă s-a încheiat
un contract pe perioadă determinată şi acesta a fost prelungit pe perioadă nedeterminată,
oricare dintre părţi, după un preaviz obligatoriu (art. 2089 C.civ.) poate solicita încetarea sa;
Termenul de preaviz contractual stabilit pentru agent nu poate fi mai mare decât acela
stabilit pentru comitent.
Trebuie distins asupra termenului de preaviz în funcţie durata contractului. Astfel, dacă
contractul se află în primul an de executare, termenul de preaviz trebuie să fie de minim o
lună, iar dacă contractul are o durată mai mare de un an, termenul de preaviz se măreşte cu
câte o lună, pentru fiecare an suplimentar început, termenul maxim de preaviz fiind de 6 luni.
În cazul contractului pe durată determinată, prelungit nedeterminat, termenul de preaviz se
calculează prin raportare la întreaga perioadă contractuală.
b) fără preaviz. Contractul de agenţie este denunţat fără preaviz, de oricare dintre
cocontractanţi, în măsura în care sunt invocate situaţii excepţionale, de la data primirii
denunţării prin notificare scrisă, urmând ca partea denunţătoare să acopere prejudiciul suferit
de cealaltă parte.
1. Cunoaşterea importanţei contractelor de intermediere
2. Cunoaşterea specificului fiecărui tip de contract de intermediere
Întrebări:
1. Care sunt tipurile de contracte de intermediere
2. Reprezentarea în contractele de intermediere
3. Asemănări şi deosebiriîntre contractele de intermediere
Teme dezbatere:
1. Importanţa contractelor de intermediere în relaţiile comerciale
2. Obligaţiile părţilor în contractele de intermediere
Bibliografie:
1. Şt. Mihăilă, A. Dumitrescu, Drept comercial român, ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2013
2. St.D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, ed.Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
49
Drept comercial 50
Procedura insolvenţei
1. Aspecte introductive privind tratamentul legal aplicat întreprinderilor

aflate în dificultate
§1. Dificultăţile activităţii economice
Desfăşurarea normală a activităţii economice impune ca toţi operatorii economici care şi-
au asumat obligaţii, îndeosebi în baza raporturilor juridice la care participă, să îşi execute
aceste obligaţii la termen şi voluntar, în conformitate cu contractele încheiate.
În ceea ce priveşte viaţa economică, o importanţă deosebită o are executarea obligaţiilor al
căror obiect îl constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor, al lucrărilor şi serviciilor,
rambursarea împrumuturilor etc.), deoarece neachitarea la scadenţă a sumelor de bani datorate
de către debitor îl pune pe creditor în situaţia de a fi lipsit de mijloacele financiare necesare
reluării ciclului de producţie. Prin urmare, neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă
produce consecinţe negative nu numai asupra creditorului, ci şi faţă de alţi operatori
economici cu care creditorul se află în raporturi juridice. Ţinând seama de interconexiunea ra-
porturilor juridice în care se află comercianţii, înseamnă că nerespectarea obligaţiilor privind
plata sumelor de bani poate conduce la efecte „în lanţ” asupra altor comercianţi (efectul de
domino), ducând la un blocaj financiar în piaţă.
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă poate fi determinată de lipsa de lichidităţi a
debitorului, cauzată de existenţa unor dificultăţi financiare cu care se confruntă debitorul în
activitatea sa comercială. Aceste dificultăţi financiare pot fi datorate unei conduceri
necorespunzătoare a activităţii comerciale, dar şi unor împrejurări nefavorabile care nu pot fi
impuse managerilor, cum sunt: modificarea pieţei, sporirea concurenţei, catastrofe naturale
etc.
Încă de la începutul activităţii economice, când au apărut şi dificultăţile financiare inerente
acesteia, s-a pus problema reacţiei faţă de un asemenea comerciant. Reacţia nu a fost
întotdeauna aceeaşi; ea diferă în funcţie de anumite concepţii care s-au manifestat de-a lungul
timpului.
50
Drept comercial 51
§2. Evoluţia concepţiilor privind tratamentul debitorilor în dificultate

Odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a schimburilor comerciale şi-a făcut apariţia
şi instituţia falimentului, aceasta avându-şi originea în cele mai vechi timpuri132.
În vechiul drept roman, constrângerea la care putea recurge creditorul împotriva
debitorului său, care refuza sau nu avea posibilitatea să execute obligaţia, avea caracterul unei
executări personale; constrângerea era îndreptată împotriva persoanei debitorului, iar nu a
patrimoniului acestuia şi purta denumirea de manus inectio. Ea consta în faptul creditorului de
a-l lua în stăpânire pe debitor după pronunţarea cuvintelor sacramentale prescrise de legea
decemvrială. Debitorul era dus în închisoarea privată a creditorului unde era ţinut o perioadă
de timp şi era scos în piaţa publică de trei ori, la trei târguri succesive, declarând public suma
datorată de debitorul său133. În cazul în care nu intervenea nimeni pentru a plăti suma datorată,
creditorul îl putea vinde pe debitor ca sclav dincolo de Tibru sau să-l omoare134. Astfel,
obligaţia era concepută ca o legătură materială între creditor şi debitor, care în conferea
creditorului dreptul de a dispune de persoana debitorului asemenea unui proprietar faţă de
bunul său, în temeiul dreptului de proprietate.
Ulterior acest regim este oarecum temperat prin unele măsuri legislative. Astfel, prin legea
Iulia Iudiciaria este sancţionat creditorul care, folosind violenţa îşi face singur dreptate, iar un
decret al împăratului Marcus Aurelius stabilea că cel care lua în stăpânirea bunurile
debitorului său fără încuviinţarea judecătorului pierdea creanţa sa. Prin legea Poetelia Papiria,
care interzicea creditorilor să procedeze la vânzarea de sclavi sau uciderea debitorilor lor,
executarea silită a fost îndreptată împotriva patrimoniului debitorului şi nu a persoanei sale135.
Venditio bonorum. Utilizată iniţial de autorităţile statale ale Romei antice pentru
recuperarea creanţelor statului de la debitorii acestuia, procedura venditio bonorum
presupunea sechestrarea bunurilor debitorului de către funcţionarii abilitaţi ai statului,
publicarea condiţiilor de vânzare (legis venditionis) şi vânzarea bunurilor prin licitaţia
publică. Aceasta a fost extinsă ulterior şi la raporturile juridice obligaţionale din sfera
dreptului privat, marcând un important progres concretizat în ameliorarea tratamentului
debitorului rău-platnic136.
În epoca imperială, executarea silită a fost perfecţionată pentru a se evita specula în
legătură cu vânzarea în bloc a bunurilor în cadrul procedurii venditio bonorum, admiţându-se
132
Etimologia cuvântului „faliment” indică provenienţa acestuia din limba latină, de la verbul fallo -fallare
tradus prin „a lipsi, a scăpa”, în sensul că falitul (debitorul) „lipseşte”, adică nu-şi îndeplineşte obligaţia de a plăti
creditorii săi, dar având totodată şi sensul de „a înşela” (fallo spem - „a înşela speranţa”). Acesta a fost transpus
în limba italiană devenind verbul fallire, care se traduce prin „a greşi, a înceta o plată, a înşela, a nu răspunde la
aşteptări” şi falimento, substantiv însemnând „faliment, eroare, greşeală”. A se vedea M. Paşcanu, Drept
falimentar român, Ed. Chemarea, Iaşi, 1926, p. 12.
133
V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 124.
134
I.N. Finţescu, Drept comercial, vol. III. Falimentul, editat de Al.T. Doicescu, Bucureşti, 1930, p. 4.
135
M.N. Costin, A. Miff, Falimentul – evoluţie şi actualitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 8.
136
Venditio bonorum începea prin missio in bona, care însemna instalarea creditorilor în patrimoniul
debitorului pentru a exercita supravegherea acestuia şi, nu în mod necesar, pentru a-l deposeda. În această
perioadă, interesele creditorilor erau apărate şi promovate de un curator bonorum, care avea obligaţia ca, prin
intermediul anumitor publicaţii (prescriptio bonorum), să se aducă la cunoştinţa publicului larg faptul vânzării
bunurilor falitului, prin licitaţie publică. Dacă debitorul falit nu putea plăti pe creditor sau nu aducea un garant,
se trecea la faza a doua, care debuta prin numirea unui magister bonorum ales numai dintre creditori, care avea
sarcina de a trece la lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului prin vânzarea în bloc, prin licitaţie publică,
către cel care conferea cel mai mare preţ (emptor bonorum). Acesta din urmă dobândea situaţia juridică de
succesor cu titlu universal al falitului şi, pe cale de consecinţă, creditor al creanţelor acestuia şi debitor, în
măsura cotei oferite şi acceptată ca preţ al cumpărării. A se vedea M.N. Costin, A. Miff, op. cit., p. 10.
51
Drept comercial 52
vânzarea acestora în detaliu, în cadrul procedurii numită distractio bonorum137. Acesta se

realiza prin intervenţia autorităţilor statale în cazurile în care debitorul sau cel care pierduse
un proces nu executau de bunăvoie prestaţia la care erau obligaţi. Ea consta în vânzarea
parţială a bunurilor debitorului, în detaliu, până la limita creanţei la care acesta era obligat faţă
de creditor. Dacă vânzarea ansamblului patrimonial nu conducea la satisfacerea creditorilor,
debitorul era încarcerat în închisoarea de stat.
După o perioadă de stagnare pe toate planurile, începând cu secolele XI-XII, are loc un
proces de receptare şi prelucrare a normele dreptului roman ale cărui reguli, principii şi
instituţii juridice, mai ales în materia proprietăţii private, au supravieţuit de-a lungul mai
multor perioade istorice, chiar şi în epoca contemporană. Pe măsura consolidării politice şi
economice a oraşelor-cetăţi din Italia (Pisa, Florenţa, Genova, Veneţia, Milano) şi a
diversificării activităţilor comerciale, comercianţii italieni s-au grupat în corporaţii
negustoreşti138. În această perioadă, începe să se contureze caracteristicile procedurii
falimentare şi anume: legarea falimentului de încetarea plăţilor, desesizarea falitului, fixarea
unei perioade suspecte în care actele săvârşite de falit sunt socotite făcute în frauda
creditorilor, concordatul majoritar, precum şi distincţia între faliţii scuzabili şi cei
frauduloşi139. Totuşi, falimentul are un caracter represiv. Faliţii, cunoscuţi şi sub denumirea de
decocti, conturbatores sau fraudatores140, erau trataţi cu multă asprime, impunându-li-se
penalităţi dezonorante de către puterea statală, măsurile fiind agravate faţă de bancrutieri141.
Se consideră că prima reglementare legislativă a falimentului a fost făcută în Franţa de
către Ludovic al XIV-lea, prin Ordonanţa comerţului din 1673, care conţine prevederi
referitoare la „falimente şi bancrute”. Conform acesteia, deschiderea procedurii era
determinată de încetarea plăţilor. Falitul era obligat să depună registrele şi situaţia
patrimonială, administrarea falimentului fiind dată unui sindic sau director ales dintre
creditori, cu scopul de a-i reprezenta; nu se făceau diferenţieri între faliţii profesionişti şi
ceilalţi debitori, însă era reglementată instituţia moratoriului (lettres de repit – scrisori de
păsuire – ca acte regale de păsuire generală pentru toate datoriile debitorilor supuşi ai regelui)
şi cesiunea bunurilor (abandonul bunurilor debitorului în favoarea creditorilor săi şi care fără
să opereze vreun transfer de proprietate, permitea creditorilor cesionari să vândă lucrurile
cedate, distribuindu-se produsul rezultat)142.
Codul comercial francez din 1807 a reprezentat din momentul adoptării sale o lucrare de
referinţă, caracterizată printr-o normare riguroasă şi severă, mai ales a cărţii consacrate
falimentului şi bancrutei143. În adoptarea unui asemenea cod, mai ales în ceea ce priveşte
regimul aplicabil faliţilor, un rol hotărâtor l-a jucat răsunătoarele falimente petrecute între anii
1795-1805. Codul conţine sancţiuni drastice, frauda fiind considerată ca prezumată, de
exemplu: falitul era încarcerat prin sentinţa declarativă de faliment, drepturile soţiei falitului
erau strict determinate, iar reabilitarea falitului este destul de dificil de obţinut. Toate acestea
137
I.N. Finţescu, op. cit., vol. III, p. 4-5. Venditio bonorum, implicând o succesiune cu titlu universal, a
dispărut odată cu procedura formulară.
138
O corporaţie era alcătuită din negustori înscrişi în matricole speciale din aceeaşi ramură de comerţ şi era
condusă de un comitet compus dintr-un consul asistat de un consiliu (toţi erau comercianţi). Acesta era îndrituit
să pronunţe decizii în litigiile dintre comercianţi, iar, mai târziu, chiar şi în pricinile dintre comercianţi şi
necomercianţi, dacă aveau cauză comercială. Aceste decizii au alcătuit culegeri de statute (statutele diferitelor
oraşe).
139
I.N. Finţescu, op. cit., vol. III, p. 5-6.
140
M. Paşcanu, op. cit., p. 13.
141
M.N. Costin, A. Miff, op. cit., p. 45-46.
142
M. Paşcanu, op. cit., p. 18; I.N. Finţescu, op. cit., vol. III, p. 6.
143
52
Drept comercial 53
au condus la rezultate nesatisfăcătoare, făcând ca debitorii să se sustragă falimentului, uzând

chiar de mijloace extreme, o asemenea conduită afectând, în mod inevitabil, şi posibilitatea
creditorilor de a obţine plata creanţelor lor.
În Anglia, falimentul a fost reglementat prin legea din 1883, aceasta fiind considerată una
dintre cele mai profunde opere legislative cu trăsături caracteristice neîntâlnite în dreptul
continental. Procedura britanică a fost preluată de SUA prin legea din 1898.
În perioada contemporană, concepţia privind tratamentul aplicabil comerciantului în
dificultate a suferit schimbări importante, noua concepţie abandonând ideea de faliment.
Pornindu-se de la realităţile contemporane ale activităţii economice, s-a admis că existenţa
unor dificultăţi financiare în activitatea comerciantului, care nu totdeauna îi sunt imputabile,
nu trebuie să ducă în mod necesar la dispariţia debitorului, ci, acolo unde este posibil, să se
încerce salvarea acestuia. O atare acţiune poate fi benefică şi pentru creditorii comerciantului,
care pot avea multe şanse să-şi recupereze creanţele, chiar mai târziu, decât urmând procedura
lichidării patrimoniului debitorului. Aşa a apărut ideea necesităţii organizării unei proceduri
legale de redresare judiciară a activităţii, care să asigure supravieţuirea comerciantului care
merită să fie salvat. Se înţelege că, pentru cazul când procedura redresării judiciare nu dă
rezultate, urmează să se aplice procedura lichidării judiciare, cu consecinţa dispariţiei
debitorului care a eşuat în afacerea sa.
Aşadar, în noua concepţie, redresarea, eventual urmată de lichidarea judiciară, apare ca o
alternativă viabilă. Mai mult, în Franţa a fost reglementată o procedură prealabilă redresării şi
lichidării judiciare, şi anume, procedura prevenirii şi reglementării amiabile a dificultăţilor
financiare ale debitorului144, putându-se vorbi, astfel, despre „dreptul întreprinderilor în
dificultate”, ale cărui obiective sunt: prevenirea dificultăţilor; redresarea întreprinderilor în
situaţii compromise; lichidarea întreprinderilor ale căror dificultăţi financiare sunt
iremediabile; sancţionarea conducătorilor culpabili145.
§3. Evoluţia concepţiilor privind tratamentul debitorilor în dificultate în dreptul
român
În ţara noastră, despre primele reglementări cu norme bine închegate în materie
comercială nu putem vorbi decât în secolul al XIX-lea146. Codul Caragea (1817) din Muntenia
şi Codul Calimach (1828) din Moldova, la redactarea cărora au fost avute în vedere normele
codurilor europene, cu precădere Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din
1811, cuprindeau, de asemenea, prevederi pentru „rânduiala concursului creditorilor” precum
şi pentru „licitaţie sau mezat, după obiceiul pământului”.
Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) hotărau crearea
unor instanţe judecătoreşti pentru domeniul comercial prevăzând că „pricinile de comerciu se
vor judeca după condica de comerciu a Franciei, care se va traduce în limba românească,
luându-se dintrânsa toate câte se vor potrivi cu starea ţării”.
A urmat apoi Kondica de komerciu din 1840 aplicabilă în Muntenia, o traducere a
reglementărilor franceze cu modificările legii din 28 mai 1838, care din 1864 s-a aplicat şi în
Moldova.
Codul comercial român din 1887, fiind inspirat din legislaţia italiană (Codul comercial
italian din 1882), păstrează concepţia Codului comercial francez din 1807 privind falimentul,
din care s-a exprimat şi legiuitorul italian147. Instituţiei falimentului i-a fost consacrat, în
144
Legea nr. 84-148 din 1 martie 1984 privind prevenirea şi reglementarea amiabilă a dificultăţilor
întreprinderilor; Legea nr. 85-88 din 25 ianuarie 1985 privind redresarea şi lichidarea judiciară a întreprinderilor;
Legea nr. 85-99 din 25 ianuarie 1985 privind administratorii judiciari, mandatarii lichidatori şi experţii în
diagnosticarea întreprinderilor.
145
A se vedea Y. Guyon, op. cit., vol. II, p. 17.
53
Drept comercial 54
cartea a III-a, un întreg titlu, cuprinzând 201 articole (695-888 şi 936-944), care, de-a lungul
anilor, a suferit însă unele modificări: Legea Marghiloman din 1895148, Legea Dissescu din 6
aprilie 1900, Legea din 3 martie 1902 (Legea Stoicescu), Legea privind concordatul preventiv
din 1929 şi Legea lichidării falimentare din 1932.
Codul comercial român din 1887 a legiferat aplicarea procedurii numai pentru comercianţi,
debitorii civili neputând beneficia de ea. În plus, a menţinut şi agravat caracterul infamant al
falimentului până la reabilitarea falitului. Procedura se declanşa la cererea debitorului, a credi-
torilor sau la sesizarea din oficiu a tribunalului competent. Creditorul, care în majoritatea
cazurilor „reclama” încetarea plăţilor, putea fi obligat la depunerea unei cauţiuni. Constatând
starea de încetare a plăţilor, în urma convocării debitorului şi examinării registrelor sale,
hotărârea declarativă a instanţei constituia condiţia de formă necesară declanşării procedurii
falimentare149. În etapele următoare, procedura avea ca scop inventarierea activului şi
verificarea pasivului, transformarea în bani a întregului activ şi repartizarea sa în favoarea
creditorilor, conform ordinii stabilite de lege. Inventarierea tuturor bunurilor falitului se desfă-
şoară sub conducerea judecătorului-sindic, desemnat de instanţă prin hotărârea declarativă,
care devenea practic administratorul acestora. Prin intermediul publicaţiilor prevăzute de lege
se proceda la declararea creanţelor de către creditori, verificarea şi admiterea lor fiind făcută
de către judecătorul-sindic în vederea constituiri masei credale. În cursul procedurii, creditorii
se întruneau ori de câte ori era nevoie în adunarea generală, iar interesele lor erau reprezentate
prin judecătorul-sindic. Dacă debitorul şi creditorii nu puteau ajunge, prin intermediul
instanţei, la o soluţie rezonabilă reciproc avantajoasă pe calea moratoriului sau concordatului,
judecătorul-sindic organiza transformarea în bani a activului şi repartizarea sa pentru plata
masei credale.
Rezultatele nesatisfăcătoare în plata masei credale150 au avut ca efect încercarea de a
moderniza procedura sau cel puţin de a crea anumite mecanisme menite a asigura o
îndestulare mai mare a creditorilor. În acest sens, o încercare notabilă a fost Legea
concordatului preventiv din 1929. Aceasta a acordat creditorilor oneşti, victime ale unei
situaţii conjuncturale, posibilitatea continuării activităţii sub supravegherea unei comisii a
creditorilor pe o perioadă de maxim 5 ani şi cu obligaţia de a acoperii minimum 40% din
datorii. A urmat Legea lichidării falimentare în 1932 (inspirată din legea franceză din 1889),
ca urmare a ravagiilor crizei economice, menită să atenueze nota infamantă în privinţa
debitorilor de bună-credinţă, dar loviţi de criză. Aşa cum se arăta în literatura juridică a
vremii151, „concordatul preventiv este o lege pentru vremuri normale, pe când legea lichidării
falimentare este impusă de împrejurări generale cu totul excepţionale”. Ambele încercări au
avut o viaţă scurtă fiind abrogate în 1932 (Legea lichidării) şi 1938 (Legea concordatului
preventiv).
146
Manualul juridic al lui Andronache Donici, tipărit în 1814 şi considerat a fi „prima operă originală a unui
jurist pământean”, conţinea unele norme referitoare la „daravelile comerciale şi iconomicosul faliment”. D.V.
Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 118.
147
Aceeaşi concepţie o întâlnim şi în legislaţiile altor state: Bulgaria, Turcia, Egipt, Grecia, Portugalia,
Spania, Argentina, Brazilia, Japonia.
148
Acesta, printre altele, a modificat instituţia sindicilor, prevăzând ca ei să fie magistraţi.
149
150
Din punct de vedere al eficienţei procedurii, pentru falimentele pronunţate în Regat între anii 1899-1914,
16% au fost închise imediat după deschidere pentru insuficienţă de activ şi doar în 13% din cazuri s-a înregistrat
o îndestulare a creditorilor de peste 50%.
151
L. Preuţescu, Consideraţii asupra lichidării falimentare, în Revista de Drept Comercial şi Studii
Economice nr. 9/1936, p. 613-630.
54
Drept comercial 55
O altă încercare de modificare a moratoriului (considerat un concordat preventiv greşit

aplicat) o întâlnim în proiectul de Cod comercial din 23 august 1940, cunoscut sub numele de
„Codul Carol al II-lea”. În noua reglementare urmau să beneficieze de moratoriu, atât
comercianţii în încetare de plăţi, cât şi cei care se puteau afla într-o asemenea situaţie în
viitorul apropiat, conducând astfel la introducerea unei posibilităţi de prevenire a situaţiilor
financiare dificile. Codul Carol al II-lea accentua măsurile şi diversifica organele de control
asupra derulării procedurii. Totodată, s-a considerat că moratoriul postfalimentar este lipsit de
eficienţă. El doar „oferea iluzia înşelătoare că falitul va mai putea fi în situaţia de a da
creditorilor o satisfacţie îndestulătoare”, motiv pentru care nu a mai fost preluat în acest
proiect152.
Codul comercial român din 1887, cu modificările ulterioare, a constituit principala
reglementare în materia falimentului până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării şi lichidării judiciare153. Trebuie să precizăm totuşi că, în perioada
1948-1989, ca urmare a unor legi specifice economiei socialiste, Codul comercial a avut o
aplicabilitate restrânsă, circumscrisă raporturilor juridice de comerţ exterior, dar şi în acest
domeniu cu unele restricţii. După anul 1989, el a redevenit reglementarea principală a
activităţii comerciale organizate pe principiile proprietăţii private şi a liberei iniţiative după
anul 1990154.
Instituţii juridice care urmăreau prevenirea intrării debitorului în faliment sau
redresarea acestuia
Moratoriul era instituţia juridică în virtutea căreia instanţa judecătorească putea suspenda,
la cererea falitului, executarea hotărârii declarative de faliment, pentru a da acestuia un răgaz,
în scopul de a încerca să-şi redreseze situaţia patrimonială, în măsura necesară satisfacerii
creditorilor săi. Din reglementarea Codului comercial se desprind două forme ale
moratoriului.
Moratoriul postfalimentar (art. 834 şi urm. C.com.) intervenea, din punct de vedere
temporal, după declararea falimentului. El putea fi solicitat tribunalului de către falit, în cele
trei zile consecutive publicării sentinţei declarative de faliment, şi trebuia să îndeplinească
următoarele condiţii: sentinţa să se fi pronunţat la cererea unui creditor sau din oficiu; să
dovedească faptul că încetarea de plăţi se datora unor împrejurări extraordinare şi
imprevizibile care nu îi erau imputabile155 şi să dea garanţii suficiente că activul său este
covârşitor asupra pasivului; să prezinte registrele sale de comerţ regulat ţinute, bilanţul
contabil şi o listă completă a creditorilor şi a creanţelor acestora. După examinarea
documentelor anexate cererii de moratoriu, preşedintele tribunalului putea ordona convocarea
creditorilor de către judecătorul-sindic, în vederea discutării cererii, fixând data (acesta trebuia
să fie anterioară celei fixate pentru prima adunare a creditorilor). Hotărârea se lua de către
tribunal, care avea facultatea de a decide ţinând seama de votul majorităţii creditorilor. Astfel,
moratoriul nu este rezultatul unui acord intervenit între debitor şi creditor, ci un act judiciar al
cărui efect constă în prelungirea termenului de plată a obligaţiilor faţă de creditori. Moratoriul
nu putea depăşi 6 luni. Principalul efect al hotărârii judecătoreşti de admitere a moratoriului
consta în suspendarea procedurii falimentului, cu consecinţa că, de la data acesteia, se
152
R. Bufan, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 36.
153
M.Of nr. 130 din 29 iunie 1995, iar în baza art. XI, Legea nr. 64/1995 a fost republicată cu o nouă
numerotare a textelor în de două ori: M.Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999 şi M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie
2004. Legea a suferit o suită de modificări (infra, Capitolul I, Secţiunea a 2-a), actualmente fiind abrogată.
154
O. Căpăţînă, Evoluţia dreptului comercial, în Tribuna Economică nr. 28/1990, p. 6.
155
Jurisprudenţa epocii a statuat că prin aceste se înţeleg împrejurări personale şi particulare care survin pe
neaşteptate asupra unui comerciant: un incendiu, un naufragiu etc.
55
Drept comercial 56
suspendau şi decăderile personale ale falitului, acesta redobândind astfel dreptul de

administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor ce-i aparţineau, precum şi dreptul de a sta în
justiţie în nume personal. Tribunalul putea să-i acorde un al doilea moratoriu pentru un termen
limitat tot la 6 luni, dacă erau îndeplinite condiţiile156: solicitarea a intervenit înainte de
expirarea primului moratoriu; se dovedeşte că s-a plătit creditorilor anteriori o parte
considerabilă din creanţele lor; majoritatea creditorilor reprezentând cel puţin jumătatea din
restul pasivului au votat în acest sens. Principala obligaţie care revenea falitului pe durata
moratoriului era aceea de a plăti debitele sau de a obţine de la creditori amânarea scadenţelor.
Dacă comerciantul nu-şi îndeplinea obligaţiile asumate faţă de creditori, aceştia erau îndrep-
tăţiţi să solicite revocarea moratoriului şi declanşarea falimentului.
Moratoriul prefalimentar putea interveni în perioada anterioară declarării stării de faliment
a debitorului, pe baza cererii introdusă de acesta la tribunal. În acest caz, pe lângă îndeplinirea
condiţiile prevăzute la art. 834, debitorul trebuia să depună şi suma necesară pentru chel-
tuieli157. Convocarea creditorilor era facultativă, fiind lăsată la latitudinea tribunalului, iar
pronunţarea unei hotărâri de admitere avea drept consecinţă împiedicarea pronunţării sentinţei
declarative de faliment a debitorului158.
Datorită rezultatelor nesatisfăcătoare în plata masei credale, dispoziţiile relative la
moratoriu din Codul comercial au fost abrogate prin art. 55 din Legea asupra concordatului
preventiv din 10 iulie 1929, cu modificările ulterioare din 1930 şi 1932159.
Concordatul este convenţia încheiată între debitor şi masa creditorilor, omologată de
instanţa de judecată, în temeiul căreia debitorul-comerciant redobândea posesia activului său
cu obligaţia de a-şi plăti datoriile integral sau parţial, în cota concordată, în condiţiile şi la
termenele convenite. Ea cuprinde totodată ansamblul regulilor ce guvernează formarea
valabilă şi efectele concordatului.
Din economia textelor Codului comercial rezultă că legiuitorul a normat concordatul
postfalimentar, adică cel care putea interveni în orice fază a procesului a procedurii
falimentului, precum şi cele două forme ale sale: concordatul judiciar şi amiabil.
Concordatul amiabil. Condiţia necesară pentru realizarea concordatului amiabil (amical
sau benevol), consta în obţinerea votului unanimităţii creditorilor falitului. Concordatul
amiabil avea ca efect suspendarea sau încetarea procedurii falimentului, indiferent de cota
concordată [art. 845 alin. (2) C.com.]. Acesta nu producea efecte asupra acţiunii penale
pornite în temeiul prevederilor art. 712 şi urm. C.com. care îşi continuă cursul [art. 845 alin.
(2) teza finală C.com.]. Concordatul amiabil, la fel ca şi cel judiciar, se cerea să fie supus
omologării tribunalului, care constata astfel îndeplinirea cerinţelor legale (consimţământul
majorităţii creditorilor).
156
Art. 843 C.com.
157
158
Sentinţa putea fi atacată cu apel, deoarece nu era declarat falimentul în acel moment.
159
La rândul său, această lege a fost abrogată prin Legea din 5 mai 1938.
56
Drept comercial 57
Concordatul judiciar. Spre deosebire de forma amiabilă, concordatul judiciar se încheia

valabil cu majoritatea creditorilor prezenţi sau cu o majoritate a creditorilor ce deţineau trei
pătrimi din suma totală a creanţelor. Propunerea de concordat putea proveni din partea
falitului sau a creditorilor, dacă reprezentau cel puţin a patra parte din pasivul falimentului160.
Concordatul, având o natură contractuală, presupunea, pe lângă condiţiile generale de
valabilitate a oricărei convenţii, unele cerinţe speciale prevăzute de Codul comercial:
- întrunirea cvorumului prevăzut de art. 848 C.com. pentru votarea concordatului, adică
majoritatea creditorilor verificaţi sau admişi provizoriu, reprezentând cel puţin 3/4 din totalul
valorii creanţelor;
- falitul să nu fi ascuns o parte din activ şi să nu fie inculpat pentru bancrută frauduloasă ori
să nu fi fost declarat în stare de faliment161.
Concordatul era inadmisibil atunci când cota concordată nu cuantifica cel puţin 60% din
totalul valorii creanţelor ori când termenul stipulat pentru plata cotei depăşea 18 luni (art. 853
C.com). Concordatul consimţit şi votat în condiţiile legale era supus omologării tribunalului,
această conferindu-i opozabilitate faţă de toţi creditorii, inclusiv faţă de cei a căror creanţe nu
au fost verificate162. Actele încheiate de falit consecutiv omologării concordatului, dar mai
înainte de anularea sau rezilierea lui, nu puteau fi declarate nule decât dacă fraudau interesele
creditorilor163.
Codul comercial prevedea două mijloace juridice prin care putea fi paralizată convenţia
concordatară:
a) opoziţia la omologarea concordatului exercitată de creditorii care fie nu au consimţit, fie
nu au intervenit la concordat164;
b) apelul prevăzut de art. 855 C.com.; împotriva hotărârii prin care tribunalul încuviinţa
omologarea, puteau declara apel creditorii care au votat contra concordatului şi cei care nu au
intervenit la votare165.
De la data rămânerii definitive a sentinţei de omologare a concordatului înceta starea de
faliment. De la aceeaşi dată înceta şi funcţia judecătorului-sindic, activitatea acestuia
nemaiavând justificare în afara procedurii falimentare. Faţă de falit, încetarea falimentului, ca
urmare a omologării concordatului, avea drept consecinţă obligarea acestuia ca, în termen de
3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de omologare, să onoreze cheltuielile de judecată
şi cele ocazionate de administrarea falimentului, precum şi a altor datorii privilegiate [art. 860
alin. (5) C.com.]. În caz contrar, judecătorul-sindic era îndrituit să solicite tribunalului autori-
zarea pentru vânzarea la licitaţie a unei părţi din bunurile falitului, până la concurenţa sumelor
neplătite de acesta. În plus, falitul era obligat, sub sancţiunea de bancrută simplă (art. 876 pct.
6 C.com.), să plătească creditorilor săi cotele concordate. După omologarea concordatului
înceta şi desesizarea falitului. Pe cale de consecinţă, acesta redobândea dreptul de
administrare a patrimoniului său şi dreptul de a se obliga, dar fără a-i prejudicia pe creditori.
Dacă falitul nu aducea la îndeplinire obligaţiile asumate prin convenţia concordatară,
creditorii care au participat la deliberările adunării pentru concordat şi nu au fost îndestulaţi
160
Aceştia erau îndreptăţiţi să solicite în termen de 3 zile de la verificarea creanţelor, convocarea adunării
creditorilor în vederea discutării şi, eventual, admiterii propunerii de concordat.
161
Această din urmă cauză nu mai subzista, dacă falitul a fost anterior reabilitat.
162
***, Practică judiciară în materie comercială, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 217-218.
163
164
Opoziţia trebuia să fie motivată şi depusă la instanţă în termen de 8 zile (calculat de la închiderea
procesului-verbal care consemna operaţiunile votării concordatului în adunarea creditorilor întrunită conform art.
857 C. com.) sau de la expirarea termenului fixat de judecătorul sindic.
165
S. Ionescu, L. Preuţescu, op. cit., p. 714.
57
Drept comercial 58
cu sumele convenite, puteau solicita rezilierea concordatului (art. 863 C.com.). Faţă de falit,
repunerea în stare de faliment, ca urmare a neplăţii cotelor concordatare, atrăgea inculparea
pentru infracţiunea de bancrută simplă prevăzută de art. 876 pct. 6 C.com. O altă consecinţă
privea situaţia actelor încheiate de falit în perioada cuprinsă între momentul omologării
concordatului şi cel al rezilierii acestuia. Asemenea acte puteau fi declarate nule numai după
ce se proba că au fost încheiate în scopul fraudării intereselor creditorilor.
Pentru a se putea încheia un concordat preventiv în vederea evitării declarării stării de
faliment a unui comerciant trebuiau îndeplinite anumite condiţii: a) comerciantul să exercite
comerţul său cel puţin 3 ani; b) comerciantul să fie înmatriculat ori să aibă brevet de industrie;
c) starea de încetare a plăţilor să fi fost urmare a unor împrejurări extraordinare şi
neprevăzute, sau în alt mod scuzabile; d) comerciantul să nu fi fost condamnat pentru
bancrută frauduloasă sau să nu se fi aflat în situaţia de a nu fi îndeplinit obligaţiile asumate
într-un alt concordat preventiv ori postfalimentar, anterior; e) să fi trecut cel puţin 5 ani de la
expirarea termenului de plată al unui concordat anterior.
Cererea de concordat preventiv era adresată tribunalului competent să declare falimentul,
cu arătarea motivelor, a cotei care se oferea pentru plată (care nu putea fi mai mică de 40%
din creanţele chirografare), precum şi garanţiile reale şi personale propuse. Termenul de plată
al datoriilor era fixat de către instanţă, dacă nu a fost stabilit de comun acord între debitor şi
creditori, durata acestuia fiind limitată legal la maxim 5 ani. Validitatea concordatului
preventiv era condiţionată de votul creditorilor reprezentând 2/3 din totalul creanţelor
privilegiate şi negarantate prin ipotecă gaj, sau privilegiu. Pe tot parcursul procedurii de
concordat preventiv, comerciantul îşi conserva dreptul de administrare a bunurilor sale, însă
sub supravegherea comisiei creditorilor şi a judecătorului delegat.
Concordatul avea caracter obligatoriu faţă de toţi creditorii anteriori cererii de concordat
din momentul pronunţării sentinţei de omologare. În cazul neîndeplinirii de către comerciant a
obligaţiilor asumate prin concordat, creditorii puteau solicita tribunalului revocarea acestuia şi
declararea comerciantului în stare de faliment. Dacă se constată că pasivul s-a majorat prin
manopere dolosive ori a fost ascunsă o parte din activ, la cererea oricăruia dintre creditori,
adresată tribunalului în termen de un an de la data omologării acestuia, se putea declara
anularea concordat166.
§4. Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
Întrucât Legea nr. 64/1995 a avut ca model legea americană (United States Bankruptcy
din 1978, cu modificările ulterioare din 1984 şi 1986), ea a fost caracterizată ca fiind „un
implant anglo-saxon într-o legislaţie civilă şi comercială de tip franco-italian, care va conduce
la mari dificultăţi de receptare şi articulare, deoarece legea americană se bazează pe o altă
concepţie decât cea tradiţionalistă a Codului comercial, foloseşte o altă terminologie juridică,
un alt sistem de soluţionare a cererilor şi contestaţiilor, o altă tehnică legislativă.
Marile inovaţii ale Legii nr. 64/1995 faţă de dispoziţiile Codului comercial au fost:
introducerea procedurii reorganizării judiciare a debitorului, lărgirea sferei organelor care
aplică procedura prin apariţia administratorului judiciar şi lichidatorului – practicieni în
reorganizare şi lichidare, ameliorarea statutului personal al debitorului prin înlăturarea
caracterului infamant şi punitiv pe care falimentul îl avea în reglementările anterioare şi
ameliorarea statutului patrimonial al debitorului prin descărcarea de datorii167.
Procedura reorganizării judiciară a constituit inovaţia majoră în materie, aceasta având ca
scop „redresarea debitorului şi plata pasivului sau lichidarea averii debitorului” (art. 2 din
166
În 1938 legea a fost abrogată fiind reactivate dispoziţiile codului comercial referitoare la moratoriu.
167
Vom analiza inovaţiile Legii nr. 64/1995 aşa cum a fost adoptată în 1995 (forma iniţială).
58
Drept comercial 59
Legea nr. 64/1995). În concepţia legii, reorganizarea debitorului este o modalitate prin care se
urmăreşte plata pasivului debitorului. Ea cuprinde (în sens restrâns) principiile şi regulile care
urmăresc organizarea activităţii debitorului pe baze noi, în vederea redresării situaţiei sale
financiare şi plăţii datoriilor către creditori.
În literatura de specialitate168 s-a afirmat, pe bună dreptate, că procedura intervine într-o
fază prea târzie, atunci când întreprinderea este deja în încetare de plăţi şi după ce eforturile
proprii ale debitorului nu au putut evita o asemenea situaţie. Noua lege îşi propune tratarea şi
remedierea incapacităţii de plată în loc să-şi propună prevenirea acesteia. Dificultăţile care
apar în această fază a reorganizării judiciare sunt legate, în primul rând, de obţinerea
creditului necesar redresării, legiuitorul limitându-se să acorde noilor creditori doar o
prioritate în distribuirea fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor169, fără a prevedea vreun
sprijin pentru debitor în faza de solicitare a creditelor şi nici unele facilităţi pentru instituţiile
de credit.
Ameliorarea statutului personal al debitorului. Legea nr. 64/1995 s-a arătat mult mai
liberală şi mai favorabilă debitorului, spre deosebire de legislaţiile europene. Măsurile
infamante şi punitive pe care le prevedea Codul comercial sau legislaţiile italiană şi cea
franceză, nu s-au regăsit în legea noastră, în forma ei iniţială. Noua procedură a reorganizării
judiciare şi falimentului viza exclusiv patrimoniul debitorului, iar nu persoana acestuia170.
Singura infracţiune ce face referire la procedura falimentului era reglementată în Legea nr.
31/1990 (infracţiunea de bancrută frauduloasă) numai în privinţa societăţilor comerciale. Erau
întâlnite totuşi unele limitări şi restricţii: posibilitatea de a ridica debitorului dreptul de a-şi
mai conduce activitatea şi conducerea acestuia de o persoană specializată, supravegherea
activităţii debitorului de către administrator, indisponibilizarea acţiunilor sau a părţilor sociale
aparţinând conducătorilor societăţii; pierderea dreptului la secretul corespondenţei etc. Însă
aceste măsuri urmăresc buna administrare şi conservare a patrimoniului debitorului. Ele au
mai degrabă un caracter patrimonial, iar nu efecte infamante sau punitive care să subziste
după închiderea procedurii171. Acelaşi caracter patrimonial îl are şi răspunderea membrilor
organelor de conducere ale persoanei juridice, care au contribuit prin faptele lor la ajungerea
societăţii la insolvenţă.
Ameliorarea statutului patrimonial al debitorului prin descărcarea de datorii. Astfel,
potrivit art. 122 din Legea nr. 64/1995, în forma iniţială, prin închiderea procedurii, debitorul
va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de deschiderea ei, sub rezerva de a nu fi
găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase. În astfel de
situaţii el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea vor fi fost plătite în
cadrul procedurii. Soluţia este preluată din legislaţia americană, care prevede că debitorul va
fi descărcat printr-un ordin al judecătorului (order of discharge), dându-i-se posibilitatea de a
lua un nou start (a frech start) în afaceri172.
168
I. Băcanu, Inovaţiile Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, în Revista de
Drept Comercial nr. 1/1996, p. 7.
169
Conform art. 108 pct. 2, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţe la distribuirea sumelor obţinute, plasează
pe poziţia a II-a după taxele de timbru şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite de Legea nr. 64/1995,
creditele bancare cu dobânzile şi cheltuielile aferente acordate în perioada reorganizării.
170
Actualmente ele se regăsesc şi în legislaţia noastră fiind introduse prin modificările din 2003 şi 2004.
171
I. Băcanu, loc. cit., în Revista de Drept Comercial nr. 1/1996, p. 12.
172
I. Băcanu, loc. cit., în Revista de Drept Comercial nr. 1/1996, p. 13. Conform legislaţiei americane,
debitorul persoană fizică nu poate fi descărcat în următoarele cazuri: când a mai fost descărcat în cei 6 ani
precedenţi introducerii cererii; dacă cu 1 an înaintea introducerii cererii a făcut transferuri frauduloase; dacă nu a
ţinut corect evidenţele contabile impuse de lege, dacă le-a distrus sau falsificat. Pe de altă parte, există datorii de
care debitorul nu poate fi descărcat, şi anume: datorii rezultate din comportarea sa frauduloasă; pensie de
59
Drept comercial 60
Soluţia legiuitorului nostru a fost criticată, în special datorită lipsei ei de fundamentare.

Astfel, s-a arătat173 că „în noua reglementare, riscul comerciantului s-a diminuat sensibil; ori
ceea ce justifică profitul nelimitat al comerciantului este tocmai prezenţa riscului în activitatea
economică. Corelaţia risc-profit s-a descumpănit”. Legiuitorul şi-a însuşit unele critici, astfel
că art. 123 din Legea nr. 64/1995, republicată în 2004, prevede că descărcarea de datorii
vizează numai pe debitorul, persoană fizică, însă cu anumite limitări. Pe de o parte, acest
beneficiu nu poate fi acordat debitorului găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori
transferuri frauduloase, situaţie în care el va fi descărcat numai în măsura în care acestea au
fost plătite în cadrul procedurii, cu anumite excepţii. Pe de altă parte, nu se acordă acest
beneficiu debitorul, persoană fizică, care a beneficiat, într-o procedură de reorganizare sau de
faliment anterioară, de o măsură similară, intervenită cu cel mult 5 ani anterior deschiderii
procedurii subsecvente174. Faţă de aceşti debitori, fiecare creditor îşi păstrează dreptul de plată
asupra restului creanţelor sale, potrivit dreptului comun.
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se desfăşoară sub controlul şi
supravegherea justiţiei. Judecătorul-sindic rămâne, în continuare, figura centrală a procedurii.
Iniţial, el a fost „administratorul acestei proceduri”, însă, ulterior, prin actele normative ce au
modificat Legea nr. 64/1995, legiuitorul a încercat să-l degreveze de „activităţile tehnico-
materiale: inventare, sigilii, vânzări la licitaţie”175 şi alte atribuţii administrative, acestea fiind
încredinţate, ca de altfel în majoritatea legislaţiilor, unor persoane specializate, membrii ai
unui corp profesional – practicieni în reorganizare şi lichidare, activitate reglementată de O.G.
nr. 79/1999 privind organizarea activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare176, şi
anume: administratorul judiciar şi lichidatorul. Aşadar, în viziunea Legii nr. 64/1995 categoria
organelor care aplicau procedura erau: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,
administratorul, lichidatorul, adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor (până în 2002), iar
apoi şi adunarea generală a asociaţilor şi comitetul asociaţilor. Legea nr. 149/2004 îndreaptă
aceste erori, art. 5 din Legea nr. 64/1995 făcând precizarea că organe care aplică procedura
sunt: instanţele judecătoreşti, judecător-sindic, administrator şi lichidator, ceilalţi fiind doar
participanţi la procedură.
Apariţia administratorului judiciar şi a lichidatorului a condus la preluarea de către
aceştia a unor atribuţii ale judecătorului-sindic (conferite de legea în forma sa iniţială), la
rândul său preluând dintre atribuţiile tribunalului. Atribuţiile principale ale administratorului
sunt stabilite de lege, acestea fiind completate cu alte atribuţii stabilite de către judecătorul-
sindic. El are puteri largi care merg până la „conducerea integrală, respectiv în parte, a
activităţii debitorului”.
În ceea ce-l priveşte pe lichidator, Legea nr. 64/1995 (în forma sa iniţială), nu a stabilit
principalele atribuţii asemenea celorlalte organe, rezumându-se la a preciza doar că „lichidatorul
întreţinere către soţie şi copii; creanţe nescadente; obligaţii către guvern; credite pentru studii devenite scadente
în cei 5 ani înaintea introducerii cererii.
173
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil. Executare silită, vol. II, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 1996, p. 316.
174
Art. 123 alin. (2) din lege, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice (M.Of. 236 din 27 mai 1999) şi modificat de O.G. nr. 38/2002 (M.Of. nr. 95 din 2 februarie
2002).
175
I. Turcu, Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p. 45.
176
M.Of. nr. 421 din 31 august 1999, aprobată prin Legea nr. 505/2002 (M.Of. nr. 523 din 18 iulie 2002).
Abrogată.
60
Drept comercial 61
efectuează actele, operaţiunile şi procedurile dispuse de judecătorul-sindic”, aspecte reglate

ulterior177.
§5. Reglementarea actuală: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
După mai bine de 10 ani de aplicare, Legea nr. 64/1995 a fost abrogată şi înlocuită cu
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (LPI)178, o lege cu titlu nou, dar conţinut
vechi.
Aparent, Legea nr. 85/2006 este o reglementare nouă a tratamentului aplicat comercianţilor
în dificultate179. În realitate, „noua” reglementare este, în cea mai mare parte, o reproducere,
tară nicio modificare, a dispoziţiilor Legii nr. 64/1995.
Aspectele de noutate au o puternică influenţă franceză, LPI consacrând procedură
simplificată, procedură aplicabilă micilor comercianţi sau, după caz, a debitorilor a căror
organizare suferă urmărindu-se eliminarea rapidă a acestora din viaţa economică.
În concluzie, putem afirma că procedeul folosit de legiuitor, de înlocuire a Legii nr.
64/1995 cu Legea nr. 85/2006, a fost impus nu atât de schimbarea concepţiei privind
tratamentul aplicat comercianţilor, cât de considerente practice – evitarea dificultăţilor de
aplicarea a unei legi cu multiple modificări180.
Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc
(LCM). Acutizarea crizei financiare a condus la reducerea considerabilă a lichidităţilor
întreprinderilor şi, în consecinţă, la o creştere a întârzierilor la plata creditorilor, termenele
medii de plată situându-se, în ultima perioadă, între 90 şi 120 de zile. Prelungirea acestui
blocaj financiar a condus inevitabil la multiplicarea cazurilor de insolvenţă, fapt relevat şi de
statistici181, dintre acestea numărul procedurilor de reorganizare fiind foarte mic, iar rata de
succes a cazurilor de reorganizare în perioada 2003-2007 a fost de 1-1,5%.
Astfel, putem afirma că la baza eşecului acestor proceduri în România nu a sta numai
reglementarea legală a procedurii insolvenţei căreia i se reproşează caracterul public şi
judiciar, ci, mai cu seama, lipsa ori neutilizarea eficienta unor mecanisme de detectare şi
prevenire a dificultăţilor întreprinderilor, pe de o parte, precum şi lipsa unor proceduri de
salvgardare a întreprinderilor aflate în dificultate pe care acestea să le utilizeze înainte de a
ajunge în insolvenţă.
În ceea ce priveşte detectarea şi prevenirea dificultăţilor întreprinderii, indiferent de
cauzele acestora, legislaţia noastră nu cuprinde un cadru legal coerent, ci doar unele dispoziţii
ce se regăsesc în acte normative diferite, care nu au fost edictate special pentru acest scop,
dar, în subsidiar, pot indica unele dificultăţi ale întreprinderii182. La aceste trebuie să adăugam
şi posibilităţile de informare oferite de Banca Naţională a României în legătura cu
177
O.U.G. nr. 58/1997 (M.Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997) şi abrogată; O.G. nr. 38/1996 (M.Of. nr. 204 din
30 august 1996) şi Legea nr. 99/1999 (M.Of. nr. 236 din 27 mai 1999).
178
M.Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006.
179
2012, p. 262.
180
Există, bineînţeles, şi varianta republicării acesteia.
181
(www.buletinulinsolventei.ro) şi (www.coface.ro).
182
Dintre acestea exemplificam următoarele: obligaţia comerciantului de realizare a publicităţii prin
intermediul Registrul comerţului (Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului); obligaţia comercianţilor de a
organiza şi conduce contabilitatea proprie, de a efectua inventarierea patrimoniului şi de a întocmi situaţiile
anuale (Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii); obligaţia principalilor creditori bugetari de a aduce la
cunoştinţă publică, prin publicare pe pagina de internet sau prin alte mijloace, lista contribuabililor care
înregistrează obligaţii restante la bugetele gestionate de instituţiile publice în cauză (Legea nr. 161/2003) şi,
poate cea mai relevantă, controlul gestiunii societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere
limitată prin intermediul unor organe specializate: cenzori, auditori interni şi auditori financiari (reglementate de
Legea nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale).
61
Drept comercial 62
credibilitatea contractanţilor prin intermediul: Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP)183,

Centralei Riscurilor Bancare (CRB)184 şi Biroului de Credit185.
Având în vedere modele experimentate de alte legislaţii europene, consideram că pot fi
adoptate şi alte măsuri de detectare a dificultăţilor, modelul francez putând fi readus în prim
plan186.
În materia recuperării creanţelor, prin adoptarea Noului Cod civil şi a Noului Cod de
procedură civilă, au fost introduse noi prevederi normative în domeniu.
Aceste prevederi trebuie corelate cu acelea ale Ordinului nr. 359/2013187 pentru aprobarea
formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă prevăzută de art.
1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă.
Noul Cod de procedură civilă aduce modificări de esenţă în procedura recuperării de
creanţe şi instituie o procedură specială pentru cererile de chemare în judecata a căror valoare
nu depăşeşte 10.000 lei la data sesizării instanţei, urmând ca pentru valorificarea creanţei sale,
creditorul va putea alege între aplicarea procedurii speciale sau a celei de drept comun
Această procedură se poate aplica în raporturile juridice dintre profesionişti sau în care cel
puţin o parte este profesionist şi nu se aplică drepturilor patrimoniale rezultate din insolvenţă,
concordat preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane
juridice.
Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere
al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, există posibilitatea ca în cadrul secţiilor civile, să
se înfiinţeze complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate
juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurentei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
Procedural, cererile privitoare la societăţi, până la sfârşitul lichidării, respectiv radierii sunt
de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea are sediul principal,
insolvenţă şi concordatul preventiv (art. 120 NCPC) sunt de competenţa exclusivă a
tribunalului în a căruia circumscripţie îşi are sediul debitorul.
Noul Cod civil (art. 412) dispune că suspendarea de drept a unei cauze operează:
- atunci când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;
183
Un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor cu instrumente de plată
(cecuri, cambii, bilete la ordin).
184
O structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei
persoane declarante (instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în Registrul special) din
România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte
suma limită de raportare (20.000 lei), precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către
posesori.
185
Stabileşte istoricul de credit şi bonitatea clienţilor persoane fizice, pe baza istoricului bancar şi, implicit, a
evaluării mai bune a riscului de creditare.
186
De exemplu: obligarea întreprinderilor care depăşesc anumite dimensiuni de a ţine o contabilitate
previzională, în vederea identificării mijloacelor de care va dispune în viitor întreprinderea, întocmind o serie de
documente care pot fi prezentate organelor de supraveghere şi control; instituirea unei proceduri de alertă în
situaţia în care sunt sesizate împrejurări care pot perturba continuitatea activităţii întreprinderii, pentru a avertiza
conducătorii întreprinderii cu privire la apariţia dificultăţilor etc.
187
M.Of. nr. 69 din data de 1 februarie 2013, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, concomitent cu
Noul Cod de procedură civilă.
62
Drept comercial 63
- prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive,

dacă debitorului trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului
judiciar.
§6. Legea nr.381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi
mandatului ad-hoc
În ceea ce priveşte rezolvarea dificultăţilor cu care se confruntă întreprinderea, la finele
anului 2009, a fost adoptată Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv
şi a mandatului ad-hoc188, lege al cărui scop declarat este salvgardarea întreprinderii aflate în
dificultate, în vederea continuării activităţii acesteia, a păstrării locurilor de munca şi a
acoperirii creanţelor asupra debitorului, prin proceduri amiabile de renegociere a creanţelor
sau a condiţiilor acestora ori prin încheierea unui concordat preventiv. Legea nr. 381/2009
privind introducerea concordatului preventiv şi a mandatului ad-hoc a fost modificată recent
prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă - Lege nr. 76/2012
Legea privind introducerea concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc poate deveni un
mijloc legal de atenuare a presiunii creditorilor, a panicii salariaţilor şi a clienţilor care depind
de debitor. Utilizând acest mecanism, managerii întreprinderilor aflate în dificultate financiară
vor putea să se dedice redresării întreprinderii, sub protecţia acordului cu creditorii.
Legea nr. 318/2009 se aplică numai persoanelor care organizează o întreprindere aflată în
dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvenţă, dând posibilitatea acestor debitori să
solicite fie un mandat ad-hoc (o procedură confidenţială, declanşată la cererea debitorului,
prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţa, negociază cu creditorii în scopul
realizării unei înţelegeri între unul sau mai mulţi dintre aceştia şi debitor în vederea depăşirii
stării de dificultate în care se află întreprinderea acestuia din urmă), fie un concordat preventiv
(un contract încheiat între debitor şi creditorii care deţin cel puţin două treimi din valoarea
creanţelor acceptate şi necontestate, prin care debitorul propune un plan de redresare a
întreprinderii sale şi de acoperire a creanţelor acestor creditori împotriva sa, iar creditorii
acceptă să sprijine eforturile debitorului de depăşire a dificultăţii în care se află întreprinderea
debitorului).
2.Proceduri de salvgardarea a întreprinderilor aflate în dificultate
§1. Prezentare general
Domeniul de aplicare a legii. Potrivit dispoziţiilor art. 1 LCM, legea se aplică persoanelor
juridice care organizează o întreprindere aflată în dificultate189 financiară190, fără a fi în
stare de insolvenţă. Aşadar, putem desprinde două condiţii ce trebuie îndeplinite:
- debitorul să fie persoană juridică. Astfel, se pot bucura de prerogativele acordate de lege
exclusiv întreprinderile organizate de persoanele juridice, nu şi cele organizate de persoanele
188
M.Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009; legea a intrat în vigoare la jumătatea lunii ianuarie 2010.
189
Potrivit dreptului comunitar, în materia ajutoarelor de stat o întreprindere este în dificultate atunci când nu
este capabilă, fie prin resurse financiare proprii, fie prin resursele pe care poate să le obţină de la
proprietari/acţionari sau creditori, să acopere pierderile şi care, în absenţa unei intervenţii din exterior din partea
autorităţilor publice, vor conduce, pe termen scurt sau mediu, aproape sigur la ieşirea din circuitul economic a
acesteia. Pentru detalii, a se vedea Ghe. Piperea, Conceptul de „întreprindere în dificultate” în reglementarea
Legii nr. 381/2009 (www.juridice.ro).
190
Circumscrierea dificultăţilor pe care le traversează întreprinderea la cele de natura financiară face să apară
o anumită contradicţie cu definiţia întreprinderii în dificultate [art. 3 lit. b) LCM], precum şi cu scopul legii
(precizat de art. 2), care este salvgardarea întreprinderii în dificultate, întrucât este evident că dificultatea
financiară este doar o faţeta a dificultăţilor întreprinderii, care pot fi şi de natură economică, juridică, sindical sau
chiar politică. În ceea ce priveşte conceptul de întreprindere în dificultate, a se vedea Ghe. Piperea, Conceptul de
„întreprindere în dificultate”..., loc. cit.
63
Drept comercial 64
fizice. Totodată, întrucât legiuitorul nu face nicio distincţie, LCM se aplica nu numai
persoanelor juridice de drept privat care organizează întreprinderi191, ci şi titularilor
întreprinderilor publice;
- debitorul să nu fie în insolvenţă. Procedurile prevăzute de LCM vizează tocmai prevenirea
stării de insolvenţă; ele reprezintă o „variantă de depăşire a jenei momentane” în care se află
debitorul, urmărindu-se salvgardarea întreprinderii aflate în dificultate, nicidecum
tergiversarea intrării în insolvenţă. Pentru situaţia în care debitorul se află în insolvenţă,
legiuitorul a instituit o altă procedură – procedura insolvenţei.
§2. Organe care aplică procedurile prevăzute de LCM

Potrivit dispoziţiilor art. nr. 4 LCM, organele192 care aplică procedurile de salvgardare
sunt:
1. Instanţele judecătoreşti (judecătorul-sindic sau preşedintele tribunalului, după caz, şi
curtea de apel). Competenţă de soluţionare a cererilor şi pricinilor referitoare la procedurile de
salvgardare reglementate de LCM, revine tribunalului în jurisdicţia căruia se afla sediul sau
domiciliul profesional al debitorului193, curtea de apel fiind instanţa de recurs pentru
hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic.
Preşedintele tribunalului are competenţe în cazul mandatului ad-hoc, privind numirea
mandatarul ad-hoc (la solicitarea debitorului194) şi stabilirea onorarului (provizoriu) acestuia,
convocarea debitorului şi mandatarului ad-hoc în vederea analizei cererii şi a îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege, precum şi în ceea ce priveşte constatarea încetării mandatului.
Judecătorul-sindic are competenţe în cadrul procedurii concordatului preventiv, LCM
stabilindu-i următoarele atribuţii:
a) să numească conciliatorul provizoriu;
b) să constate şi, dacă este cazul, să omologheze, la cererea conciliatorului, concordatul
preventiv;
c) să constate, la cererea oricărui creditor nesemnatar al concordatului preventiv,
îndeplinirea condiţiilor cerute pentru a fi înscris pe lista creditorilor ce au aderat la
concordatul preventiv;
d) să dispună prin încheiere suspendarea provizorie a executărilor silite contra debitorului,
în baza proiectului de concordat preventiv formulat de debitor şi transmis creditorilor;
e) să judece acţiunile în nulitate a concordatului preventiv;
f) să judece acţiunile în rezoluţiune a concordatului preventiv.
Hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în aplicarea LCM sunt definitive şi executorii.
Ele pot fi atacate de părţi cu recurs, în termen de 10 zile. Termenul se calculează de la
comunicare, pentru absenţi, şi de la pronunţare, pentru cei prezenţi.
Modificările aduse Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi a
mandatului ad-hoc de NCPC se referă la competenţa instanţelor (art. 6). În ceea ce priveşte
191
Potrivit art. 3 lit. a) LCM, întreprinderea este activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi
informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
192
2012, p. 263 şi urm..
193
Cererile şi pricinile referitoare la concordatul preventiv sunt de competenţa judecătorului-sindic, desemnat
în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
194
Cererea este depusă la cabinetul preşedintelui tribunalului şi se înregistrează într-un registru special.
64
Drept comercial 65
cereri în materie de concordat, instanţă de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul –

sindic este Curtea de Apel, ale cărei hotărâri sunt definitive.
Curtea de apel este instanţa de recurs. Ea judecă recursurile prin care părţile atacă
hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic. Recursul nu este suspensiv de executare.
2. Mandatarul ad-hoc sau conciliatorul, după caz. Mandatarul ad-hoc este un
practician în insolvenţă, autorizat conform legii, numit de către preşedintele tribunalului, la
propunerea debitorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru declanşarea
mandatului ad-hoc. El are misiunea de a media, în termen de 90 de zile de la desemnare, o
înţelegere între debitor şi unul sau mai mulţi creditori ai săi, în vederea depăşirii stării de
dificultate în care se află întreprinderea debitorului, salvgardării întreprinderii, păstrării locu-
rilor de muncă şi acoperirii creanţelor asupra debitorului.
Onorariul mandatarului ad-hoc este stabilit provizoriu de către preşedintele tribunalului, la
propunerea debitorului şi cu acordul mandatarului ad-hoc, sub forma unui onorariu fix sau a
unui onorariu lunar, însă va putea fi modificat ulterior, la cererea mandatarului ad-hoc, cu
acordul debitorului.
Mandatul ad-hoc încetează în următoarele situaţii:
a) prin denunţarea unilaterală a mandatului de către debitor sau mandatarul ad-hoc;
b) prin încheierea înţelegerii pentru care a fost desemnat;
c) expirarea termenului prevăzut de lege pentru intermedierea încheierii înţelegerii dintre
debitor şi creditorii săi (90 de zile de la desemnare).
Încetarea mandatului ad-hoc este constată de preşedintele tribunalului, prin încheiere
irevocabil, la cererea debitorului sau a mandatarului ad-hoc.
Conciliatorul. Atribuţiile conciliatorului sunt următoarele:
a) întocmeşte tabloul creditorilor, care include şi creditorii contestaţi sau ale căror creanţe
sunt în litigiu, şi tabloul creditorilor concordatari;
b) elaborează, împreună cu debitorul, oferta de concordat, cu elementele componente ale
acesteia, respectiv, proiectul de concordat şi planul de redresare;
c) face demersuri pentru soluţionarea pe cale amiabilă a oricărei dispute între debitor şi
creditori ori între creditori;
d) solicită judecătorului-sindic constatarea şi/sau, după caz, omologarea concordatului
preventiv;
e) supraveghează îndeplinirea obligaţiilor asumate de către debitor prin concordatul
preventiv;
f) informează, de urgenţă, adunarea creditorilor concordatari asupra neîndeplinirii sau
îndeplinirii necorespunzătoare de către debitor a obligaţiilor sale;
g) întocmeşte şi transmite adunării creditorilor concordatari rapoarte lunare sau trimestriale
asupra activităţii sale şi a debitorului; raportul conciliatorului va conţine şi opinia acestuia
privind existenţa sau, după caz, inexistenţa unor motive de rezoluţiune a concordatului
preventiv;
h) convoacă adunarea creditorilor concordatari;
i) cere instanţei închiderea procedurii concordatului preventiv;
j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de LCM, instituite prin concordatul preventiv
ori stabilite de judecătorul sindic.
Onorariul definitiv al conciliatorului se propune prin proiectul de concordat şi se stabileşte
prin concordatul preventiv; acesta va fi suportat din averea debitorului.
La calcularea onorariului conciliatorului se va avea în vedere natura activităţii desfăşurate
de către debitor, precum şi complexitatea planului de redresare. Onorariul va consta fie într-o
sumă fixă, fie o remuneraţie lunară, fie un onorariu de succes; la stabilirea cuantumului
65
Drept comercial 66
onorariului. Daca se impune, adunarea generală va modifica onorariul conciliatorului, cu

acordul debitorului.
Modificările aduse Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi a
mandatului ad-hoc de NCPC se referă şi la atribuţiile organelor care aplică procedura şi ale
participanţilor la procedură. Dispoziţiile art. 15 alin. (4) prevăd că hotărârile judecătorului-
sindic pot fi atacate de părţi doar cu apel, în termen de 10 zile, care se calculează de la
comunicare, pentru absenţi şi de la pronunţare pentru prezenţi, iar art. 15 alin. (5) dispune că
apelul nu este suspensiv de executare.
§3. Alte persoane implicate în procedura concordatului preventiv
Aşa cum rezultă din scopul LCM, procedurile de salvgardare pun faţă în faţă două
categorii de persoane – debitorul persoană juridică aflat în dificultate şi creditorii acestuia.
Astfel, în opinia noastră, procedurile instituite de lege au două obiective principale –
continuarea activităţii debitorului şi acoperirea creanţelor acestuia, respectiv un obiectiv
secundar – păstrarea locurilor de muncă, obiectiv al cărui succes depinde de îndeplinirea
obiectivelor principale.
Aşadar, debitorul nu este organ al procedurii, ci beneficiar al acestora. El are un rol foarte
important în procedură, legiuitorul urmărind tocmai salvgardarea acestuia, fiind cel care
solicită demararea acesteia. Prezenţa sa în procedură este subînţeleasă, el acţionând prin
intermediul reprezentanţilor săi legali sau convenţionali. Pe de altă parte, creditorii participă
la procedură în mod individual, în măsura permisă de drepturile aferente creanţei lor, precum
şi în mod colectiv prin adunarea creditorilor şi reprezentantul creditorilor.
Adunarea creditorilor concordatari. Aceasta are următoarele atribuţii:
a) aprobă rapoartele conciliatorului privitoare la activitatea debitorului şi la îndeplinirea
obligaţiilor asumate prin concordat;
b) desemnează, cu acordul debitorului, un nou conciliator, dacă este cazul, şi îi stabileşte,
cu acordul debitorului, onorariul;
c) modifică, dacă este cazul, onorariul conciliatorului, cu acordul debitorului;
d) desemnează reprezentantul creditorilor;
e) este titularul acţiunii în rezoluţiune a concordatului preventiv, pe care o exercită prin
reprezentantul creditorilor.
Adunarea creditorilor concordatari poate fi convocată, în cursul derulării procedurii, de
conciliator, din oficiu sau la cererea creditorilor reprezentând 10% din valoarea totală a
creanţelor concordatare; ea adoptă hotărâri cu majoritatea, ca valoare, a creanţelor
concordatare. Votul creditorilor concordatari poate fi exercitat şi prin corespondenţă195.
§4. Mandatul ad-hoc
Este o procedura confidenţială196, declanşată la cererea debitorului197, prin care acesta
solicită preşedintelui tribunalului desemnarea unui mandatar ad-hoc pentru a-l mandata să
negocieze cu creditorii săi în scopul obţinerii unei păsuiri din partea unuia sau mai multor
creditori pentru depăşirea stării de dificultate în care se află întreprinderea sa.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, după ascultarea debitorului, preşedintele
tribunalului desemnează prin încheiere irevocabilă mandatarul ad-hoc propus, stabilindu-i
obiectul mandatului: de a realiza, în termen de 90 de zile de la desemnare, o înţelegere între
debitor şi unul sau mai mulţi creditori ai săi, în vederea depăşirii stării de dificultate în care se
195
Şedinţa adunării creditorilor concordatari va fi organizată şi prezidată de conciliator.
196
Procedura se va desfăşura în camera de consiliu, toate persoanele şi instituţiile care iau parte la aceasta
având obligaţia de a păstra confidenţialitatea acesteia.
197
Cererea trebuie să cuprindă o descriere detaliată a motivelor care fac necesară numirea unui mandatar ad-
hoc.
66
Drept comercial 67
află întreprinderea debitorului, salvgardării întreprinderii, păstrării locurilor de muncă şi

acoperirii creanţelor asupra debitorului.
În scopul realizării obiectului mandatului, mandatarul ad-hoc va putea propune anumite
măsuri, legiuitorul exemplificând câteva dintre acestea, astfel: amânarea unor termene de
plată; remiterea parţială de datorii; încetarea pe cale amiabilă a unor contracte; reduceri de
personal etc.
Odată cu semnarea înţelegerii, acestea vor produce efecte faţă de părţile semnatare,
creanţele acestora modificându-se în termenii stabiliţi. Astfel, debitorul beneficiază de o „gură
de oxigen” pentru relansarea activităţii.
În ceea ce priveşte natura juridică a înţelegerii, considerăm că aceasta este pur
contractuală, rolul instanţei fiind doar de supravegherea a respectării procedurii. Ea nu va
avea efect asupra creditorilor nesemnatari.
§5. Procedura concordatului preventiv
Potrivit dispoziţiilor art. 13 LCM, următorii debitori nu pot beneficia de procedura
concordatului preventiv:
a) debitorul împotriva căruia s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă de condamnare pentru
infracţiuni economice;
b) debitorul împotriva căruia a fost deschisă procedura insolvenţei cu 5 ani anteriori ofertei
de concordat preventiv;
c) debitorul care a mai beneficiat de un concordat preventiv, cu 3 ani anterior ofertei de
concordat preventiv;
d) debitorul care a fost condamnat definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de
fals ori infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii prevăzute de LCM, el şi/sau acţionarii/asociaţii/asociaţii comanditari
sau administratorii acestuia;
e) debitorul ai cărui membri ai organelor de conducere şi/sau supraveghere li s-a atras
răspunderea în condiţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei pentru aducerea
acestuia în stare de insolvenţă; prevederile lit. b) rămân aplicabile;
f) debitorul care are înscrise fapte în cazierul fiscal, potrivit O.G. nr. 75/2001 privind
organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal.
5.1. Deschiderea procedurii
Orice debitor persoană juridică care organizează o întreprindere aflată în dificultate
financiară, fără a fi în stare de insolvenţă, şi care nu se află printre cei enumeraţi mai sus [art.
13 lit. lit. a)-f) LCM], poate introduce la tribunalul în jurisdicţia căruia se află sediul sau
domiciliul său profesional o cerere de deschidere a procedurii de concordat preventiv, propu-
nând totodată un conciliator provizoriu.
Judecătorul-sindic, verificând îndeplinirea condiţiilor legale, numeşte conciliatorul
provizoriu prin încheiere irevocabilă. În termen de 30 de zile de la numirea sa, conciliatorul
are misiunea de a întocmi, împreuna cu debitorul, lista creditorilor, precum şi oferta de
concordat preventiv, aceasta din urmă notificându-se de către conciliatorul provizoriu
creditorilor prin mijloace rapide de comunicare, ce asigura posibilitatea verificării recepţiei
ofertei de concordat. De asemenea, oferta de concordat preventiv va fi depusă la dosarul
cauzei iar, pentru opozabilitate faţă de terţi, se depune şi la grefa tribunalului, unde va fi
înregistrată într-un registru special198.
198
Despre depunerea şi notificarea acesteia se face menţiune în registrul comerţului în care este înregistrat
debitorul.
67
Drept comercial 68
Oferta de concordat preventiv va cuprinde şi proiectul de concordat preventiv, la care se

vor anexa declaraţia debitorului privind starea de dificultate financiară în care se află, precum
şi lista creditorilor cunoscuţi, inclusiv cei ale căror creanţe sunt contestate integral sau parţial,
cu precizarea cuantumului şi a garanţiilor acceptate de debitor.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 LCM, proiectul de concordat preventiv trebuie să prezinte, în
mod detaliat:
a) situaţia analitică a activului şi a pasivului debitorului199;
b) cauzele stării de dificultate financiară şi măsurile luate de debitor pentru depăşirea
acesteia până la depunerea ofertei de concordat preventiv;
c) proiecţia evoluţiei financiar-contabile pe următoarele 6 luni.
Totodată, proiectul de concordat preventiv va trebui să includă un plan de redresare,
legiuitorul stabilind un minimum de măsuri:
- reorganizarea activităţii debitorului, prin măsuri precum: restructurarea conducerii
debitorului, modificarea structurii funcţionale, reducerea personalului sau orice alte măsuri
considerate a fi necesare;
- modalităţile prin care debitorul înţelege să depăşească starea de dificultate financiară, de
exemplu: majorarea capitalului social, împrumut bancar, obligaţional sau de altă natură,
înfiinţarea sau desfiinţarea unor sucursale sau puncte de lucru, vânzarea de active, constituirea
de garanţii;
- procentul preconizat de satisfacere a creanţelor, care nu poate fi mai mic de 50%, ca
urmare a implementării măsurilor de redresare propuse; în acest scop, debitorul poate propune
masuri precum: amânări sau reeşalonări la plata creanţelor contra sa, ştergerea în tot sau în
parte a unor creanţe sau numai a dobânzilor ori a penalităţilor de întârziere, compensări,
novaţii prin schimbare de debitor200;
- termenul-limită pentru satisfacerea creanţelor stabilite prin concordat nu poate depăşi 18
luni de la data încheierii concordatului preventiv.
De asemenea, prin proiectul de concordat preventiv, supus aprobării creditorilor, debitorul
propune confirmarea conciliatorului provizoriu, precum şi remuneraţia acestuia pentru
perioada ulterioară datei încheierii concordatului.
Mai mult, debitorul poate cere judecătorului-sindic suspendarea provizorie a urmăririlor
silite, în baza ofertei de concordat preventiv. Având o importanţă deosebită pentru succesul
procedurii, această cerere se judecă în camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere, fără
citarea părţilor. Suspendarea provizorie a urmăririlor silite individuale se menţine până la
publicarea concordatului preventiv aprobat sau, după caz, până la respingerea ofertei
debitorului de către majoritatea creditorilor.
5.2. Încheierea, constatarea şi omologarea concordatului preventiv
Pentru a se putea trece la votarea proiectului de concordatului preventiv şi pentru reuşita
acestuia este recomandat ca debitorul să organizeze una sau mai multe şedinţe colective ori
individuale de negociere cu creditorii, în prezenţa conciliatorului. O asemenea iniţiativă poate
să aparţină şi unuia sau mai multor creditori, precum şi acţionarilor semnificativi sau
asociaţilor debitorului, însă negocierile asupra proiectului de concordat preventiv nu pot
199
Aceasta trebuie certificată de un expert contabil sau, după caz, auditată de un auditor autorizat potrivit
legii.
200
Pentru obligaţiile fiscale de plată propunerile de amânări, ştergeri, eşalonări, reeşalonări şi reduceri
parţiale se pot face numai cu respectarea prevederilor legale în materia ajutorului de stat (a se vedea G.
Ungureanu, Dreptul european al concurenţei, op. cit., p. 180 şi urm.). În această situaţie este nevoie de acordul
expres al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care trebuie exprimat în termen de 30 de zile. În caz
contrar, acordul se prezumă.
68
Drept comercial 69
depăşi 30 de zile calendaristice. În urma acestor negocieri pot apărea amendamente la oferta
de concordat preventiv.
Votul asupra ofertei de concordat preventiv se realizează, în principiu, prin corespondenţă,
creditorii trimiţându-l prin mijloace de comunicare rapidă pe adresa debitorului, în termen de
maximum 30 de zile calendaristice calculate de la data primirii ofertei de concordat preventiv.
Votul favorabil necondiţionat asupra concordatului preventiv are valoare de acceptare a
concordatului, însă orice condiţionare a votului este considerată vot negativ201.
Cu toate acestea, la iniţiativa unuia sau mai multor creditori deţinând 10% din valoarea
totală a creanţelor se poate convoca adunarea tuturor creditorilor, cu condiţia ca solicitarea să
se facă în termenul prevăzut pentru votul prin corespondenţă202.
În urma votului, concordatul preventiv se consideră aprobat de creditori dacă sunt întrunite
voturile creditorilor care reprezintă majoritatea de două treimi din valoarea creanţelor
acceptate şi necontestate. La aprobarea concordatului nu se ia în calcul în stabilirea majorităţi
votul favorabil al:
- creditorului persoană juridică care are cel puţin unul dintre acţionari/asociaţi/asociaţi
comanditari sau administratori rudă ori afin până la gradul IV cu acţionari/asociaţi/asociaţi
comanditari şi/sau administratori ai debitorului;
- creditorului persoană juridică în cadrul căruia debitorul şi/sau unul dintre
acţionari/asociaţi/asociaţi comanditari sau administratori ai acestuia ori rudele şi afinii până la
gradul IV ai acestora din urmă deţin calitatea de acţionari/asociaţi/asociaţi comanditari şi/sau
administratori;
- creditorului care sau ai cărui acţionari/asociaţi/asociaţi comanditari sau administratori au
fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni
prevăzute în Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii prevăzute
LCM;
- creditorului care are înscrise fapte în cazierul fiscal.
Pentru situaţia în care nu se întruneşte majoritatea cerută de lege, debitorul are dreptul să
facă o nouă ofertă de concordat preventiv, însă numai după trecerea a minimum 30 de zile de
la data stabilită pentru exprimarea votului.
Daca, în urma votului, concordatul preventiv este aprobat, conciliatorul are obligaţia să
solicite judecătorului-sindic să constate concordatul preventiv, acesta pronunţându-se, în acest
sens, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere, după ascultarea conciliatorului, prin
încheiere. Cu această ocazie, judecătorul-sindic execută o verificare de legalitate, fapt pentru
care cererea de constatare a concordatului preventiv poate fi respinsă exclusiv pentru
asemenea motive.
Concordatul preventiv, aprobat de creditori şi constatat de judecătorul-sindic prin
încheiere, se comunică creditorilor, prin intermediul conciliatorului, şi se menţionează în
registrul comerţului. De la data comunicării hotărârii de constatare a concordatului preventiv
se suspendă de drept:
- urmăririle individuale ale creditorilor semnatari asupra debitorului şi, ca o consecinţă a
acesteia, curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora contra
debitorului;
201
Excepţional, legea dă posibilitatea convocării unei adunări a tuturor creditorilor la iniţiativa
conciliatorului.
202
Conciliatorul este obligat să o convoace în termen de maximum 5 zile de la data primirii cererii.
Convocarea este transmisă creditorilor prin mijloace de comunicare rapid, care permit confirmarea primirii.
69
Drept comercial 70
- curgerea dobânzilor, a penalităţilor şi a oricăror alte cheltuieli aferente creanţelor, faţă de

creditorii semnatari.
Totuşi, pentru a deveni opozabil faţă de creditorii nesemnatari, inclusiv creditorii
necunoscuţi sau contestaţi, concordatul preventiv va trebui omologat de judecătorul-sindic la
cererea conciliatorului. Operaţiunea de omologare, presupune verificarea de către judecătorul-
sindic a îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:
- întreprinderea debitorului este în stare de dificultate financiară;
- valoarea creanţelor contestate şi/sau în litigiu nu depăşeşte 20% din masa credală;
- concordatul preventiv a fost aprobat de creditorii care reprezintă cel puţin 80% din
valoarea totală a creanţelor.
Omologarea concordatului preventiv atrage totodată suspendarea de către judecătorul-
sindic a tuturor procedurilor de executare silită. La cererea conciliatorului, sub condiţia
acordării de garanţii creditorilor de către debitor, judecătorul-sindic poate impune creditorilor
nesemnatari ai concordatului preventiv un termen de maximum 18 luni de amânare a
scadenţei creanţei lor, perioadă în care nu vor curge dobânzi, penalităţi, precum şi orice alte
cheltuieli aferente creanţelor. Concordatul va fi opozabil creditorilor bugetari, cu condiţia
respectării prevederilor legale cu privire la ajutorul de stat şi aprobării de către comisia
interministerială.
În ceea ce priveşte creditorii care obţin un titlu executoriu asupra debitorului în cursul
procedurii concordatare, LCM le dă posibilitatea de a adera la concordat203. De asemenea,
aceştia îşi pot recupera creanţa prin orice alte modalităţi prevăzute de lege.
În cursul procedurii, debitorul îşi desfăşoară activitatea în limitele afacerii sale obişnuite, în
condiţiile concordatului preventiv, sub supravegherea conciliatorului204.
5.3. Închiderea procedurii concordatului preventiv
Procedura concordatului preventiv încetează prin:
- anularea sau rezoluţiunea acestuia;
- împlinirii termenului pentru care a fost încheiat;
- realizarea obiectivului propus.
Astfel, procedura concordatului preventiv poate fi supusă:
- anulării205 - cererea de anularea poate fi depusă de către creditorii care au votat împotriva
concordatului preventiv, în termen de 15 zile de la data menţionării concordatului în registrul
comerţului;
- rezoluţiunii - adunarea creditorilor concordatari poate hotărî introducerea acţiunii în
rezoluţiune a concordatului preventiv în situaţia în care se constată încălcarea gravă de către
debitor a obligaţiilor asumate prin concordatul preventiv206. La introducerea acţiunii în
rezoluţiune, procedura concordatului preventiv se suspendă de drept. Prin hotărârea de
203
Cererea de aderare se depune la conciliator, care o include în tabelul creditorilor concordatari.
204
Măsurile cuprinse în concordatul preventiv, inclusiv modificările creanţelor, profită şi codebitorilor,
fideiusorilor şi terţilor garanţi.
205
Termenul trebuie privit în sens larg, înţelegând atât nulitatea relativă, cât şi nulitatea absolută. Când se
invoca motive de nulitate absolută, dreptul de a cere constatarea nulităţii este imprescriptibil şi aparţine oricărei
persoane interesate.
206
Prin încălcare gravă a obligaţiilor asumate de debitor prin concordatul preventiv, în lumina LCM,
înţelegem acţiuni precum: favorizarea unuia sau mai multor creditori în dauna celorlalţi, ascunderea sau
externalizarea de active în perioada concordatului preventiv, efectuarea de plaţi fără contraprestaţie sau în
condiţii ruinătoare. Asupra acestui aspect adunarea poate delibera chiar dacă nu a fost înscris pe ordinea de zi.
70
Drept comercial 71
admitere a acţiunii în rezoluţiune, judecătorul-sindic acordă creditorilor daune-interese, în

condiţiile dreptului comun207.
Daca procedura concordatului preventiv se finalizează cu succes, la termenul prevăzut în
contract sau anterior acestuia, după caz, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere prin care
va constata realizarea obiectului concordatului preventiv. În acest caz, modificările creanţelor
prevăzute în concordatul preventiv rămân irevocabile. Per a contrario, în celelalte cazuri,
părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii concordatului preventiv.
În cazul în care în cursul derulării procedurii, înainte de expirarea termenului de 18 luni la
încheierea concordatului preventiv, conciliatorul apreciază că este imposibilă realizarea
obiectivelor concordatului din motive neimputabile debitorului, el poate cere judecătorului-
sindic constatarea nereuşitei concordatului preventiv şi închiderea procedurii.
În cazul în care la expirarea termenului de 18 luni nu au fost îndeplinite obligaţiile
prevăzute în concordatul preventiv, creditorii vor putea vota, la propunerea conciliatorului,
prelungirea duratei concordatului cu maximum 6 luni faţă de durata iniţială.
3.Procedura insolvenţei
§1. Aspecte introductive privind procedurii insolvenţei
Scopul declarat al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (LPI) îl reprezintă
instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă,
prin procedură colectivă înţelegând procedura în care creditorii recunoscuţi participă
împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege.
Pentru realizarea creanţelor creditorilor, LPI instituie două tipuri de proceduri, având în
vedere dimensiunile debitorului şi a problematicii cu care acesta se confruntă, una generală,
aplicabilă debitorilor de anvergură, cu posibile şanse de redresare, cealaltă simplificată, suplă
şi rapidă, care vizează eliminarea rapidă din viaţa economică a debitorilor de dimensiuni
reduse sau, după caz, a debitorilor a căror organizare suferă, astfel:
- procedura generală - procedura prin care un debitor care îndeplineşte anumite condiţii
[prevăzute de art. 1 alin. (1) LPI], intră, după perioada de observaţie 208, succesiv, în procedura
de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizarea
judiciară ori doar în procedura falimentului;
- procedura simplificată - procedura aplicabilă anumitor categorii de debitori [art. 1 alin.
(2) LPI] prin care debitorul intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea
procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile.
Modalităţile efective de realizare a procedurii insolvenţei rămân în continuare procedura
(faza) reorganizării judiciare şi procedura falimentului, diferenţiate de obiectivul urmărit –
redresarea debitorului respectiv, transformarea activului patrimonial în lichidităţi şi plata
datoriilor debitorului.
Procedura reorganizării judiciare este procedura care se aplică debitorului persoană
juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului, conform programului de plată a creanţelor.
Ea presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan de reorganizare,
având ca obiect, fie restructurarea operaţională şi/sau financiară a activităţii debitorului, fie
lichidarea unor bunuri din averea debitorului. Aplicarea procedurii reorganizării judiciare
presupune continuarea activităţii debitorului, urmărind obţinerea sumelor de bani necesare
pentru plata creanţelor creditorilor.
207
Procedura concordatului preventiv poate fi supusă şi suspendării. Măsura este dispusă de către instanţă, pe
cale de ordonanţă preşedinţială.
208
Perioada de observaţie este perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului
de reorganizare sau, după caz, intrării în faliment.
71
Drept comercial 72
Procedura falimentului este procedura concursuală colectivă şi egalitară care se aplică

debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului debitorului.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului, urmată
de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
În concluzie, procedura insolvenţei constituie un ansamblu de norme juridice, prin care se
urmăreşte obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvenţă
faţă de creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorgan-
izarea judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin faliment.
§2. Participanţii la procedura insolvenţe
2.1. Organele care aplică procedura insolvenţei209
Potrivit dispoziţiilor art. 5 LPI, organele care aplică procedura sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul. Pe lângă aceste
organe, la procedură mai participă: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor,
administratorul special ori debitorul, după caz, precum şi unele persoane de specialitate
(experţi) chemate să ajute pe judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau lichidatorul, în
anumite domenii în care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Pe toată durata desfăşurării
procedurii, organele care aplică procedura vor trebui să asigure efectuarea cu celeritate a
actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor
şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
A. Instanţele judecătoreşti
Procedura insolvenţei este o procedură judiciară. Ea se desfăşoară în faţa instanţei de
judecată, sub autoritatea şi prin intermediul acesteia. Sub aspectul competenţei materiale,
instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt: tribunalul (în primă
instanţă) şi curtea de apel (în recurs). Termenul de „instanţe judecătoreşti” este nejustificat
generic, pentru că „toate procedurile prevăzute de această lege” sunt de competenţa exclusivă
a tribunalului, curţii de apel fiindu-i rezervat doar un rol de control judiciar pe care îl are
oricum, conform dreptului comun210.
B. Tribunalul prin intermediul judecătorului-sindic
În conformitate cu art. 6 alin. (1) LPI, toate procedurile prevăzute de lege, cu excepţia
apelului reglementat la art. 8, sunt date în competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi
are sediul debitorul. Totodată, dacă a fost creată o secţie specială în cadrul tribunalului,
specializată în insolvenţă sau dacă a fost înfiinţat un complet specializat în insolvenţă, aceste
structuri au competenţă exclusivă pentru derularea procedurilor conforme LPI.
În materia procedurii insolvenţei, din punct de vedere material, competenţa aparţine
tribunalului, excepţie făcând doar judecarea recursului, care-i revine instanţei ierarhic
superioară – curtea de apel. Din punct de vedere teritorial, competenţa este determinată de
sediul debitorului, astfel cum figurează în registrul comerţului, respectiv în registrul
societăţilor agricole sau registrul asociaţilor şi fundaţiilor.
Toate procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006 date în competenţa exclusivă a
tribunalului, cu excepţia recursului, sunt exercitate de judecătorul-sindic. Repartizarea
cauzelor judecătorilor desemnaţi ca judecători-sindici se realizează în mod aleatoriu, în sistem
informatizat211, pentru a se evita desemnarea preferenţială de către preşedintele tribunalului
(principiul imparţialităţii justiţiei).
209
2012, p. 263 şi urm.
210
I. Turcu, Procedura insolvenţei comercianţilor, op. cit., p. 233.
211
Art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M.Of. nr. 653 din 22 iulie
2005).
72
Drept comercial 73
Judecătorul-sindic este un component al sistemului judecătoresc, el reprezentând, în

concepţia legii, instanţa de judecată în numele căreia îşi exercită atribuţiile stabilite prin lege.
Pe durata procedurii, judecătorul-sindic nu poate fi înlocuit şi reprezintă în fapt un complet
format dintr-un singur judecător212. Anterior intrării în vigoare a NCPC, hotărârile pronunţate
de judecătorul-sindic (încheieri sau sentinţe), definitive şi executorii, puteau fi atacate cu
recurs, iar în prezent art. 12 alin. (1) LPI prevede că hotărârile judecătorului-sindic sunt
executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel.
Dispoziţiile art. 41-42 NCPC privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului-
sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi dosar, cu excepţia situaţiei rejudecării, după
anularea hotărârii în apel.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic le regăsim în art. 11 LPI, enumerarea fiind
exemplificativă, nu exhaustivă. Pe lângă acestea judecătorului-sindic revenindu-i şi alte
atribuţii desprinse din conţinutul legii:
a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în
faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în
insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului
judiciar provizoriu, sau după caz a lichidatorului care va administra procedura până la confir-
marea sau, după caz, înlocuirea sa, de către adunarea creditorilor, stabilirea remuneraţiei în
conformitate cu criteriile stabilite prin legea de organizare a profesiei de practician în
insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă;
d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau lichidatorului desemnat de
adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor;
e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau
lichidatorului;
f) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au
cauzat starea de insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea organelor de cercetare penală în
legătură cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 143-147 LPI;
h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru
anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri sau transferuri cu caracter patrimonial,
anterioare deschiderii procedurii;
i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane
interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după
votarea lui de către creditori;
k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de
întrerupere a procedurii de reorganizare judiciare şi de intrare în faliment;
l) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau
lichidatorului;
m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
n) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
212
D.-O. Păcurar, Rolul şi atribuţiile judecătorului-sindic în urma modificării Legii nr. 64/1995, în Revista
de Drept Comercial nr. 4/2001, p. 94. Pentru o decizie a Curţii Constituţionale prin care aceasta s-a pronunţat în
sensul că „judecătorul-sindic nu se identifică cu instanţa judecătorească”, dată sub imperiul Legii nr. 64/1995,
forma iniţială, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 14 aprilie1997.
73
Drept comercial 74
În îndeplinirea îndatoririlor sale, judecătorul-sindic poate desemna persoane de specialitate

care să se pronunţe în anumite probleme. De exemplu, el poate cere părerea unui practician în
insolvenţă despre şansele de reuşită ale planului de reorganizare. Desemnarea acestora se face
prin încheiere, stabilindu-le şi retribuţia.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară
aferente procedurii insolvenţei. În ceea ce priveşte atribuţiile manageriale, acestea aparţin
administratorului judiciar/lichidatorului ori debitorului, în cazul în care acestuia nu i-a fost
ridicat dreptul de a-şi administra patrimoniul. Deciziile manageriale pot fi controlate sub
aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora, judecătorul-sindic
pronunţându-se numai sub aspectul legalităţii hotărârilor luate.
C. Curtea de apel
Ulterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă, art. 8 LPI a fost
modificat şi prevede [alin. (1)] competenţa Curţii de apel ca instanţa de apel pentru hotărârile
pronunţate de judecătorul-sindic în îndeplinirea atribuţiilor sale, conform art. 11 LPI,
hotărârile Curţii de apel fiind definitive.
Apelul [art. 8 alin. (2) LPI] va fi judecat de complete specializate, de urgenţă. Citarea
părţilor în apel şi comunicarea deciziilor pronunţate se fac potrivit dispoziţiilor Noului Cod de
procedură civilă.
Instanţele judecătoreşti trebuie să transmită actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru
publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
În vederea soluţionării apelului, se trimit la curtea de apel, în copie certificată, de grefierul-
şef al tribunalului, doar acele acte actele care interesează soluţionarea căii de atac, selectate de
judecătorul-sindic. În cazul în care instanţa de apel consideră necesare şi alte acte din dosarul
de fond, va pune în vedere părţilor interesate să le depună în copie certificată.
Conform art. 8 alin. (3) LPI, pin derogare de la prevederile Noului Cod de procedură
civilă, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de apel, dar
această regulă nu se aplică în cazul judecării apelului împotriva următoarelor hotărâri ale
judecătorului-sindic:
- sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul art. 33 alin. (4);
- sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;
- sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art. 107;
- sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din
lichidare şi din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art. 122 alin. (3).
Pentru toate cererile de apel formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-
sindic în cadrul procedurii se constituie un singur dosar.
Procedura prevede că acel complet de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel va
rămâne competent să soluţioneze toate apelurile viitoare privind aceeaşi procedură, apeluri
exercitate împotriva aceleiaşi hotărâri sau a hotărârilor succesive pronunţate de judecătorul-
sindic în acelaşi dosar de insolvenţă.
Curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului-
sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va
proceda la anularea hotărârii şi va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea
procedurii insolvenţei.
2.2. Administratorul judiciar şi lichidatorul - practicieni în insolvenţă
Un rol deosebit de important în desfăşurarea procedurii insolvenţei îl au practicienii în
insolvenţă: administratorul judiciar şi lichidatorul.
74
Drept comercial 75
Practicienii în insolvenţă conduc sau supraveghează activitatea debitorului, respectiv

lichidează averea acestuia. Deşi acţionează în faze diferite ale procedurii, ambii urmăresc
maximizarea valorii averii debitorului. Deosebirile esenţiale dintre aceştia nu constau în
natura atribuţiilor lor, unele dintre acestea fiind similare, ci, mai ales, în momentul în care
aceşti protagonişti intervin în procedură. Astfel, administratorului judiciar îi revin atribuţii de
conducere a activităţii debitorului ori asigurare a supravegherii activităţii acestuia în vederea
redresării şi consolidării sale, iar lichidatorul are menirea de a lichida bunurile din averea
debitorului cu maxim de eficienţă şi distribuirea sumelor de bani obţinute.
A. Administratorul judiciar
Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat
în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute la art. 20 în perioada de
observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic va desemna, dintre
practicienii în insolvenţă care au depus oferte de servicii în acest sens la dosarul cauzei, un
administrator judiciar provizoriu, care va administra procedura până la confirmarea sau, după
caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor. Prin acelaşi act de procedură, el îi va stabili
remuneraţia şi atribuţiile pentru această perioadă. În situaţia în care la dosarul cauzei nu au
fost depuse oferte de preluare a poziţiei de administrator judiciar, judecătorul-sindic va
desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă
desemnat în mod aleatoriu din Tabloul U.N.P.I.R.
Desemnarea administratorului judiciar de către judecătorul-sindic, în ambele situaţii, este
provizorie, anume: până când adunarea creditorilor decide desemnarea unui alt administrator
judiciar sau confirmarea celui desemnat de judecătorul-sindic. Astfel, creditorii care deţin cel
puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, pot decide desemnarea unui alt administrator
judiciar, stabilindu-i şi retribuţia, în cadrul primei şedinţe sau ulterior213. Această desemnare
poate fi rodul negocierii dintre practicianul în insolvenţă şi comitetul creditorilor, acesta din
urmă având, printre altele, şi atribuţia de a purta negocieri cu administratorii judiciari care
doresc să fie desemnaţi în respectiva cauză, putându-l recomanda adunării creditorilor în acest
sens.
Decizia adunării creditorilor de a desemna un administrator judiciar poate fi contestată, pe
motive de nelegalitate, în termen de 3 zile de la data publicării acesteia în Buletinul
procedurilor de insolvenţă, la judecătorul-sindic, de către orice creditor nemulţumit. În acest
caz, judecătorul-sindic va a soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate contestaţiile. El se va
pronunţa printr-o încheiere, fie respingând contestaţiile şi desemnând administratorul judiciar
ales de creditori, fie admiţându-le şi, în consecinţă, solicitând adunării creditorilor desemnarea
unui alt administrator judiciar. În ceea ce priveşte rezolvarea contestaţiilor creditorilor
nemulţumiţi, judecătorul-sindic va proceda la o verificare de legalitate a deciziei adunării
creditorilor.
Dacă hotărârea adunării creditorilor nu este contestată în termen de 3 zile, judecătorul-
sindic va desemna, printr-o încheiere, administratorul judiciar propus de creditori sau de
creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, dispunând totodată încetarea
atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat prin sentinţa de
deschiderea a procedurii.
213
Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea
adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau
lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu
şi să îi stabilească remuneraţia.
75
Drept comercial 76
Administratorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul

acesteia din urmă, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă, potrivit legii. Legea
impune administratorului judiciar, precum şi lichidatorului, obligaţia de abţinere în situaţiile
prevăzute la art. 149 din Legea nr. 31/1990214. În cazul neconformării, orice persoană
interesată poate iniţia procedura recuzării215, dispoziţiile Codului de procedură civilă
aplicându-se corespunzător216.
Practicianul în insolvenţă poate refuza numirea, însă cu obligaţia de a notifica instanţa în
termen de 5 zile de la comunicarea sentinţei de numire. Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1)
LPI, judecătorul-sindic va sancţiona cu amendă judiciară de la 500 lei la 1.000 lei
necomunicarea în termen a refuzului practicianului, fără motive temeinice.
În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic îl poate înlocui pe administrator judiciar
prin încheiere motivată, dar numai pentru motive temeinice217.
În cazul în care judecătorul-sindic constată că administratorul judiciar, din culpă sau cu
rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit ori şi-a îndeplinit cu întârziere atribuţiile stabilite de lege sau
de judecătorul-sindic, el va trebui să-l sancţioneze pe acesta cu amendă judiciară de la 1.000
lei la 5.000 lei; norma nu este supletivă, ci imperativă. Totodată, dacă prin această faptă
administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei
părţi interesate, să-l oblige la acoperirea prejudiciului produs.
Funcţia de administrator încetează prin:
- închiderea procedurii, dacă în cadrul procedurii reorganizării judiciare sunt îndeplinite
toate obligaţiile de plată asumate în planul confirmat;
- începerea procedurii falimentului, administratorul judiciar fiind înlocuit de către
lichidator;
- înlocuirea sa pentru motive temeinice.
Atribuţiile administratorului judiciar. Principalele atribuţii ale administratorului judiciar
sunt enumerate la art. 20 LPI:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform
prevederilor art. 28 şi 35 LPI şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în
procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi
supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabili de acesta, dar care nu va
putea depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar218;
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora
le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile
art. 138 LPI, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de
la desemnarea administratorului judiciar;
214
Art. 149 din Legea nr. 31/1990 face referire la situaţiile în care administratorul societăţii, având interese
contrare intereselor societăţii într-o operaţiune, el, soţia sau rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv,
societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau pe auditorii financiari
şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această operaţiune.
215
Art. 24-36 C.proc.civ.
216
Înainte de desemnarea sa, administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru
răspundere profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii
cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale.
217
La înlocuirea administratorului se procedează la fel ca la desemnarea sa.
218
Este vorba de o radiografie urgentă a situaţiei debitorului din care să rezulte procedura de urmat.
76
Drept comercial 77
- întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a
îndeplinit obligaţia respectivă înlăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi
completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de
debitor;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul
raportului menţionat la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 94;
- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu
respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la
condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
- sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
- încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea
procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor
debitorului, pentru acestea putând angaja avocaţi;
- cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea
de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
- sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta;
- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic, cu excepţia celor
prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.
Contestarea măsurilor luate. Administratorul judiciar va prezenta judecătorului-sindic, la
fiecare termen de continuare a procedurii219, un raport care va trebui să cuprindă descrierea
modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu
administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea
debitorului. Măsurile luate de administrator în exercitarea atribuţiilor sale pot fi contestate de
către debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare
dintre creditori sau orice altă persoană interesată. Sub sancţiunea decăderii din acest drept,
contestaţia va trebui înregistrată în termen de 5 zile de la data depunerii raportului
administratorului judiciar, urmând ca judecătorul-sindic să se pronunţe asupra ei în termen de
10 zile de la înregistrarea ei. Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea
contestatarului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor. Dacă consideră
necesar, judecătorul-sindic poate suspenda executarea măsurilor respective la cererea
contestatarului.
B. Lichidatorul judiciar
219
Raportul poate cuprinde mai multe luni, însă baza de raportare este luna întreagă.
77
Drept comercial 78
Lichidatorul este persoana fizică sau persoana juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile
prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât şi în cea
simplificată. El este desemnat obligatoriu, prin sentinţa prin care se decide intrarea în
procedura simplificată sau hotărârea prin care se decide intrarea în faliment.
Lichidatorului i se aplică dispoziţiile referitoare la administratorul judiciar, cu excepţia art.
20 (se referă la atribuţiile acestuia). Însă, datorită momentului în care acţionează, el are o serie
de atribuţii specifice. El preia gestiunea de la debitor sau de la administratorul judiciar, după
caz, atribuţiile acestuia din urmă încetând la momentul stabilirii de către judecătorul-sindic a
atribuţiilor lichidatorului.
Poate fi desemnat ca lichidator şi administratorul desemnat anterior. Dispoziţiile privind
înlocuirea administratorului sunt aplicabile şi lichidatorului. Spre exemplu, în practică s-au
reţinut ca motive pentru înlocuirea unor lichidatori judiciari: întârzierea procedurii datorită
nealocării de resurse de personal suficiente faţă de amploarea lucrărilor impuse de
complexitatea cauzei; efectuarea unor vânzări de bunuri fără ca imobilele să fie anterior
dezmembrate, fără o prealabilă împărţire a căilor de comunicaţie şi a utilităţilor; utilizarea în
contracte a unor procedee de vânzare neclare, ambigue, care au condus la contestaţii repetate
ale unor cumpărători; administrarea necorespunzătoare a sumelor încasate din vânzarea
bunurilor debitorului, respectiv neconstituirea unor depozite bancare cu dobândă superioară
sumelor deţinute „la vedere” etc.
Atribuţiile lichidatorului. Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt enumerate la art. 29
LPI, astfel:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căreia se iniţiază procedura simplificată în
raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor
care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea
acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi
60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit
anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în
dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri
sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor;
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului,pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu prevederile legii;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la
garanţii reale, cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către
acesta;
78
Drept comercial 79
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.

Trebuie menţionat că Noul Cod civil dispune asupra reorganizării persoanei juridice (art.
232-243) şi încetării persoanei juridice (art. 244-251).
În materie de lichidare se precizează (art. 248) că prin efectul dizolvării persoana juridică
intră în lichidare, în vederea valorificării activului şi plăţii pasivului, păstrându-şi capacitatea
civilă în cursul procedurii şi până la finalizarea acesteia.
2.3. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
A. Adunarea creditorilor
Adunarea creditorilor este organul deliberativ, cu caracter nepermanent şi fără
personalitate juridică, alcătuit din totalitatea creditorilor cunoscuţi. Ea reprezintă interesele
creditorilor urmărind realizarea scopului aplicării procedurii insolvenţei: acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă.
În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor
creditorilor cunoscuţi care va cuprinde, printre altele, locul, data şi ora primei şedinţe. Această
şedinţă va fi convocată în primele 5 zile de la expirarea termenului limită pentru întocmirea,
afişarea şi comunicarea tabelului preliminar al creanţelor. Orice convocarea a creditorilor va
trebui să cuprindă ordinea de zi a şedinţei, deoarece deliberările asupra unei chestiuni
necuprinse în convocare sunt nule, excepţie făcând situaţia în care la şedinţă participă titularii
tuturor creanţelor (situaţie extrem de rar întâlnită).
Adunarea creditorilor va fi convocată şi prezidată de administratorul judiciar sau, după caz,
lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel, secretariatul şedinţelor fiind, de
asemenea, în sarcina acestuia. Adunarea creditorilor poate fi convocată şi de către comitetul
creditorilor sau la cererea creditorilor, dacă aceştia deţin creanţe în valoare de cel puţin 30%
din valoarea totală a acestora.
La şedinţă, creditorii pot participa personal sau prin împuterniciţi cu procură specială
autentică. În cazul creditorilor bugetari sau ai celorlalte persoane juridice, delegaţia va trebui
să fie semnată de conducătorul unităţii. De asemenea, la adunarea creditorilor va participa şi
un delegat al salariaţilor debitorului, acesta urmând a vota pentru creanţele reprezentând
salariile şi alte drepturi băneşti.
Exceptând situaţiile în care legea prevede o majoritate specială220, şedinţelor adunării
creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea
totală a creanţelor. Calculul valorii totale a creanţelor împotriva averii debitorului se va
determina prin raportare la următoarele criterii:
- ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, valoarea
creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, aşa cum reiese din cuprinsul
tabelului preliminar;
- ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel
cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv;
- ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv
consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat;
- ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia.
Deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor unei majorităţi, prin
valoare, a creanţelor prezente. Creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă, dacă legea nu
interzice în mod expres acest vot. Scrisorile prin care se exprimă votul, semnate de creditori,
220
De exemplu, art. 100 din lege (votul planului de reorganizare).
79
Drept comercial 80
sau înscrisurile în format electronic pot fi comunicate prin orice mijloace până în ziua fixată
pentru exprimarea votului221.
Deliberările şi hotărârile adunării creditorilor vor fi cuprinse într-un proces-verbal care va
fi semnat de preşedintele şedinţei, membrii comitetului creditorilor, precum şi de
administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. Procesul-verbal va fi depus, prin grija
administratorului judiciar/lichidatorului, la dosarul cauzei, în termen de 2 zile lucrătoare de la
data adunării creditorilor.
Judecătorul-sindic poate desfiinţa hotărârile adunării creditorilor pentru nelegalitate, la
cererea unei dintre următoarele categorii de creditori222:
- creditorii care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze
aceasta în procesul-verbal al adunării;
- creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la
şedinţa adunării creditorilor.
În această situaţie, judecătorul-sindic exercită un control de legalitate urmărind respectarea
cvorumului, calculul valorii creanţelor, întrunirea numărului de voturi cerut etc. El nu va
putea desfiinţa o hotărâre pe motivul că nu este oportună sau eficientă.
B. Comitetul creditorilor
Comitetul creditorilor este un organ colegial care are rolul de a reprezenta interesele
adunării creditorilor fiind mult mai flexibil decât aceasta. Totuşi, desemnarea acestui organ al
procedurii nu este obligatorie [art. 16 alin. (1) LPI]. Aşadar, rămâne la latitudinea
judecătorului-sindic atât desemnarea acestuia, cât şi numărul de creditori din care va fi format
comitetul creditorilor (3-5 creditorii dintre creditorii cu creanţe garantate, bugetare şi
chirografare cele mai mari, prin valoare), având în vedere proporţiile cazului.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic se va face prin încheiere,
după întocmirea tabelului preliminar de creanţe. Totodată, judecătorul-sindic va desemna, pe
baza propunerilor creditorilor, un preşedinte al comitetului creditorilor în persoana căruia
comitetul va fi citat. În lipsa acestuia, comitetul creditorilor va fi citat prin oricare dintre
membrii săi.
Dacă nu sunt de acord cu comitetul numit de către judecătorul-sindic, în cadrul primei
adunări a creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei
cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se
oferă voluntar. Acest comitet va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic. În
situaţia în care, în cadrul adunării creditorilor, nu se realizează majoritatea necesară, se va
menţine comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic. La propunerea administratorului
judiciar sau a celorlalţi membri ai comitetului, judecătorul-sindic va consemna, prin încheiere,
modificarea componenţei acestuia, astfel încât criteriile prezentate mai sus să fie respecte în
toate fazele procedurii.
Comitetului creditorilor îi revin următoarele atribuţii:
a) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la
continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
221
Semnătura trebuie să fie legalizată de notarul public ori certificată şi atestată de către un avocat. Dacă
votul se dă printr-un înscrisul în format electronic, acestuia trebuie să i se încorporeze, ataşeze sau asocieze
semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil.
222
Cererea va fi depusă la dosarul cauzei în termen de 5 zile de la data adunării creditorilor şi va fi
soluţionată în camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar sau, după
caz, a lichidatorului şi a creditorilor. În cazul în care a fost constituit comitetul creditorilor, va fi citat şi
preşedintele acestuia.
80
Drept comercial 81
b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie desemnat

de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor astfel de
numiri;
c) să ia la cunoştinţă rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, să le
analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;
d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile
luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi
alte măsuri;
e) să solicite ridicarea dreptul de administrare al debitorului;
f) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de
debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de
administratorul judiciar sau de lichidator.
Deciziile comitetului creditorilor sunt supuse controlului adunării creditorilor. Împotriva
acţiunilor, măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula
contestaţie la adunarea creditorilor, în termen de 5 zile de la luarea acestora223.
2.4. Administratorul special – reprezentant al debitorului persoană juridică
Necesitatea reglementării instituţiei administratorului special rezidă tocmai din rigiditatea
adunării generale a asociaţilor/membrilor, precum şi din dorinţa protejării intereselor
debitorului, persoană juridică, şi ale asociaţilor/membrilor acestuia în cadrul procedurii.
Administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele şi pe seama
acestuia, actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se
permite să-şi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în
care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Adunarea generală a
asociaţilor/acţionarilor va fi convocată de către administratorul judiciar sau lichidator în
termen de maximum 20 de zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea
dreptului debitorului de a-şi administra averea.
Desemnarea administratorului special este obligatorie în cazul ridicării dreptului
debitorului de a-şi administra averea.
Atribuţiile administratorului special. Atribuţiile administratorului special sunt
circumscrise protejării intereselor debitorului şi a membrilor/asociaţilor acestuia. Acestea sunt
prezentate enunţiativ în art. 18 alin. (2) LPI:
- exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art. art. 28 alin. (1), lit. h)
coroborat cu art. 33 alin. (2);
- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor în anularea
actelor frauduloase sau a constituirilor ori transferurilor de drepturi patrimoniale prevăzute de
art. 79 şi 80 LPI;
- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
- propune un plan de reorganizare;
- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după
confirmarea planului;
223
Comitetul creditorilor se întruneşte lunar şi ori de câte ori este necesar. Iniţiativa convocării comitetului
creditorilor poate aparţine administratorului judiciar sau lichidatorului, după caz, sau a cel puţin doi dintre
membrii săi. Deliberările comitetului creditorilor vor avea loc în prezenţa administratorului judiciar/ lichida-
torului şi vor fi consemnate într-un proces-verbal, care va reţine pe scurt conţinutul deliberărilor, precum şi
hotărârile luate.
81
Drept comercial 82
- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi
bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi
aprobarea raportului;
- primeşte notificarea închiderii procedurii.
§3. Deschiderea procedurii insolvenţei
Deschiderea procedurii insolvenţei presupune îndeplinirea unor condiţii, pe care le putem
grupa în: condiţii de fond (premisele deschiderii procedurii) şi condiţii de formă (formalităţile
ce trebuie parcurse). Vom încerca să analizăm condiţiile de fond din punct de vedere al
persoanei debitorului şi al situaţiei sale financiare, urmând a continua cu formalităţile ce
trebuie parcurse.
3.1. Condiţii cu privire la persoana debitorului
Pentru a evita orice confuzie, legiuitorul procedează delimitarea sferei categoriilor de
persoane cărora le este aplicabilă procedura insolvenţei. Mai mult, se face distincţie între
categoriile cărora le este aplicabilă procedura generală şi cele cărora li se aplică procedura
simplificată, având în vedere argumentele mai sus-menţionate.
A. Debitori cărora le este aplicabilă procedura generală
Procedura generală se aplică următoarelor categorii de debitori:
a) societăţile comerciale;
b) societăţile cooperative;
c) organizaţii cooperatiste;
d) societăţile agricole;
e) grupurile de interes economic (GIE);
f) orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice224.
B. Debitori cărora le este aplicabilă procedura simplificată
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) LPI, procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în
insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii225:
- comercianţi persoane fizice acţionând individual;
- asociaţii familiale226;
- comercianţi (profesionişti) ce fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc
una dintre următoarele condiţii: nu deţin niciun bun în patrimoniul lor; actele şi documentele
contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există ori nu
corespunde adresei din registrul comerţului;
- debitori ce fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) care nu au prezentat
documentele prevăzute la art. 28 alin. (1), lit. b), c), e) şi h), în termenul prevăzut de lege;
- societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
- debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau
care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de
prezenta lege.
224
Aceasta vizează, în principal, asociaţiile şi fundaţiile; pe lângă acestea, procedura este aplicabilă însă şi
altor persoane de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice şi anume: caselor de ajutor reciproc (CAR),
asociaţiile pensionarilor, organizaţiilor sindicale şi organizaţiilor patronale, lista putând continua. A se vedea G.
Ungureanu, D. Rohnean, Consideraţii teoretice privind modificările legislative intervenite în procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2006, p. 54-58.
225
Pentru o dezvoltarea a subiectului, a se vedea G. Ungureanu, Procedura insolvenţei, op. cit., p. 171 şi urm.
226
Se va avea în vedere desfăşurarea de activităţi economice prin intermediul formelor prevăzute de O.U.G.
nr. 44/2009 (PFA, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale). A se vedea supra, Capitolul III.
82
Drept comercial 83
3.2. Condiţii referitoare la situaţia financiară a debitorului

Motivul pentru care un debitor intră în procedura insolvenţei este tocmai situaţia financiară
a acestuia. Astfel, din diverse cauze (obiective sau subiective), debitorul ajunge în situaţia de
a nu-şi putea plăti pasivul exigibil datorită lipsei fondurilor băneşti. În cazul în care debitorul
se află în pragul unei asemenea situaţii, el va putea cere deschiderea procedurii insolvenţei
încercând să se salveze. În concluzie, procedura insolvenţei se aplică debitorilor aflaţi în
insolvenţă sau în insolvenţă iminentă.
A. Noţiunea de insolvenţă
În literatura de specialitate se prevede că227 prin O.G. nr. 38/2002 privind modificarea
Legii nr. 64/1995 sintagma „încetarea plăţilor” a fost înlocuită cu noţiunea de „insolvenţă”.
Termenul de insolvenţă este definit ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
- insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;
- insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la
scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”.
B. Pasivul exigibil
Legiuitorul nu impune nicio condiţie, în ceea ce priveşte natura datoriilor debitorului,
pentru a putea fi cerută deschiderea procedurii. Ele pot fi: comerciale, civile, salariale sau
bugetare. Indiferent de natura lor, pentru a fi avute în vedere la analiza situaţiei debitorului,
creanţele pe care le au creditorii asupra acestuia trebuie să fie certe, lichide şi exigibile.
O creanţă este certă atunci când existenţa sa nu este îndoielnică, când aceasta rezultă din
însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, ce emană de la debitor sau ce sunt
recunoscute de acesta. Certitudinea creanţei există nu numai atunci când se constată printr-un
titlu executoriu, hotărâre judecătorească sau efecte de comerţ investite cu formulă executorie
ori act administrativ, ci şi atunci când este constatată printr-un înscris sub semnătură privată,
deci cu atât mai mult printr-un efect de comerţ228. Totuşi, în practică s-a constatat că valoarea
creanţei nu este determinată cu exactitate şi deci nu poate fi invocată pentru declanşarea
procedurii, dacă rezultă din facturi şi avize de expediţie, acestea neîntrunind condiţiile impuse
de art. 46 C.com.229
O creanţă este lichidă în cazul în care cuantumul ei este precis determinat. Sunt
întotdeauna lichide datoriile care au ca obiect o sumă determinată de bani. Nu sunt lichide
creanţele al căror cuantum urmează a fi stabilit de instanţă, spre exemplu: dobânzi,
despăgubiri etc.230
Sunt exigibile creanţele ajunse la scadenţă şi susceptibile de a fi pretinse. În cazul
obligaţiilor pure şi simple, datoriile sunt exigibile de la data naşterii raportului juridic
obligaţional, obligaţiile afectate de un termen suspensiv devin exigibile numai la împlinirea
termenului231. Creanţa nu este exigibilă atunci când termenul de rambursarea al creanţei şi a
227
St.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit., 691.
228
Trib. Bucureşti, secţia civilă nr. 3144 din 8 iunie 1999, www.just.ro ; C.A. Cluj, secţia comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 325 din 7 septembrie 1999, în B.J. 1999, p. 400.
229
C.A. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 86/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
comercială 2000-2001, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 295. Pentru o opinie contrară a se vedea comentariul pe
marginea sentinţei civile nr. 926/23.04.2001 - I. Dobre, Unele comentarii critice privind jurisprudenţa Curţii de
apel Cluj în materie de insolvenţă, în Phoenix nr. 9/2004, p. 20-21.
230
comercială 2000-2001, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 290.
231
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p.
303.
83
Drept comercial 84
dobânzilor este reeşalonat. De asemenea, nu este admisă cererea de deschiderea a procedurii,

dacă s-a prescris dreptul de a cere executarea silită a acelei creanţe232.
C. Insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
Legea nr. 85/2006 face referire la expresia „fonduri băneşti disponibile” fără a o defini.
Dovada insuficienţei fondurilor băneşti disponibile poate rezulta explicit (dintr-o atestare
bancară) sau implicit (din încetarea materială a plăţilor). Sunt concludente, în acelaşi sens,
protestul efectelor de comerţ, emiterea cecurilor fără acoperire, numărul important de refuzuri
de plată, efectuarea numai a unor plăţi modice. Pe lângă acestea, doctrina a considerat ca fapte
revelatorii ale insolvenţei şi următoarele: folosirea de mijloace ruinătoare sau frauduloase
pentru ascunderea stării de incapacitate de plată (ca de exemplu: emiterea de cambii de
complezenţă, vânzare în pierdere, contractarea unor credite oneroase233), închiderea
magazinului şi fuga debitorului etc.234
D. Caracterul vădit sau iminent al insolvenţei
Potrivit art. 3 LPI, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30
de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori care au pretins
plata unor creanţe certe, lichide şi exigibile. Aşadar, legiuitorul instituie o prezumţie relativă,
prezumţie ce poate fi răsturnată.
De cele mai multe ori insolvenţa debitorului se manifestă prin neplata la scadenţă a
datoriilor, generată de lipsa lichidităţilor. Ea poate rezulta însă şi din mărturisirea debitorului.
În acest sens, debitorul fiind cel care cunoaşte cel mai bine situaţia, i se dă posibilitatea să
ceară aplicarea procedurii generale, atunci când starea de insolvenţă este iminentă. Potrivit
dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. b) LPI, insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că
debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti
disponibile la data scadenţei. Sarcina probei revine debitorului şi rezultă, de regulă, din fluxul
de numerar şi documentele contabile.
Conform art. 674 alin. (1) pct. 4 NCPC debitorul care beneficiază de un termen de plată va
fi decăzut, la cererea creditorului, din beneficiul acestui termen, dacă:
- este în stare de insolvabilitate cunoscută;
- prin fapta sa, săvârşită cu intenţie ori din culpă gravă, a micşorat garanţiile date
creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau încuviinţate.
3.3. Condiţii de formă
A. Sesizarea tribunalului
Procedura insolvenţei va începe pe baza unei cereri adresate tribunalului competent de
către debitor sau de către creditori, precum şi de orice alte persoane sau instituţii prevăzute
expres de lege.
Întrucât, pentru domeniile de maximă importanţă (domeniul bancar şi cel al asigurărilor),
legiuitorul a adoptat legi speciale, derogatorii de la procedura instituită de Legea nr. 85/2006,
legiuitorul acordă prerogativa solicitării deschiderii procedurii falimentului şi instituţiilor cu
atribuţii de supraveghere şi control din domeniul respectiv: Banca Naţională a României,
respectiv Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Întrucât legiuitorul nu a adoptat o lege
specială şi în ceea ce priveşte falimentul societăţilor de servicii de investiţii financiare, el
acordă prerogativa introducerii unei astfel de cereri Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare
chiar în corpul Legii nr. 85/2006 [art. 26 alin. (2)]. Aceasta poate introduce cerere împotriva
232
comercială 2000-2001, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 290; C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios
administrativ, decizia nr. 655/12.12.2000, în B.J. 2000, vol. II, p. 173.
233
C.A. Bucureşti, secţia I civilă, decizia nr. 124/21.06.1933, în Revista de Drept Comercial 1934, p. 233.
234
84
Drept comercial 85
entităţilor reglementate şi supravegheate de acesta care, potrivit datelor de care dispune,

îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru iniţierea procedurii.
B. Cererea debitorului
Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a
fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de
insolvenţă. Debitorul poate să adreseze o astfel de cerere şi în cazul în care apariţia stării de
insolvenţă este iminentă. O atare comportare a debitorului este diligentă şi, evident,
corespunde obiectivelor legii.
Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a unei cereri de deschidere a
procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau persoană juridică,
pentru prejudiciile pricinuite, iar neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitor, a
unei astfel de cererii atrage răspunderea penală.
Legiuitorul stabileşte ca reper pentru introducerea cererii, apariţia stării de insolvenţă,
moment pe care nu stabileşte. Totuşi, având în vedere dispoziţiile LPI [art. 3 pct. 1, coroborat
cu art. 27 alin. (1)], considerăm că judecătorul-sindic va trebui să stabilească momentul
apariţiei stării de insolvenţă atunci când acesta consideră că debitorul se face vinovat de
săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă235. În stabilirea acestui moment, judecătorul-sindic
va trebui să aibă în vedere data la care creanţele debitorului neplătite certe şi lichide au
devenit exigibile. Trecerea unui termen de 30 de zile de la acest moment relevă caracterul
vădit al stării de insolvenţă.
Prin sancţionarea nedeclarării stării de insolvenţă, legiuitorul încearcă să mobilizeze
persoanele competente să ceară la timp deschiderea procedurii insolvenţei pentru că odată cu
trecerea timpului şansele de redresare scad şi, implicit, valoarea rezultată din lichidarea
bunurilor din patrimoniul debitorului.
Pe de altă parte, legiuitorul dă posibilitatea debitorului să introducă o cerere de deschidere
a procedurii, dacă starea de insolvenţă este iminentă. Pentru a nu se ajunge la abuzuri din
partea debitorilor, legiuitorul a prevăzut ca introducerea prematură, cu rea-credinţă, a unei
astfel de cereri să fie sancţionată cu răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau
persoană juridică, pentru prejudiciile pricinuite236.
Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive
sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta. Având în vedere importanţa deciziei de a solicita
reorganizarea judiciară sau falimentul, am fi tentaţi să credem că hotărârea va trebui luată de
către asociaţi/acţionari în cadrul adunării generale extraordinare, însă Legea societăţilor nu
cere pentru o asemenea situaţie convocarea adunării generale extraordinare. În consecinţă,
competenţa de a lua o astfel de hotărâre aparţine adunării generale ordinare a asociaţilor. Pe
de altă parte, un administrator nu ar putea face singur această cerere, datorită gravităţii
consecinţelor sale237. În situaţia în care administratorul social cere adunării generale să se
pronunţe asupra acestei probleme şi aceasta hotărăşte să nu ceară deschiderea procedurii, deşi
persoana juridică de află în insolvenţă, considerăm că acesta va fi exonerat de răspundere,
situaţie în care răspunde penal numai persoana juridică.
C. Documente anexate cererii
235
Curgerea a mai mult de 6 luni de la termenul prevăzut pentru introducerea unei cereri pentru deschiderea
procedurii (maximum 30 de zile de la apariţia sării de insolvenţă) asociată pasivităţii debitorului va atrage
răspunderea penală a debitorului, persoană fizică, sau a reprezentanţilor statutari ai persoanei juridice debitoare.
236
Legiuitorul subliniază condiţia existenţei relei-credinţe la introducerea cererii (cele două condiţii se cer a
fi îndeplinite cumulativ).
237
85
Drept comercial 86
La cererea introductivă, debitorul va trebui să anexeze actele prevăzute de art. 28 alin. (1)
LPI, anume:
a) bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de verificare pentru
luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin
care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din
registrele de publicitate;
c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub
condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-
se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de
zile anterioare înregistrării cererii introductive;
e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în perioada de
observaţie;
f) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
g) o a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere
nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau
de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau
în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă
până la expirarea termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu
iniţierea procedurii simplificate;
i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea
activităţii;
j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar sau certificată de un avocat, sau
un certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului în
a cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a
mai fost supus unei astfel de procedurii într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii
introductive;
k) o declaraţie pe proprie răspundere, autentificată de notar sau certificată de avocat, din
care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru ori infracţiuni
prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată238, şi că administratorii, directorii
şi/sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de
fals ori infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996, în ultimii cinci ani anteriori
deschiderii procedurii;
l) un certificatul de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare
sau a altor instrumente financiare emise.
Legiuitorul îi dă posibilitatea debitorului să înregistreze aceste informaţii la tribunal odată
cu cererea sau în termen de 10 zile de la înregistrarea acesteia, dacă la acel moment nu
dispune de ele. Neprezentarea acestor informaţii în termenul indicat conduce la concluzia că
cererea reprezintă o recunoaştere a stării de insolvenţă, situaţie în care judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă de intrare în procedură simplificată. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor
art. 28 alin. (1) lit. h) LPI, dacă declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia de reorganizare
nu va fi depusă până la expirarea termenului de 10 zile, se prezumă că debitorul este de acord
cu iniţierea procedurii simplificate.
238
M.Of. nr. 742 din 16 august 2005.
86
Drept comercial 87
Obligaţia de a depune la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzută la art. 28 alin. (1)
LPI revine debitorului. În ceea ce priveşte debitorul, persoană juridică, în practică s-a decis că
această obligaţie revine administratorului în funcţie la data deschiderii procedurii
insolvenţei239.
Nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare judiciară ale debitorilor, persoane
juridice, care în ultimii 5 ani, precedenţi hotărârii de deschidere a procedurii, au mai fost
supuşi unei astfel de proceduri.
D. Cererea creditorilor
Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 6 LPI, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea
procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului
debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Aşadar, deschiderea
procedurii insolvenţei este o prerogativă acordată creditorilor, nu o obligaţie. Creanţele pot
izvorî atât din raporturi comerciale, cât şi din raporturi de muncă, din impozite, taxe etc. sau
raporturi civile.
Pentru a se putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei, legiuitorul a prevăzut o
valoarea prag (cuantumul minim al creanţei creditorului): 6 salarii medii pe economie pentru
salariaţi şi 10.000 lei pentru ceilalţi creditori.
Dacă între momentul înregistrării cererii de către un creditor şi cel al judecării acesteia sunt
formulate cereri şi de către alţi creditori împotriva aceluiaşi debitor, tribunalul va dispune
conexarea acestora şi va stabili îndeplinirea condiţiilor referitoare la cuantumul minim al
creanţelor, în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor creditorilor care au formulat
cereri şi cu respectarea valorii prag prevăzute de lege240. În cazul în care există o cerere de
deschidere a procedurii insolvenţei formulată de către debitor şi una sau mai multe cereri for-
mulate de creditori, nesoluţionate încă, toate cererile de deschidere a procedurii vor fi
conexate cererii formulată de debitor. În orice caz, dacă s-a deschis o procedură într-un dosar,
celelalte eventuale dosare aflate pe rol, cu acelaşi obiect, vor fi conexate la acelaşi dosar.
3.4. Hotărârea de deschidere a procedurii
A. Deschiderea procedurii la cererea debitorului
Cererea debitorului este verificată de către judecătorul-sindic, acesta urmând a pronunţa
printr-o încheiere deschiderea procedurii generale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 27 LPI, sau a procedurii simplificate, dacă prin declaraţia privind intenţia debitorului
făcută conform art. 28 alin. (1) lit. h) LPI debitorul îşi arată intenţia de a intra în procedura
simplificată sau nu depune documentele prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. a)-f) şi h) LPI în
termen de 10 zile sau se încadrează într-una dintre categoriile de debitori cărora li se aplică,
potrivit legii, procedura simplificată. Totodată, judecătorul-sindic va dispune
administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului să efectueze notificările prevăzute de
art. 61 LPI.
Creditorii se pot opune deschiderii procedurii, în termen de 15 de zile de la publicarea
notificării. Toate opoziţiile vor fi soluţionate deodată, printr-o sentinţă, în urma unei şedinţe
care va fi ţinută în termen de 10 zile (termen de recomandare), la care vor fi citaţi creditorii
care se opun deschiderii procedurii, administratorul judiciar şi debitorul. Nerespectarea
termenului de 15 de zile conduce la decăderea creditorilor din dreptul de a se opune
deschiderii procedurii. În urma analizei acestora, admiţând opoziţia, judecătorul-sindic va
revoca încheierea de deschidere a procedurii
239
C.A. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1405/2003, în Practică judiciară comercială 2003-
2004, p. 258-259.
240
La data înregistrării unei cereri, tribunalul va verifica, din oficiu, dacă există un dosar pe rol cu privire la
acelaşi debitor.
87
Drept comercial 88
B. Deschiderea procedurii la cererea creditorilor

Primind cererea unui creditor, judecătorul-sindic nu va proceda la verificarea ei, ci o va
comunica, în copie, debitorului, în termen de 48 de ore de la înregistrarea ei. Astfel, întrucât
acesta este cel care cunoaşte cel mai bine situaţia financiară şi este în măsură să aducă
argumente pentru a fi respinsă.
La cererea debitorului, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic îi poate obliga pe
creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de maximum 15 de zile, la o
bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită
creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă dă posibilitatea
debitorului de a contesta cererea creditorilor, cauţiunea poate fi folosită pentru a acoperi
pagubele suferite de debitor. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 15 zile,
considerăm că este vorba de un termen de decădere, deoarece în situaţia în care cauţiunea nu
este consemnată în termen, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (3) LPI, cererea introductivă va fi
respinsă.
Debitorul poate să recunoască existenţa stării de insolvenţă, fie expres, fie tacit, prin
rămânerea în pasivitate, lăsând să curgă termenul în care putea face contestaţie. În cazul în
care debitorul recunoaşte existenţa stării de insolvenţă în termen de 10 zile de la primirea
copiei şi îşi exprimă intenţia de a-şi reorganiza activitatea, judecătorul-sindic va da o sentinţă
de deschidere a procedurii generale. Dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea
termenului de 10 zile, se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii
simplificate [art. 28 alin. (1) lit. h LPI]. În cazul în care din declaraţia debitorului făcută până
la data pronunţării sentinţei rezultă că acesta se încadrează într-una dintre categoriile
prevăzute la art. 1 alin. (2) LPI sau a mai beneficiat de reorganizare în ultimii cinci ani
anteriori deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de deschidere a
procedurii simplificate.
În situaţia în care debitorul contestă cererea creditorilor, judecătorul-sindic, în urma
analizei acesteia, va stabili dacă debitorul este sau nu în stare de insolvenţă. Dacă judecătorul-
sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, va respinge contestaţia debitorului şi
va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală. În această situaţie, un plan de reorganizare
poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de către creditorii care deţin
împreună sau separat minim 20% din valoarea masei credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă
intenţia de a depune un plan în termenul prevăzut de lege, debitorul fiind decăzut din acest
drept. Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, va
respinge cererea creditorilor. În această situaţie, cererea introductivă va fi considerată lipsită
de orice efect chiar de la înregistrarea ei.
§4. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei
Hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei marchează o schimbare majoră în
activitatea debitorului. Ea are caracter constitutiv şi nu declarativ, deoarece creează o stare de
drept nouă, chiar în timpul perioadei de observaţie, drepturile debitorului şi creditorilor
suferind unele modificări241, aşa cum vom vedea în continuare.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei produce o serie
de efecte şi obligă la luarea anumitor măsuri. Toate acestea vizează menţinerea activului
patrimonial al debitorului în starea existentă la momentul deschiderii procedurii.
4.1. Desemnarea administratorului judiciar sau lichidatorului
Potrivit dispoziţiilor art. 34 LPI, desemnarea unui practician în insolvenţă este obligatorie
şi, totodată provizorie, acesta urmând a administra procedura până la confirmarea sau, după
241
I. Schiau, op. cit., p. 127; Y. Guyon, op. cit., p. 170.
88
Drept comercial 89
caz, înlocuirea sa, de către adunarea creditorilor. Odată cu desemnarea se va stabili onorariul,
precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă.
4.2. Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare
Instituirea măsurii de suspendare a acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale urmăreşte suspendarea oricărei urmăriri
individuale împotriva patrimoniului debitorului, întrucât procedura insolvenţei are un caracter
colectiv, concursal şi egalitar. Suspendarea vizează, pe de o parte, acţiunile începute, dar şi
începerea unor noi acţiuni242, iar pe de altă parte, atât acţiunile judiciare propriu-zise, cât şi
executările silite, directe sau indirecte, asupra bunurilor din averea debitorului, dar şi acţiunile
extrajudiciare (cum ar fi, de exemplu, executarea silită a creanţelor bugetare care nu se
fundamentează pe titluri executorii de provenienţă judiciară). Această normă legală constituie
temei al ridicării sechestrului asigurător aplicat anterior şi produce efecte şi cu privire la
cererile de poprire asupra fondurilor băneşti din contul bancar al debitorului243.
În vederea aplicării suspendării de drept a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor acestuia, judecătorul-sindic va dispune,
prin sentinţa de deschidere a procedurii, comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în
a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la Registrul comerţului şi tuturor băncilor
unde debitorul are deschise conturi. Trebuie să subliniem faptul că suspendarea devine
operabilă chiar dacă hotărârea de deschidere a procedurii nu este irevocabilă, dar este
executorie.
O excepţie de la regula prevăzută de art. 36 LPI o întâlnim în art. 39 LPI, care dă
posibilitatea creditorului titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală
mobiliară ori drept de retenţie de orice fel să solicite judecătorului-sindic ridicarea suspendării
cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a bunului asupra căruia
poartă garanţia sau dreptul de retenţie, dacă creanţa se află în anumite situaţii244.
4.3. Suspendarea cursului prescripţiei
Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor împotriva
debitorului (art. 40 LPI) este o consecinţă firească a suspendării acţiunilor judiciare şi
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Aşadar,
creditorii care nu şi-au recuperat creanţele pe care le aveau împotriva debitorului în cadrul
procedurii au posibilitatea să o facă ulterior, în anumite condiţii expres prevăzute de lege la
art. 137 LPI. Astfel, ei vor putea beneficia de dispoziţiile art. 40 LPI, dacă sunt întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
- au o creanţă împotriva unui debitor persoană fizică;
- creanţa nu a fost plătită integral în cursul procedurii245;
- debitorul a fost găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri
frauduloase.
Suspendarea curgerii termenului de prescripţie nu este aplicabilă acţiunilor exercitate
împotriva unei persoane având calitatea de codebitor solidar cu debitorul-subiect al procedurii
insolvenţei. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (3) LPI, descărcarea de obligaţii a
debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau codebitorului principal.
242
St.D. Cărpenaru, Tratat …op. cit., p. 578.
243
C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 103/02.03.1999, în B.J. 1999, p.
388.
244
A se vedea art. 39 LPI.
245
În cazul în care o obligaţie a debitorului a suferit modificări ca urmare a confirmării unui plan de
reorganizare, se va avea în vedere valoarea acelei obligaţii prevăzute în plan.
89
Drept comercial 90
4.4. Imposibilitatea adăugării de accesorii creanţelor născute anterior deschiderii

procedurii
Ca efect al deschiderii procedurii, creanţelor născute anterior acestei date nu vor putea fi
adăugate „accesorii”, adică dobânzi, majorări sau penalităţi de orice fel ori cheltuieli. În
ceea ce priveşte creanţele garantate legiuitorul a prevăzut o excepţie. Astfel, acestea se înscriu
în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după caz, la valoarea garanţiilor,
evaluată în conformitate cu art. 39 alin (1) lit. A, dar nu mai mult decât valoarea totală a
creanţei garantate de acea garanţie. La distribuţia preţului garanţiei, creditorul garantat va fi
îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa garantată până cel mult la data vânzării bunului,
cu condiţia ca preţul bunului să fie corespunzător mai mare decât valoarea iniţial evaluată. În
cazul în care preţul va fi inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător
raportul dintre partea garantată şi cea negarantată a creanţei
Trebuie să precizăm că dispoziţiile art. 41 LPI nu sunt aplicabile codebitorilor solidari cu
debitorul (ei nu sunt supuşi acestei proceduri).
Hotărârea de deschidere suspendă până, la pronunţarea hotărârii de încetare a planului sau
de începere a lichidării, orice acţiune împotriva persoanelor fizice coobligate sau a celor care
au consimţit la o cauţiune ori o garanţie autonomă. Tribunalul poate, de asemenea, să le
acorde termene sau o amânare de plată în limita a 2 ani.
Dispoziţiile art. 41 LPI se aplică numai dobânzilor comerciale şi altor cheltuieli asimilate
acestora ce se acordă cu titlu de daune pentru întârzierea în executarea obligaţiilor comerciale,
nu şi dobânzilor din contractele de credit, întrucât acestea nu reprezintă dobânzi comerciale în
sensul de daune moratorii, ci preţul folosinţei banilor, contraprestaţia împrumutătorului, adică
preţul capitalului împrumutat246.
4.5. Indisponibilizarea acţiunilor/părţilor sociale

De la data deschiderii procedurii la iniţiativa creditorilor se interzice administratorilor
debitorilor, persoane juridice, să înstrăineze, fără acordul al judecătorului-sindic, acţiunile ori
părţile sociale sau de interes pe care le deţin la debitorul care face obiectul acestei proceduri.
Interdicţia înstrăinării acţiunilor, părţilor sociale sau de interes se referă la administratorii
societăţii care sunt şi acţionari/asociaţi, ale căror acţiuni/părţi sociale vor fi indisponibilizate
în registre speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic. Încălcarea acestei
interdicţii atrage la nulitatea absolută a înstrăinării. Această indisponibilizare creează
premisele aplicării măsurii prevăzute de art. 140 LPI, împiedicând transferul fictiv al
acţiunilor ori părţilor sociale sau de interes către persoanele aflate sub controlul
administratorilor.
4.6. Suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor
În perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului de
reorganizare (perioada de observaţie), acţiunile societăţilor emitente în sensul Legii nr.
297/2004 privind piaţa de capital se suspendă de la tranzacţionare cu începere de la data
primirii comunicării de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. La data primirii de
către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a comunicării privind intrarea în procedura de
faliment intervine retragerea valorilor mobiliare de pe piaţa reglementată de pe care acestea se
tranzacţionează.
246
C.A. Craiova, secţia comercială, decizia nr. 246/01.06.2001, în B.J. 2002, Ed. lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 318-319. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi în decizia nr. 257/08.06.2001.
90
Drept comercial 91
4.7. Nulitatea actelor încheiate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenţei

Actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule,
cu excepţia:
- actelor şi plăţilor către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente;
- actele şi plăţile autorizate de judecătorul-sindic.
În acest scop, debitorul şi/sau, după caz, administratorul judiciar sunt obligaţi să
întocmească şi să păstreze o listă cuprinzând toate încasările plăţile şi compensările efectuate
după deschiderea procedurii, cu precizarea naturii şi valorii acestora şi a datelor de
identificare ale cocontractanţilor.
4.8. Ridicarea debitorului a dreptului de administrare
Ridicarea dreptului de administrare presupune, în accepţiunea legii, ridicarea dreptului
de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din patrimoniu şi de a dispune de
acestea. Desesizarea debitorului de bunurile sale se referă atât la bunurile din patrimoniul său
la momentul deschiderii procedurii, dar şi faţă de cele pe care le-ar dobândi ulterior
deschiderii procedurii, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. Deşi îi este ridicat
dreptul de administrare, debitorul va putea, totuşi, să întreprindă singur măsuri conservatorii
privind bunurile din patrimoniul său247.
Ridicare dreptului de administrare nu este un efect obligatoriu al deschiderii procedurii.
Astfel, legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care aceasta este obligatorie sau facultativă,
respectiv cine o poate solicita:
- judecătorul-sindic va ridica debitorului obligatoriu dreptul de administrare, în cazul în
care acesta nu şi-a declarat intenţia de reorganizare potrivit legii248;
- judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de
administrare al debitorului o dată cu desemnarea unui administrator judiciar, indicând totodată
şi condiţiile de exercitare a conducerii debitorului de către acesta;
- dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune
începerea falimentului; de la acest moment debitorul va putea desfăşura doar activităţile ce
sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării;
- judecătorul-sindic va pronunţa ridicarea dreptul de administrare la cererea creditorilor,
comitetului creditorilor ori administratorului judiciar, dacă constată că în patrimoniul
debitorului se înregistrează pierderi continue sau lipsesc probabilităţii de realizare a unui plan
raţional de activitate249. Examinarea cererilor va fi făcută într-o şedinţă, ţinută în termen de 15
zile, la care vor fi citaţi administratorul judiciar, comitetul creditorilor şi administratorul
special.
Odată cu hotărârea de ridicare a dreptului de administrare, judecătorul-sindic va da
dispoziţie tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea
fără un ordin al administratorului judiciar/lichidatorului. Încălcarea acestor dispoziţii atrage
răspunderea băncilor pentru prejudiciul creat, precum şi o amendă judiciară de la 4.000 lei la
10.000 lei.
4.9. Inopozabilitatea înscrierilor, transcrierilor, intabulărilor
Potrivit dispoziţiilor art. 50 LPI, în situaţia în care la data deschiderii procedurii un act
juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte
247
Cas., decizia nr. 101/1934, în V. Pătulea, C. Turianu, Drept comercial. Practică adnotată, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 230.
248
Art. 28 alin. (1) lit. h), respectiv art. 33 alin. (6) din lege.
249
Examinarea cererilor va fi făcută într-o şedinţă, ţinută în termen de 15 zile, la care vor fi citaţi
administratorul judiciar, comitetul creditorilor şi administratorul special.
91
Drept comercial 92
formalităţi specifice necesare acestui scop ce vor fi efectuate după această dată, vor fi fără
efect faţă de masa creditorilor. Totuşi, dacă cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost
primită de instanţă, autoritate sau instituţia competentă, cel mai târziu în ziua premergătoare
hotărârii de deschidere a procedurii, actul respectiv va fi considerat opozabil terţilor.
4.10. Notarea deschiderii procedurii
Potrivit dispoziţiilor art. 63 LPI, dacă debitorul are bunuri supuse transcripţiei, inscripţiei
sau înregistrării în registrele de publicitate, administratorul judiciar/lichidatorul va trebui să
trimită instanţelor, autorităţilor sau instituţiilor care ţin aceste registre o copie de pe hotărârea
de deschidere a procedurii, spre a se face menţiune. Sunt avute în vedere registrele de carte
funciară unde trebuie să se facă notarea menţiunii de deschidere a procedurii de insolvenţă250,
precum şi Arhiva Electronică a garanţiilor reale mobiliare251. Această operaţiune atenţionează
persoanele interesate de cumpărarea acestor bunuri că titularul lor este subiect al unei
proceduri de insolvenţă.
4.11. Menţiuni trilingve pe actele şi corespondenţa debitorului
Din momentul în care hotărârea de deschidere a procedurii rămânere irevocabilă, toate
actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde,
în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea
„în insolvenţă”, „in insolvency”, „en procédure collective”. De asemenea, după intrarea în
reorganizare judiciară sau faliment, actele şi corespondenţa vor purta menţiunea „în
reorganizare judiciară”, „in judicial reorganisation”, en redressement sau, după caz „în
faliment”, „in bankruptcy”, „en faillite”. După intrarea în procedura simplificată se va face
de asemenea menţiunea „în faliment”, „in bankruptcy”, „en faillite”.
Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a nerespectării acestor obligaţii,
vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca reprezentanţi legali ai
debitorului, fără a fi atins activul patrimonial al debitorului.
4.12. Obligaţia debitorului de a depune acte şi informaţii
În cazul în care procedura insolvenţei este deschisă urmare a cererii creditorilor, debitorul
este obligat, ca în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii, să depună la dosarul cauzei
actele şi informaţiile prevăzute de art. 28 alin. (1) LPI252. Această obligaţie revine
debitorului persoană fizică, respectiv organelor statutare ale debitorului persoană juridică, nu
administratorului special. Legiuitorul sancţionează nerespectarea acestei obligaţii cu
interzicerea accesului la reorganizare judiciară şi intrarea debitorului în procedura
simplificată.
4.13. Punerea la dispoziţia practicianului în insolvenţă a informaţiilor cerute
Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie administratorului judiciar sau, după caz,
lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate informaţiile apreciate ca
necesare, cu privire la activitatea şi bunurile din patrimoniul acestuia, precum şi lista
cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii. Toate aceste informaţii sunt necesare pentru întocmirea raportului
privind activitatea debitorului şi reconstituirea, în măsura posibilului, a documentelor
prevăzute de art. 28 alin. (1) LPI, care nu au fost depuse de către debitor.
250
Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată (M.Of. 201 din 3 martie 2006).
251
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, Titlul VI.
252
Art. 35 LPI.
92
Drept comercial 93
Refuzul de a pune la dispoziţie judecătorului-sindic, administratorului sau lichidatorului

judiciar documentele şi informaţiile prevăzute de lege sau împiedicarea acestora, cu rea-
credinţă, de a întocmi documentaţia respectivă atrage răspunderea penală a debitorului
persoană fizică sau reprezentanţilor legali ai debitorului persoană juridică, potrivit art. 147
LPI. Documentele prevăzute de art. 28 lit. b)-e) şi i), dacă nu sunt prezentate de debitor, vor fi
reconstituite, în măsura posibilului, de către lichidatorul desemnat. Cheltuielile vor fi
suportate din patrimoniul debitorului.
4.14. Alte efecte
Tot în categoria efectelor deschiderii procedurii insolvenţei intră şi următoarele:
a) anularea unor acte încheiate în perioada premergătoare deschiderii procedurii. În
perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul poate să-şi „organizeze
insolvenţa”253 fie prin dosirea unor bunuri prin plăţi fictive, donaţii etc., în frauda tuturor
creditorilor săi sau doar a unora dintre aceştia, fie să încheie anumite acte cu caracter oneros,
sub presiunea lipsei de lichidităţi, în condiţii deloc avantajoase pentru el, în ideea de a
menţine aparenţa stării de normalitate, fie, de ce nu, „nemairezistând presiunilor anumitor
creditori, îi favorizează în dispreţul principiului egalităţii”. Din aceste considerente, toate
legislaţiile falimentare conţin prevederi menite să împiedice încheierea de asemenea acte.
Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru anularea
actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii (art. 79 LPI). De asemenea, administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce acţiuni pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de
drepturi patrimoniale către terţi realizate de către debitor prin anumite acte ori acţiuni în
anularea operaţiunilor încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii de către debitor
cu persoane aflate în raporturi juridice cu acesta, dacă sunt în dauna creditorilor (art. 80 LPI).
b) denunţarea unor contracte aflate în curs de execuţie. Intrarea în perioada de
observaţie nu presupune blocarea activităţii debitorului. Ea trebuie să continue în condiţii pe
cât posibil aproape de cele ce existau înainte de deschiderea procedurii. Într-adevăr,
activitatea acestuia se va înscrie pe alte coordonate, urmărindu-se luarea unor măsuri
conservatorii, precum şi un limitarea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor din averea
debitorului. Aceasta nu înseamnă că anumite contracte în curs de derulare nu vor continua şi
nici că nu vor fi încheiate noi acte juridice.
În consecinţă, după deschiderea procedurii, denunţarea254 unora dintre contractele aflate în
curs de execuţie se poate realiza fie la iniţiativa administratorului judiciar/lichidatorului, fie la
iniţiativa părţii contractante.
Administratorul judiciar/lichidatorul are posibilitatea conferită de lege de a opta pentru
menţinerea sau denunţarea contractelor debitorului, „atâta timp cât aceste contrate nu vor fi
fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate”. Aşadar,
administratorul judiciar/lichidatorul nu va putea interveni în contractele integral executate sau
executate substanţial. Administratorul judiciar/lichidatorul are putere deplină de apreciere
asupra oportunităţii executării acestora255, bineînţeles măsura putând fi atacată la judecătorul-
sindic. Iniţiativa menţinerii sau denunţării acestor contracte poate veni şi de la partea
253
În realitate, debitorii îşi organizează, de regulă, falimentul astfel încât la momentul deschiderii procedurii
activul patrimonial să lipsească cu desăvârşire.
254
Legea face referire la denunţare, nu la reziliere deoarece debitorul nu şi-a îndeplinit şi nu este în măsură
să-şi îndeplinească propria obligaţie, aceasta fiind soluţia cea mai elegantă de a ieşi dintr-o relaţie contractuală
neconvenabilă. Pentru mai multe detalii, a se vedea I. Turcu, op. cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 308.
255
Pentru o mai mare precizie legea prevede, cu titlu exemplificativ, contractele de închiriere şi orice
contracte pe termen lung.
93
Drept comercial 94
cocontractantă, aceasta provocând opţiunea administratorului judiciar/lichidatorului printr-o

cerere de a alege între menţinerea sau denunţarea contractului. În această situaţie,
administratorul judiciar/lichidatorul este obligat să răspundă în maximum 30 de zile solicitării
cocontractantului, pasivitatea (tăcerea) sa în decursul acestei perioade având, în virtutea
dispoziţiilor art. 86 alin. (1) teza finală LPI, semnificaţia denunţării contractului. Denunţarea
contractului dă dreptul terţului cocontractant la o acţiune în despăgubiri împotriva averii
debitorului. Dacă în contract a fost inserată o clauză penală, atunci terţul se va găsi în posesia
unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Dacă debitorul nu îşi executa obligaţia, nici
cocontractantul nu va putea fi obligat la aceasta, el putând invoca excepţia de neexecutare,
reţinând bunul. Totuşi, inserarea în contract a unei clauze de rezoluţiune sau reziliere de plin
drept a contractului în cazul implicării celeilalte părţi într-o procedură de insolvenţă va
rămâne fără efect, o asemenea clauză fiind nulă deoarece este contrară dispoziţiilor imperative
de ordine publică ale art. 86 LPI256.
Legiuitorul permite administratorului judiciar/lichidatorul să menţină257 contractele de
credit sau să le modifice clauzele, cu acordul cocontractantului, astfel încât acestea să asigure
echivalenţa viitoarelor prestaţii258. Aceste modificări vor trebui aprobate de comitetul
creditorilor, acesta verificând dacă ele sunt în folosul averii debitorului, cât şi în cel al averii
creditorilor. Această posibilitate acordată administratorului judiciar/lichidatorului este dificil
de pus în practică, datorită poziţiei instituţiilor de credit, care nu consimt la continuarea
creditării cu toate că, potrivit dispoziţiilor art. 123 LPI, creditele astfel acordate vor beneficia
de prioritatea faţă de alte creanţe.
c) răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere care au contribuit
la ajungerea debitorului în această situaţie. În situaţia în care constată că starea de
insolvenţă a debitorului a fost cauzată prin săvârşirea anumitor fapte expres prevăzute de art.
138 LPI de către membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii,
precum şi de orice altă persoană, administratorul judiciar (sau lichidatorul, după caz) poate
sesiza judecătorul-sindic pentru a angaja răspunderea acestor persoane.
Sumele obţinute în urma admiterii acţiunii prevăzute de art. 138 LPI vor intra în averea
debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare
continuării activităţii debitorului, iar, în caz de faliment, acoperirii pasivului.
Acţiunea poate fi introdusă şi de comitetul creditorilor, dacă administratorul judiciar sau
lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile
de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, ori dacă acesta a omis să
formuleze acţiunea prevăzută de art. 138 LPI şi răspunderea persoanelor respective ameninţă
să se prescrie. Pentru a dobândi calitate procesuală activă, comitetul creditorilor trebuie să fie
autorizat de judecătorul-sindic. Aşadar, acţiunea este promovată de administratorul judiciar
sau lichidator, iar în subsidiar, de comitetul creditorilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 LPI, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la
data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai
devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii259.
256
PriceWaterhouseCoopers, op. cit., p. 104; I. Turcu, Procedura insolvenţei…, op. cit., p. 320.
257
Prin menţinerea contractului se înţelege continuarea sa conform tuturor clauzelor, fără posibilitatea
opţiunii doar pentru anumite clauze.
258
Art. 86 alin. (3) LPI.
259
Art. L 624-3 C.com. francez prevede că acţiunea se prescrie în termen de trei ani socotiţi de la data
hotărârii care se decide planul sau se pronunţă lichidarea.
94
Drept comercial 95
Pentru a nu mai genera interpretări diferite260, legiuitorul a prevăzut la art. 142 LPI că
repartiţia sumelor se va face „în conformitate cu prevederile prezentei legi (Legea nr. 85/2006
- s.n.), în temeiul tabelului definitiv consolidat pus la dispoziţia sa de către legiuitor”.
d) răspunderea penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea infracţiunilor de
bancrută simplă, bancrută frauduloasă (art. 143 LPI) sau a celei prevăzute de art. 147 LPI,
precum şi o serie de interdicţii şi incompatibilităţi de natură profesională ce îi vizează pe
debitorul-persoană fizică şi pe conducătorii societăţilor comerciale etc.
§5. Perioada de observaţie
5.1. Aspecte introductive
Perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării unui plan de
reorganizare sau, după caz, data intrării în faliment reprezintă o perioadă distinctă, denumită
perioada de observaţie. Ea este specifică procedurii generale, procedura simplificată
derulându-se fără a parcurge perioada de observaţie261. Durata acesteia este diferită, deoarece
în cadrul procedurii generale se poate intra în procedura falimentului la momente diferite262.
În perioada de observaţie:
- dreptul de administrare a patrimoniului debitorului este exercitat de către debitor sau/şi
administratorul judiciar;
- debitorul trebuie să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 28
alin. 1LPI;
- administratorul judiciar examinează situaţia economică a debitorului şi actele depuse de
acesta şi întocmeşte un raport prin care propune fie intrarea în procedura simplificată, fie
continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale (raportul de 30 de zile);
- administratorul judiciar examinează activitatea debitorului şi întocmeşte un raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă (raportul
de 60 de zile);
- întocmirea actelor şi informaţiilor prevăzute de art. 28 LPI, în cazul în care debitorul nu
şi-a îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, sau verificarea, corectarea şi
completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de
debitor;
- va fi deschis unui cont pentru operaţiunile curente. În termen de două zile de la primirea
notificării despre deschiderea procedurii, debitorul va trebui să deschidă la banca la care are
contul pentru operaţiunile sale curente un cont distinct, destinat să suporte toate cheltuielile
aferente procedurii instituite prin această lege. Dacă debitorul nu se conformează acestei
îndatoriri, contul va fi deschis de administratorul judiciar/lichidator, în urma unei încheieri a
judecătorului-sindic. Plăţile vor fi dispuse de către debitor sau de administrator/lichidator,
după caz, în conformitate cu prevederile planului sau a încheierilor date de judecătorul-sindic;
- se stabileşte masa credală;
- se stabileşte modul de lucru al adunării creditorilor;
- sunt anulate unele acte frauduloase încheiate în dauna drepturilor creditorilor încheiate de
debitor în perioada suspectă;
- este hotărâtă soarta unor contracte în curs de execuţie ale debitorului.
260
În acest sens, a se vedea V. Paşca, Falimentul fraudulos, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 122.
261
Perioada de observaţie poate lipsi atunci când judecătorul-sindic dispune, în baza art. 32 sau 33,
deschiderea procedurii simplificate.
262
Debitorul poate intra în procedură simplificată şi, deci, în faliment, ca urmare a raportului administratorul
judiciar (de 30 de zile), sau poate intra în procedura falimentului în cadrul procedurii generale ca urmare a
raportului de 60 de zile sau a nepropunerii, neadmiterii sau neconfirmării unui plan ori a eşuării planului.
95
Drept comercial 96
Totuşi, unele dintre aceste măsuri sau activităţi impuse de lege se vor desfăşura şi în cadrul
procedurii simplificate, iar atunci când se intră în procedură simplificată din procedura
generală, ca urmare a raportului administratorului judiciar (raportul de 30 de zile), unele
măsuri sau activităţi sunt desfăşurate sau doar începute în perioada de observaţie (din cadrul
procedurii generale) ce o precede.
5.2. Activitatea administratorului judiciar şi implicaţiile ei asupra derulării
procedurii
A. Raportul de 30 de zile
Administratorul judiciar va trebui să examineze situaţia economică a debitorului şi a
documentelor pe care acesta este obligat să le depună şi să întocmească un raport prin care să
propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în
cadrul procedurii generale. Termenul de întocmire a acestuia este stabilit de judecătorul-sindic
prin hotărârea de deschidere, dar nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea
administratorului judiciar.
Acest raport este o primă şi rapidă radiografie a activităţii debitorului. În urma acestei
examinări administratorul judiciar poate să constate că debitorul se încadrează într-una din
categoriile prevăzute de art. 1 alin. (2) LPI (mai exact într-una din categoriile prevăzute la lit.
c şi d, deoarece în celelalte situaţii judecătorul-sindic se poate pronunţa pentru intrarea în
procedura simplificată chiar de la momentul deschiderii procedurii), situaţie în care va
propune intrarea în faliment în procedura simplificată, aducând totodată şi documente
doveditoare. În acest sens, administratorul judiciar va solicita relaţii privind sediul societăţii şi
date privind administraţia societăţii, relaţii privind bunurile patrimoniale şi documentele
privind activitatea societăţii de la autorităţile care deţin sau ar putea să deţină informaţiile
solicitate.
Dacă administratorul judiciar propune intrarea în faliment prin procedura simplificată, el
va trebui să notifice această propunere creditorilor care au depus cererea introductivă (doar
aceştia sunt cunoscuţi la acest moment) şi debitorului, prin administratorul special, depunând
la instanţă odată cu cererea, dovada îndeplinirii procedurii de notificare. În termen de 20 de
zile de la primirea raportului administratorului judiciar, judecătorul-sindic va supune
dezbaterii părţilor într-o şedinţă publică propunerea de intrare în faliment, în procedura
simplificată, pronunţându-se, prin sentinţă, după ascultarea părţilor interesate. În cazul în care
se va pronunţa în sensul aprobării propunerii, judecătorul-sindic va dispune intrarea în
faliment prin aceeaşi sentinţă. În cazul respingerii concluziilor raportului administratorului
judiciar perioada de observaţie va continua.
Este posibil ca la sediul înregistrat în registrul comerţului debitorul să nu mai desfăşoară
activitate, iar creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii nu cunoaşte un alt
sediu, punct de desfăşurare a activităţii etc. În acest caz, după ascultarea raportului
administratorului judiciar, dacă se constată că debitorul se găseşte în una din categoriile
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. c) sau d) LPI, comunicarea sau notificarea oricărui act de
procedură faţă de debitor, inclusiv cele privind deschiderea procedurii, se va efectua numai
prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.
B. Raportul de 60 de zile
Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul263, în cazul procedurii simplificate, are
obligaţia de a examina atent activitatea debitorului şi de a întocmi un raport amănunţit asupra
263
Întocmirea acestui raport revine, în funcţie de procedura în care ne aflăm, administratorului judiciar sau
lichidatorului.
96
Drept comercial 97
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, respectiv asupra

existenţei premiselor angajării răspunderii persoanelor cărora le-ar fi imputabilă ajungerea
debitorului în stare de insolvenţă, dacă este cazul. Termenul în care trebuie întocmit este sta-
bilit de către judecătorul-sindic, dar nu va putea depăşi 60 de zile de la data desemnării
practicianului. În acest sens, legiuitorul impune debitorului obligaţia de a pune la dispoziţia
administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta,
precum şi toate informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi averea sa,
inclusiv lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii..
Spre deosebire de lichidator, administratorul judiciar va trebui să se pronunţe în cadrul
raportului şi asupra posibilităţilor reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a
motivelor care nu permit reorganizarea, după caz. El va trebui să aibă în vedere piaţa pe care
debitorul operează, competitivitatea acestuia, resurse de care acesta dispune, posibilitatea de a
obţine finanţare în perioada următoare, strategia de management aplicată etc. Dacă se întrevăd
posibilităţi de reorganizare, el va trebui să facă şi unele precizări în legătură cu planul de
reorganizare. Astfel, poate recomanda planul de reorganizare propus de debitor, poate
colabora cu acesta sau cu unul sau mai mulţi creditori la întocmirea planului de reorganizare
ori poate să propună alt plan singur.
În situaţia în care administratorul judiciar propune intrarea în faliment a debitorului, în
procedura generală, judecătorul-sindic va dispune, în termen de 3 zile de la primirea
raportului, publicarea unui anunţ referitor la acest raport în Buletinul procedurilor de
insolvenţă. Din acesta trebuie să rezulte data şedinţei adunării creditorilor – în maximum 10
zile de la data primei şedinţe a adunării creditorilor. Raportul va putea fi consultat la sediul
administratorului judiciar, prin grija acestuia, pe cheltuiala solicitantului. Totodată, o copie de
pe acesta va fi depusă la grefa tribunalului şi la registrul în care este înmatriculat debitorul şi
va fi comunicată debitorului.
Propunerea administratorului judiciar şi punctul de vedere al comitetului creditorilor
asupra acesteia vor fi supuse aprobării adunării generale a creditorilor. Pentru ca judecătorul-
sindic să poată pronunţa o sentinţă de intrare în faliment a debitorului este necesar ca
adunarea creditorilor să aprobe propunerea administratorului judiciar prin votul titularilor a
cel puţin 2/3 din creanţele prezente la vot. Se vor lua în calcul şi voturile valabile primite în
scris cu privire la propunerea de intrare în faliment a debitorului în procedură generală, despre
care administratorul judiciar trebuie să-i informeze pe creditorii prezenţi.
Indiferent de rezultatul votului, propunerea nu va fi aprobată în cazul în care unul sau mai
mulţi creditori, deţinând împreună peste 20% din creanţele cuprinse în tabelul preliminar,
până la votarea raportului administratorului judiciar îşi anunţă intenţia de a depune, în
termenul legal, un plan de reorganizare a debitorului.
5.3. Stabilirea masei pasive
A. Notificarea creditorilor
În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor
creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor. Creditorii care au sediul sau domiciliul în
străinătate, dacă au reprezentanţi în ţară, pot fi notificaţi prin intermediul acestora.
Notificarea, printre altele, va cuprinde:
- termenul-limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de deschidere a
procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, în condiţiile art. 32 alin. (1),
precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării
termenului de depunere a acestora;
97
Drept comercial 98
- termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra patrimoniului

debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi
cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
- termenul de verificare a creanţelor, întocmire, afişare şi comunicare a tabelului
preliminar al creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile pentru procedura generală sau, respectiv,
15 zile, în cazul procedurii simplificate, de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
- termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile în cazul
procedurii generale şi, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate, de la expirarea
termenului prevăzut la lit. c);
- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
Judecătorul-sindic va putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin. (1) lit. b), c) şi
d) cu maximum 30, 15, respectiv 15 de zile, în funcţie de circumstanţele cauzei şi pentru
motive temeinice (spre exemplu, numărul ridicat de creditori sau situarea acestora în
străinătate).
Prima şedinţa de întrunire a adunării creditorilor va fi convocată la un termen de 5 zile de
la expirarea termenului prevăzut pentru întocmirea tabelului preliminar al creanţelor.
Pentru a da eficienţă procedurii de admitere şi verificare a creanţelor, în special, şi
procedurii insolvenţei, în general, legiuitorul a stabilit unele sancţiuni în ceea ce priveşte
nerespectarea de către titularii de creanţe anterioare deschiderii procedurii a termenului de
înregistrare a cererii de admitere a creanţelor. Astfel, nedepunerea cererii de admitere a
creanţelor în termenul stabilit atrage decăderea titularului acestora din următoarele drepturi:
- dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării creditorilor;
- dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului;
- dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu
răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub
rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i
se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
B. Înregistrarea şi verificarea creanţelor
Toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii, cu excepţia
salariaţilor, vor depune, în termenul fixat, o cerere de admitere a creanţelor.
Au obligaţia de a depune o cerere de admitere a creanţelor şi titularii de acţiuni la purtător,
deoarece această calitate nu poate fi stabilită pe baza registrului acţionarilor. Posesorii de
titluri de valoare (cambie, bilet la ordin, warant, recipisă de depozit, conosament, acţiuni,
obligaţiuni etc.), la ordin264 sau la purtător265 pot solicita administratorului judiciar restituirea
titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii certificate de acesta. În acest caz,
administratorul judiciar va face menţiunea pe original despre prezentarea acestora, urmând ca
originalele să fie prezentate din nou la orice repartiţie de sume între creditori, precum şi la
exercitarea votului în adunarea creditorilor.
În ceea ce priveşte creanţele salariaţilor, legiuitorul stabileşte un tratament privilegiat,
acestea fiind înregistrate de către administratorul judiciar conform evidenţelor contabile. S-a
avut în vedere faptul că aceste creanţe beneficiază de un grad de certitudine ridicat ce rezultă
din evidenţele contabile, dar şi faptul că datorită numărului ridicat de salariaţi s-ar ajunge la
blocarea instanţei cu mii de cereri din partea acestora. Astfel, salariaţii sunt scutiţi implicit şi
264
Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de o persoană
determinată sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi prin gir.
265
Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi, fără să determine persoana
titularului dreptului (posesorul legitim al înscrisului).
98
Drept comercial 99
de obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar stabilite de lege pentru
înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor.
Această derogare se referă la acele creanţe rezultate din raportul de muncă dintre debitor şi
angajaţii acestuia, prin acestea înţelegând nu numai creanţele cu titlu de salariu, ci şi alte
drepturi ce îşi au izvorul în calitatea de salariat (indemnizaţie pentru naşterea unui copil,
indemnizaţii cu caracter social etc.). Totuşi, dacă un salariat mai are şi alte creanţe faţă de
angajator, el va trebui să depună cerere de admite a creanţelor respective. Pe de altă parte,
nimic nu îi opreşte pe salariaţii nemulţumiţi să conteste înregistrările făcute de administratorul
judiciar în tabelul preliminar al creanţelor.
Verificarea creanţelor presupune verificarea de către administratorul judiciar a fiecărei
cereri şi a documentelor depuse comparativ cu evidenţele contabile şi comerciale ale
debitorului, procedându-se la o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea
exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.
Cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii şi a creanţelor bugetare rezultate
dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale, toate creanţele
vor fi supuse procedurii de verificare.
În cadrul operaţiunii de verificare a creanţelor trebuie avute în vedere câteva reguli:
- creanţele constând în obligaţii, care nu au fost calculate în valoare monetară sau a căror
valoare este supusă modificării, vor fi calculate de către administratorul judiciar şi înscrise în
tabelul de creanţe cu valoarea nominală pe care ele o aveau la data deschiderii procedurii;
- creanţele exprimate sau consolidate în valută vor fi înregistrate la valoarea lor în lei, la
cursul Băncii Naţionale a României existent la data deschiderii procedurii;
- creanţa unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de
creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet acoperită. Nicio reducere a
sumei creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul dintre tabelele de
creanţe ale debitorilor până ce creditorul a fost deplin satisfăcut în numerar sau în bunuri.
Dacă totalul sumelor distribuite creditorului, în toate acţiunile cu debitorii, va depăşi totalul
sumei care îi este datorată, acesta va trebui să restituie sumele primite în plus, care vor fi reîn-
scrise ca fonduri în averea debitorilor, proporţional cu sumele pe care fiecare dintre debitori
le-a plătit peste ceea ce era datorat;
- creanţă plătită parţial de către un codebitor sau fidejusor al debitorului anterior
înregistrării cererii se înscrie în tabelul de creanţe numai pentru partea pe care nu a încasat-o
încă. Codebitorul sau fideiusorul, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din
partea debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a
plătit-o creditorului.
- creanţele negarantate şi părţile negarantate din creanţele garantate care nu sunt scadente
la data înregistrării cererii de admitere, vor fi înscrise în tabelul de creanţe cu întreaga lor
valoare, însă, în cursul falimentului, orice distribuire de sumă pentru astfel de creanţe se va
face numai după ce au fost plătiţi titularii de creanţe din categoria ierarhic superioară
reprezentată.
C. Întocmirea tabelului definitiv al creanţelor
La finalizarea verificărilor, administratorul judiciar va întocmi şi va înregistra la tribunal
un tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt:
chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare
numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor şi suma acceptată de admi-
nistratorul judiciar. La creanţele garantate cu un drept de preferinţă se vor arăta: titlul din care
izvorăşte preferinţa, rangul acesteia şi motivele pentru care creanţele sau drepturile de
preferinţă au fost trecute parţial în tablou sau au fost înlăturate.
99
Drept comercial 100
Tabelul preliminar va fi afişat de grefă la uşa instanţei266, întocmindu-se în acest sens un

proces-verbal de afişare, şi va fi comunicat debitorului. O dată cu afişarea tabelului,
administratorul judiciar va trimite de îndată notificări creditorilor ale căror creanţe sau
drepturi de preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar sau înlăturate, precizându-se
totodată şi motivele care au justificat luarea acestor măsuri. Din momentul afişării tabelului
preliminar al creanţelor, orice creditor înscris în acest tabelul va putea participa la adunările
creditorilor, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Creanţele şi drepturile de preferinţă trecute în tabelul preliminar al creanţelor vor putea fi
contestate de către debitor, creditorii sau orice altă parte interesată, cu cel puţin 10 zile înainte
de data stabilită, prin sentinţa de deschidere a procedurii, pentru definitivarea tabelului de
creanţe267, sub sancţiunea decăderii din acest drept. Aşadar, vor putea formula contestaţii
creditorii ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au suferit modificări sau au fost
înlăturate faţă de cele cuprinse în cererile de admitere a creanţelor, dar şi orice alţi creditori
împotriva creanţelor înscrise de ceilalţi creditori, atunci când acestea nu corespund realităţii.
Cel mai în măsură să conteste creanţele creditorului este debitorul. El va acţiona prin
intermediul administratorului special, putând contesta creanţele atât sub aspectul cuantumului
sumei admise, cât şi al ordinii de prioritate.
După expirarea acestui termen şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată va
mai putea face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în
tabloul definitiv al creanţelor, numai în cazul descoperirii existentei unui fals, dol sau erori
esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă ori în cazul
descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute. În acest caz, judecarea
contestaţiei se va face de judecătorul-sindic, după citarea contestatorului, a creditorului care
deţine creanţa contestată, dacă acesta nu este chiar contestatorul, administratorului
judiciar/lichidatorului, membrilor comitetului creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate,
după caz. Până la judecarea irevocabilă a contestaţiei, judecătorul-sindic va putea declara
creanţa sau dreptul de preferinţă contestat ca admis numai provizoriu.
La termenul stabilit pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va
soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea
unora ar fi nevoie de administrare de probe. În acest din urmă caz, judecătorul-sindic poate să
admită, în tot sau în parte, creanţele, în mod provizoriu, la masa credală, atât în ceea ce
priveşte deliberările, cât şi repartiţiile. Dacă se admite creanţa fără dreptul de preferinţă
pretins, aceasta va participa la repartiţiile sumelor obţinute din valorificarea bunurilor
negrevate de garanţii. Din sumele care s-ar obţine din valorificarea bunurilor supuse dreptului
de preferinţă contestat, se va consemna partea ce s-ar cuveni acelei creanţe.
După soluţionarea tuturor contestaţiilor, administratorul judiciar va înregistra, de îndată, la
tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor creanţelor
împotriva averii debitorului. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 17 LPI, prin tabelul definitiv de
creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data
deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat
contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor. În acest tabel se
arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate al creanţei. După înregistrarea
tabelului definitiv al creanţelor, numai titularii creanţelor înregistrate în acest tabelul pot să
participe la adunările creditorilor şi la orice repartiţii de sume.
266
Tabelul va fi afişat la avizierul special amenajat de către fiecare tribunal, asigurându-se spaţiul necesar,
dar şi securitatea documentelor afişate.
267
Termenul-limită pentru definitivarea tabelului de creanţe diferă după cum este vorba de procedura
generală sau cea simplificată, dar nu şi termenul de formulare a contestaţiilor.
100
Drept comercial 101
D. Particularităţile stabilirii masei pasive în cadrul procedurii simplificate

Judecătorul-sindic poate hotărî intrarea în procedura simplificată la momentul deschiderii
procedurii insolvenţei, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, sau după parcurgerea
unei perioade de observaţie în cadrul procedurii generale, la cererea administratorului judiciar,
prin raportul de 30 de zile.
În prima situaţie, judecătorul-sindic va numi un lichidator provizoriu prin hotărârea de
deschidere a procedurii simplificate, dispunând şi efectuarea notificărilor prevăzute de art. 61
LPI. Atribuţiile acestuia sunt similare celor ale administratorului judiciar, în ceea ce priveşte
verificarea creanţelor şi întocmirea tabelul definitiv al creanţelor, dar şi specifice, fiind
circumscrise transformării activului patrimonial în lichidităţi şi plata pasivului debitorului.
În situaţia în care judecătorul-sindic va hotărî intrarea în procedura simplificată la cererea
administratorului judiciar, prin intermediul raportului de 30 de zile, acesta va confirma în
calitate de lichidator pe administratorul judiciar desemnat anterior. Se are în vedere faptul că
în această perioadă administratorul judiciar reuşeşte să adune informaţii despre debitor şi
averea acestuia, dar şi faptul că la prima şedinţă a adunării creditorilor acesta poate fi înlocuit.
În ambele cazuri, lichidatorul va trebui să notifice intrarea în procedura falimentului,
ridicarea dreptului de administrare, iar în cazul debitorul persoană juridică, şi dizolvarea
acestuia, tuturor creditorilor notificaţi conform art. 61 LPI, debitorului şi oficiului registrului
comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi
fundaţiilor, în care debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Ulterior intrării în procedura simplificată, în situaţia în care debitorul nu a depus
documentele cerute de lege [art. 28 alin. (1) lit. b)-e) şi i)], lichidatorului desemnat îi revine
obligaţia de a reconstitui, în măsura posibilului, acele documente. Cheltuielile astfel efectuate
vor a fi suportate din averea debitorului. Aceste acte sunt necesare stabilirii întinderii
patrimoniului debitorului şi continuării procedurii.
În cazul în care debitorul va intra în procedură simplificată la cererea administratorul
judiciar, procedura se nuanţează deoarece între momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi
momentul pronunţării hotărârii de intrare în procedura simplificată268 debitorul îşi continuă
activitatea, putând înregistra noi datorii. Astfel, lichidatorul va notifica, în termen de 5 zile de
la data intrării în faliment, creditorii deţinând creanţe asupra debitorului având prioritatea dată
de art. 123 pct. 3, născute în perioada de observaţie, solicitându-le să înscrie, în termen de 10
zile de la primirea notificării, cereri de creanţă însoţite de documente justificative. De
asemenea, vor fi notificate creditorilor şi eventualele majorări ale termenelor de afişarea a
tabelului preliminar şi de definitivare a tabelului creanţelor.
Lichidatorul va proceda, asemenea administratorului judiciar, la verificarea creanţelor
întocmind tabelul definitiv al creanţelor. Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii
debitorului, inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii. Sancţiunea
decăderii din drepturile prevăzute de art. 76 alin. (1) LPI este aplicabilă şi în ceea ce priveşte
pe titularii de creanţe născute după deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere
a creanţelor în termen de 10 zile de la primirea notificării
5.4. Anularea actelor juridice încheiate în frauda creditorilor
În perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul poate să-şi
„organizeze insolvenţa” fie prin dosirea unor bunuri prin plăţi fictive, donaţii etc., în frauda
tuturor creditorilor săi sau doar a unora dintre aceştia, fie să încheie anumite acte cu caracter
oneros, sub presiunea lipsei de lichidităţi, în condiţii deloc avantajoase pentru el, în ideea de a
menţine aparenţa stării de normalitate, fie, de ce nu, „nemairezistând presiunilor anumitor
268
În acest caz perioada de observaţie poate dura maximum 60 de zile.
101
Drept comercial 102
creditori, îi favorizează în dispreţul principiului egalităţii”269. Din aceste considerente, toate

legislaţiile falimentare conţin prevederi menite să împiedice încheierea de asemenea acte.
Întrucât procedura insolvenţei este guvernată de principiul maximizării valorii averii
debitorului, măsura este aplicabilă atât în cazurile de reorganizare judiciară, cât şi în cele de
faliment. Acţiunile introduse de administrator judiciar/lichidator în aplicarea acestor dispoziţii
sunt scutite de taxele de timbru, în ideea de a nu împovăra averea debitorului care, la
momentul deschiderii procedurii, oricum este lipsită de lichidităţi.
Actele frauduloase încheiate în perioada suspectă. Administratorul judiciar sau, după
caz, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii (art. 79
LPI). De asemenea, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce acţiuni
pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi realizate
de către debitor prin anumite acte ori acţiuni în anularea operaţiunilor încheiate în cei trei ani
anteriori deschiderii procedurii de către debitor cu persoane aflate în raporturi juridice cu
acesta, dacă sunt în dauna creditorilor (art. 80 LPI).
Pentru a proteja interesele creditorilor de o eventuală regizare a insolvenţei de către
debitor, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, dacă sunt
întrunite condiţiile art. 79 şi art. 80. Aşadar, actele încheiate de către debitor în perioada
suspectă (zona crepusculară, aşa cum o denumesc americanii), dacă sunt dintre cele prevăzute
la art. 80, sunt prezumate a fi făcute în dauna creditorilor. Această prezumţie nu se extinde la
terţul dobânditor sau subdobânditor. Prezumţia de fraudă se păstrează şi în cazul în care, prin
abuz de drepturi procesuale, debitorul a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a
expira termenele în care pot fi anulate acestea acte.
Legiuitorul dă posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului de a introduce acţiuni
în anularea unor asemenea acte, conform art. 79 LPI, exemplificând în art. 80 LPI mai multe
cazuri de potenţială fraudă270, fapt pentru care, prin Legea nr. 85/2006, a instituit o prezumţie
relativă de fraudă în dauna creditorilor, dacă sunt întrunite aceste condiţii.
Următoarele categorii de acte şi operaţiuni care vizează constituiri sau transferuri de
drepturi către terţi sunt prezumate a fi săvârşite în frauda drepturilor creditorilor:
- acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Intră
în această categorie toate actele cu titlu gratuit translative de proprietate, mobiliare sau
imobiliare. Este vorba nu numai de donaţiile directe prin act autentic, dar şi de donaţiile indi-
recte: remiterea de datorie, renunţarea la un drept cu titlu gratuit, adeziunea gratuită la
rezilierea unui contract etc. De la această regulă există şi o excepţie [expres prevăzută de lege
la art. 80 lit. a) teza a II-a LPI]: sponsorizările în scop umanitar;
- operaţiunile comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită,
efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Raţiunea instituirii acestei dispoziţii
legale constă în faptul că, acceptând o prestaţie vădit inferioară propriei sale prestaţii,
debitorul a urmărit să-şi diminueze patrimoniul în detrimentul creditorilor;
- acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor
implicate în aceasta de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în
orice fel drepturile. Actul trebuie să fie încheiat cu intenţia tuturor părţilor de a-i leza pe
creditori, intenţie ce trebuie dovedită, ea neputându-se prezuma (presupune existenţa unui
concert fraudulos între debitor şi partenerii săi271);
269
Fr. Perochon, R. Bonhomme, citat de PrinceWaterhouseCoopers, op. cit., p. 96.
270
I. Schiau, op. cit., p. 146; R. Bufan, op. cit., p. 226.
271
I. Turcu, Procedura insolvenţei…, op. cit., p. 297.
102
Drept comercial 103
- acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau
în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma
pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât
valoarea actului de transfer. Sunt avute în vedere cazurile de stingere a unei datorii anterioare
în alt mod decât cel obişnuit (prin plată), ci printr-o dare în plată (prin efectuarea unui transfer
de proprietate)272;
- constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în
cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii273;
- plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii;
- actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani
anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/întârzia starea de insolvenţă sau
de a frauda o persoană fizică sau o persoană juridică faţă de care era sau a devenit ulterior
debitor, la data efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate,
inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting), realizate în
baza unui contract financiar calificat.
Aceste acte sunt anulabile, indiferent care este calitatea terţului. În consecinţă, prevederile
alin. (1) al art. 80 LPI sunt aplicabile şi actelor încheiate cu terţii vizaţii de alin. (2) al
aceluiaşi articol, adică „persoanele afiliate”.
Sunt, de asemenea, prezumate ca fiind încheiate în frauda intereselor creditorilor, anumite
operaţiuni încheiate de debitor cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul. Aşadar,
vor anulate şi prestaţiile recuperate, dacă sunt în dauna creditorilor, operaţiunile încheiate de
către debitor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii:
- cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii
comerciale ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, atunci când
debitorul este respectiva societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume
colectiv sau cu răspundere limitată;
- cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic;
- cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după caz, din
drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, atunci când debitorul este respectiva
societate pe acţiuni;
- cu un administrator, director sau membru al organelor de supraveghere a debitorului,
societate cooperativă, societate pe acţiuni, cu răspundere limitată sau, după caz, societate
agricolă;
- cu orice altă persoană care are o poziţie dominantă asupra debitorului sau activităţii sale;
- cu un coindivizar asupra bunului comun.
În ceea ce priveşte anularea acestor acte juridice trebuie să facem precizarea că art. 80 alin.
(2) LPI priveşte atât operaţiunile comerciale cât şi pe cele civile. Se prezumă că aceste
operaţiuni au fost posibile datorită abuzului persoanei interesate, care a profitat în acelaşi timp
de poziţia pe care pe care o deţine în societate, respectiv influenţa asupra coindivizarului, şi de
informaţiile la care avea acces despre posibila deschidere a procedurii insolvenţei, pentru a
obţine un folos injust, în dauna creditorilor.
272
Y. Guyon, op. cit., p. 371.
273
Art. L 621-107-7 C.com. francez.
103
Drept comercial 104
§6. Reorganizarea judiciară

6.1. Caracterizare general
Reorganizarea judiciară se realizează numai pe bază de plan şi presupune continuarea
activităţii debitorului274. Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi continuarea activităţii
debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două
variante. Dacă este posibil, debitorul va rămâne la conducerea activităţii sub supravegherea
unui administrator judiciar.
Procedura reorganizării judiciare nu precede neapărat procedurii falimentului275. Un
debitor aflat în insolvenţă poate intra direct în procedura falimentului, fără a parcurge faza
reorganizării judiciare. Opţiunea este determinată de starea patrimoniului, de şansele de
redresare şi de interesele creditorilor.
6.2. Planul de reorganizare judiciară
A. Iniţiativa planului de reorganizare
Având în vedere situaţia în care se află debitorul, pentru ca planul de reorganizare să-şi
atingă scopul, legea reglementează în detaliu procedura de propunere, admitere, votare şi
confirmare a acestuia. În acest sens, este limitată sfera persoanelor care pot propune un plan la
acele persoane care cunosc situaţia debitorului şi/sau sunt interesate ca aceasta să fie valorifi-
cată cât mai bine: debitorul, administratorul judiciar şi creditorii, în anumite condiţii.
Indiferent de cine este iniţiat, legiuitorul impune ca planul de reorganizare să fie propus în
termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor. Această perioadă poate
fi scurtată de către judecătorul-sindic, la cererea oricărei părţi interesate. Termenul pentru
propunerea unui plan de reorganizare are caracter imperativ276, nerespectarea lui conducând la
decăderea părţilor respective din dreptul de a mai depune un plan de reorganizare şi intrarea în
procedura falimentului.
Debitorul, cu aprobarea adunării asociaţilor/acţionarilor, poate propune un plan de
reorganizare o dată cu formularea cererii sale introductive sau ulterior, până cel târziu la
împlinirea unui termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv al creanţelor. Pentru a-i
fi admis planul de reorganizare, debitorul va trebui să-şi arate intenţia de reorganizare prin
intermediul unei declaraţii, în cel mult 10 zile de la data depunerii cererii de către debitor,
respectiv de la data primirii copiei de pe cererea creditorului, după cum procedura este
declanşată la cererea debitorului sau a creditorilor. Dacă această declaraţie nu a fost depusă
până la expirarea termenului arătat, debitorul nu mai poate beneficia de reorganizare judiciară
intrând în procedura simplificată.
Poate să-şi reorganizeze activitatea numai debitorii, persoane juridice. Planul va fi propus
şi întocmit de către administratorul special şi va fi aprobat de adunarea generală a
asociaţilor/membrilor acesteia.
Administratorul judiciar poate propune un plan de reorganizare, de la data desemnării
sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al
creanţelor. Pentru ca planul să fie admis de către judecătorul-sindic, se cere ca administratorul
judiciar să-şi fi manifestat această intenţie până la votarea raportului prevăzut la art. 59 alin.
(2) din leg (raportul de 60 de zile). Se are în vedere faptul că în această perioadă
274
„Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan,
numit plan de reorganizare (…)” – art. 3 pct. 20 din lege.
275
În acest sens s-a pronunţat şi C.A. Craiova, secţia comercială, decizia nr. 83/09.03.2001, în B.J. 2002, p.
322.
276
C.A. Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 209/26.03.2002, în B.J. 2002, p.
314-316.
104
Drept comercial 105
administratorul judiciar se documentează asupra activităţii debitorul încercând să descopere

cauzele şi împrejurările ajungerii acestuia în insolvenţă.
Creditorii care deţin împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în
tabelul definitiv pot propune un plan de reorganizare. Pentru a putea fi admis un plan de
reorganizare al creditorilor, va trebui de asemenea ca aceştia să-şi fi anunţat intenţia
propunerii planului până la votarea raportului de 60 de zile întocmit de administratorul
judiciar. Termenul limită de propunere a planului de către creditori este tot de 30 de zile de la
data afişării tabelului definitiv al creanţelor.
B. Modul de adoptare a planului de reorganizare
Iniţiatorii planurilor de reorganizare vor depune câte o copie a acestora, la grefa
tribunalului şi la oficiul registrului comerţului sau, după caz, registrul societăţilor agricole. De
asemenea, o copie va fi comunicată debitorului, prin administratorul special, administratorului
judiciar şi comitetului creditorilor. Asupra acceptării sau respingerii planului de reorganizare
judiciară se va pronunţa judecătorul-sindic în urma unei şedinţe, după audierea persoanelor
citate. Vor fi citaţi cei care au propus planul, precum şi persoanele cărora li s-a comunicat
planul: administratorul special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor. Şedinţa
va avea loc în termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la tribunal.
Pentru a putea fi admis, un plan de reorganizare va trebui să îndeplinească următoarele
condiţii cumulativ:
- să fie propus de o parte legal îndreptăţită;
- să cuprindă toate informaţiile prevăzute de lege.
Judecătorul-sindic va proceda la o verificare de legalitate a planului, el neavând
competenţa de a se pronunţa asupra şanselor de realizare a planului. El va putea însă atenţiona
iniţiatorul planului despre lipsa anumitor prevederi ce ar putea fi remediate în scurt timp.
Legea nr. 85/2006 dă posibilitatea judecătorul-sindic să ceară opinia unui practician în
insolvenţă despre posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea lui.
Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a unor planuri de reorganizare,
judecătorul-sindic va urmări ca votarea planurilor admise să se poată face în aceeaşi şedinţă a
adunării creditorilor. Astfel, legea stabileşte că şedinţa va avea loc într-un termen cuprins între
20 şi 25 de zile după admiterea planurilor, dar nu mai înainte de afişarea tabelului definitiv al
creanţelor.
Judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar convocarea adunării creditorilor şi
a debitorului în vederea votării lui, precum şi publicarea unui anunţ referitor la propunerea
planului în Buletinul procedurilor de insolvenţă, în termen de 5 zile de la admitere. Anunţul
va trebui să indice persoana care l-a propus, data când se va vota cu privire la plan şi faptul că
este admisibilă votarea prin corespondenţă, precum şi data de confirmare a planului, care nu
poate depăşi 15 zile de la data exprimării votului asupra planului. Totodată, debitorul va
trebui să asigure posibilitatea consultării planului la sediul său, pe cheltuiala solicitantului.
Din momentul publicării, se consideră că toate părţile interesate au cunoştinţă despre plan şi
despre data de exprimare a votului.
Votarea planurilor de reorganizare admise se va face în aceeaşi şedinţă a adunării
creditorilor. Se va vota pe categorii de creanţe277. Astfel, vor vota separat:
a) creditorii cu creanţe garantate;
b) creditorii bugetari;
c) creditorii chirografari stabiliţi conform art. 96 alin. (1);
277
Pentru un studiu de caz, a se vedea N. Ţăndăreanu, Votarea şi confirmarea planului de reorganizare
judiciară, în Phoenix nr. 7/2004, p. 10-12.
105
Drept comercial 106
d) ceilalţi creditorii chirografari.

Fiecare creanţă va beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în
categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă. Vor participa la vot numai
creditorii ale căror creanţe au fost înscrise în tabelul definitiv al creanţelor. Pe baza acestuia,
administratorul judiciar va stabili categoriile de creanţe. El va avea în vedere şi tipul
categoriei de creanţe (defavorizată sau nedefavorizată), dar şi cuantumul fiecărei creanţe şi a
ponderii pe care aceasta o deţine în totalul categoriei.
Un plan va fi socotit acceptat de către o categorie de creanţe, dacă în categoria respectivă
planul este acceptat de către o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
Confirmarea planului de reorganizare revine judecătorului-sindic. El va trebui să verifice
dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi
acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile
defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat dacă categoria cu
valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament
corect şi echitabil prin plan278.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi confirmat un plan
de reorganizare deoarece creditorii nu l-au votat, judecătorul-sindic va proceda la respingerea
acestuia279. Doar un singur plan va fi confirmat de către judecătorul-sindic280. Confirmarea
unui plan de reorganizare împiedică propunerea, admiterea, votarea sau confirmarea oricărui
alt plan. Această dispoziţie [art. 101 alin. (4) LPI] are aplicabilitate în situaţia în care
judecătorul-sindic nu reuşeşte să organizeze votarea planurilor în aceeaşi şedinţă, altfel
dispoziţiile alineatului anterior ar fi suficiente.
Prin confirmarea planului de reorganizare, creanţele şi drepturile creditorilor şi ale
celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul intrării în
faliment ca urmare a eşuării planului sau unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca
o hotărâre definitivă şi irevocabilă împotriva debitorului. Pentru executarea silită a acestor
creanţe, calitatea de titlu executoriu o va avea sentinţa de confirmare a planului.
Confirmarea unui plan de reorganizare marchează intrarea debitorului în reorganizarea
propriu-zisă. Din acest moment debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea
administratorului judiciar şi în conformitate cu planul confirmat. El este obligat să
îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute în plan. Planul de
reorganizare va trebui privit ca un întreg, aşadar se va avea în vedere reorganizarea sub toate
aspectele (operaţional, financiar etc.), nefiind admisă o respectare doar a unora dintre
obligaţiile asumate.
C. Conducerea activităţii debitorului
278
Putem vorbi de tratament corect şi echitabil atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
nici una dintre categoriile care resping planul şi nici o creanţă care respinge planul nu primesc mai puţin decât ar
fi primit în cazul falimentului; nici o categorie sau nici o creanţă aparţinând unei categorii nu primeşte mai mult
decât valoarea totală a creanţei sale; în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nici o categorie de
creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptate nu primeşte mai mult decât ar primi în cazul
falimentului.
279
comercială 2000-2001, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 352-354.
280
Art. 101 alin. (3) LPI.
106
Drept comercial 107
În perioada reorganizării judiciare regula este aceea că debitorul va fi condus de către

administratorul special, administratorul judiciar având rol de supraveghere a activităţii
debitorului, a modului cum acesta îşi respectă angajamentele asumate prin planul de
reorganizare, a respectării programului de plată a creanţelor şi de a raporta trimestrial
comitetului creditorilor situaţia financiară a debitorului. Acţionarii, asociaţii şi membrii cu
răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în conducerea activităţii ori în administrarea
averii debitoarei, cu excepţia şi în limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute în lege şi în
planul de reorganizare.
În cazul în care debitorul are calitatea de consumator captiv, legea interzice furnizorilor de
servicii – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau alte asemenea – să schimbe,
să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea acestuia
în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizarea. Totuşi, la cererea furnizorului,
judecătorul-sindic poate dispune ca debitorul să depună la o bancă o cauţiune, care nu poate
depăşi 30% din costul serviciilor prestate debitorului şi neachitate ulterior deschiderii
procedurii, ca o condiţie pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale în timpul
desfăşurării reorganizării.
Debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar are obligaţia
de a prezenta, trimestrial, rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei financiare a averii
debitorului. Raportul trimestrial prezentat trebuie să reflecte situaţia financiară a debitorului.
Va fi evidenţiat modul în care debitorul a respectat prevederile planului de reorganizare,
motivul eventualelor abateri şi măsurile ce au fost luate pentru preîntâmpinarea efectelor
negative, precum şi a modului în care s-au efectuat plăţi către creditori, cu respectarea
programului de plată a creanţelor281. Comitetului creditorilor îi revine sarcina analizării
raportului administratorului special sau administratorului judiciar asupra situaţiei financiare a
averii debitorului şi a situaţiei cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii, în
vederea recuperării acestora (cheltuieli cu remuneraţiile persoanelor angajate în procedură),
situaţie prezentată de către administratorul judiciar. În urma analizei efectuate, comitetul
creditorilor aprobă rapoartele asupra situaţiilor financiare şi de activitate şi, atunci când este
cazul, va putea convoca adunarea creditorilor, în termen de 5 zile de la data şedinţei
comitetului creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor şi/sau administratorul
judiciar şi să propună motivat şi alte măsuri, urmând ca aceasta să hotărască. Ulterior
aprobării de către comitetul creditorilor, rapoartele debitorului vor fi înregistrate la grefa
tribunalului şi vor fi notificate, de către autorul lor, tuturor creditorilor, în vederea consultării.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) LPI, „o procedură de reorganizare prin continuarea
activităţii sau lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor
obligaţiilor de plată asumate în planul confirmat”. Aşa cum este şi firesc, dacă planul
confirmat este dus la îndeplinire şi, în consecinţă, creditorii sunt satisfăcuţi, procedura
insolvenţei va fi închisă, debitorul fiind reintegrat în activitatea comercială. În acest sens,
judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă privind închiderea procedurii de reorganizare, pe
baza raporturilor trimestriale asupra situaţiei financiare a averii debitorului întocmite de
debitor.
Având în vedere faptul că planul poate să prevadă termene de reeşalonare a plăţii
pasivului, un plan de reorganizare se poate derula pe o perioadă de timp considerabilă (dar nu
mai mult de 4 ani de la data confirmării). Îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate
prin plan se poate realiza fie la termenele stabilite în plan, fie înainte de termen, dacă
281
PriceWaterhouseCoopers, op. cit., p. 129.
107
Drept comercial 108
rezultatele sunt superioare celor estimate prin plan. Într-o asemenea situaţie, debitorul pot cere
judecătorului-sindic pronunţarea unei hotărâri de închidere a procedurii insolvenţei.
Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi toate persoanele
care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură,
debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi. De asemenea,
debitorul va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înaintea de deschiderea procedurii
deoarece, pe data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa
dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în
plan. Totuşi, descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a
fidejusorului sau a codebitorului principal. Creditorii vor conserva acţiunile lor, pentru
întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului, chiar dacă
aceştia au votat pentru acceptarea planului.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a
finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor
agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 105 LPI, în situaţia în care debitorul nu se conformează planului
sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii sale, administratorul judiciar, comitetul
creditorilor sau oricare dintre creditori, precum şi administratorul special poate solicita
oricând judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment.
Trebuie să subliniem că o astfel de cerere, de oricine ar fi făcută, nu are efect suspensiv în
ceea ce priveşte continuarea activităţii debitorului. Aşadar, debitorul îşi va continua activitatea
până când judecătorul-sindic va hotărî asupra ei, prin încheiere.
Actele cu titlu oneros încheiate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în
faliment permise de planul de reorganizare sau care se încadrează în condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente sunt şi rămân valabile. Celelalte acte cu titlu oneros sunt
prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate, cu excepţia cazului în care
cocontractantul dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului. Actele cu titlu
gratuit, încheiate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment, sunt
nule.
Reguli aplicabile actelor şi operaţiunilor încheiate în între data confirmării planului de
reorganizare şi data intrării în faliment:
- garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin
planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate
acestora potrivit planului de reorganizare;
- plăţile efectuate în perioada reorganizării sunt perfect valabile, creditorii neputând fi
obligaţi să restituie sumele încasate;
- anumite actele cu titlu oneros încheiate între data confirmării planului de reorganizare şi
intrarea în faliment sunt şi rămân valabile.
Actele permise de planul de reorganizare:
- actele şi operaţiunile încheiate de debitor sau/şi administratorul judiciar, după caz, sau
plăţile făcute de aceştia, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii
curente;
- actele, operaţiunilor şi plăţilor care depăşesc condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii
curente, dar sunt autorizate de administratorul judiciar şi aprobate de comitetul creditorilor, în
condiţiile art. 49 alin. (2) LPI.
Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în
faliment, sunt nule. Considerăm că sancţiunea este nulitatea absolută, din cel puţin două
108
Drept comercial 109
motive: pe de o parte, într-o perioadă de reorganizarea a activităţii este nefiresc să se facă acte
cu titlu gratuit, iar pe de altă parte, legiuitorul foloseşte forma imperativă „sunt nule”;
Celelalte actele cu titlu oneros încheiate în această perioadă „sunt prezumate ca fiind în
frauda creditorilor şi vor fi anulate”. Considerăm că, în acest caz, suntem în prezenţa unei
prezumţii relative, aceasta putând fi răsturnată, conform art. 112 alin. (3) LPI, prin dovedirea
de către co-contractant, a bunei-credinţe la momentul încheierii actului. De remarcat este
faptul că buna-credinţă a co-contractantului la momentul încheierii actului nu se prezumă, ci
trebuie dovedită. Aşadar, suntem în situaţia unei excepţii de la principiul conform căruia
buna-credinţă se prezumă.
§7. Procedura falimentului
7.1. Intrarea în faliment a debitorului
Procedura falimentului este definită ca fiind acea procedură de insolvenţă concursuală şi
colectivă care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea
pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat282.
Cazurile în care debitorul va intra în procedura falimentului sunt sintetizate la art. 107 LPI,
astfel:
A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de
deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost
respinsă de judecătorul-sindic;
c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare, în condiţiile prevăzute la art. 94, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost
acceptat şi confirmat;
B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare
ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile stipulate
prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale
aduce pierderii averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea
debitorului în falimentul, potrivit art. 54 alin. (5) (raportul de 30 de zile) sau art. 60 alin. (3)
LPI (raportul de 60 de zile).
7.2. Efectele hotărârii de intrare în faliment
Pronunţarea hotărârii de intrare în procedura falimentului atrage o serie de consecinţe,
unele dintre aceste vor trebui precizate chiar în dispozitivul hotărârii. Astfel, prin hotărârea
prin care se decide intrarea în faliment a debitorului (sentinţă sau încheiere, după caz),
judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea persoanei juridice debitoare şi va dispune:
- ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Legea nu mai prevede expres faptul că
debitorul nu poate dispune de bunurile sale, însă aceasta se subînţelege, desesizarea debitorul
ţinând de esenţa falimentului283; vânzarea bunurilor din averea debitorului se face în mod
organizat de către lichidatorul care va prelua gestiunea averii acestuia. Acesta rezultă nu
numai din dispoziţiile art. 107 alin. (2) lit. a), ci şi din dispoziţiile art. 47 alin. (4) LPI.
- desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi stabilirea atribuţiilor şi remuneraţiei
acestuia, în cazul procedurii generale, ori confirmarea administratorului judiciar în calitate de
lichidator, în cazul procedurii simplificate.
282
Art. 3 pct. 23 LPI.
283
A se vedea şi art. 717 alin. (1) C.com.
109
Drept comercial 110
- în cazul procedurii generale, desemnarea lichidatorului de către judecătorul-sindic este

provizorie, urmând să fie înlocuit cu lichidatorul desemnat de către creditori, dacă votează în
acest sens creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor. Legea permite să
fie desemnat ca lichidator şi administratorul judiciar desemnat anterior.
- în cazul procedurii simplificate, judecătorul-sindic va trebui să-l confirme în calitate de
lichidator pe practicianul în insolvenţă desemnat în calitate de administrator judiciar. Raţiunea
legiuitorului are la bază celeritatea derulării procedurii.
- termenul maxim de predare a gestiunii de către debitor/administratorul judiciar
lichidatorului, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii.
- întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în cadrul
procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele
acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii, în
termen de maxim 10 zile de la intrarea în faliment.
- notificarea intrării în faliment. După intrarea în faliment, actele şi corespondenţa emise de
lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză
şi franceză, menţiunea în faliment, in bankrutcy, en faillite.
Pe perioada derulării procedurii falimentului, persoana juridică debitoare îşi păstrează
capacitatea civilă (restrânsă la operaţiunile lichidării) până la momentul închiderii procedurii,
când judecătorul-sindic va dispune radierea ei284.
7.3. Stabilirea masei active
Deosebit de importantă în desfăşurarea procesului de lichidare, etapa identificării, sigilării,
conservării şi inventarierii bunurilor se va realiza de către lichidator, în perioada imediat
următoare numirii sale. Ea are ca finalitate identificarea şi protejarea bunurilor din averea
debitorului, precum şi stabilirea valorii estimative a acestora.
Identificarea bunurilor debitorului nu ridică probleme în cazul intrării în faliment în cadrul
procedurii generale. În acest caz, judecătorul-sindic urmează să stabilească, prin hotărârea de
intrare în faliment, termenul de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar
către lichidator.
În ceea ce priveşte intrarea în faliment în cazul procedurii simplificate, de regulă, este
dificil de întocmit lista completă a tuturor bunurilor debitorului, iar operaţiunea de identificare
a acestora greoaie. De aceea nu se poate stabili un termen de predare a gestiunii prin hotărârea
de intrare în faliment, aşa cum se întâmplă în cazul intrării în faliment în cadrul procedurii
generale. În acest caz, revine lichidatorului obligaţia de a reconstitui, în măsura posibilului,
actele şi documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b)-e) şi i) LPI, printre care se numără şi
lista completă a tuturor bunurilor debitorului.
Dacă debitorul face parte din una din categoriile prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. c) sau d)
LPI şi urmează a intra în procedură simplificată la solicitarea administratorului judiciar,
pentru celeritatea procedurii de insolvenţă, instanţa poate stabili anumite îndatoriri pentru
creditorul care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă sau administratorul judiciar
desemnat. Acestea pot privi prezentarea probelor cu înscrisuri, relaţii scrise, solicitarea la
interogatoriu a persoanelor identificate ca făcând parte din administraţia societăţii, solicitarea
asistenţei şi concursul acestora la efectuarea actelor de procedură, precum şi orice alte
demersuri necesare soluţionării cauzei. Administratorul judiciar va putea solicita relaţii
privind sediul societăţii şi date privind administraţia societăţii, relaţii privind bunurile
patrimoniale şi documentele privind activitatea societăţii de la autorităţile care deţin sau ar
284
Pentru mai multe detalii, a se vedea I. Turcu, Noua procedură a falimentului, în Revista de Drept
Comercial nr. 6/2003, p. 7-9.
110
Drept comercial 111
putea să deţină informaţiile solicitate285. În acest caz, inventarul bunurilor debitorului se va

face după obţinerea relaţiilor scrise privind situaţia bunurilor debitorului. Dacă în urma
acestor demersuri administratorul judiciar nu identifică niciun bun, inventarul se va încheia pe
baza comunicărilor scrise transmise de autorităţile respective.
Sigilarea bunurilor se va realiza de către lichidator, acesta luând totodată şi măsurile
necesare pentru conservarea bunurilor respective. Măsurile de conservare privesc păstrarea
substanţei bunurilor, precum şi a drepturilor privind bunurile în cauză (exercitarea acţiunilor
sau împlinirea formalităţilor prin care sunt protejate aceste drepturi)286.
Vor fi puse sub sigilii:
- spaţiile unde se află bunurile aparţinând debitorului: magazinele, magaziile, depozitele
etc.;
- spaţiile administrative în care se păstrează registrele, corespondenţa comercială, arhiva,
depozitele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele;
- mărfurile şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului;
Nu vor fi puse sub sigilii:
- obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială
sau pierderea din valoare (vânzarea acestora este permisă imediat după inventariere;
- registrele de contabilitate;
- cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp,
precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator
pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de conservare cerute;
- numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului.
Dacă debitorul are bunuri şi în alte judeţe decât cel în raza căruia se desfăşoară procedura,
judecătorul-sindic va trimite notificări tribunalelor din judeţele respective în vederea sigilării
de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de aceste tribunale, certificând aplicarea
sigiliilor, vor fi trimise judecătorului-sindic.
Dacă printre bunurile debitorului se regăsesc şi bunuri ce aparţin unor terţe persoane,
lichidatorul va proceda la identificarea şi inventarierea acestora, eventual sigilarea lor, pentru
a se evita deteriorarea ori distrugerea lor, urmând a fi predate respectivelor persoane, în cazul
în care acestea nu au datorii faţă de debitor. Notificarea terţilor se va realiza cât mai repede
posibil, mai ales în cazul în care acestea necesită cheltuieli de conservare sau pază.
Inventarierea bunurilor se realizează de către lichidator şi trebuie să cuprindă toate
componentele averii debitorului, indiferent că sunt bunuri corporale sau incorporale. În
virtutea principiului celerităţii procedurii, dacă averea debitorului poate fi inventariată într-o
singură zi, se va proceda de îndată la inventariere, chiar fără aplicarea sigiliilor. În toate
celelalte cazuri, operaţiunea de inventariere va trebui să se realizează în cel mai scurt timp
posibil.
Inventarul trebuie să descrie bunurile şi să indice valoarea lor aproximativă la data
inventarului. În acest scop, lichidatorul poate angaja un expert evaluator care să evalueze
bunurile din averea debitorului, pentru aceasta fiindu-i necesară aprobarea comitetului
creditorilor. Bunurile vor fi evaluate atât separat, cât şi ca unul sau mai multe ansambluri de
funcţionare, dacă este cazul. Înscrisul constatator al inventarului trebuie semnat de lichidator
şi debitor. Dacă debitorul este persoană juridică, el va participa la inventar şi va semna
procesul-verbal prin administratorul special. Semnătura debitorului are semnificaţia
285
Această activitate va putea fi continuată de aceeaşi persoană, în calitate de lichidator, după intrarea în
procedura simplificată.
286
St.D. Cărpenaru, Tratat …op. cit., Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 639.
111
Drept comercial 112
recunoaşterii faptului că niciun bun nu a fost omis. Dacă debitorul nu participă la inventar,
actul de inventar va fi semnat numai de lichidator.
Din momentul inventarierii, lichidatorul devine depozitar judiciar al bunurilor cuprinse în
inventar. El va proceda la luarea tuturor măsurilor ce se impun pentru a asigura şi paza lor.
7.4. Stabilirea masei pasive. Întocmirea tabelului definitiv consolidat al creanţelor
Stabilirea masei pasive presupune determinarea întinderii obligaţiilor debitorului, precum
şi a persoanelor faţă de care sunt asumate aceste obligaţii.
În situaţia în care nu se intră direct în procedura simplificată, administratorul judiciar, în
cadrul perioadei de observaţie, va determina întinderea pasivului debitorului, aceasta
reflectându-se în tabelul definitiv al creanţelor. Aşadar, obligaţiile anterioare deschiderii
procedurii falimentului se regăsesc în tabelul definitiv al creanţelor întocmit de către
administratorul judiciar.
Atunci când judecătorul-sindic hotărăşte intrarea în procedura simplificată la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei, el va numi un lichidator provizoriu care va avea printre
atribuţii şi stabilirea masei credale (verificarea creanţelor). Dacă debitorul va intra în
procedura simplificată după aprobarea raportului administratorul judiciar (raportul de 30 de
zile), verificarea creanţelor revine de asemenea lichidatorului provizoriu, adică fostului
administrator judiciar287. În aceste situaţii, lichidatorul va proceda la întocmirea tabelului
definitiv al creanţelor asemenea administratorului judiciar.
Dacă debitorul va intra în procedura falimentului, în cadrul procedurii generale, ca urmare
a aprobării propunerii de intrare în faliment cuprinsă în raportul administratorului judiciar
(raportul de 60 de zile) sau ca urmare a nereuşitei procedurii de reorganizare judiciară,
lichidatorul va proceda la întocmirea unui tabel suplimentar al creanţelor având în vedere
creanţele născute după data deschiderii procedurii generale şi până la data începerii procedurii
falimentului288. În această situaţie, lichidatorul va proceda la verificarea creanţelor asemenea
administratorului judiciar, respectând aceleaşi reguli, dispoziţiile art. 62-76 LPI fiind aplicate
în mod corespunzător, în ceea ce priveşte aceste creanţe, precum şi procedura de admitere a
acestora.
Lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor
sau întocmită de către administratorul judiciar, debitorului şi oficiului registrului comerţului
sau, după caz, registrul societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii. Din interpretarea dispoziţiilor art. 108 LPI rezultă că lichidatorul va trebui să
notifice toţi creditorii aflaţi pe lista menţionată la art. 107 alin. (2) lit. e) LPI289, nu numai pe
creditorii ale căror creanţe sunt născute în perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii
şi data intrării în procedura falimentului. Dacă sunt şi creditori cu sediul sau cu domiciliul în
străinătate care au reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă. Notificarea
tuturor creditorilor se realizează în condiţiile Codului de procedură civilă şi se va publica, pe
cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie (aprecierea rămâne la latitudinea
practicianului), precum şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Va fi notificat:
- termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor, în vederea întocmirii
tabelului suplimentar, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată
valabilă. Acesta va fi de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment. Vor fi înregistrate
şi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, anume:
287
Art. 107 alin. (2) lit. c) LPI.
288
Art. 3 pct. 19 LPI.
289
Lista va cuprinde numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu
indicarea celor născute după deschiderea procedurii.
112
Drept comercial 113
- creanţele născute după data deschiderii procedurii;

- creanţele al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv al creanţelor;
- creanţele al căror cuantum a fost modificat faţă de programul de plată din planul de
reorganizare, ca urmare a plăţilor făcute după deschiderea procedurii.
- termenul de verificare a acestor creanţe şi de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului
suplimentar al acestora. Acesta nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului pentru
înregistrarea cererii de admitere a creanţelor.
- termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor împotriva creanţelor înregistrate în
tabelul suplimentar al creanţelor. Acesta va fi de cel puţin 10 zile înainte de data stabilită
pentru întocmirea tabelului definitiv consolidat;
- termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăşi 30 de zile de la
expirarea termenului prevăzut pentru afişarea şi comunicarea tabelului suplimentar290.
7.5. Lichidarea bunurilor din averea debitorului
Din dispoziţiile legii, desprindem o serie de reguli ce trebuie respectate în efectuarea
lichidării:
- lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului se efectuează de lichidator sub controlul
judecătorului-sindic. Şi în această situaţie, judecătorul-sindic exercită un control de legalitate,
urmărind respectarea dispoziţiilor legale;
- lichidarea se face în condiţii cât mai avantajoase şi cât mai repede, însă nu mai devreme
de finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului, excepţie făcând obiectele care vor
trebui valorificate de urgenţă pentru a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din
valoare. Lichidatorul va urmări în permanenţă maximizarea sumelor obţinute din vânzare şi
reducerea costurilor aferente;
- bunurile vor putea fi vândute în bloc, individual ori o combinaţie a acestora;
- bunurile vor putea fi vândute prin licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a
celor două;
- în vederea evaluării bunurilor, lichidatorul fie va putea angaja un evaluator, fie, cu
acordul comitetului creditorilor, va putea folosi un evaluator propriu; evaluarea se face atât
individual, cât şi în bloc;
- sumele obţinute din vânzarea bunurilor sau încasarea creanţelor vor fi depuse la o bancă
în contul averii debitorului. În cursul falimentului, plăţile se vor face pe baza dispoziţiei
lichidatorului. Lichidatorul nu poate efectua tranzacţii sau alte operaţiuni financiare, altele
decât depozite bancare cu sumele din contul de lichidare, chiar dacă acestea pot sporii
valoarea obţinută.
Vânzarea bunurilor imobile. Potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. (1) LPI, „imobilele vor
putea fi vândute direct, în urma propunerii lichidatorului, aprobată de adunarea creditorilor”.
În acest scop, lichidatorul va încheia o notă de negociere cu fiecare dintre potenţialii
cumpărători. El poate invoca şi alte oferte chiar dacă acestea nu sunt ferme, urmărind
obţinerea unui preţ mai bun. Negocierea directă este justificată mai ales pentru bunurile de
valoare mare pentru care sunt puţini potenţiali cumpărători.
Lichidatorul va notifica propunerea de vânzare administratorului special, creditorilor cu
garanţii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi comitetului
creditorilor. Aceasta va fi supusă votului adunării creditorilor într-o şedinţă ce va fi convocată
de lichidator în termen de maximum 20 de zile de la data propunerii. Aprobarea adunării
creditorilor este suficientă pentru perfectarea vânzării.
290
Dispoziţiile referitoare la înregistrarea şi verificarea creanţelor în perioada de observaţie vor fi aplicate în
mod corespunzător şi creanţelor născute între data deschiderii procedurii şi data intrării în faliment.
113
Drept comercial 114
Vânzarea poate fi perfectată doar după curgerea unui termen de 30 de zile de la data
ultimei publicări făcută de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de supraofertare.
Nerespectarea acestui termen este sancţionată cu nulitatea absolută a vânzării. Această
publicitate conduce la declanşarea unei licitaţii în această perioadă la care se referă
dispoziţiile art. 118 alin. (4) LPI. Astfel, primul acceptant, care depune un avans ca dovadă a
seriozităţii încheierii contractului, va fi nevoit să egalizeze supraofertele terţilor ce pot
interveni în această perioadă pentru a putea cumpăra respectivul imobil291.
Lichidatorul va încheia contractul de vânzare-cumpărare în numele debitorului, iar sumele
obţinute vor fi depuse în contul deschis la o bancă conform art. 4 alin. (2) LPI. Recipisele de
consemnare vor fi predate judecătorului-sindic.
Vânzarea bunurilor mobile. În ceea ce priveşte bunurilor mobile, legiuitorul nu inserează
dispoziţii speciale. Totuşi remarcăm reglementarea posibilităţii valorificării de urgenţă a
obiectelor, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare [art. 113 alin.
(3) lit. a) LPI]. În concluzie, vânzarea bunurilor mobile va urma regulile dreptului comun.
Lichidatorul va trebui să urmărească obţinerea celor mai bune preţuri, dar va ţine seama şi de
costurile operaţiunii.
Vânzarea valorilor mobiliare. Potrivit dispoziţiilor art. 119 LPI, valorile mobiliare vor fi
vândute numai prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii financiare sau a altor
intermediari autorizaţi de CNVM, în condiţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Valorificarea creanţelor. De cele mai multe ori, debitorul are creanţe asupra unor terţe
persoane, creanţe ce vor trebui valorificate de lichidator în numele debitorului [art. 25 lit. g)
LPI]. Dacă se apelează pentru vânzarea în bloc a creanţelor, legea impune parcurgerea
etapelor prevăzute la vânzarea în bloc a bunurilor ca un ansamblu în stare de funcţionare,
prevederile alin. (1)-(4) ale art. 117 aplicându-se în mod corespunzător.
Dispoziţiile vizând destinaţia bunurilor rămase după lichidare sunt reglementate şi de Noul
Cod civil care (art. 249 C.civ.) dispune că indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei
juridice rămase după lichidare primesc destinaţia stabilită în actul constitutiv sau hotărârea
organului competent adoptată anterior dizolvării.
7.6. Distribuirea sumelor rezultate în urma lichidării
A. Distribuiri parţiale
Distribuirea sumelor rezultate în urma lichidării se realizează de către lichidator pe baza
unui plan de distribuire, cu respectarea anumitor reguli şi într-o anumită ordine expres
prevăzute de lege.
În termen de 30 de zile de la numire, lichidatorul va trebui să întocmească un program de
administrare a lichidării în care vor fi evidenţiate şi perioadele la care se vor face distribuiri
ale sumelor rezultate în urma lichidării. Pe toată durata lichidării, lichidatorul va trebui să
prezinte comitetului creditorilor, la fiecare 3 luni calculate da la data începerii acesteia 292, un
raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de
distribuire între creditori a sumelor obţinute293.
Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi planul de distribuire vor fi prezentate
comitetului creditorilor, iar câte o copie de pe acestea vor fi afişate la uşa tribunalului.
Procesul-verbal de afişare va fi întocmit şi semnat de grefierul care îl asistă pe judecătorul-
sindic în acel dosar294. În termen de 15 zile de la afişare, comitetul creditorilor sau orice
creditor poate formula contestaţii la întocmirea raportului sau a planului de distribuire. O
291
R. Bufan, op. cit., p. 283-284.
292
Judecătorul-sindic poate prelungi cu o lună sau scurta acest termen.
293
Acestea vor trebui să respecte condiţiile impuse de art. 121 alin. (1 1 ), respectiv art. 121 alin. (12) LPI.
294
I. Turcu, Noua procedură a falimentului, loc. cit., p. 20.
114
Drept comercial 115
copie de pe contestaţie se comunică, de urgenţă, lichidatorului. Toate contestaţiile vor fi

soluţionate deodată, prin sentinţă, de către judecătorul-sindic în cadrul unei şedinţe ce va avea
loc în termen de 20 de zile de la afişarea copiilor acestora la uşa tribunalului. La această
şedinţă vor participa lichidatorul, debitorul şi creditorii. Întrucât modul de înştiinţare despre
data ţinerii şedinţei nu este precizat, considerăm că acesta se va face odată cu afişarea copiilor
respective. Rezolvând obiecţiunile creditorilor, judecătorul-sindic poate dispune distribuirea
sumelor rezultate în urmarea lichidării, conform planului de distribuire, eventual rectificat.
Sentinţa poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare (art. 12 LPI).
Cu ocazia distribuirilor parţiale, anumite sume vor fi provizionate, ele fiind păstrate la
bancă, într-un cont special de depozit:
- sumele proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unui condiţii
suspensive care nu s-a realizat încă;
- sumele proporţionale datorate proprietarilor de titluri de ordin sau la purtător şi care au
originale titlurilor, dar nu le-au prezentat;
- sumele proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu;
- rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.
Pentru creditorii cu creanţe înscrise în tabelul de creanţe, cărora li s-au alocat numai sume
parţial sau cu creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele
respective vor fi păstrate în bancă până ce situaţia lor va fi lămurită.
B. Distribuirile către creditorii garantaţi
Creditorii cu garanţii reale asupra bunurilor din averea debitorului beneficiază de un
tratament special, deoarece îi concurează pe ceilalţi creditori la distribuirea sumelor obţinute
din valorificarea celorlalte bunuri şi sunt plătiţi cu prioritate din preţul obţinut din vânzarea
bunurilor grevate de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie.
Fondurile obţinute din vânzarea acestor bunuri vor fi distribuite creditorilor garantaţi în contul
creanţelor acestora, după ce au fost plătite taxele, timbrele şi celelalte cheltuieli aferente
vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în
procedură. Creanţele creditorilor garantaţi, în sensul art. 121 LPI, cuprind capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile.
Cu sumele obţinute se pot acoperi integral creanţele garantate, eventual rezultând şi un
excedent de fonduri sau se acoperă numai o parte din acestea. Dacă după plata sumelor în
ordinea prevăzută de art. 121 alin. (1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin
grija lichidatorului, în contul averii debitorului. Dacă sumele sunt insuficiente pentru plata în
întregime a creanţelor garantate, creditorii respectivi vor avea, pentru diferenţă, creanţe
chirografare, care vor fi supuse regimului prevăzut de art. 41 alin. (1) LPI295, şi care vor
concura cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art.
123 LPI.
Creditorii cu creanţe garantate sunt îndreptăţiţi să participe la orice distribuire de sumă
făcută înaintea vânzării bunurilor supuse garanţiei lor. În această situaţie, sumele primite de
către un creditor vor fi scăzute din cele pe care acesta ar fi îndreptăţit să le primească ulterior
din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru
295
De la data deschiderii procedurii, la creanţele negarantate sau părţile negarantate din creanţele garantate
nu se va mai adăuga accesorii.
115
Drept comercial 116
a împiedica un astfel de creditor să nu primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus
garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii296.
C. Distribuirile către ceilalţi creditori. Ordinea distribuirii
Distribuirea sumelor de bani rezultate în urma lichidării se va face într-o anumită ordine şi
cu respectarea unor reguli expres prevăzute de lege. Astfel, creanţele vor fi plătite conform
ordinii instituite de legiuitor la art. 123 LPI:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin lege, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului,
precum şi plate remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art.
23, art. 24 şi ale art. 98 alin. (3) sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4);
2. creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de
instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea
activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanţe bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii
de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării
mijloacelor de existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de către judecătorul-sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii şi alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând
cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a
asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit (eventuale sarcini ale actelor cu titlu gratuit).
Pe lângă ordinea de distribuire a sumelor prezentată mai sus, se vor avea în vedere şi
următoarele reguli:
- sumele de distribuit între creditorii în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate
proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat;
- dacă sumele necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate
sunt insuficiente, titularii acestora vor primi o cotă falimentară, reprezentând suma
proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective.
D. Distribuirea finală. Raportul final şi bilanţul general al lichidării

După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final împreună situaţiile financiare finale. Copii de pe acestea
vor fi comunicate debitorului şi tuturor creditorilor şi vor fi afişate la uşa titularului. Creditorii
pot formula obiecţii297 la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării lor de
către judecătorul-sindic. Şedinţa adunării creditorilor se va ţine în termen de maximum 30 de
zile de la afişarea raportului final, judecătorul-sindic soluţionând, prin încheiere, toate
obiecţiile la raportul final, aprobându-l sau dispunând rectificarea sa, după caz.
296
Distribuirea sumelor cuvenite creditorilor garantaţi şi a celor cuvenite creditorilor chirografari se va face
în paralel. Normele de la art. 121 are un caracter special faţă de cele din art. 123, aşadar se va aplica principiu
specialia generalibus derogant.
297
Observăm inconstanţa legiuitorului în folosirea termenilor (obiecţii, contestaţii etc.).
116
Drept comercial 117
Distribuirea finală a tuturor fondurilor din patrimoniul debitorului se va face de către

lichidator pe baza hotărârii judecătorului-sindic de aprobare a raportului final. Creanţele care
la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima
distribuire. Fondurile nereclamate în termen de 90 zile de către cei îndreptăţiţi la ele vor fi
depuse de către lichidator la bancă, în contul averii debitorului, iar extrasul de cont la tribunal.
§8. Închiderea procedurii insolvenţei
8.1. Situaţii în care procedura se poate închide
Procedura de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan va fi
închisă printr-o sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul
confirmat.
În situaţia în care o procedură începe ca reorganizare, dar apoi, din varii motive, se trece la
faliment, precum şi în situaţia în care se intră direct în faliment, procedura se va închide
atunci când:
1. la cererea lichidatorului, judecătorul-sindic constatând că toate fondurile sau bunurile
din averea debitorului au fost distribuite şi fondurile nereclamate au fost depuse la bancă,
aprobă raportul final al lichidatorului [art. 132 alin. (2) LPI];
2. creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute (art. 133 LPI);
3. atunci când judecătorul-sindic constată că nu există bunuri în averea debitorului298 sau
că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se
oferă să avanseze sumele corespunzătoare (art. 131 LPI);
4. judecătorul-sindic va constata, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor, că nu s-a depus nicio astfel de cerere (art. 134 LPI).
8.2. Efectele închiderii procedurii
Potrivit dispoziţiilor art. 136 LPI, sentinţa de închidere a procedurii insolvenţei va fi
notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului
comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat,
pentru efectuarea menţiunii. Ca orice hotărâre pronunţată de judecătorul-sindic, aceasta este
definitivă şi executorie putând fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Legea nu face referire la notificarea creditorilor şi a debitorul în acelaşi articol, însă, printre
atribuţiile administratorului special figurează şi aceea de a primi notificarea închiderii
procedurii [art. 18 lit. g)]. În consecinţă, considerăm că termenul de recurs nu poate să curgă
decât de la notificarea acestora.
Hotărârea judecătorul-sindic de închiderea a procedurii produce următoarele efecte:
- radierea persoanei juridice;
- descărcarea organelor participante la procedură de îndatoriri sau responsabilităţi;
- descărcarea debitorului, persoană fizică, de datorii;
- descărcarea debitorului, persoană juridică, de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care
le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan.
1. Cunoaşterea situaţiilor de dificultate în care pot ajunge comercianţii
2. Cunoaşterea specificului prevederii insolvenţei
Întrebări:
1. Ce reprezintă mandatul ad-hoc şi concordatul preventiv
298
Un astfel de debitor face parte din categoria celor cărora li se aplică procedura simplificată.
117
Drept comercial 118
2. Ce reprezintă şi cum se apreciază reorganizarea judiciară şi falimentul
Teme dezbatere:
1. Importanţa tratamentului legal aplicat întreprinderilor în dificultate
2. Modalitatea de aplicare a prevederilor insolvenţei
Bibliografie:
Şt. Mihăilă, A. Dumitrescu, Drept comercial român, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
St.D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2012
118

Curs Drept Comercial PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Comercial PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept comercial 1

1. Noţiunea şi izvoarele dreptului comercial

2. Subiectele dreptului comercial

3. Comercianţii – persoane fizice

6. Aspecte privind procedura insolvenţei

Noţiunea şi izvoarele dreptului comercial

§1. Noţiunea dreptului comercial

2.2. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

moravuri şi pe de altă parte că persoanele fizice şi persoanele juridice participante la

1. Interesul determinării noţiunii de comerciant

şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte

întreprindere economică şi probează această calitate cu documentele eliberate de oficiul

deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile

f. Societatea europeană (societas europeea)

g. Societatea cooperativă europeană (SCE)

asemenea, a stabilit o serie de incompatibilităţi, decăderi55 şi interdicţii56 din dreptul de a face

- fabricarea sau comercializarea de aparatura utilizată în activitatea de interceptare de

- să îndeplinească anumite formalităţi de publicitate, în vederea aducerii la cunoştinţa celor

g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte

§3. Obligaţia de a acţiona în limitele unei concurenţe licite

Comercianţii – persoane fizice

1. Înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor persoane fizice

individuale şi întreprinderile familiale trebuie să fie înregistrată şi autorizată86. Pentru titularii

2.Regimul juridic aplicabil persoanelor fizice autorizate

- răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost

Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul

În concluzie, deşi legiuitorul face referire la separarea patrimoniului de afectaţiune de

§1. Particularităţile funcţionării societăţilor în nume colectiv

decidă asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social100. Nerespectarea

1.3. Drepturile asociaţilor şi obligaţiile asociaţilor

- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari

a) autorizarea dobândirii propriilor acţiuni este acordată de către adunarea generală

În ceea ce priveşte obligaţiile acţionarilor, acestea se rezumă la efectuarea plaţii

- prezenţa a două tipuri de asociaţi şi răspunderea diferită a acestora:

- în ceea ce priveşte a doua categorie - în societatea cu răspundere limitată asociaţii

§1. Consideraţii introductive

Pentru ca reprezentarea să fie valabilă trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile cu privire la

1.2. Noţiune. Caractere juridice

2.2. Condiţii de validitate

Contractul încheiat de mandatar, în limitele împuternicirii, în numele mandantului, produce

În conformitate cu art. 2042 C.civ., creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile

§1. Noţiune. Caractere juridice

În executarea unui mandat oneros, comisionarul trebuie să acţioneze cu diligenţa cerută

§1. Noţiune. Caractere juridice

Lipsa sau expirarea asigurării128 bunurilor atrage răspunderea consignatarului pentru

sumelor cheltuite în executarea mandatului cu privire la conservarea şi vânzarea bunurilor, în

3.2. Efecte ale executării contractului de consignaţie în raporturile dintre consignatar

§1. Noţiune. Caractere juridice

În mod expres legea prevede că dispoziţiile în materia contractului de agenţie nu se aplică

respecta instrucţiunile comitentului, obligaţia de a ţine separat evidenţa comitenţilor săi,

Acestea sunt: obligaţia de a pune la dispoziţia agentului documentaţia necesară, obligaţia

Agent poate primi reclamaţiile terţilor cu privire la calitatea bunurilor şi serviciilor,

1. Aspecte introductive privind tratamentul legal aplicat întreprinderilor

§2. Evoluţia concepţiilor privind tratamentul debitorilor în dificultate

vânzarea acestora în detaliu, în cadrul procedurii numită distractio bonorum137. Acesta se

au condus la rezultate nesatisfăcătoare, făcând ca debitorii să se sustragă falimentului, uzând

O altă încercare de modificare a moratoriului (considerat un concordat preventiv greşit

suspendau şi decăderile personale ale falitului, acesta redobândind astfel dreptul de

Concordatul judiciar. Spre deosebire de forma amiabilă, concordatul judiciar se încheia

Soluţia legiuitorului nostru a fost criticată, în special datorită lipsei ei de fundamentare.

efectuează actele, operaţiunile şi procedurile dispuse de judecătorul-sindic”, aspecte reglate

credibilitatea contractanţilor prin intermediul: Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP)183,

- prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive,