INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL

Din punct de vedere al materialelor din care sunt confecţionate, acestea

trebuie să fie rezistente la majoritatea metodelor de sterilizare sau/şi dezinfecţie. De
aceea pentru majoritatea lor este preferat inoxul.
1. Instrumentar folosit pentru secţionarea în ţesuturi moi:
Bisturiul poate prezenta diferite forme ale lamei: convexă, dreaptă (ascuţiţă),
în formă de seceră, etc.
Bisturiul drept folosit cu predilecţie în puncţii şi debridări; bisturiul curb sau
convex, cu care se realizează inciziile lungi, etc.
Astăzi se folosesc bisturie cu lamă de unică folosinţă sau bisturie de unică
folosinţă. Pentru animalele mici se foloseşte mânerul numărul 3 cu lama numărul 10,
iar pentru animalele mari mânerul numărul 4 cu lama numărul 20.
Modul de manevrare a bisturiului poate fi: ca un arcuş de vioară (pentru
incizii foarte fine, lungi, pe ţesuturi foarte moi), ca un instrument de scris (pentru
incizii scurte şi precise, pentru teritorii mai puţin dure), ca un cuţit de masă (pentru
incizii lungi, compuse, pentru teritorii mai dure), ca un cuţit de tăiat pâine (pentru
ţesuturi mai dure şi incizii mai complexe), ca un pumnal (pentru puncţii), ca un
instrument pentru curăţat cartofi (pentru incizii pe formaţiuni de formă rotundă), cu
lama în sus, ca de cuţit de tăiat foile unei cărţi (pentru incizia peritoneului).
Bisturiul butonat prezintă o lamă lungă şi un buton în vârf. Poate fi drept sau
curb. Se introduce pe sub tendon, se răsuceşte cu 90 de grade şi, printr-o mişcare de
basculare, se secţionează tendonul.
Bisturiul curb de deget este folosit în obstetrică pentru secţionarea
intrauterină a fetuşilor morţi, mumifiaţi, urmată de extragerea lor pe cale vaginală.

Mâner de bisturiu

lame de bisturiu de unică folosinţă

bisturiu cu lamă fixă (Péan)
Foarfecile chirugicale se clasifică după formă vârfurilor (ascuţit-ascuţit, bont-
bont, ascuţit-bont), după formă lamelor (drepte sau curbe), după mărime (cu braţe
1
lungi, cu braţe scurte, cu lame lungi, cu lame scurte, precum şi combinaţii între aceste
tipuri).
Pentru secţionări se recomandă folosirea treimii anterioare a foarfecii şi nu a
părţii aflate spre punctul de articulare a braţelor. Pentru dilacerare, foarfeca poate fi
folosită prin introducerea ei închisă şi apoi prin depărtarea lamelor acestea se separă.
Pentru scoaterea pansamentelor şi bandajelor se foloseşte foarfeca cudată.
Ea prezintă un buton la vârful lamei (pentru a proteja de zgârieturi sau chiar
secţionări accidentale).

foarfecă Metzenbaum

foarfeci chirurgicale
Trocarele sunt instrumente folosite pentru realizarea puncţiilor (centeze).
Sunt compuse din stilet (o tijă metalică prevazută proximal cu mâner şi distal cu un
vârf piramidal) şi teacă, putând fi drepte sau curbe. Teaca poate fi prevăzută cu 2
orificii prin care se ancorează la corpul animalului pentru a nu fi respinsă de
presiunea gazelor sau a lichidului.

2. Instrumentar folosit pentru fixarea şi protecţia ţesuturilor.

Pensele pot avea diferite forme şi lungimi. Partea activă (cu care se execută
prinderea) poate fi ascuţită, dreaptă, curbă, rotundă, etc.
Se impart în pense anatomice (folosite pentru prinderea ţesuturilor moi -
vase, nervi, vişcere, etc) şi pense chirurgicale (folosite pentru prinderea ţesuturilor
mai dure - piele, aponevroze, tendoane, etc). Pensele anatomice la extremitatea
liberă sunt prevăzute cu renuri tranversale, pensa chirurgicală prezintă la vârf “dinţi
de şoarece” sau poate avea formă unui “cioc de raţa cu dinţi”.
Sunt folosite pentru fixarea ţesuturilor atăt în timpul unor manevre de
secţionare cât şi în timpul suturii.

2
pensă anatomică fără dinţi
pensă anatomică cu dinţi
(„chirurgicală”)
(„anatomică”)
 Depărtătoarele sunt folosite pentru a facilita accesul chirurgului în cămpul
operator.

depărtător Gosset
Pot fi menţinute pe poziţie cu mâna de către un ajutor sau se menţin singure.
S-ar putea clasifica în: depărtătoare manuale şi autostatice (“automate”). Cele
manuale pot fi simple cu mâner şi cu gheare (folosit la nivelul ţesuturilor), iar cele
autostatice sunt cele cu cremalieră autoblocantă (depărtătorul automat Williams)
sau cu tije cu şurub de blocare (depărtătorul automat Gosset).
Pense de fixat câmpuri sterile („raci”) sunt instrumente folosite pentru
prinderea şi fixarea câmpului de operaţie pe corpul animalului. Cele mai folosite sunt
cele de tip Schadel (pentru animale mici - are un profil asemănător cifrei opt şi
funcţionează ca un resort) şi Backhaus (pentru animale mari - seamănă cu o pensă
hemostatică de dimensiuni mici, însă prezintă gheare în extremitatea distală).

rac Jones
3. Intrumentar folosit pentru explorarea ţesuturilor.
rac Backhaus-Roeder
Sondele metalice pot fi folosite pentru explorarearac
canalelor
Backhausşi traiectelor
normale sau patologice (ex. canalul Stenon, canalul Wharton, traiecte fistuloase, etc).

sondă metalică uretrală feminină

3
 Sonda butonată seamănă cu o sârmă prevăzută cu câte un buton la fiecare
capăt.

stilet butonat
Sonda canelată are formă unui jgheab folosit ca ghidaj în timpul inciziei
peritoneului pentru protejarea vişcerelor abdominale de eventuale incizii
accidentale.

sondă canelată
4. Instrumentar folosit pentru hemostază.
Pensele hemostatice sunt folosite pentru realizarea hemostazei prin
forcipresură. Sunt eficiente în cazul vaselor mici şi realizează hemostaza provizorie în
cazul vaselor mari.
Pensele se vor elibera încet pentru a permite alunecarea lentă a capătului
vasului dintre braţe, deoarece o deschidere bruscă ar putea determina şi mobilizarea
trombusului abia format. Este interzisă aplicare penselor hemostatice pe piele sau pe
organe.
Pensele hemostatice pot fi drepte sau curbe.
Partea activă a penselor poate prezenta striaţiuni tranversale - pensa Pean -
care se aplică în general pe ţesuturi moi sau striaţiuni şi “dinţi de şoarece” - pensa
Kocher – care se aplică pe ţesuturi mai rezistente.

Se pot folosi pense hemostatice în “T” (pentru rumenotomii); în “T” cu

ghimpe (pentru fixarea la piele a marginilor răsbuzate ale rumenului); ovale; în formă
de triunghi (putând fi folosite pe ţesuturi moi, de ex. în operaţii pe pulmoni).
pensă Kocher dreaptă, curbă pensă Péan
5. Instrumentar folosit pentru refacerea ţesuturilor (pentru suturi).
Pentru refacerea planurilor anatomice se folosesc acele, pensele port-ac,
agrafele metalice, cleştii pentru prins şi scos agrafe. dreapta
Acele chirurgicale prezintă o varietate de forme şi dimenşiuni.
4
 Acul Hagedom este acul folosit cel mai frecvent, poate fi curb (cu curbură
diferită: 1/4, 3/8, 1/2) sau drept (ac cojocăresc). Poate avea vârful rotund,
triunghiular sau cu două muchii tăioase.
Acele curbe şi cu vârful triunghiular sunt folosite pentru sutura ţesuturilor
mai dure, iar cele drepte şi rotunde pentru ţesuturi mai fine. Acest tip de ac se
caracterizează prin faptul că urechea este dublă, iar la partea superioară are formă
de “V” (alcătuită din două braţe elastice). Al doilea orificiu (ureche) reprezintă şi o
rezervă în cazul în care se rupe unul dintre braţele elastice şi nu mai avem încă un ac
de rezervă.
ac atraumatic (cu fir
insertizat)

ac triunghiular (Hagedorn)
ac rotund (intestinal)
Acul chirurgical drept prezintă, ca şi acul de croitorie, un singur orificiu, nu
două ca acul Hagedorn.
Acul atraumatic (sertizat) este identic cu acul Hagedorn, numai că are firul de
sutură înglobat, de către fabricant, în grosimea lui. Este un ac de unică folosinţă.
Pensa port-ac serveşte la manevrarea acului Hagedorn sau a celui atraumatic.
Cu ajutorul pensei, acul se încarcă cu fir de sutură şi se dirijează prin ţesuturi.
Pensele port-ac se prezintă într-o diversitate de forme şi de mărimi
(Mathieu). Se va alege pensa port-ac în funcţie de dimensiunile acului.

Portac Mathieu
Acul Reverdin prezintă spre vârf o fantă care poate fi închisă (transformându-
se în orificiu) cu ajutorul unei tije (cursor) ce este acţionată
Portaccu un bufon.
pensă Vârful acului
Mayo-Hégar
se trece prin ţesuturi cu orificiul închis apoi se deschide orificiul, se introduce
materialul de sutură, se închide din nou orificiul şi se retrage vârful acului cu firul
adaptat, printre buzele plăgii.

ac Reverdin ac Deschamps
 Acul Deschamp are o extremitate curbată lateral şi vârful bont. Cu ajutorul lui
se introduce un fir printre ţesuturi în vederea ligaturării unor vase de calibru mare
(ex. ligatura venei jugulare în caz de tromboflebită).
Acul Mooji este destinat în general suturii pielii mai groase (animale mari sau
porc). Vârful este bine ascuţit prezentând o fantă oblică pentru adaptarea firului. Acul
se introduce fără fir printre buzele plăgii, un ajutor adaptează în două şi apoi îl
răsuceşte, iar operatorul trage acul împreună cu unul din capetele firului.
Acul Gerlach se utilizează în aceleaşi scopuri. La acest ac materialul de sutură
se introduce printr-un orificiu.
Agrafele metalice (tip Michel; ”copcile”) sunt fabricate din tablă subţire,
prevăzută la capete cu dinţi foarte ascuţiţi. Agrafele se fixează şi se scot cu cleştele
(pensă) tip Michel.

agrafe Michel
aplicator de agrafe Michel
6. Instrumentarul folosit pentru operaţii pe oase. (copci)
Fierăstrăul chirurgical poate avea diferite forme şi dimensiuni, lama fiind lată
sau îngustă.
Fierăstrăul de sârmă (Gigli). Construit din sârmă de oţel (30-100 cm). Este util
pentru secţionarea coarnelor crescute vicios sau a oaselor cu masă musculară mare la
care folosirea fierăstrăului clasic ar putea produce lezionări grave ale ţesuturilor
vecine.

fierăstrău Charrière

fierăstrău Gigli (mâner şi sârmă) 6

 Dalta chirurgicală serveşte la secţionarea oaselor, eliminarea unor exostoze,
etc., fiind acţionată cu ciocanul plumbuit. Plumbul de la partea activă a ciocanului
asigură o priză mai bună cu capătul dălţii, precum şi un confort fonic în sala de
operaţie.
Bormaşina chirurgicală poate fi “de mână” sau electrică. Ea acţionează cu
ajutorul burghielor chirurgicale pentru practicarea unor orificii în oase prin care se
introduc tije (tip Kuntcher), orose (tip Kuschner), holeşuruburi chirurgicale.
Cleştii fixatori de os ajută la menţinerea pe poziţie a capetelor osoase în
timpul operaţiei de osteosinteză.
Cleştii ciupitori de os servesc la regularizarea capetelor osoase în caz de
fractură.
Fixatori externi fără deschiderea focarului de fractură.
Proteze, utilizate în general cele de cap femoral.

7. Instrumentarul folosit pentru examen şi operaţii pe organele genitale.

Speculum vaginal trivalv Polansky folosit pentru animale mari, prin
introducerea lui cu valvele închise şi în poziţia anatomică a vulvei, răsucit apoi cu 90
grade şi acţionat prin depărtarea celor trei valve.
Speculum vaginal bivalv, folosit pentru animale mijlocii sau mici.
Pensele de castrare pentru masculi. Unele dintre ele pot face concomitent
hemostază şi sectiune (emasculatorul Hausmann, pensa Verboczy, pensa Serra),
altele fac hemostază la închiderea braţelor prin strivirea cordonului, iar după 2-3
minute prin apăsare pe mânerul cuţitului ataşat, se secţionează cordonul (pensa
Reimers).

Emasculator Verboczy Emasculator Hausmann

Emasculatorul Hausmann folosit în general la purcei, poate fi folosit şi la

animale mari, dar cu mare precauţie. Nu prezintă cremaliere pentru fixare.

7
 Pensa Sand asigură numai angiotripsia, iar secţionarea cordonului testicular
se execută cu bisturiul. Toate pensele de castrare se aplică pe cordon în aşa fel ca
şurubul aflat pe articulaţia braţelor să rămână în afară, astfel ca forcipresura să se
producă în partea internă, iar secţionarea în partea externă a cordonului.
Pensa Burdizzo este folosită pentru miscarea nesângeroasă a masculilor din
speciile cu cordon testicular lung (rumegătoare). Are formă unui cleşte cu
extremităţile distale neascuţite. Poate prezenta “stop cordon” (pentru prevenirea
alunecării cordonului testicular dintre braţe în timpul strângerii lor) şi/sau
“genunchier” la unul dintre mânere (pentru a avea mai multă forţă de strângere prin
executarea sprijinului pe genunchi).

Burdizzo

8. Instrumentar folosit pentru operaţii pe cutia craniană.

Trepanul (fierăstrăul circular), ”de mână” sau electric pentru extragerea unor
porţiuni de os din cutia craniană, sub formă de rondele. Piesa sa principală este
coroana (fierăstrăul circular).
Tirrondela asemănătoare unui tirbuson, folosită pentru extragerea
rondelelor.
Decolatorul de periost poate fi drept, curb, în “T”, canelat, cudat, etc.

9. Instrumentar folosit pentru operaţii pe copită şi ongloane.

Cleştele pentru încercat sensibilitatea copitei.
Cutitul Buss prezintă o ansă incompletă şi foloseşte pentru eliminarea unor
formaţiuni (ex.: caruiajul complementar în operaţia de javart cartilaginos).
Cuţtitoaia se întrebuinţează pentru ridicarea excesului de corn.

10. Intrumentarul folosit în oftalmologie.

Blefarostatul este utilizat pentru fixarea şi menţinerea depărtată a pleoapelor.
Se introduce în fanta pelpebrală şi se lasă liber pentru a se deschide datorită unui

8
resort spiral dublu sau printr-un mecanism alcătuit într-un cursor care alunecă pe o
tijă.
Pensa de fixare de Graefe (fix 2.66)
Oftalmoscop pentru examenul fondului de ochi şi a mediilor transparente.

Oftalmoscop din oţel

Seringa cu 3 canale pentru spălarea conductului lacrimal.

Sonda Bowmann pentru canalul lacrimal, de diferite mărimi.
Intorcătorul de pleoape.
Cârlig pentru iris.
Foarfecele oftalmice sunt drepte, curbe sau cudate.
Foarfece pentru sclerotică.

11. Instrumentar folosit pentru examinare şi operaţii pe cavitatea bucală, dinţi şi

amigdale.
Speculum bucal se aplică închis la tablele dentare şi se deschide, cât pe
articulaţia temporo-mandibulară.
Speculum bucal pentru câine.
Pila de rabotaj, este folosită pentru regularizarea tablei dentare la cabaline.
Dalta de rabotaj, se foloseşte pentru secţionarea crestelor crescute în exces
pe molari sau pentru tăierea colţilor.
Elevatorul, se foloseşte în extracţii dentare.
Cleştele pentru extracţii dentare are extremităţile distale ale braţelor în formă
de cioc. Poate fi pentru animale mari sau mici asemănător celui de uz uman.
Cleştele pentru tăiat coţtii se utilizează la cabaline şi bovine pentru taierea
colţilor apăruţi datorită creşterii excesive a unor dinţi sau a tocirii anormale a tablei
dentare.
Dalta boanăa pentru extrageri prin respingere.

12. Intrumentarul folosit în operaţii pe urechi.

9
 Clupa auriculară este alcatuită din două bare metalice care se pot strânge
prin şuruburile de la capete. Asigură formă urechii (pot fi drepte, curbe, în “S”) şi
hemostază.
Gulerul protector se aplică pentru a împiedica animalul să se scarpine în zona
operată.

13. Instrumentar folosit pntru examinare şi operaţii pe căile respiratorii anterioare

şi pulmoni.
Traheotom Thompson, folosit în traheotomia de urgentă. Se introduce printr-
o lovitură scurtă şi precisă între două inele traheale, se acţionează asupra mânerelor
pentru a crea orificiul prin care va respira animalul şi se blochează în această poziţie
prin acţionarea unui surub.
Canulele traheale pot fi metalice sau de plastic (de unică folosinţă), simple
sau duble.
Cleştele Flessa pentru aplicarea inelului nazal la taur.

14. Instrumentar folosit pentru raclarea şi îndepărtarea ţesuturilor.

Lingura Volkmann prezintă la una din extremităţi câte o excavaţie cu margini
tăioase. Sunt simple (o singură excavaţie) sau duble (două excavaţii). Se foloseşte la
raclarea ţesuturilor moi.
Reneta se întrebuinţează în operaţii pe copită, ongloane şi coarne. Se
compune din mâner şi o lamă tăioasă îndoită la vârf. Cea simplă poate fi pentru mâna
stângă sau dreaptă, cea dublă are ambele margini tăioase. Se foloseşte pentru
efectuarea unor renuri în cutia de corn sau pentru curăţarea lacunelor laterale ale
furcutei.
Cuţitul lui Buss serveşte mai ales la raclarea ţesuturilor dure.

Amenajarea locului unde se execută intervenţiile chirurgicale

Intervenţiile chirurgicale la animale se pot realiza în condiţii optime în spaţii

special amenajate, sălile de operaţii sunt construite după normative speciale,
asigurând spaţiu corespunzător pentru animalele mari şi mici. Pardoseala trebuie să
se poate curaţa şi dezinfecta uşor. Pereţii au colţurile rotunjite şi sunt confecţionaţi
din materiale rezistente la spălare şi dezinfecţie. Sălile de operaţie pentru animalele
mari au pardoseala din beton acoperite cu asfalt.
Spaţiile anexe sunt amplasate fără să se intersecteze direct cu traseele şi
spaţiile aseptice cu cele septice, cuprind urmatoarele încăperi
10
  Sala pentru sterilizarea instrumentarului;
 Sala cu dotări sanitare pentru pregătirea echipei chirurgicale înainte de
operaţie;
 Spaţiu pentru păstrarea materialelor, instrumentului şi a medicamentelor,
pentru materialele de contenţie;
 Sala pentru pregătirea animalelor pentru operaţie;
 Adăposturi pentru spitalizarea animalelor înainte de operaţie şi post
operator;
 Serviciul de radiologie şi laboratoarele pentru investigaţii paraclinice
(ecografie, endoscopie, examene de sânge), se amplasează mai aproape de
blocul operator.
Instalaţie pentru suspendarea animalelor mari. Se folosesc pentru ridicarea,
suspendarea, deplasarea animalului din sala de operaţie.
Mese pentru instrumentar, mobile sau fixe, nichelate sau din inox.
Dulapuri metalice sau cu vitrină de sticlă, pentru păstrarea instrumentarului şi a
materialelor.
Lămpi mobile sau fixe, cu lumina albă şi cu ultraviolete. Sunt preferate lămpile
scialitice care nu lasă umbre în câmpul operator.
Mobilierul şi aparatura se limitează astfel încât să permită accesul lejer, astfel se
menţin paramentrii în sala de operaţie numai aparatele cu folosinţă continuă sau se
aduc pentru intervenţii speciale: aparate de anestezie, ventilaţie pulmonară, laser
chirurgical, aparatură pentru intervenţii endoscopice.
Travaliul – se foloseşte pentru contenţia animalelor mari (bovine, cabaline) şi
este confecţionat din bare metalice rotunjite, poate să fie fix sau mobil şi se adauga
dispozitive speciale pentru imobilizarea capului.
Masa de operaţie pentru animalele mari asigură imobilizarea animalului în
diferite poziţii decubitale. Platforma pe care se fixează animalul poate să fie fixă sau
mobilă acţionată manual sau mecanic. Este prevazută cu chingii, chiostecuri şi alte
dispozitive pentru poziţionarea capului.
În condiţii de clinică ambulatorie, sunt construite autovane amenajate cu pat de
operaţii pentru animale mari şi mici şi cu toate cele necesare executârii orcăror
intervenţii chirurgicale la animalele mari şi mici.
În condiţii de teren, în sezoanele căduroase, operaţiile se execută afară, în
travaliu sau pe un teren cu iarbă, curat şi nivelat, umbrit şi fără corpuri contondente
ce pot accidenta animalele. Pentru a ferii contactul dur cu solul, se poate amenaja un
strat gros de paie, stropite cu apă pentru a împiedica formarea prafului sau acoperite
cu o prelată.

11
 Asepsia

Asepsia reprezintă ansamblul acţiunilor şi mijloacelor aplicate pentru prevenirea

contaminării plagilor chirurgicale.
Mijloacele de sterilizare pot fi sistematizate în trei categorii:
 Pregatirea chirurgului pentru operaţie
 Pregatirea câmpului operator
 Pregatirea instrumentarului şi a materialelor folosite în operaţii

Pregatirea chirurgului pentru operaţie

Pregatirea pentru operaţie începe cu îndepărtarea tuturor accesorilor inutile
(inele, brăţări), desfinţarea spaţiilor subunguale conţinând cu spălarea abundentă cu
apă şi săpun a degetelor, palmelor şi antebratelor, aproximativ 10 minute. Spălarea se
realizează cu perii de mâna sterile astfel încât timpul de frecare să fie cât mai lung.
Apa de spălare trebuie să fie caldă şi sterilă distribuită cu un robinet chirurgical cu
acţionare la pedală sau celulă fotoelectrică.
Pentru îndepărtarea apei de pe tegument se pot folosii câmpuri sterile sau o
sursă de aer cald steril. Dezinfectarea mâinilor se face cu o soluţie antiseptică (alcool
iodat, hexaclorofen), după care urmează o nouă uscare şi înmăşunare.
Mănuşa sterilă trebuie să aibă o mărime corespunzătoare mâinii chirurgului
pentru a nu stânjenii mişcările degetelor, iar înmăşunarea se face numai după
îmbrăcarea halaţului, bonetei şi măştii chirurgicale.
Masca poate fi confecţionată din mai multe straturi de tifon având
dimensiunile de 20 x 12 cm. Se fixează cu ajutorul a patru şireturi aplicate la colţuri,
care se leagă două câte două la spate.
Halaţul acoperă pieptul până sub bărbie şi se inchide la spate cu ajutorul unor
şireturi sau clipsuri.
Părul se acoperă în totalitate cu boneta sterilă.

Pregătirea câmpului operator

Câmpul operator este o suprafaţă de formă aproximativ dreptunghiulară de
pe corpul animalului, având în centru locul de elecţie pentru intervenţia chirurgicală,
pregătirea acestuia se realizează prin tundere, radere şi spălare abundentă cu apă şi
săpun. Operaţiile pe ongloanc sau copite precedate de despotcovire, ajustarea
cornului şî spălarea cu peria.

12
 Dezinfecţia câmpului operator se realizează aplicând soluţia dezinfectanta în
strat subtire, uniform, pe toată suprafaţa pregatita anterior , prin pensulare sau cu
pulverizator. Se pot folosii soluţii dezinfectante uzuale: tinctura de iod, alcool 70-80%,
betadina, spray dezinfectant etc.
Pentru mucoase (bucală, vaginală, conjunctivală, prepuţială), după toaleta
locală se va face dezinfecţia prin lavaje cu soluţii antisptice, neiritante: betadina,
rivanol 1%, permanganat de potasiu 1%, oxicianura de mercur 1:5000,
decontaminarea câmpului operator se poate repeta şi intraoperator.
Izolarea câmpului operator se realizeaza cu ajutorul unor materiale sterile
numite câmpuri de operaţie, şimple sau fenestrate, care acopera în totalitate corpul
pacientului. Acestea se fixează cu ajutorul agrafelor tip Shandel, Backhaus sau Doyen,
după anestezie şi imobilizarea animalului în pozitia stabilita pentru operaţie. Dacă
este cazul, după fixarea câmpului de operaţie se face anestezia locală şi se repeta
dezinfecţia câmpului operator.
Se pot folosii câmpuri sterile transparente, autoadezive, incizia putandu-se
realiza direct, prin traversul acestora.
Campurile de operaţie se pot inlocuii în timpul interventiei, daca se
murdaresc, nu în cazul operaţiilor cu timpi septici, vor fi dublate de altele care
delimiteaza şi mai strans spaţiul respectiv. Cele din urma se indeparteaza inainte de
reluarea timpilor aseptici pentru continuarea operaţiei.

Sterilizarea materialelor şi instrumentarului chirugical

Toate instrumentele folosite în operaţie vor fi verificate sub aspectul
integritatii functionale, se curata şi se sterilizeaza. Pentru cele de unică
intrebunintare, se controleaza integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.
Instrumentele cu folosire îndelungată se curata după fiecare întrebuinţare şi
se spala cu apa calda şi detergenti. Se pastreaza uscate, iar cele demontabile se
desfac în partile componente.
Materialele textile se spala cu detergenti cationici evitandu-se temperaturile
foarte ridicatela spalare pentru a preveni fixarea materiilor organice(sânge,secretii).

MIJLOACE FIZICE DE STERILIZARE.

 Sterilizarea prin caldura umeda.
Fierberea în apa este o metoda folosita în practica de teren pentru
instrumentele metalice.In acelaşi condiţii se fierb şi campurile de operaţie,feşele şi
compresele de tifon.Fierberea se face în sterilizatoare electrice prevăzute cu capac ce
se mentine aplicat pe toata durata sterilizarii şi pastrarii până la operaţie.

13
 Fierberea dureaza, 30 minute din momentul clocotirii, putandu-se prelungii,
în cazul unor materiale puternic contaminate, până la 40 minute.
In timpul fierberii, sarurile de calciu precipita, depunandu-se pe instrumente,
astfel încât se recomanda apa distilata sau adaugarea unor săruri de sodiu în
proporţie de 2-3% pentru dedurizare. Pe toata durata fierberii, materialele trebuie să
fie acoperite în intregime de apa.
Materialele sterilizate prin fierbere se pot păstra cel mult 8 ore, până în
momentul întrebuinţării. Dacă se depaseste acest interval, se reia sterilizarea.
Sterilizarea cu vapori sub preşiune (autoclavarea) se realizeaza în instalatii
speciale capabile să realizeze temperaturi mai ridicate, care aşigura o eficienta sporita
şi mai bine controlata.
Principiul de functionare a acestor instalatii se bazeaza pe cresterea
temperaturii vaporilor dintr-un recipient ermetic inchis, proportional cu presiunea
interioara. Recipientul se numeşte autoclav şi indiferent de performantele tehnice,
autoclavele sunt deservite de personal calificat şi se supun normelor de securitate
corespunzător utilajelor sub preşiune.
Regimul de functionare obisnuita este de 1,5-2 atmosfere la care
temperatura din interior ajunge la 130° C, mentinandu-se timp de 20-30 de minute la
aceste valori.
Instalatiile de sterilizare moderne sunt prevăzute cu autoclave orizontale,
recipiente pentru apa sterila, generator propriu de abur şi compartiment pentru
uscare şi pastrarea materialelor după sterilizare.
Controlul sterilizării se face prin teste biologice (culturi microbiene sporulate
gl apoi controlate bacteriologic) sau introducandu-s anumite substanţe chimice (test
fizic) a căror punct de topire este cunoscut spre a se vedea temperatura la care s~a
ajuas (benzonaftolul la 110u, sulful la 115°, acid benzoic la 120" C).
Intretinerea, exploatarea şi verificarea periodica obligatorie a instalatiilor de
sterilizare este aşigurata de institutii specializate, la intervale regulate de timp.
Sterilizarea cu ajutorul fierului de calcat. Aceasta metoda se poate folosii
pentru materialele textile reprezentand rufaria chirurgicala, comprese, mese,
câmpuri. Sub talpa fierului de calcat, prin evaporare brusca, se realizeaza temperaturi
de 200-300° C. Aceste materiale umectate se calca pe ambele fete de 2-3 ori,
acoperite cu o pânză, apoi se pliaza şi se introduc în casolete sterile, unde se
pastreaza până în momentul întrebuinţării.
 Sterilizarea prin caldura uscata.
Sterilizarea cu aer cald se foloseşte pentru materialele din sticlă şi porţelan
care sunt mentinute 30-45 de minute la o temperature de 170-180° C. Instrumentele
metalice din aliaje inoxidabile sunt rezistente, dar cele nichelate se deterioreaza.
14
 Sterilizarea se realizeaza intr-un cuptor cu aer cald numit pupinel sau etuva.

Pupinel

Pupinelul este prevăzut cu pereţi dublii şi sertare pentru instrumente,

termomentru cu scală exterioară, termostat şi sursă electrică de încălzire.
Flambarea este o metodă simplă, ca utilizare pentru unele cazuri urgente, dar
rudimentară deoarece deteriorează instrumentarul prin denichelare. Este necesară o
flacără cu ardere completă, fără gudroane, folosind pentru aceasta alcoolul sau gazul
metan.
Flambarea se realizează fie prin mişcarea instrumentului de câteva ori prin
flacără, fie prin aşezarea într-un recipient în care se toarnă o cantitate de alcool astfel
încât să întretină flacăra timp de 10-30 secunde. In timpul flambării poziţia
instrumentelor trebuie modificată, astfel se mai pot steriliza şi materialele de
porţelan.
 Sterilizarea prin mijloace radiante.
Chirurgia foloseşte pentru asepsie razele ultraviolete artificiale, radiaţii care
actionează asupra tuturor microbiilor, distrugându-I prin coagulare proteică. In mod
uzual, se folosesc pentru sterilizarea aerului, şi a suprafeţelor din sălile de operaţie.
Sterilizarea cu raze gama a materialelor de cauciuc sau textile sintetice
folosite în chirurgie este larg utilizată în prezent.
 Sterilizarea prin mijloace chimice
Menţinerea timp de 60 de minute în soluţie de formol 2% , sublimat corosiv
1%, clorhexidina etc.
Se poate folosii şi sterilizarea prin vapori de formol în sterilizatoare speciale.
Cutiile inchise ermetic se lasă 24 de ore la temperatura camerei. In termostat, la 25°
C, sunt suficiente 2 ore sau 30 de minute la 50° C.

15
 In prezent se practică sterilizarea cu etilenoxid, un gaz cu o mare putere de
penetratie. Acest gaz este foarte bactericid, folosindu-se la temperaturi de 40° C timp
de 4 ore, nu este toxic pentru om, dar s-au observat unele fenomene iritative.
O altă modalitate de sterilizare la rece este aceea bazată pe un amestec de
etilenoxid şi ozon.
Materialele de sutură şi instrumentele care vin în contact nemijlocit cu
ţesuturile vii nu pot fi sterilizate cu soluţii dezinfectante, datorită remanenţei şi
actiunii neselective a acestora cu persistenţa efectelor postoperatorii.

Antisepsia

Antisepsia cuprinde totalitatea mijloacelor folosite pentru distrugerea sau

îndepărtarea microbilor dintr-o plagă şi din vecinătatea acesteia.
Decontaminarea tegumentelor din teritoriul plăgii.
Îndepărtarea părului din vecinătatea plăgii se realizează prin tunderea şi apoi
raderea acestuia pe o suprafaţă de cel putin 10 mm de la margine.
Decontaminarea tegumentului din jurul plăgii cuprinde doi timpi:
1. spălarea
2. dezinfecţia
Spălarea cu apă şi săpun este eficientă, antrenând impurităţile, dar şi stratul
cornos al pielii în care sunt cantonati germenii rezistenţi şi cei proveniţi din accident
sau adăugaţi ulterior.
Apa trebuie să se găsească la temperatura corpului şi să fie cât mai lipsită de
germeni.
În mod obişnuit, apa potabilă are un titru microbian redus, putând fi folosită
fără riscuri majore. Se admite că poate fi îmbunătăţită prin adăugarea a 5-10 picături
de tinctură de iod la 1l de apă sau Bromocet, Clorhexidina etc., în concentraţii de 1%.
Spălarea tegumentului se face cu o compresă.
Îndepărtarea apei de pe tegumente după spălare se face cu
comprese sterile, prin tamponament sau ştergere în cercuri concentrice de la
marginea plăgii spre periferie. Stergerea radiară nu poate să satisfacă această regulă.
Dezinfecţia tegumentelor la periferia plagilor.
Decontaminarea tegumentelor în imediata vecinătate a plăgii se poate obţine
prin badijonarea acestora cu o soluţie antiseptică. Se poate folosi alcoolul, soluţiile
iodurate, clorhexidina etc., aplicate prin badijonaj sau pulverizare, astfel încât să
acopere o arie de cel puţin 6-7 cm în jurul plăgii, care trebuie protejată cu mese de
tifon sterile pentru ca antisepticele sa nu pătrundă în plagă.
16
 Tinctura de iod nu este indicată pentru dezinfectarea pielii, deoarece
concentraţia în iod este prea mare şi iritantă. Se poate folosi diluată 1/1-1/2.
Decontaminarea mucoaselor se face diferenţial, cu substanţe mai puţin
iritante, adaptând concentraţiile în funcţie de sensibilitatea acestora (ex: clorhexina
2,5% pentru mucoasa bucală, vaginală, furou şi numai 1-1,5 pentru lavaje
conjuctivale).
Antisepsia mecanică
Decontaminarea chirurgicală a plăgilor accidentale se realizează prin
îndepărtarea tuturor ţesuturilor devitalizate, a corpilor străini şi regularizarea
marginilor în raport cu caracterele anatomo-patologice ale plăgii.
In cazul plăgior inţepate sau plăgile contuze cu zone întinse de ţesuturi
zdrobite se impune extinderea exciziei pentru asanarea completă a focarului
traumatic.
Exciziile tegumentare se fac cu prudenţă, mai ales în unele regiuni anatomice
în care pielea prezintă mobilitate redusă la nivelul extremităţilor (membre, coadă,
cap).
Muşchiul devitalizat se indepărtează în totalitate până la ţesutul care prezintă
caracteristicile viabilităţii.

CONTENTIA ANIMALELOR

Imobilizarea animalelor în anumite poziţii cu mijloace mecanice sau chimice

este necesară pentru efectuarea unor observaţii clinice, investigaţii speciale
(cateterisme, examene ecografice, radiologice), tratamente medicamentoase sau
chirurgicale.
In raport cu temperamentul, forţa musculară şi reactivitatea animalului se
aleg metodele cele mai potrivite pentru asigurarea intervenţiei, protecţia pacientului
şi a personalului.
Materiale necesare:
 frânghii: maleabile, rezistente, suficient de groase, cu suprafaţa netedă,
fără noduri, capetele se ţes pentru a nu se destrăma.
 curele: rezistente, flexibile, cu inele metalice, catarame protejate.
 platlonje: confecţionate printr-o ţesătură specială din cânepă, prezintă un
inel din aceeaşi ţesătură şi o porţiune lată de 10-12 cm.
 antravoane sau chiostecuri: confecţionate din curele rezistente căptuşite
spre interior cu o pâslă care amortizează strângerea. Se aplică la chişiţă unde se

17
strâng cu ajutorul cataramei. Unul dintre antravoane (principal) are inel metalic ce se
continuă cu un lanţ care se prelungeşte cu o frânghie rezistentă.
 iavaşaua: confecţionată dintr-un baston de 10 cm,
prevăzut cu o ansă de frânghie la un capăt. Acesta se foloseşte pentru contenţia
cabalinelor aplicându-se la buza superioară, iavaşaua metalică acţionează ca un
cleşte, producând acelaşi efect.
Accidentele se pot evita dacă se respectă unele principii generale:
a) fiecare metodă de contenţie să se execute întocmai, cu respectarea tehnicii
respective;
b) toate materialele de contenţie să fie verificate în prealabil de utilizare
privind: calitatea, integritatea, rezistenţa, flexibilitatea. Franghiile, să nu fie cusute cu
sârme, iar curelele să nu fie uscate, dure;
c) să să folosească pentru trântirile animalelor în condiţii de teren, un pat
improvizat într-un loc uscat cu iarbă curată cu un aşternut gros de paie, fără gropi,
stalpi, pari;
d) să nu se improvizeze metode ad hoc neverificate;
e) să se instruiască în prealabil personalul ajutător, trăsându-i-se fiecăruia
sarcini precise; f) dieta
preoporatorie de 12 ore pentru trântirea animalelor şi contenţionarea lor în diverse
poziţii şi decubite;
g) supravegherea animalelor contenţionate;
h) evitarea executărilor de noduri simple sau duble pentru a putea intervenii
urgent în caz de necesitate;
i) evitarea tracţionărilor bruşte, forţate. Nu prin forţă se trânteşte un animal
în decubit ci prin tehnică, punându-l în diferite poziţii incomode, modificându-i
centrul de greutate.

Contenţia la cal

Topografia vişcerelor abdominale reprezintă un motiv de evitare a decubitului

costo-abdominal pe partea dreaptă.
Accidente posibile: fractura coloanei veretebrale, fracturi ale membrelor,
luxaţii, rupturi musculare şi tendinoase, contuzii.

Contenţia calului în poziţie patrupodală

Apropierea de animale (abordarea) se face din lateral, atenţionându-l,
mişcările vor fi lente, dar ferme, observând permanent atitudinea şi reacţiile acestuia.

18
Primul contact se face cu palma în regiunea spetei, iar cu cealaltă mână se prinde
căpăstrul.

Contenţia capului
- Căpăstrul improvizat. Se face un laţ fix în jurul gâtului dintr-o frânghie şi
apoi în regiunea feţei un laţ simplu sau fix.
- Căpăstrul cu zăbăluţă şi strună. Zăbăluţa este confecţionată din metal.
Este formată din unul sau două elemente articulare care se plasează în porţiunea
corespunzătoare barelor. Se trece prin gură, producând compresiune la comisură.
Durerea provocată determină inclinarea capului şi schimbarea direcţiei de mers la
dreapta sau la stânga.
Tractiunea şimetrica provoaca inclinarea capului şi oprirea.
- Căpăstrul de forţă. Prezintă o placă metalică ataşată la partea dorsală a
botarului. Se foloseşte la caii care cabrează.
Pentru caii mai greu de stăpânit, zăbăluţa completează cu struna. Aceasta
este un lanţ care trece pe sub bărbia animalului şi se fixează la inelele zăbalei
determinând o compresiune suplimentară.
- Lonja bucală şi iavaşaua de gură provoacă o durere puternică la nivelul
comisurilor bucale prin strângerea unui laţ dintr-o frânghie care trece la ceafă şi prin
gură. Capătul frânghiei se trage inainte şi în jos. Acelaşi efect produce şi iavaşaua de
gură.
Contenţia cu iavaşaua: se aplică pe buza superioară, mânerul de lemn se tine
sub antebraţ, iar ansa după aplicare se strânge atât cât este necesar pentru a se
menţine, cel mult 20-30 minute.
Se poate prinde baza urechii în acelaşi scop dar prezintă riscul producerii
unor leziuni vasculare sau nervoase. Din aceleaşi motive este nerecomandabilă
aplicarea iavaşalei pe buza inferioară.
- Capota sau gluga: acopera capul, impiedicând animalul să vadă,
confecţionată din pânză groasă sau piele şi se aplică dacă animalul refuză apropierea
instrumentelor, intrarea în stand, sala de operaţie sau evacuarea în caz de incendiu.
După acoperirea capului, animalul se deplsează în direcţii diferite pentru a se
dezorienta şi apoi se indreaptă spre locul dorit.
- Speculumul bucal: imobilizează tablele dentare pentru examinare şi
intervenţii la acest nivel. Prin durerea provocată la nivelul comisurilor bucale şi la
articulaţia temporo-mandibulară, constitue şi un mijloc de contenţie a capului.
Deschiderea insuficientă provoacă alunecarea dispozitivului, iar indepărtatea
exagerată a mandibulei poate determina fracturi sau luxatii.

19
 - Contenţia cu pana căpăstrului: se foloseşte la caii de talie mare pentru
intervenţii în regiunea frunţii, cefei sau urechilor. Pana căpăstrului se trece la faţa
superioară a articulaţiei carpiene şi se trage în faţă, obligând animalul să coboare
capul, ridicând totodată şi membrul anterior respectiv.

Contenţia membrelor anterioare

Scoaterea din sprijin a unui membru anterior schimbă centrul de greutate şi
limitează mobilitatea membrului posterior de aceeaşi parte.
Ridicarea unui membru anterior se poate face cu mâna sau cu ajutorul unei
frânghii aplicate la chişiţă. Este recomandabil ca aceste manopere să le execute
ingrijitorul sau o persoana bine instruită, evitând poziţiile ghemuite sau rigide,
aplecarea membrelor inferioare uşor fandate.
Atenţionând animalul, se loveşte cu palma în partea posterioară şi în
momentul ridicării piciorului, se prinde cu o mâna regiunea chişiţei. Regiunea
carpiană a piciorului ridicat atinge uşor coapsa celui care execută manevra respectivă
fără a-i acorda sprijin susţinut.
Ridicarea unui membru anterior cu frânghia. Frânghia se fixează cu un laţ
simplu la chişiţă şi se tracţionează în sus sau se trece peste greabăn. După ridicarea
piciorului, capătul frânghiei se ţine cu mâna sau se infăşoară în jurul antebraţului şi
fluierului, iar capătul se fixează printr-un laţ, nemaifiind necesară prezenţa unui
ajutor.
Platlonja trecută peste greabăn se poate aduce la baza gâtului şi apoi se
încrucişează cu porţiunea verticală, trăgându-se inainte sau se leagă.
Contenţia membrelor posterioare
Orice apropiere de trenul posterior trebuie să fie precedată de scoaterea din
sprijin a uui membru anterior de aceeaşi parte.
 Ridicarea unui membru posterior ca pentru potcovit. Se scoate din sprijin
un membru anterior de aceeaşi parte şi apoi un alt ajutor fixează cu o mâna coarda
jaretului şi cu cealaltă faţă anterioară a chişiţei. Mişcările celor două ajutoare se
sincronizează astfel încât se lasă în sprijin membrul anterior în momentul în care se
ridică cel posterior, ducându-se apoi cât mai departe de linia de aplomb, poastero-
lateral.
Partea interioară a buletului se sprijină uşor pe coapsa ajutorului, care se
aşează intr-o poziţie care să-i asigure stabilitate dar şi posibilitatea retragerii la
nevoie.
 Ridicarea unui membru posterior cu ajutorul părului din coadă
(Kalninng). Metoda se aplică la animalele care nu permit ridicarea membrului
20
posterior. Se foloseşte un chiostec aşezat cu inelul în partea posterioară, la chişiţă şi o
frânghie de 5-6 metri care se leagă la jumatate cu părul din coadă. Capetele frânghiei
se trec prin inelul chiostecului şi apoi se trag fiecare de câte un ajutor. Se poate folosi
şi o frânghie mai scurtă (2-3m) care va fi trasă de un singur ajutor, la animalele mai
putin viguroase.
 Ridicarea unui membru posterior cu ajutorul unei frânghii. Se leagă un
capăt al frânghiei cu părul din coadă ca în metoda precedentă, şi apoi celalalt capăt se
trece la chişiţă dinafară spre inăuntru, pe la faţa internă a gambei, trăgându-se peste
crupă spre inainte.
 Aducerea unui membru posterior inaintea liniei de aplomb. Se fixează o
platlonjă la bulet sau chişiţă. Capătul platlonjei se trece printre membrele anterioare
în regiunea prepectorală şi apoi scapulară din partea opusă, se aduce peste greabăn,
coboară inapoia spetei pe partea membrului contenţionat, iar în dreptul articulaţiei
humero-radioulnare se incrucişează dinăuntru în afară trăgându-se inainte. Piciorul
rămâne în sprijin, dar limitează mişcarea spre inapoi.
 Contenţia membrelor posterioare pentru montă. Pentru intervenţii pe
trenul posterior, se previne mişcarea spre inapoi a ambelor membre posterioare cu
ajutorul a două patloanje aplicate ca în metoda precedentă, pe fiecare picior, fără a se
mai trece inaintea liniei de aplomb. Capetele celor două patloanje se pot rasucii şi
sunt ţinute de un ajutor spre inainte sau se încrucişează şi se leagă intre ele la
greabăn.
Patloanjele se pot trece şi în regiunea antebraţului dinăuntru în afară de
aceeaşi parte, apoi se încrucişează de jos în sus şi se leagă deasupra greabănului.
În loc de patloanje, se pot folosi pentru fiecare membru câte un chiostec şi o
frânghie.
 Contenţia membrelor posterioare cu două chiostecuri şi o frânghie.
Chiostecurile se aplică la chişiţa fiecărui membru posterior. La inelul unui chiostec se leagă un capăt al
frânghiei, iar capătul celalalt liber se trece prin inelul celuilalt chiostec şi se aduce, printre membrele
anterioare, peste spată şi greabăn. Capătul frânghiei se trage inainte, după ce se încrucişează în dreptul
olecranului pe partea opusă.
 Contenţia cabalinelor în travaliu. Travaliul este confecţionat din ţeavă sau
profile metalice cu margini rotunjite şi asigură imobilizarea membrelor sau capului.
Chingile şi dispozitivele prevăzute impiedică culcărea şi cabrarea.

CONTENŢIA CABALINELOR ÎN POZIŢIE DECUBITALĂ

Anestezia generală micşorează riscurile contenţiei. Asocierea mijloacelor de

contenţie chimică cu mecanice creează condiţii favorabile desfaşurării actului
operator.
21
 Metodele de contenţie se impart în trei categorii:
- contenţia cu frânghii sau curele: rusească, ungurească şi
românească.
- Contenţia cu aparate speciale sau antravoane şi curele:
franceză, daneză, berlineză.
- Contenţia pe masa de operaţie: patul mobil sau în aparatul
de suspensie
 Metoda rusească. Este o metodă foarte simplă şi practicată, dar se
recomandă mai ales la caii de talie mică. Se foloseşte o frânghie de 5-6 m, prevazută
cu un inel metalic la un capăt. Se face un laţ fix la baza gâtului, pe inelul metalic care
se aduce la nivelul articulaţiei scapulo-humerale drepte. Capătul liber al frânghiei se
trece la chişiţa membrului stâng posterior dinăuntru în afară, apoi se aduce pe sub
abdomen, se scoate prin inelul metalic dinăuntru în afară şi se trece în regiunea
lombară, tinându-se cu mâna dreaptă.
Prin tracţiuni moderate, se aduce membrul stâng posterior cât mai sus, după
care se trage energic de capătul frânghiei spre partea căderii, apăsând cu antebraţul
regiunea crupei. Concomitent, cu trântirea, în mâna stânga se prinde pana
căpăstrului, care se aduce prin partea opusă căderii. Trântirea poate fi realizată de o
singură persoană, dar capul animalului este indicat să fie condus în cădere de către
un ajutor care continuă supravegherea pe toată durata intervenţiei.
Dacă trântirea animalului s-a făcut pentru castrare, frânghia se strânge în
continuare până când vârful copitei ajunge în apropierea inelului metalic şi se mai
aplică 2-3 laţuri simple intre chişiţă şi inel, pentru siguranţă.
Membrul drept posterior pedalează iar imobilizarea acestuia se face tot cu
aceeaşi frânghie, care se trece la faţa posterioară a chişitei şi se aduce cu copita în
dreptul inelului unde se fixează tot cu 2-3 laţuri simple. In continuare, membrul drept
posterior se poate lega în “8”.
Pentru linişte operatorie, membrele anterioare vor fi legate cu o frânghie.
Frecarea frânghiei produce escoriaţii sau “arsură în lanţ” care poate să
ajungă la tendon dacă frânghia este subţire şi cu suprafaţă abrazivă.
 Metoda ungurească. Se foloseşte o frânghie de 10-12 m lungime şi 4-6
ajutoare. La jumatatea frânghiei se face un laţ fix care se aplică la baza gâtului. Cele
două capete ale frânghiei se trec spre inapoi printre membrele anterioare şi cele
posterioare. Fiecare frânghie ocoleşte un membru posterior la nivelul chişitei şi se
aduce prin partea laterală, trăgându-se dinăuntru în afară prin laţul de la baza gâtului,
fiind trase inapoi de două ajutoare fiecare. Prin tracţiuni moderate, se micşorează
suprafaţa de sprijin, deplasând membrele posterioare inaintea liniei de aplomb şi
apoi se trage energic, la comandă, în momentul în care animalul incepe să-şi piardă
22
echilibrul. Căderea se face mai intâi pe trenul posterior şi se dirijează culcărea pe
partea dorită prin tracţiuni de coadă şi căpăstru.
După cădere, se continuă tracţiunea până când copitele ajung în apropierea
spetelor, unde se fixează prin câteva laţuri simple sau răsturnate ale frânghiei.
Pentru descoperirea regiunii inguino-scrotale, membrul posterior situat
deasupra se leagă în “8” cu frânghia din partea respectivă cu o platlonjă sau cu o altă
frânghie.
Aplicarea chiostecurilor previne leziunile chişiţei.
Animalele mai puţin viguroase pot fi culcăte printr-o variantţ mai simplă: la
capătul unei frânghii de 9-10 m se face un laţ fix care se aşează la baza gâtului,
celălalt capăt se trece printre membrele anterioare sau la faţa laterală a antebraţului
drept, apoi la chişiţele ambelor membre posterioare, intorcându-se pe partea stângă,
se scoate prin laţul de la baza gâtului. Două ajutoare vor trage inapoi, realizând
trântirea şi imobilizarea în poziţia dorită.
 Metoda romanească (Dr. Iuliu Maior): este o metodă simplă şi uşor de
realizat dar necesită o gură de ham cu cataramă şi două inele metalice de care se vor
prinde curele lungi de 6, respectiv 5 metri. Cureaua mai lungă se fixează în partea
stângă şi se folosesc la trântire, iar cea scurtă se plasează în dreapta şi se foloseşte
pentru contenţionarea membrului drept posterior, dacă se respectă regula culcării
calului pe partea stângă. Dacă situaţia impune culcărea pe partea dreaptă, poziţiile se
inversează.
Cureaua de 6 m fixată pe partea căderii calului se trece la chişiţa
membrului posterior de aceeaşi parte, dinăuntru spre exterior, şi se aduce la inel, prin
care intră cu mâna dreaptă. Prin tracţiuni moderate, se aduce membrul posterior din
partea căderii până atinge toracele şi apoi printr-o tracţiune mai puternică se culcă
animalul, apăsând cu cotul în regiunea crupei, iar capul se dirijează spre partea opusă
căderii, trăgând cu cealaltă mână de pana căpăstrului.
 Metoda franceză. Materialele necesare: trei antravoane simple, un
antravon principal, 6 platlonje, un extensor de coloană pentru a prevenii fractura
acesteia şi 5-6 ajutoare.
Antravoitul principal se fixează pe chişiţa membrului anterior opus
căderii, iar cele simple la celelalte membre, cu inelele spre interior şi catarama spre
exterior. Otgonul trece de la membrul drept anterior, prin inelul antravonului drept
posterior din afară inăuntru, se scoate prin inelul antravonului stâng posterior
dinăuntru spre afară apoi la inelul antravonului stâng anterior dinafară spre inăuntru
şi revine la antravonul principal unde se scoate prin inelul acestuia spre dreapta.
Otgonul şi lanţul se ţin intinse şi un ajutor care asteaptă comanda pentru realizarea

23
manevrelor în mod sincronizat. Un alt ajutor aplică o platlonjă sau o frânghie în jurul
toracelui pentru a direcţiona în direcţia căderii.
Pentru extensia coloanei vertebrale se foloseşte o chingă aplicată în jurul
toracelui care se continuă cu o curea lată, fixată la baza căpăstrului, terminându-se
printr-un inel la baza cozii. In lipsa acestuia, două ajutoare vor exercita tracţiuni pe
cap, gât şi coadă pentru a menţine coloana vertebrală în extensie în timpul căderii
calului şi mai ales după fixarea membrelor.
Trântirea se face la comanda medicului veterinar. Se incepe prin tracţiuni
moderate pe otgon pentru a micşora baza de sprijin a animalului, iar în momentul
când se observă dezechilibrarea acestuia, toate ajutoarele vor trage energic: două la
otgon în partea opusă căderii, iar celelalte la cap, platlonjă şi coadă, spre partea
căderii. Imediat după căderea animalului, capul şi gâtul se trag spre spate de către
ajutor, iar altul la coadă, folosind regiunea lombară ca punct de sprjin.
Strângerea lanţului apropie membrele cu copitele la un loc unde se
fixează prin trecerea unui lacăt sau port-muscheton, printr-o zală a lanţului.
Pentru castrare se eliberează membrul drept posterior şi se leagă în opt
cu o platlonjă, după urmatoarea tehnică:
Se fixează platlonja în regiunea buletului drept posterior, se trece peste
grebăn pe sub gât, se incrucişează în dreptul spetei drepte, se aduce în jurul gambei
la faţa internă şi se trage spre zona lombară. Se eliberează chiostecul, iar platlonja se
coboară în regiunea chişiţei. Prin mişcări de fierăstruire, se aduce copita în dreptul
articulaţiei scapulo-humerale, se fixează cu mâna la locul de incrucişare şi se coboară
platlonja de la jaret la chişiţă, unde se trece un laţ răsturnat de oprire. Capătul ramas
liber al platlonjei se foloseşte pentru legarea propriu-zisă în opt a piciorului. Platlonja
se trece la faţa internă a gambei, se intoarce pe deasupra în apropierea jaretului, se
incrucişează în dreptul metatarsului, trecând intre acesta şi prima ansă, apoi la faţa
internă a buletului. Se intind ansele formate până la acest moment, se flexează chişiţa
şi jaretul, impingând copita inapoi şi se intoarce platlonja pe deasupra buletului. La
jumatatea metatarsului, se face o buclă care se introduce intre fluier şi prima
legatură, iar în ochiul format se trece capătul platlonjei, formând un laţ în jurul
metatarsului şi tendoanelor. Prima legatură se mai inconjoară cu capătul platlonjei să
nu cadă, sau se largeşte primul laţ cuprinzând jaretul şi se trage spre regiunea dorso-
lombară de 1-2 ajutoare.
După terminarea operaţiei, desfacerea aparatului de contenţie urmează
aceleaşi manopere parcurse dar în sens invers. Se desface mai intâi legătura în opt. se
fixează din nou antravonul la chişiţă şi se scoate antravonul principal.

24
 Dacă nu s-a putut asigura o dietă corespunzătoare, creşterea presiunii
abdominale poate determina prolaps rectal. Acest inconvenient se poate reduce prin
apăsarea regiunii anale cu un câmp operator pe toată durata poziţiei decubitală.
 Metoda berlineză. Se deosebeşte prin poziţia platlonjei care se
plasează în regiunea axilară din partea opusă căderii, şi apoi se trece peste greabăn.
 Metoda Munich. Foloseşte patru antravoane simple şi un otgon cu inel
sau ochi la un capăt. Se aplică toate chiostecurile la chişiţă, iar otgonul se trece prin
inelele chiostecurilor şi se inchide la inelul propriu. Platlonja trecută peste torace
dirijează căderea.
 Metoda Stuttgart. Această metodă este preferată atunci când este
necesar un câmp operator larg în regiunea abdominală. Se folosesc două antravoane
principale cu otgon şi două antravoane simple, o chingă de piele cu inel metalic şi o
platlonjă. Se aplică chinga în regiunea costală şi apoi antravoanele simple la chişiţele
membrelor drept anterior şi stâng posterior. Antravoanele principale se aplică tot în
diagonală la celelalte membre (stâng anterior şi drept posterior). Otgonul de pe
partea stângă se trece prin inelul antravonului stâng posterior dinafară spre interior şi
se trage oblic spre dreapta, pe sub otgonul bipedului lateral drept. Trăgând
otgoanele, se apropie membrele două câte două, iar animalul cade pe partea stângă,
ajutat de platlonja aplicată în regiunea axilară dreaptă. După cădere, membrele
bipedului lateral stâng (dedesubt) se ţin intinse, iar cele de deasupra (bipedal lateral
drept) se pot aduce în flexiune trecând otgonul care le apropie prin inelul chingii
toracale.
 Metoda daneză. Se recomandă pentru castrarea armăsarilor, deoarece
descopera larg regiunea inguinală. Se folosesc două chiostecuri principale şi două
secundare şi o chingă toracică prevăzută cu un inel metalic ventral şi unul dorsal şi cu
o curea de fixare peste regiunea prepectorală. Un chiostec principal se fixează la
membrul anterior pe partea opusă căderii. Otgonul se trece prin inelele chiostecurilor
aplicate la bipedul lateral stâng (anterior şi pe urmă cel posterior), după care se trece
prin inelul metalic ventral al chingii. Capătul otgonului va fi tras de două ajutoare spre
partea opusă căderii (drepte). Al doilea chiostec principal este aplicat la membrul
drept posterior. Otgonul acestuia se trece prin inelul dorsal şi se trage spre stânga.
Animalul cade cu membrul posterior izolat de celelalte, iar regiunea inguinală este
descoperită.
Contenţia pe patul de operaţie mobil. Patul de operaţie pentru animalele
mari prezintă o platformă mobilă acţionată manual sau hidraulic, care permite
modificarea poziţiei orizontale, oblic sau vertical, antero-posterior sau lateral.

25
 Dacă animalul este culcăt deja (anestezie, fractură), se aduce pe cărucior şi
sw imobilizează din poziţia orizontală, platforma putându-se coborî până la nivelul
pardoselii.
Contenţia membrelor în diferite poziţii după trântire:
- Fixarea unui membru anterior pe unul posterior. Se foloseşte o platlonjă
care se aplică deasupra buletului la membru anterior de deasupra şi se trece peste
jaret, apoi se scoate printre membrele anterioare în regiunea antebraţului, trăgând
inapoi. Se dezantravează membrul anterior şi se continuă tracţiunea până când
buletul membrului anterior depăşeşte gamba pe aceeasi parte. Se coboară platlonja
din regiunea antebraţului la fluier unde se înconjoară cele două membre de mai
multe ori cu platlonja, la început oblic, extern, intern şi apoi în „X”. Capătul platlonjei
se ţine întins de către ajutor pentru a nu se slăbii.
Membrul anterior se poate fixa şi în regiunea fluierului cu sau fără
dezavantravane. Fixarea la bipede (anterior sau posterior) se poate face cu frânghia
sau platlonja în 8 sau prin 2-3 încrucişări, după care vor fi ţinute în extensie forţată
pentru a nu pedala, evitând totodată sprijinul, pentru propulsie din poziţie culcătă.
- Fixarea unui membru posterior. Platlonja se fixează la nivelul
metatarsului, capătul ei se aduce pe deasupra antebraţului, se trece intre membrele
anterioare dinainte-inapoi, se scoate oblic printre cele posterioare şi se trage spre
zona dorso-lombară. După dezantravare, se aduce membrul posterior cu fluierul
peste antebraţ, unde se fixează cu platlonja în cruce şi apoi circular.

Contenţia rumegătoarelor mari

Rumegătoarele suportă greu decubitul lateral, care măreşte compresiunea pe

diafragmă, riscuri blocarea, resurgitarea pasivă. Chişiţa este scurtă, ştearsă,
antravoanele alunecă, legăturile la acest nivel sunt acceptate cu dificultate.

Imobilizarea capului

1. Prinderea cu mâna de vârful coarnelor, apropierea facându-se astfel încât

trecerea mâinii să evite câmpul vizual al animalului.
2. Prinderea septului nazal cu mâna dreaptă. Mâna stângă fixează vârful
cornului stâng, iar cea dreaptă alunecă printre coarne, pe faţa dorsală a nasului şi
prinde septul nazal al animalului cu degetul mare şi mijlociu fără să astupe nările
acestuia. Printr-o mişcare bruscă, fixând sprijin cu antebraţul pe regiunea frontală,
saltăm capul şi gâtul. Dacă intervenţia durează mai mult, se poate aplică mucarniţa.
3. Mucarniţa poate fi ţinută de un ajutor direct, legată cu o sfoară etc.
26
 4. Inelul nazal. Se aplică la taurii de reproducţie cu cleştele Flessa şi rămâne
toată viaţa. Conducerea taurilor se face cu o carabină (un baston de 2,5 m cu lanţ la
capăt) sau cu o frânghie de 5 m. Aceasta se fixează la jumatate pe inel, iar capetele
sunt ţinute lateral de către un ajutor.
5. Aplicarea unui căpăstru obişnuit sau improvizat dintr-o frânghie.
6. Aplicarea unui laţ fix la baza coarnelor care se poate lega scurt la un
stâlp sau se prinde o ureche intr-un laţ.
7. Lonja bucală. Capătul frânghiei formează un laţ în jurul maxilarului.
8. Impingerea animalului spre un perete după fixarea manuală a septului
nazal şi a cozii.
9. Introducerea animalului în travaliu pentru bovine prevăzut cu dispozitiv
de fixare a capului.

Contenţia membrelor anterioare

1. Ridicarea piciorului cu o frânghiuţă după fixarea la chişiţă sau bulet şi

tracţiune verticală. După ridicare este mai comod pentru ajutor dacă înfăşoară
frânghia prin 2-3 tururi în jurul antebraţului şi fuiorului.
2. Ridicarea unui membru anterior cu ajutorul unei frânghii sau platlonjă. Se
face un laţ la chişiţă sau bulet, iar capătul frânghiei se trece peste greabăn şi se trage
în partea opusă.
3. Iavaşaua de antebrat. Se face un laţ în jurul antebraţului cu o frânghiuţă
care se rasuceste cu un baston.
4. Fixarea membrului anterior sau posterior pe un trepied pentru intervenţii
podotehnice.

Contenţia membrelor posterioare

1. Imobilizarea ambelor membre posterioare prin legarea în opt a acestora

cu o frânghie, în care se poate prinde şi coada. In acelaşi scop se pot folosi
antravoanele simple fixate cu o frânghie sau cu lanţ, aplicarea la nivelul gambelor.
2. Ridicarea unui membru posterior cu o bară de lemn. Aceasta se trece pe
la faţa anterioară a jaretului şi este ţinută de două ajutoare
3. Limitarea mişcărilor unui membru posterior cu ajutorul cozii. Se trece
coada printre membrele posterioare şi se trage inapoi de către un ajutor. Permite
intervenţii în zona ugerului.

27
 4. Iavaşaua de gambă. Deasupra jaretului se face un laţ care se strânge cu
un baston. Piciorul respectiv poate fi ridicat cu uşurinţă datorită durerii provocate de
strângerea frânghiuţei.
5. Limitarea deplasării spre inapoi a membrului posterior cu ajutorul unei
frânghii care se aplică la bulet şi apoi la baza cornului din partea opusă, trăgându-se
inapoi.
6. Contenţia membrelor în bipod lateral cu ajutorul unei platlonje. Se
fixează platlonja deasupra jaretului şi se trece printre membrele anterioare,
înconjoară antebraţul şi se tracţioneză inainte.

Contenţia bovinelor în poziţie decubitală

1.Metoda încrucişării (Cinotti). Se foloseşte o frânghie de 10 m lungime, care

se plasează cu mijlocul ei la baza gâtului în partea dorsală. Cele două capete se trec
printre membrele anterioare şi se încrucişează în dreptul sternului, se ridică pe feţele
laterale ale toracelui şi se încrucişează încă o dată în regiunea dorsală în partea stângă
a greabănului. Capetele frânghiei se trec pe feţele laterale ale abdomenului,
trăgându-le inapoi printre membrele posterioare.
Trăgând inapoi, animalul se culcă, dirijându-i căderea spre partea dreaptă, un
ajutor trage capul şi il fixează pentru a evita fracturarea coarnelor sau contuziile.
Dacă este necesară imobilizarea membrului posterior de deasupra, se aduce
frânghia în jurul gambei şi se scoate prin laţul care se formează la baza gâtului şi apoi
în jurul gambei şi fluierului, trăgându-se peste regiunea dorso-lombară.
2.Metoda împachetării (Rueff). Capătul unei frânghii de 10-12 m se leagă la
baza coarnelor şi apoi se fac două laţuri în jurul toracelui şi al abdomenului, trăgându-
se inapoi şi spre stânga. Un ajutor impinge crupa şi altul orientează şi protejează
capul animalului pentru culcarea pe stângă.
3.Metoda ungureasca. Este asemănătoare cu cea aplicată la cal, deosebindu-
se aceasta prin faptul ca frânghia trece la membrele posterioare deasupra jaretelor.
După culcare, membrele posterioare se pot aduce spre inainte, descoperind regiunea
inguinală, scrotală pentru castrare la tauraşi.
4.Metoda cu laţ dublu (Yang). O frânghie de 6-8 m se plasează în jurul
abdomenului şi toracelui, formând două laţuri, capetele fiind trase peste greabăn şi
regiunea lombară de către un ajutor spre dreapta. Animalele mai mici pot fi
contenţionate de o singură persoană care tracţioneză cu ambele mâini, sprijinându-se
cu antebraţele pe regiunea dorso-lombară.
5.Metoda caucaziană. Foloseşte două frânghii. Dintre care una mai scurtă
care formează un laţ fix în jurul abdomenulului, iar cu celalaltă se face un căpăstru
28
improvizat, iar capătul acestuia se trece prin laţul abdominal pe partea stângă,
trăgându-se apoi peste greabăn în dreapta.
6.Metoda împiedicării (Madsen). Culcarea animalului se realizează cu două
platloanje şi o frânghiuţă de 1,5 m. Frânghiuţa se leagă în opt la nivelul chişiţei
membrelor anterioare. La fiecare membru posterior se aplică o platlonjă la nivelul
buletului. Capetele platloanjelor se trec printre membrele anterioare pe sub legatura
în opt, se intorc pe deasupra şi se tracţioneză lateral spre partea opusă căderii
(stângă).
Capul animalului este protejat de un ajutor care il fixează pe un suport moale
pentru a nu se traumatiza.
Prin această metodă, toate picioarele sunt adunate la un loc, dar se pot
produce accidente prin căderea neaşteptată a animalului.
7.Metoda With. Sunt necesare 3 frânghii de 1,5 m, 3 m şi 4 m. Cu frânghia
mai scurtă se face un laţ la baza gâtului, lăsând liber un inel metalic sau un ochi care
se plasează în dreptul articulaţiei scapulo-humerale, pe partea opusă căderii. La
membrul posterior de pe partea căderii, se fixează frânghia de 4 m care se aduce pe
sub abdomen la inelul laţului de la baza gâtului şi se trage inapoi. Cealalta frânghie se
aplică la membrul anterior pe partea căderii, se trece pe sub abdomen şi se trage
inapoi şi spre stângă.
La viţei se leagă câte o frânghie la jumatatea fluierului, apoi se încrucişează şi
se trec amândouă printre membrele anterioare, legându-se intre ele la ceafă.

Contenţia rumegătoarelor mici

1. Se prinde un membru posterior în regiunea metatarsiană şi se trage

inapoi.
2. Fixarea capului cu o mână pe mandibulă şi cealaltă pe ureche.
3. Imobilizarea intre gambe, saltând uşor trenul anterior.
4. Poziţia “câinelui şezând”. Animalul se sprijină cu trenul posterior pe
pardoseală, iar ajutorul se aşează pe un scaun, în spatele acestuia, prinzând fiecare
membru anterior în câte o mână şi fixându-l intre genunchi.
5. Fixarea cu mâna în bipede anterior şi posterior după rostogolire, în
decubit lateral sau dorsal.
6. Răsturnarea şi fixarea cu frânghii la bipede anterior şi posterior. Se aplică
două frânghii care se fixează fiecare pe un picior de aceeasi parte ( anterior şi
posterior). Capetele frânghiilor se trec pe sub abdomen şi torace şi se trag în sus,
mentinând apoi picioarele animalului ridicate şi apoi legându-se câte două.

29
 7. Contenţia pe masa de operaţie se realizează în decubit lateral, dorsal sau
ventral, cu membrele fixate individual prin benzi adezive, curele sau frânghiuţe.

Contenţia la suine

Ţipetele stridente şi permanente stânjenesc comunicarea cu ajutoarele.

1. Aplicarea unui laţ prin cavitatea bucală în jurul maxilarului sau un lasou
confecţionat special pentru contenţia porcului.
2. Ridicarea de coadă. La animalele până la 100 kg, se prinde coada cu o
mână şi se saltă uşor trenul posterior, impiedicându-l să facă sprijin pentru propulsie.
3. Fixarea unei frânghii în jurul gâtului şi abdomenului.
4. Ridicarea trenului posterior prin fixarea picioarelor cu mâinile de un
ajutor care imobilizează şi corpul animalului intre gambele sale.
5. Porcii de 40-50 kg se pot contenţiona pe o masă, în decubit dorsal,
imobilizând membrele cu mâna sau cu frânghiuţe în bipede laterale, cu onglonul
anterior spre exterior. Contenţia este mult mai comodă dacă se confecţionează un
jgheab din lemn cu o traversă prin care se introduce toracele animalului. Un singur
ajutor ţine membrele posterioare care se flexează spre inainte, descoperind regiunea
testiculară.
6. Trântirea cu antravoane. La vieri sau scroafe cu talie mare, se pot
confecţiona frânghiuţe prevăzute cu inele metalice, care se aplică la fiecare picior.
Tracţionând, membrele se apropie şi animalul cade pe partea dorită, în direcţia
tracţiunii sau opusă acesteia.
7. Contenţia în jgheaburi cu membrele contenţionate separate pentru
intervenţii laborioase la regiunea abdominală (hernia inguinală sau inguino-scrotală).
8. Contenţia pe o scară. Aceasta metodă se foloseşte pentru castrare la
scroafă. Se foloseşte o scară mai lată, cu 5-6 trepte şi trei frânghii două de un metru şi
una de trei metrii. Cu primele două se leagă separat membrele posterioare, iar cu cea
lungă, membrele anterioare şi toracele. Membrele anterioare se leagă impreună, iar
frânghia se trece pe sub braţul corespunzător al scării, se scoate inaintea pieptului, se
trece peste gât, în regiunea dorsală, se introduce pe sub celălalt braţ al scării
dinăuntru în afară şi se intoarce peste torace, fixându-se din nou pe o treaptă a scării
sau se ţine de către un ajutor. După legarea scroafei, scara se ridică la un unghi de 45°
pentru asigurarea declivităţii şi aducerea flancului stâng la o înălţime convenabilă.
Scrofiţele de 4-6 saptamani se pot ridica direct pe scară unde se leagă.

Contenţia la câine

30
 Câinii agresivi se prind cu cleştele special sau cu lasou aplicat în jurul gâtului,
fixându-l la sol.
Imobilizarea cu o bandă adezivă sau o fasă de tifon. Se face mai intâi o
legătură circulară în jurul botului cu nodul simplu, în spaţiul intermandibular, iar
capetele se leagă la ceafă.
La rasele cu botul foarte scurt, lipsa oaselor nazale nu permite asemenea
legături, folosindu-se numai botniţe bine proporţionate.
Strângerea pielii din ceafă cu mâna poate fi luat în consideraţie ca mijloc de
contenţie pe masă. La rasele mici, exoftalmice şi cu pielea foarte mobilă şi în lipsa
arcadei orbitare, se produce foarte uşor luxaţia sau ovulsia globului ocular în aceste
condiţii.
Pentru deschiderea şi examinarea cavitaţii bucale se procedează cu mâna, cu
două frânghiuţe, bucăţi de tifon sau cu ajutorul specumului bucal.
Contenţia pe masă se poate face prinzând membrele anterioare intr-o mână
cu antebraţul peste gâtul câinelui, stând la spatele acestuia, iar cu cealaltă mână se
prind membrele posterioare.
Pe masa de operaţii, câinele se contenţionează în diferite poziţii, cu
membrele fixate prin legături la inelele mesei în funcţie de scopul urmărit şi dotările
existente.
Menţinerea câinelui pe masa de consultaţie se poate face de către un ajutor
sau de către două ajutoare, unul menţine fixat capul prin aplicarea unei mâini pe
maxilar şi alta pe o ureche sau cu ambele mâini pe naxilar, iar celălalt cu o mână
fixează membrele anterioare şi cu alta membrele posterioare, sau în alte variante, un
ajutor fixează capul şi membrele anterioare şi altul membrele posterioare şi corpul
animalului.

Contenţia la pisică

Pentru prindere şi contenţie, recomandăm folosirea unor mănuşi de piele cât

mai groase, dar flexibile.
Pentru evitarea muşcăturilor sau zgârieturilor, pisica se prinde cu o mâna în
regiunea cefei şi cu cealaltă se apasă regiunea lombo-sacrală pe masa de operaţie.
Dacă pe masa respectivă se găseşte o scândură din lemn de esenţă moale, pisica isi
înfinge ghiarele, fixându-se singură.
Legarea gurii cu o faşă se poate face uşor, dar este necesară ancorarea buclei
pentru a nu aluneca
Acoperirea completă a capului cu o botniţă în formă de glugă din pânză
cauciucată sau tercot este indicată pentru animalele agitate sau agresive.
31
 Pentru diverse operaţii pe trenul posterior s-au imaginat cutii sau dispozitive
speciale, cuştiile de captură ce au un perete mobil şi care permite imobilizarea
animalelor

PANSAMENTE

Pansamentele sunt mijloace terapeutice care se aplică atât pe plăgile

chirurgicale cât şi pe cele accidentale. Scopul lor este de a izola plaga de mediul
extern şi de a o proteja impotriva infecţiilor de orice natură, de a crea confortul
termic al plăgii, de a asigura cicatrizarea, de a asigura un oarecare grad de
imobilitatea a regiunii, de a asigura hemostaza şi absorbţia exudatelor, de a menţine
pe plagă diferite forme medicamentoase, de a proteja plaga operatorie de animalul
insuşi care are tendinţa de a se linge, de a se muşca, urmată de incercarea de a-şi
smulge, de a-şi rupe firele de sutură. Este recunoscut faptul că o plagă descoperită se
vindecă mai repede decât una acoperită dar, având în vedere scopul pansamentelor
nu putem renunţa la ele.

Materiale folosite pentru realizarea pansamentelor.

1, Compresa sterilă este confecţionată dintr-o ţesătură de bumbac. Ea formează
stratul absorbant al pansamentului. Se pot confecţiona şi prin tăierea feşelor de tifon,
sub formă de pătrate sau dreptunghiulare şi sterilizarea lor la autoclav. Compresele
sterile sunt folosite cu success şi la realizarea hemostazei prin tamponament sau
pentru absorbţia lichidelor, exudatelor din plagă (prin indoirea în prealabil a
marginilor către inăuntru pentru a prevenii pătrunderea şi rămânerea accidentală a
unor fibre de ţesături în plagă sau intre bazele plăgii).
2. Feşele servesc la menţinerea pansamentului pe regiunea bolnavă prin
infăşurare. Feşele de tifon sunt ţesute din bumbac, şi se gasesc sub formă de role de
diferite dimensiuni (de 5-21 cm laţime şi 1-20 m lungime). Nu sunt sterile.
Feşele de pânză se utilizează mai mult pentru pansament compresiv la copită.
Faşa de flanelă se utilizează pentru pansamente compresive în bolile sinoviale şi
bolile tendoanelor.
3. Vată medicinală (hidrofilă, absorbantă), este fabricată din bumbac. Ea
formează stratul de recepţie a pansamentului absorbant. Nu se aplică direct pe plagă
deoarece nu este sterilă iar firele ei aderă puternic la plagă şi ii scade foarte mult
capacitatea absorbantă.
4. Tifonul metraj este folosit pe regiuni mai intinse, unde nu se pot rula feşele
de tifon.
5. Pânza de bumbac, este folosită în acelaşi scop ca şi tifonul metraj.
32
 6. Materiale adezive (tip romplast, Leukoplast) constituite în general din benzi
de material textile care pe una din parţi sunt impregnate cu substanţe adezive.
7. Substanţele adezive se folosesc în cazurile în care pansamentul nu poate fi
menţinut prin ture de tifon sau prin materiale adezive. Se poate folosi soluţia
Mastisol sau Agglutinol (sacâz 40 g dizolvat în eter 100 ml, amestecat cu oleu de în 2
ml şi chloroform 2 ml) cu care se fac badijonări pe plagă, pasta Unna (1 parte gelatină,
2 părti glicerină, 3 părti oxid de zinc, 6 părti apă), încalzită pe baia de abur, se aplică
în jurul plăgii şi peste ea, pe plagă se aplică 2-3 straturi de comprese ce vor fi
menţinute adherent de aceasta pastă.
8. Sfoara este folosită pentru fixarea pansamentului la copită.
9. Benzile elastice (simple sau adezive) asigură o oarecare rigidizare a
pansamentului (utile în luxaţii, întinderi musculare şi tendinoase, etc).
PRINCIPII GENERALE DE REALIZARE A PANSAMENTELOR
- Asigurarea unei antisepsii cât mai riguroase a plăgii,
- Materialele ce iau contact nemijlocit cu plaga trebuie să fie sterile,
aplicate (dar şi îndepărtate) cu instrumente sterile, de asemenea să fie impenetrabile
de microbi şi alte materiale poluante din exterior,
- Feşele de tifon vor fi rulate cu atenţie (peste vată), să fie strânse moderat
(pentru a nu jena circulaţia), dar nici prea uşor astfel încât să cadă pansamentul,
- In zonele mobile se vor lăsa două gulere de vată (în partea superioară şi
inferioară a pansamentului) pentru a prevenii eventualele escoriaţii provocate de
turele de tifon la nivelul pielii,
- Să permită o oarecare aerare a plăgii,
- Să permitî drenajul (unde este cazul),
- Să fie schimbat atunci când nu-şi mai îndeplineşte rolul pentru care a fost
aplicat,
- Plăgile septice se vor lăsa pe cât posibil descoperite (mai ales cele
infectate cu microbi).

MODUL DE REALIZAREA A UNUI PANSAMENT

La animalele mari pansamentul se aplică de cele mai multe ori pe animalul în
picioare, contenţionat. La cele mici, pansamentele se aplică pe animalele ţinute de
obicei în decubit.
Se incepe prin pregătirea instrumentarului, materialelor şi medicamentelor
necesare. Apoi se pregăteşte câmpul operator: tundere, radere, îndepărtarea
secreţiilor, antisepsia mecanică a plăgii. Când este cazul se poate aplică decliv un tub
de dren.
In general, un pansament are trei straturi:
33
 - primar (profound, intern, în contact direct cu plaga), alcătuit din una sau
mai multe comprese sterile, aplicate pe plagă în aşa fel încât să depăşească marginile
acestuia,
- secundar (intermediar, mijlociu, protector şi absorbant), din vată hidrofilă
aşezată uniform şi suficient de groasă,
- terţiar (final, extern cu scop de fixare), din ture de tifon suprapuse,
Primele două straturi constitue adevaratul pansament, stratul final având rol
de susţinere.
Stratul terţiar poate fi:
- circular (turele se suprapun în totalitate şi sunt dispuse transversal în
raport cu axul regiunii, pansamentul având formă unui manson),
- în spirală (turele se suprapun parţial şi sunt trecute oblic faţa de axul
regiunii),
- cu ture răsturnate, pentru strângerea uniformă şi creşterea rezistenţei,
- evantai (pe o parte turele se suprapun parţial iar pe cealaltă în totalitate).
Se aplică pe zone asimetrice, cu o parte concavă (turele se acoperă în totalitate) şi o
parte convexă (turele se acopera parţial),
- în “8”, în “cruce”, în “spic”.
Când consideram că sunt suficiente turele de tifon aplicate se secţioneză
capătul feşei longitudinal (aproximativ de 2-3 ori cât diametrul zonei), se face un nod
de oprire pentru a nu se deşira faşă în continuare iar cu cele două capete se face un
nod care nu trebuie niciodată plasat pe plagş sau în apropierea ei ci pe partea opusă
acesteia.
Dacă feşa nu este sufficient de lată (pentru impărţirea în două) sau suficient
de rezistentă se v-a indoii la capăt pe o distanţă aproximativ de 1-2 ori diametrul
zonei lăsându-se nodul cu capătul adevarat şi cu locul de indoire considerat ca fiind al
doilea capăt.
Unele zone corporale nu permit fixarea prin metodele enumerate mai sus,
aşa că se apelează la materialele textile (ex. pânză) pentru a menţine pansamentul.
La animalele de talie mică (în special la caţele şi pisici) după laparatomii,
mamectomii etc., pansamentul în zona ventrală a abdomenului poate fi menţinut cu
ajutorul camaşii Alfort.
Aceasta se confecţionează dintr-o bucată de pânză ce trebuie să aibă
lungimea egală cu distanţa de la intrarea pieptului animalului până la baza cozii iar
laţimea de 1,5-2 în grosimea animalului. Bucata de pânză se v-a indoii la jumatate iar
la indoitură se va mai plia încă o dată pe o distanţa aproximativ egală cu distanţa
dintre membrele animalului (mai mult la cele posterioare decât la cele anterioare). Pe
această indoitură se vor executa două taieturi de formă semicirculară (mai mici
34
pentru membrele anterioare şi mai mari pentru membrele posterioare), care vor
devenii patru orificii după intinderea pânzei. Cu partea opusă indoiturii se vor
practica taieturi paralele la distanţa de 2-3 cm una de celalaltă şi cu o lungime de 5-15
cm (în funcţie de laţimea corpului şi a pânzei). După terminarea operaţiunilor de
tăiere, pânză se va intinde, se vor introduce membrele animalului prin cele patru
orificii corespunzătoare iar faşiile de la zona superioară se vor innoda câte două (una
de pe o parte cu cea corespunzătoare de pe partea opusă) ascunzând capetele libere
sub nodul imediat următor. Ultimele patru faşii (din zona posterioară a corpului) vor fi
innodate în cruce (penultima de pe o parte cu ultima de pe partea cealaltă şi invers).
Se recomandă decuparea unei bucaţi de pânză din dreptul comisurii inferioare a
vulvei pentru a prevenii infiltrarea cămaşii cu urină. Dacă este vorba despre un
mascul se va decupa o porţiune de material în dreptul furoului, pe unde se va scoate
acesta înafară.
La nivelul tălpii la cabaline se aplică pansament compressor executat în
spirală şi circular.

TIPURI DE PANSAMENTE
După scopul urmării, pansamentele pot fi:
Pansamentul compresiv se aplică cu rol de a oprii hemoragia capilară
abundentă consecutivă operaţiilor sau acolo unde alte mijloace hemostatice nu sunt
eficace (copită, onglon).
Pansamentul protector se face cu rol de a proteja plaga operatorie sau o
regiune traumatizată.
Pansamentul absorbant se utilizează cu scopul de a asigura drenajul,
absorbind exudatele şi materiile purulente din plăgile supurate şi greu de drenat. Se
utilizează în special în plăgile tecilor sinoviale tendinoase şi articulare.
După modul de aplicare se dosebesc:
Pansamentul aseptic, realizat cu materiale şi instrumente sterile.
Pansamentul aseptic, când se adaugă substanţe chimice bactericide. Se
utilizează în tratamentul plăgilor infectate şi mai ales la copită.
Pansamentul uscat, când pansamentul de bază este sicativ şi neimpregnat cu
nici un lichid.
Pansamentul umed, când stratul intern este imbibat cu apa sau cu diverse
soluţii. Se evită maceraţia ungând pielea inainte de aplicarea pansamentului cu un
corp gras.
35
 Pansamentele uscate şi umede pot fi simple sau medicamentoase (simple-
uscate, simple-umede, mdicamentoase-uscate, medicametoase-umede).
Pansamentele uscate pot fi:
- izolatoare, protectoare,
- absorbante (sicative),
- compresive (hemostatice).
Pansamentele umede pot fi:
- simple (ex. antiflogistice cu apa rece),
- medicamentoase: cicatrizante, cu antibiotice, hemostatice, antiseptice,
antiinflamatoare, proinflamatoare (în funcţie de medicamentele folosite).
Pansamentul prin tamponament foloseşte fâşii lungi de tifon ce se introduc în
cavitatea plăgii pentru a obţine o hemostază. Se intrebuinţează în operaţiile de
tumori vaginale, enuclearea globului ocular etc.
SCHIMBAREA PANSAMENTULUI se face după un timp variabil, în funcţie de
scopul sau şi în funcţie de evoluţia afecţiunii.
Schimbarea pansamentului trebuie facută aseptic, completă sau incompletă.
In schimbarea incompletă se schimbă numai stratul receptor (vată) şi paturile
superficiale din stratul absorbant (compresa sterilă). In general, pansamentele
compresive se schimbă în 24-48 ore, la fel cele ce protejează plăgi aflate sub dren.
Pansamentele uscate se schimbă în general la 4-5 zile şi apoi la scoaterea firelor de
sutură (8-10 zile la animalele mici, 12-14 zile la animalele mari. Pansamentele se
schimbă obligatoriu atunci când s-au imbibat cu secreţii, când apar modificări locale,
circulatorii (datorită faptului ca este prea strâns). Când infecţia este puternică şi
secreţia purulentă în cantitate mare, se scot firele de sutură şi se lasă plaga larg
deschisă, fără pansament, expusă la aer şi lumină.

BANDAJE

Bandajele sunt mijloacele terapeutice pentru imobilizarea unuor regiuni

corporale.
Un bandaj bine realizat trebuie să indeplinească urmatoarele conditii:
 să fie rigid;
 să exercite o compresiune moderată şi uniformă pe regiune;
 să fie bine fixat;
 să fie estetic.
Bandajele se clasifică în amovibile şi inamovibile.
36
 Bandajele amovibile sunt bandaje provizorii, ele se pot desface şi reface ori
de câte ori este nevoie. Ele sunt pansamente obişnuite completate de materiale
intăritoare reprezentate de atele. Atelele sunt bucăţi de scândură, lemn, placaj,
plastic, aluminiu etc. Atelele trebuie să fie uşoare, rezistente şi de lungime
corespunzătoare. Lungimea lor se calculează astfel încât să depăşească în sus şi în jos
(faţă de focarul de fractură) câte o articulaţie.
Bandajele amovibile se aplică în cazul unor luxaţii şi fracturi insoţite de
tumefacţii mari sau în cazul animalelor foarte tinere.
Modul de aplicare a unui bandaj amovibil respectă regulile de aplicare a
pansamentelor în sensul că, după reducerea fracturii sau repunerea luxaţiei pe plagă
se aşează una sau mai multe comprese sterile. Apoi se aplică un strat de vată care să
acopere articulaţiile invecinate. Stratul de vată se va fixa cu o faşă de tifon lăsându-se
câte un guleraş la fiecare extremitate. Se aplică atelele, în număr de două sau patru,
în funcţiue de gravitatea afecţiunii. Atelele se protejează prin ture de tifon, atât
bandajele amovibile cât şi cele inamovibile se vor proteja impotriva căderii prin
executarea din vată şi feşe de tifon a unor centuri (peste grebăn sau crupă). Se vor
improviza alte metode de fixare la membrul posterior dacă animalul este mascul
(centura nu se poate executa corespunzător datorită poziţiei penisului).
Pentru a reusii să captăm corect cele două capete osoase în cazul unei
fracturi, animalul va fi contenţionat foarte bine şi anesteziat. In cazul animalelor mici,
acestea se vor aşeza în decubit lateral pe masa de operaţie (paralel cu marginea
mesei, iar membrele vor fi perpendiculare pe aceasta). Membrul afectat se va aşeza
deasupra, ţinut paralel cu cel sănătos de către un ajutor. Ajutorul v-a fixa ferm
membrele fără a trage exagerat de cel de deasupra, astfel încât cele două să fie la
acelaşi nivel ca lungime.
După terminarea manoperei se va controla (în cazul depunerii fără
deschiderea focarului de fractură) dacă cele două capete ale fracturii au fost captate
perfect (prin examen radiologic).
După 24 ore se reexaminează animalul pentru a nu există pericolul ca
bandajul să nu fie prea strâns.
Pentru scoaterea bandajului se secţioneză cu foarfeca Lister, centura la
nivelul greabănului şi se crestează extremitatea distală a bandajului pe o distanţa de
3-5 cm după care se trage în jos ca o cizmă. La animalele mari se secţioneză bandajul
pe toate lungimea lui.
Bandajele inamovibile sunt bandaje definitive, ele se scot doar în momentul
în care şi-au incheiat rolul. Pentru executarea lor folosim substanţe intăritoare
reprezentat de gipsul medicinal, silicat de potasiu, amestec de gips – amidon - kaolin,
feşe imbibate cu polimeri.
37
 In medicina veterinară uzual se foloseşte gipsul medicinal. Gipsul se prezintă
sub formă de pulbere foarte fină, albă, uscată care se amestecă în apă (1:1) formând
un "lapte de gips" ce se intăreşte în 5-10 minute. Gipsul se aplică pe feşele de tifon
care constitue stratul final (în rest bandajul inamovibil executându-se aproximativ ca
un pansament la nivelul membrelor).
Timpii operatori sunt:
1. Reducerea fracturii: se contenţioneaza animalul în decubit lateral cu
membrul fracturat deasupra, după care, prin mişcări de extensie-contraextensie se
captează capetele fracturate. Aceste manopere se realizează sub anestezie generală
sau regională (datorită durerii prezente).
2. Se aplică o compresă sterilă (daca există o plagă).
3. Aplicarea unui strat bogat şi uniform de vată. La animalele mici straturile
de vată se fac cu centura: la membrele anterioare peste regiunea scapulară, dorsală
şi toracală, la membrele posterioare peste crupă, membrele fiind prinse în intregime
în bandaj. Obligatoriu stratul de vată trebuie să acopere cele două articulaţii,
determinând o bună imobilizare a intregii regiuni.
4. Aplicarea atelelor, menţinute peste vată prin cateva ture de tifon (se fac
ture circulare lăsând gulere de vată la extremitaţile membrelor şi la marginile
anterioare şi posterioare a centurii).
5. Aplicarea gipsului
- se impregnează ultimele ture de tifon cu lapte de gips preparat
extemporaneu;
- pentru a creşte rezistenţa bandajului se poate aplică strat de lapte gipsat
după fiecare strat de tifon;
- inainte de aplicare, faşa se trece desfăşurată printr-o taviţă cu lapte de
gips (iar după impregnare se rulează la loc pentru a putea fi aplicată);
- feşele de tifon se gipsează inainte prin intinderea gipsului uniform şi
moderat pe toata suprafaţa. Inainte de folosire, feşele se scufundă complet intr-un
vas cu apă calduţă şi se lasă 1-2 minute după care se storc, ţinându-se de la capete şi
apoi se rulează pe membrul afectat.
Bandajul se lăsa să se usuce cam 20-30 minute, timp în care animalul este
imobilizat.
6. Controlul bandajului. Dacă s-a facut captarea fără deschiderea focarului de
fractură se recomandă verificarea prin examen radiologic, la 24 ore se verifică dacă
bandajul nu jenează sau dacă nu produce tulburări circulatorii prin compresiune.
Dacă da, se crestează marginea distantă a bandajului şi se executa masaj energic.
Dacă la nivelul fracturii există o plagă se aplică bandaj inamovibil (inainte de
inceperea totală a gipsului se va practica o fereastră în dreptul plăgii).
38
 Scoaterea bandajului se face în funcţie de afecţiune, specie, după vindecarea
completă. Bandajul se inmoaie cu apă calduţă după care se taie cu fierăstrăul. La
animalele mari, bandajul se taie în lungul lui, pe faţa anterioară în apropierea atelei.
La cele mici se taie centura în partea superioară şi bandajul în partea inferioară şi se
trage uşor ca piciorul din cizmă.
După ridicarea lui se vor trata eventualele escoriaţii. Se produce amiotrona
funcţională ce trebuie remediată prin masaj, fizioterapie.
Pentru imobilizarea unor regiuni corporale cu diferite afecţiuni se poate apela
şi la alte mijloace inafară de bandaje (ex: după tenorafii la cabaline se aplică
ortozomul), la animalele mici cu afecţiuni ale coloanei vertebrale, se poate
confecţiona un cadrul metalic.

INJECŢIILE

Injecţiile sunt manopere simple prin care se introduc în organism pe cale

parenterală diverse preparate sub formă de soluţii sau suspensii pentru a obţine o
acţiune locală sau generală. Numeroasele avantaje pe care le prezintă fac din injecţii
principala modalitate de tratament în medicina veterinară. Efectul este rapid şi uşor
de realizat, fără dotări speciale.
Instrumetar şi materiale necesare:
- seringi de diferite tipuri şi mărimi confecţionate din metal, sticlă sau
material plastic, sterilizate sau de unică întrebuinţare, tip Lower, acceptate pe plan
internaţional. Există seringi automate pentru tuberculinare, vaccinări sau tratamente
la efective mari la care se schimbă numai acele după fiecare administrare.
- Aparatele de perfuzie pentru aministrarea unor cantităţi mari de soluţii cu
tuburi elastice şi racorduri flexibile.
- Acele de seringă de mărimi şi forme diferite, adaptate tipurilor de seringă pe
care le insoţesc. Acul prezintă o parte cilindrică, care pătrunde în ţesuturile
organismului numite bizou iar porţiunea care se adaptează la seringă se numeşte
ambou. La acele de unică întrebuinţare, amboul este din material plastic, transparent
pentru injecţiile intravenoase. Pentru administrări repetate intravenoase există ace
prevăzute cu o teacă din material plastic (branule), care, după introducerea în venă,
partea metalică (rigidă) se retrage şi rămâne canula flexibilă ce se introduce în
lumenul vasului fără riscul lezării acestuia sau injectare perivasculară.
Instrumente şi materiale necesare pentru pregătirea locului de elecţie:
- tundere, radere, dezinfecţie.
- produsele de injectat se prezintă în flacoane sau se prepară în seringă.
Tehnica injecţiilor
39
 Condiţii generale
Preparatele medicamentoase tipizate şi omologate, trebuie să corespundă
normelor de prezentare, etichetele cu menţionarea termenului de valabilitate,
conţinutul, concentraţia; cantitatea şi restricţiile referitoare la consumul produselor
alimentare, provenite de la animale de interes economic în perioada de tratament.
Se va respecta alternanţa locurilor de elecţie în cazul repetării injecţiilor,
pentru a permite absorbţia completă. Totdeauna să avem minimum două ace, unul
pentru aspirat soluţia şi altul pentru injectat.
Injecţia intradermică (i.d)
Soluţia de injectat se introduce în grosimea dermului. Se folosesc cantităţi
mici (0,1-0,5 ml). Injecţiile intradermice se practică în scop de diagnostic cu substanţe
revelatoare (tuberculina, maleina). Se folosesc seringi mici de 1-2 ml şi ace subţiri
(20x0,2 mm) sau seringi automate.
Locul de elecţie:
- cabaline: pentru maleinare, pleoapa inferioară
- bovine: faţa laterală a gâtului pentru tuberculinare, pliu cozii pentru reacţia
Cassoni
- porcine: la baza urechii
- păsări: bărbiţe sau membrana interdigitală
Tehnica injecţiei. Se pregăteşte locul de elecţie, apoi se face un pliu
(transversal), acul introducându-se cu bizoul spre exterior. Apariţia unui buton dermic
perceptibil la palpare indică administrarea corectă.
Pentru maleinare se folosesc seringi de 1 ml cu diviziuni şi ace subţiri şi mici.
Cu mâna stângă se prind pleoapele de marginile libere şi se trag înafara globului
ocular. Acul adaptat la seringă se introduce cu bizoul spre exterior, paralel cu
marginea liberă a pleoapei inferioare la câţiva mm de dinapoi înainte spre unghiul
intern al globului ocular şi se injectează maleina formându-se un buton.
Pentru tuberculinare injecţia se face pe laturile gâtului pe o regiune tunsă. Cu
mâna stângă se face un pliu al pielii ce se ţine între degetul mare şi arătător, iar acul
adaptat la seringă se introduce în dermul acestui pliu cu bizoul spre exterior şi se
inoculează tuberculina formându-se un buton.
Tehnica defectuoasă: injectare subcutanată. Se repetă administrarea.
Injecţiile subcutanate (s.c)
Se administrează medicamente pentru acţiune locală sau sistemică, ţesutul
conjunctic lax, permite o bună difuzibilitate şi absorbţie a soluţiilor medicamentoase
neiritante. La animalele mici, pentru reechilibrare hidro-electrolitică se pot administra
cantităţi mari dacă nu este accesibilă calea intravenoasă. Intr-o singură administrare

40
se poate injecta maximum 15-20 ml la animalele mici, 50-100 ml la animalele mijlocii
şi 150-200 ml la animalele mari.
Locuri de elecţie: Injecţiile subcutanate se practică în regiunile corporale cu
pielea mobilă.
- cabaline: regiunea cervicală superioară, prescapulară, flanc, salbă;
- ovine şi caprine: regiunea toraco-abdominală laterală şi faţa medială a
gambei sau a coapsei;
- câine şi pisică: suprafeţele dorso-laterale ale corpului;
- păsări: regiunea pectorală şi pliul cutanat al aripilor.
Tehnica de lucru: Acul se introduce de sus în jos, perpendicular, la baza unui
pliu cutanat transversal.
Se verifică pozitia acului prin mişcare lejeră şi se injectează soluţia uşor, fără a
intâmpina rezistenţă.
După injectare, acul se retrage sub un tampon cu dezinfectant, se masează
locul pentru a favoriza difuziunea lichidului.
Accidente şi complicaţii:
- ruperea acului, cauze: neatenţie, contenţie defectuoasă;
- necroza cutanată; cauze: soluţii prea concentrate, cantităţi prea mari intr-un
singur punct;
- flegmoane: aseptice, determinate de soluţii iritante; septice, purulente în
condiţii precare de asepsie.
Injecţii intramusculare (i.m.)
Ţesutul muscular oferă o absorbţie uşoară şi rapidă cu o reactivitate mai
scăzută decât a ţesutului conjunctiv, permiţând administrarea unor soluţii uleioase
sau soluţii obişnuite în concentraţii mai mari decât la cele subcutanate. Nu se pot
administra în acelaşi loc cantităţi mai mari de 20 ml la animalele mari, 10 ml la
animalele mijlocii sau 5ml la cele mici.
Locuri de elecţie:
- La animalele mari: musculatura cervicală, faţa postero-laterală a coapsei,
regiunea anconaţiilor şi uneori a crupei;
- La animalele mijlocii şi mici: regiunea coapsei, fesei, gâtului, anconaţiilor;
- La păsări: musculatura pectorală.
Tehnica de lucru: Acul se introduce perpendicular pe masa musculară la o
profunzime variabilă, în funcţie de grosimea acesteia, prin impingerea lentă sau
lovitura scurtă la animalele mari. Se verifică prin aspiraţie dacă s-a patruns intr-un vas
pentru a evita injectarea intravasculară şi se apasă pistonul moderat, după adaptare
corectă la ac, fixând amboul intre degete. Acul se retrage sub compresiunea unui

41
tampon imbibat intr-o soluţie dezinfectantă şi se masează locul uşor pentru a favoriza
difuziunea substantelor administrate.
Accidente şi complicaţii: a introducerii unor soluţii uleioase sau suspensii
direct la torentul circulator.
Injecţiile intravenoase (i.v)
Injecţiile intravenoase prezintă numeroase avantaje în comparaţie cu alte cai
de administrare:
- permite introducerea unor cantităţi mari de soluţii;
- efectul este promt şi constant;
- dozele sunt mai reduse;
- nu este dureroasă;
- Pentru soluţiile cu indicaţia "stric intravenos", reprezintă singura cale, lipsită
de riscuri (clorura de calciu, sulfatiazol 20%).
Locuri de elecţie:
- cabaline: vena jugulară, subcutanată toracală, cefalică antebrahială, safena
internă;
- rumegătoarele mari: vena jugulară superficială, safenă, cefalică-
antebrahială, la vacă şi vena mamară anterioară;
- rumegatoarele mici: vena jugulară superficială sau vena safenă;
- porc şi iepure: vena auriculară externă şi jugulară la tineret;
- câine: vena safenă, subcutanate antebrahiale, cefalică brahială, jugulară;
- pisica: safena externă, subcutanate antebrahiale, jugulară;
- păsări: vena cubitală, radială, humerală.
Tehnica de lucru: Locul de elecţie se tunde uniform sau se rade. Puncţia venei
(flebocenteza), se folosesc ace potrivite pentru fiecare specie, iar vasul se află intr-o
stare de turgeşcentă realizată prin stază cu un garou sau compresiune digitală.
Acul se introduce liber sau adaptat la seringă, oblic şi apoi paralel cu vena în
lumen cât mai mult. Se ridică staza şi apoi se injectează lent soluţia la o temperatură
cât mai apropiată de cea corporală. Pentru injectarea unor cantităţi mari de lichide
este bine să se realizeze un montaj cu racord elastic intre seringă şi ac. Eliminarea
completă a aerului din tubul cu care este prevăzut se realizează prin umplerea
acestuia cu fluid inainte de inceperea perfuziei sau cu sânge în momentul penetrării
venei. La sfârsit, acul se retreage brusc, compresând vena cu un tampon câteva
minute la locul puncţiei. Dacă s-au folosit soluţii intante, resturile din ac vor fi
eliminate prin aspiraţie sau curgere liberă.
Cateterele venoase permit perfuzii indelungate de până la 48 ore, protejând
lumenul vasului datorită flexibilitaţii.

42
 Identificarea grosimilor cateterelor venoase este uşurată prin codificarea
calibrelor pe culori.

24 G - galben (cel mai subţire) 0,6 mm diam. interior

22 G - albastru 0,8 mm diam. interior
20 G - roz 1,0 mm diam interior
18 G - verde 1,2 mm diam. interior
17 G - alb 1,4 mm diam. interior
16 G - gri 1,7 mm diam. interior
14 G - portocaliu (cel mai gros) 2 mm diam. Interior

Pentru hidratarea animalelor cu soluţii electrolitice la o rată mai mică de 200

ml/h este suficientă montarea unui cateter 22 G.
Pentru transfuzia de sânge, la animale mari (peste 1000 ml/h soluţii
electrolitice) sunt necesare catetere de 18 G - 14 G sau 2 - 3 simultan.
Accidente şi complicaţii:
- lezarea vasului cu hematom perivenos când se folosesc ace prea groase sau
prea subţiri;
- embolii, tromboze: tehnica defectuoasă;
- periflebita şi tromboflebita adezivă: injectarea perivenoasă a unor soluţii
iritante. Dacă s-a injectat perivenos, imediat se pot face infiltraţii cu soluţie de
procaină 2% a ţesutului perivenos. Dacă injecţia perivenoasă s-a produs în urmă cu 24
ore, la soluţia de procaină se poate adăuga 2 - 400,000 u.i. penicilină, la fel se pot
face pensulaţii cu tinctură de iod.
- tromboflebita supurativă: asepsie deficitară;
- şocul, hemoliza, edemul pulmonar: cantităţi mari de soluţii hipotome la
temperaturi scăzute.
Injecţiile intraarteriale (i.a)
In mod excepţional, se practică pentru injectarea unor substanţe de contrast
în angiografii, în scop experimental sau terapeutic.
Loc de elecţie: Se folosesc arterele: carotida, metatarsiene, metacarpiene,
mediana, fumerala.
Tehnică de lucru: Se reperează vasul fără stază. Extragerea acului se face
printr-o mişcare bruscă, sub compresiune puternică. Se recomandă ca acul să fie
orientat cu vârful în direcţia centrifugă.
Injecţiile intracardiace (i.c.)
In aria de protecţie cardiacă se administrează analeptice cardiace în cazuri de
urgenţă sau narcotice pentru eutanasie.
43
 Loc de elecţie: îl reprezintă spaţiul intercostal stâng al 3-lea – 4-lea pentru
animalele mari şi spaţiul al 4 – 5-lea pentru carnivore.
Intrapleural, locul de elecţie îl reprezintă spaţiul dintre coasta 7-a si a 8-a.
Tehnică de lucru: Acul se introduce intraventricular, observându-se jetul de
sânge sacadăt şi mişcarea acului sincron cu contracţia sistolică. Se recomandă un
racord elastic, deoarece montajul rigid este incomod şi produce leziuni cardiace..
Injecţia intraperitoneală (i.p)
Se administrează preparate medicamentoase, pentru acţiune locală sau
generală, peritoneul având o mare capacitate de absorţie. Soluţiile vor avea o
concentraţie mai mică, dozele sant mai mari decât la injecţiile intravenoase. Se pot
administra antibiotice în peritonite sau anestezice generale, când nu este accesibilă
calea intravenoasă, la animale mici, porcine, păsări.
Loc de elecţie:
- animale mari: fosa paralombară stângă la cabaline, dreaptă la bovine sau
teşitura flancului;
- animale mici pe linia alba sau paramedian, cu trenul posterior mai ridicat.
Tehnică de lucru: După asepsie reiguroasă, traversarea peretelui abdominal
se face progresiv până apare senzaţia de "gol" la varful acului. Pentru a evita crearea
unei comunicari directe cu exteriorul, se pot deplasa uşor planurile anatomice
superficiale cu mâna inainte de introducerea acului.
Accidente şi complicaţii:
- leziuni vişcerale: când acul pătrunde brusc, loc de elecţie greşit;
- peritonita: asepsia defectuoasă, lezarea vişcerelor tubului digestiv,
injecatarea unor soluţii iritante.
Injecţiile intrapleurale şi intrapulmonare, se practică în pleurite, pleurezii
prin spaţiile intercostale 5-8.
Injecţiile intrasinoviale. Se practică în scop anestezic, terapeutic sau
explorator, după asepsie riguroasă şi contenţie.
Locuri de elecţie: fundurile de sac articulare sau tendinoase.
Tehnică de lucru: planurile anatomice se deplasează uşor cu mâna şi apoi se
introduce acul. Pentru lavaje articulare, se pot efectua concomitent puncţii
contralaterale. După retragerea acului, se face un masaj uşor, apoi se aplică un
pansament până la inchiderea completă a orificiului.
Accidente şi complicaţii:
- ruperea acului şi lezarea componentelor articulare, dacă nu se face o
contenţie riguroasă;
- complicaţii septice, iritaţii, fistule sinoviale.
Injecţiile intratraheale
44
 Se administrează substanţe medicamentoase în parazistisme traheo-bronşice.
Locul de elecţie: regiunea cervicală ventrală în plan medial.
Tehnică de lucru: gâtul animalului se ţine în extensie şi se traversează
ligamentul interinelar. Soluţia se injectează lent, pentru a nu produce bronhospasm.
Accidente şi complicaţii:
- tuse, bronhospasm, complicaţii septice.
Injecţii intramamare
Deosebită este tehnica injecţiilor intralimfatice ce se face în doi timpi la
animalele mici. La extremitatea inferioară a unui membru posterior se injectează sub
piele un lichid colorat (albastru lui Evans, albastru de metilen) şi după ½ - 1 oră, când
s-a evidenţiat reţeaua limfatică se face o disecţie pe o întindere mică a unui vas mai
important. În el se va face o nouă injecţie, cu acelaş lichid oolorat sau produs iodat
(lipyiodol) şi care în 24-48 ore va impregna tot sistemul ganglionar, vasele aferente şi
eferente, canalul toracic
Recoltarea de sânge
Se recoltează cantităţi variabile de sânge în scop terapeutic, de diagnostic sau
pentru prepararea unor seruri hiperimune. Flebocenteza se realizează cu ace de
venisecţie groase cu diametrul de până la 10 mm. Sunt necesare şi recipiente
corespunzătoare: baloane cu bile pentru defribrinare, tuburi simple cu sau fără
anticoagulant (heparină sau citrat de sodiu).
Locuri de elecţie: Sunt cele menţionate în injecţia intravenoasă, la care se mai
adaugă vârful cozii, urechea, creasta sau bărbiţele.
Cantitatea maximă de sânge care se poate recolta intr-o singură intervenţie
este de 4-6 l la cal, 4-8 l la bovine, 200-500 ml la oaie, 200-600 ml la porc, 50-200 ml
la câine, fără a depăşii 15% din masa circulantă.
Tehnica recoltării sângelui: Sângele se poate recolta respectând tehnica
injecţiilor intravenoase, iar jetul se orientează spre peretele recipientului pentru a
reduce spumarea şi hemoliza.
In cazul venisecţiilor în scop terapeutic mai sunt necesare aceste precauţii.
La porcine, recoltările de sânge se pot face din confluentul jugular prin
depresiunea sterno-prepectorală (Carle şi Dewhirst) sau prin puncţie parasternală în
direcţie vertebrală.
Procedeul Carle şi Dewhirst se realizează pe animalul contenţionat în
picioare. Un ac lung de 10-12 cm adaptat la seringă se introduce de jos în sus, în
mijlocul depresiunii formate intre apendicele traselian, articulaţia scapulo-humerală,
cu membrul anterior de aceeaşi parte în abducţie. Pătrunderea în vena cavă cranială
este marcată de umplerea seringii cu sânge.

45
 Dacă animalul se poate contenţiona în decubit dorsal, este mai comod
(procedeul Grigorescu) la care acul se introduce de sus în jos, la marginea cranială a
primei coaste lângă apendicele traselian. Pe măsură ce acul progresează se fac
aspirări repetate până ce apare sângele care umple seringă cu uşurinţă. Pătrunderea
în trunchiul bicarotic nu este considerată un accident.

ANESTEZIA

Anestezia regională la taurine

Anestezia nervului infraorbitar
Loc de elecţie: gaura infraorbitară este situată în apropierea tablei dentare. Se
ia ca reper o linie paralelă cu marginea dorsală a nasului, pornită din unghiul
temporal al ochiului şi o perpendiculară dusă la marginea anterioară a primului
premolar.
Anestezia nervului oftalmic
Este preferat accesul prin traversul pleoapei inferioare în treimea sa medială,
pătrunzând retrobulbar, după tranchilizare profundă şi o bună imobilizare a capului.
Anestezia nervului frontal
Acul pătrunde prin traversul pleoapei superioare 2-3 cm sub arcada orbitară
se injectează 5 ml soluţie anestezică.
Anestezia nervului cornual
Indicaţii: intervenţii chirugicale pe coarne.
Loc de elecţie: jumătatea distanţei dintre baza cornului şi unghiul temporal al
ochiului, sub creasta frontalo-laterală.
Tehnică: se introduce acul perpendicular sub piele şi se injectează 10 ml
anestezic. Se poate completa cu o injecţie anterioară (n. frontal) şi una posterioară (n.
occipital), la baza cornului.
Anestezia nervilor intercostali.
Lipsa unui şanţ costal bine conturat impune precauţii suplimentare.
Anestezia flancului
Nervul ilio-ingvinal are oblicitate mai mare, fiind abordat la vârful apofizei
transverse în anestezia paralombară.
Anestezia ugerului la vacă
Indicaţii: operaţii pe uger sau mamelon.
Loc de elecţie: pentru sferturile anterioare interesează nervii flancului, iar
pentru cele posterioare nervii perineali.
Tehnică:

46
 1. anestezia nervilor perineali se poate realiza printr-o singură injecţie la
arcada ischiatică. Comisura inferioară a vulvei şi introducem acul de sus în jos până
aproape de suportul osos. Injectează 20 ml xilină 2%.
2. anestezia epidurală inaltă pentru operaţie pe animalul contenţionat în
decubit.
3. infiltraţia circulară (subcutanată şi apoi sub capsula mamară).
4. Instilaţia prin canalul papilar a câte 50 ml soluţie anestezică (anestezie de
contact), în intervenţii pe sinusul papilar.
5. Infiltraţie circulară la baza mamelonului ( în plâgi ale mamelonului).
Anestezia penisului la taur
1. anestezia subsacrală. Se videază rectul, palpăm găurile subsacrale S3 şi S4
pentru nervii pudenzi şi hemoroidali care se anesteziază cu câte 20 ml soluţie
anestezică. Anestezia pararectrală şi ischiatică este asemănătoare cu cea descrisă la
cabaline.
2. Blocajul pararectal (vezi la cal).
3. Blocajul la nivelul arcadei ischiatice (vezi anastezia la cal).
4. anestezia nervilor pudenzi la nivelul flexurii sigmoide a penisului.
La 6-8 cm inapoia sacului scrotal, introducem acul sub faşcia profundă şi se
injectează 100-140 ml procaină 2% sau xilină 1%.
Anestezia nervilor metapodiali
Indicaţii: operaţii pe regiunile metapodiale şi scropodiale.
Loc de elecţie: jumătatea lungimii metapodiului, atât la membrul anterior cât
şi la cel posterior.
Pentru membrul anterior se realizează 4 injecţii la faţa dorsală şi laterală a
fluierului şi câte o injecţie de-o parte şi de alta a tendonului flexor profund.
La membrul posterior sunt necesare 3 injecţii la partea dorso-laterală a
metatarsului şi pe ambele parţi ale tendonului flexor profund.
Tehnică: pentru fiecare nerv se injectează 10 ml anestezic.
Anestezia nervilor digitali
Fiecare deget este inervat de 4 nervi digitali: 2 axiali (anterior şi posterior) şi 2
abaxiali.
Indicaţii: intervenţii chirurgicale în regiunea chişiţei sau pe ongloane.
Tehnică:
1. blocajul la nivelului buletului: se poate realiza o infiltraţie circulară cu 30-
40 ml procaină 4% sau xilină 2% sau 4 injecţii cu câte 10 ml anestezic.
2. blocajul la nivelul chişiţei.
a) anestezia ambelor degete prin 4 injecţii (Pincemin). Se introduce
un ac lung intre cele două degete, la 1-2 cm deasupra spaţiului digital, până se simte
47
vârful acului sub piele, în partea opusă. Se injectează la acest nivel 20 ml soluţie
anestezicâ. Se extrage acul, lăsând încă 20 ml pe traiect şi încă 20 ml sub piele în
partea din care s-a pâtruns.
3. Anestezia unui singur deget (Collak). Se realizeazâ prin 3 injecţii cu câte 5
ml: una dorsală şi una posterioarâ şi altâ injecţie pe faţa excentricâ a degetului. Acul
va avea o direcţie oblicâ inainte şi inapoi.
Anestezia intravascularâ
Se poate obţine prin introducerea anestezicului intr-o venâ sub garou. După
aplicarea garoului, anestezicul difuzează lejer până la nivelul capilar, producând o
anestezie rapidă (2-3 minute) care durează până la ridicarea garoului.
Anestezia intraarterială se realizează injectând anestezicul în artera principală
care se distribuie în teritoriul respectiv. Injecţia intraarterială este mai dificilă decât
cea intravenoasă, dar odată realizată, eficienţa este superioară.
Garoul se menţine un timp limitat strict necesar, prelungirea garotajului peste
60 minute poate avea consecinţe negative.

MANOPERE CHIRURGICALE DE BAZĂ

Intervenţiile chirurgicale reprezintă un ansamblu de manopere executate cu

ajutorul instrumentelor chirurgicale, intr-o succesiune logică în planul anatomic al
animalului.
Principalele manopere operatorii sunt:
- dierezele;
- exerezele;
- hemostaza;
- drenajul;
- suturile.
Dierezele chirurgicale
Dierezele sunt manopere chirurgicale folosite pentru pătrunderea în ţesuturi.
Se face pentru realizarea unor căi de acces operator, sau separarea unor formaţiuni
anatomice.
Incizia. Pătrunderea în ţesuturi se realizează prin secţionarea acestora cu
instrumente tăioase, reprezentând unul sau mai mulţi timpi operatori.
Definirea incizilor se face prin adăugarea sufixului tonic la numele organului
respectiv: gastronomie, esofagotomie, enterotomie.
Clasificarea inciziilor:
a) După forma liniei principale:
- drepte: orizontale, verticale;
48
 - curbe: semicerc.
b) După numărul linilor de incizie:
- simple: linie continuă;
- compuse: două sau mai multe linii:
linii frânte: v;x;y;
linii curbe: felie de pepene;
semilună;
semicerc.
c) După numărul straturilor anatomice incizate:
- strat cu strat (în straturi succesive);
- în bloc: straturile anatomice vor fi secţionate printr-o
tăietură de bisturiu.
Condiţiile necesare pentru o incizie corectă:
- asepsie riguroasă;
- hemostaza definitivă;
- locul de elecţie bine plasat, cu acces direct;
- marginile plăgii să fie cât mai regulate, inciziile superficiale sunt mai lungi
decât cele profunde;
- se evită ţesuturile bogat vascularizate, se ocolesc vasele de sânge
importante şi nervii;
- secţionarea transversală a muşchilor este nerecomandabilă;
- direcţia inciziei urmăreşte asigurarea declivităţii pentru drenaj gravitaţional.
Tehnică inciziei. După stabilirea locului de elecţie se fixează ţesuturile cu o
mână, iar cu cealaltă se prinde bisturiul, astfel încât să asigure forţa necesară de
apăsare. Lama bisturiului se orientează astfel încât marginile plăgii să fie
perpendiculare, pentru a permite afrontarea corectă prin sutură.
Decalarea: desprinderea unei formaţiuni anatomice de un ţesut cu care vine
în contact nemijlocit, fără a-l maltrata. Exemplu: decolarea periostului în trepanaţii.
Dilacerarea: reprezintă pătrunderea în ţesuturi cu ajutorul instrumentelor
boante sau direct cu mâna. Este mai traumatizantă decât incizia, dar hemoragia se
reduce. Post-operator, marginile plăgii rămân apropiate, permitţând o sutură mai
lejeră. Exemplu: izolarea cordonului testicular, a unor tumori.
Centeza sau puncţia: reprezintă crearea unui orificiu cu ajutorul
instrumentelor ascuţite, cu scopul prelevării sau evacuării conţinutului cât şi a
introducerii unor preparate medicamentoase.
Aceste manopere se denumesc prin adăugarea sufixului - centeza la numele
organului respectiv: rumenocenteza, cecocenteza.
După scopul urmărit centezele pot fii:
49
 - exploratoare sau de diagnostic, incluzând în special puncţia biopsică;
- terapeutică:
evacuatoare prin lichide sau gaze;
inoculatoare: se introduc antibiotice.
Pentru a nu se crea o comunicare directă cu exteriorul, planurile anatomice
se vor deplasa, iar trocarul se introduce oblic. Dacă nu se obţine inchiderea spontană
a orificiului, este necesară aseptizarea suplimentară şi sutură.
Puncţiile cu trocarul se execută în doi timpi;
a) introducerea împreună a canulel şi a stiletului trocarului prin ţesuturi,
peretele organului sau cavitătii. Se face prin presiune locală, prin lovire bruscă, prin
rotire şl presiune, uneori după o mică butonieră făcută cu bisturiul la piele.
b) scoaterea stiletului sau mandrenului din canula dacă s-a penetrat în
cavitate şi evacuarea conţinutului.
c) scoaterea canulei. Se introduce din nou mandrenul sau stiletul şi cu o
mână se prăsează pe pielea din jurul puncţiei şi cu alta se extrage trocarul, asigurând
o nouă dezinfecţie a locului puncţionat.
Toracocenteza
Indicaţii: diagnostic în pleurezie, hidro, hemo, pneumotorax şi evacuarea
conţinutului şi terapeutic.
Loc ele elecţie;
- la cal - Pe partea dreaptă în spaţiul 6 sau 7 intercostal deasupra venei
pintenului iar în partea stângă în spaţiul 7 şi 8 costal la marginea anterioară a coastei..
- la bovine, locul de elecţie este partea inferioară a spaţiului 5 intercostal pe
partea dreaptă şi al 6-lea pe stânga la 2-3 cm deasupra liniei articulaţiilor
condrocostale.
- la. Porc, locul de elecţie este în spaţiul 8 costal pe partea stângă şi 7 pe
partea dreaptă.
- la cline şi pisică - locul de elecţie este la partea inferioară a spaţiului
intercostal drept sau chiar stâng, în partea declivă a toracului.
Pricardocenteza
Indicaţii: drenarea, evacuarea exudatelor.
Loc de elecţie
- pentru cal, spaţiul 5 sau 6 intercostal stânga puţin deasupra venei
pintenului.
La puncţia pericardului, trebuie să se reţină, că în cazurile de conţinut
abundent pericardic, odata cu puncţia pleurei se va puncţiona şi pericardul care fiind
dilatat este în contact intim cu peretele toracal.

50
 La bovine în cazul de pericardită traumatică, se utilizează periocardocenteza
ca mijloc terapeutic paleativ pentru a putea fi valorificat animalul prin abator
Pericardiocenteza se face in spaţiul 5 intercostal stâng sau pericardocenteza
ventrala pe lângă apendicele xifoid.
Instrumente: bisturiu, foarfecă, pense hemostatice, trocare.
Contenţia decubitală laterală dreaptă
Anestezie, tranchilizare si anestezie locală.
Tehnică: Se execută o incizie cutanată de 15-20 cm uşor oblică la aproximativ
egală distanţa de laturile unghiului. Se secţionează inserţia muşchiului drept al
abdomenului pe xifoid şi se dilacerează ţesutul conjunctiv, se introduce trocarul în
plagă în direcţia oblică în sus şi înspre înainte şi se puucţionează pericardul. Se
extrage stiletul şi se elimină exudatul. Apoi se fac spălaturi ale sacului pericardului cu
soluţii ce nu dau miros cărnii şi se reintroduce stiletul pentru a fi extras definitiv
trocarul.
Se pot aplica câteva fire de suzură la piele.
Pericardocenteza Ia câine şi pisică - locul de elecţie este spaţiul 6 intercostal
stâng puţin înainte de apendicele xifoid şi la 1 cm deasupra sternului.
Punctia cordului
La cal în spaţiul 5 sau 6 intercostal stâng mai sus de stern cu 4-5 cm.
La bovine, ovine şi porc - puncţia se face în spaţiul 5 intercostal stâng la 4-5
cm deasupra sternului.
La câine şi pisicâ - locul de elecţie este indicat şi de percepţia bătăilor
cardiace In spaţial 6 intercostal stâng la 2-3 cm deasupra sternului.
Paracenteza
Puncţia peritoneală sau paracenteza are indicaţii in diagnosticul peritonitei,
ascitei, hemoperitoneu, tumoră abdominală, Locul de elecţie: îl reprezintă zona
declivâ la jumătatea distanţei dintre xifoid şi ombilic, linia albă sau paramedian şi
flanc la aninalele mari şi între ombilic şi pubis la porc, câine si pisică sau paramedian.
Ruminocenteza
Indicaţii; indigestia gazoasă acută a rumenului aaa obstrucţia esofagului.
Locul de elecţie: în fosa paralombară în mijlocul triunghiului format de
marginea apofizelor transverse lombare, ultima coastă, unghiul extern al iliumului şi
coarda flancului stâng.
Contenţia: animalul în picioare, cu mucarniţa aplicată şi membrele
posterioare legate în opt.
Tehnica. După tunderea şi dezinfecţia locului, operatorul aplică trocarul ţinut
în podul palmei drepte şi fixat cu mâna stângă în aşa fel ca vârful lui să fie dirijat oblic
spre articulaţia cotului opus şi printr-o mişcare de presiune bruscă sau prin lovire cu
51
palma introduce trocarul în cavitatea rumenului. Se retrage stiletul şi se evacuează
gazele. Canula rămâne fixată prin legarea ei cu douî bucăţi de tifon ce înconjoară
corpul. La animalele cu pielea foarte groasă se face cu bisturiul o mică butonieră de 1-
2 cm şi cu trocarul se vor străbate numai straturile musculare ale peretelui
abdominal, poritoneul şi rumenul.
Scoaterea canulei, definitiv se face după reintroducerea stiletului în canulă,
presarea cu mâna stângâ a ţesuturilor din jurul puncţiei pentru a evita decalările
peritoneale şi musculare, şi extragerea bruscă a trocarului urmată de sutura pielii
dacă a fost secţionată anterior.
Accidente şi complicaţii: infiltrarea gazoasă a regiunii flancului abcesul şl
flegmonul local, poritonita locală, aderenţa rumenului la peretele abdominal.
Indicaţii: timpanism foarte accentuat
Loc de elecţie: în flancul drept in centrul fosei paralombare la egală distanţă
dintre unghiul axtern al iliumului şi ultima coastă.
Contenţia: Iavaşaua aplicată şi ridicat membrul anterior de aceeaşi parte.
Tehnica: Direcţia şi modul de introducere, scoaterea trocarului, sunt identice
ca la ruminocenteza.
Puncţia vezicii urinare - Cistocenteza
Indicaţii: retenţii urinare cu obstruare completă a căilor urinare, fără a se
putea face osteterismul.
Contenţia: animalele mici contenţionate in decubit dorsal. Animalele mari în
picioare cu membrul anterior ridicat.
Tehnica: La animalele mici puncţia se face înaintea pubisului, median la
femele, paraprepuţial la masculi.
La cal - se poate face pe cale rectală sau vaginală la iapă. Transrectal, după
golirea rectului se introduce trocarul cu mâna dreaptă şi indexul acoperă vârful lui.
Când se percepe vezica se perforează dintr-o dată, planşeul rectului şi peretele vezicii,
se retrage stiletul ŞI urina se scurge in rect sau se adaugă la canulă un. tub de cauciuc
ce permite eliminarea urinei la exterior.
Calea vaginalâ la iapă se face pe planşeul vaginului înapoia cervixului.
Puncţia rahidiană (rahicenteza)
Se execută pentru recoltarea lichidului cefalorahidian.
Pentru puncţiile arahnoidiene sau subdurale, locurlile de elacţie sunt: spaţiul
lombo-sacral sau occipito-atloidien. În spaţiul lombo-sacral locul de elecţie este la
intersecţia liniei mediane cu o linia ce uneşte unghiurile interne ale iliumului la o
profunzime do l3-15 cm la cal si bovine, 2-5 cm la un câine de talie mijlocie, 6-12 cm
la porc, 2 cm la pisica. Prin spaţiul accipito-atloidien, puncţia ese mai comodă, mai

52
sigură, şi mai rapidă şi se face înapoia occipitalului în hiatusul occipito-atloidien pe
linia mediană, se face la cal şi câine.
La cal se reperează protuberanţa occipitală şi acul lung de 10-12 cm, se
introduce înapoia acestei protuberanţe cu 3-4 cm, cu o direcţie uşor oblică spre
înapoi, sub un unghi de 60-70º faţtă de regiunea nucală flexantă, până se scurge
lichidul.
La câine acul se introduce la 1-2 cm înapoia protuberanţei.
Accidente: hemoragia mică sau persistentă, inţeparea bulnului, măduvei
(pareze şi paralizii temporare).
Artrogenteze
Indicaţii: cu scop terapeutic, anestezic si de diagostic.
Instrumentar ace, seringi de mărimi diferite in funcţie de specie şi cantitatea
de lichid ce se introduce şi se extrage.
Contenţia patrupedală sau decubitalădupă articulaţia pe care se lucrează.
Principii. Puncţia articulară se face în fundul de sac cel mai destins, sau
fluctuat in condiţii perfecte de asepsie, cu material steril şi dezinfecţie riguroasă a
regiunii. După puncţie lichidul curge singur sau se adaptează seringa şi se aspiră, iar
dacă se injectează o substanţă se foloseşte altă seringă. Dintr-o colecţie purulentă se
extrage aproximativ 2/3 din cantitate. După extragerea acului se apasă cu un tampon
îmbibat într-o aolutie dezinfectantă şi orificiul se poate acoperi cu colodiu sau altă
substanţă adezivă.
Locurile de elecţie pentru fixarea articulaţie sunt în funcţie de specie.
Articulaţia scapulo-humerală. Puncţia se face în jumătatea anterioară a
articulaţiei, înaintea convexităţii troşiterului cu o oblicitate de 45º.
Bursa bicepsului - la 3 cm deasupra vârfului troşiterului.
Articulaţia humero-radio-ulnară. Se poate face la faţa laterală a ligamentului
lateral sau înapoia liniei pe faţa externă la un lat de palmă înaintea marginei
posterioare a olecranului.
Articulaţia carpiană. Se face într-un spaţiu inter-carpien, pe faţa anterioară a
genunchiului flexat sau la cal în fundul de sac posterior superior, in depresiunea
existentă intre pisiform, radius şi tendonul a extensor carpo-ulnar.
Articulaţia buletului. Puncţia se face la animalele mari în fundul de sac
posterior dintre fluier şi ligamentul suspensor al buletului.
Teaca mare sesamoidiană. La faţa anterioară a tendoanelor flexorilor la un
deget deasupra inelului perforantului.
Articulaţia intrafalangiană. Puncţia se face pe partea anterioară intre condilii
inferiori ai primei falange şi bridele terminale ale suspensorului buletului.

53
 Articulaţia copitei. Îm fundul de sac anterior, deasupra buletului, prin
traversul tendonului extensor, sau lateral de el.
Articulaţia grasetalui. Aceasta prezintă trei cavităţi sinoviale; a) femuro-
patelarâ, b)femuro-tibială externă şi c) femuro-tibială medială.
in cavitatea femuro-patelară se pătrunde printre ligamentele patelare
mijlociu şi intern, pe partea anterioară la o profunzime de 2 cm la animalele mari,
sau înapoia ligamentului tibio-patelar lateral la animalele mici.
Artrocenteza cavităţii femuro-tibiala externă se face inapoia crestei tibiale,
acul se introduce oblic dinainte înapoi şi dirijat spre Înăuntru.
Cavitatea femuro-tibiala se punctioneaza intre ligamentul tibial medial si
ligamentul tibio-rotulien intern.
Articulatia jaretului. Punctia se face in fundul de sac antero-intern, sub
maleola interna a tibiei sau in fundul de sac postero-extern sau postero-intern.
La caine se pot executa artrocentezele degetelor atat in fondurile de sac
anterioare si posterioare, cat si alte punctii articulare.

Electrotomia: secţionarea ţesuturilor cu bisturiul electric. Lama bisturiului

electric este reprezentată de electrodul activ care poate fi folosit pentru secţionare şi
hemostază sau numai pentru hemostază.
Cauterizarea: pătrunderea în ţesuturi se realizează cu ajutorul termo- sau
electrocauterului. Prezintă avantajul că realizează şi hemostaza, menţine orificiul
deschis pentru drenaj, previne generalizarea infecţiei prin inchiderea spontană a
vaselor de sânge care ar venii în contact nemijlocit cu germenii patogeni.
Secţionarea ţesuturilor dure: în intervenţii chirurgicale pe coarne, copite,
oase, folosim instrumente tăioase speciale (reneta, foaie de jaleş, dalta, fierăstrău,
freza). Părţile active ale instrumentelor (cel puţin) se supun regulilor obligatorii de
asepsie şi antisepsie.
Exerezele chirurgicale
Exerezele sunt manopere chirurgicale prin care se indepărtează porţiuni de
ţesututi, organe sau formaţiuni anatomice în totalitate în scop terapeutic, economie
sau estetic. Se numesc extirpări şi se definesc adaugând sufixul -ectomie la
denumirea organului sau ţesutului respectiv: lobectomie, cordectomie, enterctomie.
Exicizia este o manoperă simplă şi reprezintă îndepărtarea unui ţesut sau
organ intr-un timp operator: excizia unui lambou cutanat.
Rezecţia: extiraparea unei porţiuni de ţesut sau organ printr-o succesiune de
manopere (entrectomia, histerectomie).
Ablaţia reprezintă îndepărtarea totală a unui ţesut sau organ prin
combaterea multor manopere chirurgicale: ablaţia mamelei.
54
 Amputaţia defineşte îndepărtarea parţială sau totală prin secţionare
transversală a unui organ apendicular: corn, urechi, coadă, membru.
Raclajul (chiuretajul) îndepărtarea unor ţesuturi patologice cu ajutorul
chiuretei, lingurei Volkman sau renetei, exostoze, fistule.
Avulsia sau smulgerea este o manoperă folosită pentru îndepărtarea ţesutului
cornos al copitei sau onglonului.
Torsiunea este o manoperă folosită pentru îndepărtarea prin rasucire a unor
ţesuturi sau organe pediculate (testicul, ovar). Organul se prinde intr-o pensă care se
rasuceşte până la ruperea pediculului: torsiune nelimitată. Torsiunea poate fi limitată
când se realizează cu ajutorul a două pense hemostatice aplicate pe pedicul la
distanţa de 1-1,5 cm una de alta dintre care una rămâne fixă, iar cealaltă se rasuceşte
impreună cu pediculul până la rupere.
Ligatura: îndepărtarea unor ţesuturi sau organe pediculare, se realizează prin
intreruperea vascularizaţiei şi intervenţiei cu ajutorul unei ligaturi aplicate la bază. Se
folosesc fire elastice care exercită o compreiune continuă.
Strivirea liniară a ţesuturilor este o manopera folosită în operaţia de castrare
la masculi şi femele. Histotripsia include şi vasele de sânge (angioripsia) asigurând
hemostază şi în unele cazuri necrobioză.
Trepanaţia reprezintă intervenţia prin care se crează un orificiu intr-o
suprafaţă conjunctivă sau osoasă cu ajutorul trepanului, burghiu, freză. Rondela
decupată se poate recupera sau se indepărtează complet.
Cauterizarea se poate intrebuinţa şi pentru îndepărtarea unor formaţiuni
tumorale. Intărzie cicatrizarea, dar stimulează imunitatea, impiedică diseminarea
infecţiei şi mareşte reactivitatea ţesuturilor atone.
Hemostaza chirurgicală
Hemostaza chirurgicală cuprinde manoperele aplicate pentru oprirea
scurgerii sângelui dintr-o plagă accidentală sau chirurgicală, hemostaza chirurgicală
poate fi preventivă sau curativă.
Hemostaza preventivă. Se aplică inaintea secţionării vasului de sânge
(preoperator sau intraoperator), realizând intreruperea circulaţiei sanguine când se
anticipează apariţia unei hemoragii: garou, clampaj.
Hemostaza curativă. Se foloseşte intraoperator sau post-traumatic. După
modul de realizare, hemostaza chirurgicală curativă poate fi provizorie sau definitivă.
Hemostaza provizorie
Hemostaza provizorie asigură oprirea temporară a hemoragiei, trebuie
inlocuită cu o hemostază definitivă imediat ce permite desfaşurarea operaţiei.
- compresiunea digitală se foloseşte în cazurile de urgenţă pe traiectul vasului
lezat, în funcţie de topografia acestuia şi direcţia de curgere a sângelui. Pentru vasele
55
secţionate, se poate face compresiune la capete, folosind în acest scop meşe de tifon
sau comprese sterile.
- tamponamentul este intrebuinţat în hemoragiile mici, capilare şi constă în
comprimarea intermitentă a plăgii cu tampoane de tifon sterile. La fiecare aplicare
tamponul se menţine 10-20 secunde cu uşoară apăsare perpendiculară. Se interzice
confecţionarea tampoanelor din vată, deoarece lasă scame greu de identificat după
imbibare cu sânge. Manevrarea tampoanelor se face cu pense port-tampon.
- garoul se aplică mai ales în scop preventiv. Cu ajutorul unui cordon elastic se
realizează o compresiune circulară prin una sau două infăşurări. Turgeşcenţa venelor
în segmentul periferic sau sângerarea abundentă indică strângerea insuficientă.
Menţinerea îndelungată a garoului (peste 60 minute) poate avea consecinţe
nefavorabile, locale şi generale. Ridicarea garoului se face progresiv permiţând
restabilirea circulaţiei sanguine.
- forcipresura se realizează cu ajutorul penselor hemostatice care se aplică pe
capătul vasului secţionat, intraoperator, cu efect rapid. Se aleg pense de mărime
convenabilă. Trecerea la următorul timp operator va fi procedată de asigurarea unei
hemostaze definitive (ligatura, torsiune).
- pansamentul compresiv se recomandă în cazul plăgilor situate în cavităţi sau
pe suprafeţe dure. In acest caz, strângerea feşei de tifon este mai puternică decât la
pansamentul obişnuit, fără a stânjenii foarte mult circulaţia sanguină în teritoriul
respectiv.
Pansamentul compresiv se menţine maximum 24 ore, când se inlocuieşte cu
altul mai lejer. Pansamentul Mickulicz, care tapetează cavitatea, asigură şi drenajul
capilar, extragerea lui făcându-se progresiv, pe măsură ce creşte ţesutul de granulaţie.
Hemostaza definitivă
Se realizează prin următoarele procedee:
- ligatura vasculară. Se realizează cu fire de sutură. Ligatura se poate aplica
direct pe vasul izolat (ligatura imediată), cu nod chirurgical, după pensarea acestuia.
Se recomandă trecerea firului prin ţesuturile perivasculare, pentru a nu aluneca
(ligatura imediată).
Pe vasele mari, se aplică ligaturi duble, la distanţa de 1-2 cm, iar pe
cordoanele vasculare se fac legături transfixice. Ligatura în bloc este nesigură şi se
produc accidente.
- torsiunea vasculară. Capătul vasului secţionat se prinde intr-o pensă
hemostatică şi se răsuceşte până la rupere (torsiune nelimitată). Se folosesc două
pense hemostatice, una rămâne fixată pe vas, iar cealaltă se aplică pe capătul vasului
şi se răsuceşte (torsiune limitată).

56
 - cauterizarea. Este o metodă eficientă în hemoragiile capilare sau
parenchimantoase. Crusta care se formează este aderentă, dar se recomandă numai
în plăgi superficiale. Sunt necesare măsuri suplimentare, deoarece căderea crustei
riscă hemoragii secundare.
- electrocoagularea. Cauterizarea capetelor vasculare se obţine atât prin
folosirea curentului continuu (electroliza), cât şi a curentului alternativ de inăltă
frecvenţă şi voltaj redus (diatermocoagularea)
- sutura hemostatică. Se foloseşte în hemoragiile capilare sau
parenchimantoase. Trecerea firelor de sutură pentru refacerea planurilor anatomice
se face astfel încât să cuprinde şi capetele vaselor de sânge care vor fi astfel blocate în
ţesutul cicatricial care se va formă. Sutura hemostatică se practică şi la plăgile
ţesutului erecţii a uretrei, penisului, în puncte separate simple sau în (X).
- sutura vasculară. Este uşor de realizat în cazul plăgilor longitudinale ,
suturându-se numai straturile superficiale, eversat. Firele de sutură neresorbabile,
rezistente, se trec cu acul atraumatic în puncte separate în formă de (U). Se mai poate
aplică sutura în 8 sau cu agrafe.
- ligatura laterală. Este posibilă la vasele mari cu plăgi mici, deschise
accidental.
- angiotripsia. Reprezintă strivirea pereţilor vasculari cu ajutorul penselor de
castrare sau cu ecrasorul Chassaignac. Strivirea endoteliului vascular se face
neuniform. Include şi celelalte straturi ale peretelui vascular, permiţând formarea
unui trombus mai rezistent.

SUTURILE CHIRURGICALE
Suturile sunt manopere chirurgicale prin care se realizează refacerea
continuităţii planurilor anatomice intrerupte chirugical sau accidental. Ele se definesc
adăugând sufixul -rafie la numele ţesutului sau organului suturat: angiorafie,
osteorafie, tenorafie etc.
Se suturează plăgile chirugicale iar cele accidentale numai după regularizarea
marginilor, aseptizare şi asigurarea hemostazei.
Materialul necesar pentru ligaturi şi suturi:
1. Acele de sutură
Sunt foarte variate dar prototipul îl reprezintă acul compus din: vîrf, corp şi
cap, orificiul pentru introdus firul
Ca formă, acele folosite în chirurgie sunt:
- drepte de 17 – 100 mm:
- curbe cu variantele: - jumătate curbe de 15-80 mm
57
 - 1/4 curbe de 12-50 mm
- 5/8 curbe de 7- 5o mm
- sub formă de undiţă
- în 5
Pe secţiune acele pot fi rotunde, triunghiulare sau plate în totalitate sau
triunghiulare pe 1/2 dinspre vîrf şi restul rotund.
Orificiul de ancorare a firului poate fi_rotundă. ovală, triunghiulară. Pentru
introducerea firului uşor au apărut acele tip Haghedorn, ce au urechiuşa sub formă
de resort simplu şi dublu, firul se introduce în ac prin apăsare.
Acul Mooij are urechiuşa pe faţa inferioară sau laterală a vârfului acului, dar
acest fapt determină agăţarea acului de ţesuturi. Un avantaj in acest sens il are acul
Ricardin ce închide orificiul de ancorare a firului printr-un cursor ce este împins sau
retras cu degetul mare al mâinii ce poartă acul.
Există şi ace fără urechiuşă, la care firul este adaptat direct la ac, constitue
aşa denumitele ace atraumatice, rotunde pe secţiune.
2. Port acele
Acele se manevrează cu port acul tip Mathieu, Brmold, Doyen, sau în lipsa lor
o simplă pensă hemostatică tip Koker sau Pean.
Firele de sutură
Se clasifică în fire resorbabile şi fire neresorbabile care rămân în ţesuturi.
În grupul firelor resorbabile intră: catgutul, tendoanele de cangur.
Catgutul se prepară din submucoasa intestinului subţire de oaie şi se găseşte
în comerţ în plicuri sterile. Cel mal subţire este nr. 0000. descreşte la 000, 00, 0, şi
apoi creşte la nr. l până la 5 cel mai gros. Lungimea lui variază de la 30 cm până la 6
m, se resoarbe în timp de 6-8 zile la o grosime medie. Pentru a prelungi timpul de
resorbţie se foloseşte catgutul cromat ce are perioada de resorbţie de 16-18 zile.
Firele neresorbabile
1. Mătasea - este produsă de viermii de mătase şi poate fi constituită din mai
multe fire, prin filare, răsucire st toarcere. Se găseşte în comerţ de diferite grosimi cea
mai subţire nr. 000 (0,1 mm) până la nr.5 (0,9 mm). Se sterilizează prin fierbere,
autoclavare la 120u. Se foloseşte pentru sutura pielii, are inconvenientul că
secţionează tegumentul mai ales dacă se strânge prea puternic şi ţesuturile sunt prea
întinse.
2. Aţa chirurgicală. Se găseşte în comerţ în jurubiţe de diferite grosimi. Cea
mai groasă este nr. 6 şi descreşte până la nr. l6.
Pentru animalele mari, se foloseşte în sutura pielii nr.6-7, la câine nr. 7-8, la
pisică nr.8.

58
 Se sterilizează prin fierbere. La rumegătoare poate fi folosită şi pentru
suturile profunde musculare.
Primul nod se face chirurgical, dublu, deoarece firul este alunecos.
3, Firul de in, se sterilizează bine prin fierbere, se leagă foarte bine şi este
rezistent şi tolerabil.
4. Firul de bumbac, bine tolerat în ţesuturile vasculare, se foloseşte numai în
plăgi sterile.
5. Firele sintetice se folosesc simplu, împletite, răsucite, capilare sau
necapilare ca firele de Nylon, Dacron, Orlon, Terylen, Mersylen t Tigaline, Daorylen,
poliamide sau poliesteri.
Sunt livrate în diverse culori, elastice, ce obligă ca nodurile să fie bine strânse
şi mai numeroase. Grosimea lor variază de la 6-5-0.
Dexonul este un fir sintetic de acid poliglicolic. Dexonul permite executarea
nodurilor simple, clasice. Timpul de resorbţie este de 15-30 zile. Se foloseşte atât la
suturile profunde cât şi cutanate, fără a mai fi necesar scoaterea firelor, căci ele vor
cădea singure.
6. Firul de coamă de cal. Se găseşte fie sterilizat gata sau se pregăteşte prin
degresarea cu eter sau alcool şi se trece prin tinctură de iod. ~
7. Firele metalice
- Oţelul inoxidabil, sterilizat în tuburi de 2,50 m lunglime se foloseşte în
osteosinteză.
- Oţel V2A, osteoainteză,
- Oţel nichelat sau cromat pentru osteosinteză.
- Fir de nichel, bronz, aluminiu.
- Vitalium, vanadiu, tantal pentru suturi vasculare.
In cadrul chirurgiei se mai folosesc, broşele lui Kirschner, tijele lui Kuntscher,
sau alte materiale, cuie, şuruburi, plăci metalice sau din polivinil.
Nodurile
Tehnica executării lor este diferită după tipul de sutură şi după materialul de
sutura utilizat. Slăbirea sau desfacerea firelor de sutură sunt considerate în general
accidente grave sau iremediabile dacă ne referim la legătura unui vas mare.
Reguli generale în tehnica înnodărllor;
- înainte de executarea nodului cit şi după, trebule să se asigure o bună
afrontare a buzelor plăgii;
- stringerea să se facă moderat şi din apropierea nodului
- nodurile să nu se strângă exagerat dar nici să fie prea largi.
- să se utilizeze noduri speciale adecvate fiecărui fir de sutură;
- nodurile să fie plasate deoparte sau de alta a liniei de incizie.
59
 Pentru firele de sutură ca bumbac, mătase, primul nod este simplu de
afrontare, apoi nodul de oprire tot simplu.
Pentru catgut, nylon, se utilizează primul nod dublu chirurgical, apoi un nod
simplu de oprire şi al treilea tot simplu de siguranţă.
Nodurile se execută cu degetele mâinilor (degetele mari, arătătoare), arătător
şi mijlociu sau cu pensele hemostatice, port ace, cu două mâini sau cu o singură
mână.
Nodul la terminarea firului în surjet se execută cu ansa ultimă a surjetului ce
este considerată un capăt şi capătul normal, al doilea capăt, printr-un nod chirurgical,
apoi simplu de oprire şl din nou simplu de siguranţă.
Instrumente necesare pentru sutură
Pe lăngă instrumentele care prind, apropie şi poziţionează ţesuturile (pense
anatomice, chirgicale, hemostatice), se folosesc foarfeci şi ace chirgicale, care se pot
steriliza.
Suturi în puncte separate
Firul trece perpendicular prin buzele plăgii şi se face nod chirurgical la
distanţă egală, plasate uniform intre ele şi faţa de marginea plăgii. Sutura este
rezistentă, dar prezenţa unui număr mare de noduri determină o cicatrice
voluminoasă. Nodurile se plasează lateral faţa de marginea plăgii, iar capetele firului
se taie cât mai scurt.
- sutura în puncte separate simplă asigură o bună afrontare, se recomandă la
piele.
- sutura cu fire separate tip Lembert este mai rezistentă.
- sutura cu fire în (U) simplu este eversată, produce o cicatrice voluminoasă.
- sutura în (U) tip Lembert este mai rezistentă şi permite o afrontare corectă.
- sutura în (X) tip Sultan, se aplică la plăgile cu margini depărtate sau în scop
hemostatic.
- sutura în (8) (Moster) se aplică la peretele abdominal cu fir resorbabil numai
pentru straturile profunde sau cu fir neresorbail dacă include şi pielea. Este o sutură
bietajată şi se recomandă la rumegătoare după laparatomia în flanc.
Prima buclă afrontează peritoneul, faşcia transversă şi muşchii, iar a două
pielea.
- Sutura tip Lecene este tot o sutură monoplană a peretelui abdominal. Firul
se trece prin toate straturile de la exterior spre interior la 1,5 cm de marginea plăgii,
traversează plaga şi pătrunde apoi de la interior spre exterior în partea opusă
peritoneul şi muşchiul la 0,5 cm de margine, pătrunde din nou prin muşchi şi
peritoneu la 0,5 cm şi se intoarce prin toate straturile de la interior spre exterior, iar
nodul se face la exterior.
60
 - sutura cu fir continuu (Surjet)
- sutura tip Surjet simplu foloseşte un singur fir care incepe şi se termină cu
nod chirurgical, dar prezintă dezavantajul că se desface uşor toată plaga dacă se rupe
firul intr-un loc. Firul trece perpendicular prin marginile plăgii şi oblic pe deasupra.
Nodul terminal se realizează cu ultima buclă şi capătul firului.
- sutura cu Surjet intretăiat firul trece prin bucla precedentă, se deşiră mai
greu şi realizează o inchidere uniformă a plăgii.
- sutura în zig-zag: firul trece perpendicular prin buzele plăgii, face un pas de
10 mm paralel cu aceasta şi se continuă până la afrontarea completă. Este rezistentă
dar produce o cicatrice voluminoasă inestetică.
- sutura în zig-zag orizontal (intradermică) se realizează cu monofilament
sintetic, cu ac atraumatic subţire, buclele formându-se în plan orizontal. Afrontarea
este perfectă, rezultând o cicatrice discretă. Sutura intradermică se mai poate realiza
şi în Surjet simplu, cu firul trecut la jumătatea dermului şi apoi în hipoderm.
- sutura în zig-zag dublu - firul trece în ambele sensuri prin acelaşi orificiu,
folosind ambele capete cu câte un ac.
- sutura în bursă realizează inchiderea unor orificii naturale sau provocate (prolaps
rectal, perforări intestinale).
Tehnica suturilor cu fir
- nu se suturează plăgile hemoragice.
- se elimină toate ţesuturile devitalizate, ischiemiate, franjurate.
- trecerea firelor se face uniform, la distanţe egale pe toată lungimea plăgii.
- strângerea firului este moderată, atât cât este necesar.
- scoaterea firelor este precedată de o dezinfecţie, se taie sub nod şi se trage
cu pensa. Această manoperă se aplică după (7-14 zile) în funcţie de mărimea plăgii,
specie, vârstă.
Suturi gastrice şi intestinale
Firele cu structură proteică nu se pot folosii la suturile care interesează şi
mucoasa datorită enzimelor proteice digestive sau microbiene existente. Mucoasa
tubului digestiv are suprafaţa mai mare decât seroasa şi are tendinţa să se răstrângă
în afară peste marginile plăgii.
Respectând timpii septice, firele sintetice resorbabile se pot folosii la toate
straturile anatomice. Trecerea de la timpi septice la timpi aseptice se face prin
spălarea mâinilor, schimbarea mănuşilor, materialului de sutură şi a instrumentarului.
Tipuri de suturi gastrice şi intestinale
- sutura trietejată: este etanşă, rezistentă, dar prezintă dezavantajul că
necesită un efort mare şi formează o cicatrice voluminoasă:
1. sutura muco-mucoasă cu mătase.
61
 2. musculo-musculoasă cu catgut.
3. sero-seroasă cu catgut.
Mucoasa se suturează impreună cu submucoasa, iar seroasa, pentru sutură
de infundare, se ia impreună cu musculoasa.
Sutura bietajată: vizează inchiderea lumenului în puncte separate sau fir
continuu, urmată de o sutură de infundare, cu fir resorbabil care o acoperă în
totalitate pe prima.
a) sutura de afrontare tip Schmieden cu fir neresorbabil sau resorbabil
sintetic urmată de o sutură de infundare tip Lembert sau Bledinger.
Sutura tip Schmieden se realizează trecând firul prin toate straturile,
totdeauna de la interior spre exterior.
Dacă se efectuează corect sutura de afrontare, nu permite apariţia
conţinutului intestinal şi nu se poate vizualiza mucoasa.
Sutura de infundare tip Lembert se realizează cu fir resorbabil trecut prin
sero-musculoasă apoi pe deasupra suturii de afrontare şi în partea opusă la fel, prin
seroasă şi musculoasă, după care se reia din partea iniţială, cât să permită acoperirea
primei suturi, fără să rămână spaţiu intre ele.
O sutură de infundare corectă nu permite vizualizarea firelor de la prima
sutură.
Sutura tip Blendinger: firul trece perpendicular peste buzele plăgii (şi prima
sutură) apoi merge caţiva mm paralel cu prima sutură prin seroasă şi musculoasă.
- sutura tip Hartman: afrontarea se realizează printr-o sutură totală în Surjet
simplu, urmată de sutura de infundare tip Lembert.
- sutura tip Chaput este parţial eversată (cu marginile spre exterior)
Mucoasa se suturează în Surjet sau puncte separate, iar musculoasa şi
seroasa în puncte separate, eversat.
- sutura monoplană necesită indemânare şi o tehnică desăvârşită. Se
realizează în puncte separate cu fir sintetic resorbabil prin mai multe procedee.
- sutura tip Jobert firul trece prin toate straturile de câte două ori prin fiecare
buză a plăgii. Strângerea firului realizează şi infundarea, dar formează un burelet spre
interior.
-sutura tip Lembert firul trece numai prin seroasă şi musculoasă , dar este la
fel de stenozantă
- sutura tip Fruchaud realizează afrontarea şi infundarea cu acelaşi fir, este
inversă şi stenozantă.
- sutura tip Gambee este parţial inversată şi foarte putin stenozantă .
- sutura tip Cushing este o sutură extramucoasă executată peste braţele
pensei de baraj în enterectomii, pentru enteroanastomoza latero-laterală. Firul trece
62
paralel cu pensa prin seroasă şi musculoasă şi apoi în partea opusă. La sfarsit, firul se
strânge retrăgând pensa. Realizează o bună inchidere, fără să mai fie necesară o altă
sutură de infundare.
- sutura mecanică realizează inchiderea plăgilor gastrice sau intestinale, cu
mare precizie prin implantarea unor agrafe metalice care se elimină după cicatrizare
în lumenul intestinal şi apoi cu conţinutul acestuia. Sutura se realizează cu ajutorul
unor aparate speciale, fără să traumatizeze marginile plăgii.
Sutura eversată tip Joudan este o sutură extramucoasă, eversată, rezistentă
dacă se execută corect şi se asigură dietă absolută minimum 4 zile postoperator.
TENORAFIA
Sutura tendoanelor se realizează numai în cazul plăgilor recente şi numai
dacă se poate asigura imobilizarea de lungă durată a regiunii şi în condiţii de asepsie
riguroasă.
Procesul de cicatrizare evoluează lent (60-90 ZILE) fiind asigurat prin imbibiţia
din peritenoniu.
Instrumentar şi materiale: trusa minimală de chirurgie, fire de sutură
rezistente, sintetice sau metalice.
Tehnica operatoare: sub anestezie generală, se izolează tendonul şi se
regularizează capetele. Dacă este cazul, se alungeşte tendonul prin incizii de slăbire.
Metoda Le Dentu: se trec două fire de sutură transversal prin cele două
capete ale tendonului la 0.5 cm şi se leagă lateral. Al treilea fir se trece prin tendon la
distanţă mai mare (1cm.), perpendicular pe primele două şi se leagă lateral.
Metoda Schwarz: fiecare capăt se leagă transfixte la 1 cm. Se trece apoi un fir
transversal prin tendon deasupra acestor ligaturi şi se face un nod lateral.
Sutura transfixică Magda: la fiecare capăt al tendonului secţionat se trec câte
două fire prin 1/3 din grosimea acestuia şi se leagă fiecare lateral. Cele patru capete
ale firelor rezultate pe fiecare parte se leagă intre ele, în aşa fel încât nodurile să nu
fie plasate la acelaşi nivel. Este o sutură rezistentă, dar cu un număr foarte mare de
noduri predispuşi la supuraţie.
Sutura Cunea: se realizează cu un fir de sutură prevăzut cu câte un ac drept la
fiecare capăt. Firul se trece trnsversal până la jumătate prin grosimea tndonului şi
apoi oblic de câteva ori, realizând un şnur, terminându-se printr-un nod lateral.
Postoperator se asigură imobilizarea regiunii intr-o poziţie cu tendonul
relaxat, prin bandaj, iar la animalele mari cu ortozomul sau prin suspendare minimum
4 săptămâni.
OSTEOSINTEZA
Imobilizarea fragmentelor osoase în fracturi este o condiţie esenţială pentru
formarea unui calus rezistent. Osteosinteza reprezintă imobilizarea oaselor fracturate
63
ca mijloace chirurgicale. In unele situaţii, osteosimoza se asociază şi cu bandajul până
la vindecare sau numai în prima parte.
Osteosinteza este o intervenţie laborioasă, traumatizantă, se realizează
numai prin anestezie generală şi este contra indicată la animalele cu stare generală
gravă, şocate sau cu focarul de fractură infectat.

INSTRUMENTAR SI MATERIALE NECESARE

Pe lângă trusa obişnuită, se folosesc freze, dălţi, cleşti ciupitori şi fixatori de
os, ciocan, şurubelniţe, spatule etc. Materialele sunt prezentate sub formă de sârme,
şuruburi, broşe, tije, plăcuţe confecţionate din oţel, nichel, aluminiu, ceramică, fibre
de sticlă, polimeri sintetici etc.
METODE DE OSTEOSINTEZĂ
- sutura osoasă se practică în fracturile oaselor. Firul metallc este
trecut prin orificii realizate cu freza
- ligature osoasă folosită în fracturile de simfiză mandibulară. Firul
se leagă in jurul caninilor în forma literei opt
- cerclajul este legătura osoasă practicată în fracturile diafizare
oblice sau în spirală
- inşurubarea se aplică în fracturile epifizare
Osteosinteza cu plăci metalice. Placuţele metalice permit realizarea unui
montaj sigur in orice tip de fractură la care accesul permite fixarea lor cu şuruburi
trecute prin ambele compacte ale osului. Modelarea şi poziţionarea plăcuţei se face
după fixarea capetelor fracturate, iar orificiul se realizează cu un burghiu cu un ordin
de mărime mai mic faţă de grosimea şurubului pentru a permite o bună fixare.
Poziţionarea corectă a şuruburilor este încă un aspect important al reuşitei operaţiei.
Unde este posibil, se recomandă aplicarea plăcuţei pe partea opusă angulaţiei
pentru a preveni îndoirea acesteia, dacă nu se poate asigura protejarea prin bandaj.
Pironirea centro-mandibulară (fixatori interni) este o metodă folosită la
ortopedia veterinară, pentru animalele tinere prezintă avantajul că nu afectează
creşterea în lungime a osului. Se folosesc tije calibrate astfel incât să limiteze mişcările
de rotaţie ale razelor osoase. Metoda este indicată în fracturile diafizare transversale,
iar în cele oblice se asociază cu cerelajul, înşurubarea, plăcuţe metalice.
În secţiune transversală, tijele se prezintă în formă de “V”, “U” sau treflă.
Acelaşi efect se poate obţine cu ajutorul broşelor metalice care se introduce drept
sau curbate, tangent sau în arc secant în canalul medular.
După modul de introducere a tijelor, se diting două moduri de realizare

64
 1. Metoda directă fără deschiderea focarului de fractură pentru oasele
neacoperite de masele musculare, bogate (tibie, radius) sau prin radioscopie.
Se incizează pielea şi fascia sub capătul proximal al osului si apoi se face un
orificiu cu freza în os prin care se introduce tija în canalul medualar până în epifiza
inferioară, trecând şi prin focarul de fractură. Broşele se scurtează şi se lasă capătul
scurt, îndoit ca o buclă, în acelaşi scop. În fracturile extremităţilor distale (humerus,
femur), broşele se pot introduce de jos în sus prin epicondil, asigurând o bună
stabilitate.
2. Metoda indirectă. În acest ca zest obligatorie deschiderea focarului de
fractură, evidenţierea capetelor osului fracturat, îndepărtarea hematoamelor,
regularizarea suprafeţelor osoase. Se face un orificiu în capătul proximal al osului prin
canalul medular. Se introduce un conductor metalic de jos în sus pănă ajunge sub
piele unde se face un orificiu. Se face captarea şi se continuă introducerea tijei prin
canalul medular până în capătul distal.
Tija metalică sau broşele se pot introduce şi fără conductor metalic de jos în
sus, până când ajung cu capătul interior în dreptul focarului de fractură, se face
captarea oaselor fracturate. Neregularităţile osoase din focarul de fractură, împreună
cu tija ghidează osul pentru o poziţionare corectă.
Osteosinteza prin fixatori externi. Se folosesc broşe metalice, care se
introduce perpendicular traversând osul fracturat după poziţionare.
Fragmentele osoase mari vor fi traversate fiecare de 2-4 broşe, apoi capetele
acestora se fixează la exterior prin bare sau plăci metalice cu şuruburi sau cu paste
speciale sintetice care se rigidizează prin autopolimerizare la 1-3 cm de la piele.
Ţesuturile moi vor fi protejate cu un trocar în lumenul căruia se roteşte broşa
sau burghiul până la perforarea osului.
Protejarea suprafeţei cutanate traversate de broşe se fac cu pansamente
antiseptice uscate, schimbate săptămânal.

65