Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția

Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii
române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-
catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o
versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe
30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim
Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române
din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma):
Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși,
Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiția era semnata în numele națiunii române
de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in
Transilvania Valachicae.[1]
Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând
doleanțelor laicilor și clericilor români:
„ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte
de acest fel, care ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege
(pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și
desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania)
„națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și
regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)
„clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și
clerul națiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)
„la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă ... să se procedeze în chip just, în
număr proporțional cu această națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și
funcționărime)
Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.
Bătălia de la Belgrad (4 – 23 iulie 1456)

Bătălia de la Belgrad (4 – 23 iulie 1456) care opreşte înaintarea turcilor spre

centrul Europei, după ce cuceriseră Constantinopole, cu trei ani în urmă. Sultanul
Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) mobilizează, pentru cucerirea Belgradului,
forţe impresionante: c. 100.000 de soldaţi, o artilerie de asediu superioară celei
folosite împotriva Constantinopolelui şi o flotă ce urma să acţioneze pe Dunăre
(60 – 65 de galere şi c. 150 de vase mai mici).
Voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara (1441 –1456) întăreşte garnizoana
cetăţii, comandată de Mihail Szilágyi şi de fiul său, Ladislau de Hunedoara, cu
5.000 de mercenari. Concomitent, el îşi mobilizează forţele proprii şi întăreşte
legăturile cu Skanderbeg, care, în Albania, trebuia să declanşeze o mişcare
antiotomană. Cu sprijinul călugărului franciscan Ioan de Capistrano, care a
desfăşurat o intensă propagandă pentru o nouă cruciadă antiotomană, Iancu a
reuşit să ridice o oaste de circa 30.000 de soldaţi şi o flotă improvizată formată din
c. 200 de vase.
Din 4 iulie 1456, timp de câteva zile, artileria otomană (c. 300 de tunuri)
bombardează zidurile oraşului, încercând blocarea aprovizionării acestuia pe
Dunăre, cu ajutorul flotei fluviale. La 14 iulie, flota creştină atacă vasele otomane
distrugând şapte galere mari şi mai multe mici, provocând dispersarea acestora şi
reuşind aprovizionarea cetăţii. În zilele următoare, forţele terestre comandate de
Iancu reuşesc spargerea blocadei otomane în zona Zemunului, ocupând poziţii
favorabile. La 21 iulie, sultanul încearcă să forţeze victoria printr-un asalt general.
De două ori turcii reuşesc să pătrundă în oraş, dar sunt respinşi.
Al treilea atac asupra podului care asigura intrarea în fortăreaţă a fost respins de
trupele comandate de Capistrano. Asupra turcilor care puseseră scări de asalt pe
ziduri a fost aruncată apă clocotită şi materiale inflamabile. Noi şi noi
detaşamente de „cruciaţi” soseau pe Dunăre în cetate şi, spre seară, au trecut la
contraatac, oraşul fiind despresurat.
La 22 iulie, armata creştină a trecut Sava, dezlănţuind atacul general. Tunurile
turcilor au fost capturate şi folosite împotriva armatei sultanului, care a fost rănit
de o săgeată, fiind salvat de aga ienicerilor, Hassan, care şi-a dat viaţa protejându-
l pe sultan cu propriul trup. La 23 iulie, turcii s-au retras în degringoladă, părăsind
tabăra, lăsând în urmă o pradă uriaşă şi foarte mulţi morţi (c. 24.000, după sursele
creştine, în timpul asediului, cărora s-au adăugat alţii, în timpul retragerii) şi
prizonieri (c. 4.000). Creştinii au pierdut relativ puţini oameni, c. 3.000 – 4.000
(Camil Mureşan).
Victoria de la Belgrad întârzie pentru aproape 70 de ani cucerirea Ungariei de
către turci şi redresează moralul europenilor, zguduit după căderea
Constantinopolelui. Totodată, izbânda lui Iancu este cel mai strălucit moment al
carierei sale militare, de care nu a putut să se bucure îndeajuns, murind de ciumă
la 11 august, în tabăra de la Zemun.