CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA
din 29 octombrie 2013
În Cauza S.C. IMH SUCEAVA S.R.L. împotriva României
(Cererea nr. 24935/04)
Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie.  Aceasta

poate suferi modificări de formă.

În Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona
Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 octombrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 24935/04 îndreptată împotriva României, prin care
o societate comercială din acest stat, S.C. IMH Suceava S.R.L. („reclamanta”), a sesizat
Curtea la 24 februarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul I. Hîj, administratorul acesteia. Guvernul
român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, domnul R.-H. Radu şi doamna
I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta se plânge, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, de inechitatea procedurii
de contestare a unui proces-verbal de constatare a contravenţiei. De asemenea, aceasta
consideră că amenda aplicată şi confiscarea motorinei de către garda financiară constituie o
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În ultimul rând, aceasta se plânge că a fost
trimisă în judecată şi condamnată de două ori pentru aceleaşi fapte, ceea ce constituie o
încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
4. La 14 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Societatea reclamantă este o societate comercială de drept român cu sediul la Timişoara.

1
 A. Originea cauzei

6. Reclamanta administra, printre alte activităţi, o staţie de alimentare cu carburanţi.

7. La 13 martie 2003, o persoană particulară a depus la Oficiul Judeţean pentru Protecţia
Consumatorilor Suceava („OPC”) o reclamaţie împotriva societăţii, susţinând că aceasta îi
vânduse motorină amestecată cu apă.
8. În urma acestei reclamaţii, reprezentanţii OPC au prelevat două probe de carburant (o
probă de bază şi o probă-martor, încredinţată spre păstrare reclamantei) în recipiente de
plastic. Prima probă a fost trimisă la Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea
Produselor LAREX („CNIEP”) din Bucureşti. În raportul de expertiză din 7 aprilie 2003,
CNIEP a constatat că motorina prelevată conţinea apă în proporţie de 0,18%, în loc de 0,05%
- procentul prevăzut de normele în vigoare, şi că aceasta era mai puţin inflamabilă decât
motorina standard la nivelul -5. În raport se concluziona că motorina expertizată nu
corespundea niciunuia dintre tipurile de motorină prevăzute de „STAS 240-80 motorină”.
9. La 18 aprilie 2003, reclamanta s-a prezentat la sediul OPC cu proba-martor, solicitând o
contraexpertiză, în urma căreia s-a constatat că procentul de apă era 0% şi că motorina
respectivă era mai puţin inflamabilă decât motorina standard. Contraexpertiza a concluzionat
că motorina respectivă nu corespundea niciunui tip de motorină prevăzut de „STAS 240-80
motorină”.
10. În ambele cazuri, rapoartele precizau că modul în care fuseseră aplicate sigiliile pe
probe permitea scoaterea flacoanelor de motorină din recipientul de plastic fără ruperea
sigiliilor.

B. Primul proces-verbal de constatare a contravenţiei întocmit împotriva reclamantei

11. În baza concluziilor raportului de expertiză din 7 aprilie 2003, OPC a întocmit la 15
aprilie 2003 un proces-verbal de constatare a contravenţiei şi i-a aplicat reclamantei, în
temeiul art. 7 lit. b) şi art. 46 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, o amendă de
30 000 000 ROL pentru „comercializarea de motorină neconformă niciunui tip de motorină
prevăzut de STAS 240-80”.
12. Prin hotărârea din 30 mai 2003, Judecătoria Suceava a admis plângerea reclamantei şi a
anulat procesul-verbal sus-menţionat, motivând că nu putea fi angajată răspunderea
contravenţională a reclamantei deoarece existau îndoieli întemeiate în legătură cu situaţia de
fapt reţinută de agenţii OPC Instanţa s-a pronunţat astfel:
„La constatarea contravenţiei au fost prelevate un eşantion sigilat cu titlu de probă şi
păstrat de organul constatator şi un alt eşantion «martor» sigilat şi predat reclamantei.
În raportul de expertiză […] întocmit pe baza probei păstrate de organul constatator
[OPC], s-a stabilit că produsul supus expertizei nu era conform cu niciun tip de motorină
prezentat în STAS 240-80 motorină […], cu precizarea că totuşi modul de aplicare a
sigiliilor pe probă permitea scoaterea flacoanelor fără ruperea sigiliilor.
Contraexpertiza a reţinut alte valori decât cele menţionate în expertiza anterioară […].
Dat fiind că organul constatator a făcut o punere sub sigiliu defectuoasă atât a probei
rămase în posesia sa, cât şi a probei-martor păstrate de reclamantă, modul de aplicare a
sigiliilor pe recipientele în care au fost depozitate flacoanele permiţând accesul la
conţinutul acestora fără deteriorarea sigiliilor, instanţa consideră că niciuna dintre cele
două probe nu dovedeşte săvârşirea contravenţiei.
Dat fiind că nu este cert faptul că una dintre cele două probe corespunde motorinei
comercializate de reclamantă, instanţa admite cererea acesteia pe motiv că nu poate exista
răspundere contravenţională stabilită exclusiv pe baza unor indicii asociate unor îndoieli
întemeiate legate de situaţia de fapt reţinută de organul care a constatat contravenţia.”

2
 13. OPC a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
14. Prin hotărârea definitivă din 10 octombrie 2003, secţia comercială şi de contencios
administrativ a Tribunalului Suceava, în complet de judecată compus din S.A., N.D. şi
M.M.D., a respins recursul împotriva hotărârii din 30 mai 2003. Tribunalul a hotărât că
„judecătoria stabilise în mod corect că niciuna dintre cele două probe prelevate nu dovedea
contravenţia”, dată fiind metoda defectuoasă de aplicare a sigiliilor.

C. Al doilea proces-verbal de constatare a contravenţiei întocmit împotriva

reclamantei

15. OPC a sesizat Garda Financiară Suceava asupra faptelor pe care le constatase la 13
martie 2003. Aceasta din urmă a efectuat un control la sediul reclamantei şi a solicitat
prezentarea documentelor care atestau provenienţa motorinei în cauză. Societatea a prezentat
factura obţinută în urma achiziţionării motorinei, la care a ataşat un certificat de conformitate,
altul decât cel prezentat cu ocazia controlului efectuat de OPC
16. Având în vedere concluziile raportului de contraexpertiză din 18 aprilie 2003 şi făcând
referire la documentele privind provenienţa motorinei, prin procesul-verbal din 15 mai 2003,
garda financiară a constatat că reclamanta săvârşise o contravenţie faţă de normele de
comercializare a carburanţilor, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2001
privind regimul accizelor, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 3/2003.
Garda financiară şi-a justificat sancţiunea prin art. 5 alin. (1) lit. e) din O.G. 3/2003, conform
căruia constituie contravenţie comercializarea de carburanţi auto care nu corespund
certificatului de conformitate. Inspecţia financiară i-a aplicat reclamantei o amendă
5 000 000 000 ROL, reprezentând valoarea minimă prevăzută de lege. Conform prevederilor
ordonanţei sus-menţionate, inspecţia a mai dispus confiscarea a 156 528 450 ROL,
corespunzând sumei încasate din vânzarea motorinei declarate neconforme.
17. Prin hotărârea din 30 iunie 2003, Judecătoria Suceava a respins plângerea introdusă de
reclamantă împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei din 15 mai 2003.
Judecătoria a reţinut următoarele:
„Hotărârea 1897/2003 a Judecătoriei Suceava [hotărârea din 30 mai 2003] a anulat
procesul-verbal de constatare a contravenţiei emis de OPC Suceava […]; reiese, din
cuprinsul hotărârii, că este vorba de acelaşi raport de expertiză întocmit de CNIEP,
respectiv raportul nr. 0003860 din 18 aprilie 2003.
De asemenea, amenda aplicată corespunde nivelului minim prevăzut de lege, respectiv
O.G. nr. 3/2003.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei beneficiază de o prezumţie relativă de
legalitate şi, conform art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie
să o dovedească. În speţă, reclamanta nu a dovedit contrariul menţiunilor făcute în
procesul-verbal.
Ţinând seama de elementele reţinute de instanţă, plângerea trebuie respinsă ca
nefondată.”
18. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Aceasta se plângea, printre
altele, că a fost deja sancţionată pentru aceleaşi fapte de către OPC, aceleaşi probe fiind
interpretate în mod diferit de aceeaşi instanţă. Reclamanta susţinea că dispusese efectuarea
unei expertize extrajudiciare asupra motorinei pe care o comercializa şi că nu s-a constatat
nicio neregulă. În ultimul rând, reclamanta solicita anularea măsurii confiscării.
19. Garda financiară a precizat în faţa tribunalului că reclamanta anexase certificate de
conformitate diferite la factura de achiziţionare a motorinei contrafăcute. Garda a adăugat că
nu exista un raport de expertiză care să ateste că motorina era conformă cu parametrii tehnici.
Documentele menţionate de garda financiară au fost depuse la dosar.

3
 20. Prin hotărârea definitivă din 24 octombrie 2003, tribunalul, în complet de judecată
compus din H.C., G.C. şi C.B., a respins acţiunea reclamantei. Considerând că nu sunt
întemeiate afirmaţiile acesteia privind existenţa unei alte expertize, tribunalul a dispus că
menţiunea făcută în raportul din 18 aprilie 2003 al CNIEP, cu privire la posibilitatea
contaminării probei, nu se referea la prima expertiză şi că, în orice caz, cea de a doua
expertiză a condus de asemenea la constatarea neconformităţii motorinei.
21. Instanţa s-a pronunţat după cum urmează:
„Conform raportului de expertiză [...] din 18 aprilie 2003, «produsul expertizat nu
corespunde niciunui tip de motorină prevăzut de STAS 240-80». De asemenea, s-a
menţionat, în acelaşi raport, că «modalitatea de aplicare a sigiliilor pe flacon permitea
accesul la conţinutul acestuia fără deteriorarea sigiliilor».
Reiese, din cuprinsul hotărârii din 30 mai 2003, că respectivul raport se referă la a doua
expertiză (contraexpertiza) asupra flaconului păstrat de reclamantă şi nu, cum pretinde
aceasta din urmă într-un mod nerealist, la rezultatul expertizei iniţiale. Conform aceleiaşi
hotărâri, care a rămas definitivă în baza hotărârii din 10 octombrie 2003 a Tribunalului
Suceava şi a cărei concluzie nu a fost contestată de reclamantă, expertiza iniţială a reţinut
parametrii 0,18 şi punctul de inflamare -5.
Cele două expertize au stabilit fără niciun dubiu că produsul prelevat de la reclamantă
nu era în conformitate cu STAS 240-80 motorină.
În aceste condiţii, tribunalul consideră că hotărârea pronunţată în primă instanţă,
respectiv hotărârea din 30 iunie 2003, este legală şi întemeiată, precum şi că sancţiunea
stabilită în procesul-verbal a fost stabilită corect, respectiv raportată la valoarea minimă;
întrucât nu s-a invocat niciun motiv de nulitate pe care instanţa l-ar fi putut ridica din
oficiu, tribunalul respinge acţiunea.”
22. Potrivit afirmaţiilor reprezentantului societăţii, întrucât aceasta nu avea capitalul
necesar pentru plata amenzii, societatea reclamantă a intrat în încetare de plăţi. La
14 septembrie 2004, judecătorul sindic a dispus iniţierea procedurii reorganizării şi lichidării
judiciare a societăţii reclamante.

II. Dreptul intern relevant

23. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în forma în care

era în vigoare la data faptelor, prevedea la art. 1 că statul protejează cetăţenii, în calitatea lor
de consumatori, împotriva unor practici abuzive. Conform art. 7 lit. b) din ordonanţă,
distribuitorii sunt obligaţi să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi
respectă condiţiile prescrise sau declarate. Nerespectarea acestei dispoziţii constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5 000 000 la 30 000 000 ROL.
24. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2001 reglementa la vremea respectivă
regimul accizelor. Art. 26 din ordonanţa de urgenţă prevedea că motorina făcea parte din
produsele pentru care se datorează accize. Acest act a fost completat de Ordonanţa
Guvernului nr. 3/2003, care instituia noi măsuri de îmbunătăţire a colectării unor venituri
bugetare datorate pentru motorină şi alţi carburanţi. Printre aceste măsuri se număra obligaţia
comercianţilor în sistem angro şi a deţinătorilor staţiilor prin care se comercializează
carburanţii auto să afişeze la loc vizibil numele producătorului şi furnizorului fiecărui produs
comercializat şi să deţină certificatul de conformitate emis în condiţiile legii [art. 4 lit. f)].
Conform aceleiaşi ordonanţe, comercializarea de carburanţi auto care nu corespund
certificatului de conformitate constituie contravenţie [art. 5 alin. (1) lit. f)] şi se sancţionează
cu amendă între 5 miliarde lei şi 10 miliarde lei şi confiscarea carburanţilor auto [art. 5
alin. (2)].
25. Articolul relevant în speţă din noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15

4
februarie 2013, prevede următoarele:

Art. 509 alin. (10)
„Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi
cerută dacă:
[...]
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă;”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

26. Reclamanta invocă o atingere adusă dreptului său la un proces echitabil, pe motiv că, în
cadrul acţiunii îndreptate împotriva sancţiunii aplicate de garda financiară, instanţele naţionale
au interpretat diferit aceleaşi probe pe care le examinaseră deja în cadrul plângerii îndreptate
împotriva sancţiunii aplicate de OPC Reclamanta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat
după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] de către o instanţă […]
imparţială […] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa. [...]”

A. Cu privire la admisibilitate

27. Curtea reţine că părţile nu contestă aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura
având ca obiect contestaţia împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei din 15
mai 2003, emis de garda financiară. Referindu-se la criteriile consacrate de jurisprudenţa
constantă cu privire la existenţa, sau nu, a unei „acuzaţii în materie penală” [Engel şi alţii
împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A nr. 22, Jussila împotriva Finlandei (MC),
nr. 73053/01, pct. 30-31, CEDO 2006-XIV, precum şi Ezeh şi Connors împotriva Regatului
Unit (MC), nr. 39665/98 şi 40086/98, pct. 82-86, CEDO 2003-X], Curtea consideră că
procedurii în litigiu i se aplică art. 6 din Convenţie pe latura penală [OAO Neftyanaya
Kompaniya Yukos împotriva Rusiei (dec.), nr. 14902/04, pct. 450-453, 29 ianuarie 2009].
Constatând în cele ce urmează că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl
declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor
28. Reclamanta susţine că aceleaşi instanţe interne au dat o interpretare diferită aceleiaşi
probe, şi anume rapoartele de expertiză şi de contraexpertiză întocmite în speţă, ceea ce a
condus la concluzii diferite cu privire la stabilirea faptelor. Reclamanta mai precizează că
instanţele interne nu au admis depunerea la dosar a unei expertize extrajudiciare pe care ar fi
întocmit-o asupra motorinei comercializate.
29. Guvernul admite că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este
principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, între altele, ca soluţia definitivă

5
pronunţată în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie contestată. Guvernul susţine totuşi că,
în speţă, faptele aflate la originea contravenţiilor nu erau nici identice, nici aceleaşi în fond,
procedurile având obiecte diferite. Astfel, procedura corespunzătoare primei contravenţii avea
ca scop protejarea consumatorului împotriva unor produse nesigure şi neconforme cu
condiţiile prescrise şi declarate. Procedura corespunzătoare celei de a doua contravenţii era de
natură fiscală şi avea ca scop evitarea comercializării unor carburanţi pentru care nu s-au
plătit accizele. În această privinţă, Guvernul susţine că raportul de expertiză întocmit cu
privire la motorină constituia, pentru garda financiară, doar un mijloc de probă pentru a
dovedi diferenţele existente între caracteristicile motorinei comercializate şi cele ale motorinei
pentru care fusese emisă declaraţia de conformitate.
30. Guvernul subliniază, în mod special, că cele două contravenţii erau independente una
de cealaltă, având în vedere natura lor, scopul lor şi valoarea socială protejată. Raportul de
expertiză întocmit cu privire la motorină constituia, în speţă, doar un mijloc de probă pentru
garda financiară, care stabilise faptele ţinând seama totodată de alte nereguli legate de
certificatul de conformitate.

2. Motivarea Curţii
31. Curtea reaminteşte că singura sa sarcină, conform art. 19 din Convenţie, este de a
asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenţie pentru părţile contractante. În
special, nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept
prezumtiv comise de o instanţă internă ori să înlocuiască aprecierea instanţelor naţionale cu
propria apreciere, cu excepţia cazului în care aceste erori ar fi putut încălca drepturile şi
libertăţile protejate de Convenţie. Deşi art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta
nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de
dreptul intern [Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere
1998-IV, pct. 34, şi Jalloh împotriva Germaniei (MC), hotărârea din 11 iulie 2006, pct. 94-
96].
32. Pe de altă parte, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea şi forţa
probatorie a mijloacelor de probă, a argumentelor şi probelor propuse de către părţi, acesta
impune instanţelor obligaţia de a efectua examinarea efectivă a acestora, cu excepţia cazului
în care li se evaluează relevanţa (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994,
pct. 59, seria A nr. 288). Fără a impune formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument
al reclamantului, această obligaţie presupune totuşi ca partea vătămată să se poată aştepta la
un răspuns specific şi explicit la mijloacele de probă decisive pentru soluţionarea procedurii în
cauză [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 26, CEDO 1999-1].
33. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea reţine că reclamanta se plânge în special de
valoarea probatorie diferită pe care instanţele interne au recunoscut-o în cazul aceloraşi
rapoarte de expertiză întocmite în dosarul respectiv în cadrul a două proceduri diferite. De
asemenea, Curtea reaminteşte că întrebarea fundamentală, în această cauză, este aceea dacă
procesul penal a fost echitabil în ansamblu, oferindu-i reclamantei garanţiile aferente
dreptului la apărare.
34. În speţă, autoritatea însărcinată cu efectuarea expertizei şi contraexpertizei, respectiv
laboratorul CNIEP, a indicat în cele două rapoarte constatarea că modul în care fuseseră
aplicate sigiliile pe eşantioane permitea scoaterea flacoanelor de motorină din recipientele de
plastic fără ruperea sigiliilor. Se impune totuşi constatarea că acest element nu a împiedicat
laboratorul CNIEP să efectueze expertiza şi contraexpertiza.
35. De asemenea, Curtea reţine că cele două amenzi aplicate reclamantei aveau obiective
diferite: prima viza sancţionarea faptului că reclamanta comercializase motorină neconformă
cu STAS 240-80, pe când cea de a doua viza combaterea neefectuării plăţii accizelor către
stat. Dacă, în cazul primei sancţiuni aplicate reclamantei, OPC s-a bazat exclusiv pe raportul
de expertiză întocmit la 7 aprilie 2003, garda financiară s-a bazat în decizia sa nu numai pe
expertize, ci şi pe faptul că reclamanta prezentase documente diferite pentru justificarea

6
provenienţei motorinei comercializate (supra, pct. 19).
36. Desigur, cele două sancţiuni urmăreau obiective diferite. Cu toate acestea, în prezenta
speţă, chestiunea principală pe care instanţele interne trebuiau să o lămurească în cadrul celor
două proceduri o constituia deţinerea, de către reclamantă, de motorină neconformă în scopul
comercializării acesteia. Proba principală în acest sens, în cadrul celor două proceduri, au
constituit-o rapoartele de expertiză şi contraexpertiză întocmite pe baza eşantioanelor, în
privinţa cărora experţii au constatat că fuseseră păstrate în condiţii defectuoase.
37. Bazându-se, în principal, pe faptul că probele de motorină nu fuseseră prelevate corect,
reclamanta a solicitat anularea celor două sancţiuni care i-au fost aplicate. În cadrul plângerii
reclamantei împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei din 15 aprilie 2003 emis
de OPC, instanţele interne au dispus că nu puteau considera ca probe rapoartele de expertiză
din cauza modului defectuos în care au fost prelevate eşantioanele. În consecinţă, instanţele au
dispus că faptele imputate reclamantei şi răspunderea sa contravenţională nu puteau fi
dovedite.
38. În cadrul plângerii reclamantei împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiei emis de garda financiară, aceleaşi instanţe interne, în complete de judecată
diferite, au hotărât că raportul de expertiză întocmit la 7 aprilie 2003 constituie o dovadă
fiabilă a faptelor imputate reclamantei şi că s-a ţinut seama de faptul că cele două expertize au
stabilit că produsul prelevat de la reclamantă nu era conform cu STAS 240-80 motorină.
39. Reamintind că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de dreptul intern şi
instanţele naţionale [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-
1], Curtea reţine că, în prezenta cauză, validitatea şi fiabilitatea aceleiaşi probe au fost
interpretate în mod diferit de instanţele interne. Această motivare contradictorie a condus la
soluţii juridice diferite în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi, în special, în ceea ce priveşte
deţinerea de către reclamantă de motorină neconformă. În măsura în care această probă
constituia proba decisivă pentru stabilirea faptelor, se ridică o problemă în planul echităţii
procedurii. Desigur, atunci când a sancţionat-o pe reclamantă, garda financiară s-a bazat, pe
lângă expertize, pe înscrisuri. Cu toate acestea, instanţele naţionale care au examinat
plângerea reclamantei împotriva acestei sancţiuni nu au menţionat deloc aceste înscrisuri în
hotărârile lor.
40. Curtea reţine că reclamanta a informat instanţele care s-au pronunţat în cadrul celei de
a doua proceduri de existenţa hotărârii din 30 mai 2003, care stabilise o concluzie diferită cu
privire la validitatea probei. Deşi Tribunalul Suceava face trimitere la acel act în hotărârea sa
din 24 octombrie 2003, acesta nu prezintă motive suficiente pentru a explica de ce a preferat
să adopte o poziţie contrară în ceea ce priveşte validitatea aceleiaşi probe. Având în vedere
rolul decisiv al acestei probe, Curtea consideră că acest argument necesita un răspuns specific
şi explicit din partea instanţelor. În lipsa unui răspuns, este imposibil de stabilit dacă
instanţele doar au neglijat argumentul în cauză ori au dorit să îl respingă şi, în această ultimă
ipoteză, din ce motive.
41. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că, în speţă, reclamanta nu a
beneficiat de un proces echitabil, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

42. Societatea reclamantă se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea

bunurilor sale prin aplicarea unei amenzi foarte mari şi prin confiscarea sumelor obţinute din
comercializarea motorinei neconforme. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

7
 Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
43. Guvernul se opune acestui argument şi consideră că în dosar nu există nimic care să
indice că art. 1 din Protocolul nr. 1 sus-menţionat a fost încălcat de autorităţile naţionale.
44. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3
lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară
admisibil.
45. Cu toate acestea, ţinând seama de concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte art. 6 § 1
din Convenţie (supra, pct. 41), precum şi de faptul că reclamanta poate solicita redeschiderea
procedurii în faţa instanţelor româneşti (supra, pct. 56), Curtea nu consideră necesar să mai
examineze acest capăt de cerere.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie

46. Reclamanta se plânge că a fost trimisă în judecată şi ulterior condamnată de două ori
pentru una şi aceeaşi contravenţie, cu toate că faptele care au determinat sancţionarea sa nu au
fost stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă. Aceasta invocă art. 4 din Protocolul nr. 7 la
Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat
pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform
legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un
viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea
pronunţată.
3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din
Convenţie.”
47. Guvernul consideră că art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu este aplicabil în speţă.
În această privinţă, Guvernul precizează că sancţiunea aplicată reclamantei de OPC nu poate
fi încadrată ca „penală” în sensul Convenţiei. Acesta invocă dezincriminarea faptelor în
dreptul intern, domeniul de aplicare restrâns al prevederii legale aplicabile şi valoarea redusă
a amenzii.
48. Reclamanta consideră că faptele pe care i le-a imputat OPC constituiau o „acuzaţie în
materie penală”.
49. Curtea reaminteşte că art. 4 din Protocolul nr. 7 are ca scop să sancţioneze reluarea
proceselor penale care au încetat definitiv, evitându-se ca o persoană să fie trimisă în judecată
sau condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă de către instanţele aceluiaşi stat [Gradinger
împotriva Austriei, 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, pct. 53-55, şi Sergueï Zolotoukhine
împotriva Rusiei (MC), nr. 14939/03, pct. 82, CEDO 2009-...].
50. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, existenţa sau nu a unei „acuzaţii în
materie penală” se apreciază în funcţie de trei criterii, care sunt desemnate în mod curent sub
denumirea „criteriile Engel” (Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A
nr. 22). Primul este încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul intern; cel de al doilea este
însăşi natura infracţiunii; iar cel de al treilea este nivelul severităţii sancţiunii pe care riscă să
o primească persoana în cauză. Criteriile al doilea şi al treilea sunt alternative şi nu neapărat
cumulative. Acest lucru nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza
separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existenţa
unei acuzaţii în materie penală [Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73053/01, pct. 30-31,
CEDO 2006-XIII, precum şi Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39665/98 şi

8
40086/98, pct. 82-86, CEDO 2003-X].
51. În speţă, OPC i-a aplicat reclamantei o amendă considerată contravenţională în dreptul
intern. Acest lucru nu este totuşi decisiv în scopul aplicabilităţii art. 6 § 1 din Convenţie,
indicaţiile pe care le oferă dreptul intern neavând decât o valoare relativă (Öztürk împotriva
Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 52, seria A nr. 73). Cât priveşte natura infracţiunii, se pare
că dispoziţiile a căror încălcare i-a fost imputată reclamantei urmăreau să asigure protecţia
consumatorilor. Acestea nu aveau un caracter general şi nu se adresau decât unui grup stabilit
de persoane, şi anume distribuitorii. Cât priveşte natura şi severitatea sancţiunii „ce poată fi
impusă” reclamantei [Ezeh şi Connors, citată anterior, pct. 120), se impune constatarea că
amenda respectivă nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată
(a contrario, Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 52, 4 octombrie 2007). Deşi este
adevărat că reclamantei i s-a aplicat valoarea minimă a amenzii, şi anume 30 000 000 ROL
(respectiv 798 euro), nu este mai puţin adevărat că, în speţă, aceasta nu este foarte ridicată
pentru o societate comercială. Prin urmare, procedura nu avea ca obiect o „acuzaţie în materie
penală”.
52. În măsura în care amenda aplicată reclamantei de OPC nu constituie o trimitere în
judecată în sensul Convenţiei, art. 4 din Protocolul nr. 7 nu este aplicabil în speţă. Prin
urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în
sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

53. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă.”

A. Prejudiciu

54. Reclamanta solicită repararea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit făcând
trimitere la un raport de expertiză depus la dosar. Potrivit raportului respectiv, valoarea
comercială a staţiei de alimentare cu carburanţi, a unui spaţiu comercial deţinut de reclamantă
la vremea respectivă şi a diverselor plăţi efectuate de aceasta se ridica la 1 017 541 EUR în
2011.
55. Guvernul precizează că reclamanta nu a cuantificat pretenţiile formulate cu titlu de
prejudiciu material şi consideră că simplul fapt de a ataşa raportul de expertiză la observaţiile
sale nu poate constitui o cerere de acordare a unei reparaţii echitabile formulată corect. În
plus, concluziile din raportul de expertiză prezintă o situaţie ipotetică şi au un caracter
speculativ.
56. În speţă, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a nerespectării
dreptului la un proces echitabil. Curtea observă în continuare că, atunci când constată
încălcarea drepturilor unui reclamant sub acest aspect, art. 509 alin. (10) din noul Cod de
procedură civilă român permite revizuirea unui proces în plan intern. Având în vedere aceste
circumstanţe, Curtea consideră că măsura de reparaţie cea mai potrivită pentru reclamantă ar
fi rejudecarea sau redeschiderea cazului, la cererea acesteia, în timp util şi cu respectarea
cerinţelor de la art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva
României, nr. 20366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu consideră necesar să
acorde reclamantei despăgubiri cu titlu de prejudiciu material.

B. Cheltuieli de judecată

9
 57. Reclamanta solicită rambursarea „cheltuielilor de judecată suportate până în prezent”.
58. Guvernul precizează că, în măsura în care reclamanta nu şi-a cuantificat pretenţiile,
cererea acesteia ar trebui respinsă.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al
acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO
2000-XI]. În speţă, ţinând seama de faptul că reclamanta nu şi-a cuantificat şi detaliat cererea,
nu se acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

60. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei
puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA:

1. declară, cu majoritate, că cererea este admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere

întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi
inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

3. hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 octombrie 2013, în temeiul

art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.

PREŞEDINTE, Grefier,
JOSEP CASADEVALL Santiago Quesada

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulament, se anexează
la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Silvis.

J.C.M.
S.Q.

10
 Opinia separată a judecătorului Silvis

În opinia mea, Curtea, deşi reaminteşte că admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora
sunt în primul rând de competenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale [García Ruiz
împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999–I], se substituie în cazul de faţă
instanţelor interne.
Cauza are ca obiect o societate care a comercializat motorină amestecată cu apă.
Reprezentanţi ai Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Suceava au prelevat două
probe din carburantul respectiv de la staţia de alimentare cu carburanţi deţinută de reclamantă.
Conform rapoartelor de expertiză, modalitatea de aplicare a sigiliilor ar fi fost defectuoasă.
Într-o primă procedură îndreptată împotriva reclamantei pentru comercializare de motorină
neconformă cu tipurile prevăzute de STAS, judecătoria a hotărât că nu putea fi angajată
răspunderea contravenţională a reclamantei deoarece existau îndoieli întemeiate în legătură cu
situaţia de fapt reţinută de agenţii OPC Tribunalul s-a pronunţat, în recurs, că „judecătoria a
stabilit în mod corect că niciuna dintre probele prelevate nu dovedea contravenţia”, dată fiind
metoda defectuoasă de aplicare a sigiliilor. Cea de a doua procedură îndreptată împotriva
reclamantei, tot în urma expertizelor sus-menţionate, avea ca obiect o contravenţie în materie
de accize, comercializarea de carburant necorespunzător cu certificatul de conformitate. De
această dată, metoda defectuoasă de aplicare a sigiliilor nu a împiedicat Judecătoria Suceava
să constate răspunderea contravenţională a reclamantei; în consecinţă, tribunalul a respins
acţiunea reclamantei.
Curtea reţine (la pct. 39 din hotărâre) că, în prezenta cauză, validitatea şi fiabilitatea
aceleiaşi probe au fost interpretate în mod diferit de către instanţele interne. Este adevărat că
motivările instanţelor par să fie ori sunt diferite. Însă cele două amenzi aplicate reclamantei
aveau scopuri diferite: una urmărea protecţia consumatorului, cea de a doua urmărea
combaterea neefectuării plăţii accizelor către stat. Dacă, în cazul primei sancţiuni aplicate
reclamantei, OPC s-a bazat exclusiv pe un raport de expertiză, garda financiară s-a bazat, în
decizia sa, nu numai pe expertize, ci şi pe faptul că reclamanta prezentase documente diferite
pentru justificarea provenienţei motorinei comercializate, aşa cum a reţinut Curtea. În această
perspectivă, forţa probatorie a rapoartelor de expertiză nu este obligatoriu identică şi la fel de
decisivă în cele două proceduri. În special, nu mi se pare nici necesar, nici dezirabil pentru
Curte să se implice în acest tip de dezbateri deoarece, în opinia mea, admisibilitatea probelor
sau aprecierea acestora sunt în primul rând de competenţa dreptului intern şi a instanţelor
naţionale.

11