MIŞCĂRI ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL

A. Aruncarea pe verticală, de jos în sus

Aruncarea pe verticală în sus reprezintă un caz particular de

mişcare rectilinie uniform variată. Mişcarea se realizează pe o
singură axă Oy. Pentru simplificarea calculelor, s-a ales originea
axei în dreptul poziţiei iniţiale a corpului. În aceasta poziţie
corpului i se imprimă viteza iniţială vi . Acceleraţia caracteristică
acestei mişcări este acceleraţia gravitaţională, g. Mai întâi, corpul
urcă încetinit până la o înălţime maximă, moment în care viteza lui
este 0, după care coboară accelerat.

at 2
Legea spaţiului se scrie în general: y f  yi  vi t 
2
În cazul acesta, yi =0 (corpul este în dreptul originii axei Oy la
momentul iniţial), iar acceleraţia este –g(mişcare încetinită).
gt 2
Atunci, legea spaţiului devine: y  t   vi t 
2
Legea vitezei se scrie în acest caz: v t   vi  gt
Legea lui Galilei se scrie în acest caz: v  t   vi 2  2 gy  t 
2

Analizând cele trei legi de mai sus, se pot deduce nişte mărimi foarte importante, care
caracterizează aruncarea pe verticală:

 Timpul de urcare (tu)

Corpul urcă până când viteza acestuia devine nulă. Așadar, condiția care trebuie
pusă pentru a determina timpul de urcare este: v(tu)=0
v
v(tu )  0  vi  gtu  0  tu  i
g

 Înălțimea maximă atinsă de corp (hmax)

Înălțimea maximă este atinsă după intervalul de timp cât corpul urcă (timpul de
urcare, tu), în momentul în care viteza corpului este nulă. Pentru a determina
expresia înălţimii maxime, se pot folosi atât legea lui Galilei, cât şi legea
spaţiului.

1
 1. Legea lui Galilei
Se pune condiţia ca viteza pe care o are corpul în momentul atingerii înălţimii
maxime să fie nulă:
v2
0  vi 2  2 ghmax  hmax  i
2g
2. Legea spaţiului
Înălţimea maximă este atinsă la momentul tu . Aşadar, înălţimea maximă este
y(tu).
v g vi 2 vi 2
hmax  y  tu   vi i  
g 2 g 2 2g

 Timpul de coborâre până în poziţia iniţială (tc)

Timpul de coborâre până în poziţia iniţială reprezintă diferenţa dintre
momentul de timp în care corpul a revenit în poziţia iniţială (t0) şi momentul de
timp în care corpul era la înălţimea maximă. Momentul de timp în care corpul
ajunge din nou în poziţia iniţială se poate afla punând condiţia y(t0)=0.
gt0 2 2v
y (t0 )  0  vi t0   0  t0  i
2 g
Atunci, timpul de coborâre este:
v
tc  t0  tu  i
g
Se observă un aspect important și anume că timpul de urcare este egal cu
timpul de coborâre

 Viteza corpului în momentul revenirii în poziţia iniţială(vrev)

Pentru a afla această viteză se pot utiliza atât legea lui Galilei, cât şi legea
vitezei:
1. Legea lui Galilei
Se pune condiţia ca y=0:
vrev 2  vi 2  vrev  vi
Deoarece viteza de revenire este orientată în sens opus axei
OY (şi în sens opus sensului vitezei iniţiale, vi) se va alege
semnul minus.
vrev  vi
2. Legea vitezei
Se calculează viteza înlocuind expresia timpului revenirii în
poziţia iniţială (t0) în legea vitezei:

2
 2vi
vrev  vi  g  vrev  vi
g
Deoarece timpul de urcare este egal cu timpul de coborâre, iar viteza pe care o
are corpul în momentul revenirii în poziţia iniţială are acceaşi valoare cu
valoarea vitezei iniţiale, se poate afirma că mişcarea pe porţiunea AC este
simetrică.

Aruncarea pe verticală se poate studia şi analizând graficele coordonatei y şi a

vitezei în funcţie de timp. Din legile mişcării şi vitezei se observă că poziţia
corpului (coordonata y) depinde de pătratul timpului, deci graficul funcţiei
y=f(t) este o parabolă şi se observă de asemenea că viteza scade liniar în timp,
deci graficul este o linie dreaptă.

B. Aruncarea pe oblică

Mărimile caracteristice mişcării

pe oblică sunt: viteza iniţială, v0, unghiul
sub care se face aruncarea, α (reprezintă
unghiul format de viteza iniţială cu axa
orizontală Ox). Se alege sistemul
cartezian xOy, cu originea în poziţia
iniţială a corpului. Mişcarea se poate
descompune pe cele două axe: pe axa Oy
mişcarea este uniform variată, datorită acţiunii acceleraţiei gravitaţionale, g
(mişcarea pe Oy este echivalentă cu o aruncare în sus, cu viteza iniţială v0y), iar
pe axa Ox mişcarea este rectilinie uniformă, cu viteza constantă v0x, deoarece
pe această axă nu există nicio acceleraţie. Legile de mişcare pe cele două axe se
scriu:

3
 Ox: x(t )  v0x t  v0 cos  t
gt 2 gt 2
Oy: y  t  =v0 y t   v0 sin  t 
2 2

Folosind aceste două legi, se poate deduce ecuaţia traiectoriei (y=f(x))

x
x(t )  v0 cos  t  t 
v0 cos 
gt 2
y  t  =v0 sin  t 
2
x g x2
 y =v0 sin   
v0 cos  2 v0 2 cos 2 
g x2
 y  x tg 
2 v0 2 cos 2 

Se observă că funcţia y = f(x) este o

funcţie de gradul II, de unde se deduce că
traiectoria are formă de parabolă:

Viteza la un anumit moment de timp se

compune din viteza pe orizontală, care la
orice moment de timp este v0x şi viteza
pe verticală, care variază după legea
v y (t )  voy  gt.
Vectorul viteză într-un punct de pe
traiectorie este tangent la traiectorie în
acel punct.

v  vox 2  v y 2  vox 2  (v0 y  gt )2

4
Se observă că mişcarea se poate
împărţi în două părţi: prima parte
reprezintă partea ascendentă a
mişcării, adică porţiunea în care
corpul urcă din poziţia iniţială până la
înălţimea maximă, hmax şi a doua
parte reprezintă partea descendentă a
mişcării, adică porţiunea când corpul
începe să coboare, după ce a atins
înălţimea maximă.

Deoarece mişcarea pe Oy este echivalentă unei aruncări în sus, cu viteza inițială v0y,
se pot determina câteva mărimi caracteristice aruncării pe oblică, înlocuind în
expresiile mărimilor caracteristice aruncării în sus viteza iniţială, vi cu viteza iniţială
verticală a aruncării pe oblică, adică voy  v0 sin  .

 Timpul de urcare( tu )
Timpul de urcare reprezintă timpul cât durează să ajungă corpul din O în A.
v sin 
tu  0
g
 Înălţimea maximă( hmax )
v0 2 sin 2 
hmax 
2g
 Timpul de coborâre până la nivelul iniţial( t c )
Timpul de coborâre până la nivelul iniţial reprezintă timpul cât durează să
ajungă corpul din A în B.
v sin 
tc  0
g
După cum am dedus la aruncarea pe verticală în sus, viteza de revenire la nivelul iniţial
are aceeaşi valoare cu viteza iniţială. Astfel, în cazul aruncării pe oblică, viteza
verticală în punctul B, are aceeaşi valoare, dar sens opus cu viteza verticală iniţială. Pe
axa Ox viteza este constantă, deci viteza rezultantă în punctul B are aceeaşi valoare cu
viteza iniţială( v rev  v o ). Folosind această informaţie şi faptul că timpul de urcare
este egal cu timpul de coborâre până la nivelul iniţial, se poate afirma că mişcarea pe
porţiunea OAB este simetrică.

5
 Bătaia orizontală
Pentru porţiunea OAB, distanţa OB se numeşte bătaie orizontală şi se notează
în general cu b. Această distanţă reprezintă o alta mărime semnificativă pentru
aruncarea pe oblică şi se poate determina uşor folosind legea mişcării pe axa
Ox:
2v sin 
b  v0 x (tu  tc )  v0 cos  0
g
v0 2 sin 2
b
g
Notă: Deoarece termenul sin2α poate lua valori
doar în intervalul [-1,1], se observă că valoarea
maximă a bătăii se obţine pentru sin2α=1, adică
v0 2
α = 45°: max b  . De asemenea, se observă
g
că pentru două unghiuri complementare
valoarea termenului sin 2 şi implicit a bătăii
este aceeaşi.

6
 Exemple de situaţii în care se întâlneşte aruncarea pe oblică

Aruncarea pe oblică este întâlnită frecvent, mai ales în sporturi. Câteva

exemple sunt:

 Baschet
Pentru a nimeri coşul, jucătorul trebuie
sa îi imprime mingii o traiectorie astfel
încât punctul prin care mingea trebuie
să treacă prin coş să aparţină
traiectoriei.
Notă: Există două traiectorii posibile:
când punctul prin care trebuie să treacă
mingea prin coş se află pe partea
ascendentă a mişcării şi când se află pe
partea descendentă a mişcării, însă a
doua situaţie este mai favorabilă.

 Fotbal
Pentru a pasa mingea la un
coechipier, jucătorul trebuie să îi
imprime mingii o traiectorie
astfel încât bătaia orizontală să
fie egală cu distanţa dintre cei
doi.

 Golf
Pentru a nimeri lovitura, jucătorul
trebuie să ii imprime bilei o
traiectorie astfel încât distanţa de
la bilă la gaură să fie egală cu
bătăia orizontală.

 Catapulta
Pentru a nimeri punctul care trebuie
atacat, acest punct trebuie să aparţină
traiectoriei obiectului catapultat.

7
Până acum, am studiat cazul în care mişcarea se descompune pe două direcţii, pe o
direcţie mişcarea este uniform variată şi pe cealaltă este rectilinie uniformă. Există însă
cazuri în care este mai convenabil ca mişcarea pe oblică să se compună din două
mişcări uniform variate.

Exemplu: un corp aruncat oblic de pe un plan

înclinat.
În cazul acesta, pe axa Ox mişcarea este
uniform accelerată, acceleraţia fiind
g t ( gt  g sin  ) , iar pe axa Oy acceleraţia este
g n  gn  g cos   . Legile de mişcare pe cele
două axe sunt:
g sin  2 g sin  2
Ox : x  voxt  t  vo cos  t  t
2 2
g cos  2 g cos  2
Oy : x  voy t  t  vo sin  t  t
2 2
Se observă că în acest caz traiectoria nu are formă de parabolă simetrică. Acest
lucru se datorează acceleraţiei de pe axa Ox: mişcarea pe axa Oy este
echivalentă unei aruncări în sus, cu viteza v oy într-un câmp gravitaţional descris
de acceleraţia gravitaţională g n  gn  g cos   . Astfel, se poate deduce faptul
că timpul de urcare este egal cu cel de coborâre. Mişcarea pe Ox fiind
accelerată, distanţa de la poziţia iniţială până la poziţia de pe Ox
corespunzătoare înălţimii maxime este mai mică decât distanţa de la poziţia
corespunzătoare înălţimii maxime până la poziţia unde corpul ciocneşte planul
înclinat.