MOLDCOOP

COLEGIUL COOPERATIST DIN

MOLDOVA

CATEDRA ECONOMIE SI COMERT

PORTOFOLIUL STAGIULUI PRACTICII

realizat in cadrul Colegiul Cooperatist din Moldova

Autor
Eleva gr. 1Con-13
Pinzari Catalina
_
_______________

Coordonator
Baran Tatiana
_______________

Chisinau,2020
Chisinau 2020
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. Valorificarea oportunităților în dezvoltarea personală și profesională

1. Aplicații economice de utilizare a clasificatorului ocupațional
al Republicii Moldova și al pieței muncii……….………………………………….…..........4
1.2. Aplicații economice de practicare a căilor de căutare a locului de muncă……………...8
1.3. Actele de corespondență economică specifice etapei selecției……………………….....12
Preinterviu (scrisoare de intenție, CV etc.). perfectate……………….……….……………..
1.4. Aplicații economice cu privire la etapa selecției, interviului………………….………..
CAPITOLUL 2. Conceptualizarea opțiunii de alternativă a activității de antreprenoriat în raport
cu cariera profesională
2.1. Aplicații economice de stabilire a calităților unui antreprenor de succes…………….....
2.2. Aplicații economice de evaluare a ideii de afaceri………………………………………
2.3. Aplicații economice de evaluare a modalităților de lansare a afacerii…………………..
CAPITOLUL 3. Selectarea variantelor optimale de realizare a bugetului
3.1. Bugetul personal……………………………………………………………………….…
3.2. Fișa de lucru completată cu privire la depistarea surselor investiționale…………….......
3.3. Fișa de observare completată a ofertelor bancare cu scop investițional………….………
3.4. Fișă de lucru completată de identificare a elementelor de bilanț contabil………………..
CAPITOLUL 4. Aplicarea prevederilor legislative în situații problemă
4.1. Aplicații economice de comparație a formelor
organizatorico-juridice a entității……………………………………………………………..
4.2. Analiza SWOT a formei organizatorico-juridice
selectate pentru propria activitate………………….…………………………………………
4.3. Documente de înregistrare a afacerii…………………………………………………….
4.4. Exerciții cu privire la calcularea impozitului pe venit
pentru forma organizatoricojuridică……………………………………………………….….
4.5. Proiect cu privire la identitatea corporativă……………………………………….……..
4.6. Documente de organizarea a timpului de muncă (contractul de muncă,
regulament de ordine interioară ș.a )………………………………………………………….
CAPITOLUL 5. Utilizarea adecvat a terminologiei de specialitate
5.1. Aplicații economice de determinare a principiilor si
componentele comunicării eficiente………………………………………………………….
5.2. Prezentarea formelor de comunicare…………………………………………………….
5.3. Proiect principiilor comunicării eficiente în cadrul grupului de muncă………………....
5.4. Fișe de identificare a modalităților de comunicare în cadrul grupului de munca……….
CAPITOLUL 6. Distingerea modalităților de motivare a angajaților
6.1. Aplicații economice de identificare a formelor de motivare a
personalului conform Codului muncii………………………………………………………..

2
_____________________________________________________________________

6.2. Fișa de observare a formelor de motivare a personalului……………………………

6.3. Studiu de caz de prezentare a salariului ca forma
de motivare a angajatului………………………………………………………………...
6.4. Exerciții de calculare a formelor de salarizare a angajatului
în entitatea economică rezolvate………………………………………………………....
CAPITOLUL 7. Implementarea unor indicatori primari în proiecte de planificare și gestionare
a entității economice
7.1. Aplicații economice de formulare a scopurilor planificări………………………….
7.2. Fișe de estimare a bugetului veniturilor afacerii……………………………………
7.3. Fișe de estimare a bugetului cheltuielilor………………………………..…………
7.4. Fișe de estimare a rezultatelor financiare…………………………………………...
7.5. Fișe de întocmire a bilanțului contabil simplificat pentru propria afacere…………
CAPITOLUL 8. Experimentarea unor elemente de inițierea în marketing
2.1. Aplicații economice de determinare a Celor 4P rezolvate…………………….……
2.2. Aplicații economice de determinare a modalităților de formulare
a anchetelor de cercetare a nevoilor clienților………………………………….….…….
2.3. Proiect „Opțiuni de promovare produsului”……………………………….….…….
CAPITOLUL 9. Expunerea de opinii cu privire la riscul și asigurarea
3.1. Fișe de estimare a categoriilor de risc………………………………………..……..
3.2. Fișe de estimare a riscului în afaceri………………………………………..………
3.3. Aplicații economice de identificare a asigurărilor…………………………..……...

3
 CAPITOLUL 1. Valorificarea oportunităților în dezvoltarea
personală și profesională
1.1. Aplicații economice de utilizare a clasificatorului ocupațional al
Republicii Moldova și al pieței muncii.
Prezentul clasificator stabileşte denumirile ocupaţiilor (profesiilor şi funcţiilor) practicate de
populaţia activă a Republicii Moldova şi clasificarea lor pe grupe în funcţie de nivelul de
omogenitate al activităţii desfăşurate.

Clasificatorul este destinat pentru soluţionarea unui cerc larg de probleme ce fac obiectul
reglementării relaţiilor sociale şi de muncă, precum şi a celor ce ţin de aprecierea stării şi
dinamicii schimbărilor în structura forţei de muncă, analiza şi prognoza indicatorilor în domeniul
utilizării forţei de muncă şi instruirii profesionale.

În prezentul Clasificator se aplică următorii termeni:

OCUPAŢIA este activitatea utilă, aducătoare de venit (în bani sau natură), pe care o desfăşoară o
persoană în mod obişnuit, într-o unitate economico-socială sau în gospodăria proprie
Ocupatia unei persoane poate fi exprimată prin functia sau profesia exercitată de aceasta la locul
de muncă.
Functia reprezintă activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională de conducere
sau execuţie.
Profesia reprezintă complexul de cunoştinţe obţinute prin studii şi/sau prin practică, necesare
pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor muncii, sau pentru
prestarea anumitor servicii.

Clasificatorul ocupaţiilor din Republica Moldova(CORM) este destinat pentru:

4
 1. formarea bazei iniţiale pentru planificarea şi perfecţionarea modului de înregistrare a
informaţiei în documentele administrative cu privire la ocupaţiile profesionale,
recensămînt şi cercetări statistice, precum şi la prelucrarea acestei informaţii;
2. asigurarea selectării datelor naţionale în domeniul ocupaţiei populaţiei în modul în care ar
permite utilizarea datelor internaţionale privind migraţiunea şi crearea locurilor de muncă.

CORM serveşte pentru soluţionarea următoarelor probleme:

1. compararea repartizării ocupaţiilor sau a altor indicatori variabili (salariul, consumul,
nivelul de cunoştinţe etc.);
2. compararea datelor pe anumite grupe de ocupaţii;
3. conexarea datelor comparabile pentru analiza elementelor de organizare a muncii;
4. contribuirea la schimbul şi comparabilitatea informaţiei (statistice) între ţări;
5. dezvăluirea deosebirilor naţionale în tălmăcirea criteriilor de clasificare a ocupaţiilor;
6. crearea bazei pentru clasificare şi selectarea informaţiei în domeniul ocupaţiilor;
7. efectuarea recensămîntului global al populaţiei;
elaborarea nomenclatorului specialităţilor privind pregătirea cadrelor în instituţiile de
învăţămînt superior şi a Nomenclatorului meseriilor privind pregătirea cadrelor în
instituţiile de învăţămînt secundar profesional;
8. primirea datelor pentru cercetarea gospodăriilor casnice;
9. selectarea datelor pentru organizaţiile care angajează forţa de muncă;
10. contribuirea la comunicaţia internaţională în domeniul ocupaţiilor, dotarea statisticienilor
cu un “instrument” pentru folosirea datelor naţionale în domeniul ocupaţiilor la nivel
interstatal;
11. asigurarea selectării datelor naţionale în domeniul ocupaţiilor în forma, în care ar putea fi
utilizată atît în domeniul cercetărilor, cît şi în activitatea persoanelor şi organizaţiilor, care
iau decizii şi elaborează strategia cu privire la migraţiunea internaţională şi amplasarea
forţei de muncă.

Criterii de clasificare a CORM:

1. gradul de instruire (nivelul instituţiei de învăţămînt absolvite);
2. nivelul competenţelor determinat de amploarea şi complexitatea activităţilor care
definesc ocupaţiile;
3. gradul de specializare în cadrul aceleaşi activităţi.
Potrivit principiilor şi clasificării menţionate mai sus, ocupaţiile au fost grupate pe patru niveluri:
1. nivelul I – Grupe majore
2. nivelul II – Subgrupe majore
3. nivelul III Grupe minore
4. nivelul IV – Grupe de bază

Pentru codificare s-a adoptat sistemul zecimal de clasificare, potrivit căruia grupele majore sunt
codificate cu cifre de la 1 – 9, iar grupa a 10 este grupa majoră 0, astfel:
1. Legislatori, membri ai executivului, alţi înalţi demnitari şi conducători ai administraţiei
publice, conducători şi funcţionari superiori din unităţi.
2. Specialişti în diverse domenii de activitate.
5
 3. Tehnicieni şi alţi specialişti cu nivel mediu de calificare.
4. Funcţionari administrativi.
5. Lucrători în domeniul serviciilor şi comerţ.
6. Lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură, acvacultură, piscicultură şi pescuit.
7. Muncitori calificaţi şi asimilaţi.
8. Operatori la maşini şi instalaţii; asamblori de maşini şi echipamente.
9. Muncitori necalificaţi.
0. Forţele armate.
Codul unei ocupaţii este format din 4 cifre:
- prima cifră va reprezenta grupa majoră;
- a doua cifră va reprezenta subgrupa majoră;
- a treia cifră va reprezenta grupa minoră;
- a patra cifră va reprezenta grupa de bază

Codul unei ocupaţii este format din 4 cifre: prima cifră va reprezenta grupa majoră, a doua cifră
va reprezenta subgrupa majoră, a treia cifră va reprezenta grupa minoră, a patra cifră va
reprezenta grupa de bază.
Încadrarea ocupaţiilor pe cele 4 niveluri ierarhice s-a făcut în funcţie de criteriile de clasificare şi
în special după nivelul de calificare.

Nivelul de calificare reprezinta un indice de complexitate şi amploare a sarcinilor şi atribuţiilor

exercitate în limitele ocupaţiei. În CORM se evidenţiază 4 niveluri de calificare.

Nivelul 1 de calificare cuprinde ocupaţiile legate de îndeplinirea unor sarcini simple şi de rutină
sau sarcini executate manual. Ocupaţiile raportate la nivelul 1 de calificare includ: hamalii,
muncitorii necalificaţi în agricultură, muncitorii necalificaţi în lucrări publice, ajutorii de
bucătari, vînzătorii ambulanţi, personalul casnic pentru curăţenie, măturătorii etc.

Nivelul 2 de calificare cuprinde ocupaţiile legate de executarea unor sarcini, precum dirijarea
mecanismelor şi echipamentelor electronice; conducerea mijloacelor de transport; mentenanţa şi
repararea utilajului electric şi mecanic etc. Majoritatea ocupaţiilor raportate la acest nivel de
calificare necesită un nivel relativ înalt de cunoştinţe şi abilităţi în efectuarea calculelor, precum
şi deprinderi bune de comunicare interpersonală.
Ocupaţiile raportate la nivelul 2 de calificare cuprind: sudorii, constructorii şi montatorii de
construcţii metalice, electricienii şi electroniştii, cusătorii şi vinificatorii, secretarele şi casierii,
arhivarii, poliţiştii şi agenţii de turism etc.

6
Nivelul 3 de calificare cuprinde ocupaţiile legate de executarea unor sarcini tehnice sau practice
complexe care necesită un spectru vast de cunoştinţe factologice, tehnice şi procedurale în
domenii speciale.
Aceste sarcini speciale cuprind: asigurarea corespunderii normelor de protecţie a muncii;
elaborarea unor devize detaliate privind cantitatea şi costul materialelor şi forţei de muncă
necesare pentru anumite proiecte; coordonarea, supravegherea, controlul şi întocmirea graficelor
de lucru pentru alţi lucrători; exercitarea unor funcţii tehnice de asistenţă pentru profesionişti.
Ocupaţiile raportate la nivelul 3 de calificare includ: şef de magazine, maiştri, tehnicieni,
personal juridic mediu, specialişti-tehnicieni suport calculatoare, asistenţi medicali, asistenţi
sociali, agenţi de vînzări etc.

Nivelul 4 de calificare cuprinde ocupaţiile legate de executarea sarcinilor care necesită

rezolvarea unor probleme complexe, adoptarea deciziilor şi abordarea creativă unui spectru vast
de cunoştinţe teoretice şi practice în domenii speciale de activitate.
Ocupaţiile raportate la nivelul 4 de calificare includ: conducători de autorităţi publice, unităţi
economice şi asociaţii obşteşti, ingineri şi tehnologi în diferite domenii, profesori, medici,
programatori, judecători şi procurori, muzicieni, specialişti în administraţia publică etc.
CORM este conceput ca un instrument absolut necesar pentru utilizatori, adresîndu-se tuturor
celor care gestionează şi prelucrează informaţii statistice referitoare la ocupaţii, la nivel macro-
sau microeconomic, şi este destinat, în principal, clasificării şi codificării corecte a ocupaţiilor
înregistrate cu privire la populaţia ocupată, şomeri, locuri vacante etc.

7
 1.2 Aplicații economice de practicare a căilor de căutare a locului
de muncă.

Găsirea postului corespunzător necesită eforturi mari, astfel este nevoie de perseverenţă şi
pregătire îndelungată si destul de intensiva.

Pentru a gasi un post de munca beneficiar fiecarei persoane, e nevoie aplicare tehnicilor de
căutare a unui loc de muncă eficiente, care ar putea contribui la formarea şi/sau descoperirea
abilităţilor personale, adică a unor aptitudini de autoinformare, de prezentare a experienţei
profesionale şi de a comunica altora calităţile personale.

Tehnici privind căutarea unui loc de muncă:

Foarte mulţi oameni care îşi caută un loc de muncă nu ştiu unde să se ducă şi cum anume să se
comporte.

Primul lucru care trebuie cunoscut este “să ştim ce anume căutam’’.

Momentul constientizarii acestui lucru este foarte important .Urmatorul pas constă în aflarea
instituţiilor, firmelor, companiilor sau organizaţiilor ce pot oferi locuri de muncă dorite.

 vorbiţi cu persoanele cunoscute sau care lucrează în domeniu;

 citiţi reviste de specialitate;
 citiţi pliantele de prezentare ale firmelor, instituţiilor.

Al treilea pas este mai dificil de realizat, dar deloc imposibil: descoperea firmei sau instituţiei care
are vacant un loc de muncă aşa cum este cel dorit.

 puteţi contacta firma/instituţia prin vizită directă, scrisoare sau telefon;

 trebuie să învăţaţi să scrieţi o scrisoare de intenţie, să concepeţi un curriculum vitae, să
ştiţi să vă prezentaţi la un interviu de angajare, să ştiţi să scrieţi o scrisoare de mulţumire.

Modalităţile de căutare a unui loc de lucru:

 Consultarea listelor cu locuri de muncă vacante afişate de către Agenţiile pentru Ocuparea
Forţei de Muncă
 înscrierea în baza de date ca persoană în căutarea unui loc de muncă.
 Participarea la Târgurile / bursele locurilor de muncă organizate de către Agenţia pentru
Ocuparea Forţei de Muncă sau de alte structuri.
 Înscrierea în bazele de date ale agenţiilor de recrutare şi plasare a forţei de muncă.
 Internet

8
  Consultarea ofertelor de locuri de muncă din ziare. Lansarea unui anunţ în căutarea unui
loc de muncă.
 Afişare de anunţuri (fluturaşi) cu oferta de muncă.
 Candidatura spontană.

Procesul de căutare a unui loc de muncă implică trei paşi:

1. Autoevaluarea răspunde la întrebarea „Cine sunt eu?”, în aşa fel punând bazele ulterioarei
alegeri postului dorit.
2. Explorarea sau studierea pieţii muncii, a locurilor de muncă răspunde la întrebarea „De
ce surse dispun?” şi identifică modalităţile, căile de căutare a postului dorit sau a opţiunilor
care vi se potrivesc cel mai bine în urma autoevaluării.
3. Campania de căutare a unui post de lucru răspunde la întrebarea „Cum obţin un loc de
lucru?”, acesta fiind un proces continuu, dat fiind faptul că situaţia de pe piaţa muncii este
în schimbare continuă.

O metodă modernă de căutare a unui post de muncă este cea vie adica prin intermediul
posibilităţilor pe care ni le oferă Internetul. Nu este întâmplător că tot mai mulţi, în special
generaţiile mai tinere, încearcă să-şi găsească postul visurilor prin intermediul Internetului, iar
odată cu creşterea numărului celor care îşi caută un loc de muncă on-line, creşte şi numărul
ofertelor de pe Web. Astfel, în zilele noastre, e mult mai uşor să concurăm pentru un post prin
Internet.

Networking-ul sau „reţeaua contactelor personale” este o noţiune din ce în ce mai populară, care
indică constituirea contactelor personale şi este un instrument foarte util pentru oricine. Membrii
familiei, rudele, prietenii, colegii sau relaţiile lor pot fi foarte folositoare în căutarea unor posturi.
În acest context, se evidenţiază două tipuri de networking:
• formal
• profesional sau informal

Networking-ul formal este cunoscut deja faptul că majoritatea posturilor vacante nu sunt publice
şi că potenţialii candidaţi vor fi găsiţi din cadrul angajaţilor firmei sau din cadrul cunoştinţelor.
Aşadar, networking-ul formal reprezintă un proces structurat în care puteţi utiliza prieteni, rude şi
cunoştinţe care v-ar putea ajuta să faceţi legătura cu profesionişti din domeniul dumneavoastră de
interes. Chear daca persoanele cunoscute nu acctioneaza sau nu demult si-a incetat actionarea in
cadrul entitatii ea va poate fi destul de utila in procesul cautarii unui post vacant de munca.

Networking-ul profesional sau informal presupune iniţierea unor relaţii cu persoane dintr-un
anumit mediu profesional în care intenţionaţi şi dumneavoastră să activaţi în viitor. Asemenea
contacte pot fi stabilite, de exemplu, dacă vă prezentaţi la întruniri, conferinţe, seminare etc.
Folosind acest tip de networking ai mai multe sanse de a obţine rezultate cât mai rapide.

9
Criteriile de alegere a carierei:

Ce presupune lucrul în realitate. In momentul dat cel mai potrivit sa folosesti proverbul
“nu judeca o carte dupa coperta”. Sunt multe posturi de lucru cu titluri strălucitoare pe piaţă, dar
ce se ascunde în spatele numelui deseori nu mai străluceşte la fel de mult. Daca doriţi să aflaţi cu
adevărat dacă un anumit post de lucru vi se potriveşte, căutaţi să-l înţelegeţi în profunzime. Pentru
aceasta, staţi de vorbă cu oameni din interior, cu persoane care sunt deja în domeniul respectiv şi
vă pot da informaţii reale şi complete.

Experienţa de învăţare. Oportunitatea de a creşte este la începutul carierei unul dintre cele
mai importante lucruri pe care trebuie să le aveţi în vizor. Un post prost plătit este neplăcut, dar şi
mai neplăcut este un post în care rămâneţi la acelaşi salariu cu care aţi intrat, pentru că nu învăţaţi
nimic nou, nu sunteţi interesat , provocat de ceea ce faceţi si esti lipsit de ambitii.

Oportunitatea de a vă folosi punctele forte. Punctele forte sunt abilităţile dumneavoastră

naturale. Poate că sunteţi în mod natural un bun analitic, creativ, empatic, atent la detalii, clar în
comunicare. Nu toată lumea are aceste abilităţi, iar dezvoltarea lor prin efort conştient poate fi o
povară. Este total ineficient sa vă aruncaţi într-un domeniu pentru care nu aveţi abilităţi naturale şi,
în acelaşi timp, să irosiţi abilităţile pe care le aveţi în mod natural, dar pe care nu le cunoaşteţi sau
pe care le ignoraţi.

Сalitatile de care ai nevoie pentru a obtine un loc de munca:

Sunt câteva reguli generale şi aplicabile pentru toate modalităţile expuse anterior pentru toate
acestea vei avea nevoie de următoarele:
Perseverenţa – zilnic apar noi oportunităţi. Din acest motiv trebuie să fim în permanenţă atenţi la
tot ceea ce apare
Constantă în a aplica - chiar dacă eşti chemat la un interviu sau eşti într-o etapă finală nu ai o
garanţie totală asupra faptului că vei obţine acel post
Optimismul – chiar dacă aplici la mai multe oportunităţi şi constaţi că nu eşti solicitat pentru un
interviu trebuie să găseşti motivaţia de a persevera. Cu siguranţă, chiar dacă va dura mai mult timp,
vei putea obţine ceea ce îţi doreşti.
Seriozitatea – dacă ai aplicat este normal să onorezi invitaţiile la interviuri
Sinceritatea – în momentul în care ai fost acceptat şi ai luat o decizie va trebui să fii sincer şi să te
informezi asupra acestui lucru companiile care te vor solicita în continuare

 Factorii importanţi ce trebuie luaţi în considerare:

 natura muncii
 nivelul de autonomie si calitatea managementului
 salariul
 colectivul, orele de lucru si stilul de viaţă al angajaţilor
 stabilitatea organizaţiei si stabilitatea industriei respective
 suportul acordat în cazul în care vrei să continui cu studiile postuniversitare

10
 nivelul de responsabilitate si prestigiul slujbei sau al organizatiei
 locaţia
 beneficiile ce ti le poate oferi compania
 varietatea în muncă
 oportunităţi de a învăţa şi creşte / avansa în companie

11
 1.3 Actele de corespondență economică specifice etapei selecției

Urmatoarea etapa de căutare a locului de muncă este etapa de selectie a personalului .In aceasta
etapa ne intrunim cu factorul corespondenței economice specifice etapei de selecție.
Corespondenta economica reprezinta prin sine totalitatea scrisorilor si actelor care servesc ca
mijloc de legatura si schimb de informatie intre persoanele juridice sau intre persoanele juridice si
cele fizice.

Corespondenta economica ce reflecta etapa de selectie cuprinde toatalitatea actelor, documentelor

si scrisorilor informative ce detin informatia totalizata despre angajat.

Corespondenta economica este formata din:

1. Scrisoarea de intenţie
2. Curriculum Vitae
3. Cerere de angajare
4. Scrisoarea de recomandare
5. Scrisoarea de mulţumire
6. Contractul individual de munca

Scrisoarea de intentie.
Rolul acesteia este de a accentua trăsăturile pozitive ale candidatului, de a evidenţia activitatea
profesională şi de a demonstra celui ce citeşte scrisoarea pregătirea, aptitudinile candidatului,
astfel încât, pe baza acestora să fie încadrat în rândul candidaţilor potenţiali. Scrisoarea de intenţie
este un act (documentat) prin care un aplicant la un post îşi motivează intenţia de a ocupa postul
respectiv. Scrisoarea de intenţie este „cartea de vizită” la noul loc de muncă, ce reflectă educaţia,

12
experienţa acumulată, personalitatea solicitantului. Ea oferă o prezentare (sumară, dar
semnificativă) a persoanei dumneavoastră, care ajută angajatorul să vă cunoască.

Scrisoarea de intentie completata este indicat sa aiba o lungime cuprinsa intre o jumatate de
pagina si o pagina. Ea trebuie sa contina:
1) Datele tale de contact in calitate de candidat: prenumele, numele, adresa, codul postal
(optional), numarul de telefon fix si/sau numarul de telefon mobil, adresa de email, profilul de
LinkedIn (optional), contul de Twitter (optional).
Acestea sunt plasate la inceputul scrisorii, in coltul din stanga sus, de obicei, daca trimiti scrisoarea
in format fizic (pe hartie) si la finalul scrisorii, in semnatura, daca o trimiti prin email.
2) Numele si functia persoanei care se ocupa de recrutari in cadrul companiei angajatoare
Aceste date vor aparea, asa cum precizam mai sus, in formula de adresare de la inceputul scrisorii.
3) Numele si adresa companiei angajatoare
Aceste informatii vor fi mentionate in coltul din dreapta sus in cazul in care scrisoarea de intentie
este trimisa in format fizic. Numele si adresa companiei angajatoare sunt de obicei omise in
procesele de recrutare care presupun aplicarea online.
4) Data

Spre deosebire de CV, care nu trebuie datat, scrisoarea de intentie trebuie sa includa si aceasta
informatie, de obicei pozitionata in coltul din dreapta sus. In cazul unei scrisori de intentie trimisa in
format fizic (hartie), care contine deja numele si adresa companiei angajatoare in dreapta sus, data
va aparea sub aceste informatii.

5) Formula de salut/adresare

6) Primul paragraf
Primul paragraf din corpul scrisorii de intentie este indicat sa contina motivul pentru care trimiti
aplicatia pentru jobul respectiv si, optional, sursa de unde ai aflat despre el. In cazul unei aplicatii
spontane, trebuie sa faci cunoscuta angajatorului pozitia pe care o vizezi in cadrul companiei sau
departamentul/domeniul de interes in care iti doresti sa lucrezi.

7) Al doilea paragraf
Acesta este paragraful in care demonstrezi angajatorului ca esti potrivit pentru a ocupa locul vacant
din cadrul companiei prin expunerea aptitudinilor care te recomanda. Daca esti un profesionist cu
experienta de cativa ani deja, vei face cunoscuta experienta ta relevanta si, optional, rezultatele pe
care le-ai avut la locurile de munca anterioare.

8) Al treilea paragraf
Al treilea paragraf este indicat sa fie si ultimul. De obicei, acesta face trimitere la CV-ul tau si la
disponibilitatea de a te prezenta la un interviu pentru a detalia angajatorului informatiile din
scrisoarea de intentie si din CV. Acolo unde este cazul, poate exista inca un paragrag inaintea celui
final in care poti aduce in discutie recomandari profesionale care te avantajeaza sau sublinia
performante deosebite.

9) Formula de incheiere
Desi depinde de stilul si de optiunea fiecaruia, formula de incheiere a unei scrisori de intentie

13
trebuie sa apartina, ca si restul continutului, unui stil profesional, neutru, nicidecum personal. Sunt
potrivite formulari de tipul “Cu consideratie/stima/respect/sinceritate,” etc.

10) Semnatura
Semnatura apare la finalul scrisorii si contine, pe langa prenume si nume, si datele de contact - daca
este trimisa prin email. In cazul unei scrisori de intentie printate, semnatura in clar este dublata de
cea de mana.

Elementele formale ale scrisorii de intenţie

1. Scurtă, bine structurată – max. 1 pagină.
2. Logică.
3. Conţinând date concrete formulate într-un stil dinamic.
4. Atât stilistic, cât şi formal, să fie în concordanţă cu CV-ul (calitatea hârtiei, tipul de litere),
însă să fie redactat în ton mai personal.
5. Calitatea hârtiei să fie deosebită, mărimea literelor să fie de circa 12 pt., este mai elegantă
scrisoarea scrisă la calculator, scrisul de mână este acceptat doar în cazul unei caligrafii
excelente.
6. Titulatură corectă.
7. Să se adreseze unei persoane.
8. Să figureze semnătura originală.
9. Să figureze data.
10. Certificate şi fotografii să fie anexate doar dacă acestea au fost menţionate separat în
anunţ.

Anexa 1. Scrisoare de Intenţie.(model)

Scrisoare de intentie
14
Curriculum Vitae (CV) este o scurtă (auto)biografie care cuprinde toate datele privind starea
civilă, situaţia profesională etc. a unei persoane. El releva imaginea de marca a individului. Un CV
trebuie să conţină următoarele lucruri: obiectivul (menţionarea postului pentru care vreţi să
candidaţi), studiile, experienţa profesională, abilităţi şi deprinderi, realizări şi premii speciale,
cunoştinţe de utilizare a calculatorului, limbi străine cunoscute, asociaţii profesionale din care faci
parte, interese / preocupări / hobby-uri, recomandări;

Conţinutul unui CV:

1. Nume, prenume
2. Adresă: (stradă, nr., localitate, cod, ţara)
3. Telefon: (inclusiv prefixul localităţii)
4. Email: Data naşterii: (ziua, luna, anul)
5. Starea civilă: (opţional)
6. OBIECTIV(Se va trece denumirea postului pentru care se candidează)
7. APTITUDINI ŞI ABILITĂŢI PERSONALE(indicatii privind principalele trăsături de
caracter, aptitudinile şi abilităţile de care dispune candidatul, cu justificarea existenţei lor
prin activităţile în care le-a descoperit sau dobândite)
8. EXPERIENŢA PROFESIONALĂ (unde a lucrat candidatul pe diferite posturi, funcţia
avută, denumirea firmelor respective, principalele sarcini şi responsabilităţipe care le-a
îndeplinit în cadrul acestora)
9. STUDIILE
10. LIMBI STRĂINE CUNOSCUTE(Se enumără limbile străine cunoscute de candidat
indicând şi nivelul: excelent, foarte bine, bine, satisfăcător, atât în ceea ce priveşte
abilitatea de a citi, scrie, cât şi de a vorbi)
11. ALTE INFORMAŢII RELEVANTE
12. PASIUNI si/sau HOBBY-URI(Se vor trece 2, 3 activităţi (domenii de interes) pe care
solicitantul le practică în timpul liber)
Anexa 1. Curriculum Vitae (model)

15
 Cererea de angajare este un document de afaceri standard ce solicită de obicei solicitantului să
furnizeze informații suficiente pentru a demonstra că i se permite să fie angajat legal. Din
perspectiva angajatorului, cererea servește o serie de scopuri. Acestea variază în funcție de
natura locului de muncă și de preferințele persoanei responsabile de angajare.

Cererea de angajare de asemenea,necesita ca solicitantul să furnizeze informații cu privire

la competențele , educația și experiența relevante (angajare anterioară sau voluntariat). Cererea
în sine este un test minor al alfabetizării,  al solicitantului precum si abilități de comunicare (un
candidat nepăsător poate să se descalifice cu o cerere slab completată).
Pentru posturile care execută o activitate profesională, managerială sau administrativă , în special
cele care necesită abilități de comunicare, angajatorul va solicita de obicei solicitanților să
însoțească formularul cu o scrisoare de întâmpinare și un CV.

Pentru multe companii, cererile de angajare pot fi completate online și nu trebuie să fie
prezentate personal. Cu toate acestea, se recomandă în continuare ca solicitanții să aducă o copie
tipărită a cererii lor la un interviu.
Cererea de angajare nu este un formular standardizat, astfel încât fiecare companie își poate crea
propria persoană atâta timp cât reglementările stabilite de guvern sunt respectate.
In procesul intocmirii unei cereri de angajare se solicită de obicei cel puțin numele, numărul de
telefon și adresa. În plus, cererile cer, de asemenea, informații anterioare despre angajare,
instruire, contacte de urgență, referințe, precum și orice abilități speciale pe care solicitantul le-
ar putea avea.

Anexa 1. Cerere de angajare (model)

Scrisoarea de recomandare este un document pe care numeroși angajatori îl solicită candidaților,

dar de care poți avea nevoie și în altfel de situații, cum ar fi înscrierea la un curs sau obținerea unei

16
burse de studiu. Persoana care ți-o oferă poate va fi nevoită să completeze și un chestionar, să
răspundă la un e-mail sau să vorbească cu cineva de la resurse umane la telefon.
Scrisoarea de recomandare se anexeaza in CV si sunt prezentate concomitent.

Scrisoarea de recomandare trebuie sa contina:

1. Denumirea entitatii(companiei,firmei,)de la care este emisa scrisoarea

2. Numele, prenumele ale autorului scrisorii.(poate fi Directorul entitatii sau administratorul.)
(persoana ce executa functia categoriei administrative)
3. Denumirea functiei pe care o detine autorul scrisorii
4. Semnatura autorului
5. Sigiliu care aparține companiei
6. Forma de adresare catre solicitat (Stimate Domn/Simate Doamna)
7. Prezentarea persoanei recomandate(Va adresez aceasta scrisoare de recomandare pentru a o
prezenta pe d-l/d-na.)
8. Enumerarea calitatilor remarcate in procesul(perioada) activitatii in compania entitatii a
persoanei.
9. Data emiterii(eliberarii) acestei scrisori.

Anexa 1. Scrisoarea de recomandare (model)

Contractul individual de muncă

Contractul individual de muncă conform legii este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care
salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
17
respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă
prevăzute de Codul muncii, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de
contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.

Părţile contractului individual de muncă sunt salariatul - presoană fizică (bărbat sau femeie) şi
angajatorul - persoană juridică sau persoană fizică.

Conţinutul contractului individual de muncă se determină prin acordul părţilor şi include:

1. numele şi prenumele salariatului;
2. datele de identificare ale angajatorului;
3. durata contractului;
4. data de la care contractul întră în vigoare;
5. specialitatea, profesia, calificarea, funcţia;
6. atribuţiile funcţiei;
7. riscurile specifice funcţiei, profesiei;
8. drepturile şi obligaţiile salariatului;
9. drepturile şi obligaţiile angajatorului;
10. condiţiile de salarizare;
11. locul de muncă,
12. regimul de muncă şi de odihnă;
13. perioada de probă, după caz;
14. durata concediului de odihnă şi condiţiile de acordare a acestuia;
15. prevederile contractului colectiv de muncă şi ale regulamentului intern al unităţii referitoare
la condiţiile de muncă ale salariatului

Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă în două exemplare, unul dintre care se
înmînă salariatului, celălalt exemplar se păstrează la angajator. Contractului individual de muncă
încheiat i se atribuie un număr din registrul unităţii şi pe el se aplică ştampila unităţii.
În cazul în care la angajare salariatului nu i s-a perfectat în scris contractul individual de muncă,
acesta este considerat a fi încheiat pe o durată nedeterminată şi îşi produce efectul din ziua în care
salariatul a fost admis la muncă de către angajator sau de către o altă persoană cu funcţie de
răspundere din unitate, abilitată cu angajarea personalului.

Pentru verificarea aptitudinilor profesionale ale salariatului nou angajat, acestuia i se poate stabili o
perioadă de probă de cel mult 3 luni sau de cel mult 6 luni pentru persoanele cu funcţii de răspundere,
lista cărora se aprobă de către angajator cu consultarea comitetului sindical.
În cazul angajării muncitorilor necalificaţi, perioada de probă se stabileşte ca excepţie şi nu poate
depăşi 15 zlie calendaristice.

În perioada de probă nu se include perioada aflării salariatului în concediul medical şi alte perioade
în care salariatul a fost absent de la lucru din motive întemeiate, confirmate documentar.
Dacă perioada de probă nu este stipulată în contractul individual de muncă, salariatul se consideră
angajat în muncă fără încercare.Pe parcursul perioadei de probă salariatul beneficiază de toate
drepturile de rînd cu ceilalţi salariaţi.

18
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii contractului individual de muncă cu:
1. tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale polivalente şi a şcolilor de meserii;
2. persoanele în vîrstă de pînă 18 ani;
3. persoanele angajate prin concurs;
4. persoanele care au fost transferate de la o unitate la alta;
5. femeile gravide;
6. invalizii;
7. persoanele alese în funcţii elective;
8. persoanele angajate în baza unui contract individual de muncă cu durata de pînă la 3 luni.

Trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă se pot rezuma astfel:

 act juridic bilateral,  guvernat de principiul libertăţii de voinţă;
 numit, adică reglementat prin normele dreptului muncii;
 nu poate avea decît două părţi, respectiv salariatul şi angajatorul (unitatea), pluralitatea de
subiecte, în aceste condiţii, este exclusă (activă sau pasivă);
 obligaţia salariatului este de a face (de a munci) şi trebuie executată în natură;
 sinalagmatic drepturile unei părţi îşi au cauza juridică în obligaţiile celeilalte părţi;
 oneros ,fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj;
 comutativ, ambele prestaţii, munca şi salariul, sunt cunoscute de la început;
 personal (intuitu personae) cu privire la fiecare dintre părţile sale, ca urmare, instituţia
reprezentării nu-şi găseşte acoperire legală în cadrul raporturilor juridice de muncă;
 cu executarea succesivă, ceea ce înseamnă că executarea lui se realizează în timp;
 consensual, încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante;
 se încheie numai în formă scrisă
Modificarea contractului individual de muncă se consideră orice schimbare sau completare ce
se referă la:
1. durata contractului;
2. specificul muncii (condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase, introducerea clauzelor
specifice);
3. cuantumul retribuirii muncii;
4. regimul de muncă şi de odihnă;
5. specialitatea, profesia, calificarea, funcţia;
6. caracterul înlesnirilor şi modul lor de acordare dacă acestea sînt prevăzute în contract;
Modificarii contractului individual de munca i se atribuie: ACORDUL SUPLIMENTAR cu
privire la modificarea contractului individual de munca.

Suspendarea poate fi:

•    Din motive care nu depind de voinţa omului;
•    Prin acordul părţilor:
•    La iniţiativa unei părţi.

19
În circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor în caz de:
a)concediu de maternitate;
b)boală sau traumatism;
c)carantină;
d)încorporarea în serviciul militar în termen, în serviciul militar cu termen redus sau în serviciul
civil;
e)detaşare;
f)forţă majoră, confirmată în modul stabilit, ce nu impune încetarea raporturilor de muncă;
g)trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a unei
infracţiuni incompatibile cu munca prestată, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti;
h)omiteri, din vina salariatului, a termenului de trecere a controlului medical;
i)depistare, conform certificatului medical, a contraindicaţiilor care nu permit îndeplinirea muncii
specificate în contractul individual de muncă;
j)cerere a organelor de control sau de drept, conform legislaţiei în vigoare;
k)prezentare la locul de muncă în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, constatată prin
certificatul eliberat de instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor;
l)aflare în grevă, declarată conform prezentului cod;
m)stabilire pe termen determinat a gradului de invaliditate ca urmare a unui accident de muncă sau
a unei boli profesionale;
În afară de condiţiile sus menţionate, părţile semnatare pot stabili în contractul individual de
muncă şi alte condiţii cum ar fi:
1. condiţii de mobilitate;
2. condiţii de confidenţialitate;( CONTRACT DE CONFIDENŢIALITATE)
3. condiţii de compensare a cheltuielilor de transport; compensarea serviciilor comunale;
acordarea spaţiului locativ şi alte condiţii care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Schimbarea temporară a locului de muncă
4. Locul de muncă al salariatului poate fi schimbat temporar de către angajator în cazul:
5. a) trimiterii în deplasare în interes de serviciu pe o perioadă de cel mult 60 de zile(merge
impreuna cu ORDIN privire la trimiterea salariatului in deplasare in interes de serviciu)
6. b) detaşare în temeiul unui contract individual de muncă distinct pe o durată de cel mult un
an.
7. Deplasare în interes de serviciu reprezintă delegarea salariatului, conform ordinului
(dispoziţiei, hotărîrii) angajatorului, pe un anumit termen, pentru îndeplinirea obligaţiilor de
serviciu în afara locului de muncă permanent (seminare, schimburi de experienţă, şedinţe,
ateliere de lucru, procese de negocieri, consultări etc.)
Refuzul salariatului de a pleca în deplasare în interes de serviciu se consideră încălcare a
disciplinei de muncă. Salariatului trimis în deplasare în interes de serviciu i se achită, de asemenea,
cheltuielile efective pentru cazare.

Contractindividual de muncă nr.____

20
"____"____________200__ _______________________
(localitatea)

____________________________________________________________________
(denumirea unităţii sau numele, prenumele angajatorului - persoană fizică)
denumit (ă) în continuare "Angajator", în persoana
_____________________________________________________________________,
(numele, prenumele, funcţia)
pe de o parte, şi dl (dna)
_____________________________________________________________________,
(numele, prenumele)
denumit (ă) în continuare "Salariat", pe de altă parte, conducîndu-se de prevederile
articolelor 45-94 dinCodul muncii, aprobat prin Legea nr.154-XV din 28 martie 2003,
auîncheiat prezentul Contract
individual de muncă, convenind asupra următoarelor:
1. Salariatul este angajat în calitate de
_____________________________________________________________________
(funcţia, profesia, meseria, specialitatea, calificarea)
2. Locul de muncă
_____________________________________________________________________
(denumirea subdiviziunii unităţii)
3. Munca este:
a) de bază;
b) prin cumul.
4. Durata Contractului este:
a) nedeterminată;
b) determinată
________________________________________________________(termenulconcret)
5. Perioada de probă (dacă părţile au convenit)
______________________________(termenulconcret)
6. Prezentul Contract individual de muncă îşi produce efectele din:
a) ziua semnării;
b) ______________________________________________________________(datanegociată de
părţi)
7. Riscurile specifice funcţiei ______________________________ (muncă încondiţii grele,
vătămătoare şi/sau periculoase etc.)
8. Salariatul are următoarele drepturi:
a) drepturi prevăzute în alin.(1) al art.9 din Codul muncii;
b) alte drepturi___________________________________________ (se specificădrepturile
suplimentare negociate de părţi)
9. Salariatul este obligat:
a) să îndeplinească obligaţiile prevăzute în alin.(2) alart.9 din Codul muncii;
b) să îndeplinească alte obligaţii ____________________________ (se specificăobligaţiile
suplimentare negociate de părţi)

10. Angajatorul are următoarele drepturi:

a) drepturi prevăzute în alin.(1) al art.10 din Codul muncii;
b) alte drepturi ___________________________________________(se specificădrepturile

21
suplimentare negociate de părţi)
11. Angajatorul este obligat:
a) să îndeplinească obligaţiile prevăzute în alin.(2) al art.10 din Codulmuncii;
b) să îndeplinească alte obligaţii stabilite de Codul muncii, de alte acte normative, de
convenţiile colective, de contractulcolectiv de muncă şi prezentul Contract individual
de muncă, printre care
______________________________________________________ (se specificăobligaţiile
suplimentare)

12. Condiţiile de retribuire a muncii salariatului_________________(salariul funcţiei sau

cel tarifar, suplimentele, sporurile,
________________________________________________________________
adaosurile, premiile, ajutoarele materiale, compensaţiile
______________________________________
şi alocaţiile, inclusiv pentru munca prestată în condiţii
grele,____________________________________
vătămătoare şi/sau periculoase, intensitatea muncii etc.)

121. De mărimea salariului stabilit depinde:

- mărimea indemnizaţiei de concediu;
- mărimea indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă şi altor prestaţii de
asigurări sociale;
- mărimea indemnizaţiei de concediere;
- mărimea ajutorului de şomaj;
- mărimea pensiei pentru limită de vîrstă, vechime în muncă sau pensiei de
invaliditate

13. Regimul de muncă

_________________________________________________________________
(durata normală sau redusă a timpului de muncă, tipul săptămînii
_____________________________________________________________________
de muncă, durata zilnică a timpului de muncă, timpul de muncă
_____________________________________________________________________
parţial, munca în schimburi, munca de noapte etc.)
14. Regimul de odihnă ___________________________________________________
(repausul zilnic, repausul săptămînal etc.)
15. Concediile anuale:
a) concediul de odihnă anual ________________________________________(durata)
b) concediul de odihnă anual suplimentar ______________________________(durata)
16. Asigurarea socială a salariatului se efectuează în modul şi mărimea prevăzute de
legislaţia în vigoare.
17. Asigurarea medicală a salariatului se efectuează în modul şi mărimea prevăzute de
legislaţia în vigoare.
18. Clauze specifice (dacă părţile au convenit) _______________________________
(mobilitatea, confidenţialitatea, alte clauze care nu contravin legislaţiei învigoare)
19. Înlesniri, avantaje, indemnizaţii şi/sau alte drepturi de care va beneficia Salariatul
în schimbul respectării clauzelor specifice prevăzute la pct.18
_______________________________________
20. Prezentul Contract individual de muncă nu poate fi modificat (completat) decît
printr-un acord suplimentar semnat de părţi,care se anexează la contract şi este parte

22
integrantă a acestuia.
21. Va fi considerată drept modificare (completare) a prezentului
Contract individual de muncă orice schimbare ce se referă la:
a) durata contractului;
b) locul de muncă;
c) specificul muncii (condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase, introducerea
clauzelor specifice conform art.51 din Codul muncii etc.);
d) cuantumul retribuirii muncii;
e) regimul de muncă şi de odihnă;
f) specialitatea, profesia, calificarea, funcţia;
g) caracterul înlesnirilor şi modul de acordare a acestora.
22. Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală de către angajator a prezentului
Contract individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute
deCodul muncii. În aceste cazuri,
salariatul va fi prevenit despre necesitatea modificării Contractului individual de
muncă cu 2 luni înainte.
23. Locul de muncă al salariatului poate fi schimbat temporar de către angajator prin
deplasarea în interes de serviciusau detaşarea la alt loc de muncă în conformitate cu
art.70 şi 71 din Codulmuncii.
24. În cazul apariţiei unei situaţii prevăzute de art.104 alin.(2) lit.a) şi b) din Codul
muncii, angajatorul poate schimba temporar, pe o perioadă de cel mult o lună, locul şi
specificul muncii salariatului
fără consimţămîntul acestuia şi fără operarea modificărilor respective în prezentul
Contract individual de muncă.
25. Transferul salariatului la o altă muncă şi permutarea lui pot avea loc în strictă
corespundere cu prevederile articolelor 68 şi 74 din Codul muncii şi punctelor 20 - 21
din prezentul Contract individual de
muncă.
26. Suspendarea prezentului Contract individual de muncă poate surveni:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.76din Codul muncii);
b) prin acordul părţilor (art.77 din Codul muncii);
c) la iniţiativa uneia dintre părţi (art.78 din Codulmuncii).
27. Prezentul Contract individual de muncă poate înceta:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.82,305 şi 310 din Codul muncii);
b) la iniţiativa uneia dintre părţi (art.85 şi 86 din Codulmuncii).
28. Litigiile individuale de muncă care vor apărea pe durata acţiunii prezentului
Contract individual demuncă vor fi soluţionate în modul stabilit de Codul muncii şi de
alte actenormative.
29. Prezentul Contract individual de muncă este întocmit în două exemplare avînd
aceeaşi putere juridică, unul dintre carese păstrează la Angajator, iar cel de-al doilea -
la Salariat.

Datele de identificare a părţilor Contractului:

Angajatorul
Adresa__________________________
Cod fiscal _______________________
Salariatul
Adresa__________________________
Buletin de identitate ________________
eliberat __________________________
Cod personal ______________________
23
 CPAS ____________________________
Semnătura ______________________ Semnătura ______________________

CONTRACT DE CONFIDENŢIALITATE (model)

__ ___________2013 mun. Chişinău

I. Părţile contractante
Unitatea __________________, cu adresa juridică ________________________, str.
_____________, nr. ______, reprezentată de ______________________________, cu
funcţia de ____________, în calitate de Angajator şi dl (dna) _________________________,
domiciliat (ă) în ________________, str. ______________________, nr.______, identificat(ă) cu
buletinul de identitate seria_____, nr._______________, eliberat de ___________, în calitate de
Salariat avînd funcţia de _____________, au convenit să încheie prezentul angajament pentru
păstrarea confidenţialităţii datelor, informaţiilor şi documentelor, fiind conex contractului individual
de muncă încheiat între părţi pe data de ______________.
II. Obiectul contractului
Informaţiile pe care le obţine Salariatul ca efect al executării contractului individual de
muncă sus-menţionat sînt strict confidenţiale.
Sînt confidenţiale următoarele informaţii: - situaţia financiară; - proiectele de afaceri;
-produsele nelivrate pieţei; - procesele de fabricaţie; - licenţele şi brevetele de invenţie; -alte
documente care reprezintă poziţia pe piaţă a Angajatorului.
De asemenea sînt confidenţiale documentele care s-au pus sau se vor pune la dispoziţia
Salariatului.
III. Durata angajamentului
Durata prezentului angajament este de ____ ani
În cazul rezilierii contractului individual de muncă cu care este conex prezentul angajament,
acesta încetează de drept.
IV. Răspunderea contractuală
Partea care încalcă prevederile prezentului angajament este obligată să plătească celeilalte
părţi contractante despăgubiri.
Următoarele situaţii exonerează de răspundere partea care le invocă:
24
-informaţiile erau cunoscute înainte de a fi obţinute de la Angajator;
-informaţia provine dintr-o sursă neconfidenţială;
-dezvăluirea informaţiei s-a făcut după primirea acordului scris pentru aceasta;
-salariatul a fost obligat în mod legal să dezvăluie informaţia.
Prezentul angajament a fost perfectat în două exemplare, cîte unul pentru fiecare parte
contractantă.
Angajator: Salariat:
____________________ _________________________
Adresa juridică: _______ Domiciliat: ________________
____________________ _________________________
Cod fiscal: __________ ___________________________

(semnătura) (semnătura)

ACORD SUPLIMENTAR

cu privire la modificarea contractului individual de muncă

nr. ____ din „___” ___________ 2013 (model)

„___” __________ 2013 _________________
(localitatea)

Prin prezentul, persoana juridică _________________ în persoana________________________,

avînd calitate de angajator, şi salariatul ____________________________, călăuzîndu-se de
prevederile art.68 din Codul muncii al RM, au convenit de a modifica punctul 7 şi 9 din contract şi
le expun în următoarea redacţie:
„7. Salariatului i se stabileşte durata incompletă a zilei de muncă şi anume: de la 8 pînă la 12”.
„9. Retribuirea muncii salariatului se va efectua proporţional timpului efectiv lucrat”.
„Angajator” „Salariat”
_______________ _________________
L.Ş.

25
 ORDIN nr.___
din „__” _________ 2013

Cu privire la trimiterea salariatului

în deplasare în interes de serviciu

Dl(dna) _____________________________________ este delegat de _________________

(numele, prenumele, funcţia salariatului)
_______________________ la ________________________________________________
(denumirea unităţii) (localitatea şi unitatea la care este delegat salariatul)
pentru ____________________________________________________________________
(scopul deplasării în interes de serviciu)
Termenul de aflare a salariatului în deplasare în interes de servicu este de _____ zile, de la
„__” __________ 2013 pînă la „___” __________ 2013.
Reieşind din prevederile art.249 alin (2) din CM, salariatul a fost informat în scris despre
dreptul lui de a refuza plecarea în deplasare.
Am fost informat despre garanţiile juridice, expuse în art.249 alin(2) din CM al RM.
____________________________
(semnătura salariatului)
Am luat cunoştinţă de conţinutul ordinului _______________________________________
(semnătura salariatului)

Conducătorul unităţi ______________________________

(semnătura)

26
 1.4. Aplicații economice cu privire la etapa selecției, interviului.
Managerii sunt dispuşi să investească în utilaje şi tehnologie, dar nu sesizează întotdeauna
importanţa investiţiilor în oameni. Deşi foarte puţin costisitoare comparativ cu cele descries mai
sus, acest gen de investiţii pun bazele unui cadru al certitudinii şi competitivităţii. Ambele
condiţii pot fi asigurate prin investiţii minime în personal deoarece, la nivelul firmei, analiza
corectă a nevoilor în termeni de competenţe, realizarea unor examene corecte de selecţie
profesională sau aplicarea profesionistă a demersurilor de evaluare periodică a personalului, fac
ca firma să funcţioneze la parametri performanţi, asigurându-şi un “material uman” de calitate.
Primul pas pentru a asigura un „material uman” de calitate într-o firmă /instituţie îl reprezintă
analiza posturilor /funcţiilor. Pornind de la aceasta putem face cel de al doilea pas: selecţia
profesională a personalului. Apoi vor urma etapele de integrare şi formare profesională, de
evaluare a randamentului activităţii profesionale şi cele de feedback, recompensă şi motivare a
angajaţilor.

Etapele examenului de selecţie profesională:

1. Etapa pregătitoare
2. Recrutarea
3. Depunerea candidaturii
4. Interviul preliminar
5. Evaluare competenţelor profesionale)
6. Evaluarea psihologică
7. Interviul aprofundat.
8. Probe situaţionale.
9. Interviul cu managerul.
10. Oferta de lucru

Etapa pregătitoare stă la baza procesului de selecţie şi este cea care ne oferă informaţiile
referitoare la criteriile pe care le vom folosi sau la calităţile pe care o persoană trebuie să le aibă
pentru a fi potrivită cu postul scos la concurs. Etapa pregătitoare presupune două sub-etape
distincte: analiza funcţiei /postului şi, dependent de acesta, stabilirea criteriilor de
selecţie.Analiza postului / funcţiei extrage posibile criterii pe care le vom folosi în examenul de
selecţie. Stabilirea criteriilor de selecţie se realizează ţinând cont de experienţă pe post similar la
o firmă din acelaşi sector, expertiză în realizarea studiilor de piaţă, domiciliu în localitate, carnet
de conducere.

27
Recrutarea este etapa prin care atragem candidaţii, provocându-i să participe la concursul
pentru ocuparea postului. De regulă, recrutarea presupune anunţul scoaterii la concurs a postului.
Nu trebuie uitat faptul că scoaterea la concurs a unui post se face public, cu cel puţin două
săptămâni înainte de realizarea examenului de selecţie.

Depunerea candidaturii este o prima etapă în care se face o triere a candidaţilor

In concordanţă cu conţinutul anunţului, candidaţii depun materialele solicitate. De regulă sunt
solicitate:
a) Curriculum Vitae - conţine informaţii relevante privind datele personale, pregătirea,
experienţa, competenţele şi realizările candidatului.
b) Scrisoarea de motivaţie completează CV-ul (care este, în general, sec şi impersonal), cu
prezentarea şi argumentarea laturii motivaţionale.

Interviul preliminar este o etapă secundă de triere. Această etapă permite eliminarea multor
neclarităţi. Pot exista persoane care se retrag pentru că în această etapă au înţeles bine despre ce
post este vorba şi nu mai sunt interesate de acest post. In ultimii ani, tot mai frecvent, atât de
companiile cât şi de firmele de recrutare, apelează la diferite variante de interviu telefonic pentru
realizarea interviului preliminar.

Evaluarea competenţelor profesionale reprezintă prima etapă de evaluare directă. Probele prin
care se verifică competenţa profesională trebuie construite de către specialiştii din domeniul de
care aparţine postul (jurişti, informaticieni, psihologi), modul de cotare a răspunsurilor fiind
realizate tot de aceştia. Pentru posturile vizând funcţii de conducere (acel post de director de
marketing de care vorbeam mai devreme) se pune problema verificării altor competenţe:
competenţe de conducere, decizie, organizare etc.

Evaluarea psihologică este a doua etapă de evaluare directă a candidaţilor.Evaluarea

psihologică va permite eliminarea unor candidaţi (cei la care dimensiuni psihologice considerate
esenţiale sau foarte importante au fost slab reprezentate sau cei la care combinaţiile anumitor
factori îi fac inapţi pentru ocuparea postului) şi ierarhizarea relativă a celorlalţi.

Interviul aprofundat este una din procedurile de selecţie profesională cele mai importante, mai
ales pentru că evaluatorii, până în acest moment, au cunoscut candidaţii doar indirect, prin actele
depuse şi scorurile obţinute la probele de evaluare a competenţelor, aptitudinilor sau trăsăturilor
de personalitate . Interviul aprofundat se realizează după un ghid de interviu construit în funcţie
de caracteristicile funcţiei şi de criteriile stabilite în prima etapă. Aceste evaluări sunt înregistrate
într-un formular final care va fi adăugat dosarului candidatului. În urma interviului, comisia
poate decide eliminarea unor candidaţi, evaluându-i ca necorespunzători pentru postul solicitat
sau ca aflaţi sub media celorlalţi candidaţi.

Probele situaţionale se aplică doar în anumite situaţii, în general pentru posturile de decizie,
concepţie şi conducere. În acest caz candidaţii rămaşi în competiţie ( 5 –7 candidaţi) sunt reuniţi
şi puşi în faţa unor probe particulare, vizând, în special, probarea capacităţilor de planificare

28
, decizie, negociere şi coordonare a activităţii de grup. De regulă, probele situaţionale constau în
sarcini slab structurate legate de specificul activităţii în viitorul post: o combinaţie între sarcini
profesionale complexe, sarcini legate de organizarea activităţii, luarea de decizii în situaţii de
ambiguitate informaţională etc. Prin astfel de probe se pot evalua, în prima etapă (activitatea
individuală), perspicacitatea, rapiditatea în analiza informaţiei şi în luarea unei decizii în situaţie
de ambiguitate informaţională, profunzimea procesării, capacitatea de a improviza, de a găsi
soluţii originale, rezistenţa la frustrare, tendinţa de a trişa sau de “a ocoli problema”

Interviul cu managerul este etapa finală a selecţiei. Ea constă în prezentarea dosarelor celor
ramasi candidaţi către managerul firmei /instituţiei, discutarea lor şi organizarea unor interviuri
conduse de manager, cu un caracter mai degrabă nonformal, cu fiecare dintre candidaţii rămaşi
în competiţie.

Oferta de lucru este etapa în care persoana aleasă se transformă din candidat în membru al
personalului firmei, semnându-şi contractul şi preluându-şi sarcinile şi responsabilităţile.
Exista si Variante simplificate ale procesului de selecţie profesională care include doar etapele:
1. Recrutarea
2. Depunerea candidaturii
3. Interviul (serii de interviuri)
4. Oferta de lucru (în cazul reuşitei).
Interviul
Interviul este o convorbire între un angajator sau un reprezentant al acestuia şi un candidat în
vederea obţinerii unui loc de muncă. Dacă din CV-ul dumneavoastră angajatorul a observat
că sunteţi potrivit pentru un anumit post, veţi fi invitat să susţineţi un interviu. Interviul este
o conversaţie pe care o purtaţi cu diferiţi oameni (în funcţii de conducere de la firma /
instituţia respectivă) despre abilităţile dumneavoastră profesionale, despre motivaţia de a
lucra la firma respectivă, despre pretenţiile salariale etc. Un lucru foarte important este
punctualitatea, dacă întârziaţi vă diminuaţi serios şansele; uneori, întrucât firmele serioase au
programări, nici nu veţi mai putea susţine interviul.
Aspectul exterior al unui candidat demonstrează nivelul de înţelegere a culturii în care va
trebui să-şi desfăşoare activitatea, ca şi gradul de adaptare la cerinţele firmei.
De obicei, pentru candidaţii necalificaţi are loc Interviul „screening”.
Cum se face o impresie bună la interviu:
1. A fi punctual
2. A fi pozitiv si relaxat
3. Abtinerea de la comentarii negative despre foştii sau actualii directori (patroni).
4. A arăta încredere de sine în timpul interviului
5. A asculta ce spune cel care ia interviul
6. A reflecta înainte de a răspunde la o întrebare dificilă
7. A pune întrebările pregătite de acasă
8. A nu pune întrebări care pot provoca suspiciune.
9. A declara verbal că se doreşte locul de muncă
10. A se evita „limbajul trupului”( rezistenta la “presiunea”psihologică)

29
UC2. Conceptualizarea opțiunii de alternativă a activității de
antreprenoriat în raport cu cariera profesională
2.1. Aplicații economice de stabilire a calităților unui
antreprenor de success
ANTREPRENORUL este o persoană independentă, care din propria iniţiativă, pornește o
afacere asumîndu-și riscurile ce ţin de derularea acestei afaceri, în scopul obţinerii unor
benefi cii personale. Întreprinzătorul este persoana care identifică oportunitatea unei afaceri,
îşi asumă responsabilitatea iniţierii acesteia şi obţine resursele necesare pentru începerea
activităţii.Încrederea în propriile abilităţi antreprenoriale este o consecinţă naturală a
expunerii prelungite la modele pozitive de antreprenoriat.
Întreprinzătorul este o persoană fizică autorizată sau o persoană juridică care, în mod
individual sau în asociere cu alte persoane fizice autorizate sau cu persoane juridice,
organizează o societate comercială în vederea desfăşurării unor acte de comerţ în scopul
obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestarea de servicii şi
vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă.

O persoană cu ambiţii antreprenoriale poate cîștiga încrederea necesară în propriile abilităţi

antreprenoriale prin contactul personal direct cu persoane care au reușit cu succes să pună
bazele propriilor afaceri.

Una din calităţile importante ale unui antreprenor este spiritul antreprenorial. Spirit
antreprenorial - capacitatea de a vedea oportunităţi acolo unde alţii văd doar probleme,
dublată de acţiunea perseverentă de a utiliza la maximum aceste oportunităţi, ori pentru
rezolvarea problemelor existente, ceea ce duce la reuşită personală, profesională, economică
etc.
Antreprenorul trebuie să fi e o persoană:
1. Independentă și cu multă initiativa.
2. Creativă, inventivă, cu capacităţi bune de planificare.
3. Ambiţioasă, hotarîtă în reușită.
4. Curajoasă, capabilă de a învăţa din eșecuri și de a-și asuma riscuri.
5. Perseverentă, puternică și rapidă în luarea deciziilor.
6. Flexibilă, ușor adaptabilă la diverse schimbări.
7. Descurcăreaţă și activă în rezolvarea problemelor și găsirea soluţiilor.
8. Responsabilă și optimista.
9. Clară în exprimare, cu putere de convingere.
10. Sociabilă și bună ascultătoare.
11. Realistă și cu încredere în forţele proprii.

30
 12. Să dispună de gîndire pozitivă.
13. Receptivă la noi provocări, etc.

Avantajele si dezavantajele activitatii de antreprenoriat.

Avantaje
- Esti propriul tau sef si detii controlul asupra viitorului tau;
- Libertatea de a alege (de exemplu, iti poti stabili orele de lucru, iti poti alege angajatii, etc. Exista
mai multe oportunitati de a lua decizii;
- Mai multe oportunitati de a-ti pune in valoare talentul, calificarile, cunostintele si creativitatea;
- Recompense financiare (de exemplu venitul, profitul si avantajele fiscale);
- Siguranta locului de munca (iti creezi propriul loc de munca);
- Mai putina rutina;
- Satisfactie personala/respect pentru propria persoana, implinire personala.

Dezavantaje
- Risc de faliment;
- Este posibil sa muncesti mai multe ore decat un program de lucru obisnuit;
- Veniturile nu sunt intotdeauna garantate si regulate in comparatie cu salariul primit in cazul in care
ai lucra pentru altcineva;
- Urgenta de a reusi;
- Stres;
- Risc financiar;
- Sacrificii (de exemplu, mai putin timp petrecut cu familia, uneori este nevoie chiar si de sacrificii
financiare pentru a reusi);
- Responsabilitate (exista numeroase responsabilitati si roluri pe care trebuie sa ti le asumi);
- Atentie sporita la legislatie si hartogaraia aferenta.

Un antreprenor de success ar trebui sa aiba urmatoarele calitati:

Dorinta de a castiga.Antreprenorii examineaza sansele de a cistiga,iar apoi actioneaza prin
consecinta,Ca re zultet riscurile sunt mai mari pentru persoanele simple sunt usor asumate de catre
antreprenor.
Rezolvarea problemelor persistente.Antreprenorii nu se dau inapoi de la o situatie dificila, penru
ei o situatie dificila inseamna o situatie ce necesita mai mult timp de rezolvat.Realitatea ii fac sasi
dee seama unde pot lucre singuri si unde au nevoe de ajutor.
Iniriativa si responsabilitatea.Antreprenorii sunt considerati ca fiind niste personae independente
ce nu au nevoe de ajutorul nimanui.Ei recunosc mereu cand sunt respunzatori de esecul unei
operatiuni.
Orientarea spre oportunitati.Antreprenorii se bazeaza mai mult pe oportunitati decit pe resurse.
Odata ce decizia a fost luata ei actioneaza intron mod calcula ,incercind sa obrina cele mai multe
sanse de cistig, dar de multeori evitind sa isi assume riscuri prea mari.

31
Toleranta pentru esec.Un antreprenor va considera un esec ca o oportunitate de a invata o lectie
noua.Cei mai buni antreprenori suntcei care se asteapta la dificultati si nu sunt descurajati de riscul
de a pierde.
Increderea in sine si optimismul.Desi antreprenorii intimpina des obstacole majore.incredere in
sine si abilitatile personale ii determina sa le depasesca si ii face pe ceilalti sa isi mentina
obtimismul.
Nivelul mare de energie.Pentru a fi antreprenor necesita o energie enorma. Ei isi controleaza
energia prin mincare , bautura ,deasemenea exercitii fizice si stiu cand sase retraga pentru o
relaxare.
Creativitatea si spiritual de inovatie.Creativitatea a fost privita ca o abilitate cu care te nasti si nu
o poti dobindi pe parcursul vietii.
Independenta.Antreprenorul trebue sa actionize dupa conceptiile sale proprii. Totusi trebue sa
existe limite si decizii impuse de autoritatile statale pentru a crea cardul propriei activitati de
antreprenoriat.
Lucru in echipa.Dorinta de independent si autonomie nu il impedica pe antreprenor sa lucreze in
echipa. De fapt in timp ce antreprenorul se ocupa de viitorul firmei, personalul realizeaza
activitatiile curente ,la fel de necesare.
Inteligenta si creativitate. Un antreprenor de mare succes este cel care nu este neaparat inteligent
în întelegerea standard a cuvântului, si nici cel care a avut cele mai bune note la scoala, ci acela care
are un nivel cât mai ridicat de inteligenta emotionala, pentru ca acela va fi cel mai potrivit lider,
deci va putea conduce mai bine echipa sa cãtre succesul de business.
Cunoasterea domeniului de activitate. Nu iti deschide o afacere in domeniul prelucrarii
diamantelor daca nu stii cum arata un diamant. Sa începi o afacere într-un domeniu pe care nu îl
cunosti deloc ar fi un adevarat paradox (de fapt, ar fi chiar o prostie!).
Orice antreprenor valoros este PASIONAT de ceea ce face în activitatea sa zilnica.Pasiunea fata de
lucrul sau si ambitiile de a creste, a inova in propria afacere sunt cele mai importante criteria sau
calitati a unui antreprenor pentra a devein un antreprenor de succes.

2.2. Aplicații economice de evaluare a ideii de afaceri.

Motivele de lansare a unei afaceri .
32
 „Business mic, dar speranţe de succes mari!” Anume aceasta conceptie descrie principalul
factor ce influenteaza asupra ideii de a se initia intro afacere.Ideia de afacere vine de la sine
adica din înţelegerea potenţialului micului business şi a faptului că el deschide în faţa
oamenilor posibilităţi nelimitate. Aceasta conceptie si este raspunsul la intrebarea: De ce ar
vrea cineva să-şi asume riscul iniţierii unei afaceri proprii, ştiind că acesta este un lucru greu
şi fără nicio garanţie de succes?
Ori cat ar fi de dificil in fiecare zi milioane de oameni de pe întreg globul pământesc se
lansează în afaceri. Desi posibilitatile oferite de catre business este un factor de motivare a
lansarii in afaceri destul de influent, exista si alte motive ce influenteaza asupra ideii de
lansare in afaceri de exemplu: dorinta de asi mari capitalul financiar, independenta
financiara sau autorealizarea.
Stabilirea motivelor de iniţiere a unei afaceri este o condiţie primordială pentru un start bun.
Motivele de lansare in afaceri la rindul sau sunt influentade de 3 factori:Factorii de motivare,
Factorii de impunere si Factorii de blocaj.

Factorii de influentare a motivelor

Motivele se bazează pe cerere, care nu este altceva decât existenţa unor necesităţi acute, deseori
neconştientizate pe deplin, care servesc drept imbold spre acţiune. De aceea un om bine motivat
este activ, caută permanent noi căi de soluţionare a propriilor necesităţi. Specialiştii arată că mai
mult de o treime dintre antreprenori, deschizând propria afacere, determină domeniul potenţial de
business pornind de la: înţelegerea profundă a activităţii lor anterioare, de la experienţa de muncă.
Unii dintre antreprenorii începători (7-10%) concep o idee de afaceri proprie, alţii (4%) copiază o
idee străină, iar cei din altă categorie (6%) pornesc afacerea în baza propriul hobby. Unii
antreprenori accepta conceptualul a unei nise libere. Pentru a initia o afacere de succes
antreprenorul trebuie sa indentifice si sa inteleaga legile pietii si desigur sa identifice care este
33
cererea de consum al domeniului sau de desfacere impreuna cu ofertele pe care trebuie sa le
satisfaca si metodele de efectuare a acestei oferte.
Concomitent cu identificarea domeniului de activitate, cererii si ofertei antreprenorul trebuie sa-si
identifice potentialii sai consumatori, cum sai atraga, să-şi cunoască concurenţii, metodele
desavirsite de vinzare a produsului/serviciului.
Apoi urmeaza etapa evaluarii resurselor financiare pentru investitii si convingerea sigurantei in
aceasta baza financiara pentru initierea afacerii sale.
Urmatoarea etapa este evaluarea posibilitatilor proprii, efortul necesar pentru a incepe o afacere si
analiza propriei calificări, experienţe a calităţilor personale.

Schema de lansare a unei afaceri.

Ideea nu trebuie neapărat să fie proprie, ea poate fi împrumutată sau oferită de un inovator.
Inovatorii mai des vând ideea, decât s-o implementeze. Inovaţie înseamna a face lucrurile într-o alta
maniera decat ceilalti sau mai ieftin decat ceilalti.

Inca o etapa a initierii unei afaceri este evaluarea ideii de afaceri. Evaluarea este necesară pentru
orice fel de activitate, cu atât mai mult în business. Evaluarea ideii de afaceri are menirea de a
contrapune ideile cu realitatea implementării lor.

Finanţarea ideii de afaceri este un aspect central, constituind, deseori, o barieră serioasă în
dezvoltare.
Nici o afacere nu va reuşi fără obiective personale clar stabilite. La evaluarea realizării obiectivelor
personale se vor avea în vedere următoarele puncte: interesele şi dorinţele personale, relaţiile
sociale şi societatea, dezvoltarea personală şi profesională.

Pornind de la obiectivele personale, se va stabili clar cu ce, când, împreună cu cine, în ce mod se
doreşte să se desfăşoare afacerea.
O metodă excelentă de acumulare a informaţiilor despre afacerea dorită sunt întâlnirile cu
antreprenorii care au o afacere asemănătoare. Nu este nevoie să fie puse multe întrebări şi nici nu ar
trebui. Scopul este să înţelegi anumite subtilităţi ale afacerii care trebuie cunoscute până la lansarea
afacerii. Iată o serie de aspecte care ar fi bine să fie discutate:Care au fost problemele la început?,
34
Ce probleme specifice au apărut după un an de activitate?, Care sunt furnizorii de încredere?, Ce fel
de echipament este bine de utilizat?, Care este profitul aşteptat în primul an de activitate?, Ce
programe de instruire ar trebui să urmeze un antreprenor începător?, Ce probleme specifice în
afacere trebuie să fie ţinute sub control?, Care sunt aspectele pozitive şi negative ale afacerii?
Zece legi ale antreprenoriatului, ce trebuie respectate:
 Stabiliţi scopul şi acţionaţi pentru a-l atinge.
 Fiţi neobosit şi perseverent.
 Focusaţi-vă pe nişele pieţei.
 Fiţi decis şi implementaţi rapid deciziile luate.
 Ascultaţi şi fiţi sensibil la clienţi, furnizori, angajaţi şi investitori.
 Focusaţi-vă asupra fluxului de numerar.
 Fiţi inovativ şi diferit.
 Minimizaţi structura de management.
 Maximizaţi profiturile prin menţinerea costurilor joase şi productivităţii înalte.
 Aveţi încredere în forţele proprii!
Un antreprenor începător are de învăţat şi realizat multe lucruri: alegerea formei legale, a localului,
obţinerea licenţei şi a autorizărilor. Trebuie să sporească resursele financiare, să extindă cercul de
clienţi, să dezvolte managementul şi sistemele organizaţionale, să întocmească planul de marketing,
să instaleze sistemul de contabilitate etc.

2.3.Aplicații economice de evaluare a modalităților de lansare a afacerii.

Exista 3 metode de lansare in afacere:Deschiderea de la 0, Cumpararea unei afaceri deja existente si
Cumpararea unei francize.
Deschiderea afacerii de la zero.

35
Deseori deschiderea unei afaceri de lazero reprezinta deseori cea mai profitabila alegere insa si cea
mai riscanta.Pentru a intele acest lucru e destul de a analiza avantajele si dezavantajele deschiderii
unei afacei de la 0.

Avantajele deschiderii unei întreprinderi de la 0:

 Implementarea nelimitată a ideilor proprii.

 Satisfacția de a crea o întreprindere de la zero — reușind, întreprinzătorul este satisfăcut și
mândru de rezultatul efortului depus.
 Evitarea transmiterii unei reputații îndoielnice a fostului proprietar — deschizând o afacere, nu
se moștenesc problemele afacerii precedente, totul începe de la zero. Deja în care parte va
înclina balanța depinde de întreprinzător.
 Posibilitatea de a selecta, a motiva și a dezvolta independent personalul — întreprinzătorul se
ocupă independent de personal, selectând angajați pe care îi consideră potriviți pentru afacere.
 Posibilitatea de a crea afacerea pornind de la viziunea proprie.
 Alegerea amplasamentului afacerii. Ținând cont de specificul ideii, întreprinzătorul alege cel mai
adecvat amplasament.

Limitele deschiderii unei întreprinderi sunt:

 Costul ridicat pentru lansarea în afaceri, procurarea echipamentului etc.

 Cheltuielile de timp mari pentru lansarea afacerii. Întreprinzătorul are nevoie de timp nu numai
pentru îndeplinirea formalităților legale, dar și pentru stabilirea relațiilor cu partenerii de afaceri,
angajarea personalului, procurarea echipamentului necesar, pregătirea spațiilor etc. Ca urmare,
perioada de timp de la luarea deciziei de lansare în afaceri și începerea nemijlocită a activității
poate fi destul de lungă.
 Alegerea unei afaceri mai puțin potrivite. Evaluarea arăta că ideea de afaceri are perspectivă,
însă realitatea a demonstrat contrariul, produsul sau serviciul propus neavând cererea estimată.
 Saturația pieței sau existența unei concurențe puternice, care face dificilă afirmarea nou-
venitului. Niciun concurent nu va întâmpina nou-venitul cu brațele deschise. Pentru a reuși,
afacerea nou-creată trebuie să fie mai bună, să propună produse și servicii mai calitative.
 Riscul legat de realizarea unei idei noi.
 Eforturile personale mari pentru lansarea afacerii.

Etapele procesului de deschidere a afacerii de la zero.

După luarea deciziei privind deschiderea unei afaceri noi şi identificarea ideii de afaceri, urmează
alegerea formei organizatorico-juridice de desfăşurare a activităţii şi înregistrarea întreprinderii.
Înregistrarea unei afaceri se realizează la Camera Înregistrării de Stat şi la oficiile ei teritoriale.
Urmatoare etapa este punerea în evidenţa fiscal Inspectoratului Fiscal de Stat. Deşi Camera
Înregistrării de Stat prezintă organului fiscal, o dată la 3 zile, informaţia privind atribuirea
numărului de identificare de stat, întreprinzătorul trebuie să se pună personal în evidenţa
Inspectoratului Fiscal de Stat teritorial pe a cărui rază întreprinderea îşi are sediul. Numărul de
identitate indicat în certificatul de înregistrare reprezintă şi codul fiscal al întreprinderii.
Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial deschide pentru fiecare întreprindere un Dosar personal, care
36
conţine copiile actelor de constituire şi a certificatului înregistrării de stat; date despre fondatorul,
conducătorul şi contabilul-şef (numele, prenumele, data, anul naşterii, adresa şi informaţia de
contact, datele documentului ce atestă identitatea), precum şi alte acte necesare organului fiscal.
Înregistrarea în calitate de plătitor al contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligatorii se
efectuează la oficiul teritorial al Casei Naţionale de Asigurări Sociale. Înregistrarea în calitate de
plătitor al primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală se realizează la agenţia teritorială
a Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină. Deschiderea contului bancar. Indiferent de forma
organizatorico-juridică, toate întreprinderile sunt obligate să păstreze mijloacele băneşti la bancă,
prin deschiderea contului bancar. Întreprinzătorul poate deschide mai multe conturi, atât în lei
moldoveneşti, cât şi în valută străină, în orice bancă din ţară.
Obţinerea licenţei. Conform legislaţiei Republicii Moldova, practicarea a circa 50 de genuri de
activitate se realizează numai în baza licenţei. De aceea, la etapa lansării în afacere, întreprinzătorul
trebuie să studieze Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, pentru
a stabili dacă activitatea pe care doreşte s-o desfăşoare necesită sau nu obţinerea licenţei, şi să
întreprindă acţiunile necesare pentru obţinerea acesteia.
Licenţa pentru practicarea unui anumit gen de activitate reprezintă un act administrativ care atestă
capacitatea şi dreptul titularului de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate
indicat în aceasta, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere.
Obţinerea autorizaţiilor. Pentru desfăşurarea activităţii este necesară şi obţinerea unor autorizaţii:
1. Autorizaţia de funcţionare a unităţilor comerciale şi de prestare a serviciilor sociale,
care este eliberată de Primărie şi legalizează amplasamentul afacerii. Pentru
autorizaţia respectivă întreprinzătorul achită taxa trimestrial iar mărimea ei este
stabilită de administraţia publică locală.
2. Autorizaţia sanitară de funcţionare, care este eliberată de Centrul de Medicină
Preventivă şi confirmă faptul că activitatea desfăşurată de deţinătorul acesteia
corespunde integral prevederilor cerinţelor sanitaro-epidemiologice în vigoare.
3. Autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor la exploatarea construcţiilor,
obiectivelor, care este eliberată de Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor
Excepţionale, cu avizul de la serviciul pompieri referitor la respectarea cerinţelor
antiincendiare.
4. Autorizaţia de construire, în cazul construcţiei etc.
Intreprinzătorului îi mai revine sarcina să întreprindă o serie de activităţi legate de organizarea
nemijlocită a afacerii: - alegerea amplasamentului afacerii (încăperile pot fi construite, procurate
sau închiriate); - pregătirea spaţiilor, procurarea sau închirierea echipamentului şi instalarea
acestuia; - stabilirea relaţiilor cu furnizorii; - recrutarea şi selectarea personalului; - promovarea
afacerii.
Odata cu finisarea acestor etape întreprinzătorul îşi poate începe activitatea.
La etapa lansării în afaceri, o decizie importantă pe care o ia întreprinzătorul este alegerea denumirii
afacerii, care reprezintă numele de firmă şi permite deosebirea unei afaceri de altele. Alegerea
denumirii reprezintă un proces migălos şi complicat, dar care are o semnificaţie aparte, deoarece
denumirea poate juca un rol important în promovarea afacerii. Astfel, o denumire reuşită poate trezi
interesul potenţialului client, pe când una mai puţin reuşită poate să-l lase indiferent, cu toate că
afacerea respectivă oferă, eventual, produse sau servicii de o calitate mai înaltă.

37
În procesul determinării denumirii afacerii întreprinzătorul trebuie să ţină cont atât de aspectele
comerciale, cât şi de cele juridice, printre care:
1. afacerea nu poate să folosească o denumire care coincide sau, după cum constată organul
înregistrării de stat, se aseamănă cu denumirea altei afaceri care este deja înregistrată;
2. dacă mai multe persoane au prezentat pentru înregistrarea de stat firme ce coincid sau se
aseamănă, dreptul de înregistrare sub această firmă îl are persoana care a depus prima
cererea la organul înregistrării de stat;
3. pentru folosirea în denumirea firmei a numelui unei personalităţi istorice sau a altei
personalităţi cunoscute, este necesară autorizaţia Guvernului sau acordul rudelor
personalităţii în cauză;
4. în cazul utilizării în denumire a numelor proprii care nu coincid cu numele participanţilor la
constituirea organizaţiei, este necesară aprobarea persoanei respective sau a moştenitorilor ei
cu privire la folosirea numelui;
5. pentru întreprinderea individuală, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită,
denumirea va conţine numele de familie al cel puţin unui posesor al întreprinderii
individuale sau al comanditarului;
6. denumirea trebuie să includă forma juridică de organizare în limba de stat;
7. denumirea de firmă sau o parte din aceasta poate fi utilizată în calitate de semn sau de
emblemă comercială, cu condiţia înregistrării la AGEPI a acesteia conform Legii privind
protecţia mărcilor.
Este important ca numele să corespundă şi următoarelor cerinţe:
1. să prezinte o idee unică şi originală;
2. să fie sugestivă şi să trezească la potenţialii clienţi asocieri pozitive referitoare la
domeniul de activitate, avantajele oferite sau locul amplasării afacerii;
3. să fie concisă şi laconică;
4. să fie estetică şi să trezească emoţii pozitive;
5. să fie uşor de pronunţat, scris şi memorat. Nu se recomandă ca denumirea să conţină
abrevierea primelor litere care reprezintă numai consoane, ce sunt dificil de pronunţat şi
nu au o bună percepţie auditivă. Consoanele se recomandă a fi urmate de vocale;
6. să nu aibă o conotaţie negativă în altă limbă.
Este binevenit ca întreprinzătorul să identifice 3-5 variante de denumiri, pentru a avea o rezervă
în cazul în care numele ales este deja înregistrat la Camera Înregistrării de Stat de o altă
întreprindere.
Cumpararea unei afaceri deja existente.
Cumpărarea unei afaceri existente reprezintă a doua modalitate de lansare în afaceri. Ca şi în
cazul deschiderii unei afaceri de la zero, înainte de a lua decizia privind cumpărarea acesteia
este necesară o analiză detaliată a avantajelor şi dezavantajelor pe care le va obţine noul
proprietar.

Avantajele cumpărării unei afaceri:

38
  Durata de lansare este relativ mai mică, deoarece o întreprindere existentă dispune de utilajele
necesare, de personal calificat, de relații stabilite cu furnizorii și clienții.
 Obținerea unor venituri imediate, deoarece nu se începe de la zero.
 Existența unei amplasări favorabile, care în cazul începerii afacerii de la zero ar fi dificil de
obținut.
 Folosirea experienței și a relațiilor vânzătorului, deoarece întreprinderea are un nume cunoscut
pe piață, are stabilite relații cu furnizorii de materii prime și materiale.
 Existența personalului calificat, astfel nu va fi nevoie de a recruta și selecta personalul.
 Reducerea riscului, deoarece, în comparație cu întreprinderile nou-create, aceasta are o piață
de desfacere și experiență în domeniul respectiv.

Dezavantajele cumpărării unei afaceri:

 Posibilitatea procurării unei întreprinderi neprofitabile.

 Existența unui personal necalificat, pentru a cărui instruire sunt necesare cheltuieli atât
financiare, cât și de timp.
 Nedorința personalului calificat de a lucra pentru noul proprietar.
 Moștenirea unei reputații îndoielnice. Chiar dacă are loc schimbarea proprietarului, este nevoie
de o perioadă de timp pentru a schimba opinia clienților, furnizorilor etc. despre întreprindere.
 Existența unor fonduri fixe necorespunzătoare, de exemplu echipamentul uzat moral și fizic,
spații care necesită mari cheltuieli pentru reparație și întreținere.
 Amplasamentul nefavorabil.
 Dificultăți în efectuarea schimbărilor, ca urmare a costurilor ridicate pentru acestea și/sau a
rezistenței din partea personalului

Dacă oferta l-a interesat pe întreprinzător, acesta trebuie să afle motivul vânzării întreprinderii şi să
efectueze diagnoza acesteia. Cunoaşterea motivului real al vânzării îl va ajuta să facă o alegere
corectă, împiedicându-l să investească bani şi timp într-o afacere nerentabilă, cu o reputaţie
îndoielnică sau cu multe probleme.
Favorabile cumpărătorului Nefavorabile cumpărătorului
-dorinţa proprietarului de a schimba domeniul de -  decăderea economiei;
activitate; -  concurenţa puternică;
-  oboseala acestuia; -  preţul ridicat al chiriei;
-  agravarea stării de sănătate; -  echipamentul uzat sau tehnologiile învechite;
-  plecarea în altă localitate; -  problemele cu furnizorii;
-  conflictele cu partenerii de afaceri; -  amplasamentul nefavorabil;
-  conducerea ineficientă; -  existenţa unor litigii interminabile
-  pierderea interesului pentru afacerea dată
Imaginea 3. Motivele vânzării unei afaceri
Una dintre cele mai dificile etape ale procesului de cumpărare a întreprinderii este evaluarea
complexă a acesteia. Deoarece nu întotdeauna întreprinzătorul dispune de cunoştinţe suficiente
pentru evaluarea afacerii, este recomandat ca acesta să apeleze la serviciile evaluatorilor, ale
brokerilor imobiliari, ale contabililor-auditori şi ale juriştilor.
Evaluarea întreprinderii constituie procesul de determinare a valorii acesteia la o dată concretă,
ţinându-se cont de factorii fizici, economici, sociali şi de altă natură care influenţează asupra valorii
întreprinderii.
39
Diagnoza unei întreprinderii, în scopul evaluării, presupune determinarea precisă a situaţiei
existente la întreprindere sub aspect comercial, tehnologic, al resurselor umane, financiar şi juridic.
Specialiştii recomandă ca evaluarea afacerii să înceapă cu diagnosticarea afacerii din punct de
vedere comercial, tehnologic, financiar, juridic, al resurselor umane şi al managementului, fiind
urmată de determinarea valorii acesteia.
Diagnoza comercială include următoarele aspecte esenţiale:
1. tendinţele de dezvoltare a pieţei – piaţa este în creştere, descreştere sau staţionează;
2. mărimea pieţei şi cota pe piaţă a afacerii ce se vinde;
3. clienţii şi structura clientelei – cine sunt, care sunt veniturile şi preferinţele lor, ce factori
influenţează decizia lor de cumpărare;
4. furnizorii – numărul şi structura acestora, dependenţa faţă de anumiţi furnizori;
5. concurenţii – cine sunt, unde sunt amplasaţi, care sunt punctele forte şi cele slabe ale
concurenţilor în comparaţie cu întreprinderea evaluată;
6. amplasamentul – unde este amplasată întreprinderea, care sunt avantajele şi dezavantajele
amplasării date;
7. produsul şi preţul;
8. acţiunile publicitare, bugetul promoţional şi imaginea întreprinderii pe piaţă.
Diagnoza tehnică se referă la analiza:
1. echipamentului existent, pentru a evalua starea de funcţionare şi gradul de uzură, a
determina peste cât timp va fi necesară modernizarea sau înlocuirea acestuia şi care vor fi
cheltuielile suportate;
2. clădirilor (oficii, secţii de producţie, depozite) şi terenurilor, a corespunderii situaţiei reale
cu documentaţia tehnică;
3. tehnologiei aplicate şi a modului de organizare a procesului de producţie;
4. calităţii producţiei şi a nivelului inovaţiilor
Diagnoza resurselor umane şi a managementului:
1. numărul, structura şi calificarea personalului;
2. productivitatea muncii;
3. relaţiile din colectiv;
4. competenţa echipei manageriale;
5. mărimea salariilor;
6. loialitatea angajaţilor faţă de noii proprietari.
Diagnoza financiară:
1. cheltuielile suportate de întreprindere şi veniturile obţinute de aceasta;
2. situaţia fluxurilor de numerar;
3. rentabilitatea;
4. lichiditatea financiară;
5. capacitatea de plată.
Următorul pas în procesul de cumpărare a afacerii este determinarea valorii întreprinderii şi
stabilirea preţului afacerii. De regulă, preţul se stabileşte în procesul negocierilor dintre vânzător şi
cumpărător, astfel încât suma să fie acceptată de amândoi. În urma negocierilor se concretizează
toate condiţiile de vânzare-cumpărare, care ar asigura o tranzacţie fără probleme majore.
mentar pământul. Dacă procesul de negociere s-a finalizat cu succes, atunci are loc încheierea
contractului de vânzare-cumpărare a întreprinderii, care este autentificat notarial şi se înregistrează
40
la Camera Înregistrării de Stat. Din momentul semnării actului de predare, cumpărătorul intră în
drepturi depline asupra afacerii, devenind noul ei proprietar.
Evaluarea este un proces costisitor, de aceea se recomandă ca întreprinzătorul să se adreseze unei
companii de audit care, analizând minuţios rapoartele financiare, îl va ajuta să determine corect
valoarea întreprinderii. Valoarea întreprinderii este, de fapt, o anticipare a speranţei de câştig din
vânzarea ei imediată sau din cumpărarea ei pentru exploatarea viitoare.
În practica şi teoria economică nu există o metodă unic acceptată pentru evaluarea întreprinderii.
Cel mai frecvent se utilizează următoarele metode de evaluare:
1. bazate pe comparaţie;
2. patrimoniale;
3. a veniturilor viitoare;
4. mixte.
Metoda de evaluare bazată pe comparaţie presupune că valoarea întreprinderii scoase la vânzare
va fi aceeaşi ca la afacerile similare vândute anterior sau propuse spre vânzare. Metoda respectivă
de evaluare reflectă practica reală de cumpărare şi poate fi aplicată în cazul în care sunt cunoscute
preţurile de vânzare la alte întreprinderi care au acelaşi volum al vânzărilor, un număr asemănător
de salariaţi, care activează în acelaşi domeniu, la care piaţa de desfacere este aceeaşi şi ritmul de
dezvoltare analogic etc.
Aplicarea metodei date poate fi problematică, din cauza dificultăţii de a obţine informaţia despre
întreprinderile similare care, de regulă, poartă un caracter confidenţial. De asemenea, sunt necesare
o serie de ajustări, deoarece nu există două afaceri absolut identice. Bazându-se pe informaţia
trecută, metoda respectivă nu permite determinarea aşteptărilor viitoare.
Metoda patrimonială sau metoda cheltuielilor se bazează pe principiul substituţiei, potrivit căruia
valoarea activului unei afaceri nu poate fi mult mai mare decât costul de înlocuire a tuturor părţilor
componente şi presupune că valoarea întreprinderii este egală cu valoarea activului net contabil
(ANC).Valoarea întreprinderii, prin aplicarea metodei respective, se calculează ca diferenţa dintre
valoarea contabilă a activului întreprinderii (TA) şi valoarea contabilă a datoriilor pe termen lung
(DTL) şi a datoriilor pe termen scurt.
(DTS). ANC = TA - (DTL + DTS) = CP
Pentru determinarea valorii întreprinderii se folosesc datele din bilanţul contabil.

Metoda dată poate fi aplicată în cazul noilor întreprinderi (maximum 3-5 ani de activitate), pentru
întreprinderile cu creştere lentă, cu profit mic şi stabil ori cu patrimoniu recent evaluat.
Metoda veniturilor se bazează pe estimarea viitoarelor venituri şi cheltuieli legate de utilizarea
obiectului evaluării. În cazul dat se ţine cont de capacitatea întreprinderii de a genera venituri,
evaluându-se astfel eficienţa tranzacţiei. Calcularea veniturilor viitoare se realizează prin aplicarea
metodei de capitalizare a veniturilor şi/sau a metodei de actualizare a fluxului mijloacelor băneşti.
Metoda mixtă reprezintă o combinare a mai multor metode. În procesul determinării valorii
afacerii după metoda dată se iau în considerare atât activele materiale ale întreprinderii, cât şi cele
nemateriale.

Cumpararea unei francize.

41
O altă modalitate de lansare în afaceri este franchisingul. Prin franchising se înţeleg relaţiile
contractuale dintre vânzător (franchiser) şi cumpărător (franchisee) privind acordarea drepturilor de
operare a afacerii şi obţinerea asistenţei din partea vânzătorului în schimbul unei plăţi.
In literatura de specialitate se disting mai multe clasificări ale tipurilor de franchising, în funcţie de:
1. obiectul oferit în franchising;
2. profilul participanţilor;
3. nivelul de intermediere.
Astfel, în funcţie de obiectul oferit în franchising, deosebim:
 Franchisingul numelui: franchiserul oferă franchiseeului dreptul de a se folosi de marca sa
de comerţ. Acest tip de franchising presupune existenţa unei mărci cunoscute, care îi va
garanta franchisee-ului succesul pe piaţa de desfacere
 Franchisingul comercial sau franchisingul distribuţiei produselor: franchiserul oferă
franchisee-ului dreptul de a comercializa produsele sale pe un teritoriu limitat.
 Franchisingul corporativ sau franchisingul afacerii: franchiserul oferă franchisee-ului un
pachet complet al afacerii care este deja cunoscută pe piaţă.
In funcţie de profilul participanţilor, există mai multe tipuri de franchising

Tipurile de franchising in functie de profilul participantilor.

După nivelul de intermediere există franchisingul direct şi master franchising.
 Franchisingul direct presupune încheierea unui contract direct cu fiecare franchisee locală,
asigurându-se astfel o legătură strânsă între franchiser şi franchisee.
 Master franchising constă în oferirea de către franchiser unei francize locale a dreptului de
subfranchiser în regiunea dată. Astfel, subfranchiserul local încheie contracte de franchisee locale,
având responsabilitatea verificării respectării acestora.
Înainte de a lua decizia privind procurarea unei francize, este necesară o analiză a avantajelor şi
dezavantajelor pe care le oferă forma dată de relaţii contractuale, pentru evitarea situaţiilor dificile care ar

42
putea apărea în urma încheierii acestora. La etapa evaluării este necesar să se ţină cont de avantajele şi
dezavantajele pe care le oferă franchisingul atât franchiserului, cât şi franchisee-ului.
Avantajele pentru franchiser: Dezavantajele pentru franchiser:
Posibilitatea relativ rapidă de a-şi extinde propria Acordarea unui sprijin tehnic şi, uneori, chiar
afacere. financiar
Obţinerea veniturilor suplimentare din taxele de Dificultăţi în efectuarea controlului, deoarece
franchising. Indiferent de tipul de franchising, franchisee este o întreprindere independentă din
franchisee trebuie să plătească: punct de vedere juridic, iar controlul este cu mult
• Taxa iniţială unică,( reprezintă o sumă fixă achitată mai redus în comparaţie cu al unei filiale.
pentru dreptul de a practica afacerea sub marca
franchiserului).
• Royalty(taxă periodică pe drepturile de marcă, ce
reprezintă recompensa pentru dreptul de a obţine o
franciză).
Reducerea cheltuielilor legate de distribuirea şi Afectarea prestigiului franchiserului, în cazul în care
marketingul produselor. franchisee-ul falimentează sau se confruntă cu
Taxa pentru publicitate se calculează în procente din situaţii dificile, acestea afectează negativ numele şi
cifra de afaceri înregistrată şi se foloseşte pentru prestigiul franchiserului.
marketingul şi promovarea afacerii.
Conducere mai eficientă şi mai profitabilă a afacerii, Dificultăţi în păstrarea confidenţialităţii informaţiei.
deoarece experienţa a demonstrat că nici cel mai bun
angajat nu va fi la fel de interesat de succesul afacerii
ca proprietarul acesteia.

Avantajele si dezavantajele pentru franchiser.

Avantajele pentru franchisee:
– Franchisee-ul are o şansă mai mare de succes, numărul falimentelor în cazul franchisingului este
mai mic decât în cazul iniţierii unei afaceri proprii, datorită sprijinului acordat de partenerul mai
experimentat, micşorându-se astfel posibilitatea apariţiei unor erori.
– Asistenţă managerială şi de marketing. Franchiserul acordă sprijin la instruirea personalului,
consultanţă permanentă etc.
– Produse şi servicii de calitate standard
– franchisee-ul primeşte afacerea la „pachet”, unde este prezentat în detalii procesul tehnologic,
receptura etc. Astfel, nu există cheltuieli de timp şi de bani pentru elaborarea produselor etc.
– Cheltuieli reduse pentru promovarea produselor şi a serviciilor, deoarece franchiserul oferă un
nume cunoscut deja, o marcă de prestigiu, iar franchisee-ul beneficiază de rezultatele campaniilor
de promovare la nivel naţional desfăşurate de franchiser

Dezavantajele pentru franchisee:

– Firma nu-i aparţine niciodată cu adevărat. Cu toate că franchisee-ul este o întreprindere
independentă, ea trebuie să respecte cu stricteţe cerinţele impuse de franchiser, antreprenorul
neavând posibilitatea de a conduce firma aşa cum doreşte s-o facă.
– Costul ridicat al francizei şi contribuţia la profit. Franchisee-ul suportă cheltuielile pentru
lansarea afacerii (procurarea sau închirierea spaţiilor, amenajarea acestora, formarea stocului iniţial
etc.), investiţia fiind de la 5000 euro, pentru o patiserie cu o suprafaţă de 8-12 m2 până la peste
500000 euro, în cazul unui magazin sau restaurant.
43
Contractul de franchising
Relaţiile de franchising sunt reglementate în contractul de franchising, a cărui încheiere este
obligatorie. Deseori acest contract este numit contract de concesiune. De cele mai dese ori
contractele de franchising sunt încheiate pentru o perioadă de la 3 până la 15 ani.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, contractele de franchising sunt înregistrate la Agenţia de
Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI), iar informaţia privind înregistrarea acestora se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială (BOPI).
Datorită varietăţii mari de tipuri de franchising, ca urmare a diversităţii domeniilor de aplicare şi de
drepturi acordate, nu există un contract universal de franchising. Franchiserii, de obicei, elaborează
propriile contracte-tip pe care le propun pentru semnare franchisee-urilor.

44
 UC3. Selectarea variantelor optimale de realizare a bugetului
3.1. Bugetul personal.
Prin buget intelegem o estimare pe o perioada anumita a veniturilor si cheltuelilor previzionate.
Veniturile sunt legate de resursele familiei si preiau de la aceasta caracterul limitat.Obectivele de
cheltueli corespund nivelurilor si caracteristicilor de consum a nevoilor populatiei. Bugetul
menajelor este alcatuit din:

1. Buget personal;
2. Buget de familie.

Bugetul personal: reprezinta estimarea veniturilor si cheltuelilor unui membru al familiei.

Buget de familie: a reprezenta o estimare pe o perioada te timpa veniturilor si cheltuelilor unei
familiei.

Se pot distingecateva tipuri de bugete:

 Buget excedentor(cand veniturile depasesc cu mult peste cheltueli)
 Buget echilibrat(atunci cand bujetul este echivalent cu cheltueli)
 Buget dificator(atunci cand veniturile nu sunt destule pentru cheltueli)

Veniturile pot fi:

1. Venuturi ce provin din bugetul familiei si de aloca unei personae

2. Venuturi ce sunt realizate de insasi un membru al familiei:

Obectivele de cheltueli ale unei personae pot fi destinate familiei si propriei personae pentru:
intretinerea personala, infrumusetare, satisfacerea unei dorinte, achitarea unei situatii de urgenta,
socializarea.

Cheltuelile sunt de urmatoarele tipuri:

1. Cheltueli de consum

2. Cheltueli de productie(alimentatia)
3. Diferite taxe, impozite si plati.

In fiecare familie bugetul este inclinat spre economisire prin tendinta aceasta de a se manifesta
economisirea se realizeaza ca diferinta intre venituri si cheltueri. Se pot distinge cel putin 2 motive
de economisire:

 nevoia de a acumula sume mai mari in vederea realizarilor unor proecte, acthizitionariii de
bunuri in acest fel economisirile se transfera in investiti.
 nevoia de a dispune de sume necesare in situatii imprevizibile.

Oricarui buget ii este specific 2 proiecte:

45
 1. proiecte privitoare la venit.

2. proiecte privitoare la cheltuieli.

3. Proiecte privitoare la reorientarea cheltuielilor.

Proiectele privitoare la venituri deobicei vizeaza cresterea veniturilor personale sau a capitalului
propriu/familiei si găsirea unor modalităţi de creştere a veniturilor Acestea pot fi:

 marirea veniturilor la un moment dat.

 posibilitatile de crestere a veniturilor.

 a doua slujbă

 schimbarea locului de muncă

 obţinerea unei calificări superioare.

 proiecte de stabilitate a veniturilor pe termen mediu şi lung

Proiectele cu privire la cheltuieli pot avea ca scop creşterea, micşorarea sau reorientarea
cheltuielilor.Acestea sunt:

 marirea veniturilor la un moment dat

 posibilitati de creste a veniturilor pe o perioada stabilita.

Reorientarea cheltuielilor se referă la realocarea veniturilor spre anumite cheltuieli şi scăderea

alocărilor pentru alte cheltuieli. Reorientarea proiectelor specifice menajelor sunt generate de
nevoile specifice:

 cu privire la dotarea locuinţei sau la modernizarea dotărilor

 cu privire la achiziţia de bunuri individuale (îmbrăcăminte, telefon mobil)
 referitoare la petrecerea timpului liber
 obiectelor de lux( automobil etc.)
 la economisire şi investiţii.
Pentru orice individ aparte este important să-şi estimeze veniturile şi cheltuielile, de asemenea,
posibilităţile de economisire, pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Constituirea bugetelor
va determina şi un comportament economic al cărui scop va fi acela de a se încadra pe cât posibil în
bugetul construit.
Bugetele permit elaborarea de proiecte specifice si modificarea acestora.

46
47
 3.2. Fișa de lucru completată cu privire la depistarea surselor
investiționale.
Pentru cea mai mare parte a întreprinderilor mici sau mijlocii, etapele se succed într-o ordine
firească și se referă la:
 etapa de formare - reprezentată de intervalul de timp alocat creării/înființării efective a
companiei; este o etapă dificilă, riscantă.
 etapa de creștere – reprezinta etapa in care intreprinderea este pusa pe roate si cistiga un
impuls destul de mare a capitalului propriu.
 etapa de maturitate – compania se extinde.
 etapa de declin – perioada de declin al intreprinderii.

La început, companiile pot apela la anumite granturi și subsidii acordate de programe/proiecte

naționale/internaționale, economii personale sau împrumuturi de la rude/apropiați, credite, capital
străin sau suport de la Business Angels (îngeri de business - investitor care investește alături de
antreprenorii care încep, de exemplu, proiecte mici, chiar înainte de lansarea pe piață sau care fac
deja mici afaceri, dar acestea se afla încă în stadiul inițial de dezvoltare și au nevoie de finanțare);
In perioada etapei numarul 2 compania crește, are nevoie de investiții mai importante (echipament,
echipă, analize și planificare etc.) și poate utiliza atât surse proprii (cash flow liber, dobânzi
acumulate, emiterea acțiunilor, obligațiunilor), cât și atrase (credite, leasing, capital de risc - capital
oferit companiilor cu risc ridicat și potențial de dezvoltare, suport/asistență tehnică/consultativă din
partea donatorilor/ instituțiilor relevante);
In cea de a 3 etapa intreprinderea , iese pe noi piețe, atrage noi clienți, iese la export, diversifică
produsele și inovează, și poate apela la capital de risc, poate fi listată la bursă, poate opera pe piețe
de capital sau să se finanțeze din dividende, prin diminuarea capitalului social sau vinde businessul.
In perioada etapei nr.4 intreprinderea poate să decidă restrângerea activității, lichidarea sau
reorganizarea prin fuziune cu alte companii, sau achiziții. Totodată, din contul diversificării,
compania poate co-finanța produsele de bază.
Nici o economie, fie agrară, fie industrială, postindustrială sau informaţională, nu poate pretinde la
dezvoltare, dacă nu este susţinută financiar. Investiţiile, în modul cel mai direct, sînt tratate drept
reper şi promotor al dezvoltării economice contemporane.

Sursele de finantare a investitiilor sunt de 2 tipuri:

 interne
 extern
Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a acesteia.
Finanţarea investiţiilor are un conţinut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea resurselor în
corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare a lor. Resursele generate în cadrul
finanţării interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se regăsesc sau se mobilizează în
contul investitorului pe măsura generării lor.
Resursele externe (de natura împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică specifică
de integrare a lor în vederea finanţării investiţiilor. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă
semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele
financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului.
48
Principalii factori care influențează decizia de investire:

INTERNI
1. creșterea vânzărilor
active adecvate pentru gaj
2. atitudinea echipei manageriale
3. capacitatea de a gestiona investiția
EXTERNI
A. posibilitățile de pe piața financiară
B. prioritățile investitorilor, statului etc.
C. încrederea în instituțiile de capital

4. stabilitatea financiară D. Fiscalitatea

Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume: o

parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din
valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări.
Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot fi finanţate din
următoarele surse: 

Rezervele constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării

activităţii.
Rezervele create din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata
dividendelor către acţionari.
Exista de mai multe feluri de rezerve:
 rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.

Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi

dezavantaje.

Avantajele sunt:
 conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece
acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
 reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;
 menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare
(dobânzi, garanţii);
 fondurile investite nu necesită a fi rambursate.
Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:
 volumul limitat al resurselor financiare;
 lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a
pieţei investiţionale;
 restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
 posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de
resurse financiare la momentul potrivit;
 acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

49
Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora.
Amortismentul este suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată
din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu
normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate.
Amortizarea serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin
asigurarea resurselor necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării
acestora.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales atunci

când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea
acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se
supune impozitării. Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune alimentează fondul de
dezvoltare din care se finanţează investiţiile.
Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la aprecierea necesarului de capital pentru
achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.

Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe

venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute
asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se
repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii:
dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc.
În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său. În
condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor în vederea susţinerii unui
proiect, băncile, cât şi autorităţile publice, înaintează ca condiţie  volumul minim al resurselor
proprii.
Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de
investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat. Sistemul resurselor de finanţare
externă este vast şi include:
 Resurse atrase:
 aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate
pentru creşterea capitalului;
 aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului societăţii
în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
 Resurse împrumutate:
 credite bancare;
 împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
 împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
 finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
 subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri
de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
 împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
 resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeitingul
etc.

50
Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul
bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de
finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de
acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii. Firmele apelează la aceste credite bancare atunci
când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul
altora, cu activitate prosperă, atunci cînd îşi propun proiecte de mare anvergură.
Printre alte surse externe de finanţare a investiţiilor sunt împrumuturile obligatare, care
sunt relativ ieftine , însă destul de riscante. Prin emiterea de obligaţiuni se asigură resurse
financiare împrumutate generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru rambursarea
ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi, respectiv
care oferă o garanţie suficientă pentru un astfel de angajament.

O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocările din bugetul de

stat , care reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc
pentru finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de
producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii.
Alocările din bugetul de stat sunt destinate şi pentru investiţiile din domeniile de importanţă
naţională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea şi
distribuţia energiei electrice, infrastructura etc.

Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele locale, în

limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit
scopurilor pentru care au fost acordate.

Finanţarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecinţe

importante pentru lichiditatea şi impozitarea locatarului. Aceasta permite societăţii comerciale
exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start
capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie.

Finanţarea operaţiei este realizată de către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se
referă la activele cu termen mediu şi lung (automobile, maşini, utilaj, avioane, construcţii).

Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului pot fi menţionate:

posibilitatea obţinerii finanţării integrale a unei investiţii în lipsa resurselor proprii; simplitatea
tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate prin contractul
de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai mic.
Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită investitor străin,
ce se efectuează într-o întreprindere ce aparţine economiei altei ţări cu scopul de a obţine un profit.

Metodele de finanţare a investiţiilor, spre deosebire de sursele de finanţare, reprezintă mecanismul de

mobilizare, de monitoring al utilizării şi, în unele cazuri, a rambursării surselor atrase.

Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de aşi finanţa utilizările durabile (investiţiile în

imobilizări, rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung etc.) pe seama fondurilor proprii ca
parte a capitalurilor proprii. Aceasta constituie un mod de finanţare privilegiat în economia
întreprinderii care este determinată de creşterea surselor obţinute din propria activitate a
întreprinderii şi care vor rămâne permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii
viitoare. Autofinanţarea depinde de 2 factori:
51
  excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de
autofinanţarea;
 cota parte din aceste resurse distribuită acţionarilor sub formă de dividende.

Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital implică atragerea de capital prin emisiunea de

acţiuni ca metodă de finanţare şi este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce necesită finanţare
importantă. Creditarea şi Leasing-ul sunt solicitate în cazul investirii în proiecte cu eficienţă
sporită şi termene de realizare mici.
Finanţarea mixtă se bazează pe diferite combinaţii dintre metodele de finanţare numite mai sus şi
este cea mai răspândită metodă de finanţare.

3.3. Fișa de observare completată a ofertelor bancare cu scop investițional.

Finanțarea obiectivelor investiționale ale entităților economice este posibilă, inclusiv prin apelarea
la bănci și contractarea creditelor pentru investiții. Împrumutul bancar de care poate beneficia o
întreprindere are o destinație precis stabilită și este însoțit de cele mai multe ori de garanții reale și/
sau personale.
Pentru ca întreprinderea să beneficieze de credite bancare, ea trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
1. participarea firmei cu resurse proprii la acoperirea unei părți a necesarului de finanțat în care
este angajat împrumutul;
2. fluxurile financiare viitoare să permită rambursarea integrală a creditelor și dobînzilor
aferente la termenele scadente, aspect reflectat în documentația tehnico-economică întocmită
de întreprindere;
3. prezentarea băncii de garanții asiguratorii din partea firmei solicitatoare de resurse de
împrumut. Garanțiile sunt reprezentate de gajul unor bunuri imobile sau titluri de valoare,
cesiuni de creanță, scrisori de garanție emise de alte instituții financiare autohtone sau
străine.

În general, creditele acordate agenților economici pentru susținerea financiară a obiectivelor

investiționale fac parte din categoria creditelor pe termen lung și iau forma creditelor destinate
procurării de echipamente, creditelor ipotecare - destinate procurării, construirii sau extinderii
proprietății imobiliare cu destinație industrială sau comercială.

52
Creditele pentru investiții completează resursele proprii de finanțare ale entităților care realizează
noi obiective de investiții, mențin sau dezvoltă capacități de producție, modernizează și
retehnologizează diferite utilaje și instalații tehnice.
În baza datelor furnizate de Biroul Național de Statistică, constatăm că creditele pe termen mediu și
lung dețin o pondere semnificativă în totalul creditelor acordate în economie.
Așadar, în scopul finanțării activității investiționale, creditul pe termen mediu și lung este preferabil
celui pe termen scurt, datorită capacității lui de a garanta debitorului siguranța financiară de care
acesta are nevoie.
Atragerea investițiilor în sectorul real al economiei este o prioritate pentru stat, deoarece acesta este
interesat în modernizarea și sporirea calității și competitivității producției.
Persoanele fizice și juridice nu valorifică potențialul creditelor pe termen mediu și lung în finanțarea
obiectivelor investiționale, dar apelează la respectivele credite în mare parte pentru acoperirea
necesităților curente. În general, decizia entității economice de a contracta credit în scopul finanțării
priorităților investiționale, este influențată pe de o parte de costurile îndatorării care includ dobînda,
comisioanele bancare, cele de administrare, iar, pe de altă parte, de necesitatea constituirii unei
garanții.În cazul în care entitățile economice optează pentru finanțarea priorităților investiționale pe
seama împrumuturilor bancare, acestea sunt avantajate prin caracterul de lungă durată specific lor și
prin posibilitatea obținerii resurselor financiare necesare înainte de înregistrarea veniturilor proprii,
capabile să finanțeze obiectivele investiționale. Creditul cu scop investițional este obținut într-un
termen rezonabil cu condiția că toate cerințele băncii cu privire la actele care urmează a fi
prezentate sunt executate de solicitantul de credit. Totodată, la momentul încheierii contractului de
credit, o atenție deosebită se acordă destinației creditului, termenului de recuperare și riscurilor
aferente. În acest sens, pe parcursul perioadei de creditare, debitorul și creditorul devin parteneri,
fiind deopotrivă interesați în derularea reușită a activității investiționale și obținerea profitului.
Debitorul împreună cu creditorul poate modifica clauzele contractului de credit iar odată cu
expirarea termenului de valabilitate a contractului de credit și rambursarea totală a datoriilor față de
creditor, întreprinderea împrumutată nu mai are alte obligații față de bancă.
În scopul susținerii financiare a sectorului real al economiei, băncile comerciale propun un
portofoliu variat de credite destinate finanțării obiectivelor investiționale ale entităților economice.
În acest sens, au fost examinate ofertele de creditare ale activității investiționale a entităților
propuse clienților de primele cinci bănci comerciale din Republica Moldova selectate după nivelul
profitului net înregistrat de aceste instituții bancare în anul 2015, sintetizînd respectiva informație:
Denumirea Tipul creditului Valuta Suma Termenul Rata
băncii dobînzii
1. Credite pentru MDL 10000-700000 60 luni 17% - 19%
agricultură (scop
investițional)
2. Credit pentru IMM MDL, 80% din valoarea 60 luni se stabilește
MAIB (scop investițional) USD, EUR proiectului în
investițional dependență
de resursele
acordate
Credit investițional MDL, 100% din 36 luni 20% - MDL
USD, EUR valoarea 8,5% - USD,
Victoriabank proiectului EUR

53
 investițional
1. Credit pentru MDL, în funcție de 36 luni se stabilește
investiții USD, EUR necesarul de bancă
MICB solicitantului
2. Credite pentru
agricultură (scop MDL 3000000 15 luni 10%
investițional)
1.Credit imobiliar MDL pînă la 10000000 10 ani se stabilește
de bancă

Mobiasbanc 2. Mobias Leasing MDL, USD, 80% din valoarea 12 - 60 luni ------
a EUR de intrare a
obiectului

1. COMPACT (proiecte MDL, USD, min. echivalentul a 3 - 7 ani

investiționale în EUR 5000 USD - max,
agriculură) 600000 USD
Fincombank
2. Micro Credit Business MDL 100001 - 200000 pînă la 36 luni în toate
cazurile

3. Credit Progress MDL 200001 - 1100000 pînă la 60 luni se stabilește

Business de bancă

Tabelul 1. Ofertele de creditare ale obiectivelor investiționale propuse de băncile comerciale

În concluzie, la cele relatate, menționăm că eficiența activității investiționale ține în mare parte de
decizia administrației întreprinderii cu privire la selectarea surselor optime de finanțare la costuri
relativ reduse. În aceste condiții, creditele bancare acordate cu scop investițional rămîn a fi una
dintre cele mai importante surse de finanțare a investițiilor pentru dezvoltarea și modernizarea
entităților economice autohtone, prin posibilitatea susținerii financiare a necesităților investiționale
total sau parțial. Totodată, entitățile economice urmează să conștientizeze rolul creditelor cu scop
investițional pentru economie și să fie capabile în utilizarea eficientă a acestora conform destinației.
Întrucît, utilizarea creditelor pe termen mediu și lung în scopul acoperirii cheltuielilor curente
soluționează problemele financiare de moment ale firmei și nu contribuie la dezvoltarea entității și
sporirea veniturilor acesteia.
Dezvoltarea creditelor cu scop investițional va soluționa problema insuficienței resurselor
financiare, fructificînd fluxurile de numerar în timp, ca urmare a înregistrării veniturilor
suplimentare de pe urma realizării investiției și poziționînd entitatea economică pe o treaptă
evolutivă superioară.
Acest lucru este posibil în codițiile unei stabilități macroeconomice prin promovarea unor politici
de stimulare a economiilor populației în depozite pe termen lung, elaborarea și implementarea unui
sistem de norme care garantează restituirea creditelor anterior acordate, asigurînd, astfel, reducerea
ratei creditelor neperformante și ameliorarea situației economice la nivel național.

54
 3.4. Fișă de lucru completată de identificare a elementelor de bilanț
contabil.
În scopul formării unei imagini complete, clare şi precise asupra activităţii economice desfăşurate
de întreprindere, apare necesitatea întocmirii bilanţului contabil. Cu ajutorul bilanţului contabil se
realizează principala trăsătură a metodei contabilităţii care este dubla reprezentare a averii.

Bilanţul contabil reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile

economice şi sursele de finanţare a acestora. Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel, format din
două părţi: partea stîngă, denumită activ, care reflectă bunurile economice şi partea dreaptă,
denumită pasiv care reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice reflectate în activ.
Condiţia principală a bilanţului contabil este egalitatea activului cu pasivul. Această egalitate se
datorează faptului că în bilanţ este prezentată aceeaşi masă de mijloace, dar privită sub două
aspecte.

În forma cea mai simplă bilanţul contabil se prezintă astfel:

Bilanţul contabil la data___________________

ACTIV SUMA(LEI) PASIV SUMA(LEI)

Denumirea elementelor Denumirea elementelor
patrimoniale de activ patrimoniale de pasiv
Total activ Total pasiv

De menţionat că în bilanţul contabil elementele de activ şi pasiv sînt prezentate numai în expresie

bănească. Exprimarea elementelor patrimoniale în diferite etaloane nu permite efectuarea de
comparaţii şi calcularea indicatorilor necesari pentru analiză. De aceea, o atenţie deosebită se
acordă metodelor de evaluare aplicate la întreprindere.

Există mai multe tipuri de bilanţuri care pot fi clasificate după următoarele criterii:
 după statutul juridic al întreprinderii
 după perioada de întocmire
 după sfera de cuprindere

În funcţie de primul criteriu de clasificare se deosebesc:

 bilanţ contabil iniţial – se întocmeşte la înfiinţarea întreprinderii
 bilanţ contabil curent – se întocmeşte pe parcursul activităţii în termenele stabilite de legislaţie
 bilanţ contabil final – se întocmeşte la momentul încetării activităţii sau lichidării întreprinderii.

În funcţie de perioada de întocmire deosebim:

 bilant contabil anual- se intocmeste la sfirsitul anului
 bilant contabil trimestrial- se intocmeste trimestrial (odata la 3 luni)

In dependenta de sfera de cuprindere:

 bilant contabil primar- se intocmeste la nivel de intreprindere
 bilant contabil consolidat- generalizeaza informatia despre citeva intreprinderi(parti legate)

55
 bilant contabil centralizat- se intocmeste la nivel de ramura sau la nivelul economiei nationale
in ansamblu.

Bilanţul contabil îndeplineşte următoarele funcţii:

 Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile – se manifestă prin faptul că bilanţul
contabil grupează şi sistematizează informaţiile despre elementele patrimoniale după o
structură bine determinată obligatorie pentru toate întreprinderile.
 Funcţia de informare – se datorează importanţei pe care o are informaţia inclusă în bilanţul
contabil care, prin prelucrarea informaţiei date, se transformă într-un instrument de gestionare
eficientă şi conducere a întreprinderii.
 Funcţia de analiză – este strîns legată de funcţia precedentă şi constă în faptul că în baza
informaţiei din bilanţ se calculează o serie de indicatori care caracterizează situaţia economico-
financiară a întreprinderii.

De menţionat, că activele se grupează în sensul creşterii termenului de utilizare, iar pasivele – în

sensul descreşterii gradului de exigibilitate.

Capitolele bilanţului contabil se divizează în subcapitole. De exemplu: capitolul datorii pe termen

lung se divizează în următoarele subcapitole: datorii financiare pe termen lung şi datorii pe termen
lung calculate.

Bilanţul contabil este sursa principală de informaţie pentru utilizatorii interni şi externi ai

întreprinderii. În baza bilanţului contabil se apreciază valoarea şi structura patrimoniului
întreprinderii, gradul de îndatorare a întreprinderii, capacitatea de plată, coeficienţii de
lichiditate, rezultatul financiar şi mulţi alţi indicatori necesari pentru luarea de decizii manageriale.
Informaţia din bilanţul contabil se foloseşte pe larg de către băncile comerciale şi organele fiscale.
Bilanţul contabil are în componenţa sa documente şi situaţii de sinteză economică sau de control
fiscal, cuprinzând următoarele elemente:
1. Bilanţul propriu-zis;
2. Contul de "Profit si pierdere" ( respectiv contul de exerciţiu în cazul instituţiilor publice );
3. Anexa la bilanţ;
4. Raportul de gestiune.
Având acelaşi scop, de informare asupra situaţiei patrimoniului, a situaţiei financiare a unităţii
patrimoniale şi a rezultatelor obţinute, aceste părţi constitutive formează un tot unitar.
Pentru întocmirea şi prezentarea completului bilanţier, Ministerul Finanţelor, prin Colegiul
Consultativ al Contabilităţii, elaborează modele de situaţii privind bilanţul şi celelalte componente
pentru regii autonome, societăţi comerciale şi instituţii publice.
La întocmirea bilanţului contabil, se au în vedere următoarele reguli:
1. posturile de bilanţ să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situaţia
reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarului;
2.nu sunt admise compensări între conturile ce se înscriu în bilanţ şi respectiv între conturile de
venituri şi cheltuieli din contul de "Profit si pierdere".
În practică se cunosc două scheme de bilanţ, una sub formă de tablou cu două părti: partea stângă,
Activul, şi partea dreaptă, Pasivul, numită şi schema orizontală de bilanţ, şi modelul sub forma
listei verticale sau schema bilanţului vertical. Bilanţul sub formă de tablou cu două părţi pune în
evidenţă egalitatea între resurse şi utilizări, iar modelul de bilanţ sub forma listei verticale
56
ordonează structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, rezerve şi alte componente ale
situaţiei nete, finalitatea fiind prezentarea situaţiei nete a patrimoniului.
1.Bilanţul propriu-zis poate fi alcătuit în două variante sau sisteme, în funcţie de gruparea
întreprinderilor în întreprinderi mici , mijlocii şi întreprinderi mari, grupare ce se face în funcţie de
praguri fiscale ( ce au în vedere: valoarea activului bilanţului, cifra de afaceri şi numărul mediu de
salariaţi ).
 Bilanţ contabil în sistem simplificat, în cazul întreprinderilor mici si mijlocii, care presupune
o schemă de bilanţ mai redusă.

 Bilanţ contabil în sistem de bază prevăzut să fie utilizat de întreprinderi mari, acesta
cuprinzând posturi şi indicatori compleţi privind activitatea şi rezultatele întreprinderii.
Bilanţul unităţilor patrimoniale care desfăşoară activităţi economice cuprinde toate elementele
de activ şi pasiv grupate după destinaţie şi respectiv provenienţa lor. 
ACTIVUL BILANŢULUI cuprinde următoarele grupe principale de elemente:
1. Activele imobilizate( imobilizări necorporale; imobilizări corporale; imobilizări financiare);
2. Activele circulante ( stocuri, creanţe, titluri de plasament, disponibilităţi şi alte valori );
3. Conturile de regularizare şi asimilare-activ ( cheltuielile înregistrate în avans, diferenţe de
conversie-activ şi alte elemente tranzitorii şi de regularizat, de activ );
4. Primele de rambursare a obligaţiunilor.
Capitalul social subscris nevărsat se înscrie distinct în grupa activelor circulante ale bilanţului.
PASIVUL BILANŢULUI cuprinde următoarele grupe principale de elemente:
1. Capitalurile proprii ( capitalul social sau individual, primele legate de capital, diferenţele din
reevaluare, rezervele, rezultatul reportat nerepartizat, rezultatul exerciţiului, fondurile
proprii, subvenţiile pentru investiţii si provizioanele reglementate );
2. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
3. Datoriile ( împrumuturi şi datorii asimilate, furnizori şi conturi asimilate, datorii în legatură
cu personalul, datorii faţă de bugetul statului, datorii privind asigurările sociale, creditori şi
alte datorii );
4. Conturile de regularizare şi asimilare-pasiv ( veniturile înregistrate în avans, diferenţele de
conversie-pasiv, alte elemente tranzitorii şi de regularizat de pasiv ).
Atât activul cât si pasivul bilantier suporta un dublu criteriu de ordonare:
1. criteriul major: pentru active, natura lor economica, iar pentru elementele de pasiv, natura
lor juridica;
2. criteriul minor: pentru active, lichiditatea ( crescatoare ) a acestora, iar pentru elementele de
pasiv, exigibilitatea lor  ( crescatoare ).
Elementele patrimoniale în bilanţ sunt sistematizate pornind de la conturi, pe grupe, capitole,
posturi, după criteriul lichidităţii activului şi a exigibilităţii pasivului, astfel: posturile de activ sunt
aşezate în ordinea crescătoare a lichidităţii ( de la cele mai puţin lichide - cum este cazul activelor
imobilizate la disponibilităţile băneşti ca formă de lichiditate absolută ), iar în pasiv posturile sunt
dispuse de la cele mai puţin exigibile ( de la capital - ultimul cont care se închide in cazul lichidării
patrimoniului ) la datoriile curente.
Structura bilanţului o stabileşte Ministerul Finanţelor la sfârşitul fiecărui an financiar.
2.Contul de "Profit şi pierdere" reprezintă o recapitulaţie a veniturilor şi a cheltuielilor, după
cum urmează:
1. Venituri din exploatare;
2. Cheltuielile activităţii de exploatare;
57
 3. Rezultatul activităţii de exploatare;
4. Venituri financiare;
5. Cheltuieli financiare;
6. Rezultatul activităţii financiare;
7. Venituri excepţionale;
8. Cheltuieli excepţionale;
9. Rezultatul operaţiunilor excepţionale;
10. Venituri totale;
11. Cheltuieli totale;
12. Rezultatul brut al exerciţiului;
13. Impozitul pe profit;
14. Rezultatul net al exerciţiului.
Datele se preiau din rulajele debitoare ale conturilor de cheltuieli, respectiv din rulajele creditoare
ale conturilor de venituri, cumulate de la începutul anului. În situaţia în care au fost efectuate
înregistrari prin creditul conturilor de cheltuieli sau prin debitul conturilor de venituri, datele sunt
reprezentate de soldurile conturilor de venituri şi cheltuieli înainte de a fi transferate asupra contului
de rezultate finale, cumulate de la începutul anului.
Veniturile sunt preluate din balanta de verificare, suma veniturilor din contul de "Profit si pierdere"
este egala cu rulajul creditor cumulat al conturilor de venituri sau rulajul creditor cumulat corectat.
Cheltuielile sunt preluate din rulajul debitor cumulat al conturilor de cheltuieli, corectat daca este
cazul cu unele sume înregistrate în credit.
Contul de "Profit si pierdere" are un continut îndeosebi economic, deoarece ofera informatii asupra
activitatii de productie, comerciale sau financiare a unitatii patrimoniale prin dimensiunea
veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor pe care le genereaza.
In prezentarea contului de "Profit si pierdere" sunt conturate doua modele de expunere a
cheltuielilor si veniturilor: unul ce ia în considereare natura economica a acestora, altul ce pleaca de
la functiunile sau activitatile unei întreprinderi ( de la destinatia veniturilor si cheltuielilor ).
Ca formă, contul de "Profit şi pierdere " se poate prezenta:
- tablou bilateral sau formă de cont ( schema orizontală );
- listă ( schema verticală ).
In ambele cazuri, cheltuielile şi veniturile sunt grupate în trei categorii:
 din exploatare;
 financiare;
 excepţionale.
3.Anexa la bilanţ are ca obiective principale completarea şi explicarea datelor înscrise în bilanţ şi
în contul de "Profit şi pierdere" şi conţine informaţii cu privire la situaţia patrimonială şi financiară,
la rezultatele aferente exerciţiului încheiat cum sunt:
 repartizarea profitului
 situaţia stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie
 situaţia creanţelor şi datoriilor
 situaţia altor provizioane
 date informative
 plăţi restante
 impozitele, taxele şi alte obligaţii datorate şi vărsate
58
 situaţia activelor imobilizate
 alte informaţii privind regulile şi metodele contabile utilizate şi date complementare
 valori brute
 amortizări
 provizioane pentru depreciere
Repartizarea profitului cuprinde alocări din profitul exerciţiului în curs, la rezerve, fondul de
participare a salariaţilor la profit, fondul de dezvoltare, surse proprii de finanţare, dividende de plătit
etc., precum şi profitul rămas nerepartizat.
Date informative oferă informatie cu privire la:
- rezultatele obţinute;
- evoluţia indicatorilor ( nr. salariaţilor, salarii brute, veniturile, exporturi, imobilizările corporale
comparativ cu anul precedent );
- evoluţia creditelor, alocaţiilor bugetare;
- investiţiile străine.
Plăţile restante prezintă volumul angajamentelor neonorate la termen, atât pe structură
( furnizori,creditori etc. ) cât şi pe vechime şi activitate ( curentă şi investiţii ).
Situaţia impozitelor şi taxelor datorate şi vărsate ofera informaţii referitoare la corelaţiile unităţii
patrimoniale cu bugetul statului şi bugetele locale(pentru fiecare categorie de impozite şi taxe se fac
raportări privind sumele datorate, sumele vărsate efectiv, sumele rămase de vărsat şi eventual
sumele vărsate în plus.)
Situaţia activelor imobolizate redă mişcarea activelor imobilizate (necorporale, corporale, financiare
si pe total ) tot sub forma balanţiera şi în valoare brută, a amortizărilor aferente, precum şi a
provizioanelor pentru depreciere.
Alte informaţii privind regulile şi metodele contabile se referă la:
- metodele de evaluare aplicate pentru diferitele posturi din bilanţ;
- metodele utilizate pentru calculul amortismentelor şi provizioanelor;
- motivele pentru care unele posturi din bilanţ şi din contul de " Profit şi pierdere" nu sunt
comparabile de la un exerciţiu la altul;
- alte informaţii pe care unitatea le consideră semnificative.
Situatia altor provizioane pune la dispozitie date referitoare la miscarea balantiera a provizioanelor (
sold la începutul anului; cheltuieli privind provizioanele constituite; veniturile din provizioanele
diminuate sau anulate; sold la sfârsitul anului )
Situatia stocurilor si a productiei în curs contine date referitoare la dinamica stocurilor de materii si
materiale, a obiectelor de inventar, productiei neterminate, stocurilor la terti, animalelor, marfurilor,
ambalajelor si a totalului stocurilor.
Situatia creantelor si datoriilor se refera la informatii cum sunt:
creante din active imobilizate;
creante din active circulante;
cheltuieli înregistrate în avans;
total creante;
datorii bancare;
datorii fiscale si sociale;
datorii comerciale;
datorii în legatura cu personalul;
59
alte datorii;
venituri înregistrate în avans;
total datorii.
4.Raportul de gestiune. Acesta conţine în principal:
- prezentarea situaţiei unităţii patrimoniale şi evoluţia sa previzibilă;
- elemente deosebite intervenite în activitatea unităţii patrimoniale după încheierea exerciţiului;
- participaţiile de capital la alte unităţi;
- activitatea şi rezultatele de ansamblu a sucursalelor, filialelor şi altor subunităţi proprii;
- activitatea de cercetare-dezvoltare;
- alte referiri cu privire la activitatea desfăşurată care sunt considerate necesare a fi înscrise în
raportul de gestiune.
UC 4. Aplicarea prevederilor legislative în situații problemă
4.1 Aplicații economice de comparație a formelor organizatorico-
juridice a entității.
Exista 2 forme de organizare a intreprinderilor, acestea fiind:
1. Forma publica de organizare.
2. Forma privata de organizare.
Pentru întreprinderea de stat este caracteristic faptul că întregul său patrimoniu aparține statului pe
al cărui teritoriu se află. Înființarea și dezvoltarea acestor întreprinderi depinde în mare parte de
anumiți factori decizionali, potrivit reglementărilor ce există în fiecare țară.Studiul analizează
anumite tendințe, fapte și statistici, legate de administrarea proprietăților publice în Republica
Moldova, folosind exemplul întreprinderilor cu capital de stat. Ponderea acestor întreprinderi în
structura economiei naționale este importantă din mai multe puncte de vedere: acestea pot accelera
sau frâna creșterea economică, pot atrage investiții străine directe și pot rezolva sarcini pe care piața
liberă, în general, nu le poate îndeplini.

Dar, pentru ca aceste scopuri să fie atinse, statul trebuie să poată administra, gestiona, evalua și
impune parametri manageriali superiori, ceea ce nu este cazul întreprinderilor de stat din RM.
Imediat după destrămarea URSS, primele guverne ale Republicii Moldova au depus eforturi
susținute pentru a lăsa reforme structurale pentru a de-etatiza proprietatea de stat, privatizarea unor
întreprinderi deținute de stat, transformând fostele gospodării colective în loturi transmise în
proprietatea individuală.

Toate economiile trebuie să mențină o balanță între rolul pieței libere și funcția de regulator general
al guvernului.
In Republica Moldova, am putut observa un dezechilibru puternic în favoarea guvernului și
birocrației.
Restanțele guvernului la crearea unui mediu prietenos pentru business sunt mari și binecunoscute,
iar obiecțiile pe care le ridică antreprenoriatul față de barierele administrative sunt foarte serioase.
Din acest motiv, credem cu tărie că spiritul antreprenorial și libera concurență sunt ingredientele
fundamentale în economia unei țări în vederea asigurării unei creșteri economice durabile și a
bunăstării cetățenilor.

60
Agenții Economici administrați de către autoritățile publice centrale sunt divizați în: Întreprinderi de
stat/municipale și Societăți comerciale. Activele deținute de către stat presupun o utilizare mai
intensă a forței de muncă. Altfel spus, statul deține 48% din mijloace fixe, dar angajează peste 57%
din forța de muncă.
Conform datelor disponibile, proprietățile publice sunt repartizate relativ uniform între autoritățile
centrale și cele locale. Primele dețin proprietăți în valoare de 45 miliarde lei, iar APL de 40 miliarde
de lei. Însă cea mai mare parte a patrimoniului este deținut de către instituțiile publice, valoarea
mijloacelor fixe deținute de întreprinderi este de 31,2 miliarde lei, dintre care Guvernul deține 25,3
miliarde lei, iar autoritățile publice locale 5,9 miliarde lei.

Întreprinderile de stat sunt caracterizate de poziții dominante în economie. În mediu o companie de

stat este de 30 ori mai mare față de una privată. Statul domină prin câteva întreprinderi mari, iar
privații cu mici excepții sunt reprezentați de mii de companii mici.

Decizia statului de a menține controlul asupra întreprinderilor mari derivă din logica procesului de
privatizare derulat pe parcursul anilor în Moldova. Trebuie să menționăm că filosofia privatizării a
suferit schimbări cardinale în anul 2007. Dacă până în anul 2007 Guvernul trebuia să aprobe în
Parlament lista întreprinderilor care pot fi supuse privatizării, atunci din 2007 lucrurile sau inversat.
În prezent prin lege există o listă de 179 întreprinderi3 , care sunt nepasibile privatizării.

În rest toate celelalte întreprinderi pot fi privatizate în orice moment de Guvern. Această listă cu
întreprinderi nepasibilă privatizării a suferit mai multe modificări, în sensul reducerii numărului de
întreprinderi aflate în listă. Anume datorită acestei noi abordări, statul și-a formulat criteriile după
care el se conduce în privatizarea sau neprivatizarea unor bunuri. Cele mai importante criterii, care
stau la baza menținerii proprietăți de stat asupra unor întreprinderi sunt: a) asigurarea capacității de
apărare și securitate a statului, b) fac parte din patrimoniul cultural național, c) activitatea constituie
monopol de stat, d) bogățiile naturale, e) căile de comunicație.

Întreprinderile de stat sunt consumatoare de forță de muncă, iar cele private câștigă prin eficiență.
Statul prin întreprinderile și instituțiile sale asigură un grad de ocupare înalt al populației în
detrimentul eficienței economice. Toate întreprinderile si societățile comerciale sunt administrate de
45 de ministere, agenții și instituții publice. Cele mai multe întreprinderi sunt în Subordinea
ministerului Agriculturii, urmat de Ministerul Economiei, care împreună dețin 1/3 din totalul
întreprinderilor gestionate de instituțiile publice. Unul din scopurile esențiale ale administrării
proprietății publice este obținerea de profit în beneficiul public Eficiența administrării societăților
comerciale este una insulară, adică avem câteva întreprinderi, care asigură o eficiență și
profitabilitate înaltă, iar restul sunt un balast, existența cărora poate fi explicată doar prin necesitatea
păstrării locurilor de muncă și cel mai important sunt un izvor de câștig personal pentru decidenții
politici și persoanele responsabile de gestionare lor.

Pe lângă volum profitului net înregistrat un alt indicator, relevant, care ne permite să examinăm
eficiența administrării întreprinderilor este rentabilitatea capitalului propriu. La marea majoritate a
întreprinderilor acest indicator sau este negație sau în cazul dacă este pozitiv are o valoare mai mica
de 5% anual.
61
Din totalul întreprinderilor de stat 10-20 de întreprinderi înregistrează profituri și rentabilitate
acceptabilă, restul fiind o mostră de neperformanță managerială. Dacă această performanță medie ar
fi fost asigurată la toate companiile de stat, atunci volumul profitului anual ar fi de circa 2,5
miliarde lei.

Politicile statului în domeniul administrării întreprinderilor comerciale sunt promovate de către

Ministerul Economiei. În procesul de administrare un rol important îl joacă și Ministerul Finanțelor,
iar politicile statului sunt promovate prin următoarele acte normative de bază:
 Legea privind administrarea şi de-etatizarea proprietăţii publice nr. 121-XVI  din  04.05.2007
 Legea cu privire la întreprinderea de stat nr. 146-XIII  din  16.06.94
 Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII  din  02.04.97
 HG cu privire la unele aspecte ce ţin de repartizarea profitului net anual al întreprinderilor de
stat şi al societăţilor pe acţiuni cu cotă de participare a statului nr. 1396  din  12.12.2007
 HG pentru aprobarea Regulamentului cu privire la reprezentarea statului în societăţile nr. 1053
din 11.11.2010

Prin lege statul definește 3 scopuri de bază în administrarea proprietății publice:

a)armonizării proporţiilor şi a structurii proprietăţii publice, precum şi a modalităţilor de
administrare a acesteia, cu funcţiile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale;
b) atragerii în sectorul public al economiei naţionale de investiţii şi asigurării unui management
eficient;
c) dezvoltării concurenţei în economia naţională.

Putem afirma că statul a falimentat la toate trei scopuri. La primul scop, statul trebuia să-și
identifice câteva sub-priorități, cum ar fi: obținerea de profit (nu sa realizat), ocuparea forței de
muncă (realizat), oferirea unor servicii vitale societății (parțial da, ex. Căile ferate). La scopul al
doilea statul a fost cel mai prost, la atragerea investițiilorîn ultimii 15 ani. Cât privește scopul trei,
anume existența întreprinderilor de stat a subminat concurența și statul prin instrumente legale și
administrative a favorizat întreprinderile de stat în defavoarea celor private.

Astfel ministerele și agențiile responsabile de elaborarea și promovarea politicilor statului în diverse

domenii sunt și gestionare de întreprinderi în sectoarele pe care le reglementează. Astfel,
ministerele pe de o parte sunt responsabile de dezvoltarea sectorului privat, iar pe de altă parte sunt
responsabile de dezvoltarea întreprinderilor de stat, care sunt în concurență cu cele private. Drept
consecință avem discriminări legislative și administrative ale întreprinderilor private în favoarea
celor de stat. Legislația și cadrul de reglementare nu prevede nici un mecanism de
încurajare/sancționare a conducătorilor întreprinderilor gestionate de stat, privind atingerea unor
obiective trasate cum ar fi: profitabilitatea, cota de piață deținută, volumul investițiilor efectuate,
numărul de angajați. Statul nici nu formulează sarcini și nici nu urmărește realizarea lor.

Pentru a soluționa toate aceste probleme este necesar de regândit întreg sistem de administrare a
întreprinderilor și societăților comerciale publice.

62
 1.Este necesar de separat funcția de administrare a proprietăților statului de alte funcții ale
statului, inclusiv promovarea politicilor statului în diverse domenii economice.
2.Este necesare de consolidat tot procesul de administrare într-o singură instituție
responsabilă cu administrarea patrimoniului public
3.Statutul acestei instituții trebuie ridicat la nivel de Agenție Guvernamentală, subordonată
direct premierului, pentru a exclude orice conflict de interes.
4.Să fie asigurată responsabilitatea și independența membrilor în consiliile de administrare.
Reprezentanții statului în întreprinderi, trebuie să fie format dintr-un grup profesionist, care
nu sunt funcționari publici.
5.Managerii trebuie selectați prin concurs public și contractul de management trebuie să
conțină sarcini manageriale formulate exhaustiv și evaluate anual.
6.Parlamentul, Guvernul va formula obiectivele de bază față către agenție în vederea
administrării întreprinderilor, iar evaluare se va face prin raport anual prezentat Guvernului
și Parlamentului. Unificarea procesului de administrare într-o instituție profesională,
subordonată direct primministrului cu criterii clare de performanță, va permite îmbunătățirea
procesului de administrare a proprietății și responsabilizarea celor implicați în acest proces.

Întreprinderile private se caracterizează prin aceea că patrimoniul lor se află în proprietatea uneia
sau a mai multor persoane. Este un tip de întreprindere veche, care își are rădăcinile în sclavagism.
Odată cu dezvoltarea și progresarea societății, numărul, diversitatea și mărimea întreprinderilor
private au crescut considerabil.

Întreprinderea de grup se caracterizează prin faptul că patrimoniul întreprinderii aparține a cel puțin
două persoane.
Conform articolului 13 a legii Nr.845 al Monitorului Parlamentului Nr. 2 Activitatea de
antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice:
a) întreprindere individuală;
b) societate în comandită ;
c) societate în nume colectiv ;
d) societate pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată;
f) cooperativă de producţie;
g) cooperativă de întreprinzător;
h) întreprindere de arendă;

1. Î.I. intreprindere individuala

Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate

privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.Posesiunea întreprinderii
individuale se formează pe baza bunurilor cetăţeanului (familiei) şi altor surse care nu sînt interzise
de legislaţie.

63
Întreprinderea individuală nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca
persoană fizică adica întreprinzător individual ce poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiile
acesteia cu întreg patrimoniul său cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite. .
Firma întreprinderii individuale, inclusiv abreviată, trebuie să includă cuvintele "întreprindere
individuală" sau "Î.I.", precum şi numele cel puţin a unui posesor.
Documentul de constituire a întreprinderii individuale reprezinta hotărîrea cu privire la înfiinţarea
întreprinderii, semnată de către fondator ce include:

 numele, prenumele ,data naşterii, cetăţenia, domiciliul cetăţeanului in cazul in care el

reprezinta fondatorul intreprinderii corespunzatoare si a cetateanului reprezentat ca
directorul firmei in cazul care nu este in calitate de fondator.
 firma întreprinderii inclusiv abreviată,sediul intreprinderii,data infiintarii
intreprinderii,genul de activitate si conditiile reorganizarii sau lichidarii intreprinderii.

Pentru înregistrarea de stat a întreprinzătorilor individuali se depun următoarele documente :

a)cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;
b)documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

La înregistrarea de stat se verifică identitatea şi capacitatea de exerciţiu ale persoanei fizice.

Registratorul, în termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii documentelor, adoptă decizia de
înregistrare sau de a refuza înregistrarea .

Documentele depuse de către întreprinzătorul individual împreună cu decizia de înregistrare se

păstrează în dosarul de evidenţă în arhiva organului înregistrării de stat iar orice modificare a
datelor din Registrul de Stat a întreprinzătorului individual, trebuie aduse la cunoştinţă de către
întreprinzător, depunînd documentele necesare:

1-cererea de înregistrare a modificărilor, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;

2-documentul ce confirmă modificarea datelor anterior înscrise în Registrul de stat;
3-documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare a modificărilor.

Refuzul înregistrării întreprinzătorului individual se poate confrunta in cazurile cind :

a)persoana fizică este deja înregistrată în calitate de întreprinzător individual;
b)persoana respectivă este lipsită, prin hotărîrea instanţei de judecată, de dreptul de a practica
activitate de întreprinzător. Refuzul înregistrării de stat nu poate împiedica depunerea repetată a
documentelor în vederea înregistrării dacă au fost înlăturate cauzele care au servit drept temei
pentru refuzul înregistrării.
Încetarea calităţii de întreprinzător individual se efectueaza in cazurile:
1-depunerii cererii întreprinzătorului individual doar în cazul lipsei datoriilor faţă de bugetul public
naţional;
2- hotărîrii instanţei de judecată;
3-în cazul decesului confirmat prin hotărîre judecătorească sau prin certificat de deces eliberat de
organul de stare civilă competent.

64
2. S.C. societatea in comandita

Societatea în comandită reprezintă o întreprindere fondată de două şi mai multe persoane juridice şi
(sau) persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire încheiat între acestea avind în
componenţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar.

Societatea în comandită nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca

persoană fizică.

Pentru obligaţiile societăţii comandităţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul
lor, exceptîndu-se bunurile care, în conformitate cu legislatie nu fac obiectul urmăririi, iar
comanditarii cu capitalul investit, transmisă societăţii în baza contractului de constituire .
Societatea în comandită nu poartă răspundere pentru obligaţiile asociaţiilor, care nu sînt în legătură
cu activitatea acesteia. Persoana poate fi comanditat doar într-o singură societate în comandită.
Denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în
comandită” sau abrevierea “S.C.”, numele sau denumirea comanditaţilor. Dacă nu sînt incluse
numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele
sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma în limba de stat “şi compania” sau
abrevierea “şi Co”. Dacă în denumirea societăţii este inclus numele sau denumirea comanditarului,
acesta poartă răspundere solidară nelimitată , poartă riscul pierderilor în limita participaţiunii sale şi
pentru obligaţiile născute pînă la momentul dobîndirii calităţii de asociat.

Conducerea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi.

Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este stabilit

de aceştia în conformitate cu prevederile Codului Civil R. M. referitoare la societatea în nume
colectiv si nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în comandită, să o
reprezinte fără procură, să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu
reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite.

Comanditarul are dreptul:

1-să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la
capitalul social, în modul prevăzut de actul de constituire;
2-să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi
din alte documente justificative;
3-să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei
proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul stabilit de actul de constituire;
4-să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt comanditar ori, dacă
este stipulat de actul de constituire, unui terţ.

3. S.N.C. Societatea în nume colectiv

65
Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere fondată de două şi mai multe persoane
juridice şi (sau) persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate)
încheiat între acestea.

Societatea în nume colectiv nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept
ca persoană fizică. Pentru obligaţiile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu
întreg patrimoniul lor, exceptîndu-se bunurile care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, nu fac
obiectul urmăririi.

Societatea în nume colectiv nu poartă răspundere pentru obligaţiile asociaţilor care nu sînt legate de
activitatea acesteia.

Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice.
O persoană fizică sau juridică poate fi asociatul numai al unei societăţi în nume colectiv.
Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în
nume colectiv” sau abrevierea “S.N.C.”, numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sînt incluse
numele sau denumirea tuturor asociaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau
denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat “şi compania” sau abrevierea
“şi Co”.

Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă
actul de constituire nu prevede că toţi membrii administrează societatea în comun sau că
administrarea este delegată unor anumiţi membri.
Împuternicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru
săvîrşirea de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.În cazul
administrării în comun, deciziile trebuie luate în unanimitate. Dacă administrarea societăţii se
deleagă unei sau mai multor persoane, ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele
societăţii, trebuie să aibă procură de la prima. Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea în nume
colectiv îl au toţi membrii ei.

Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea.
În acest caz, ceilalţi membri nu au dreptul să o reprezinte. În cazul în care dreptul de reprezentare
aparţine mai multor membri, fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător dacă actul de
constituire nu prevede că ei trebuie să acţioneze în comun.

Veniturile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între membrii ei proporţional

participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul membrilor nu prevede
altfel. Acordul cu privire la înlăturarea membrului societăţii de la participarea la veniturile sau
pierderile societăţii este nul. Dacă pierederile sunt mai mari decît veniturile, atunci repartizarea se
va face numai atunci cînd activele vor depăşi mărimea capitalului social.

Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume colectiv sunt:

 formalităţile puţine pentru constituirea societăţii;
66
  cheltuielile reduse pentru înregistrare; -
 lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social.

4.S.A. Societatea pe acţiuni

Societate pe acţiuni întreprinderi fondate de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane
fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat,
sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe
acţiuni poate fi înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică.
Societate pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale
cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii. Societatea pe acţiuni poate fi constituită de
una sau de mai multe persoane.

Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suportă, în limitele participaţiunii lor la

capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii. Acţionarul care nu a vărsat în
termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita părţii nevărsate.
Societatea pe acţiuni are denumire deplină şi poate avea denumire prescurtată. în denumirea deplină
şi prescurtată trebuie să se includă sintagma în limba de stat “societate pe acţiuni” sau abrevierea
“S.A.”.

Capitalul statutar subscris al societăţilor este divizat în cote subscrise ale asociaţilor. Drept
documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sînt: în cadrul societăţii pe
acţiuni - acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată - adeverinţa cotei de participaţie.
Mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni este stabilită prin lege. Capitalul social
al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor între acţionari şi reprezintă valoarea
aporturilor în mijloace băneşti şi în natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor
subscrise. Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din
mărimea capitalului social. Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor
societăţii pe acţiuni şi/sau la majorarea capitalului social al acesteia.

Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni nominative. Valoarea nominală a tuturor obligaţiunilor
plasate de societate nu trebuie să depăşească mărimea capitalului social. Normele cu privire la
conducere, administrare şi reprezentare a societăţii pe acţiuni sînt stabilite prin lege şi actul de
constituire.

Avantajele de bază ale societăţii pe acţiuni sunt:

 durata de viaţă mai mare în comparaţie cu alte forme organizatorico-juridice, datorită
transmiterii libere a proprietăţii prin tranzacţiile de vânzare-cumpărare a acţiunilor;
 posibilitatea de atragere a resurselor financiare suplimentare prin emitere de obligaţiuni;
 răspunderea proprietarului în limita valorii acţiunilor care îi aparţin.

Dezavantajele societăţii pe acţiuni sunt determinate de:

 formalităţile multiple pentru înfiinţare, în comparaţie cu alte forme organizatorico-juridice,
deoarece, pe lângă înregistrarea la Camera Înregistrării de Stat, este necesară organizarea
67
 emisiunii de acţiuni şi înregistrarea de stat a acestora la Comisia Naţională a Pieţei
Financiare;
 cheltuielile mai mari pentru înregistrare
 plafonul legal al capitalului social mai ridicat minim 20000 lei, spre deosebire de societatea
cu răspundere limitată – minim 5400 lei;
 obligativitatea de a dezvălui public informaţia, prin publicarea în mijloacele de informare în
masă a rapoartelor financiare (bilanţul contabil şi raportul privind rezultatele financiare), în
cazul în care:
 capitalul social are o valoare de cel puţin 500000 lei şi numărul de acţionari este mai mare
de 50, împreună cu acţionarii reprezentaţi de deţinătorul nominal;
 valorile mobiliare ale societăţii se cotează pe piaţa bursieră;
 este bancă comercială, companie de asigurări, fond de investiţii, fond nestatal de pensii,
societate pe acţiuni în proces de privatizare sau societate pe acţiuni care a plasat public
valori mobiliare în perioada de circulaţie a acestora;
 societatea pe acţiuni este calificată ca entitate de interes public.

5.S.R.L. societatea cu răspundere limitată

Societate cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi
sociale conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită de una sau de mai multe persoane.
Membrii societăţii cu răspundere limitată nu poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei
suportă riscul pierderilor, ce rezultă din activitatea societăţii, în limitele participaţiunii lor la
capitalul social.
Asociatul care nu a vărsat în termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile
societăţii, în limita părţii nevărsate.

Societatea cu răspundere limitată are denumire deplină şi poate avea denumire abreviată.
Denumirea deplină şi cea abreviată trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate cu
răspundere limitată” sau abrevierea “S.R.L.”

Mărimea capitalului social al societăţii cu răspundere limitată se stabileşte de către fondatori în

statut. Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este divizat în părţi sociale.
Societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10%
din cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată poate fi
folosit doar la acoperirea pierderilor sau la majorarea capitalului ei social.

Societatea cu răspundere limitată poate fi înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică.
În societăţile cu răspundere limitată numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.
Normele cu privire la conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii cu răspundere limitată
sînt stabilite prin lege şi statutul său.
Principalele avantaje oferite de societatea cu răspundere limitată sunt: - modalitatea relativ simplă
de constituire

68
  formalităţile pentru întemeiere sunt puţine, iar cheltuielile
 relativ reduse;
 statutul legal bine definit
 în anul 2007 a fost aprobată Legea Republicii Moldova privind societăţile cu răspundere
limitată, care stabileşte modul de constituire, funcţionare, reorganizare şi de lichidare a
societăţii cu răspundere limitată;
 riscurile financiare mai mici;
 conducerea relativ simplă;
 inexistenţa obligaţiei de a face publice rapoartele financiare, acestea prezentându-se doar la
Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial;
 răspunderea limitată a asociaţilor
 asociaţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii, suportând riscul pierderilor ce rezultă din
activitatea societăţii în limitele cotei lor în capitalul social.

Dezavantajele societăţii cu răspundere limitată constau în:

 obligaţia constituirii capitalului social, spre deosebire de întreprinderea individuală;
 posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între asociaţi, ce pot conduce la lichidarea societăţii.

6.C.P. Cooperativa de producţie

Cooperativa de producţie, denumită în continuare cooperativă, este o întreprindere înfiinţată de

către 5 sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a
altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea
cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite în continuare cote de participare.
Cooperativa are patrimoniu propriu separat de patrimoniul membrilor săi.

Patrimoniul cooperativei se formează din mijloace băneşti şi din bunuri transmise în capitalul ei
propriu, din venituri, donaţii, credite şi împrumuturi, precum şi din alt patrimoniu dobîndit în
conformitate cu legea.
Membri ai cooperativei pot fi persoanele fizice care au împlinit vîrsta de 16 ani, corespund
prevederilor statutului cooperativei şi au depus aporturi în contul cotelor de participare.
Actul constitutiv al cooperativei este statutul iar adunarea generală este organul suprem de
conducere al cooperativei.

Denumirea cooperativei se va compune dintr-o denumire proprie însoţită de menţiunea „cooperativă

de producţie” sau de iniţialele „C.P.” Denumirea cooperativei poate conţine şi alte informaţii ce nu
contravin legislaţiei.
Sediul cooperativei se consideră sediul organului ei executiv. Sediu al cooperativei (al organului
executiv) poate fi domiciliul unui membru al ei. Cooperativa este în drept să-şi desfăşoare
activitatea numai după înregistrarea ei de stat în condiţiile legii.
Membrul cooperativei are dreptul:

69
1-să participe la adunările generale, să aleagă şi să fie ales în organele cooperativei, să propună
chestiuni pentru a fi înscrise pe ordinea de zi a adunării generale şi a şedinţei consiliului
cooperativei, în modul stabilit de statutul cooperativei;
2-să participe prin munca sa la activitatea cooperativei în condiţiile prevăzute de legislaţie şi statut;
3-să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei, lichidarea neajunsurilor din
activitatea organelor ei şi a persoanelor cu funcţii de răspundere, precum şi încetarea înainte de
termen a atribuţiilor lor, să solicite efectuarea unui control suplimentar al activităţii cooperativei sau
a auditului rapoartelor ei financiare; etc.

Membrul cooperativei este obligat:

1-să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile stabilite de statut;
2-să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale, introduse în statutul
cooperativei;
3-să poarte răspundere materială în conformitate cu prevederile legilo;
4-să respecte prevederile legislaţiei, statutului şi regulamentelor cooperativei, precum şi să execute
hotărîrile organelor de conducere ale ei.

Membrul cooperativei nu este răspunzător pentru obligaţiile cooperativei.

Calitatea de membru al cooperativei încetează în caz de:
1-retragere din cooperativă;
2-înstrăinare a cotei de participare;
3-excludere din cooperativă;
4-deces;
5-reorganizare sau lichidare a cooperativei.

Avantajele de bază ale cooperativei sunt:

 administrarea pe principii democratice a activităţii;
 lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social al cooperativei; 85
Aspectele legale ale iniţierii afacerii
 unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul reciproc al membrilor
cooperativei;
 răspunderea cooperatorilor pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor pe
care le deţin în patrimoniul cooperativei (cu excepţia cazului în care valoarea cotei este
insuficientă, cooperatorii purtând răspundere suplimentară cu averea personală).

Dezavantajele cooperativei constau în:

 pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat datorate modului democratic de luare a
deciziilor;
 pot apărea neînţelegeri între cooperatori referitor la contribuţia fiecăruia şi distribuirea
veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei.

7.C.I. Cooperativa de întreprinzător

70
Cooperativa este o organizaţie comercială (întreprindere) cu statut de persoană juridică, ai cărei
membri sînt persoane juridice şi/sau fizice care practică activitate de întreprinzător. Scopul
cooperativei este de a contribui la obţinerea profitului de către membrii săi.
Cooperativa poate fi creată pe principii primare (fără predecesori de drepturi), precum şi prin
reorganizarea altor întreprinderi ori uniuni ale acestora (cu predecesori de drepturi).
Cooperativa este alcătuită din cel puţin 5 persoane juridice şi/sau fizice. Dacă numărul membrilor
cooperativei se reduce sub limita stabilită cooperativa, în termen de 3 luni din ziua acestei reduceri.
Denumirea deplină a cooperativei va conţine sintagma „cooperativă de întreprinzător”, iar cea
prescurtată – iniţialele „C.Î.”.

Cooperativa este obligata:

1-să majoreze numărul membrilor pînă la limita stabilită la alin.(5); sau
2-să se reorganizeze într-o întreprindere cu altă formă juridică de organizare ori în uniune de
întreprinderi; sau
3-să se lichideze în baza hotărîrii adunării generale.

Cooperativele pot activa în toate ramurile economiei naţionale şi sînt în drept să practice orice gen
de activitate, cu excepţia acelora care sînt interzise de actele legislative.
În funcţie de genul de activitate, se disting următoarele tipuri de cooperative:
1-de prelucrare;
2-de prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă;
3-de economii şi împrumut;
4-cu alte genuri de activitate.

Cooperativa dispune de patrimoniu propriu, separat de patrimoniul membrilor săi, are conturi
bancare şi bilanţ autonom.

Patrimoniul cooperativei se formează din mijloace băneşti şi bunuri nebăneşti transmise în capitalul
ei propriu, din venituri, subvenţii, dotaţii, donaţii, sponsorizări, credite şi împrumuturi, precum şi
din alt patrimoniu procurat în conformitate cu legislaţia.

Cooperativa este în drept:

1-să stabilească preţuri şi tarife la producţia şi serviciile sale ori la producţia procurată şi serviciile
de care beneficiază, precum şi rabaturi (adaosuri) la aceste preţuri şi tarife;
2-să efectueze operaţii comerciale din numele şi în interesul membrilor săi;
3-să deschidă reprezentanţe, să creeze filiale, precum şi să fie participantă a societăţilor comerciale
şi membru al altor cooperative şi uniuni de întreprinderi; etc.
Cooperativa este obligată:
1-să-şi onoreze obligaţiile faţă de membrii şi membrii săi asociaţi, stabilite de prezenta lege, de
statutul său şi de regulamentele sale respective, precum şi de contractele încheiate cu aceştia;
2-să efectueze, după caz, instruirea membrilor cooperativei;
3-să acorde membrilor şi membrilor săi asociaţi informaţii privind activitatea sa, prevăzute de
prezenta lege şi statutul său;
71
Membrul cooperativei este obligat:
1-să efectueze integral aporturile în contul cotei sale iniţiale şi al cotelor suplimentare în modul
stabilit de prezenta lege, statutul şi regulamentul respectiv al cooperativei;
2-să participe la relaţiile economice cu cooperativa în modul stabilit de prezenta lege, statutul
cooperativei, regulamentul privind relaţiile economice cu cooperativa, precum şi de contractul
încheiat cu aceasta;
3-să informeze cooperativa privind orice schimbare în datele sale introduse în registrul membrilor
cooperativei;

Membri ai cooperativei pot fi:

1-întreprinderi persoane juridice cu sediul în Republica Moldova sau în străinătate; şi/sau
2-persoane fizice cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini sau apatrizi cu drept de reşedinţă
în Republica Moldova, cu capacitate de exerciţiu deplină, care practică activitate de întreprinzător
în conformitate cu legislaţia.

8.I.A. Întreprinderile de arendă

Întreprinderile de arendă sînt unităţi fondate de membrii colectivelor întreprinderilor de stat

(municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale, reorganizate în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de antreprenor, sub aceeaşi firmă, pe baza statutelor şi contractului de arendare a
bunurilor statului (municipiului).

Întreprinderile de arendă sînt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu
patrimoniul său. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia în limita cotei
(părţii) ce le revine din patrimoniul întreprinderii.

Particularităţile creării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor de arendă sînt

reglementate de legislaţia cu privire la arendă, de legislaţia civilă, de contractele de arendare,
precum şi de statutele întreprinderilor respective.

4.2 Analiza SWOT a formei organizatorico -juridice selectate

pentru propria activitate.

72
 Analiza SWOT este un instrument des utilizat în radiografia situației din prezent a unei companii,
fiind utilizată pentru a înțelege mediul intern, dar și mediul extern în care aceasta își desfășoară
activitatea. Analiza SWOT este realizată în faza incipientă a redactării unui proiect.
Analiza SWOT provine din engleză, reprezentând abrevierea următorilor termeni:

 „strengths” – punctele tari;

 „weaknesses” – punctele slabe;
 „opportunities” – oportunități;
 „threats” – amenințări.

Punctele tari și punctele slabe se referă la mediul intern al societății și la factorii aflați sub
controlul companiei. În același timp, oportunitățile și amenințările provin din mediul extern în
care societatea își desfășoară activitatea, cuprinzând factori aflați dincolo de controlul companiei.
De această dată, strategia pe care societatea o va aplica va fi aceea de adaptare la o realitate ce nu
poate fi controlată sau modificată.

Analiza SWOT este realizată în faza incipientă a redactării proiectului, în etapa de identificare și
cristalizare a ideii de proiect. Permite realizarea unei radiografii corecte a societății, scanând
totodată mediul înconjurător. Analiza SWOT nu se referă la factori viitori și nu este un instrument
de prognoză economică, ci tratează doar factori care își manifestă efectele în prezent.
Analiza SWOT va scoate în evidență factorii interni ai societății care funcționează la parametri
optimi, asigurând companiei un avantaj concurențial. În această categorie putem numi elemente
tangibile:
73
 forța de muncă bine calificată;
 disponibilități bănești suficient de mari, pentru desfășurarea activității în condiții optime;
 echipamente noi și moderne;
 existența unor contracte clare și precise încheiate cu furnizorii;
 existența unui magazin de desfacere într-o zonă cu trafic.

Și elementele intangibile pot fi, de asemenea, puncte tari:

 dedicarea angajaților față de societate;
 imaginea și reputația construite în timp;
 deschiderea firmei către inovație de produs și proces;
 deținerea unei licențe de fabricație, a unui brevet de invenție sau a unei francize;
 „know-how”-ul deținut.

Existența multor puncte tari este un avantaj competitiv în relația cu concurenții. Strategia pe
care firma trebuie să o aplice în privința punctelor tari este aceea de a le păstra, de a le monitoriza,
asigurând menținerea lor pe termen îndelungat.
Analiza SWOT va permite, totodată, identificarea acelor elemente din cadrul societății care nu
funcționează la parametri optimi. Aceștia sunt, la fel ca punctele tari identificate mai sus, în mediul
intern al societății, prin urmare se află sub controlul direct al acesteia.
 Exemple de puncte slabe:
 forța de muncă slab calificată;
 fluctuația mare a personalului;
 utilaje învechite sau utilaje care se se strică frecvent;
 rebuturi (produse refuzate de clienți);
 consumuri tehnologice mari, ca o consecință a utilajelor învechite;
 management slab calificat;
 reputație proastă;
 datorii către furnizori sau către bugetul de stat;
 reticiență față de inovare și cercetare-dezvoltare.

Punctele slabe identificate cu ajutorul analizei SWOT trebuie să fie analizate sub aspectul cauzelor
care le determină și a efectelor pe care le produc. O dată definite și fundamentate, societatea trebuie
să aplice o strategie de eliminare sau de diminuare a lor. Pe termen mediu și lung, punctele slabe se
pot transforma în puncte tari, societatea putându-și crea, în acest fel, noi avantaje competitive.

Oportunitățile identificate de analiza SWOT sunt factorii proveniți din mediul extern, pe care
societatea nu îi poate controla, însă pe care îi poate fructifica spre avantajul propriu în concurența
cu alte societăți din piață.
O confuzie frecventă este aceea de a numi oportunități acele aspecte pozitive identificate în mediul
intern al societății. Spre exemplu, am putea fi tentați să considerăm că forța de muncă calificată

74
 reprezintă o oportunitate, pentru că permite realizarea unor produse de calitate, fără defecte. Totuși,
acest factor nu este o oportunitate, ci este un punct forte în cadrul societății. 
Exemple de oportunități:
 schimbări în preferințele consumatorilor;
 preluarea unui furnizor, ce ar permite diminuarea costurilor de fabricație;
 dezvoltarea infrastructurii de acces;
 facilități fiscale în cazul creării unui număr ridicat de locuri de muncă, precum scutirea
totală sau parțială, a costurilor cu contribuțiile sociale;
 obținerea unei finanțări nerambursabile, din surse europene sau naționale;
 pătrunderea pe o piață nouă sau încă neexploatată.

În cazul oportunităților identificate cu ajutorul analizei SWOT, strategia aplicată de către societate
trebuie să fie aceea de fructificare rapidă și de maximizare a beneficiilor. Trebuie remarcat că aceste
oportunități pot fi sesizate și de către concurență, astfel că ele nu vor rămâne drept oportunități pe
termen mediu sau lung.

Analiza SWOT permite, de asemenea, identificarea unor factori proveniți din mediul extern,
care pot avea efecte negative asupra desfășurării activității. La fel ca în celelalte situații, simpla
identificare a acestor factori nu va produce societății niciun beneficiu. De aceea, este important ca
analiza SWOT să fie dublată de o analiză a cauzelor și a efectelor acestor amenințări.
Prin urmare, strategia recomandată este aceea de adaptare a societății la noile provocări, conturarea
unui plan de acțiune și monitorizarea continuă a evoluției societății și a mediului extern.
O greșeală frecventă este aceea de a face confuzie între un punct slab și o amenințare. Cea mai
ușoară metodă de a încadra corect factorii identificați este aceea de a observa mediul în care se
manifestă: dacă se produce în mediul intern, este un punct slab, iar factorii din exteriorul societății
sunt amenințări. În această categorie, putem avea următoarele exemple:
 schimbarea legislației, care va determina o predictibilitate scăzută a mediului de afaceri;
 introducerea sau modificarea unor taxe și impozite și, eventual, anunțate cu foarte puțin timp
înainte de aplicarea lor, astfel că societatea nu și-a conturat un buget de venituri și cheltuieli
adecvat;
 influența politică;
 intrarea pe piață a unor competitori noi sau puternici, care vor distorsiona piața. Spre
exemplu, deschiderea unui magazin în franciză va duce la reducerea drastică a vânzărilor
înregistrate de magazinele din vecinătatea sa;
 existența unui canal de distribuție prea lung, cu mulți intermediari între producător și client;
 pentru o afacere sezonieră, factorii de mediu pot fi considerați, de asemenea, ca fiind o
amenințare. Dacă vindem mărțișoare, iar între 1 și 8 martie vremea este deosebit de rece,
vânzările vor fi slabe.

75
 4.3 Documente de înregistrare a afacerii.

1. Punerea în evidența fiscală.

Deși Camera Înregistrării de Stat prezintă organului fiscal, o dată la 3 zile, informația privind
atribuirea numărului de identificare de stat, întreprinzătorul trebuie să se pună personal în
evidența Inspectoratului Fiscal de Stat teritorial pe a cărui rază întreprinderea își are sediul.
Numărul de identitate indicat în certificatul de înregistrare reprezintă și codul fiscal al
întreprinderii.

Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial deschide pentru fiecare întreprindere un Dosar personal,
care conține copiile actelor de constituire și a certificatului înregistrării de stat; date despre
fondatorul, conducătorul și contabilul-șef (numele, prenumele, data, anul nașterii, adresa și
informația de contact, datele documentului ce atestă identitatea), precum și alte acte necesare
organului fiscal.

În cazul în care își schimbă sediul din raza de activitate a Inspectoratului Fiscal de Stat teritorial
unde se află în evidență, contribuabilul este obligat să depună cererea de transmitere a
dosarului la Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial de la noul sediu.

2. Înregistrarea în calitate de plătitor al contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii

se efectuează la oficiul teritorial al Casei Naționale de Asigurări Sociale

76
3. Înregistrarea în calitate de plătitor al primelor de asigurare obligatorie de asistență
medicală se realizează la agenția teritorială a Companiei Naționale de Asigurări în
Medicină..

4. Deschiderea contului bancar.

Indiferent de forma organizatorico-juridică, toate întreprinderile sunt obligate să păstreze

mijloacele bănești la bancă, prin deschiderea contului bancar. Întreprinzătorul poate deschide
mai multe conturi, atât în lei moldovenești, cât și în valută străină, în orice bancă din țară.

Deși, deseori, criteriul de bază în alegerea băncii unde va fi deschis contul bancar este
apropierea acesteia de oficiul întreprinderii, nu întotdeauna aceasta este varianta optimă.
Înainte de a lua decizia respectivă, antreprenorul ar trebui să adune și să analizeze următoarele
informații: serviciile prestate de bancă, tarifele practicate pentru deservire, rapiditatea
transferurilor, credibilitatea băncii, reputația băncii în comunitate. Numai după vizitarea oficiilor
mai multor bănci, după discuții cu personalul, cu clienții acestora poate fi luată o decizie
referitoare la contul bancar.

Pentru deschiderea unui cont curent este necesară prezentarea următoarelor documente:

o Cererea de deschidere a contului, semnată de conducătorul și de contabilul-șef al

întreprinderii;
o Fișa cu specimenele de semnături și amprenta ștampilei legalizată notarial (2
exemplare);
o Certificatul de atribuire a codului fiscal, emis de Inspectoratul Fiscal de Stat (originalul și
copia);
o Extrasul din Registrul de stat al persoanelor juridice sau din Registrul de stat al
întreprinzătorilor individuali (în cazul întreprinderii individuale), eliberat de Camera
Înregistrării de Stat (originalul sau copia legalizată notarial);
o Certificatul de înregistrare a întreprinderii, eliberat de Camera Înregistrării de Stat, sau
alte documente care confirmă înregistrarea de stat conform legislației în vigoare
(originalul și copia);
o Documentele de constituire (statutul, contractul de constituire etc.) (originalele și
copiile); - copia actului de identitate al persoanei care prezintă documentele pentru
deschiderea contului;
o Actul sau copia actului, legalizată notarial, care atestă împuternicirile persoanei de a
deschide contul (în cazul deschiderii contului de către persoana împuternicită);
o Alte documente la cererea băncii.

5. Obținerea licenței.

Conform legislației Republicii Moldova, practicarea a circa 50 de genuri de activitate se

realizează numai în baza licenței. De aceea, la etapa lansării în afacere, întreprinzătorul
trebuie să studieze Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător,
pentru a stabili dacă activitatea pe care dorește s-o desfășoare necesită sau nu obținerea
licenței, și să întreprindă acțiunile necesare pentru obținerea acesteia.

Licența pentru practicarea unui anumit gen de activitate reprezintă un act administrativ care
atestă capacitatea și dreptul titularului de a desfășura, pentru o perioadă stabilită, genul de
activitate indicat în aceasta, cu respectarea obligatorie a condițiilor de licențiere.

Autoritatea publică centrală abilitată cu elaborarea, aplicarea și monitorizarea politicii de stat în

domeniul licențierii este Camera de Licențiere. Camera de Licențiere eliberează licență pentru
circa 39 de domenii de activitate, printre care: activitatea de audit; fabricarea, păstrarea și
77
 comercializarea angro a berii; transportul auto de călători în folos public; proiectarea plantațiilor
pomicole, bacifere și viticole; producerea și/sau comercializarea semințelor, materialului de
înmulțire și săditor; construcțiile de clădiri și/sau construcțiile inginerești; acordarea asistenței
medicale; activitatea farmaceutică veterinară și/sau asistența veterinară; activitatea de turism
etc.

Pentru celelalte genuri de activitate, licența se eliberează de instituțiile specializate, de

exemplu de către:

o Banca Națională a Moldovei – activitatea instituțiilor bancare și a unităților de schimb

valutar;
o Comisia Națională a Pieței Financiare – activitatea în domeniul asigurărilor
(reasigurărilor); activitatea birourilor istoriilor de credit, a asociațiilor de economii și
împrumut etc.;
o Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică – importul și comercializarea cu
ridicata și/sau cu amănuntul a benzinei, motorinei și/sau a gazului lichefiat la stațiile de
alimentare; producerea, transportul, distribuția și furnizarea energiei electrice etc.;
o Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia
Informației – prestarea serviciilor de telefonie fixă și/sau mobilă; transmisiuni de date;
furnizarea serviciului de acces la Internet; servicii de programe audiovizuale etc.;
o Consiliul Coordonator al Audiovizualului – activitatea studiourilor TV (eter și satelit), a
posturilor de radio, a distribuitorilor de servicii de emisie prin cablu.

Termenul de valabilitate a licenței și mărimea taxei pentru obținerea licenței sunt stipulate în Legea
privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător și prin legile care reglementează
activitatea licențiată respectivă.

Licența se perfectează în termen de 3 zile lucrătoare de la data prezentării documentului ce

confirmă achitarea taxei de eliberare a licenței.

6. Obținerea autorizațiilor.

Pentru desfășurarea activității este necesară și obținerea unor autorizații, așa ca:

o Autorizația de funcționare a unităților comerciale și de prestare a serviciilor

sociale, care este eliberată de Primărie și legalizează amplasamentul afacerii. Pentru

78
 autorizația respectivă întreprinzătorul achită taxa trimestrial, până în ultima zi a lunii
imediat următoare după trimestrul gestionar. Fiind o taxă locală, mărimea ei este
stabilită de administrația publică locală, iar valoarea maximă este reglementată în titlul
VII al Codului fiscal – Taxele locale.
o Autorizația sanitară de funcționare, care este eliberată de Centrul de Medicină
Preventivă și confirmă faptul că activitatea desfășurată de deținătorul acesteia
corespunde integral prevederilor cerințelor sanitaro-epidemiologice în vigoare. Pentru
eliberarea autorizației respective nu se percepe taxă, însă se achită plata pentru testele
de laborator.
o Autorizația de prevenire și stingere a incendiilor la exploatarea construcțiilor,
obiectivelor, care este eliberată de Serviciul Protecției Civile și Situațiilor Excepționale,
cu avizul de la serviciul pompieri referitor la respectarea cerințelor antiincendiare.
o Autorizația de construire, în cazul construcției etc.

Pe lângă formalitățile sus-menționate, întreprinzătorului îi revine sarcina să întreprindă o serie de

activitați legate de organizarea nemijlocită a afacerii:
 Alegerea amplasamentului afacerii (încăperile pot fi construite, procurate sau închiriate);
 Pregătirea spațiilor, procurarea sau închirierea echipamentului și instalarea acestuia;
 Stabilirea relațiilor cu furnizorii;
 Recrutarea și selectarea personalului;
 Promovarea afacerii.
ACTELE NECESARE PENTRU INREGISTRAREA UNEI AFACERI SUNT
 actul de identitate al fondatorului sau al reprezentantului acestuia, împuternicit
prin procură autentificată în modul stabilit de lege, precum și al
administratorului persoanei juridice;
 cererea de înregistrare conform modelului aprobat de organul înregistrării de
stat;
 hotărârea de constituire și actele de constituire ale persoanei juridice, în funcție
de forma juridică de organizare, în două exemplare;
 declarația privind beneficiarul efectiv;
 documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

4.4. Exerciții cu privire la calcularea impozitului pe venit

pentru forma organizatoricojuridică

4.5 Proiect cu privire la identitatea corporativă

Termenul de identitate corporativa se refera la imaginea unei companii, rezultata din
prezentarea proprie a acesteia. Altfel spus, este imaginea reflectata de ansamblul de evenimente,
publicuri, mesaje, activitati, publicuri si probleme ale respectivei companii. Ea se constituie,
totodata, din toate reprezentarile verbale si vizuale, directe sau simbolice, pe care compania le
foloseste in procesul de comunicare strategica cu diferitele categorii de public.
Pentru construirea eficienta si impunerea unei identitati corporative, specialistii in relatii publice
ofera trei criterii pe care practicienii se pot baza.
79
1. Centralitatea

Aceasta se refera la setul de caracteristici fundamentale pentru definirea organizatiei. In momentul

in care o companie isi pune la punct strategia de construire a unei identitati corporative de efect,
aceasta are nevoie sa puna mare accent pe transparenta si onestitate. Astfel, tot comportamentul
companiei, trebuie sa denote sinceritate si sa puna in evidenta trasaturile sale fundamentale.

2. Diferentierea

O organizatie trebuie sa isi sublinieze foarte clar acele caracteristici care o fac deosebita in raport cu
firmele concurente. Astfel, identitatea corporativa este strict legata de comparatia cu mediul de
afaceri in care compania activeaza. Ba mai mult, daca in momentul construirii strategiei, practicienii
relatiilor publice sau conducerea realizeaza ca nu exista o serie de elemente distinctive, trebuie sa
modifice anumite aspecte din companie, astfel incat sa le obtina.

3. Continuitatea temporala

Atat elementele de diferentiere, cat si trasaturile fundamentale ale organizatiei trebuie sa poata fi
identificate de publicuri ca fiind constante. Problema acestui aspect intervine in momentul in care o
companie este nevoita din anumite motive sa isi schimbe frecvent o serie de activitati, astfel
pierzand continuitatea temporala. Asadar, in momentul in care ceva se modifica, trebuie gandita o
strategie din care sa reiasa o legatura clara intre trecut, prezent si viitor.

Identitatea corporativa bine gandita determina o imagine corporativa favorabila. Aceasta din urma
presupune, mai mult decat ceea ce organizatia comunica, modul in care respectivele mesaje sunt
percepute de public si impactul pe care il produc. Asadar, daca o companie isi neglijeaza identitatea,
publicurile sale au sanse sa ii creeze in mod automat o imagine negativa, bazata pe zvonuri,
informatii incomplete sau eronate si asa mai departe.

4.6. Documente de organizarea a timpului de muncă (contractul de

muncă, regulament de ordine interioară ș.a )

UC5. Utilizarea adecvat a terminologiei de specialitate

5.1. Aplicații economice de determinare a principiilor si
componentele comunicării eficiente

80