CURSUL 1

ISTORIA RĂZBOIULUI RECE

1. CONSECINŢELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ÎN PLAN

INTERNAŢIONAL
2. CAUZELE CARE AU DECLANŞAT RĂZBOIUL RECE
3. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE RĂZBOIULUI RECE
4. CONCEPTUL DE ÎNGRĂDIRE ŞI ÎNCEPUTUL POLITICII AMERICANE DE
ÎNGRĂDIRE
5. CONCEPTUL PUTERII „A TREIA”
6. FORMAREA BLOCURILOR MILITARE
7. ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII VEST-EUROPENE. CREAREA
PARLAMENTULUI EUROPEAN
8. OFENSIVA SOVIETICĂ PENTRU DESTINDERE
9. SPIRITUL DE LA GENEVA

1. CONSECINŢELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ÎN PLAN

INTERNAŢIONAL

Nici un alt fenomen nu a influenţat atât de mult sistemul internaţional creat după cel de
al doilea război mondial precum confruntarea dintre cele două supraputeri: SUA şi URSS;
până astăzi, ca de altfel şi în viitorul apropiat, antagonismul dintre cele două puteri ca şi
blocurile şi sistemele de alianţe datorate acestora, vor constitui datele esenţiale ale politicii
internaţionale, dorinţa bilaterală de destindere devenind pe cât de necesară pe atât de greu de
înfăptuit. În aceste condiţii, vor trebui elucidate „noile probleme” internaţionale, ca de
exemplu: raportul nord-sud, criza creşterii şi repartizarea transnaţională a conflictelor.
Începând din sec. al XIX-lea, conflictul est-vest a fost prezentat deseori ca o divergenţă
între civilizaţia „asiatică” şi cea „vestică”, iar de la Revoluţia rusă din Octombrie şi o dată cu
participarea SUA la politica lumii din 1917, conflictul a fost susţinut, a inspirat teamă sau a

1
fost prezentat ca o luptă decisivă între capitalism şi comunism, între pluralism şi totalitarism,
între sistemul liberal democrat şi cel socialist de stat.
Al doilea război mondial s-a sfârşit cu capitularea Germaniei şi a Japoniei. Dintre
învingători, doi SUA şi URSS erau ridicaţi la rangul de superputere. Totuşi 50 de ani mai
târziu, Germania şi Japonia erau printre cele mai puternice state din lume; URSS încetase să
mai existe şi, chiar, şi cea mai mare componentă a sa, Rusia, nu mai era o putere de prim
rang. Statele Unite, deşi încă predominante pe plan economic să militar, au suferit pagube
importante şi în anumite privinţe erau inferioare Japoniei, iar China devenea tot mai
proeminentă.
Aspectul categoric al victoriei a făcut să se uite pentru câtva timp faptul că învinşii
fuseseră aproape de victorie. Dacă Hitler ar fi câştigat bătălia Angliei sau pe cea a
Atlanticului, două confruntări directe, americanii nu ar fi putut să debarce cu armatele lor
uriaşe în Europa. Stalin a rezistat la Moscova şi la Leningrad cu mare greutate. Japonia a
decimat flota americană la Pearl Harbour, dar nu de tot şi, înainte de a fi ea însăşi înfrântă, a
distrus imperiile francez, britanic şi olandez din Asia Răsăriteană.
În mod curent, primele semne exterioare ale unui mare război sunt schimbările
teritoriale pentru că agitaţia războiului ajută popoarele să-şi afirme dreptul de a trăi în state
proprii.
După cel de al doilea război mondial, schimbările de frontiere în Europa au fost puţine
şi mascate. În Europa Occidentală, schimbările s-au limitat la a-i pune pe cei învinşi înapoi în
locurile din care plecaseră; în Europa Centrală şi de Est, schimbările – în afară de graniţele
ruso-poloneze – nu s-au văzut pe hartă, deoarece şase state suverane cu numele, dar reduse la
vasalitate de Uniunea Sovietică, continuau să apară ca fiind independente, în loc să fie
colorate în roşu. Aspectele formale ascundeau realitatea.
În afara Europei, după cel de al doilea război mondial, Germania îşi pierde teritoriile
dominate, Italia era deposedată de teritoriile ei din Africa, pierzându-şi şi vremelnica ocupaţie
de 5 ani asupra Etiopiei. În Europa nu a existat o redistribuire oficială de teritorii,
comparabilă cu cea provocată de dezintegrarea Imperiilor Ţarist, Habsburgic şi Otoman..

2
 Consecinţele pentru Extremul Orient şi zona Pacificului au fost după 1945
asemănătoare celor din Europa de după 1919. Japonia a fost silită să se retragă nu numai din
teritoriile recent cucerite, dar şi din Taiwan, Coreea, insulele pe care le deţinuse sub mandat
în Pacific şi Manciuria .
În mod paradoxal, la scurt timp după cel de al doilea război mondial şi ca o consecinţă
a acestuia, imperiile europene – imperiile învingătorilor – se dezintegrau. În timp ce primul
război a dezmembrat imperiile din Europa, cel de al doilea a făcut acelaşi lucru cu imperiile
asiatice şi africane ale europenilor. Recucerirea independenţei Etiopiei, retragerea englezilor
din India, eşecul puterilor europene de a reinstala în Asia de Sud şi chiar experienţele
africanilor au contribuit la apariţia solicitărilor inexistente şi uneori violente de independenţă
care au silit Marea Britanie, Franţa şi Olanda să cedeze în Asia şi apoi în Africa. Acestea au
fost urmate de Belgia şi, în cele din urmă, de Portugalia şi Spania. În decurs de o generaţie de
la sfârşitul războiului, numărul de state independente din lume s-a triplat. Noile state
independente erau sărace sau foarte sărace – lipsite de resurse, de educaţie, de muncitori
calificaţi, de servicii profesionale şi standarde, de experienţă în guvernare şi în cunoaşterea
lumii. Se aşteptau să ajungă repede să nu mai fie sărace, dar multe dintre ele au fost lovite de
două probleme: instabilitate politică şi explozia demografică fără precedent.
Simpla existenţă a acestor state a schimbat faţa lumii şi afacerilor internaţionale. În loc
să fie domeniile unei anumite puteri imperiale, fiecare dintre ele a devenit un câmp deschis
atât oportunităţilor şi oportunismului, cât şi maşinaţiilor şi intereselor conflictuale ale mai
multor puteri, în special legat de războiul rece, dar şi de competiţia generală pentru materii
prime şi pieţe de desfacere.
Ignorându-şi interesele comune, tentate să se concureze unele pe celelalte, aceste noi
state şi-au făcut singure destul rău, nefiind suficient de unite şi nici îndeajuns de puternice
chiar şi atunci când erau unite.
Cea mai remarcabilă consecinţă a celui de al doilea război mondial a fost războiul rece.
Sursele războiului rece au inclus mai multe elemente culturale şi ideologice, dar aceasta a fost
în primul rând o luptă pentru putere şi o consecinţă a unor calcule greşite. Protagoniştii –
Statele Unite şi URSS se temeau unul de celălalt. Au existat temeri de ambele părţi, în
3
general exagerate. Temerile americanilor se bazau pe două presupuneri false: prima, că
armatele sovietice ar putea înainta din Germania mai departe, spre vest, iar a doua, că
partidele comuniste ar putea prelua puterea în Franţa, în Italia sau în altă parte. Victoriile
sovietice asupra armatelor germane în ultimii ani ai războiului le-au adus armatelor sovietice
o reputaţie teribilă, care a ascuns epuizarea Uniunii Sovietice, cauzată de pierderile enorme
de vieţi omeneşti, de distrugerea producţiei industriale şi agricole şi de ruinarea economiei.
Armatele sovietice erau capabile să-şi impună autoritatea în Europa Centrală şi de Est, în
teritoriile pe care le invadaseră deja şi unde nu întâmpinaseră nici o împotrivire, dar ideea că
ar putea înainta până la Atlantic sau că ar încerca măcar era o utopie. În mod asemănător,
posibilităţile partidelor comuniste din Occident erau mult exagerate de teamă. Chiar şi în
Franţa, unde baza comunistă dinainte de război fusese consolidată atât de faptele autentice,
cât şi de exagerările propagandistice ale rezistenţei comuniste în faţa germanilor, Partidul
Comunist a trebuit să-şi încerce norocul în alegeri. Dacă ar fi căutat să câştige puterea prin
alte mijloace, toate partidele comuniste din Europa Occidentală s-ar fi izbit de opoziţia
armatei.
Aceste calcule greşite îşi aveau replica în oglindă şi de partea sovieticilor, unde politica
era făcută de Stalin. Stalin avea dreptate să se aştepte la o atitudine ostilă din partea celor din
Vest, dar greşea total când presupunea că reticenţii săi aliaţi aveau vreo intenţie să atace
Uniunea Sovietică sau erau capabili să găsească mijloacele necesare pentru a-l face să-şi
piardă puterea asupra sateliţilor săi din Europa de Est.

2. CAUZELE CARE AU DECLANŞAT RĂZBOIUL RECE

Corespunzător caracterului antagonic al relaţiei est-vest, documentele referitoare la

războiul rece poartă pecetea a două concepţii de bază contradictorii: teza „tradiţională” a
expresionismului sovietic drept cauză a conflictelor şi teza „revizionistă” a imperialismului
economic al SUA.

4
 Teza tradiţională
A fost formulată pregnant încă din 1946 de către consilierul ambasadei americane
George F. Kennan pornind de la ideologia marxistă în interpretarea sovietică, revendicând
revoluţia mondială drept rezultat al unei lupte de clasă universale; experienţele istorice ale
conducerii sovietice datorate ostilităţii lumii înconjurătoare, hotărâtă să înlăture regimul
sovietic în anii 1918-1921, precum şi efortul oligarhiei sovietice de a-şi menţine puterea
printr-o dictatură crâncenă. Această teză i-a atribuit conducerii sovietice o problematică
principial ostilă faţă de statele capitaliste. În acelaşi timp erau cătate posibilităţile de a slăbi
puterile necomuniste şi de a extinde spaţiul de dominare a ideologiei comuniste de la
Moscova. La declanşarea celui de al doilea război mondial Stalin a pariat pe propriul carnagiu
al ţărilor capitaliste; însă datorită atacului german a fost obligat să treacă de partea puterilor
vestice, iar apoi a încercat, prin împărţirea celor două sfere de interese ale Europei de Est,
lucru oferit lui chiar de către Hitler, prin acţiunea concertată a cadrelor comuniste şi a
Armatei Roşii să înfăptuiască transformarea tuturor statelor Europei Centrale şi de Est, chiar
a întregii Germanii, în state „de democraţie populară”, aferente structural URSS ca putere
hegemonică. În continuare, prin promovarea unor mişcări sociale în Europa de Vest, în spaţiu
mediteranean şi în Asia, cu ajutorul partidelor comuniste şi în Asia, cu ajutorul partidelor
comuniste dirijate de la Moscova sperau să-şi extindă sferele de influenţă pe o perioadă
nelimitată.
Forţa conducătoare a lumii vestice, reprezentată de preşedintele Roosevelt şi ministrul
său de externe Hull, apoi, după 1945, de către preşedintele Truman şi ministrul său de externe
Byrnes, a recunoscut caracterul ambivalent şi potenţialul expansiv al politicii sovietice. Un
amestec de speranţe idealiste în posibila democratizare a sistemului sovietic şi de temeri
resemnate că un angajament american pe termen lung în Europa nu va putea fi impus în
politica internă, i-au determinat să recunoască în dorinţa lui Stalin de a avea statele vecine
prietene, interese de securitate naţională legitimă. Sperau totodată ca Uniunea Sovietică să
poată fi integrată unei lumi liberal-democratice. Fără a avea o viziune limpede asupra ordinii
statale în perioada postbelică şi având o tendinţă nefastă de a separa strict necesităţile militare
de consecinţele politice (lucru zadarnic arătat de către partenerul britani), au încercat o
5
cooperare atractivă pentru Stalin şi în favoarea lui prin oferte mărinimoase, admiţând
înaintarea trupelor sovietice până în centrul Europei, dând posibilitatea conducerii sovietice
să-şi spună cuvântul în legătură cu viitorul Germaniei şi nu s-au opus, deşi trebuiau şi chiar
aveau posibilitatea aceasta, sovietizării Europei de Est. La sfârşitul lui mai 1945 au
recunoscut Guvernul Provizoriu Polonez impus de către Moscova şi din care au făcut parte
doar câţiva polonezi din exil. La conferinţa de la Posdam din august 1945 au aprobat de facto
extinderea Poloniei spre vest şi constituirea zonei sovietice de ocupaţie din Germania, fiind
putere de ocupaţie. În cadrul Conferinţei miniştrilor de externe de la Moscova de la sfârşitul
lui decembrie 1945 au admis orientarea comunistă a României şi a Bulgariei şi, în sfârşit,
acceptând încheierea armistiţiilor de pace de la sfârşitul lui 1946 cu România, Bulgaria,
Ungaria şi Finlanda, au renunţat la orice posibilitate de influenţă în zona est-europeană.
În ciuda nemulţumirii crescânde faţă de impenetrabilitatea „cortinei de fier” şi a
intransigenţei sovietice din cadrul ONU, administraţia Truman a rămas dispusă pentru o
colaborare cu Uniunea Sovietică: i-a oferit prin planul Barush, în iunie 1946, un control
comun asupra producţiei armelor atomice, a încercat să realizeze preluarea responsabilităţilor
asupra întregii Germanii, lucru decis la Posdam, de către cele patru mari puteri şi s-a declarat
în iulie 1946 gata să încheie un pact comun împotriva unei eventuale noi agresiuni germane.
În iunie 1947 a invitat URSS-ul să se alăture partenerilor de coaliţie est-europeni la un
program comun de reconstrucţie cu sprijin american – Planul Marshall.
O dată cu refuzul sovietic a oricărei cooperări, împărţirea Europei şi formarea celor
două blocuri militare a devenit inevitabilă. Pentru a se opune expansiunii puterii sovietice,
conducerea americană s-a hotărât în timpul anului 1947 să dea un ajutor economic generos
statelor europene ameninţate cu colapsul economic şi să susţină integrarea acestora, să atragă
cele trei zone germane vestice de ocupaţie în procesul de refacere, recunoscând totodată
împărţirea provizorie a Germaniei. Conducerea sovietică a reacţionat la decizia americană,
opunându-se definitiv izolaţionismului prin intensificarea sovietizării brutale a zonei germane
de ocupaţie şi a Europei de est. Acest lucru s-a actualizat în Cehoslovacia în februarie 1948
unde mai exista parţial un guvern burghezo-democratic. Sovieticii au încercat să saboteze
procesul de consolidare al vestului, şi anume prin mişcări greviste conduse de comunişti în
6
Europa de Vest începând din noiembrie 1947, prin blocada tuturor ieşirilor spre Berlinul de
Vest din iunie 1948, ba chiar făcând oferta unei renegocieri a unificării Germaniei într-un stat
neutru în martie 1952. Statele europene rămase în afara zonei de influenţă a puterii sovietice
s-au văzut subordonate susţinerii şi oblăduirii americane de frica unei agresiuni sovietice.
Aceasta a dus la crearea OECE în 1948, a NATO în 1949 şi, după invazia şocantă a Coreei,
începând cu iulie 1950, a înarmării Republicii Federale apărută între timp pe teritoriul vest-
german şi intrarea acesteia în cadrul alianţelor de apărare vestice. Expansiunea sovietică a
putut fi stăvilită cel puţin pe teritoriul european, dar dorinţa sovieticilor de extindere, nu.

Teza revizionistă
Această teză a fost în permanentă divergenţă cu interpretarea dată de vestici şi s-a
amplificat mereu. Ea a fost legată de adversarii politicii externe a preşedintelui Truman, din
interiorul Americii, ca de exemplu vicepreşedintele Henry A Wallace, ca şi de adversarii
europeni ai integrării vestice în mişcarea „neutră” de la sfârşitul anilor patruzeci. Această teză
a fost dezbătură în nenumăratele lucrări ale istoricului american William A. William începând
din 1959, pentru ca apoi să domine discuţiile publice datorită cercetărilor efectuate de către
elevul lui William, Gabriel Kolto, asupra „Noii Stângi”, care protesta la sfârşitul anilor
şaptezeci împotriva războiului din Vietnam. Uniunea Sovietică nu poate fi făcută
răspunzătoare pentru începerea Războiului rece. În timpul celui de al doilea război mondial
URSS scăpase cu greu de o catastrofă militară şi suferise pierderi imense în oameni şi
resurse, iar la sfârşitul războiului rămăsese vulnerabilă faţă de statele economic prospere şi
tradiţional antisovietice precum şi în faţa puterii mondiale a SUA, ce deţineau acum
monopolul armelor atomice. De la preluarea puterii de către Stalin politica sovietică se
preocupase de securitatea statului sovietic mai mult decât de îndeplinirea dorinţei de revoluţie
universală, de realizarea unui zid de protecţie format din statele pro-sovietice, în special din
spaţiul est-european şi mai ales de asigurarea definitivă împotriva unui nou atac german.
Aceste scopuri nu erau legate a priori de conceptul sovietizării dirijate din afară. Poziţia faţă
de zona externă influenţei nemijlocit sovietice era deosebit de conservatoare (pentru a nu-l
provoca pe potenţialul adversar american), încercând chiar să stăvilească mişcarea socialistă
7
ce începuse imediat după sfârşitul războiului în Europa de Vest şi Sud şi salvând astfel
capitalismul european de la pieire mult înainte de apariţia Planului Marshall.
Motivele confruntărilor se pot găsi mai degrabă în structurile sistemului economico-
politic ale SUA. Pentru a evita crizele existenţiale, societatea liberal-capitalistă americană s-a
străduit să cuprindă neîncetat noi pieţe comerciale şi de desfacere, depinzând indirect de o
extindere politică a zonei de influenţă. Acest lucru a condus, după încheierea „graniţei
deschise” din vestul american, la o politică cu destinderea universală, a „Porţilor deschise”, la
cerinţele unui tratament egal şi a şanselor egale pe toate pieţele străine, la desfiinţarea tuturor
sistemelor de impozitare vamală sau vămuire preferenţială, la ridicarea tuturor formelor de
autarhie1 comercială, de bilateralism şi regionalism, la lupta pentru acces nemijlocit la toate
materiile prime, la libertate neîngrădită de investire şi schimb de produse şi servicii – o
politică ce urma să le confere SUA, celei mai mari puteri economice, sub paravanul egalităţii
formale a şanselor, dominaţie mondială. „Lumea” propagandei de război nu era o utopie
idealistă, ci expresia unei politici de război realiste şi hotărâte a puterii conducătoare
americane care înţelesese perfect necesităţile sistemului lor social. Politica ei ţintea spre
„lumea” lui pax americana.
Voinţa de a păstra şi extinde influenţa americană în sistemul economic mondial a fost
hotărâtoare pentru intrarea în război împotriva Japoniei şi a Germaniei, care erau pe cale de a-
şi construi în Asia, respectiv în Europa, imperii autarhice. Aceeaşi voinţă s-a ridicat apoi
asupra celor doi asociaţi principali în lupta împotriva coaliţiei germano-japoneze, întâi
împotriva Marii Britanii, pentru că era mult mai importantă din punct de vedere economic,
apoi împotriva uniunii Sovietice, act decisiv pentru începerea războiului rece. Pe perioada
întregului război problema destrămării blocului lirei sterline şi a desfiinţării sistemului vamal
preferenţial faţă de Imperiul Britanic, legiferat în 1932 la Ottawa, au fost problemele cele mai
stringente ale activităţii diplomatice americane. În cadrul negocierilor îndelungate pentru
promulgarea legii britanico-americane a arendei şi a împrumuturilor, pentru înfiinţarea Băncii
Mondiale şi a Fondurilor valutare mondiale, care s-au finalizat în 1944 la Breton Woods şi
pentru împrumutul pe care guvernul american l-a înlesnit în noiembrie 1945 Marii Britanii,
1
AUTÁRHIE, (2) autarhii, s.f. 1. Politică prin care se tinde spre crearea unei economii naţionale închise, izolate de economia
altor ţări. 2. (Rar) Stat care practică autarhia (1); stare de autoizolare economică a unui stat
8
aceasta a fost nevoită să cedeze pas cu pas influenţei americane imperiului ei comercialo-
politic. SUA s-a folosit totodată de slăbiciunea Marii Britanii, consecinţă a războiului, şi a
preluat pieţele britanice din America Latină, concurând puternic afacerile cu petrol britanice
din Orientul Apropiat. După 1945 au luat amploare divergenţele cu Uniunea Sovietică în
legătură cu viitorul Europei de Est. În ciuda faptului că interesele comercialo-politice ale
SUA în Europa de Est erau destul de mici comparativ cu altele, puterea conducătoare
americană credea că poate renunţa şi în această zonă la politica „porţii deschise”, lucru ce ar
fi garantat pe termen lung ordinea liberal-capitalistă precum şi influenţa americană.
Conducerea sovietică nu putea tolera o asemenea ameninţare la adresa siguranţei ei
elementare, mai ales că politica „open-dor” din Europa de Est – la fel ca în Germania, Italia,
Grecia, China, Coreea şi Japonia – mergea mână în mână cu o putere capitalist-autoritară şi în
cele mai multe cazuri antisovietică. În momentul în care s-a opus acestei politici sprijinind
mişcările social-revoluţionare din zona de influenţă a Armatei Roşii şi încercând să apere
ţinuturile eliberate de pătrunderea capitalismului american prin contracte de asociere,
administraţia Truman a încercat totuşi să obţină pentru Europa de Est „Poarta deschisă”
printr-o serie de presiuni. A folosit întâi constrângeri economice, făcând ca cererea de credit
cerută de sovietici în ianuarie 1945 să treneze voit, apoi toate livrările datorate legii arendei şi
împrumuturilor au fost stopate abrupt, o dată cu încetarea războiului din Europa. A refuzat la
Posdam să aprobe reconstrucţia Uniunii Sovietice cu ajutor din producţia germană, iar în mai
1946 a stopat toate livrările pentru reparaţii din zona de ocupaţie americană. În al doilea rând
administraţia Truman a încercat să-şi subordoneze conducerea sovietică folosindu-se de
monopolul asupra armelor atomice, a amânat începerea Conferinţei de la Posdam până când
bombele atomice împotriva Japoniei au fost în stare de funcţionare, s-a străduit să-şi asigure
prin planul Baruch monopolul armelor atomice pe zeci de ani înainte şi să ţină sub control
dezvoltarea industrială a Uniunii Sovietice. În al treilea rând a dezvoltat prin Planul Marshall,
în iunie 1947, un program de liberalizare şi investiţii pentru întreaga Europă, care urma nu
numai să pună bazele economice pentru un „informal empire” (imperiu neoficial) american în
Europa de Est, ci şi datorită urmărilor sale politice, să lovească esenţa dominaţiei sovietice în
propria ei ţară.
9
 Puterea Armatei Roşii dovedindu-se rezistentă la aceste încercări de presiune,
conducerea americană s-a mulţumit în ultimă instanţă cu consolidarea lui pax americana în
lumea necomunistă; împărţirea Germaniei şi a Europei a fost luată conştient în calcul şi
întreprinsă sistematic începând cu 1946. Opoziţia unor izolaţionişti rămaşi încă în Congresul
American ca şi a unor forţe naţional-capitaliste şi socialiste din vestul Europei s-a destrămat
prin crearea şi propagarea mitului expansionismului mondial sovietic: prin doctrina Truman
s-a impus politic în 1947 Planul Marshall, în timpul blocadei Berlinului din 1948/1949 s-a
putut crea alianţa NATO, n războiul cu Coreea începând din 1950 poligonul forţelor din
politica internă a SUA şi a statelor aliate a putut fi îndreptat în mod durabil spre dreapta. Abia
ca reacţie la încercările de presiune americane şi a formării blocului vestic conducerea
sovietică a început consolidarea „democratic-populară” a zonei ei de influenţă şi şi-a asigurat
dominaţia puterii prin metode de stat poliţieneşti. Acest lucru a dus cu siguranţă la adâncirea
divergenţelor est-vest, din necesitatea şi cu speranţa unei înţelegeri cu puterile occidentale.

REFERATE:
Ialta – împărţirea sferelor de influenţă – februarie 1945
Conferinţa de la Posdam – iulie –august 1945
Conferinţa de la Paris – iulie 1946
Constituirea şi organismele O.N.U. – San Francisco – 25 aprilie 1945

Tema seminar 1: Cauzele Războiului Rece

10
 3. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE RĂZBOIULUI RECE

a. Ornamentele pseudo-ideologice
Războiul rece nu era numai un război teritorial, ci unul de potenţială amploare
mondială. Pseudo-ideologiile2 au făcut ca, în ciuda primei victorii în criza Berlinului din 1949
(care pe de o parte, a trasat liniile de demarcaţie din Europa, dar, pe de altă parte, a eliminat
posibilitatea confruntărilor militare), războiul rece să continue şi să fie întreţinut de victoria
comunismului în China, de războiul din Coreea, de seria de războaie din Vietnam şi de un
lanţ de lupte făţişe sau ascunse în multe alte părţi ale lumii.
Un produs secundar al acestei prelungiri dramatice a ceea ce fusese iniţial o luptă
pentru putere în Europa a fost surprinzătoarea şi extrem de rapida reabilitare a Germaniei şi
Japoniei , cu o diferenţă totuşi: Germania urma să fie integrată în asociaţiile internaţionale (ca
NATO şi Uniunea Europeană), în timp ce Japonia urma să devină o putere independentă de
prim rang, mult mai puţin interesată de politica internaţională decât de economia
internaţională.
b. Inventarea armelor nucleare
Aceste arme erau extrem de înspăimântătoare, dar din punct de vedere militar, aproape
inutile. Primele arme nucleare erau arme de distrugere în masă şi, pentru scurt timp, numai
Statele Unite le-au deţinut. În această perioadă Statele Unite ar fi putut să le folosească
împotriva Uniunii Sovietice, dar, deşi le folosise împotriva Japoniei şi mai târziu se gândea
serios să le folosească împotriva Chinei, utilizarea lor împotriva unei aliate atât de recente ca
Uniunea Sovietică – şi pe timp de pace – era imposibilă şi, în orice caz, nu prea mai rămăsese
mare lucru de bombardat în Uniunea Sovietică în primii ani de după război. Iar odată ce
Uniunea Sovietică a dobândit şi ea un arsenal nuclear, deşi inferior celui american, riscurile
de a declanşa o luptă nucleară sinucigaşă erau prohibitive pentru ambele părţi. O încercare de
a scăpa de această constrângere prin inventarea unor arme de mai mare precizie, cu rază de

2
IDEOLOGÍE, ideologii, s.f. Totalitatea ideilor şi concepţiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-o formă
teoretică, interesele şi aspiraţiile unor categorii într-o anumită epocă. ♦ P. restr. Totalitatea ideilor şi concepţiilor care constituie
partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc. ♦ Ştiinţă care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor şi al originii lor.
11
distrugere mai mică – arme cu rază medie de acţiune şi apoi arme tactice sau de luptă, a fost
din punct de vedere strategic şi logic imposibil de realizat. Nici unui comandant militar nu ii
plac armele care contaminează zona în care îşi propune să avanseze şi care mai degrabă ar
duce la anarhie decât la victorie (anarhia fiind un lucru ce-i sperie pe comandanţi la fel de
mult ca şi înfrângerea); şi, de vreme ce efectul de intimidare al unei arme nucleare mai slabe
depinde de ameninţarea de a o folosi pe cea imediat superioară din seria armelor nucleare,
ameninţarea de a o folosi pe cea mai slabă depinde de ameninţarea de a o folosi în ultimă
instanţă pe cea mai mare din serie, ceea ce este exclus. Dezvoltarea unei serii de arme
nucleare nu a eliminat elementul de mistificare care, deşi prezent în toate manevrele politice
internaţionale, era, în cazul armelor nucleare, prea mare ca să asigure credibilitate. Armele
nucleare erau menite să intimideze – dar ele intimidau ambele părţi, deci nu erau suficiente pe
plan politic. Un factor de intimidare are efect politic numai atunci când poate afecta un
echilibru. Armele nucleare au menţinut statu quo-ul, chiar şi atunci când unul dintre
protagoniştii era mult mai slab decât celălalt: aceasta înseamnă că ele au menţinut
dezechilibrul.
Principala caracteristică a armelor nucleare este capacitatea de a ucide un număr uriaş
de oameni, dar uciderea acestora nu este un scop în sine (cu excepţia genocidului), uciderea
oamenilor este un mijloc folosit într-un scop politic, pentru schimbarea modului de a gândi, a
politicii şi acţiunilor adversarilor. Datorită armelor nucleare, războiul rece a părut o
competiţie între două puteri aproximativ egale, dar aparenţele nu au fost conforme cu
realitatea, Statele Unite au fost întotdeauna mai puternice decât Uniunea Sovietică, nu numai
în privinţa armamentului, ci şi a resurselor care le dădeau posibilitatea continuă de a-şi
dezvolta şi multiplica armele, permiţându-le totodată să suporte costurile acestei curse a
înarmării. Preţul ridicat pentru producerea şi menţinerea armelor nucleare la o scară
internaţională a adâncit prăpastia dintre cele două superputeri, până când Uniunea Sovietică,
condusă incompetent şi corupt a fost silită să iasă din această competiţie. Inegalitatea dintre
cele două superputeri a fost atestată de faptul că Uniunea Sovietică a fost distrusă de războiul
rece, în timp ce nu s-a pus niciodată problema că Statele Unite ar putea avea o soarta
asemănătoare. Sub conducerea lui Stalin şi a succesorilor săi până la Gorbaciov, Uniunea
12
Sovietică a încercat din răsputeri să se modernizeze. Problema nu era dacă Statele Unite
puteau continua să predomine, ci dacă o puteau face fără a suferi pierderi inacceptabile pe
toată durata acestui proces.

Tema seminar 2: Cauzele Războiului Rece

Referate:
Constituirea şi organismele ONU – San Francisco – 25 aprilie 1945
Doctrina Truman

4. CONCEPTUL DE ÎNGRĂDIRE ŞI ÎNCEPUTUL POLITICII AMERICANE DE

ÎNGRĂDIRE

Începând cu anul 1946, hotărâtoare pentru percepţia americană a începerii conflictului

est-vest a fost doctrina de îngrădire. Pornind de la axioma duşmăniei de principiu a URSS
faţă de lumea din afară şi a imposibilităţii unei cooperări de durată, în perioada războiului,
Kennan a combătut din răsputeri politica de cooperare a lui Roosevelt. Kennan spunea în
Memorandumul din mai 1945: „Dacă lumea vestică ar putea avea tăria politică de a se opune
Rusiei în consolidarea puterii ei în Europa de est şi centrală, neacordându-i ajutor material şi
moral atunci nu va putea menţine tot teritoriul pe care şi l-a adjudecat sub tutela sa. Dacă
Vestul nu vrea să meargă până la capăt nu rămâne nimic altceva de făcut decât împărţirea
Germaniei, continentul să fie împărţit în sfere de influenţă şi să se stabilească o linie de la
care să nu li se permită ruşilor să-şi exercite puterea în mod necontestat sau să întreprindă
acţiuni unilaterale.
În iarna lui 1945/46 Kennan a insistat ca şeful său, ambasadorul Harriman să accepte
împărţirea lumii în sfere de influenţă şi să mobilizeze opinia publică americană împotriva
noului inamic.
Determinant pentru schimbarea politicii americane a fost faptul că şeful secţiei pentru
Europa din cadrul Departamentului de Stat, Freeman Matthews, l-a desemnat tocmai pe acest
13
diplomat cu întocmirea raportului de bază cu privire la liniile directoare ale politicii sovietice
şi la concluziile ce se impuneau în politica SUA.
În „telegrama lungă” din 22 februarie 1946 Kennan descrie politica externă sovietică,
suspiciunea şi agresivitatea URSS-ului nu ca pe o consecinţă a unei dezvoltări politice
recente, ci drept o componentă necesară a sistemului sovietic. „Cerinţele trecute şi prezente
ale poziţiei proprii au obligat conducerea sovietică să exprime o dogmă conform căreia lumea
exterioară este rea, ostilă ameninţătoare, dar pândită de o boală necruţătoare şi condamnată ca
prin lupte interne tot mai puternice să fie dezmembrată; lovitura de graţie o va primi din
partea puterii sovietice crescânde, lăsând locul unei lumi noi şi mai bune. Această teorie
oferea pretextul pentru creşterea numărului militarilor şi al poliţiştilor statului sovietic, pentru
izolarea poporului rus de lumea exterioară şi pentru încercările continue de mărire a forţelor
poliţieneşti, toate acestea corespunzând instinctelor de dominaţie ruseşti.” După părerea lui
Kennan dogma despre lumea înconjurătoare capitalistă şi agresivă exista independent de
experienţa conducerii sovietice. În ciuda dorinţei de cooperare a SUA, nu era posibilă o
dezamorsare a agresivităţii politicii sovietice.
Fără nici o îndoială Kennan supraestimase importanţa ideologiei sovietice pentru
politica URSS precum şi posibilitatea Moscovei de influenţare a partidelor comuniste şi a
activităţii acestora în ţările din afara zonei de influenţă a Armatei Roşii. A opus slăbiciunilor
URSS şansele viitoare ale sistemului liberalo-capitalist din Europa, presupunând că politica
sovietică este închisă şi inflexibilă, neţinând seama de necesităţile reale ale conducerii
sovietice şi neglijând orice diferenţiere dintre sfera de securitate est-europeană şi lumea
externă. Kennan nu şi-a mărturisit părerea că politica sovietică nu viza instalarea revoluţiilor
comuniste în Europa de est şi vest ci doar asigurarea dominaţiei sovietice; de asemenea nu a
clarificat politica pe care a recomandat-o şi pentru care un an mai târziu a introdus termenul
de îngrădire, politică ce ducea cel puţin în Germania şi Europa la o împărţire în două părţi
distincte.
Prin „telegrama lungă” a lui Kennan politica de „rezistenţă” faţă de URSS s-a impus
definitiv în cadrul administraţiei Truman. În iulie 1946memorandumurile privind relaţiile
americano-sovietice confirmau faptul că securitatea americană era primejduită prin simpla
14
existenţă a URSS şi recomandau necesitatea unei limitări a primejdiei sovietice, „răbdare şi
fermitate” şi „limbajul forţelor militare” pentru a asigura interesele americane şi drepturile
naţiunilor mai mici. SUA trebuia să fie în plan militar în situaţia de a se opune expansiunii
ruseşti; în acelaşi timp toate naţiunile „care nu aparţineau sferei de influenţă sovietice, ar fi
trebuit să primească ajutor economic generos şi susţinere politică în opoziţia lor faţă de
pătrunderea sovietică. Ajutorul militar în cazul unei agresiuni este ultima măsură care trebuie
luată; o barieră efectivă împotriva comunismului ar fi de fapt sprijinul economic masiv,
uniunile comerciale, creditele şi misiunile tehnice pentru statele capitaliste.”
Convins că nu trebuie făcute concesii conducerii sovietice, Byrnes a condus politica
americană a anului 1946 în spiritul lui Kennan. Cererile sovietice au întâmpinat o împotrivire
puternică, s-au luat primele măsuri pentru stabilizarea Europei ce nu se afla în sfera de
influenţă a Armatei Roşii.
Un pas important în politica de îngrădire a fost întreprins de către Byrnes prin
reorientarea definitivă în politica americană a împrumuturilor. Scopul acestei politici era să
deschidă pieţele externe pentru exportul de mărfuri şi capital american spre a stăvili criza de
supraproducţie ce ameninţa să înceapă. Şi URSS şi vecinii ei di Europa de est urmau să fie
atraşi în acest sistem de comerţ liber. În principiu scopul era acelaşi, deoarece nici necesităţile
economice care i-au stat la bază nu se schimbaseră, acum însă scopul era îndreptat către o
nouă direcţie: stabilizarea regiunilor primejduite împotriva influenţei comuniste. Reluarea
economiei conform principiilor de bază liberale trebuia să îndepărteze pericolul comunist.

5. CONCEPTUL PUTERII „A TREIA”

Ideea unei a „treia puteri”, a unei Europe a cărei ordine socială şi a cărei orientări ale
politicii externe sunt în egală distanţă de SUA şi URSS şi de aceea ar putea negocia cu
ambele era mai populară în Europa de după război decât oricare alta. Toată stânga
nestalinistă, de la adepţii lui Troţki, la social-democraţi, la catolicii reformişti din cadrul
partidelor creştine nou creată, trăia cu viziunea unui sistem social care să îmbine avantajele
democraţiei politice americane cu o ordine socială stalinistă, aşa cum credea că se pune în
15
practică în URSS. Conservatorii de toate nuanţele nu aveau încredere în dinamica tehnocrată
a capitalismului american, sperau în rolul independent al propriei naţiuni în politica lumii sau
credeau într-o Europă independentă, văzând pierderea puterii propriei naţiuni. Unii dintre ei
credeau că naţiunea loc, care pierduse rolul unei mari puteri, va putea să joace totuşi un rol
conducător într-o Europă unită, menită să-i apere de puterea prea mare americană, dar şi de
ameninţarea sovietică, de fapt să-i apere de amândouă. De aceste fantasme ale unei Europe
care are propriul ei drum între cele două supraputeri extra-europene este legată convingerea
că doar o uniune europeană – ajungea o simplă asociaţie cu legături regionale până la o
federaţie supranaţională – le poate garanta independenţa.
În Franţa, încă de la sfârşitul războiului, socialiştii lui Leon Blum doreau o asociaţie
vest-europeană sub patronajul britanico-francez ca fiind treapta premergătoare a unei Europe
unite a celei de „a treia puteri”. Ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak, a făcut
aceleaşi propuneri guvernelor britanic şi francez, iar colegul său italian creştin-democrat,
Alcide de Gaspari, s-a prezentat consiliului de miniştri al aliaţilor în septembrie 1945 ca un
luptător pentru o Europă nouă federativă.
Aceste iniţiative n-au mers prea departe, au dus în 1947 doar până la pactul de la
Dünkirch din 4 martie 1947 unde Franţa şi Marea Britanie s-au asigurat de cooperare
reciprocă. Adversarii acestei iniţiative, mai ales generalul de Gaulle în Franţa şi într-o mai
mică măsură ministrul de externe britanic Bevin, erau mult mai interesaţi de obţinerea
independenţei îndeosebi din partea SUA. De Gaulle încercase în 1944/45 să obţină pentru
Franţa rolul ambiţios de mijlocitor între est şi vest, o linie pe care ministrul său de externe,
Bidauld, a continuat-o chiar şi în timpul coaliţiei creştino-socialisto-democratice ce i-a urmat
lui de Gaulle. Partidul lui Bevin îşi începuse mandatul în 1945 cu convingerea că va putea
obţine o înţelegere cu URSS. Bevin a urmărit înăsprirea politicii americane faţă de sovietici
cu anume scepticism, găsind nenumărate prilejuri de a se plânge de lipsa acestora de
consideraţie faţă de Marea Britanie.
Prin anunţarea intrării în vigoare a planului Marshall, ideea „puterii a treia” a prins
contur şi mai tare, pe de o parte pentru că se oferea şansa prin cerinţa americană de a

16
coordona economiile populare pentru a realiza ideea celei de „a treia puteri” prin integrare
european, pe de altă parte pentru că împărţirea Europei şi a lumii părea să devină definitivă.
Prima decizie în legătură cu problema gradului de independenţă al Europei faţă de
influenţa americană după acceptarea Planului Marshall s-a luat în vara anului 1947 la Paris.
La invitaţia din 4 iulie 1947 făcută de Bevin şi Bidaud s-au prezentat pe 12 iulie 1947
reprezentanţii a 16 ţări: Danemarca, Belgia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Austria, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie;
au mai venit şi reprezentanţii guvernatorilor militari britanici, americani şi francezi din
Germania – pentru a instala – după explicarea scopurilor şi a procedurii – pe 16 iulie, acel
Comitet pentru Cooperare Economică Europeană (CCEE). Acesta avea sarcina să elaboreze
documentaţia unui program de reconstrucţie pe un an sau pe patru ani, ce trebuia prezentat
guvernului american ca bază pentru ajutorul dat. cele 11 luni cât au durat negocierile de la
Paris au fost determinate de două modele de conflict: o polemică privind importanţa ce
trebuia acordată fiecăreia dintre ţări şi a doua despre dimensiunea considerato necesară a
cooperării şi integrării Europei.

6. FORMAREA BLOCURILOR MILITARE

Divergenţele dintre est şi vest n-au devenit doar luptă politică pentru putere prin zone
de influenţă şi pretenţii de securitate, ci s-au preschimbat într-o înfruntare existenţială între
societăţi şi forme de viaţă contrare. Datorită polarizării ideologice a dispărut interesul pentru
diversitatea vieţii politice în est şi vest, iar datorită fricii bilaterale, forţele care făceau
presiuni pentru extinderea aparatului de securitate al statului au fost întărite de ambele părţi.
Sub aceste auspicii, organizarea din ambele lagăre a trebuit să ia caracterul unor
blocuri şi anume crearea NATO, a Republicii Federale Germania, a primelor instituţii
europene din vest ca şi formarea RDG şi a CAER în est. Deşi ambele părţi aveau siguranţa
organizării propriului lagăr şi a dorinţei de a se apăra fiecare de celălalt, orice criză din cadrul
relaţiilor bilaterale, care a reieşit şi în cadrul procesului de organizare a fiecărui lagăr în parte

17
– cum a fost criza de la Praga din primăvara lui 1948, criza de la Berlin din vara lui 1948 şi
cea din toamna lui 1949 – a dus la acutizarea polarizării.
Guvernul american a fost la început extrem de rezervat faţă de cererile europene de
ajutor militar şi pază militară. Guvernul american trebuia să ţină cont de capitalul de
încredere investit, cel care unise SUA de Europa occidentală prin intermediul Planului
Marshall şi să-i apere pe europeni de resemnarea faţă de presiunea sovieticilor presupuşi
extrem de puternici. Pe de altă parte şefii Departamentului de stat nu credeau într-un atac
armat al URSS asupra teritoriilor vestice, ba chiar îl socoteau exclus. Astfel o creştere masivă
a eforturilor de apărare a Occidentului era nu numai inutilă în această interpretare, dar şi
periculoasă pentru succesul politicii de îngrădire.
Eforturile Departamentului de Stat de a limita politica de îngrădire în domeniul
economico-politic nu puteau totuşi evita ca teama ce se crease în Europa şi faţă de o
agresiune militară a URSS să se răspândească tot mai mult în SUA, unde militarii americani
susţinuţi de industria de armament şi datorită unor raţionamente preventive generale, au
determinat o extindere considerabilă a străduinţelor pentru apărare. Statul major strategic
american a exprimat părerea generală pe data de 11 decembrie 1947, părere formulată în
urma unui studiu întreprins, stabilind că în următorii cinci ani şi probabil zece nu trebuie
contat pe o agresiune sovietică, având în vedere greutăţile lor cu refacerea economiei şi cu
asigurarea supremaţiei în Europa de est şi superioritatea atomică americană. În schimb un
război întâmplător, datorat unor calcule sovietice greşite poate fi privit ca o posibilitate. Este
clar că Administraţia americană a prezentat primejdia sovietică exagerat, ca fiind mult mai
acută pentru a obţine în Congres ceea ce considera necesar pentru o politică de îngrădire pe
termen lung: planul Marshall, un antrenament militar general, o reintroducere parţială a
serviciului militar, mărirea bugetului pentru forţele aeriene şi un sprijin acordat europenilor,
mai mult psihologic decât militar.
Primele crize între puterile occidentale şi URSS au fost cele din 1948-1949, când
sovieticii au instituit blocada Berlinului şi s-au opus unificării monetare a Germaniei. Statele
Unite şi puterile occidentale au instituit un pod aerian pentru aprovizionarea zonelor
Berlinului. Urmarea a fost divizarea Berlinului pentru 50 de ani, formarea RFG – partea
18
occidentală şi a RDG în zona de ocupaţie sovietică (1949). Aflat la Fulton, Missouri, în
Statele Unite, pentru a primi un premiu onorific, Winston Chruchill rostea cuvintele istorice:
"De la Szczecin la Marea Baltică, de la Trieste la Marea Adriatică, s-a pogorât o
Cortină de Fier asupra continentului. În spatele ei au rămas toate capitalele din vechile state
ale Europei Centrale şi de Est: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti
şi Sofia."
Winston Churchill folosise pentru prima dată termenul de "cortină de fier" într-o
telegramă confidenţială adresată preşedintelui Statelor Unite, Harry Truman, în mai 1945 - la
numai patru zile de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa. Churchill era
îngrijorat de intenţia URSS de a instala regimuri politice "prietene" în sud-estul Europei, în
particular în Polonia. Termenul "Cortină de Fier" fusese împrumutat de Winston Churchill,
probabil fără să-şi dea seama, de la şeful propagandei naziste, Josef Goebbels, care făcuse
predicţia că înfrângerea Germaniei ar fi condus la divizarea Europei.
La scurtă vreme după acest discurs istoric, Cortina de Fier devenea o prezenţă fizică:
sateliţii din estul Europei ai URSS ridicau garduri de fier ghimpat între ei şi vecinii din
Europa de Vest.
Pentru a se apăra, statele Europei occidentale (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Portugalia şi Islanda) au semnat la 4 aprilie 1949
Tratatul Atlanticului de Nord împreună cu SUA şi Canada. În 1952, la acest tratat au aderat
Turcia şi Grecia, iar în 1955, Republica Federală a Germaniei. În sfera Atlantică a mai intrat
Spania 1953, dar Franţa părăseşte structurile militare ale NATO în 1966.
În est, URSS, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România şi Ungaria au semnat
la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia, cu scopul declarat de a asigura securitatea ţărilor
membre şi menţinerea păcii în Europa.
Războiul rece a dus la antrenarea celor două blocuri militare într-o adevărată cursă a
înarmărilor. Iniţial SUA aveau monopolul bombei atomice, dar URSS dorea să ajungă cea
mai mare putere militară. Cele două alianţe aveau relativ aceleaşi efecte armate, deşi Statele
Unite au deţinut supremaţia ca putere militară globală până la sfârşitul anilor 70. Din 1949
sovieticii aveau suficiente date pentru a fabrica bomba atomică. În 1950-1952 SUA au produs
19
şi detonat prima bombă cu hidrogen, pentru ca în 1953 URSS să experimenteze una similară.
Au fost construite de ambele părţi bombardiere capabile să transporte astfel de arme,
submarine cu încărcătură nucleară şi s-a început fabricarea rachetelor nucleare. Creşterea
numerică a arsenalului nuclear – în special a rachetelor nucleare – a dus la escaladarea cursei
înarmărilor.
Anii 1954-1962 au fost caracterizaţi ca o perioadă de coexistenţă paşnică şi de
echilibru al puterilor, un echilibru al teoriei atomice. Cele două mari puteri s-au concurat în
cucerirea cosmosului: sovieticii au lansat primul satelit artificial al Pământului în octombrie
1957, iar americanii în ianuarie 1958.
Conflictele militare nu au lipsit, în ciuda denumirii de Război rece, cele două
superputeri implicându-se în Asia, în Orientul Apropiat şi în cel Mijlociu, ideologic,
economic şi chiar militar, fără însă să se confrunte direct.

Temă seminar 3: Derularea războiului rece

Teme de referat:
 Planul Marshall
 Crearea NATO

20
 7. ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII VEST - EUROPENE. CREAREA
PARLAMENTULUI EUROPEAN

În paralel cu formarea blocului vestic în 1948-1950 guvernele vest-europene au

întreprins primii paşi pentru realizarea ideii de Uniune Europeană. Începuturile politicii
europene de unificare au avut un caracter subiectiv, fiind susţinute atât de mişcarea „a treia
putere”, dar şi de adepţii tot mai numeroşi ai creării unui bloc de apărare. Ambele opinii s-au
întâlnit în eforturile de a întări Europa occidentală în spiritul Planului Marshall prin integrare,
iar cei mai mulţi adepţi ai celei „de-a treia puteri” doreau totodată autonomie europeană faţă
de SUA şi protecţie faţă de agresiunea sovietică. Integrarea europeană urmărea consolidarea
Europei vestice, era un mijloc de rezolvare a problemelor izvorâte din formarea blocurilor –
îndeosebi reglementarea relaţiilor germano-franceze, era premisa unui rol relativ independent
al Europei în cadrul alianţei vestice. La mişcarea de unificare participau diferite forţe şi
interese şi ceea ce urma să se realizeze într-un târziu, nu era deloc stabilit: o oarecare
integrare europeană ca paliativ (care rezolvă temporar sau aparent o situaţie dificilă) pentru
blocul occidental, o Europă liberal-conservatoare complet integrată ca partener egal din punct
de vedere al puterii politice cu SUA sau cu o Europă unită, care se îndrepta în direcţia
democrat-socialistă şi se opunea tendinţei universale de polarizare.
La începutul procesului de integrare Europeană au participat interese particulare care
au făcut vizibile imediat contradicţiile în problema scopurilor imaginii Europei şi au dus la
primele decizii luate încă înainte de începutul negocierilor la nivel de guverne. Churchill 3,
care dorea să folosească ideea unificării europene pentru a da o bază ideologică creării
blocului vestic şi să permită împăcarea franco-germană, imperativ absolut necesar pentru
coerenţa alianţei vestice, iniţiase în primăvara lui 1947, în Marea Britanie, un „club”
informaţional al forţelor politice şi sociale influente, Mişcarea pentru o Europă Unită, care
urma să influenţeze guvernele vest-europene în sensul conceptului propriu despre Europa. În
acelaşi timp, unii adepţi ai „celei de-a treia puteri”, având o orientare federativă, se adunaseră

3
Churchill – primul ministru al Marii Britanii
21
în Uniunea Europeană a Federaliştilor, uniune relativ fără influenţă politică dar puternică
datorită numărului de membri – peste 100 000 în Europa occidentală. Ambele organisme
planificaseră începând cu iulie 1947 o manifestare europeană pentru susţinerea ideii de
unificare, care trebuia să pornească de la impulsurile de bază spre opinia publică şi spre
guvernele ţărilor Planului Marshall. Pe 14 decembrie 1947 ambele organisme s-au înţeles ca
la Congresul Mişcării pentru o Europă Unită, ce urma să aibă loc în mai 1948 la Den Haag să
se discute punctele esenţiale: cum avea să arate Europa Unită şi pe ce căi trebuia rezolvat
acest lucru, existenţa Consiliului European, al miniştrilor europeni şi Adunarea Consultativă
Europeană, a parlamentarilor europeni. Preşedinţia Congresului a fost conferită lui Churchill.
Delegaţiile oficiale ale celor 14 partide socialiste şi social-democrate ale ţărilor
participante la Planul Marshall s-au întâlnit pe 20-22 martie la Londra şi încă o dată pe 24-25
aprilie la Paris. Urmau să se consfătuiască cu privire la o strategie comună socialistă în
Europa în legătură cu planul Marshall. Partidul Laburist din Marea Britanie a fost cel care a
blocat speranţele adepţilor celei de-a treia puteri (mai ales socialiştii francezi şi social-
democraţii italieni) într-o adoptare comună a conceptului respectiv, ducând spre crearea unei
Europe supranaţionale. De fapt, partidele s-au înţeles în principiu asupra necesităţii întăririi
puterii supranaţionale ale celor cinci şi ale celor şaisprezece (Pactul de la Bruxelles 4 şi
OECE5), dar s-au lăsat convinse de conducerea laburistă să refuze invitaţia participării la
Congresul de la Den Haag. Deşi socialiştii de pe continent erau extrem de interesaţi de o
integrare rapidă şi generală a Europei, nu doreau să rupă relaţiile cu Partidul Laburist.
La Congresul de la Den Haag 7-10 mai 1948, la care au participat peste 700 de
politicieni europeni reprezentanţi ai lumii publice, socialismul internaţional şi mişcarea „a
treia putere” au jucat doar un rol secundar. O minoritate a socialiştilor britanici şi francezi au
participat, în ciuda veto-urilor partidelor lor. În cadrul rezoluţiilor Congresului au predominat
păreri legate strict de economia de piaţă, ideea internaţionalizării zonei Ruhr-ului fiind
respinsă, ca şi cererea de participare a sindicatelor la organe de conducere comune europene.
În locul convocării unei adunări care să ratifice o constituţie a Federaţiei Europene, aşa cum

4
Franţa, Marea Britanie, Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg)
5
Danemarca, Belgia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Austria, Portugalia, Suedia, Elveţia,
Turcia, Marea Britanie.
22
deciseseră pe 18 şi 19 martie 190 de deputaţi britanici şi 130 de deputaţi francezi, Congresul
s-a mulţumit cu o „Adunare Europeană” ce urma să fie aleasă de parlamentele naţionale şi să
dezvolte planurile unei Uniuni Europene.
Socialiştii francezi au încercat să ducă la îndeplinire cu ajutorul guvernului francez
această hotărâre, l-au determinat pe ministrul de externe Bidault6 să ceară convocarea unei
Adunări Parlamentare Europene pentru un schimb de păreri despre problemele unei Uniuni
Europene. Pe 18 august guvernul francez adresează o invitaţie corespunzătoare guvernelor
aliate. Pe de o parte, guvernul laburist nu a fost de acord cu o unire printr-o intensificare a
relaţiilor interstatale, pe de altă parte, nu-şi putea permite, în folosul consolidării alianţei
vestice, să-i înşele pe europenii cei mai doritori de unire ai continentului. Propunerea lui
Bidault a fost amânată ca „nefiind favorabilă acestui moment”. La şedinţa Consiliului
Consultativ din 25-26 octombrie Bevin a consimţit ţinerea unor consultări despre o Adunare
Europeană, el dorind ca acest lucru să fie înţeles deocamdată ca un Consiliu Ministerial
Permanent al statelor Pactului de la Bruxelles.
Robert Shumann7 a ameninţat pe 13 ianuarie 1949 cu ocazia unei vizite la Londra că în
caz de nevoie guvernul francez va negocia fără guvernul britanic şi după unele pregătiri
tehnice s-a putut da publicităţii pe 5 mai componenţa Consiliului European format din
Consiliu de Miniştri şi o Adunare Consultativă. Un forum oficial pentru discutarea problemei
Uniunii Europene a fost preţul pe care Bevin 8 a trebuit să-l plătească europenilor de pe
continent în interesul blocului occidental.

8. OFENSIVA SOVIETICĂ PENTRU DESTINDERE

Din punct de vedere sovietic consolidarea blocului occidental părea un lucru de temut.
SUA se obligau la prezenţă militară continuă pe continentul european, europenii occidentali
încercau să depăşească contradicţiile rămase cu ajutorul integrării europene şi să-şi reducă
înarmarea convenţională faţă de blocul estic. Primejdia provenită din partea ofensivei vestice

6
Bidault Georges – ministru al afacerilor externe francez
7
Ministru de externe francez după Bidault.
8
Bevin – secretar de stat al ministrului de externe
23
părea cu atât mai mare cu cât URSS se afla în faţa unei imense probleme interne: forţarea
unilaterală a industriei grele şi de armament cu intenţia de a reface ţara pentru a deveni un
nou bastion, dusese la o solicitare extremă a forţelor de producţie şi de muncă şi la o mizerie
generală socială şi economică, foarte periculoasă pentru existenţa sistemului sovietic. Frica de
expansiunea vestică şi nevoia de linişte în politica externă pentru depăşirea greutăţilor
interne, a determinat conducerea sovietică să plătească un preţ uriaş pentru a împiedica
reînarmarea vest-germană – punctul central al consolidării blocului occidental. Ofensiva
sovietică pentru destindere a pus sub semnul întrebării direcţia generală de consolidare a
formării blocurilor din Europa.
Conflictele militare nu au lipsit în ciuda denumirii de Război rece, cele două
superputeri implicându-se în Asia, în Orientul Apropiat şi în cel Mijlociu, ideologic,
economic şi chiar militar, fără a se confrunta direct.
Mai întâi în China, unde s-a instaurat regimul comunist, în 1949: acesta a fost susţinut
de sovietici. Statele Unite au acordat oponentului lui Mao Zedong un ajutor de 5 miliarde de
dolari, fără a putea împiedica victoria comuniştilor. În anii 50 relaţiile dintre China şi URSS
s-au răcit producându-se astfel o fisură în blocul comunist, după desprinderea Iugoslaviei în
1948.
În Coreea, după înfrângerea Japoniei, au ocupat poziţii armata URSS în Nord şi cea
americană în Sud. După retragerea celor două armate a izbucnit războiul între Coreea de Sud
şi cea de Nord, condusă de liderul comunist Kim Ir Sen. Statele Unite au trimis trupe pentru
susţinerea Sudului, primind şi confirmarea Consiliului de Securitate al ONU din care
reprezentantul Uniunii Sovietice se retrăsese temporar, în semn de protest. În sprijinul nord-
coreenilor au venit aproximativ un milion de voluntari chinezi. În 1953 s-a semnat Convenţia
de la Panmunjom care consacra divizarea Coreei aproximativ de-a lungul paralelei de 38°.
În Indochina lupta de eliberare de sub dominaţie franceză a creat condiţii pentru
comunişti, conduşi de Ho Şi Min. sprijiniţi de China şi de URSS ei au preluat puterea în nord.
Intervenţia Statelor Unite a dus la semnarea acordului de la Geneva în 1954 prin care
peninsula era divizată pe linia paralelei de 17°. În 1962 Vietnamul de Nord a atacat Sudul,
susţinut de un Front de eliberare format acolo. Intervenţia americană 1964-1973 nu a putut
24
împiedica reunificarea şi comunizarea Vietnamului în 1975. Cambodgea s-a desprins formând
un stat separat supus de kmerii roşii unui pustiitor război civil.
Alte conflicte au avut loc în Orientul Apropiat şi cel Mijlociu unde a luat naştere statul
Israel 1947, recunoscut de Statele Unite şi URSS dar contestat de ţările arabe.
Escaladarea înarmărilor a creat un echilibru politic fragil în lumea postbelică
ameninţată de eventualitatea unui război nuclear.
În URSS a fost convocat pe 5 octombrie 1952, prima oară după 13 ani un congres al
Partidului Comunist în cadrul căruia au fost anunţate noi planuri ambiţioase, iar Stalin s-a
aflat mai mult ca oricând în centrul tuturor deciziilor. S-a pornit o campanie pentru creşterea
vigilenţei împotriva delăsării, credulităţii şi a oportunismului antimarxist. Un val de epurări
urma să întărească autoritatea lui Stalin şi să permită depăşirea tensiunilor create. Moartea lui
Stalin din 5 martie 1953 a spulberat speranţele că loialitatea cetăţenilor sovietici şi coerenţa
blocului sovietic puteau fi rezolvate pe această cale. Regimul s-a confruntat cu greutăţi mai
mari ca înainte, deoarece pe lângă sistemul de producţie şi de repartiţie intrate în derivă
trebuia reglementată şi problema succesiunii la putere. Troika de la conducere, formată 10
zile după moartea dictatorului şi compusă din prim-ministrul Malenkov, şeful poliţiei şi
ministrul de interne Beria şi şeful partidului Hruşciov a introdus imediat o destindere a
sistemului statului poliţienesc prin amnistia victimelor politice ale lui Stalin, a susţinut
producţia bunurilor de consum şi a agriculturii. Diminuarea presiunii din partea puterilor
occidentale era tot mai necesară pentru existenţa sistemului sovietic. Chiar la înmormântarea
lui Stalin din 9 martie, Malenkov a vorbit insistent despre posibilitatea unei coexistenţe de
durată şi a unei competiţii paşnice a celor două sisteme diferite, iar Beria a anunţat folosirea
unei politici de întărire a păcii, a luptei împotriva pregătirii şi pornirii unui nou război, de
cooperare internaţională şi de dezvoltare a unor legături practice cu toate ţările pe baza
reciprocităţii. Polemica virulentă antioccidentală din partea sovietică a încetat, diplomaţii
occidentali din URSS au putut să se mişte în voie.
Preşedintele Eisenhower a cerut o dovadă a intenţiilor de pace sovietice şi ca premise
pentru încheierea războiului rece, nu numai alegeri libere în Coreea şi încheierea unui acord
de stat cu Austria, ci şi reunificarea Germaniei în cadrul Uniunii Vest-europene şi în plus
25
redarea independenţei totale a tuturor ţărilor est-europene – cu alte cuvinte retragerea URSS
din toate poziţiile obţinute după cel de-al doilea război mondial.
Odată cu ziua de 17 iunie 1953 s-a sfârşit disponibilitatea sovietică de a se retrage din
zona de ocupaţie şi prin aceasta s-a închis orice perspectivă a unei reunificări germane,
corespunzătoare intereselor din est şi vest. Concluzia este că ofensiva pentru destindere a
sovieticilor nu a dus la revizuirea sperată iniţial, a formării blocurilor din Europa Centrală, ci,
dimpotrivă la consolidarea relaţiilor dintre est şi vest. După extinderea zonei de influenţă
sovietică, expansiunea americană se încheie şi ea. Astfel se obţinuse premisa instalării unui
echilibru oarecare între cele două blocuri, un echilibru care ducea la detensionare atâta timp
cât interesele de securitate esenţiale ale uneia sau alteia dintre părţi nu erau lezate.

9. „SPIRITUL DE LA GENEVA”
După ce neînţelegerile asupra reînarmării Germaniei au confirmat încă o dată
împărţirea între est şi vest, iar formarea blocurilor ajunsese de ambele părţi la limitele sale
interne, o detensionare de principiu a devenit posibilă. Procesul de destindere nu putea înainta
decât în măsura în care se păstra echilibrul, ambele părţi luau seama la aceasta, nimeni nu
intervenea masiv în interesele părţii adverse şi nimeni nu interpreta acţiunile părţii opuse ca
pe o intervenţie masivă în propria sferă de securitate. Demontarea Războiului rece a devenit
un proces de durată. Acest proces o început o dată cu terminarea formării blocurilor.
La sfârşitul lui martie 1955 conducerea sovietică s-a arătat dispusă să-şi retragă trupele
de ocupaţie din Austria, asigurându-i-se acesteia o neutralitate de durată şi să renunţe la
drepturile ei asupra unor sume mari de răscumpărare faţă de proprietăţile germane. După
negocieri se semnează pe 15 mai Acordul de Stat austriac. Astfel s-a îndeplinit una din
condiţiile preliminare de care fusese dependent sistemul de securitate colectiv. Pentru a întări
speranţele faţă de destindere, guvernul francez a propus o Conferinţă la vârf a şefilor de
guverne şi a miniştrilor de externe a celor patru puteri învingătoare. Guvernul britanic s-a
alăturat propunerii în speranţa continuării rolului ei de intermediar. Guvernul american nu s-a
mai opus, iar cel sovietic s-a folosit de ocazie pentru a-şi demonstra dorinţa de cooperare.

26
 La Geneva între 18 şi 23 iulie 1955 s-au aflat Eisenhower, Bulganin şi Hruşciov, prim
ministru Faure şi Eden, care îl înlocuise în aprilie pe Churchill, au ţinut Conferinţa cu larga
participare a opiniei publice. În urma dezbaterilor nu s-a realizat o apropiere substanţială a
punctelor de vedere. Puterile occidentale nu au acceptat cererea lui Adenauer, ca discuţia să
se poarte numai în cazul unui progres în problema reunificării Germaniei dar i-au conferit
acestei probleme cea mai mare urgenţă. Delegaţia sovietică s-a străduit să negocieze direct
pentru crearea unui sistem de securitate colectiv, sovieticii au prezentat un plan de dezarmare,
care trecea controlul asupra producţiei atomice unei organizaţii a ONU, dar cele mai
importante locuri de producţie şi sistemele de transport nu au fost discutate. Eisenhower a
răspuns prin propunerea de a face inspecţii reciproce ale armatei aerului în cadrul
amplasărilor militare – „Cer deschis”, ceea ce ar fi adus SUA mai multe informaţii despre
starea înarmărilor sovietice, decât s-ar fi putut afla în plus despre înarmarea americană.
Ambele părţi se temeau de riscul de a aproba propunerile părţii adverse. Şefii de guverne au
putut decide doar ca propunerile litigioase să fie controlate în detaliu de către miniştrii lor de
externe, iar aceştia întâlnindu-se din nou la Geneva în octombrie/noiembrie au constatat
incompatibilitatea lor.
Întâlnirea la vârf de la Geneva n-a rămas fără urmări. Pentru prima oară de la începutul
confruntărilor deschise dintre est şi vest şefii de guverne ale celor Patru Mari puteri s-au
sfătuit politicos, declarându-şi dorinţa de cooperare şi nu au mai procedat ca şi când ar fi vrut
să transforme Războiul rece într-un adevărat război, ci au formulat necesitatea cooperării într-
un mod deschis.
În urma Conferinţei de la Geneva exista convingerea fermă că un conflict între est şi
vest nu era inevitabil, iar conflictul nu trebuia să se termine în mod necesar cu victoria sau
înfrângerea uneia din părţi.
Cu întâlnirea de la vârf de la Geneva încă nu se încheiase Războiul rece, sub
conducerea unor grupuri ale alianţei vestice şi-au păstrat preeminenţa acele forţe care au
interpretat greşit încercările de destindere sovietice, luându-le drept un respiro înaintea unei
noi încercări de expansiune. Ofensiva sovietică în favoarea destinderii îşi atinsese limita
maximă, iar Hruşciov a încercat să oprească înarmarea americană strategică prin ameninţări şi
27
să împiedice amplasarea armelor atomice în spaţiul central european. Interesul existenţial al
celor două puteri mondiale de a preîntâmpina un război atomic a devenit binecunoscut în iulie
1963 prin acordul de stopare al experienţelor atomice, iar 5 ani mai târziu a dus la Tratatul de
Neproliferare a Armelor Atomice.
În acelaşi timp, dimensiunea ideologică a neînţelegerilor s-a redus tot mai mult. În
URSS ţelul politic primordial a devenit depăşirea propriei rămâneri în urmă a standardului de
viaţă şi a tehnologiilor civile vestice, ceea ce era realizabil doar printr-o cooperare cu
naţiunile industriale ale vestului. SUA şi aliaţii săi şi-au pierdut iluziile în unitatea de monolit
a blocului comunist, s-a deteriorat consensul în politica internă anticomunistă.

Temă seminar: Sfârşitul Războiului Rece

Destinderea relativă
Teme referat: 1. Criza rachetelor cubaneze 1962
2. Criza din Orientul Mijlociu 1973 (conflictul arabo-izraelian şi
„arma petrolieră”)

Subiecte lucrare de control:

1. Cauzele care au declanşat Războiul Rece. Teza tradiţională (problematica ostilităţii
între statele capitaliste şi conducerea sovietică).
2. Conceptul de îngrădire. Împărţirea Europei în sfere de influenţă.

28