Blocada Leningradului

Blocada Leningradului a fost asediul german al orașului simbol al

Uniunii Sovietice, Leningrad (azi Sankt Petersburg) în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Planul german a primit numele de cod “Operation
Nordlicht” („Operațiunea Aurora boreală”). Asediul a durat de la 8
septembrie 1941 până la 27 ianuarie 1944.

A fost unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria lumii:
Numărul total al rușilor (militari și civili) care și-au pierdut viața este mai
mare decât numărul soldaților americani și britanici la un loc pe toată
durata celui de-al Doilea Război Mondial.

Fortificațiile sovietice și ofensiva germană

Pe 27 iunie 1941, Sovietul deputaților poporului din Leningrad a hotărât să mobilizeze

populația orașului la construcția de fortificații. Au fost construite mai multe serii de fortificații. Una
dintre acestea se întindea de la gura de varsare a râului Luga spre Ciudovo, Gatcina, Urițk, Pulkovo și
mai apoi spre râul Neva. O altă linie de apărare trecea prin Peterhof spre Gatcina, Pulkovo, Kolpino și
Koltuși. În deceniului al patrulea fusese construită altă linie defensivă împotriva unui potențial atac
finlandez (KaUR) în suburbiile nordice ale Leningradului, acum fiind reactivată. În total, au fost
plantate 190 km de obstacole din bușteni, 635 km de garduri din sârmă ghimpată, 700 km de șanțuri
antitanc, 5.000 de amplasamente întărite cu bușteni și pământ și cazemate din beton pentru arme
grele și 25.000 km de tranșee deschise. Până și tunurile de pe Crucișătorul Aurora au fost demontate
și mutate pe Înălțimile Pulkovskie din sudul Leningradului. După ce trupele sovietice ale Frontului de
Nord-Vest au fost înfrânte și alungate din republicile sovietice baltice, Wehrmachtul și-a croit drum
spre Ostrov și Pskov. Pe 10 iulie, ambele orașe au fost cucerite de germani. În scurtă vreme atacatorii
au cucerit Kunda și Kingisepp, după care au înaintat spre Leningrad dinspre Narva și regiunea Lujski,
dinspre sud-est, sud și nord-est și spre nordul și sudul Lacul Ilmen pentru a asigura izlolarea orașului
dinspre est și pentru a face joncțiunea cu finlandezii de pe malul răsăritean al Lacului Ladoga.
Legătura pe cale ferată a fost întreruptă pe 30 august, când germanii au atins malul râului Neva.
Bombardamentele asupra Leningradului au început pe 4 septembrie. Pe 8 septembrie a fost
întreruptă ultima legătură terestră a Leningradului cu restul Uniunii Sovietice după ce germanii au
ajuns pe malul Lacului Ladoga la Orehoveț. Bombardamentele de pe 8 septembrie au provocat 178
de incendii. Directiva lui Hitler de pe 8 octombrie, semantă de Alfred Jodl cerea să nu se accepte
capitularea orașului.

Ofensiva finlandeză din Karelia

Până în august, finlandezii au recucerit Istmul Karelia, amenințând Leningradul dinspre apus,
avansând mai apoi prin Karelia la est de Lacul Ladoga, amenințand orașul asediat și dinspre nord.
Forțele finlandeze s-au oprit însă pe aliniamentul frontierelor din 1939. Comandanții finlandezi au
respins planurile germane pentru atacuri aeriene asupra Leningradului și nu au înaintat dincolo de
râul Svir din Karelia Răsăriteană, atins la 7 septembrie, la 160 km depărtare de Leningrad.

În sud, germanii au cucerit Tihvinil pe 8 noiembrie, dar nu au reușit să avanseze mai spre
nord și să facă joncțiunea cu forțele finlandeze de pe râul Svir. Un contraatac sovietic de pe 9
decembrie i-au silit pe germani să părăsească Tihvinul, retrăgându-se până la râul Volhov.
 Pe 4 septembrie, Jodl a încercat să-l convingă pe Mannerheim să ordone continuarea
ofensivei finlandeze și se spune că mareșalul ar fi refuzat. După război, fostu președinte finlandez
Ryti și-a amintit: "Pe 24 august 1941, am vizitat cartierul general al mareșalului Mannerheim.
Germanii încercau să ne facă să traversăm veche frontieră și să continuăm ofensiva spre Leningrad.
Am spus că ocuparea Leningradului nu era obiectivul nostru și nu vom lua parte la atac. Mannerheim
și ministrul apărării Walden au fost de acord cu mine și amândoi au refuzat ofertele germanilor.
Rezultatul era o situație paradoxală: germanii nu erau capabili să se apropie de Leningrad dinspre
nord.... " Mai târziu s-a afirmat că nu au fost executate bombardamente sistematice de pe teritoriul
finlandez.

Pe de altă parte, sovieticii nu aveau cunoștință de refuzul lui Ryti și Mannerheim.

Amenințarea unui atac al finlandezilor a complicat foarte mult defensiva sovietică. Astfel, la un
moment dat, comandantul de Front Markian Popov nu și-a permis să transfere rezervele din zona
amenințată de finlandezi în altă parte, deoarece efectivele păreau necesare întăriri apărării Istmului
Karelia. Mannerheim a dat un ordin pe 31 august ca trupele finlandeze să-și înceteze înaintarea
îndată de erau atinse frontierele din 1939 care se întindeau de la Golful Finic la Lacul Ladoga.

După ce finlandezii au atins în primele zile ale lunii septembrie aliniamentul prevăzut de
mareșalul Mannerheim, Popov a sesizat imediat încetarea presiunilor atacurilor finlandeze și pe 5
septembrie două divizii sovietice au fost transferate pe frontul german. Mai târziu, în vara anului
1942, a fost format Detașamaneul naval K sub comanda operativă finlandeză. Această forță navală a
atacat în repetate rânduri ruta de aprovizioanare a Leningradului din sudul lacului Ladoga,
beneficiind și de sprijinul forțelor germane.

Aprovizionarea orașului
Alimentele

Pe 2 septembrie, rațiile de alimente au fost reduse: muncitorii manuali

urmau să primească zilnic 600 g de pâine, angajații de stat 400 g, copiii și alți
aparținători câte 300 g. O mare cantitate de cereale, făină și zahăr au fost
pierdute din cauza lipsei unei apărări aeriene corespunzătoare. Pentru încă câteva
zile după începerea asediului a mai fost posibil să se mănânce în câteva
restaurante "comerciale" care utilizau până la 12% din grăsimile și 10% din carnea
consumate în oraș. pe 12 septembrie s-a calculat că proviziile de alimente ale
armatei și civililor vor ajunge după cum urmează:

 Cereale și făină 35 zile

 Crupe și paste făinoase 30 zile
 Carne (inclusiv animale vii) 33 zile
 Grăsimi 45 zile
 Zahăr și dulciuri 60 zile

În aceeași zi s-a luat măsura unei noi reduceri a rațiilor alimentare: muncitorii primeau zilnic
500 g de pâine, alți angajați și copii 300 g, alți civili 250 g. Au fost reduse de asemenea rațiile de carne
și crupe, dar au fost crescute rațiile de zahăr, dulciuri și grăsimi. Armata de uscat și Flota Mării Baltice
aveau anumite rații de urgență, insuficiente însă pentru supraviețuirea de lungă durată. Flotila
Lacului Ladoga era prost echipată și suferise pierderi importante din cauza bombardamentelor
aviației germane. Mai multe barje cu cereale au fost scufundate în septembrie. Totuși, o mare parte a
acestor cereale a fost recuperată de scafandri. Aceste cereale recuperate au fost folosite în cele din
urmă la fabricarea pâinii. Când rezervele de făină de malț s-au epuizat, au fost folosiți substituenți,
precum celuloza. Ovăzul pentru cai a fost de asemenea folosit, caii fiind hrăniți în schimb cu frunze.

După ce au fost descoperite aproximativ 2.000 t de măruntaie de oaie într-un 3elatin din
port, toată cantitatea a fost transformată într-un soi de 3elatin. După epuizarea stocurilor de carne,
acest aliment a fost înlocuit cu această 3elatin și cu piei rău mirositoare de vițel. În timpul asediului
au fost cinci reduceri ale rațiilor: 2 și 10 septembrie, 1 octombrie, 13 și 20 noiembrie (250 g pâine
pentru muncitorii manuali și 125 g pentru restul civililor). Aprovizionarea cu alimente a fost într-o
oarecare măsură îmbunătățită de legumele cultivate pe orice teren disponibil din oraș.

Energia electrică și căldura

Datorită lipsei de energie electrică, cea mai mare

parte a fabricilor au fost închise, iar în noiembrie serviciile
de transport public au fost oprite la rândul lor. În primăvara
anului 1942 au fost reactivate unele linii de tramvai, dar
troleibuzele și autobuzele nu au mai circulat decât spre
sfârșitul războiului. Folosirea curentului electric era permisă
numai la sediile Statelor majore, Institutul Smolnîi,
sovietelor regionale, bazelor aeriene și în câteva instituții de
stat. Pe la sfârșitul lunii septembrie, stocurile de petrol și
cărbune au fost epuizate. Singura sursă de energie
rămăsese lemnul. Pe 8 octombrie, comitetul executiv al Leningradului și comitetele executive
regionale au hotărât începerea unei campanii de tăieri masive de copaci în raioanele Pargolovo și
Vsevoljski din nordul orașului. Până pe 1 octombrie însă, doar 1% din planul de tăieri fusese
îndeplinit.

Drumul vieții

Până pe 8 septembrie, germanii încercuiseră aproape total orașul, blocând toate rutele
terestre de aprovizionare ale Leningradului, lăsând liber doar o singură cale peste apele Lacului
Ladoga. Germanii s-au arătat
incapabili sau lipsiți de dorința să
blocheze și această ultimă cale de
aprovizionare și, în fața apărării
hotărâte organizate de Jukov, au
ținut Leningradul sub asediu
pentru 872 de zile. În haosul
primei luni a războiului, nu a fost
gândit sau executat niciun plan
de evacuare de urgență a
orașului, iar Leningradul și
suburbiile au sufertit cumplit de
foame până 20 noiembrie 1941,
când apele Lacului Ladoga au
înghețat. Peste podul de gheață a
fost stabilit o rută de
aprovizionare care a funcționat în condițiile bombardamentelor de artilerie și a atacurilor aeriene
germane. Pierderile de vieți omenești datorită bombardamentelor de artilerie și a foametei au fost
uriașe, în special în prima iarnă. Drumul pe gheață a fost numit Дорога жизни – drumul vieții și a fost
utilizat doar în timpul iernii, în timpul verii fiind necesară aprovizionarea cu șlepurile. Pe acest drum
al vieții s-a făcut aprovizionarea orașului și s-a reușit evacuarea unora dintre civili, făcând posibilă
supraviețuirea Leningradului.

Contraofensiva sovietică

Asediul a continuat până în ianuarie 1944. Încercuirea a fost spartă în urma ofensivei
cunoscută ca Operațiunea Iscra (Scânteia) – un atac la scară mare a Fronturilor Leningrad și Volhov.
Ofensiva a fost declanșată pe 12 ianuarie 1943. După lupte cumplite, Armata Roșie au străpuns cercul
fortificațiilor germane la sud de Lacul Ladoga și, pe 18 ianuarie 1943 Fronturile leningrad și Volhov au
făcut joncțiunea, deschizând un coridor terestru spre orașul încă asediat. În ianuarie 1944, o ofensivă
sovietică i-au alungat pe asediatorii germani din suburbiile de sud ale Leningradului, eliberându-l. În
vara aceluiași an, finlandezii au fost împinși pe celălat mal al Golfului Vîborg și al râului Vuoksi.

Urmări

Vitejia apărătorilor Leningradului a fost un important simbol al hotărârii de luptă a tuturoro

sovieticilor. Rezistență eroică a orașul simbol al revoluției bolșevice a fost un important factor de
creștere a moralului soldaților sovietici de pe toate fronturile și în aceiași măsură a civililor din
spatele liniilor de luptă.

Leningradul

Numărul total al pierderilor de vieți omenești nu este cunoscut cu exactitate. După război,
guvernul sovietic a raportat moartea a 670.000 de oameni, din 1941 până la eliberarea din 1944, cei
mai mulți din cauza foamei sau frigului. Estimări independente oferă cifre mult mai mari, de la
700.000 la 1.500.000 de oameni. Cele mai multe victime ale asediului au fost înmoarmântate în
Cimitirul Piskarevskoe.
Peste o jumătate de milion de victime ale
asediului au fost îngropate în Cimitirul Memorial
Piskarevskoe.

Leningradul a fost decorat cu titlul de Oraș Erou în

1945.