Republica Orange

Republica Orange[1] sau Statul Liber Orange (neerlandeză: Oranje-Vrijstaat, engleză: Orange

Free State) a fost o republică independentă bură în sudul Africii în perioada 1854–1902. A intrat în
conflict cu Republica Transvaal și cu imperiul britanic după descoperirea diamantelor de-a lungul
râurilor Orange și Vaal. A fost anexată de imperiu, devenind colonie britanică. În prezent este
provincia Free State din Africa de Sud.

Transvaal (provincie)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la Transvaal. Pentru alte sensuri, vedeți Transvaal (dezambiguizare).

Fosta provincie în cadrul Africii de Sud

Transvaal a fost o provincie a Republicii Africa de Sud, situată în nord-estul acesteia, cu o suprafață
de 283.900 de km2, care a fost desființată la 27 aprilie 1994 și împărțită în patru provincii mai mici.
[1]
 A succedat geografic Republicii Sud-Africane Transvaal și coloniei Transvaal.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea provinciei se traduce: „Dincolo de Vaal”, Vaal fiind un râu din Africa de Sud.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]
La 20 septembrie 1909 un proiect de lege, care instituia în Africa de Sud un regim parlamentar, a
fost votat de Parlamentul Regatului Unit. Regele Edward al VII-lea a ratificat South Africa Act și a
proclamat formarea Uniunii Sud-Africane la 31 mai 1910, dată simbol corespunzătoare sfârșitului
celui de Al Doilea Război al Burilor.
La 31 mai 1910 dominionul Uniunea Sud-Africană era stabilit. Cuprindea fosta colonie a
Capului (împreună cu Griqualand, Stellaland și Bechuanalandul britanic), Natal, Statul liber
Orange și colonia Transvaal.
Până în 1994 cele patru foste colonii au format cele patru provincii ale Africii de Sud. Pentru diverse
motive (economice, industriale, agricole, sportive), Transvaalul se distingea prin patru regiuni:

 Northern Transvaal: Pretoria și regiunea de nord;

 Eastern Transvaal: Nelspruit și estul provinciei;
 Western Transvaal: regiunea de vest;
 Southern Transvaal: Witwatersrand, care forma aproape o regiune aparte și sudul provinciei.
În 1994, în urma abolirii apartheidului și intrării în vigoare a constituției interimare din 1993,
Transvaalul a fost divizat în 4 noi provincii.
 Pretoria-Witwatersrand-Vereeniging (PWV) denumit Gauteng începând
din 1995: Pretoria, Johannesburg;
 Northern Transvaal denumit Northern Province (1995) apoi Limpopo: Pietersburg și întreaga
regiune nordică;
 Eastern Transvaal denumit Mpumalanga începând din 1995: Nelspruit, Parcul Național
Kruger, estul provinciei și un segment din nordul provinciei Natal;
 Provincia North West: vestul provinciei, Bophuthatswana și nordul provinciei Capului.

Geografie[modificare | modificare sursă]
Suprafața provinciei Transvaal este de 283.900 de km2, iar populația sa era în 1994 de circa 11
milioane de locuitori. Capitala Pretoria, de altfel a fost și capitala Republicii Sud-Africane
Transvaal până în 1902 și este capitala Africii de Sud din 1910.
Principalele alte orașe ale provinciei Transvaal
sunt: Johannesburg, Pietersburg, Nelspruit, Krugersdorp, Louis
Trichardt, Tzaneen, Carletonville, Potchefstroom, Witbank, Verwoerdbug, Nylstroom, Vereeniging ...

Primul Război al Burilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Primul Război al Burilor

Parte din Războiul Burilor  

Bătălia de la colina Majuba

Informații generale

Perioadă 20 decembrie 1880 - 23
martie 1881

Locație Africa de Sud

Rezultat Victorie decisivǎ a burilor

Casus belli Anexarea britanicǎ a

Transvaalului

Beligeranți

 Republica Sud-Africană  Regatul Unit

Conducători

Piet Joubert George Pomeroy Colley†

Piet Cronjé
 Efective

3.000 1.200

Pierderi

41 morți 408 morți

47 rǎniți 315 rǎniți

Modifică date / text 

Primul Război al Burilor (în engleză First Boer War, în neerlandeză Eerste Boerenoorlog,

în afrikaans Eerste Vryheidsoorlogsau Primul Război de Independențǎ) a fost un conflict desfășurat
între 20 decembrie 1880 și 23 martie 1881[1] între Imperiul
Britanic și burii neerlandofoni din Republica Sud-Africană. S-a încheiat cu înfrîngere decisivǎ a
britanicilor în Bătălia de la Majuba Hill.

Cuprins
  [ascunde] 

 1Situație premergătoare
 2Fazele conflictului
 3Armistițiu
 4Vezi și
 5Note

Situație premergătoare[modificare | modificare sursă]

Originile războiului au fost complexe, și provin din peste un secol de conflicte între Buri și Imperiul
Britanic.[2] În timpul Războaielor Napoleoniene, o expediție britanică a debarcat în Colonia Capului și
a învins forțele olandeze în bătălia de la Blaauwberg.[3] După războaie, britanici au cucerit oficial
colonia, și au încurajat emigrația coloniștilor britanici, care au intrat în conflict cu cei olandezi. De-a
lungul deceniilor ce au urmat, numeroși buri nemulțumiți de aspectele administrației britanice au ales
să părăsească teritoriile administrate de britanici în ceea ce a devenit cunoscut sub numele
de Marele Trek.[3] Migrația a avut loc la început de-a lungul coastei estice către Natal și de acolo,
după ce Natalul a fost anexat în 1843, spre nord înspre interior unde au înființat două republici
independente (Republica Orange și Republica Sud-Africană — denumită și Transvaal). Britanicii au
recunoscut cele două republici ale burilor în 1852 și 1854, dar anexarea Transvaalului în 1877 a dus
la conflictul care a durat 3 luni.

Fazele conflictului[modificare | modificare sursă]

Războiul a început pe 20 decembrie 1880 prin atacul burilor transvaalezi în Potchefstroom, după
care guvernul Transvaalului a declarat independența față de Marea Britanie. Între 22
decembrie 1880 și 6 ianuarie 1881 toate garnizoanele britanice din întregul Transvaal sau pomenit
asediate. Burii erau îmbrăcați în haine rurale, care erau neutre pentru culorile peisajului african, în
timp ce uniforma britanicǎ era de un roșu aprins, care este absolut în contrast cu peisajul african.
Acest lucru a permis burilor, ținași experimentați, sǎ tragǎ în britanici, chiar și de la distanțe mari.
Potrivit unor istorici, avantajul burilor a fost și o tacticǎ militarǎ specificǎ. Burii preferau șiretlicurile și
viteza, în timp ce britanicii atenția și disciplina.

Armistițiu[modificare | modificare sursă]
Ne mai dorind să fie atras în război, guvernul britanic a lui William Gladstone a semnat armistițiul
pe 6 martie 1881. În cele din urmă, pacea a fost stabilitǎ pe 3 august 1881, când a fost
semnatǎ Convenția de la Pretoria. Potrivit acesteia Transvaal a primit o auto-guvernare proprie, dar
a recunoscut în schimb suzeranitatea Marii Britanii. Însǎ imperiul a obținut dreptul de a desemna un
reprezentant permanent în Pretoria, dreptul de trece trupele sale pe teritoriul acesteia, în caz de
război, și-a păstrat controlul asupra politicii externe a republicii.
Al Doilea Război al Burilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Al Doilea Război al Burilor

Comandouri bure la Spion Kop

Informații generale

Perioadă 11 octombrie 1899 – 31

mai 1902

Locație Africa de Sud, Swaziland[4]

Rezultat Victorie britantică

Casus belli Goana după diamante[2]

Raidul Jameson, 1895-96 [3]

Modificări teritoriale Suveranitate britanică

asupra Statului Liber
Orange și asupra
Transvaalului în
conformitate cu tratatul de
la Vereeniging

Beligeranți

 Regatul Unit  Statul Liber Orange

  India
 Republica Sud-
Britanică
Africană
  Australia
 Voluntari Voluntari străini (olandezi,
canadieni și germani, ruși, francezi,
neozeelandezi americani, irlandezi,
polonezi, scandinavi,
italieni și australieni)

Conducători

 Lord Milner  Paul Kruger

 Sir Redvers Buller  Louis Botha
 Lord Kitchener  Schalk W. Burger
 Lord Roberts  Koos de la Rey
 Martinus Steyn
 Christiaan de Wet
 Piet Cronjé
 Pierderi

7,894 morți în lupte 9,093 morți[7]

13,250 morți din cauza
bolilor
934 dispăruți
22,828 răniți[5][6]

Pierderi civire: 27.927 buri,

femei și copii, au murit în
lagăre de concentrare, plus
un număr necunoscut de
africani negri (107.000 au
fost închiși).[1]

Modifică date / text 

Al Doilea Război al Burilor (în engleză Second Boer War, în neerlandeză Tweede Boerenoorlog,

în afrikaans:Tweede Vryheidsoorlog sau Tweede Boereoorlog), a fost un conflict desfășurat între 11
octombrie 1899 și 31 mai 1902 între Imperiul Britanic și burii neerlandofoni din cele două republici
independente: Republica Sud-Africană (Republica Transvaal) și Statul Liber Orange. El s-a sfârșit
prin anexarea regiunii de către Imperiul Britanic și formarea Uniunii Africii de Sud ca parte din
Commonwealth.
Împreună cu Primul Război al Burilor (decembrie 1880 – martie 1881), perioada este cunoscută sub
numele de „Războaiele Burilor”.

Cuprins
  [ascunde] 

 1Origini
 2Fazele
 3Vezi și
 4Note
 5Bibliografie

Origini[modificare | modificare sursă]
Originile războiului au fost complexe și provin din peste un secol de conflicte între buri și Imperiul
Britanic.[8] În timpul Războaielor Napoleoniene, o expediție britanică a debarcat în Colonia Capului și
a învins forțele olandeze în bătălia de la Blaauwberg.[9] După războaie, britanicii au cucerit oficial
colonia, și au încurajat emigrația coloniștilor britanici, care au intrat în conflict cu cei olandezi. De-a
lungul deceniilor ce au urmat, numeroși buri nemulțumiți de aspectele administrației britanice au ales
să părăsească teritoriile administrate de britanici în ceea ce a devenit cunoscut sub numele
de Marele Trek.[9] Migrația a avut loc la început de-a lungul coastei estice către Natal și de acolo,
după ce Natalul a fost anexat în 1843, spre nord înspre interior unde au înființat două republici
independente (Statul Liber Orange și Republica Sud-Africană — denumită și Transvaal). Britanicii au
recunoscut cele două republici ale burilor în 1852 și 1854, dar anexarea Transvaalului în 1877 a dus
la Primul Război al Burilor în 1880 și 1881. După înfrângerile britanicilor, dintre care cea mai mare în
bătălia de la Majuba, Transvaalul și-a recâștigat independența, cu anumite condiții, dar relațiile au
rămas tensionate.
Geografia regiunii:

       Republica Sud-Africană/Transvaal

      Statul Liber Orange

      Colonia Capului britanică

      Natal

În 1871, s-au descoperit diamante la Kimberley, ceea ce a adus la un influx masiv de străini la

granițele Statului Liber Orange. După aceea s-a descoperit aur în Republica Sud-Africană în 1886.
Aurul a făcut din Transvaal cea mai bogată și, potențial, cea mai puternică țară din sudul Africii, dar
aceasta nu avea nici resursele umane și nici baza industrială de a dezvolta singură aceste resurse.
Ca urmare, Transvaalul a acceptat imigrarea unor valuri noi de uitlanders (străini), în principal
britanici, care au sosit aici în căutare de lucru și de avere. Rezultatul a fost că numărul de uitlanders
din Transvaal a ajuns să-l depășească pe cel de buri, și a precipitat confruntări în sânul comunității
albilor, similare cu cele care apăruseră cu ani în urmă între minoritatea dominantă a burilor
Lyndenburg și burii sosiți mai târziu dinspre sud.
Ideile expansioniste britanice (promovate în principal de Cecil Rhodes), ca și disputele privind
drepturile politice și economice ale uitlanderilor au avut ca rezultat Raidul Jamesondin 1895. Acest
raid condus de dr. Leander Starr Jameson, administratorul Rhodesiei de Sud, avea scopul de a
stârni o revoltă a uitlanderilor în Johannesburg. Uitlanderii din Johannesburg nu au susținut însă
raidul, iar forțele guvernamentale din Transvaal au înconjurat coloana și i-au luat prizonieri pe
oamenii lui Jameson înainte ca ei să ajungă la Johannesburg.[10]
Tensiunile au escaladat de la nivel local la nivel național și au început manevre politice și negocieri
îndelungate pentru atingerea unui compromis în problema drepturilor uitlanderilor în rândul
comunității albe, drepturile populației indigene neeuropene, controlul asupra industriei de extracție a
aurului, și dorința britanicilor de a include Transvaalul și Statul Liber Orange într-o federație aflată
sub control britanic. Dat fiind că cei sosiți cel mai recent (mai ales cei de origine britanică)
deveniseră deja majoritari între albii din Johannesburg, și că noi uitlanderi continuau să sosească,
burii au recunoscut că acordarea de drepturi de vot depline uitlanderilor avea să ducă la pierderea
controlului etnicilor buri asupra Republicii Sud-Africane. Negocierile au eșuat și, în septembrie
1899, Joseph Chamberlain (secretarul colonial britanic) a transmis burilor un ultimatum, cerându-le
egalitate deplină pentru uitlanderii rezidenți în Transvaal. Președintele Kruger a dat și el un
ultimatum, dându-le britanicilor 48 de ore să-și retragă toate trupele de la granița Transvaalului, în
caz contrar Transvaalul, aliat cu Statul Liber Orange, urmând să le declare război britanicilor.
Ambele ultimatumuri au fost respinse, iar Transvaalul și Statul Liber Orange au declarat război.

Fazele[modificare | modificare sursă]
Războiul a avut trei faze distincte. În prima, burii au lansat atacuri preventive în teritoriul britanic din
Natal și din Colonia Capului, asediind garnizoanele britanice din Ladysmith, Mafeking și Kimberley.
Burii au obținut apoi mai multe victorii tactice la Colenso, Magersfontein și Spionkop împotriva unei
contraofensive nereușite a britanicilor pentru a sparge cele trei asedii. În a doua, după ce soldații
britanici din ce în ce mai numeroși au fost instruiți sub comanda lui Lord Roberts, a fost lansată o
nouă ofensivă, de această dată reușită, în 1900, pentru a înlătura asediile. După ce Natalul și
Colonia Capului au fost asigurate, britanicii au reușit să invadeze Transvaalul și capitala
republicii, Pretoria, a căzut în iunie 1900.
În ultima fază, cea de a treia, începută în martie 1900, burii au lansat un război de gherilă împotriva
forțelor britanice, care a prelungit conflictul cu încă doi ani, timp în care burii au atacat ținte cum ar fi
coloanele de soldați britanici, nodurile rețelei de telegraf, căile ferate și depozitele. Într-o tentativă de
a tăia liniile de aprovizionare ale atacatorilor, britanicii, conduși acum de Lord Kitchener, au răspuns
cu o politică a „pământului pârjolit”, distrugând ferme ale burilor și mutând civilii în lagăre de
concentrare.[11]
Unele părți ale presei britanice și guvernului britanic se așteptau o campanie de ordinul câtorva luni,
iar războiul prelungit a devenit nepopular, mai ales după ce au ieșit la iveală condițiile din lagărele
de concentrare (unde muriseră de foame și de boli zeci de mii de femei și copii). Forțele burilor s-au
predat în cele din urmă la 31 mai 1902, și 54 din cei 60 de delegați din Transvaal și din Statul Liber
Orange au votat pentru acceptarea termenilor tratatului de pace,[12] cunoscut sub numele de tratatul
de la Vereeniging. El stipula ca cele două republici să fie absorbite în Imperiul Britanic, promițându-
li-se o autonomie limitată. Implementarea tratatului a dus la constituirea Uniunii Africii de Sud.
Războiul a avut efecte de durată asupra regiunii și asupra politicii interne britanice. Pentru Regatul
Unit, al Doilea Război al Burilor a fost cel mai îndelungat, cel mai costisitor (peste 200 de milioane
de lire), și cel mai sângeros conflict dintre 1815 și 1914,[13] cu o durată cu trei luni mai mare și cu
pierderi mai multe chiar și decât Războiul Crimeei.