Descoperindu-l pe Eminescu

Mihai Eminescu, personalitate notorie a neamului român, s-a născut pe data

de 15 ianuarie 1850, fiind al șaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului
George Eminovici și al Ralucăi Jurașcu. Libertatea totală de care a avut parte la
Ipotești i-a permis poetului să vibreze la unison cu natura, să o cunoască
îndeaproape, ca mai apoi să evoce frumusețea acesteia în operele sale, precum:
”Revedere”, ”Fiind băiet, păduri cutreieram...”, ”Lacul”, ”Ce te legeni”. Pe lângă
faptul că a fost un remarcabil poet, Mihai Eminescu a activat și în domeniul
jurnalismului în funcție de redactor la ”Curierul de Iași”, la cotidianul ”Timpul”,
avănd ocazia să îi cunoască pe Ioan Slavici, Titu Maioresu, acesta fiind și cel
care l-a sprijinit la început.
Prima mea întâlnire cu Mihai Eminescu a fost înca pe când aveam doar patru
anișori. Alături de părinții mei în fiecare seară jucam un fel de ritual plin de
magie, ei cântându-mi îndrăgitul cântec ”Somnoroase păsărele”, care crea
parcă atmosfera unui univers paralel unde totul era minunat. Pe parcursul
anilor școala, de asemenea, mi-a insuflat această dragoste și profundă
apreciere pentru geniu. Dintre multitudinea de poezii, texte analizate,
memorate și descoperite, unul dintre cele care m-a marcat profund este opera
”Dorința”, publicată în 1876 în ”Convorbiri literare”. Lucrul care m-a
impresionat este limbajul simplu prin care Mihai Eminescu recreează spațiul
sacru, acest lucru potențând sentimentul iubirii și declanșând reveria
îndrăgostitului. Poezia se axează pe două planuri: cel a naturii și al întâlnirii
imaginate a iubiților, sugerând comuniunea omului cu teiul, izvorul, codrul.
Spațiul edenic conturat oferă refugiu în fața timpului inexorabil, devine loc de
contopire a ritmurilor eterne și de împlinire a iubirii. Nu am avut ocazia să
trăiesc acest sentiment, dar descrierea pe care o plăsmuiește geniul este mai
mult decât suficientă pentru a-mi transmite ideea manifestării iubirii.
Eminescu a avut un impact pozitiv asupra multor persoane, fiind cel care a
pus bazele literaturii române pe care le-au urmat moderniștii, tradiționaliștii și
neomederniștii.