Recenzii și notițe bibliografice 463

referințe la la realitățile din Marea Egee și Mediterană și la raporturile

genovezilor cu venețienii din aceleași cadre geografice. De pildă, autoarea
scrie fie despre reacția, mai puțin cunoscută, a genovezilor în legătură cu
cucerirea otomană a Trapezuntului, fie despre intrigile politice dezvoltate
între genovezii de la Pera și curtea imperială a lui Ioan al V-lea
Paleologul, în contextul prezenței lui Leonardo Montaldo în Pontul Euxin,
în cel de-al șaptelea deceniu al secolului al XIV-lea. În acest sens, extrem
de importantă este abordarea, ca studiu de caz, a întâmplărilor din anii
1460-1461 din întregul cadru al Mării Negre.
În al doilea rând, sunt tratate teme care privesc în mod direct
realitățile spațiului românesc și aruncă o lumină pozitivă asupra operei
istoriografice din această țară. Dacă lucrarea Sandrei Origone nu poate să
nu pornească, în introducerea cărții, decât de la cuvintele imprimate în
opera capitală a lui Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini la
cucerirea otomană, de-a lungul întregii cărți, istoricul italian face
referință la cei care sunt adevărații exponenţi ai domeniului istoriei Mării
Negre și al relațiilor genovezo-române: Nicolae Iorga, Șerban Papacostea
și Ștefan Andreescu. Astfel, în ultimele trei articole din Il Mar Nero nei
Secoli della Supremazia dei Genovesi istoria Țării Românești și a
Moldovei sunt incluse în istoria universală și îmbogățite prin scoaterea la
iveală a unor știri care privesc secolele XIV și XV.
Toate aceste elemente enumerate puse la un loc, publicate de către
o autoare de renume internațional, în cadrul unor conferințe ce au avut loc
în Europa Occidentală în anii 2005-2006, arată actualitatea unui domeniu,
cel al Istoriei Mării Negre și al includerii spațiului românesc, din secolele
cristalizării statale, în istoria universală, care sunt departe de a fi epuizate.

Alessandro Flavio Dumitrașcu

OVIDIU CRISTEA, Puterea cuvintelor. Ştiri şi război în sec. XV-XVI,

Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, 390 p.

Întotdeauna, atunci când îmi cade sub ochi o carte bună, aşa cum
este aceasta scrisă de colegul Ovidiu Cristea, cuvintele se leagă foarte
greu. Dacă m-aş fi întâlnit cu un text modest, atunci, beneficiind de
oarecare experienţă în cercetarea istorică a Evului Mediu, aş fi înjghebat
câteva cuvinte, iar cu acestea prezentarea ar fi fost isprăvită! Totuşi, se
 Recenzii și notițe bibliografice 464

cade ca „impedimentul” să fie biruit, şi, prin „puterea” câtorva „cuvinte”,

inevitabil puţine, să arăt că lucrarea scrisă de Ovidiu Cristea este o reuşită
ştiinţifică, care merită să fie cunoscută de întreaga noastră breaslă.
Autorul este departe de a fi la prima izbândă de acest fel, realizând alte
câteva cărţi şi un mare număr de studii, articole şi recenzii, care
îmbrăţişează istoria Europei meridionale şi răsăritene de la începutul
secolului al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea. Este demult cunoscut că
toate contribuţiile ştiinţifice ale lui Ovidiu Cristea sunt excelente, atât din
punctul de vedere al informaţiei descoperite, cât şi al metodei folosite în
comunicarea acesteia. De aceea, pentru talentul şi munca sa, Ovidiu
Cristea este de ceva vreme una dintre cele mai autorizate voci ale
cercetării istorice româneşti. Cartea şi autorul se bucură şi de un frumos
cuvânt înainte, scris de academicianul Şerban Papacostea.
Pentru toate cărţile şi studiile sale, iar acest volum nu face
excepţie, Ovidiu Cristea a desfăşurat intense cercetări arhivistice (mai ales
în arhivele Veneţiei) şi bibliografice (în biblioteci din toate colţurile
Europei), iar materialul strâns l-a „iscodit” cu uneltele noii istorii politice,
care a început a se scrie în Occident, începând cu anii ’80 ai secolului
trecut. Astfel, dacă istoriografia românească a pierdut contactul cu felul în
care se scria istoria în Apusul Europei în anii de glorie ai „Şcolii
Analelor”, în ultimele decenii scrisul istoric românesc a devenit, în mare
măsură, consonant cu scrisul istoric din Occident, iar Ovidiu Cristea s-a
străduit şi a reuşit să fie unul dintre principalii exploratori şi promotori ai
acestui gen de scriere şi de povestire a trecutului, fie acesta al românilor,
fie al popoarelor şi statelor riverane cu Marea Mediterană şi cu Marea
Neagră. Înţelegând în acest fel „locul şi rolul românilor în istoria
universală”, Ovidiu Cristea s-a dovedit a fi un bun „legatar testamentar”
al fondatorului Institutului la care lucrează, marele istoric N. Iorga, aşa
cum au fost şi sunt şi alţi mari istorici, care au slujit şi slujesc muza Clio
în această instituţie de mare prestigiu a Academiei Române: Gheorghe
Brătianu, Alexandru Elian, Andrei Oţetea, Paul Cernovodeanu, Şerban
Papacostea, Ştefan Andreescu etc.
Cartea de faţă are un titlu extrem de provocator, Puterea
cuvintelor. Ştiri şi război în sec. XV-XVI, şi corespunde întru totul „noii
istorii politice, care preia multe dintre sugestiile și câștigurile
epistemologice din istoria socială și din cea culturală, pe care le valorifică
din plin” (vezi Introducerea). Privilegiind această nouă perspectivă de
investigare a trecutului, autorul şi-a concentrat atenţia asupra cuvintelor,
 Recenzii și notițe bibliografice 465

gesturilor şi informaţiilor, precum şi a modului în care acestea au fost

comunicate şi înţelese. Noutatea şi actualitatea cercetării sunt evidente,
pentru oricine s-a preocupat de istoria secolelor XV şi XVI, fie că le-a
privit dinspre medievalitatea târzie românească, fie că le-a privit dinspre
modernitatea apuseană timpurie. Materialul documentar convocat pentru
o asemenea întreprindere ştiinţifică este, deopotrivă, nou şi de departe,
scos la lumină din arhivele Serenissimei Republici, şi vechi şi de aici,
descoperit în arhivele şi bibliotecile româneşti. Numai că veritabila
„mare” de informaţii, vechi şi noi, îndepărtate şi apropiate, a fost
străbătută pe alte coordonate, decât cele obişnuite până mai ieri în
istoriografia românească. Felul în care Ovidiu Cristea a „navigat” se
observă cu uşurinţă din cuprins, ale cărui „porturi” sunt fermecător
intitulate, astfel că există pericolul ca lectorul să se oprească aici, fără a
merge mai departe. Cine se va lăsa pradă cântecului sirenei va fi văduvit
de plimbarea pe care autorul o propune cititorilor săi, prin mari oraşe şi
prin bogate arhive din partea de Europă, care a cunoscut influenţa,
stăpânirea, forţa şi slăbiciunea Imperiilor bizantin şi otoman. Şi cine nu ar
vrea să ajungă la Veneţia, la Istanbul, la Bucureşti, la Iaşi, la Viena sau la
Varşovia! Este drept că autorul îşi duce cititorul şi pe câmpul de luptă, dar
nu pentru a participa la luptele de la Caldâran, de la Călugăreni, de la
Şelimbăr sau de la Giurgiu, ci pentru a auzi doar zgomotul acestora şi
zvonurile de după ele!
Călătoria în istoria informaţiei şi a comunicării din secolele XV-
XVI, pentru care ne este călăuză Ovidiu Cristea, are trei mari popasuri:
„ştirea” ca marfă, „comunicarea” ca mecanism şi „povestea” ca
posibilitate de reconstituire istorică. Călăuza a umblat vreme de mai bine
de un deceniu pe aceste drumuri, ale mării sau ale uscatului, astfel că a
avut vreme să mai închege câte o filă de poveste, pe care să o publice,
apoi, prin însemnate reviste de specialitate din ţară şi din străinătate
(„Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, „Il Mar Nero”
„Analele Putnei” etc.). Aceste file au fost citite de mulţi şi apreciate la
modul superlativ de toţi. Şi cum să nu se bucure de o asemenea apreciere,
dacă autorul lor a fost capabil, în acelaşi timp, să pătrundă „cuvintele” şi
să înţeleagă „gesturile” unor personalităţi ale istoriei românilor şi ale
istoriei Veneţiei, despre care se părea că a fost spus totul, sau să cearnă
atent informaţiile adevărate de cele false, să asculte atent zvonurile şi
bârfele şi chiar să decripteze înjurăturile, pentru a reconstitui „filmul”
unor bătălii celebre, care i-au avut în prim plan pe români sau/şi otomani!
 Recenzii și notițe bibliografice 466

Acum, adăugând încă şi mai multe file proaspete, Ovidiu Cristea le-a
înmănuncheat în această interesantă carte, cu aspect de cercetare
monografică. Cartea nu este doar interesantă, ci este şi frumoasă, pentru
că Ovidiu Cristea are putere asupra cuvintelor, ştiind să le înmlădoie şi să
le înlănţuie în scris.
În concluzie, putem spune că prin noutatea subiectului, prin
calitatea analizei şi prin frumuseţea stilului, cartea scrisă de Ovidiu
Cristea va constitui un punct de reper în biografia ştiinţifică a autorului şi
un semn de orientare în şirul cărţilor bune de istorie publicate la Editura
„Cetatea de Scaun” din Târgovişte.

Petronel Zahariuc

SORIN ULLEA, Încheierea cronologiei picturii moldoveneşti secolele

XV-XVI, cu datarea ansamblurilor de la Părhăuţi şi Arbure, Edit.
Muşatinia, Roman, 2012, 174 p. + 34 il. color.

Partea cea mai rezistentă a operei lui Sorin Ullea este reprezentată
fără doar şi poate de seria de datări ale ansamblurilor de pictură
moldoveneşti din secolele XV-XVI. Aceste contribuţii, chiar dacă uneori
au fost corectate – vezi cazul Suceviţa – ar trebui reunite într-un volum
special, care va rămâne în chip hotărât o carte de referinţă.
Cea mai de seamă contestaţie asupra perspectivei cronologice
stabilite de Sorin Ullea priveşte, însă, datarea celor dintâi picturi
exterioare. Dacă el a susţinut că acestea apar abia în cursul primei domnii
a lui Petru Rareş – primul monument zugrăvit în întregime la exterior ar fi
biserica mănăstirii Probota, în 1532 –, în schimb mai de curând un grup
de istorici de artă au înclinat spre ideea că începuturile picturii exterioare
ar trebui plasate încă la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Astfel, de
pildă, biserica de la Volovăţ, cu întinsele sale suprafeţe plane ale pereţilor
exteriori, neîntrerupte de nici o firidă sau ornament, a fost probabil
pregătită pentru o decoraţie pictată (observaţia aparţine lui Dumitru
Năstase).
În acest volum, apărut postum, Sorin Ullea îşi vădeşte concepţia sa
cu privire la datarea ansamblurilor de fresce moldoveneşti pe criterii de
stil şi iconografie. Şi asta prin intermediul examinării a două cazuri
punctuale, cele ale bisericilor de la Părhăuţi şi de la Arbure. În primul caz