Degeaba Cant Cucuveaua PDF

DEGEABA CÂNTĂ
CUCUVEAUA
LUCIAN CRISTESCU
DEGEABA CÂNTĂ
CUCUVEAUA
© 2014 – Editura Viață și Sănătate
Toate drepturile rezervate.
Consultanți: Attila Peli, Cristina Peli, Daniel Popa

Redactare: Livia Ciobanu-Mihai
Corectură: Lavinia Goran
Tehnoredactare: Dragoș Gârea
Copertă: Robert Andrieș
Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate

prin rețeaua sa națională de librării
www.viatasisanatate.ro/librarii
Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare:

Editura Viață și Sănătate
Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34
Fax: 021 323 00 40
E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro
Site: www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CUPRINS
Introducere ................................................................................................. 7
Dannng... .................................................................................................... 9
Dom’ Spiridon .......................................................................................... 14
Un oaspete volubil ................................................................................... 26
Note din caietul lui Spiridon ................................................................. 32
La „casa cu boscheți” ............................................................................... 36
Prohodul ................................................................................................... 43
Castelul cu stafii ....................................................................................... 52
Adio, Cezar! ............................................................................................. 56
Alphonse .................................................................................................. 60
Dezvăluiri ................................................................................................. 67
La o plăcintă ............................................................................................. 76
Vizitatori nocturni .................................................................................. 81
Trei cărți ................................................................................................... 85
O poveste străveche ................................................................................. 88
Tango final .............................................................................................. 100
Tapițerul intră în joc ............................................................................. 105
Război și foc ........................................................................................... 113
Extratereștrii .......................................................................................... 121
Mâța roșie ............................................................................................... 128
Copia fasciculului dactilografiat al domnului Demetrescu ............... 138
Coana Argentina ................................................................................... 142
Ilarie ........................................................................................................ 152
Cântă cucuveaua! ................................................................................... 157
Domnul Roth ........................................................................................ 168
Note din fasciculul lui Demetrescu ..................................................... 188
Un cer sumbru ....................................................................................... 192
Vizite ...................................................................................................... 202
Notițe din Biblia lui Demetrescu:
Teologi anihilaționiști și titlurile publicate ......................................... 213
Confuzii .................................................................................................. 215
Din adnotările lui Demetrescu ............................................................ 224
Vraja se rupe .......................................................................................... 229
Omul lui Dumnezeu ............................................................................. 234
Culegerea părintelui Mărășescu din Sfinții Părinți,
despre suflet și moarte .......................................................................... 241
Documente în mov ................................................................................ 249
Noile însemnări din caietul lui Spiridon ........................................... 255
Joia dinaintea parastasului .................................................................... 257
Parastasul cel mare ................................................................................ 261
Epilog ...................................................................................................... 277
INTRODUCERE
Fie că suntem mai tineri sau mai tomnatici, suferim cu toții

de același „reflex” nefericit: ori de câte ori ne intersectăm cu chipul
morții, întoarcem instantaneu capul și preferăm să-l ignorăm. Pre-
ferăm să alegem culorile vieții... măcar că „Doamna cu coasa” nu uită
pe nimeni. Paradoxul acesta face ca toți, mare sau mic, să ne simțim
stângaci și nepregătiți mental pentru „marea călătorie”, cum au nu-
mit-o bătrânii.
Moartea, considerată „cea mai mare problemă a filosofiei”, îm-
bracă în diferite culturi fie haina de prieten, fie cea de dușman. Dar la
întrebarea: „Ce este dincolo?” sau „Unde merg?”, în afară de bănuieli
sau crezuri, nimeni n-are dovada obiectivă, pentru că nimeni nu s-a
întors de-acolo.
În afară de Unul singur: Iisus Hristos.
Dezvăluirea pe care El a produs-o a fost atât de puternică, încât
timpul s-a împărțit în două: înainte și după Hristos. Iar toți cei ce au
aflat-o, de-atunci și până azi, au sărbătorit eliberarea de sub teroarea
morții și a mormântului.
Mileniile care au trecut peste civilizația creștină ne-au famili-
arizat într-atâta cu ideea Evangheliei, încât veacul al XXI-lea, de-
sensibilizat, a ajuns, practic, străin de conținutul ei. Pentru a corecta
această stare de fapt, s-a născut această carte.
7
DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA
Conceput în buna tradiție a comunicării marilor adevăruri

prin intermediul unor narațiuni fictive1, volumul Degeaba cântă cu-
cuveaua prezintă un număr de situații reale și autentice, culese din
peisajul românesc, legate însă împreună printr-o dramă imaginară.
Conform cutumei, numele persoanelor și ale locurilor au fost schim-
bate. Dincolo de pulsul dramatic care îl motivează pe cititor, mintea
căutătorului va descoperi adevărurile fundamentale care limpezesc
necunoscuturile și nasc certitudini.
1
Vezi: Călătoria creștinului, de John Bunyan; Cartea cu sublinieri, de Charles L. Taylor; Cântecul
Evei și Proiect Sunlight, de June Strong ș.a.
8
DANNNG...
Bătrânul pendul bătea ora 13:30. În cancelaria pustie, un bărbat

trecut de mijlocul vieții zăbovea la masa lungă, cufundat în lectura
unui respectabil volum. Un ușor ciocănit îl trezi la realitate.
– Da, intră...
În cadru, apăru chipul spălăcit al portarului.
– Scuzați, dom’ profesor... Cam cât mai stați? Știți, azi e Vine-
rea Mare... În școală nu mai e nimeni. M-aș cam duce și eu acasă...
Bărbatul tresări ca ars.
– Huu... Deja unu jumate! Ai dreptate, Grigoraș. Uite, acum
plec și eu...
– Da’ nu vă supărați...
– Ei, cum să mă supăr! M-așteaptă și pe mine nevasta. Mi-a zis:
„La 12 neapărat să fii acasă...” Ce-a zburat timpul!
Grăbit, bărbatul strânse lucrările elevilor, băgă în geantă volu-
mul prețios pe care tocmai îl cumpărase: Opera literară a lui Hasdeu,
încuie dulapul și dădu să iasă.
– Ia, măi Grigoraș, sendvișul și merele astea. Că iar mă ceartă
Margareta că n-am mâncat pachețelul.
– Bogdaproste... Sărbători fericite. Și scuzați, dom’ profesor…
– Să fii sănătos, Grigoraș!
Afară, soarele strălucitor îmbrăca totul în primăvară. Profeso-
rul Florea Costache o luă cu pas mărunt în jos, pe același drum bătut
9
de nouăsprezece ani. În timp ce pașii îl purtau mecanic spre casă,

gândurile îi măcinau sufletul. Prin mulțimea veselă de pe stradă, Flo-
rea trecea absent, ca omul invizibil. Se reculese abia când ajunse în
fața porții lui. Casa de la nr. 7 de pe strada Brândușelor era scundă,
acoperită cu tablă, o casă tipică pentru Dudeștii anilor 1930. Se în-
șira de-a lungul curții mititele și întunecate. Ferestrele bucătăriei și
ale sufrageriei din stânga intrării, care priveau spre străduță, n-aveau
parte de soare. În schimb, ferestrele dormitoarelor dinspre grădina
vecinului împrospătau atmosfera casei. Un gard scund de lemn deli-
mita curtea. La doi pași de poartă, un rond mic, demarcat cu bucăți
de cărămidă, ocrotea un liliac bătrân, singurul supraviețuitor verde al
curții. O potecă, tot de cărămidă, ducea către marchiza cu trei trep-
te. În dreapta intrării se zărea fereastra mică a băii. În continuarea
clădirii se ridica o magazioară înăltuță, pentru lemne și alte troace.
În curte, cișmeaua ciuruia a pustiu. Florea împinse poarta care
scârțâi. Prin fereastra deschisă a bucătăriei, zări silueta Margaretei.
Îl aștepta. El își șterse bine pantofii și intră. Până să-i zică o vorbă,
femeia i-o luă înainte:
– Na, că muri și nea Nicu... Ce l-a apucat să moară chiar azi, de
Vinerea Mare? Ca să ne strice nouă Paștele...
Florea s-a oprit în prag, ca trăsnit. Nicu?... mort?
– Ce stai și te miri? Că doar i-a ajuns cât a benchetuit... Dum-
nezeu să-l ierte!
Florea Costache închise încet ușa după el. Nu de nea Nicu îi era
lui. Unchiul Margaretei fusese un pezevenghi. Era hapsân, fustangiu,
bețiv. Copii n-a vrut, iar pe mătușa a băgat-o în mormânt. Și-apoi,
țin-te de prostii până a tocat toată agoniseala... Așa, ca să nu lase
niciun sfanț nepoatelor.
„Mort...” Omul își puse pălăria în cui, luă geanta și, pentru câ-
teva clipe, chipul său din oglindă îi fură privirea. Se văzu mărunțel
și adus ușor de spate, cu ochii obosiți... Părea îmbătrânit înainte de
vreme.
Vestea morții lui nea Nicu doar i-a reaprins tăciunii din suflet.
Aproape că se împlinea anul de când niște dureri abdominale surde
10
Dannng...
îl sâcâiau tot mai des. Gândul unei boli grele îl otrăvea. Să fi fost
ficatul? Pancreasul? Abia cu două luni în urmă se hotărâse să meargă
la doctori. După cum se uitaseră la el, pricepuse că nu e glumă. Re-
zultatul urma să-i vină abia după Paște.
Să-i spună Margaretei de boală? Ferească Sfântul! N-ar mai fi
avut liniște: reproșuri, ocări, cicăleală... Ce să facă? O merge și el pe
unde i-a fost scris... Și-acum, uite, nea Nicu! În starea deprimată în
care era, nu-i venea deloc să se întâlnească cu rânjetul morții. Dar
n-avea încotro...
Sâmbătă dimineață, Florea își spălă Dacia roșie. Apoi încărcă
bagajele și coroana.
– Gata, Floreo! zise Margareta. Mână la Titu, la răposatul!
Pentru că înmormântarea se nimerise tocmai în vacanța de Paș-
te, Cezar, băiatul lor, student în anul III la Politehnică, a insistat s-o ia
cu ei și pe Lisa, prietena lui de la facultate. Fata, o șatenă drăguță, cu
codiță și ochi albaștri, era din Sighișoara. Era fiica familiei Hermann,
niște sași cu nume bun. Tatăl ei era învățător. De când Margareta a
văzut că-i treabă serioasă, obișnuia să viseze cu voce tare:
– Eu zic că, după licență, facem nunta. Ce zici, Floreo? Apoi...
Ehei... la Germania! Că orice om trage la ai lui. Vremurile-s grele...
și... mai știi? Ne-om lipi și noi pe lângă ei... Doiciland, Doiciland...
***
Motorul torcea bătrânește. În spate, Cezar și Lisa șușoteau pe
limba lor. În față, Margareta vorbea de toate. Cu ochii în parbriz,
absent, Florea se întorsese cu gândul la anii duși pe copcă...
Cu treizeci şi trei de ani în urmă, venise el, fecior cuminte, din
Rădăuți la București, la facultate. A găsit gazdă în cartier, la o cu-
noștință de-a mamei. Prin anul III i-a furat mințile o fetișcană din
vecini, Margareta. Avea forme generoase, măturici la pleoape și pur-
ta rochii pe corp. Nici nu mai știe cum a început. Odată, l-a întrebat
de vorbă. El i-a răspuns timid. Din adolescență, Florea avea o tea-
mă înnăscută de fete. Simțindu-și ascendentul, Margareta pornise
11
ofensiva. Ea, fată de târgoveți, râvnea la statutul unei soții de inte-

lectual... „Să mă strige: Doamna profesor...!” Zi de zi îi ținea calea. La
început îi bătea la geam pentru vreo coală de hârtie... Apoi începuse
să-l viziteze chiar la el în cameră. Și nu se grăbea să plece. Odată –
trecuseră câteva luni – nici una, nici alta... i-a sărit de gât. Gestul
îl dăduse gata! Fata avea ceva stare. Deh..., mai era și buletinul de
București. Așa că... s-au luat. Luna de miere au petrecut-o la Amara,
căci Margaretei nu-i venea să voiajeze până-n fundul Moldovei. Apoi
a început corvoada vieții. Văzându-se cu sacii în căruță, după o vre-
me, Margareta renunță la dichisurile femeiești. Și n-a mai ținut cont.
S-a îngrășat și s-a făcut „cucoană de Dudești”. Iar el, provincialul, se
învățase să-i rabde felul.
După licență, Florea a fost repartizat mai întâi la țară, la Săpu-
nari, lângă Lehliu. Ani de zile a făcut naveta. Patru zile stătea la școa-
lă, într-o cameră mică, închiriată, și trei zile acasă, că Margareta nu
concepea să lase capitala. I-a fost greu: mai cu frigul, mai cu foamea...
De-atunci a început să-l cam supere abdomenul. În singurătate, se
mângâia cu elevii. Îi iubea. Și ei îl iubeau. În sfârșit, după nouă ani de
navetă, prin relațiile nevesti-si, a reușit să ocupe o catedră de limba
română la o școală generală, tot în Dudești.
Copii?... Cât își dorise! Trei-patru... Dar ce? Putea el să-i nască?
Abia când Margareta a căzut la învoială, târziu, după doisprezece ani,
a sosit pe lume și Cezar. Băiatul era mămos tare. Margareta a știut
să-l croiască după chipul și asemănarea ei. Ori de câte ori copilul se
juca cu Florea, mamă-sa făcea ce făcea și-i despărțea... Acum, Cezar
tăifăsuia mai degrabă cu ea. El, Florea, se simțea „cantitate neglija-
bilă”... În lipsa afecțiunii, se refugiase tot în lucrul cu elevii. Iar când
ajungea acasă, dispărea în dormitorul cu bibliotecă, ce-i ținea loc și
de birou.
– Costache! Cu tine vorbesc!
Speriat, Florea se dezmetici și frână. Când Margareta îl striga
pe numele de familie, era bai!
– Mda... Scuze... Mă gândeam și eu, așa...
– Hai, zi: Să intru la partaj cu Anica? Sau nu?
12
Dannng...
„Partaj... Procese... Pentru o dărăpănătură?” gândi Florea. De-

pășit de situație, înjghebă un răspuns neutru:
– Eu zic... să te mai gândești...
De pe bancheta din spate se auzi glasul fetei:
– Uite că am ajuns...
Într-adevăr. Primele case din Titu se profilau în zare. În ritm
domolit, ca de paradă, Dacia își făcea intrarea în urbea rubedeniilor
peste care, în sfârșit, dăduse norocul moștenirii.
13
DOM’ SPIRIDON
Nu plouase de săptămâni bune. Târgul părea prăfuit și uitat de

lume. Dacia roșie se opri la penultima casă de pe strada Liniștii, la
hotar cu o livadă părăsită și cu imașul. Două coloane scorojite, odată
mândre, străjuiau treptele ce duceau spre parterul înalt. La poartă
atârna prapurul negru. Pe faldurile decolorate se mai zăreau, răzleț,
litere dintr-un adagiu pentru morți. În curte, două vecine se zoreau
să curețe bătătura de mizeria adunată încă din toamnă. Margareta,
Cezar și Lisa s-au grăbit s-o ia înainte. În timp ce Florea se opintea să
scoată coroana din portbagaj, surprinse dialogul vecinelor:
– Nu-ți zisei eu că dă ortu’ popii?
– N-aș fi zis! Că numai luni umbla țanțos prin târg.
– Ei, Leano... Când îți cântă cucuveaua, gata! De luni, întruna
numai pe casa lui se oprea. Și cântaaaaa...
Florea, în stradă și cu coroana în mână, tot zăbovea. „Na’, cucu-
veaua! De ce nu i-o fi cântat altă dată? De ce tocmai acum?” gândea
el. Nu-i venea deloc să miroasă lumânări, tămâie și mort. Îl urmă-
rea simțământul că avea să asiste la repetiția generală a propriului
prohod...
În sufragerie era forfotă. Femeile, în frunte cu coana-mare,
Vasilica, aranjau treburile. Tușa Rița, surdă de tot, ședea pe recamier
cu lumânarea oablă în pumn și aștepta să pună mortul pe masă.
– Uite-l și pe Florea! zise Anica, nepoată de-a lui nea Nicu.
– Dumnezeu să-l ierte..., îngăimă Florea.
14
Dom’ Spiridon
– Ce să-l ierte? Că tare câinos a mai fost și unchiul... Doamne,

iartă-mă!
– Ptiu... Nu vorbi mortul de rău! i-o tăie coana-mare. Că acuși
se supără.
Vasilica, trecută bine de şaizeci de ani, era expertă în datini și
îngropăciuni. Nu era mort în tot târgul, și chiar în împrejurimi, la
care să n-o cheme. Înăltuță, iute și bărbătoasă, se simțea în largul ei
printre femei. Dădea ordine și toate o ascultau.
Prins între atâtea femei, Florea se așeză stânjenit lângă tușa
Rița.
– Nu sta, dom’ Florea... Umple urciorul ăsta cu apă și pune-l
strajă sub căpătâiul răposatului. Și... Vai! Oglinda! Oglinda...!
– Ce oglindă?
– Tii !... E neacoperită... Repede! Că se face strigoi!
Dintr-o mișcare, Anica smulse carpeta cu „Răpirea din serai” de
pe perete, o aruncă peste sticlă și gata! Oglinda nu mai era...
Cu urciorul în mână, Florea se strecură afară. „Strigoi?!” Citise
despre ei în Eminescu, Bolintineanu... Niciodată nu s-a gândit că ar
putea fi ceva mai mult decât fantezie macabră. Acum, muncit de pro-
priu-i sfârșit, se vedea atât de vulnerabil față de lucruri de care habar
n-avea... „Am să mor... Unde m-oi duce? Strigoi – eu? Ce-o mai fi și
cu datinile astea?”
***
Se înserase de-a binelea. O pâclă de fum purtat în dangăt de
clopot se întinse peste toată mahalaua. În casa răposatului Nicu, în-
cepu să vină lumea la priveghi. Care cum intra, mergea legănat până
la sicriu, se zgâia la mort, ofta și zicea:
– Ce să-i faci?
Obștea, cu fețe lungi, îi răspundea în cor:
– N-ai ce-i face...
Și, cu fiecare nou-venit, ritualul se relua iarăși și iarăși.
Pe la 7, sosi un bărbat uscățiv cu părul lins, cu fața slabă și lu-
cioasă și cu ochi nervoși. Era Spiridon, bărbatul Verginicăi, o altă
15
nepoată a lui nea Nicu. Fusese locotenent-major. Odată cu desfi-

ințarea Unității Militare Găiești, a fost disponibilizat și s-a întors
acasă, în Hagioaica. Cu banii din salariile compensatorii, nevastă-sa
deschisese o gogoșerie pe strada mare din Titu. Iar el, pe lângă ea.
Ura gândul să se mai bage slugă la stăpân. Pentru felul lui caustic și
nesuferit, nu-l înghițea nimeni.
– Singur, Spiridoane? Dar Verginica...?
– E la gogoși. E lume multă, ca de sărbători...
Pe scaune și în colțuri se adunaseră cam cincisprezece. Femeile
şi-au găsit de vorbă grupuri-grupuri, iar bărbații – unii pe-afară, alții
prin bucătărie, pe la sticle...
– La ce oră vine părintele ca să citească Stâlpii?
– Nu vine. Are treabă multă la biserică. A zis că trimite mâine
pe careva, pe cine o găsi...
– Păi, dacă-i așa...
Și câțiva s-au ridicat să plece.
După ei, și Cezar cu Lisa. Ocupată cu treburile, Margareta nici
nu băgă de seamă. „Bine fac!” gândi Florea. „Ce să caute ei printre
babe? Sunt tineri. Lasă-i să se ducă la plimbare!”
Coana-mare îndreptă „toiagul” aprins pe pieptul mortului. Spi-
ridon, care își luase locul lângă Florea, singurul necunoscut la care
spera să mai aibă acces, zise înfundat, arătând cu capul spre lumâna-
rea răsucită colac:
– Uite șarpele!
– Ce șarpe? tresări Florea.
– Eh... lumânarea aia... Datină păgână, furată de la greci.
– Ce vorbești? sări o vecină. E obiceiul nostru sfânt, din
moși-strămoși.
– Drept grăiești!... Că moșii tăi tot păgâni erau. Pe mine nu mă
îmbrobodiți...
Cât a lucrat Spiridon la garnizoană, la birouri, avea timp berechet
să citească. Instruit pe timpul Împușcatului, era în răspăr cu biserica.
16
Dom’ Spiridon
La înmormântarea bunicii, s-a ciondănit cu rudele și cu popii. Nefiind

documentat, a ieșit cam șifonat. De atunci, și-a pus ambiția să lămu-
rească el lucrurile din cărți. Acum se știa cu spatele acoperit.
– Pisica! Oprește mâța, Jane! țipă Vasilica.
Doi se smuciră de pe scaune:
– Zât, ghiavole!
Spiridon chicoti răutăcios:
– Ei zic că se face strigoi, he-he... Că dacă trece mâța pe sub
mort sau sare peste el, gata, nea Nicu se face strigoi!
– De unde știi? întrebă Florea.
– Ei... Din cărțile lor. Le-am luat la puricat... Și cu asta, cu
oglinda... Dacă nu-i acoperită, cică sufletul lui Nicu intră în oglindă
și... nu mai scapă de el...
– Nu mai spune!?
Spiridon râse cinic. După câteva clipe, Florea arătă cu capul
spre mort.
– Dar săculețul acela, de sub cap?
– Oho... E calabalâcul lui pentru „dincolo”. Are săpunul... piep-
tănul lui... Dar ce freză să-și mai facă Nicu, că-i chel? Și forfecuța...
Și un ac... Cică să-i fie bine pe lumea cealaltă. I-au pus și un aparat
de ras... Păcat: e nou-nouț, cu trei lame... Pe deasupra – auzi mata! –
i-au numărat nouă bucăți de pietricele, de cioburi și de tămâie... Asta
ce-i, dom’ Florea? Nu-i magie?
Florea trăia un sentiment straniu – se simțea transportat într-o
altă lume. Spiridon, aplecat spre urechea lui, își continuă perorația:
– Dar treaba cu banii, o știți?
– Care bani?
– Ăia din pumn și de prin coșciug. Ai?
– ??
– Tot de la păgâni...
Pe când Spiridon dădea să-i lămurească taina, apăru lângă ei
Vasilica.
– Măi Spiridoane. Te-ai găsit să împui capul la dom’ profesor
cu prostiile tale!
17
– E-adevărul gol-goluț, coană-mare. Am documente...

– Ce docomente? Vezi că se supără mortul, bre! Și năpasta pică
pe tine!
Apoi, adresându-se soborului:
– Hai, fetelor! Care vine la înviere și care rămâne să păzească
mortul?
Unul după altul, toți au ales să plece, afară de Florea, Spiridon
și tușa Rița. Curând, plecă și Spiridon cu bicicleta, dar numai până
acasă. Zicea că vine înapoi.
Rămas singur în casă cu baba surdă, Florea porni să iscodească
mortul și casa. Nea Nicu era îmbrăcat în costum nou, cum n-a mai
avut de la nuntă. „Nou-nouț... Și-l bagă în pământ!...” Pe piept ardea
lumânarea încolăcită. Pe fundul sicriului luceau parale... „Ce-o fi și
cu astea?”
Încet, dădu ocol prin odăi. Casa era mare și întoarsă pe dos.
Pe jos, zăcea gunoi nemăturat. „Zicea Spiridon că, până nu scoate
mortul, e rău să mături!?” Lângă poza răposatului aștepta un teanc
de prosoape noi, cu etichetă. Sus, pe bufet, erau trei tipsii cu colivă,
ornate cu bomboane. Apoi cozonac cât vrei, șase sticle cu șpriț, plus
trei jumătăți de țuică. Peste tot, numai căni și păhărele golite...
N-a trecut nici o jumătate de oră, că Spiridon apăru în ușă, nă-
dușit. Sub braț ținea ceva important. Era un caiet mare, studențesc.
– Vino încoa’, dom’ profesor. Pun pariu că așa ceva n-ai văzut...
Curios, Florea se așeză lângă el, la masa din bucătărie. Spiridon
goli mai întâi un pahar de vin, îşi suflă nasul cu năduf, deschise tacti-
cos caietul și începu să-l răsfoiască demonstrativ. Era plin cu un scris
nervos în multe culori, ca la armată. Se vedea că era muncit.
– Știi ce-i ăsta, dom’ Florea?...
Florea întinse gâtul și încercă să se dumirească, dar ochii îi fu-
geau peste rânduri. Erau o mulțime de citate.
– Ăsta-i caietul meu cu documente. Mata ești profesor. Dar
și eu am citit mult. Din ’99, asta-i pasiunea mea... Și fotbalul – îs
microbist, îs cu Petrolul... Cum ziceam, am citit mult: pe Marian...
18
Dom’ Spiridon
Burada... Ciaușanu... Dom’le, alde ăștia au fost mari! Au scris înainte

de Primul Război Mondial...
În timp ce Spiridon își defila palmaresul, profesorul îl privea
din ce în ce mai mirat. Părea că are în față nu un amărât de rezervist,
ci un cercetător sui-generis cu o tolbă grasă.
– De unde vrei s-o iau? zise Spiridon şi deschise caietul undeva,
la mijloc. Uite aici. Știai, dom’ profesor, că slujba de înmormântare e
un ghiveci de datini, păgâne și creștine? Și n-o zice oricine. Panaitescu
ăsta a fost studentul lui Iorga. O zic chiar și fețe bisericești. Îi am aici,
în caiet...
Ochii lui Florea parcurseră în tăcere câteva pasaje.
– Ei, folclor... Dar spune, despre strigoi... ai ceva?
– Strigoi? Stai așa...
Spiridon se aplecă peste masă și începu să-și răsfoiască
catastiful...
– Am găsit. Cică... strigoii2 sunt „spiritele morților care n-ajung
din anumite motive în lumea de dincolo, după înmormântare...” Zice
că-s „periculoși pentru vii”. Sunt mai multe soiuri: strigoi de apă și
strigoi de uscat... strigoi de vite și de stupi... de ploi și de foc...3
Spiridon pufni într-un râs zgomotos.
– Cum adică? întrebă Florea.
– Vezi mintenaș... Cică: „Strigoii provin din morții cărora nu
li s-au făcut sau li s-au făcut greșit rosturile la înmormântare... Sau
n-au avut cu ce plăti vămile, întrucât nu li s-a dat banul la plecare
sau l-au pierdut pe drum...” Prosteli! Apoi: „Strigoii călătoresc... pe
coadă de mătură, pe butoi sau în butoi...”4 Oameni în toată firea și
cred prostiile astea!?
În timp ce ochii vorbitorului cercetau să vadă ce impresie a
lăsat, cu stânga își mai turnă un șpriț.
– Hai, dom’ profesor, ia și mata un pahar...
2
Strigoi: nume derivat din latinescul strigosus, „descărnat”, sau din italianul stregone, „vrăjitor”.
3
Dr. Ion Ghinoiu, Lumea de-aici, lumea de dincolo, 1999.
4
Ibidem.
19
Fără să protesteze, Florea primi paharul, îl duse la buze, sorbi

ușor și-l lăsă jos cu o grimasă. „Zeamă de butoi...”
– Apropo, dom’ profesor, știai că ăsta..., Voltaire, și el credea în
strigoi? A și scris despre ei. Hai, că am găsit una tare: „Strigoii se tem
de usturoi”... Ha-ha-ha. „De Sf. Andrei, fricoșii ung pragurile ușilor
cu usturoi și ceapă... Și le atârnă la copii căței de usturoi pe după gât.”
Huu, ce duhoare...! Până unde merge prostia omenească, dom’le!
Mai dădu o pagină și citi:
– I-auzi: „Practici de destrigoire!” Adică dezgropi mortul, îi îm-
pungi inima sau i-o scoți și o arzi. Apoi bei cenușa. Ptiu! Ca-n timpul
lui Pazvante Chioru’. Chiar anul trecut s-au întâmplat de-astea prin
Oltenia! Zău, am citit în ziar! Cică-s chestii „paranormale”5...
Florea îl privi țintă. În minte îi mocnea o întrebare.
– Spune-mi, Spiridoane... Matale ești creștin?
– Eu? Îs ateu. Sau... Nu știu ce-oi fi. Dar am necaz pe popi.
– Nu faci bine, Spiridoane. Că și matale mori. Și cin’ te îngroapă?
– Pe mine? N-am treabă. Că toată îngropăciunea lor este un
circ... Ia ascultă, dom’ Florea!
Și Spiridon dădu caietul de la început.
– Așaa... Vrei să-ți citesc ceva despre priveghi? Zice că „mortul
trebuie păzit zi și noapte ca să nu-i fure necuratul sufletul...”6 Cum
vine asta? Să păzești ce nu vezi? Și încă... să te pui cu Diavolul? Dar
Dumnezeu unde-i în toată povestea asta?
Spiridon își muie arătătorul pe limbă și dădu pagina.
– Uite, treaba cu săculețul: „Obiectele au profunde semnificații
magice.” Auzi matale: ma-gi-ce! Mai zice că practicile noastre funera-
re îs „atestate documentar încă din secolul al III-lea î.Hr. ...”7 Curat
păgâne! Ia uite: „Toiagul” – lumânarea de pe pieptul mortului – șarpe
încolăcit! Pricepi? Aici și-a băgat șarpele coada! Așaa...
Și Spiridon mai frunzări caietul.
5
Cornel-Dan Niculae, Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc, 2005.
6
Dr. Ion Ghinoiu, op. cit.
7
Prof. Cocora I. C., Influențe precreștine în ritualul înmormântării, 2003.
20
Dom’ Spiridon
– Apoi despre bocet... Pe asta o zice un popă: „Romanii, grecii

și alte popoare păgâne aveau bocitoare tocmite ca să facă această sluj-
bă.”8 Și încă una: „Plângerea morților... își are rădăcinile în credințele
geto-dacilor în Zamolxis.”9 Ți-am spus eu?
Florea îl opri cu un semn din mână:
– Dom’ Spiridon, matale crezi în suflet?
– Eu...? La Academie am învățat că... adică, la marxism! … că
sufletul nu există, că e doar așa, un efect al materiei. Ei, c-o fi, că n-o
fi, nu-i treaba mea. Dar nici nu pot crede bazaconii de-astea. Vrei
despre suflet?
Și Spiridon luă sticla cu vin. Dădu pe gât ultimele două-trei
guri. „Ăhhh...”, gemu el de plăcere și puse cu zgomot sticla înapoi.
Pentru vreo trei secunde, rămase nemișcat. Apoi își șterse gura cu
palma și se aplecă iarăși peste caiet.
– Uite: „Dacă sufletul poate suporta foamea, prin faptul că se
hrănește cu parfumuri” – de unde, dom’le? – „îi este imposibil să su-
porte setea și se spune că riscă chiar să moară.” Cum adică să moa-
ră?!? „De aceea trebuie să-i oferi cel puțin un urcior de apă...”10
Iritat, Spiridon lovi caietul cu palma și se lăsă pe spate.
– Lămurește-mă: Dacă-i suflet, nu-i trup. Și dacă nu-i trup, de
un’ să aibă gură sau pântece. Și-atunci, zi mata: Cum să bea?... Ei?
Fără să aștepte răspuns, se aplecă peste foi și continuă să depene
pasajul:
– Cică: „În fereastră se pun colăcei, un pahar cu vin și unul cu apă.
Se crede” – cine crede, bre?? – „că, până la șase săptămâni, sufletul
vizitează locurile pe unde a umblat...” Vezi, de-aici năzdrăvănia cu
strigoii! „...Iar seara vine și mănâncă, dacă e flămând, și bea dacă îi
este sete. Oamenii spun că nu s-a întâmplat niciodată să găsească
mâncat colăcelul” – cred și eu! – „pe când paharele se golesc uneori,
chiar de tot în timpul nopții...” He-he, sunt destui care vin să-l bea pe
șest... Matale crezi de-astea, dom’ profesor?
8
Preot Ioan Șt. Popescu, Noțiuni liturgice, nedatat.
9
Oprea Gh., Folclorul muzical românesc, 1983.
10
Ioana Andreescu, Mourir a l’ombre des Carpathes, 1986.
21
– Eu?... În materie de morți sunt confuz. Zi, te rog, mai departe...

– Dar despre „punți”, sau „poduri”, ai auzit?
– Nu...
Satisfăcut de neștiința profesorului, Spiridon se porni cu un
nou avânt.
– Se zice că, pe când se scoate mortul din casă, trebuie să pui
înaintea ușii o „punte”, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta...
– Ce vamă? Cum adică?
– Ehe, treabă complicată... Dacă nu știi cum e cu vămile astea,
nu pricepi nici ce e cu punțile. Hai să-ți citesc din Simeon Florea
Marian. Ăsta, ți-am zis, îi mare! Ia ascultă: „După răscoala îngerilor,
când Dumnezeu îi alungă din cer, îngerii răi cad pe pământ. Văzând
Dumnezeu că pică prea mulţi, a poruncit ca toți cei care nu au ajuns
pe pământ să rămână acolo unde sunt.” Care-i raționamentul?!? „Cei
care nu au ajuns pe pământ atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de
răzbunare, ei se sfătuiesc să facă vămi și să oprească sufletele oame-
nilor care călătoresc de pe pământ spre cer...” Și continuă: „Unii spun
că sunt 7 vămi, alţii, 9, alţii, 12, alţii, 24, iar după unii, chiar 99. Cei
mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.” Observi că e
după... păreri!
Și Spiridon continuă citania lungă cu iz de basm.11
11
Pasajul continuă: „Mai departe, se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului,
alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii etc. Cea mai de pe urmă, şi totodată cea mai
fioroasă şi periculoasă vamă, se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă, ca
şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazer fără de fund şi întunecos în care se află tot felul
de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele. La vama de lângă puntea aceasta, numită și
puntea raiului, e aşa de întuneric, că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste
ea. Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa, cum pică în iazer
și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina, atunci scapă, trece mai departe şi se duce
în rai. Celor mai multe suflete însă, tocmai când se află la mijlocul punţii și speră că sunt scăpate
de pericolul cel mai mare, le ies înainte o mâță și îndărăt un câine. Mâța vrea numaidecât să le dea
jos în iazer, iar câinele nu o lasă. În fine, soseşte un om și, dacă sufletul trecător are vreo para la sine
și i-o dă, omul acela alungă mâța şi-l ajută să treacă puntea. Dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace
de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazerul cel fără de fund. De aici vine datina
românilor de a-i pune mortului în mână o lumină de ceară şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că,
având și aprinzând lumina, să vadă pe unde are să se ducă și, plătind bănuţul omului, să-l treacă de
cealaltă parte. Un suflet vinovat poate scăpa de vamă plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi
22
Dom’ Spiridon
– Hmm... Asta sună a Făt-Frumos și Zmeul, mustăci Florea.

– Eu ce zic? Partea comică e că vameșii, ăia de cercetează și ju-
decă sufletele, auzi: „cu dreptate”, sunt... dracii! De unde până unde
„draci... drepți” și urâtori de păcat? Ce? Dracii fac judecata? Ei, „vătă-
șeii” lui Dumnezeu? Dacă există un dumnezeu cum zic creștinii, ce
caută dracii-judecători, tocmai ei care-i bagă pe fraieri în păcat? Cu
ce drept și-au așezat ei vămile? Au bilet de voie de la Dumnezeu?
Pe deasupra, iau și „plată”? Ce mai plată! Marian mai zice: „Plata vă-
mii este un colac și un bănuț.”12 Hi-hi-hi... Va să zică, pe de-o parte
diavolii – după ăsta, Cleopa13, dacă ai auzit de el – îs „groaznic de
înfricoșători”. Iar pe de altă parte, ca să treci de bâzdâgăniile alea, le
dai... un bănuț și un colac? Ce? Îs cățeluși? Și-apoi, ce să facă dracul
în văzduh cu 50 de bani?!? Nu vezi, dom’ profesor? Neghiobie curată!
Pe măsură ce-i dădea înainte cu explicațiile, duhul lui Spiridon
se înfierbântase de tot. Trecea de la umor la sarcasm.
– Mai stai, Spiridoane, și trageți oleacă sufletul...
Spiridon căută cu ochii după vin. Se ridică, merse la bufet, tur-
nă în pahar și-l goli. Apoi se așeză și își curăți zgomotos gâtlejul.
– Buun... Acum să ne întoarcem la punți. Folclorul zice că din-
colo de fiecare vamă te așteaptă un lac. Cum să-l treci? Ei bine: „În
faţa casei mortului se pune o punte, ca sufletul să poată trece de la
o vamă la alta. Ștergarele, sau prosoapele, se dau să fie punți, de care
sufletul să se folosească la trecerea prin vămi.”14
– Ce să facă mortul cu prosopul? întrebă Florea.
banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă. Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti
pe vameş, merge în iad. (Simeon Florea Marian, Înmormântarea la români, 1892)
12
Vezi și Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult după credințele poporului român, 1915: „Plata este
un colac, bănuț, plus ceva haine și mâncare”; și preot Victor Aga: Simbolica biblică şi creştină – Dic-
ţionar Enciclopedic, 1935: „Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei
vămile văzduhului şi a uşura trecerea sufletului prin ele.”
13
„Peste fiecare ceată de îngeri răi înfricoșători de la vămi este un înger cumplit, cu misiunea să
cerceteze sufletul de un anume păcat. Adică: când l-a făcut, de câte ori, dacă l-a mărturisit, dacă a
îndemnat și pe alții să-l facă...” (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 5)
14
S. F. Marian, op. cit.
23
– O fi întrebarea matale logică, da-i... nebună! sări Spiridon.

Păi, dacă-i mitologie? E ca și visul de noapte: n-are noimă. Toate se
leagă și se îmbârligă anapoda. Prosoapele întinse pe pământ... țac-
pac se fac punți. Și gata: mortul trece balta. Să mai știi un lucru.
Povestea cu punțile nu e născocire românească. Vine taman de la ca-
pătul lumii. O zice chiar ăsta... mitropolitul Banatului, Corneanu.15
Ca să-i puie capac, un alt popă scrie: „Toate pomenile se împart în
acest timp ca milostenie pentru răposat, spre a fi ajutat în a depăși
feluritele piedici pe care Diavolul le pune în calea sa la trecerea prin
vămile văzduhului.”16
– Bizar... Dar cu banul cum e? îngână Florea.
– Spiridoane! Spiridoane! se auzi din stradă o voce de femeie.
– Hait! Îi Verginica... Vrea s-o duc la Înviere, de n-o fi prea
târziu... Gata, plec!
– Ai putea să-mi lași caietul să mă uit prin el? Numai până
mâine...
– Caietul? E comoara mea. Nu-l dau la nimeni.
– Dar mai vii? Cu caietul...
– Poate mâine...
– Mulțumesc, Spiridoane! Noapte bună...
Afară bătea un vânt ușor. Când și când clincănea o tablă din
streașină. În cameră se auzea doar tic-tacul pendulei cu cuc, din pe-
rete. Florea se așeză din nou, zăpăcit de gânduri. Tot ce auzise era
nou și în contradictoriu cu gândirea rezonabilă. „Mitologia? Povești!
... O fi și un sâmbure de adevăr... Dar care-i sâmburele acela? Despre
tainele astea, nimeni nu mi-a zis nimic de când mă știu…”
Deodată, un horcăit sinistru îl înfioră pe Florea.
– Cine-i?
15
„Simbolistica podului există în toate marile religii: în budism, la inzi, la medo-perşi, la greco-ro-
mani, la mahomedani, la creştini şi la români... Pe lângă fiecare dintre podurile acestea se mai pune
şi câte un colac sau o pâine însoţită şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pom-
neţi). Podurile... stau în legătură cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci su-
fletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, aşterne pânza care i s-a pus în cale.” (N.
Corneanu, Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase, în revista Mitropolia Olteniei, 1970)
16
Protosinghelul Nicodim Mândița, Vămile văzduhului, 2008.
24
Dom’ Spiridon
Tăcere... Florea, înlemnit de groază, rămase în așteptare. Cu

sângele zvâcnind în urechi, se sculă încet și privi spre lumina chioară
din sufragerie. Mortul? Tot acolo. Făcu câțiva pași... Un alt horcăit îi
făcu părul măciucă. Să fugă... În beznă? Era și mai nesigur. Cu ini-
ma-n dinți și cu mișcări de somnambul, intră în sufragerie. Dincolo
de sicriu, zări atârnând… un cap! Era tușa Rița, răpită în lumea vise-
lor fără culoare, cu lumânarea muiată covrig între degete. „Uff... Bine
că-s doar fantezia nărodului, strigoii ăștia...”
Lăsându-se moale pe scaun, gândurile i se întoarseră spre chi-
pul bolii ce-i bântuia singurătatea... „Dacă-i cancer, e rău de tot. De
cancer s-a curățat și tanti Laura... Și vecinul... Ce repede s-au dus...
Doamne, Doamne!”
Trecuse bine de miezul nopții. Pe stradă se auziră pași. Apoi
scârțâi și poarta. În ușă, apărură Margareta și coana Vasilica. Un sim-
țământ de bine îl cuprinse pe Florea.
– Hristos a înviat! rosti cu sprâncenele arcuite Margareta.
– Adevărat a înviat! răspunse Florea. Unde e Cezar?
– Nu le duce tu grija. I-am dus la Anica să se odihnească. Coa-
na-mare rămâne cu noi la priveghi. Mută-te dincolo ca să punem
de-ale gurii.
25
UN OASPETE VOLUBIL
Zorile îl surprinseră pe Florea. Probabil că, după gustarea din

crucea nopții, adormise în fotoliu. Margareta dormea cu gura des-
chisă, întinsă pe recamier, unde mai înainte zăcuse tușa Rița. Vasilica
nu mai era. Din curte, se auzeau voci de femei. Era duminica Învierii.
În minte stăruiau, răzleț, frânturi de vis cu morți, draci și Vasilica.
Buimac, se duse să-și spele mahmureala. Orele treceau greu. Pe la 11,
o mașină opri în fața porții. Pesemne că răposatul Nicu primea un
nou oaspete.
– Trageți, doamnă, mașina mai în față...
– Ce-are dacă stă aici? se auzi glasul ei.
Portiera mașinii fu trântită bărbătește. Apoi scârțâi poarta. În
curte, vocile se amestecau în surdină. În ușă apăru o doamnă durdu-
lie, ca la șaizeci de ani. Era Dorabella, nepoata unuia, Gogu Ștephă-
nescu din Câmpina. Oprită în prag, duduia se prezentă oficios.
– Dorabella? comentă în doi peri Anica. N-am mai auzit nu-
mele ăsta...
– Ei, dragă..., e din Cosivandute de Moțard17. Lui tata îi plăcea
opera la nebunie...
Odihnită și în vervă, duduia avea darul să polarizeze atenția
tuturor.
17
Opera Cosi van tutte, de W. A. Mozart.
26
Un oaspete volubil
– Bunicul Gogu a fost compozitor și conducător de orchestre.

O, și prieten intim cu Bogdan Petriceicu Hasdeu. Ce societate! Ce
zile...
De talie medie, Dorabella făcea contrast maxim cu Vasilica. Se
vedea că la vremea ei îl avusese pe vino-încoace. Vorbea afectat, de
parcă tot timpul spunea poezii. Tatăl ei fusese notar. Pe ea, a dat-o la
Gimnaziul de Fete din Brașov. Cartea? Nu s-a lipit de ea. A termi-
nat cumva școala. Îi plăceau ofițerii și balurile. La nouăsprezece ani a
fugit cu un locotenent de artilerie. În urmă, ca să spele rușinea, s-au
luat. Dar, după nouă ani, au dat divorț. Motivul? Se învinuiau reci-
proc de infidelitate. Cine poate ști? De-atunci, își trăia viața solo, ca
o „văduvă veselă”. Avea la activ două apartamente închiriate și n-avea
grija zilei de mâine. Cu o Solenza portocalie la poartă, era volatilă,
prezentă unde nu te așteptai. Și, pentru că alde Nicu i-au fost nași
de nuntă, n-a vrut să scape ocazia unei variațiuni: lume nouă, opor-
tunități noi...
Ca și când i-ar fi spus: „Gata! Ho!”, femeile se risipiră încoace
și încolo. Auzind însă de numele Hasdeu, Florea tresări și se întoar-
se spre Dorabella. Între celebritățile literaturii române, Hasdeu i se
părea un titan. Și uite: ce privilegiu să aibă în fața lui un martor al
marelui erudit, chiar și unul îndepărtat!
– Hasdeu? i se adresă Florea.
– Da, îl cunosc personal...
– Personal? întrebă el uluit. Păi... a murit în 1907...
– Mda, personal... Din povestirile lui tata.
Profesorul schiță un zâmbet. Dorabella, simțindu-se intere-
santă, dădu drumul stăvilarului de amintiri. Povesti despre bunicul,
despre cercul select al lui Hasdeu: mitropolitul Ghenadie Petrescu,
pictorul Nicolae Grigorescu și alții, oameni cu faimă...
– Și, ca să mă destăinui, mai am un fel de... afinitate cu el...
– Cum „afinitate”? o întrebă Florea.
27
Poarta scârțâi și se trânti cu zgomot. În ușă, apăru vioi Spiri-

don. Dorabella se aplecă spre Florea și, ca și când i-ar fi dezvăluit un
secret, îi spuse tandru, dar articulat:
– Mă întâlnesc adesea cu... spiritul lui.
Fața lui Florea se crispă:
– Vă întâlniți cu... spiritul lui Hasdeu?!?
– Gogoși în groși! se băgă în discuție Spiridon, care surprinsese
mărturisirea.
Fără să ceară voie, trase un scaun lângă ea și continuă:
– Omul, când crapă, e gata! Adio, spirit!
– Tinere, îl abordă condescendent Dorabella, ești copil în ma-
terie de spirit.
Tocmai atunci, apărură în ușă Cezar și Lisa.
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Florea făcu prezentările:
– Domnul locotenent-major Spiridon, băiatul meu, Cezar, pri-
etena lui, Lisa...
Apoi, grăbit, i se adresă duduii:
– Pardon, ce spuneați?
– Dacă dom’ ofițer îmi dă voie, zise Dorabella cu subînțelesuri.
Notați, domnilor, că ce vă spun sunt fapte, nu vorbe! Un doctor pe
nume Șarl... Richet... sau Rochet, așa ceva, dar țin minte anul: 1894,
că-i la șase ani după moartea Iuliei Hasdeu..., deci domnul Șarl ăsta
a făcut... la Paris, domnilor, o experiență: a așezat un muribund pe
cântar. Și, când și-a dat sufletul, cântarul arăta fix cu trei grame mai
puțin. Atât cântărește „ectoplasma”, că, științificește, așa se cheamă
spiritul. Iaca, domnilor, dovada!
– Măi doamnă! sări Spiridon. Nu vezi că-i cusută strâmb și cu
ață albă? Arată-mi un singur muribund în lumea asta, cu rude cu tot,
care să accepte în clipa morții să fie pus cobai pe cântarul matale ca să
i se cântărească... sufletul! Mă umflă râsul...
– E treaba dumitale că nu crezi. Dar, dacă-ți spun că eu, Dora-
bella, pot să comunic cu spiritele, crezi? Ei?
28
Un oaspete volubil
Și, întorcându-se spre Florea, adăugă conspirativ:

– Chiar și cu spiritul lui Hasdeu!
În timp ce Spiridon se lăsă pe spate dând din mână sceptic, Ce-
zar își trase un scaun mai aproape și se aplecă spre Dorabella curios.
Timidă, Lisa se trase lângă fereastră, în spatele lui.
– Permiteți-mi, doamnă. Sunt student la Politehnică. Am citit
câte ceva despre biocurenți, bioenergie... Știu că sunt studii în dome-
niu. Am auzit că la marile universități există chiar și Catedre de para-
psihologie. La noi, din păcate, nu există. Subiectul mă atrage. Mi-ați
putea recomanda vreo carte? Sau, poate, un expert în domeniu?
Dorabella zâmbi victorioasă și privi cu reproș spre Spiridon.
– Dacă dom’ ofițer îmi dă voie... hmm..., chiar eu v-aș putea
iniția. Dar nu aici... și..., arătând spre Spiridon, nu în prezența dum-
nealui. Acasă la mine, la Câmpina.
– Aș fi interesat. Îmi puteți da un număr de telefon? Sau o
adresă?
– Desigur, domnu’... Dar nu e grabă! Eu rămâi aici până după
funerarii.
Zicând aceste vorbe, se uită la ceas și, cu o grimasă tragică, se
ridică subit:
– Oh... Scuzați!! S-a făcut deja două? E ora când trebuie să-mi
fac mantrele.
Cu grație voită, unduind din șolduri sub privirile mirate ale ce-
lor prezenți, Dorabella dispăru în camera de pe colț, cu vederea spre
nucul din spate.
De îndată ce dispăru, Spiridon își trase scaunul mai lângă Flo-
rea și-și recăpătă aplombul:
– Femeie fără minte, dom’ Florea. Am cu mine… caietul.
– Așa?
Cei doi se mutară într-un colț și își continuară dialogul.
În tot timpul trăncănelii Dorabellei, Lisa o urmărise încordată.
Abia se termină conversația, că-i făcu, discret, un semn lui Cezar.
Acesta veni lângă ea.
– Știi ce face cucoana asta? îl întrebă ea îngrijorată.
29
– ??
– Ai auzit de spiritism?
– Nu cunosc prea multe...
– Spi-ri-tism, Cezar! Știu de la preotul nostru luteran. Spiritis-
mul este lucrarea lui Satana...
Cezar o privi cu îndoială.
– Știi ceva, Lisa? Eu nu-s cu de-astea. Eu cred în știință. Testul
decide. Ia gândește-te numai: Dacă domeniul de care vorbește doam-
na este chiar unul autentic, științific, câte rezolvări ar aduce atâtor
probleme și crize, chiar și dilemelor vieții!
– Oh, Cezar! Nu te băga în cacialmaua asta! insistă Lisa. Te
roog!
Strângând mâna fetei, o liniști pe un ton părintesc:
– Pisule, nu-ți face griji...
***
Cu zece minute înainte de ora 7 seara, în sufrageria lui nea Nicu
intră țanțoșă Vasilica, urmată de un bătrânel mai scund, cu trupul
ușor adus de spate. Purta barbă albă, crescută în voie, și plete. Era
preotul pensionar Mărășescu.
– Bună seara, oameni buni! Dumnezeu să-l ierte...
– Dumnezeu să-l ierte... Săru’ mâna, părinte...!
Cei strânși pentru priveghi s-au ridicat cu respect.
Părintele era un veteran respectabil. Trecuse de şaptezeci şi pa-
tru de ani. Liniștit, făcu încet turul odăii și salută pe fiecare. Verifică
pe rând toate cele rânduite, apoi ceru tămâia și cădelnița și începu să
recite din Evanghelie. Privirea lui era blândă, glasul, melodios. Atitu-
dinea lui de smerenie inspira respect și încredere.
„Om bun...”, gândi Florea. „Nu pare să fie ca alții. Se vede că-i
citit... Duhovnic adevărat...”
După ce rosti rugăciunea de încheiere, se întoarse spre Vasilica
pentru ultimele detalii. Apoi salută obștea și porni încet spre ușă.
Discret, Florea se strecură printre oameni și îl ajunse din urmă în
curte.
30
Un oaspete volubil
– Iertați-mă, părinte. Sunt Florea Costache. Sunt din București.

Aș avea nevoie să stau de vorbă cu dumneavoastră. Când puteți...
S-ar putea mâine?
Cercetându-i chipul cu bunăvoință, preotul îl luă de mână:
– Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule. Poți veni mâine de di-
mineață, după 9? Eu stau pe strada Gării, la 131. În curte o să vezi
niște boscheți. Știe Vasilica unde...”
– Vin! Vă mulțumesc frumos, părinte...
Florea se aplecă să-i sărute mâna. Bătrânelul i-o împinse domol
în jos.
– Lasă...
Inima lui Florea bătea cu putere. Teama lui de moarte, provo-
cată de amenințarea bolii, se amplificase prin potopul informațional
ce se revărsa din caietul lui Spiridon. Prins ca într-o vâltoare, simțea
că prezența părintelui putea fi chiar acel punct fix de care avea nevoie
să se agaţe. „Mâine o să-mi spună el... Lămurește el tot!” În timp ce
preotul Mărășescu se îndepărta, auzi o voce din spatele lui.
– Dom’ profesor... Vin și eu cu matale... Am documente...
Era Spiridon, care monitorizase discuția.
– Nu, Spiridon. Nu cade bine. Dacă vrei, uite, cât stăm să „pă-
zim” mortul, tu îmi spui, și eu notez. Scriu tot. De va fi cazul, îl întreb
eu pe părintele...
– Cum zici matale. Da’ totuși… Dacă te răzgândești, eu vin cu
caietul… și-l biruim!
– Nu, Spiridoane. Nu vreau înfurcare. Vreau doar să întreb și
să ascult. O avea și părintele ceva să-mi spună… Vreau pentru suflet,
nu doar pentru minte…
Pe când lumea se foia, gata să plece, cei doi se retrăseseră în
bucătăria răvășită ca să mai cerceteze caietul.
31
Note din caietul
lui Spiridon
Înmormântarea
„Practicile funerare și postfunerare românești sunt o... sinteză de elemente
precreștine și creștine. ” (Narcisa Știucă, Roşcani, un sat pentru mileniul III,
2000)
„În Dacia, poporul s-a plecat în fața soliei creștine și a pășit în Biserică,
aducând cu sine și riturile sale preistorice.” (Petre P. Panaitescu, Contribuții la
Istoria Culturii Românești, 1971)
„Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în
sâmburele lui nenumărate forme preistorice păgâne.” (Prof. Cocora I. C., In-
fluențe precreștine în ritualul înmormântării)
„Tămâia, florile, sfeșnicele, coroanele, lumânările, pânza de in, procesiunile...
au fost scoase din templele păgâne și transferate pe altarul creștin. Creștinis-
mul a luat de la păgânism podoabele sale.” (Chateaubriand, citat de preot P.
Vintilescu, în Cultul și ereziile, 1926)
„Biserica nu a negat legătura sa cu religiile naturale... Istoricii moderni explică
totul prin „împrumut” sau „influenţe”... (Dar) prin acceptarea unor forme
preexistente, Biserica nu făcea altceva decât să restituie lui Dumnezeu ceea
ce-i aparţinea.” (Preot prof. dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spirituali-
tate, 2003)
„Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietății creștine, cuprinde în
sâmburele lui nenumărate forme preistorice păgâne.” (Preot prof. Ion Iones-
cu, „Podurile și punțile...”, în Revista română de studii etno-istorice, nedatat)
„Înmormântarea cu procesiune şi cu slujbă a luat fiinţă după anul 400.” (Eu-
sebiu Popovici, Istoria bisericii universale, 1926)
32
Note din caietul lui Spiridon
Stropirea cu vin
„Stropirea cu vin a mortului, când este băgat în mormânt, a fost preluată de
către creştini de la romani. Aşa că acest obicei îşi are originea în păgânism. El
simbolizează iertarea păcatelor pe care Dumnezeu o dă mortului.” (Preot Ioan
Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, 1922)
Banul mortului
„Banii urmează să-i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor
lumina calea.” (N. Corneanu, Mitropolia Olteniei, 1970)
„Pe lângă prosoape, batiste cu bani în colţuri, se mai prinde cu aţă roşie un
ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi punţi,
se pun bani în coşciug şi în mormânt. Folosirea banilor la înmormântare
amintește de «obolul lui Charon» care trecea cu barca sufletele morţilor pes-
te apa fluviului Acheron din infern. Datina funerară a folosirii banilor este
caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.”
(Preot prof. Ion Ionescu, „Podurile și punțile”..., în Revista română de studii
etno-istorice).
Cocoșul, găina
„Cocoşul şi găina ce se dau peste groapa acestuia este un obicei păgânesc.
Păgânii credeau că cocoşul are să vestească mortului ceasurile şi are să alunge
duhurile rele şi, cu ciocul, are să ţină cumpăna când vor fi cântărite păcate-
le. Găina va merge pe cealaltă lume, scurmând prin spini, făcând loc sufletu-
lui să treacă.” (Preot Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, 1922)
„Tocmai pentru a-și asigura apa, se oferă primului gropar o găină neagră după
ce a fost trecută peste groapă: găina va scormoni în deșert pentru a găsi apa ce
va răcori buzele sufletului călător. O altă explicație este că găina poate ajuta, în
momentul învierii, să elibereze trupurile, scormonind pământul cu ghearele;
că ea deschide calea spre cealaltă lume.” (Ion Mușlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia
folclorului... 1970)
33
Parastasul
„Parastas – Praznicul funerar se practica şi în lumea veche greco-romană.”
(preot prof. Ion Ionescu, „Podurile și punțile, datini legate de problema conti-
nuității în ritualul funerar la români”, în Revista română de studii etno-istorice,
2007)
„Parastas – din greacă „a sta alături, a mijloci, a ajuta”. Parastasul e răspunsul
credincioșilor la strigătele după ajutor ale celor adormiți și dragi, ca să fie scoși
din chinurile iadului și să intre în rai.” (Revista Mitropolia Ardealului, „Despre
parastase”, 1983)
„Pomenile slujesc mortului ca hrană...” (Preot prof. Ion Ionescu, „Refrige-
rium în mitologia şi în istoria poporului român”, în Studii teologice, 1990)
„În India vedică exista ritualul tyaga, când se împărțeau turte sau orez fiert.
În Grecia antică se împărțeau la înmormântări turtițe cu miere. La romani,
se organiza un ospăț funerar la care participau toți membrii familiei. În unele
zone din Africa, se împărțea hrana preferată a mortului și o parte din ea se
presăra pe mormânt, pentru ca și mortul să mănânce. La vechii daci, cu o zi
înainte de înmormântare, în curtea decedatului avea loc un festin funerar.”
(Preot prof. dr. Ioan Stancu, „Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei
morţi”, www.creștinortodox.ro)
Coliva
„Coliva – cunoscută sub același nume în Antichitatea greacă, kollyva – a fost
preluată ca moștenire de la civilizațiile preistorice preeleniste.” (Mircea Eliade,
Istoria credințelor și ideilor religioase, 2000)
„La început, coliva slujea ca hrană, iar mai apoi, la pomenirea morţilor, după
modele şi tradiţii care existau deja în lumea păgână a timpului.” (Coliva,
www.mitropolia.md)
„Coliva nu este nici pe departe invenţia creştinilor ortodocşi. Prăjitura mor-
ţilor este legată de manifestările mortuare precreştine, de cultul Mamei Glia,
respectiv de ideea Pământului ca divinitate...
34
Note din caietul lui Spiridon
Coliva exista în întreg spaţiul trac. În greaca veche însemnă chiar «seminţe»...
Coliva este purtătoare de magic, simbol al naşterii şi renaşterii, pe temeiul
conceptului că Pământul este purtător și dătător de viaţă. Mircea Eliade spune
frumos: «Religia pământului, chiar dacă nu e cea mai veche religie umană, aşa
cum o consideră mulţi savanţi, este una dintre cele care mor greu. Odată
consolidată în structurile agricole, trec peste ea milenii fără să o schimbe...»
Coliva era folosită și de păgânii adepţi ai misterelor eleusine, în cadrul sărbă-
torii bahice de primăvară: Anthesteria, sărbătoare ce a fost adoptată de latini
sub numele de Rosalia, fiind mai apoi preluată de creştini sub denumirea de
Rusalii.
Creştinismul, nereușind să omoare coliva, a trebuit să o adopte, chiar dacă
era păgână...
Biserica Catolică nu acceptă parastasul și coliva, tocmai datorită faptului că
reprezintă o manifestare păgână, precreştină.” (Cercetător Cornel Crețu, „Co-
liva – reminiscenţă păgână”, pagină de blog personal)
Colacii
„Colacii la mort simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morţi şi ier-
tarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană spre
a plăti cu ei vămile văzduhului şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” (Preot
Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, 1935)
35
LA „CASA CU BOSCHEȚI”
Luni dimineața, după o noapte chinuită ca vai de ea, Florea luă

drumul spre părintele Mărășescu. La al doilea colț se întâlni cu Cezar
și Lisa.
– Ei! Bună, copii...
– Bună, tată! A sosit doamna Dorabella la nea Nicu?
– Dorabella? Da... este acolo. Dar voi ce-ați mai făcut?
– Eee... bine... Lasă că mai vorbim noi. Pa...
Cezar o luă înainte, Lisa după el. Privirea lui Florea îi urmări o
vreme, apoi își văzu, nostalgic, de drum.
Părintele Mărășescu locuia într-o casă cu tabla peticită. Gră-
dinița din fața casei era curată și îngrijită. Două boscheți îmbătrânite
flancau aleea spre intrare. Poarta era descuiată. Florea intră și se uită
atent... Niciun câine. Ajuns în fața ușii, își scoase pălăria și bătu dis-
cret. Dinăuntru se auzi mișcare. Ușa se deschise și apăru Mărășescu
în sutană.
– Săru’ mâna, părinte...
– Bine ai venit, fiule!
Antreul larg și luminat, cu trei ferestre, servea și de sufragerie.
Dușumeaua era acoperită cu un covor mare de iută. În jurul unei
măsuțe rotunde erau două fotolii simple. Totul aducea a locuință
modestă. Doar biblioteca, burdușită și lungă cât peretele, ieșea din
decor.
36
La „casa cu boscheți”
Fotoliile scârțâiră sub greutatea lor.

– Spune, fiule, ce necaz te-aduce?
– Părinte, scuzați deranjul... Nici nu prea știu cum să încep...
Am și eu o vârstă... De o vreme, gândul morții îmi dă târcoale...
Cu capul într-o parte, Mărășescu căuta să-l citească.
– Cu ce te ocupi?
– Sunt profesor de română în București...
– Pesemne citești mult...
– Da, părinte. Citesc. Dar cărțile nu-mi aduc lumină. Am venit
la dumneavoastră să mă lămuriți despre moarte, despre suflet...
Mărășescu se destinse și se înfundă mai bine în fotoliu.
– Dumnezeu să te binecuvânteze! E bine, fiule, că întrebi de
cele veșnice, și nu de cele pământești. Ei... moartea? E plata păcatului,
cum zice Scriptura Sfântă. Vezi tu, toți suntem păcătoși...
Popa își făcu cruce și rosti, ca pentru sine: „Dumnezeu să Se
îndure de noi...” Apoi continuă:
– De aceea și murim. Și buni, și răi. Numai că e o deosebire: că
tot creștinul moare cu nădejdea în învierea drepților...
Părintele vorbea domol și liniștit, sigur pe ce spunea.
– Dar moartea... Ce e moartea? îndrăzni Florea.
Bătrânul își plecă fruntea îngândurat.
– De când a murit Nastasia, nevastă-mea – fie-i sufletul bine-
cuvântat –, am cugetat mult la taina morții... Vezi mata? Moartea e
un rău... E rău că plecăm din lumea asta și lăsăm în urmă pe cei dragi.
Mare rău!
Și Mărășescu făcu o pauză.
– Dar e și un oarece bine. E o binecuvântare că sufletul scapă de
nevolnicul trup și pleacă în lumea drepților.
– Unde?
– Cum „unde”?! În cer, fiule, la Dumnezeu Sfântul!
– Iertați, părinte... Nu de mult am auzit unele lucruri despre
vămile văzduhului... Despre dracii vameși... Cum să le iau? Ca adevăr
sau ficțiune?
Mărășescu își împreună mâinile pe burtă și privi întrebător la
Florea.
37
– Vrei să știi ce zice biserica? Sau ce zice poporul?

– Păi... amândouă.
– Vezi tu, fiule, poporul îndrugă multe, vrute și nevrute. Dar nu
știe ce zice. Sunt multe datini păgâne, vârâte în credința noastră pe
ușa din dos. Oho, tare-s multe, de nu le mai știi rostul... Să-i dezveți?
Nu-i chip. Degeaba zici, că nu te-ascultă. Cu poporul e greu tare...
Dumnezeu Sfântul să Se îndure de el.
– Dar biserica? Ce zice biserica?
– Biserica? Dogmatic vorbind, credinţa despre vămile văzdu-
hului este doar o teologumenă. Adică, cum să spun, e o tradiție pe
care biserica a acceptat-o, dar asupra căreia nu s-a pronunțat formal
și definitiv niciodată. Deci nu e dogmă.18
– Și atunci, e sau nu e adevăr? întrebă Florea nedumerit.
– Cum am zis..., biserica nu s-a pronunțat clar asupra chestiunii...
– Asta am înțeles. Dar încă nu mi-e clar... Dumneavoastră, ce
ziceți?...
– Eu...?
Mărășescu își lăsă privirea în gol, ca și când ar fi vrut să găsească
ceva ce pierduse... După câteva clipe lungi, reluă vorbirea. Dar pe un
alt ton, de împărtășire.
– Fiule..., eu îmi iubesc biserica și sfintele rânduieli. Cât mi-o
da Sfântul zile, vreau să-I rămân slugă credincioasă... Iaca, sunt însă
lucruri pe care nu le-am dat de capăt, Dumnezeu să mă ierte... Or fi
taine?... O fi nepriceperea mea...? Vorbesc chiar și de vămile astea.
Pe măsură ce vorbea, o umbră de tristețe învălui chipul preotului.
– După ce s-a prăpădit Nastasia – la vară se fac opt ani –, m-am
nevoit să deslușesc taina morții. Am luat la rând scrierile Sfinților
Părinți. Căutam îndrumare, de aceea m-am și înscris la un... să-i zic
doctorat. Nu că alerg eu după slavă deșartă. Dar sfatul celor mulți
biruie rătăcirea. Am citit nopți de-a rândul. Și, după atâta amar de
vreme, ce să zic...? Parcă s-a adaos mai multă neputință! Pesemne
18
Preot dr. Radu P. Mureșanu, Slujba înmormântării, între tradiție și inovație, 2009.
38
că-s tainele lui Dumnezeu și nebun e netrebnicul care se încumetă

să le cerceteze...
Într-un moment de pauză, Florea interveni sfios:
– Și vămile...?
– Da, vămile19... Uite ce-am aflat. De întâiaș dată s-a scris des-
pre vămi prin veacul al X-lea... pare-mi-se. Vămile Teodorei, așa-i zice
scriiturii aceleia. Ar fi scris-o Grigorie, un ucenic al Sfântului Vasile
cel Nou. În pisania lui, Grigorie descrie cu de-amănuntul un vis, în
care văzuse călătoria sufletului răposatei Teodora prin douăzeci de
vămi. Aflai recent că un cărturar rus cu mult renume, arhidiaconul
Andrei Kuraev, scria că multă vreme lucrarea lui Grigorie a fost in-
terzisă de biserică. Mă gândii și eu: De ce oare? Tălmăcirea în limba
noastră apăru târziu, prin 1700 și ceva. De-atunci, vămile au făcut
multă vâlvă. La început ieșeau douăzeci la socoteală. Cu timpul, au
mai tot adăugat vămi. Nu dracii, ci „sfinții” noștri. Mai întâi patru...,
de ajunseseră douăzeci şi patru. De curând, o adăugară și pe-a două-
zeci şi cincea, pentru ăi de umblă cu pașapoarte biometrice... Râzi?
Ce să zic... Dar părerile nu pușcă de fel. Unii zic că vămi ar fi chiar
nouăzeci şi nouă!
Și cuviosul dădu din mână a deșertăciune.
– Una însă e învățătura bisericii: că sufletul urcă la cer și întâm-
pină atari piedici...
– Părinte..., e-adevărat că povestea cu vămile se trage de la unii
ziși gnostici?
Popa tresări și se uită lung la Florea.
– Cin’ ți-a zis? Cumva unul, Spiridon?
– Da...
– Mai bine și-ar ține limba ferecată, nevolnicul. Că pune suflete
pe jar, în loc să le îndrume spre Sfânta Evanghelie...
Trecură ceva clipe până ce părintele reuși să-și înece supărarea.
– Mata ce știi despre gnostici? Ce ți-a zis Spiridon?
– Mi-a zis el, dar... n-am prea priceput. De aceea vă întreb...
19
Lucrarea de referință despre vămi este Scara, de Ioan Scăraru.
39
Bătrânul căzu pe gânduri. În fine, se sculă greoi, se duse la bibli-

otecă și, în timp ce căuta cu ochii prin raftul de cărți, începu:
– Să știi, fiule, lucrurile astea nu le-am pritocit cu nimenea, că
nu le văzui rostul. Dar te văd muncit rău și socot că-i drept să ți le
seamăn în cuget. Ia aminte: gnosticii – așa erau numiți din pricină
că pretindeau că ar avea o gnoză ascunsă, adică niște cunoștințe se-
crete –, ziceau că-s primite direct de la apostoli. Mințeau, ereticii!
După moartea ultimului apostol, Sfântul Ioan, au răsărit gnostici în
toate locurile, ca năpârcile. Marea parte a capilor ăstora erau filosofi,
bătu-i-ar vina! Ăștia amestecau bazaconiile lor cu Sfânta Evanghelie.
Mult rău au făcut. Dar, măcar că erau mulți, tot nu se înțelegeau unul
cu altul, curat Vavilon20...”
Preotul luă o carte din raftul de sus și o răsfoi. O puse la loc și
întinse mâna după alta.
– Iaca, am să-ți zic ce scrie despre gnostici și vămi21... Zice că
unii dintre ei își închipuiau lumea asta ca fiind alcătuită din nouă în-
velișuri... așa, sfere concentrice, cu Pământul în mijloc. Primele șapte
aveau numele celor șapte planete22. Apoi venea al optulea, cerul cu
stele. Iar dincolo de el – cerul al nouălea – ziceau că-i raiul. Gnosticii
credeau că primele opt ceruri erau ticsite de demoni, pe care-i nu-
meau „arhonți”23, duhuri pline de toată mișelia stirpei drăcești...
După o pauză de frunzărit prin carte, se opri la o pagină și
spicui:
– Aici scrie că vămile noastre sunt totuna cu cerurile gnosticilor,
pline de draci... Pricepi mata? Același tipar și la gnostici, și la vămi...
Arhonții gnosticilor ședeau la vamă şi luau taxe. Dincoace, demonii
văzduhului șed la vamă... Auzi ce scrie? „Soarta sufletelor păcătoase
nu mai este rezultatul justiției divine, ci... al demonilor văzduhului...”
Să te miri! Ca să poată trece prin fiecare cer al gnosticilor, sufletul
20
Vavilon = Babilon.
21
Dr. Silviu Lupașcu, L‘Imaginaire religieux au carrefour des espaces sacrés, 2007
22
Acestea erau cele șapte planete cunoscute în Antichitate: Lună, Venus, Mercur, Soare, Marte,
Jupiter și Saturn.
23
Arhonte, gr. – căpetenie.
40
trebuia să cunoască niște coduri, niște ziceri secrete... La noi, scoți

paraua... Și scrie: „Vai și amar de sufletul care nu poartă cu sine banii,
lumânările şi colacii cu ajutorul cărora va ajunge teafăr la celălalt ca-
păt al punții raiului, în al nouălea cer...” Mata ce înțelegi de-aici?
Florea tăcea încurcat. Părintele apucă o altă carte cu scoarțe
negre.
– Îți mai dau un pasaj, e din Eliade. Uite cartea24: „Vămile văz-
duhului sunt un motiv mitologic abundent, evocat în manicheism
și mandaeism...” – ăștia erau gnostici îmbrobodiți – „însă a cărui
origine este probabil...” – auzi? – „sumeriană! Scrierile manicheiste
vorbesc despre... ăă... despre vameșii care examinează faptele și me-
ritele sufletului.” Vezi, fiule? Legenda este mai veche decât gnosticii.
Rădăcinile ei se întind, hăt, în urmă, până în misticăraia blestematu-
lui Vavilon!
– Să înțeleg că vămile sunt mai degrabă legendă?
Obosit, părintele puse cartea la locul ei și se așeză greoi în foto-
liu. Se reculese în tăcere, cu privirea în gol. Când își ridică ochii, pe
fața lui se citea descumpănirea.
– Ce grăiești mata e o părere... De curând citii cugetările unui
monah25, că plata vămilor seamănă cu mituirea dracilor. E un fel de...
pact cu Diavolul, ca în Faust... Și se întreba cuviosul: „Apăi dracii ne
vor judeca? Nu Hristos?” Și mai zicea monahul: „Dacă nu-L iubim
pe Hristos și poruncile Lui, putem să dăm de pomană toate cănile și
lumânările de pe lume, că nu ne va ajuta la nimic.”
Mărășescu scoase o batistă mare și-și șterse încet fruntea și
ceafa. Cu o ușoară ezitare, Florea scoase din buzunarul pardesiului o
coală împăturită.
– Iertați, părinte. Am cu mine un citat dintr-o carte franțuzeas-
că.26 Autorul scrie: „Credința ortodoxă a asimilat, de-a lungul veacu-
rilor, un număr de practici arhaice; a tolerat existența altor tradiții
cultice precreștine și n-a întreprins nimic ca să evite transmiterea
24
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 2, 1991.
25
Ieromonahul Petre Pruteanu, www.teologie.net/biblioteca
26
Ioana Andreescu, op. cit.
41
altor obiceiuri de la o generație la alta. Creștinismul ortodox a per-

mis menținerea de-a lungul timpului a unei religiozități populare cu
totul originale, religiozitate pe care Mircea Eliade o numea, pe drept
cuvânt, creștinism cosmic.” Dumneavoastră ce ziceți: Greșește autorul
sau nu?
Părintele se uită pieziș la Florea. Dădu de câteva ori din cap și
zise cu voce stinsă:
– Să știu eu? Ce să știu? Știe Dumnezeu Sfântul...
Apoi își puse bărbia în piept, închise ochii și se afundă în tăcere,
semn că subiectul a fost epuizat. Florea se ridică, băgă mâna în sân
după portofel:
– Cât mă costă consultația?
Bătrânelul se ridică și merse spre ușă.
– Nimic. E plătită de sus... Du-te în pace!
Florea mulțumi frumos, sărută mâna părintelui și ieși.
42
PROHODUL
Ceasul bătea 11:30. În stradă, în fața casei lui nea Nicu, se

strânsese popor ca la mort. Puradeii viermuiau prin mulțime, pân-
dind vreun creștin pus pe milostenie.
– Faceți, bre, loc să trag calul!
O căruță întoarse anevoie și trase lângă trotuar. Ca să stea ani-
malul liniștit, căruțașul îi trânti înainte un sac cu fân. Apoi se sui pe
platformă s-o curețe de bucăți de lemn și rumeguș.
– Ptii, aici te găsiși s-o cureți? sări un bătrân.
Căruțașul bombăni ceva și-și continuă treaba mai cu sârg. În
casă era forfotă mare. În curte, grupuri de cetățeni conversau în
așteptarea ierarhului.
– Vine!... A venit!
Un Audi negru parcă vizavi și, din mașină, ieși popa Stan, om
înalt și milităros, urmat de dascălul Agache, subțirel și cam gârbov.
Câțiva comentară:
– Dar părintele Mărășescu? Vine?
– O fi rămas pe la biserică...
Popa Stan păși drept în mulțime.
– Hristos a înviat! strigă el hotărât.
– Adevărat a înviat, se grăbiră femeile.
– Ce stați aci, ca la film? Intrați în curte. Și voi ăștia, valea!
43
Puradeii o zbughiră pe trotuarul de vizavi și începură să-i ad-

mire mașina.
– Pleacă, mă, de-acolo...! tună popa.
După ce făcu ordine, popa și dascălul se suiră în casă. După ei
intrară și cei din curte.
– Hristos a înviat!... Unde-i Vasilica? Vasiliiică!
Vasilica nu era nicăieri, că încă nu era 12.
– Sunt eu aici, sări Anica. Spuneți, părinte!
– Jarul... Adu jarul.
– Jarul...?
– Bine, măi femeie! Nici jar nu sunteți în stare să-mi gătiți?
Apoi, cu glasul mai moale:
– Mai veniți și voi pe la biserică! La mort mă chemați, dar con-
tribuția uitați s-o dați!
– Iaca, jar!
Curând, un fum albăstrui de tămâie dădu semnalul de începere.
Popa cântă slujba, iar dascălul îi ținu isonul cu răspunsurile.
Sprijinind ușa bucătăriei, Florea privea totul ca într-un vis.
Durerile abdominale surde, oboseala nopților nedormite și impre-
siile amestecate în urma discuțiilor îi deformau realitatea. Mirosul
de mort, amestecat cu tămâie, îi întorcea stomacul pe dos. Ritualul
incantat, de care era străin, i se părea macabru, generator de angoasă.
Nici nu băgă de seamă că venise Spiridon în spatele lui.
– Auzi, dom’ profesor! De ce-a trebuit să repete de atâtea ori
„Doamne miluiește”? Ori o fi Dumnezeu tare de urechi?
Câțiva se întoarseră, curioși de conversație. Florea nu-i răspun-
se. Spiridon duhnea a țuică și părea cam înfierbântat.
– ... Pentru sufletul adormitului, robul tău Niculae..., zicea
popa.
Parcă stârnit de ochii iscoditori, Spiridon prinse avânt.
– Bețivanul Nicu, „robul Domnului”? Ce parascovenie! Ăștia
mai zic că, de crăpi în săptămâna Paștilor, gata! Sări peste vămi,
drept în rai! Hop și Nicu – drept în rai?!
Câțiva din jur dădură a zâmbi. Unul îl apostrofă:
– Nu te duci și tu cu el?
44
Prohodul
– Prea târziu... Am pierdut trenul ăsta, glumi Spiridon.

Când popa Stan și dascălul începură „Veșnica pomenire...”, fe-
meile dădură să se foiască. Între timp, Vasilica sosise. Popa îl lăsă pe
dascăl să cânte singur și se întoarse spre ea.
– Să vină groparii să-l scoată.
– Săru’ mâna, părinte. Degeaba îi chem. Îs la poartă, beți turtă...
– Fir-ar de ticăloși să fie! Le-arăt eu lor...
Câțiva bărbați se urniră. Abia ce apucară sicriul, că bocitoarele
– babe tocmite cum se cuvine de Anica – începură jelania.
– Nicu, Nicule!! De ce-ai plecat? Auu... De ce-ai plecat? Te-ai
dus fără să lași urmași! Lași casa pustie, Nicule! Auu... O crește iarba
rea în bătătură, Nicule, băiatule...
În clipa când sicriul nimeri ușa, se-auzi un „poc!”. De spaimă, o
femeie subțirică și plăpândă leșină.
– Săriți! Saveta!
– N-are nimic... Se scoală, că-i obișnuită, zise Jan, bărbatul ei.
Ce se-ntâmplase: unul dintre flăcăi apucase urciorul cu apă de
sub capul mortului și-l trântise la pământ, după obiceiul strămoșesc.
Degeaba...
– Mai dă-i o dată, Victore, că nu s-o spart... Sau n-ai mâncat
astăzi?
A doua oară, flăcăul îl trânti cu atâta năduf, că cioburile săriră
peste tot.
– Hai c-o făcuși...
– Așa să crape strigoiul!
Între timp, au suit mortul în căruță. Au suit și bocitoarele lângă
mort, ca să se audă tare, cum a voit Anica.
– Nicule, Nicule... De ce te-ai dus, băiatule?!
Cu crucea, popa și dascălul înainte, alaiul se porni spre biserică,
să dezlege mortul.
Dus de mulțime, Florea simțea că-l lasă puterile. Spectacolul
macabru îl cufunda într-un simțământ vecin cu groaza. Se și vedea
pe sine sus, pe năsălie, în îmbulzeala pestriță, cu „șarpele” pe piept
și învăluit în pițigăielile babelor: „Floreo, Florică... De ce te-ai dus,
băiatule...!”
45
Ieși din rând și se lipi de gard. Se uită cu teamă în jur. Margareta

nu se zărea. Ușurat, se întoarse și o luă cu pași mărunți înapoi, spre
casă. Sus, în bucătărie, erau trei femei care se foiau să pregătească
masa. Fără să fie văzut, se târî în dormitor și se întinse pe canapea.
Ușor, un văl i se lăsă, lin, peste minte. Ațipi.
... I se părea că stătea întins pe masă, între lumânări, și se tot
uita mirat la o femeie care nu contenea să murmure: „Floreo, Florică,
de ce te-ai dus, băiatule”, iar un bărbat îi pieptăna perii rari din creș-
tet. „Sunt mort...”, își spuse, mirat că nu-l mai durea nimic...
Deodată, o frântură de discuție îl făcu să tresară.
– ... N-avea decât cincizeci de ani, maestrul..., dar moartea Iuliei
îi luase toată vlaga...
Florea se trezi din ațipire! Ridică puţin capul și ascultă mai
bine... Vocea îi păru familiară. Da, era glasul Dorabellei. Cu cine vor-
bea? Mânat de o presimțire, se ridică ușor și se îndreptă încet spre
camera care dădea către nucul din curte. Nu se putea vedea decât
o mânecă. Era haina lui Cezar. Va să zică aici erau! Oprit în spatele
ușii, Florea cumpăni: Să intre? L-ar fi deranjat pe Cezar. O să asculte
din dormitor.
Se întoarse și se întinse pe dormeză. Somnul îi pieri de tot. Era
numai urechi la perorația Dorabellei.
– Uite cum povestește Hasdeu în fantastica lui carte, Cugeto27...
Imaginează-ți: Stătea la birou și, instantaneu, mâna lui a început să
scrie singură. Îți dai seama? Era spiritul ei! Când și-a revenit din
ipnoză, a citit mesajul. O, și ce mesaj! Auzi: „Te iubesc! Ne reve-
dem...” Era chiar scrisul mânuței ei albe! Mata, că ești student, cum
îți explici? Vezi? Nu poți! Că n-ai cum! Lucrurile acestea nu sunt
pământești! Sunt... astrale!
Mâinile Dorabellei acompaniau vorbele cu gesturi teatrale.
– Dar... mă interesează probele obiective, interveni Cezar. Mar-
tori au fost?
– Oho! Cu duiumul! Bătrânul Hasdeu invita vedete din cercul
lui select să vină la seance-uri. Venea ăsta... Ionescu Gion..., ăla cu
27
Sic cogito, 1892.
46
Prohodul
istoria. Venea și Teodor Burada... Venea și Grigorescu, pictorul. Ai

auzit de el?... La castel o să vezi tabloul pictat chiar de el, cu spiri-
tul Iuliei lângă ta-su. Mai venea și... Cine venea? Na, că-mi scapă.
Oricum, toți oameni mari: generali, academicieni... Da, și Caragiale!
Scrie în acte!
– Dar castelul...?
– Ei… Planul de castel i-a fost dictat chiar de spiritul Iuliei, cu
tot marafetul. E suit așa, mai pe coastă. Acolo se țineau seance-urile.
De față trebuia să fie, numaidecât, un medium...
– Ce este un medium?
Dorabella se uită la Cezar, nemulțumită de ignoranța lui.
– E un canal.
–??
– Ei, nu de ăsta, de zoaie. Un canal pentru... duhuri. Când dau
ele mesaj, cu voce sau în scris automatic, se folosesc de medium ca de
o mânușă. Când vorbesc ele, nu auzi glasul omului, ci alte glasuri, de
spirite.
– Interesant...!
Prinsă de elan, matroana se entuziasmă:
– Chiar așa: pot fi voci de soprano și de... contrabas. Și pot fi
chiar mai multe deodată, așa instantaneu. Imaginează-ți că mesajele
în scris veneau și în limbi străine: franceză, rusă... O dată a venit pe
arăbește, cu slove dintr-ălea sucite. Nimeni nu le-a priceput, decât
după ce le-au dat la tălmăcit! Hasdeu ținea în vedere ca, regulat, la
seance, să aibă un secretar, care să facă note de tot ce se întâmpla.
– Spuneți-mi însă, n-au rămas și probe absolut obiective?
Ochii ei îl priviră cu reproș. Brusc, își schimbă aerul.
– Tinere, ai o șansă. Vino la un seance și ai să vezi cu ochii tăi
frumoși dacă ce ți-am spus este sau nu adevăr curat. Ce alte probe
vrei? ... Ah, da... Uite o probă tare: Odată, când au chemat spiritul
bunicului Tadeu, s-a găsit și un pozar, unul... meseriaș. Cum se întâl-
neau ei pe întuneric, pozarul a făcut „țac!” și i-a prins chipul pe poză.
Lisa se plecă înainte și interveni nervos.
47
– Iertați-mă, doamnă. Nu vă supărați, dar... vreau să vă spun

părerea mea. Eu sunt creștină. Cred că tot ce povestiți nu este fante-
zie. Este real... Numai că... este opera unui spirit malefic. Este lucra-
rea lui Satana!
Dorabella dădu capul pe spate ca s-o privească de sus.
– Vai, fato! Mă jicnești! Spiritismul nostru îi creștinism curat!
Chiar în castel, în mijlocul turnului, o să găsești statuia lui Iisus,
mare, din marmură de aia scumpă...
– Nu la asta mă refer, o întrerupse Lisa. Biblia spune că vor
veni chiar demonii în numele lui Hristos și se vor da drept îngeri de
lumină. Dacă ați citit Biblia...
– Ei, Biblia! Mi-a citit-o tata în copilărie! Cu Adam și Eva... și
cu ăla, de l-a înghițit peștele... Povești. Hai să fim serioși. Biblia asta,
nu zic nu, îi bună. Dar e doar... un mizilic, un soi de aperitiv. E numai
o unghie din iluminarea ce ți-o aduc spiritele. Mistica, draga mea, e
mult mai așa... mai totală. Și nu e antică, de demult. E actuală, fato!
În pas cu vremea. Să vezi numai câte revelațiuni și premoniții aduce.
Chiar și ăștia de la poliție au și ei spiritism. Și pac! Prind hoțul! Nu
crezi??
Pe fața Lisei se citea repulsia.
– Cred, doamnă, dar vorbim despre lucruri diferite. Pentru
mine este clar: „Să n-ai de-a face cu cei care cheamă morții...” Așa stă
scris, și eu asta cred.
– Ești naivă, dragă.
După o pauză, Dorabella se întoarse spre Cezar.
– Tinere, îmi pari mai elucidat și fără prejudecăți dintr-astea.
Zi: vii sau nu vii la Câmpina? Timpul trece și vreau să știu cum mă
prepar.
Florea, de pe canapea, auzi șușoteli între Cezar și Lisa, în timp
ce Dorabella scotocea în geamantan și foșnea pungi.
– Venim...
– Știam că ești băiat dăștept. Și frumos... Cu dormitul? Știu
un motel eftin și bun. Da’ puteți trage la mine, dacă dormiți într-o
cameră... Sper. Nu, fetițo? și Dorabella îi trimise o ocheadă și chicoti.
48
Prohodul
Se auziră scaune împinse. Lisa și Cezar apărură în dormitorul

unde Florea se făcea că tocmai se trezea din somn.
– Aici erai? întrebă surprins Cezar.
Oarecum încurcat, băiatul adăugă:
– Spune-i mamii că plecăm la Câmpina cu Dorabella. Să nu
caute geanta, că am luat-o eu...
– Acasă când veniți?
– Mai vorbim. Vă sun...
– Aș fi vrut și eu să vorbesc ceva cu tine, așa, între noi doi...
– Nu acuma, tată... O să-mi spui când vin acasă, i-o reteză
Cezar.
Uitându-se la ceas, băiatul socoti că prohodul s-o fi terminat.
Ar fi vrut să plece înainte să înceapă balamucul.
Chiar așa și era. Pe sub geamul dormitorului se auziră voci. Do-
rabella, cu geamantanul burdușit, ieși în grabă.
– Pa, la revedere! De copii, am eu grijă.
Curând, se auzi un motor turat. Maşina se îndepărta în trombă.
Singur, cu mâinile sub cap, Florea străpungea nebuloasa adunată sub
sprâncene...
„Va să zică, sufletul nu moare”, îşi spuse el. „ Nu-i rău. Chiar de-
loc! Sau... poate o muri sufletul, dar rămâne ceva: spiritul... Spiritul,
sufletul, e totuna? Sau... supraviețuiesc doar spiritele celor aleși?...
Hm... E fantastic să comunici cu spiritele de dincolo... Neapărat, tre-
buie să cercetez problema! Șarlatanie? Nu poate fi... Hasdeu a fost
onest...”
***
Prima care intră în casă fu Vasilica.

– Gata, fetelor? Că vin oamenii! Nu pune toate tăvile într-un
loc, măi fată! Răsfiră-le pe toată masa. Aduceți scaune din dormi-
toare. Hai! Toate! Tot n-au să ajungă! Dar... cozonacii! Ăștia-s toți?
Lipsesc vreo patru! Cinci? Cin’ i-a luat?
– Aăăă... Cocoana aia, cum îi zice...
– Dorabella?
49
– Așa!
– A cerut cuiva?
– Ce să ceară, că se dădu cocoană mare. A luat câte a putut și
s-a tot dus...
– Rușine! Ducă-se învârtindu-se! Gata! Uite, popa!
Popa Stan intră hotărât, urmat de rude și vecinii de-aproape.
Restul a rămas în curte, să aștepte colacul și coliva. O femeie rupea
câte-o pagină de caiet, iar Anica trântea câte-o lingură de colivă.
– Bogdaproste!
– Următorul!
În casă, cucernicul rosti dezlegarea mesei. I se întinse un dita-
mai pahar de țuică și-l trase pe gât dintr-o înghițitură.
– Mai ia unul, părinte.
– Ba, că-i destul...
Dar mâna i-o luă înainte. Apucă paharul întins... și-l dădu la
fund, după primul.
– Ăhhh...! Strașnică țuiculiță. Bogdaproste!
– Dar părintele Mărășescu?
– N-a venit. Deh, bătrânețea... S-a dus acasă...
După vreo zece minute, după ce-a gustat câte ceva, popa Stan a
spus „Dumnezeu să-l ierte”, un „Doamne-ajută!” și s-a dus. A rămas
doar dascălul, care mânca încet și tacticos. După țuiculiță, limbile au
început să se dezlege.
Spiridon își făcu loc lângă Florea. Era cu chef.
– Să vezi comédie, dom’ profesor... Ha-ha... După ce-a stropit
mortul cu vin, când să dea cocoșul peste groapă, cocoșul crrrrr..., a
dat cu ciocul, a dat din aripi. Popa s-a zăpăcit și... zbâști, cocoșul
zboară. Sare lumea! Țipă femeile. Râd copiii... Circ de două parale!
Pe onoarea mea, una ca asta vezi o dată la suta de ani...
În vorbă se băgară și alții. Apoi o luară cu glumele, mai cu per-
dea, mai fără. Femeile îi boscorodeau, dar râdeau și ele. Doar Florea
părea într-altă lume. Un brânci în coaste îl fulgeră.
50
Prohodul
– Copiii unde-s, Costache?!

– Au plecat...
Fața Margaretei se strânse într-o expresie de panică.
– Cum au plecat? Cu cine? Cu ce?
– I-a luat Dorabella la Câmpina...
– Și tu? Le-ai dat voie?
– Da’ ce? M-au întrebat? Îs mari de-acu, femeie...
– Halal tată!
Și Margareta ieși repezită pe trepte, cu mobilul în mână. Ca să
scape din vizorul ei, Florea se ridică și o luă spre dormitor. Spiridon,
după el.
– Ce-i, dom’ profesor? Ești supărat?
– Nu... Doar mă gândesc.
– La mort?
– Nu, Spiridoane, mă gândesc la... suflet.
– La sufletul cui?
– Ei! La suflet, în general. Din ce-ai citit, ia zi-mi: Sufletul tră-
iește sau nu trăiește după moarte? Spiritul e totuna cu sufletul?
Spiridon clipi de câteva ori inteligent. Își lăsă privirea în jos,
cugetând profund. Apoi, ca unul care iese din fântână, zise cu un
zâmbet pișicher:
– În materie de suflet, sau spirit, cum zici matale, îs soldat prost.
La marxism nu se învață. În cărțile popilor n-am găsit decât ameste-
cătură de datini păgânești cu filosofii... Din partea mea, să trăiască
sau să crape... să facă ce-o vrea...
Pe la 5, pomana a luat sfârșit. Anica a împărțit celor veniți mai
de departe ce mai rămăsese. Și-au luat rămas-bun, s-au pupat și și-au
dat întâlnire la parastasul cel mare, de patruzeci de zile. Chiaun, Flo-
rea trecu la volan și, ușurel, cu Margareta lângă el, o luă spre casă.
51
CASTELUL CU STAFII
Dorabella mâna curajos, cam prea curajos. Pe drum, copii, bi-

cicliști, zarvă multă... Făcură planul să meargă întâi acasă la ea, să ia
o gustare. Apoi, când s-o înnopta, să meargă la „Castelul cu stafii”,
cum îi mergea numele. Măcar că muzeul era închis, o cunoștea ea pe
madam Rita, administratoarea.
Pe drum, Dorabella povestea entuziasmată despre un seance în
care a văzut chipul materializat al bunicului ei, Gogu Ștephănescu.
Și câte i-a mai povestit el dintr-ale familiei... Și ce sfaturi i-a dat...
Lisa stătea pe bancheta din spate, singură. A tăcut tot drumul, chi-
nuită de gânduri. Ce căuta acolo? Se ducea doar pentru Cezar. Cum
să-l lase singur în borta năpârcii? În starea ei de angoasă, și-a amintit
de rugăciunile din copilăria ei: „O, mein Gott! Bewahre uns von den
Bősen...!”28
Dorabella – ce coincidență! – locuia chiar pe strada B. P. Has-
deu. Zicea că nu era deloc o coincidență, ci predestinațiune. Casa, o
imitație de mic conac boieresc, era în fundul curții. Avea un pridvor
cu coloane, acoperit cu viță. Dormitoarele, înalte, erau așezate de-o
parte și de alta a antreului spațios cu un fel de șemineu, cu bucătăria
inclusă. Cum ferestrele dădeau în pridvorul cu viță, arareori pătrun-
dea soarele. Camerele erau întunecate și reci. Sub scara de intrare la-
terală, lipită de clădire, se afla crama mâncată de igrasie. Iute, gazda
28
„O, Doamne, izbăvește-ne de cel rău.” (germană)
52
Castelul cu stafii
prăji niște ouă, scoase niște castraveți murați și gata cina. Lisa ciuguli
puțin, dar Cezar mâncă bine. Apoi porniră.
Afară se întunecase. De sub norii zdrențuiți, răsărea, din când
în când, luna. Bătea un vânt subțire, pătrunzător. Iluminatul stradal,
din doi în doi, amplifica atmosfera de mister. Cam în dreptul Bise-
ricii „Sfinții Arhangheli”, un trecător singuratic se nevoia să meargă,
sprijinit în băț. Auzind voci, se întoarse. Când desluși că-i Dorabella,
se opri, se trase mai lângă gard și începu un soi de bocet pițigăiat:
– Satano! Lasă oamenii în pace! Vrei să-i nenorocești? Ptiu,
Satano!
Lisa se agăță înspăimântată de brațul lui Cezar.
– Cezar, te rog!! Nu e bine... Să plecăm!
– Ei... Nu se poate chiar așa...
Dorabella însă nu părea deloc intimidată.
– Taci, nemernice! Sperii lumea! și-i dădu un brânci, de omul
se izbi de gard...
– Huoo, Satano! strigă omul, isteric.
Ea se întoarse spre tineri și, zâmbind acru, le spuse:
– Lăsați-l... e dus cu sorcova!
Omul își recâștigă cu greu echilibrul și continuă să vocifereze
în urma lor.
– E nebunul locului... De-ar crăpa odată, să nu se mai lege de
cetățeni onorabili. Eh, uite că nu mai e mult. Mai poți, fetițo?
Poarta era descuiată. Madam Rita îi aștepta. Castelul sum-
bru, construit din piatră, cu turn și creneluri, se profila impozant
și misterios pe fundalul nopții. După câteva explicații de ghid, au
fost conduși înăuntru. Corpul principal, aflat între alte două cor-
puri secundare, abia era luminat, ceea ce-i conferea un aer maca-
bru, de cavou.
– Aici e biblioteca..., dincolo, salonul Iuliei... Ăsta e pianul la
care cânta. Apropo, hai să vă zic una cu pianul. Un ziarist de prin
Ardeal, unul Albini, a venit încoace să vadă dacă ce se spune despre
castel e sau nu adevărat. Asta s-a întâmplat de mult... Și a stat omul,
ce să zic, zile, săptămâni, la pândă. În castel nu mai locuia nimeni...
53
La urmă de tot, a scris la ziar că în crucea nopții, când dormeau și

cânii, se auzea pianul Iuliei cum cânta singur! Singur..., așa credea
el. Și că după concert se auzeau aplauze și o voce groasă – duhul lui
Hasdeu – strigând: „Bravo, bravo!”
Dorabella deschise ușa spre terasă.
– Asta-i terasa. Uite: aici, chiar în locul acesta, apărea în unele
nopți Iulia, în rochie albă, de mireasă... Albini ăsta zicea că, într-o
noapte, el și alți zevzeci s-au pus la pândă s-o vadă. Și ce crezi? Au
văzut-o! În zori, la cântatul cocoșilor, ușa asta s-a deschis și draga de
ea a dat buzna pe terasă, în rochie lungă. Ținea în mână un braț de
margarete. Și avea o steluță în coculeț... Vardistul zicea că, în zori,
când a venit măturătorul, a găsit pe jos, risipite, câteva margarete.
Dar era sectembrie! Și margaretele se terminaseră de mult...
Cezar o urma îndeaproape. Întorcându-se în turn, Dorabella
ridică brațul pe neașteptate:
– Uite-L! V-am spus eu?
În turn, în partea de sus, la capătul unor scări de metal, străjuia
un Hrist supradimensionat, cu brațele deschise.
Glasul Dorabellei interfera cu ecoul. Agățată de brațul tânăru-
lui, Lisa șopti îngrozită:
– Cezar... Nu este locul nostru aici...
– Pisule... E doar un muzeu...
– Un muzeu... pentru draci...
– Hai, fii rațională!
Din spatele unei uși, Dorabella le făcea semn cu mâna.
– Ia veniți încoa’, șopti ea. Acesta este salonul cu pricina. Aici
se țineau marile seance-uri. Asta este măsuța de spiritism. Pe scau-
nul ăsta stătea Hasdeu; la masa de lângă perete stătea secretarul care
făcea notele.
Drept în fața măsuței, prin peretele de piatră, un orificiu ro-
tund se deschidea către exterior. Era mare cât pumnul. N-avea geam,
n-avea capac... Prin el, un fascicul difuz de lună cobora spre interior,
împingând parcă valuri ușoare de ceață, de ziceai că-i fum.
– Ce-i acolo, în perete?! se miră Cezar.
54
Castelul cu stafii
– Ei..., acolo-i taina! Vedeți voi? Pe acolo intra în salon spiri-

tul Iuliei sau al lui Tadeu. Sau al lui unchiu Gheorghe... Gaura aia e
„poarta raiului”... Ea dezleagă taina vieții și a morții. Ba nu! Nu a mor-
ții. A „vieții de dincolo”!
– Se mai țin ședințe aici? întrebă Cezar.
Dorabella ridică din sprâncene, satisfăcută.
– Văd, dragă, că ești serios interesat... Da, seance-uri se țin. Dar
nu aici, ci la domnul avocat, om de familie bună. Mi se pare mie că ai
vrea „proba”, s-o vezi la fața locului. Așa-i? Zi drept...
– Da! Nu știu Lisa... Vrei și tu?
Cu vocea stinsă, Lisa răspunse:
– Vorbim acasă...
– E bine mâine? întrebă Dorabella. Trebuie să știu, ca să fac
aranjamentul.
– Da, mâine. După-amiază?
– Ei, după-amiază! Seance-urile se țin numai noaptea... Dar nu
vă faceți griji. Mă ocup eu ca totul să fie țais.
55
ADIO, CEZAR!
Acasă la Dorabella, gazul ardea cu un fâsâit strident. Tavanul

înalt făcea ca, oricum ai fi stat, în picioare sau pe scaun, să fie tot rece.
Cezar, după ce-și scoase geaca decolorată de blugi, se duse în cameră
la Dorabella, ca să discute despre seance-ul de mâine. Lisa rămăse-
se singură în celălalt dormitor. Ședea într-un fotoliu stil Empire, cu
capul sprijinit de palma stângă, și-l aștepta. În dreapta frământa o
batistă. Se vedea că e bulversată de evenimente. Din când în când,
trecea batista peste obraji. Trăia dureros o dilemă: să mai rămână sau
nu? Simțea că se afla pe un teren interzis. Dar cu Cezar... ce să facă?
Cum să-l lase? De când cu „nea Nicu”, Cezar se schimbase mult. Îna-
inte vorbeau, se sfătuiau. Și acum? Lisa suspină... Se simțea tratată ca
un copil. Din când în când, modulațiile vocii amfitrioanei răzbăteau
până la ea. Trecu o jumătate de ceas. Cezar nu venea. Și încă una.
La un moment dat, Cezar intră în cameră intempestiv. Avea privirea
surescitată.
– Scuză-mă, iubito, dar e ceva fantastic. Am început un subiect
incitant. Sunt perspective în domeniu. Multe lucruri noi! N-am cum
să ți le spun acum. Am venit doar să-ți zic că mai stau. Trebuie. Tu...
culcă-te pe dormeză. Mă descurc eu pe canapea. Bine?
Cuvintele lui au acționat ca un bici. Lisa se ridică de pe fotoliu,
îşi luă poșeta și geanta ei de voiaj, apoi îl privi în ochi.
56
Adio, Cezar!
– Îmi pare rău, Cezar. Plec...

Cezar o privea uluit.
– Cum... pleci? Ce vorbești?!
– Ba da. Plec chiar acum. Încă nu e foarte târziu. Sunt trenuri.
Fii sigur, mă descurc.
– Nu se poate!
– Nu mai vreau să fiu remorca Dorabellei. Dacă tu vrei spiri-
tism, e treaba ta...
Și Lisa întoarse capul, plângând amar. Cezar o prinse speriat
de umeri.
– Lisa, iubito, n-o lua așa! E o preocupare a minții. Știi că din
fire sunt curios... N-o lua sentimental. Hai, fii cuminte că eu am...
– Ceeezar! Vii? se auzi glasul autoritar al gazdei.
– Imediat! strigă Cezar, apoi întorcându-se spre Lisa: Hai, Lisa,
te rog, liniștește-te!
Fără să mai spună nimic, Lisa porni spre ușă.
– Lisa!... Lisa, te rog...
– Ceeezar! striga Dorabella.
– Ah, Lisa!...
Surprins el însuși de turnură, prins ca într-un clește, privea ne-
putincios cum fata se pierdea în noapte.
– Unde ești, băiatule?
– Am venit.
În uliță, Lisa se opri. Încotro era gara? În drumul spre castel,
parcă trecuseră peste o cale ferată. Nu putea fi departe... Și Lisa o
porni la întâmplare, spre stânga. La intersecție, zări în depărtare
luminile unui autoturism. Cu speranță, vedea luminile cum se
apropiau. Ieși în drum și făcu semn cu mâna. Mașina opri.
– Vă rog frumos, gara… Încotro e gara?
Pe geamul deschis, chipul unui tătuc de vreo şaizeci de ani o
privi mirat.
– La gară?... Hai că vă duc eu până acolo... E colea, nici trei
kilometri.
Dacia se urni. Din când în când, tătucul se holba la ea, la batista
ei...
57
– Vreun necaz, duduiță?

– O, nu... Sunteți drăguț.
Ochii Lisei priveau strada, în gol. Când deodată, surprinsă, zise:
– Domnule! Încet, vă rog...
Speriat, șoferul frână și opri de-a binelea. Cu arătătorul întins,
Lisa întrebă:
– Îl cunoașteți pe omul de pe trotuar? Ăsta cu bățul...
– Care om? Nițică? Ăsta de merge strâmb?
– Da, da! Cine e?
– O, săracu’… E vai de capul lui.
Tătucul învârti cheia în contact și mașina o luă din loc.
– E Nițică, nebunul Câmpinei. Dar n-a fost așa... Venise prin
’75 la școala de subofițeri de-aicea din oraș. Era băiat bun, dar s-a
înhăitat cu un grup de..., dintr-ăștia de cheamă morții... Este aici în
oraș un centru de-al lor. Au pe unul, un avocat, mahărul lor. Au făcut
ce-au făcut de i-au luat mințile. A avut și logodnică, contabilă, fată
bună.... L-a lăsat. Ce să-i facă... A luat-o apoi cu alte nebunii... Acum
a căzut dintr-un șanț în celălalt. Nu-i mai înghite. Dă din mână, stri-
gă după ei... Sărmanul. Că și eu aș striga! Acum, ca s-o dreagă, se tot
ține de biserică. Îl mai miluiește ba unul, ba altul...
Lisa deschise grăbit poșeta. Foșni prin portofel și scoase o banc-
notă de cincizeci.
– Domnule! Vă rog! Ați fi drăguț să mai faceți un gest?
– Mă rog?...
– Din suflet vă rog... duceți-mă înapoi de unde m-ați luat. Am
uitat să las ceva. Apoi, o să vă rog să mă duceți la gară. Vă plătesc
serviciul.
Bătrânelul se uită nedumerit la bancnotă fără s-o ia, apoi la Lisa.
– Da, mergem...
Întoarse mașina în loc și o luă în sus.
– Mai înainte puțin... Aici, la poarta asta! Mă așteptați?
– Vă aștept, duduiță, cum nu?...
Lisa coborî, intră în curte și urcă încet treptele. Din pridvor pu-
tea vedea în camera Dorabellei. Ea stătea în picioare, unduindu-se
58
Adio, Cezar!
când înainte, când înapoi și explica ceva cu gesturi grandilocvente. Iar

el o asculta nemișcat. Scena, aparent grotescă, semăna leit cu dansul
șarpelui în fața șoricelului înlemnit. Fără să-și facă simțită prezența,
Lisa intră în camera de oaspeți, scoase un petec de hârtie din poșetă
și scrise câteva cuvinte. O lacrimă căzu pe bilet. O șterse, apoi mai
scrise trei rânduri... La urmă, împături hârtia și căută cu ochii unde
s-o pună. Pe cuier zări jacheta de blugi. Deschise buzunarul de la
piept și o băgă înăuntru. Pentru câteva clipe rămase, zguduită, pe loc.
Apoi ieși încet din cameră.
– E vreun necaz, duduiță? întrebă milos șoferul.
– Sper că nu...
– Dar mătăluță... sunteți rudă cu... cucoana?
– O, nu! Nu sunt dintr-ai lor...
Bătrânul răsuflă ușurat.
– Să vă ferească Sfântu’! Cu dracu nu-i de joacă!...
Pentru o vreme nu se auzi decât țăcănitul motorului.
– Iaca, am ajuns. Aici e gara.
Lisa îi întinse din nou bancnota:
– Vă mulțumesc din suflet. M-ați ajutat mult...
Bătrânelul își trase mâna înapoi:
– Lasă, duduiță... Să fie pentru sufletul ăluia de v-a făcut să
plângeți...
59
ALPHONSE
Drrrring... În camera întunecoasă zbârnâia obstinat un telefon.

Cezar se trezi speriat. „Deja 9 dimineața?!”
– Alo? îngăimă el, chiaun.
– Ce faci, băiatul meu?
Era vocea tatii. „Ce-o vrea?” Băiatul n-avea dispoziția să pălăvră-
gească despre nimicuri.
– Când vii acasă?
– Ăă... cât de curând. E vreo problemă?
– Mda... Nu mă prea simt bine... Aș avea nevoie de tine. Mă
gândeam să...
– Hai, când vin acasă, rezolvăm. Bine?
– Cum zici tu..., zise tata.
Pesemne că ar fi vrut să-l ducă pe la doctori. „Așa-s bătrânii:
sperioși, ipohondri. La cel mai mic necaz, văd numai lilieci. Tata nu
era unul dintre aceștia. Dar, ce să-i faci, a îmbătrânit și el.”
Încă buimac, formă numărul Lisei. Sună prelung... Nu răspunse.
„S-o fi supărat...” După plecarea ei neașteptată, Cezar avea remușcări.
În curiozitatea lui de neoprit, o cam luase de unul singur. Dar... o să
fie bine. Mâine, probabil, dacă nu va interveni ceva după seance, se
va întoarce la București. O să-i ducă o floare, mă rog... O s-o împace
cumva. Știa că îl iubește!
60
Alphonse
Dorabella plecase în oraș, cu treburi. În lipsa ei, Cezar o sună și

pe Margareta, spre liniștire.
– Cezar, băiatul mamii! Cum e?
– Bine.
– Dar Lisa? E bine? întrebă Margareta.
– Ăă... a fost cam obosită și a plecat ieri acasă. Vezi, poate-o
suni și o inviți pe la noi. Cred că e singură la gazdă.
Pe nemâncate, Cezar se apucă să ia la mână cărțile din vitrină,
despre care îi vorbise cu atât patos Dorabella. Curios, s-a oprit asu-
pra a două volume: Cartea spiritelor – cu 1 018 întrebări și glose; și
Evanghelia după spiritism, ambele scrise de același autor, Allan Kar-
dec. Totul părea luminos, logic și foarte probabil. Pe măsură ce pu-
zzle-ul informațiilor se aduna într-o imagine de ansamblu, un cui îi
țintui sufletul. „Dacă toate sunt atât de extraordinare, de ce omenirea
asta, cu atâția băieți deștepți, n-a pus spiritismul în valoare? Preju-
decățile? Nu-s o justificare. Sunt aproape două secole de la nașterea
misticii moderne. Și ce s-a ales? De ce să rămână paranormalul un
apanaj exclusiv al câtorva? Ceva trebuie făcut...”
Când sosi Dorabella, firul cugetării se întrerupse.
– Ți-e foame, Cezar? Fac niște ochiuri cu castraveciori?
„Iarăși ouă...?” gândi el.
– Săru’ mâna... Nu este cazul. Tocmai voiam să ies prin oraș,
să-mi mai oxigenez creierii... Când o să-mi fie foame, am să iau ceva
din oraș.
Înainte să se întoarcă, Cezar încercă s-o mai sune pe Lisa. „De
ce nu răspunde?”, se întrebă el. O avea telefonul descărcat... Sau e
chiar așa de supărată? Trebuia să fiu mai atent... Ce vrei? Suflet de
fată...”
La ora 9 seara, Câmpina era pustie. Cu un aer conspirativ, Do-
rabella îl conducea pe Cezar spre vila avocatului. Pe drum, îi povesti
despre personalitățile care participau des la seance. Mai întâi, era un
doctor psihiatru la pensie. Un altul fusese jurnalist de paranormale.
Mai erau doi care veneau de la Sinaia. Ăștia țineau un hotel sau o
61
pensiune, așa ceva... Erau și două doamne singure, dar cu avere. Apoi
mai veneau câțiva domni... Numai lume bună.
Vila nu era departe de centru, totuși era izolată. Situată pe o
stradelă înfundată, curtea era împrejmuită cu un zid înalt. În plus, o
perdea de vegetație bloca eventualele priviri indiscrete. În fața porții,
Dorabella se opri, încercând să-și amintească ceva. Tacticos, apăsă
un cifru secret pe tastele interfonului. Instantaneu, ca la un „Sesam,
deschide-te”, poarta mare se puse în mișcare. În spatele ei, totul era
cufundat în beznă. Se zărea doar o vagă lumină la capătul aleii. Cu
pași nesiguri, Cezar își urma călăuza. Mai erau vreo zece pași, când o
larmă îngrozitoare îi făcu părul măciucă.
– Cuminte! Astor! Oscar!!... se răsti Dorabella. Scuze, trebuia
să te avertizez. Domnul are doi danezi mari. Nu te teme, îs legați.
N-au rupt lanțul niciodată. Ultima dată l-au rupt acum patru ani,
când au sărit la cititorul contorului de gaz. Au dulăii ăștia un simț...
Individul sigur era încărcat cu energie negativă. Dar a rezolvat dom-
nul avocat. Că, știi, banul spală tot... Asta e!... Ce să-i faci? Sunt des-
tui neghiobi care nu ne văd cu ochi buni. Dar ce? Pe Iisus nu L-au
prigonit?
La capătul treptelor aștepta proprietarul, într-o haină de casă
grena cu guler lucios, legat la brâu cu un șnur.
– Vă așteptam!
Din sufragerie au fost duși, printr-un coridor scurt, într-o încă-
pere nu prea mare, tapetată în culori închise. Într-un colț, era un scrin
pe care pâlpâia o candelă. O draperie grea, de culoare mov, acoperea
fereastra. În dreapta, era un dulap, iar în mijloc, o măsuță rotundă,
asemănătoare celei din castelul lui Hasdeu. În jurul ei ședeau patru
bărbați între patruzeci şi cinci şi şaptezeci de ani și o doamnă plinuță
cu pălărie, ca la cincizeci de ani.
– Suntem ultimii...? gângăvi Dorabella.
Nimeni nu-i răspunse.
În timp ce-și făcea vânt cu evantaiul, doamna cu pălăriuță îl
iscodea pe Cezar cu privirea. Lângă ea stătea un domn mai tânăr,
îmbrăcat într-o redingotă neagră. După felul cum privea, părea
62
Alphonse
nemulțumit. „Un străin...” Prezentările au fost mai puțin decât

sumare. Pesemne că participanții își protejau identitatea. De altfel,
nu pentru socializare veniseră.
În sfârșit, avocatul făcu un semn cu mâna. Toți se ridicară.
Urmară câteva minute de tăcere absolută, după care el, maestrul,
începu o mantră într-o limbă necunoscută, care aducea cu o limbă
orientală. Un nume, „Așteroth... Așteroth” revenea insistent.
Invoca, probabil, o eminență transcendentală. Ritualul semăna cu o
mică liturghie. În afară de incantații și ceva tămâie, nimic deosebit...
Privirea lui Cezar naviga cercetător de la o față la alta. Toți erau
pătrunși de solemnitate. Doamna cu pălăriuță își ridicase fața în sus,
într-un gest de adorare. Nimeni nu rostea nimic.
În sfârșit, au fost invitați să ia loc. Avocatul le ceru să-și
așeze palmele pe masă, cu degetele răsfirate, ca niște raze. Păreau
foarte concentrați. Tăcere... După minute bune, masa fu apucată
de un tremur. Apoi începu să se scuture. Mișcările erau line și cu
întreruperi. Pentru o clipă, Cezar gândi că o mișca avocatul. Dar
nu!... Tremurul se transformă într-un fel de legănat. Brusc, masa
începu să se răsucească, să salte de un capăt, s-o ia pur și simplu din
loc... ca un mânz bezmetic. Simțămintele lui Cezar jucau sălbatic
între teamă și entuziasm. Era clar că acționa o forță nevăzută și
necunoscută. Un zgomot greu se auzi din dreapta. Involuntar, Cezar
privi într-acolo și i se făcu pielea de găină. Dulapul o luase din loc!
Scrinul era și el în aer. Iar tabloul levita prin cameră! De peste tot
se auzeau trosnituri și pârâirituri, de parcă zidul însuși se destrăma.
Spectacolul întrecea orice imaginație.
În apogeul haosului, o voce gravă se făcu auzită. Venea dinspre
unul dintre domni, care servea ca medium:
– Am venit..., zise vocea.
– Te-am așteptat, Alphonse.
– Unde-i Margot? Văd că lipsește. Aveam să-i spun ceva
important.
– Ce să-i transmit din partea ta? întrebă doamna cu pălăriuță.
63
– Nimic... O voi vizita eu, acasă...

În cameră plutea o atmosferă încărcată de tensiune. Vocea vorbi
din nou:
– Cine este tânărul distins cu înfățișarea nobilă?
– Este un nou-venit... Cezar.
– Îl cunosc. L-am urmărit adesea, în aulă, la Politehnică...
– Da?!? exclamă uluit Cezar.
– Tânărul acesta posedă o extraordinară capacitate mediumică.
El poate fi în stare să comunice instantaneu cu lumea spiritelor, chiar
și fără mijlocirea ta, Gilbert. Îi trebuie doar un act de voință.
– Vrei să spui că..., interveni Gilbert.
– Nu. El n-are nevoie de jertfă. Sunt rare ocaziile când am în
față pe cineva atât de dotat...
Cezar era în extaz! Pe neașteptate, din stânga-spate, se auzi un
alt glas, care i se adresă direct.
– Bine ai făcut că ai lăsat-o pe Lisa să plece...
Tânărul se întoarse, dar nu văzu pe nimeni... „De unde știe?”
gândi el uluit.
– Ţi-a lăsat un bilet.
– Nnnu..., bolborosi el.
– Ba da. Biletul este în buzunarul de la piept.
Neîncrezător, dar emoționat, băiatul deschise buzunarul. „Oh...
Ce-i asta?!” Și scoase un bilet împăturit.
– Nu te panica. Este biletul ei de adio. E cazul să-i respecți do-
rința. Fetișcana nu se ridică la nivelul capacităților tale astrale. Pe tine
te așteaptă un destin glorios. Tu trebuie să-ți împlinești chemarea...
Vocea din spatele lui se stinse. Glasul dintâi, dinspre medium,
continuă dialogul.
– Gilbert, am așteptat să-i transmiți lui Georges porunca mea.
Ai întârziat.
– Am avut ceva probleme cu mașina. Dar o voi face mâine.
Prin intermediul domnului Gilbert, spiritul dialogă apoi cu cei-
lalți participanți. Era evident că în cameră nu era doar o singură en-
titate. Uneori se auzeau două sau trei voci diferite, vorbind aproape
64
Alphonse
simultan. Dintr-odată, fără vreun motiv, Cezar se pomeni tremurând

cumplit din toate încheieturile, deși era calm. Fără vreo introducere,
Cezar se adresă direct spiritului:
– Ai putea să-mi spui de ce... tremur așa de intens, cu toate că
nu mi-e frică?
– Da, tremuri... pentru că ți-am luat energia de care eu am ne-
voie că să mă manifest.
Nimeni nu întrerupse dialogul. Cezar continuă:
– Pot să te rog ceva?
– Spune, Cezar...
– Ăă... ai putea să te manifești și vizibil? Să te pot vedea cu ochii
mei!
În acel moment, din celălalt colț al sălii, se auzi o altă voce de bas.
– Îmi ceri un lucru neobișnuit. Ești doar un novice. Dar, pentru
că ești un tânăr excepțional de înzestrat, îți fac hatârul... Pe cine vrei
să vezi dintre morți?
Cezar căută sălbatic prin minte, dar nu-i venea în gând un alt
nume decât... Hasdeu, a cărui personalitate îl impresionase în ulti-
mele zile.
N-apucase să răspundă, că o luminozitate stranie și apăru
deasupra mesei, din care se contură, din ce în ce mai clar, chipul lui
Hasdeu. Uluit, cu totul transfigurat, Cezar era luat în stăpânire.
Tremurul încetase. Îl cuprinse o stare de relaxare. Chipul îi vorbi
încetișor:
– Cezar... tatăl tău e grav bolnav.
– Tata?? Nu...
– Ba da... Are cancer... Va muri în câteva luni... Dar tu..., tu vei
ajunge mare... Tu vei revoluționa generația ta!
Împleticit, Cezar îi mulțumi. Chipul dădu ușor din cap și se
dezintegră...
Seance-ul mai dură cam o oră. Dar pentru Cezar n-a mai fost
nimic semnificativ. Gândurile i se amestecau turbat în minte. Un des-
tin glorios... Pierderea Lisei... Boala tatei... Toate însă le privea de pe
o platformă siderală, unde nu mai existau taine.
65
Pe drumul spre casă, Cezar pășea cu mintea transpusă într-o

altă lume. Tot ce făcuse până atunci, preocupările, pasiunile sale, i
se păreau niște mărunțișuri față de orizontul suprareal care i se des-
chisese. Fantastic! Prin intermediul spiritelor, el va putea anticipa
evenimente, va putea face alegeri optime în condiții imprevizibile. Va
putea cunoaște în avans biletele de examen... Putea... o, ce nu putea?
Două lucruri însă îi umbreau revelația. Lisa. Și tata. Oricum, pe Lisa
spera s-o recâștige ușor. Dar tata? De ce să moară în câteva luni? Spi-
ritele au putere! De ce nu l-ar vindeca?? Deși n-a fost prea apropiat
de tatăl său, i se părea de neconceput să-i rămână locul gol. Deodată,
tata îi păru atât de prețios! Își aminti de ziua când împlinise cinci ani
și când tata îi aduse un căluț-balansoar. Îl cumpărase, din economiile
sale secrete, de la directoarea școlii. Cât s-a mai bucurat! Apoi a venit
mama și l-a certat că de ce l-a adus, că era prea mare, că avea botul
ros... Și el, Cezar, n-a mai urcat pe căluţ... „Tăticul meu...” Ochii i se
umplură de lacrimi. „Trebuie să-l avertizez... Nu se poate... Trebuie
să existe o soluție!”
– Cezar, mamă?
Glasul Dorabellei îl întoarse la realitate.
– Așa-i că rămâi până poimâine, la seance? Spiritele te-așteaptă...
Suna tentant. La mijloc erau însă Lisa... și tata!
– N-aș putea să mai stau. Am să plec chiar acum.
– Cum acum? Așa, pe noapte?
– Sunt trenuri, nu-i problemă. Trebuie să ajung cât mai repe-
de... Dar ținem legătura.
Curând, un taxi se opri la poartă. Peste nici o jumătate de oră,
Cezar era deja în tren.
66
DEZVĂLUIRI
După o noapte scurtă cu vise ciudate, Cezar făcu ochi. Privi în

jur: da, era acasă... „Opt și jumătate!?” Vag își aminti că planificase
câteva lucruri. „Ah, da: tata... Dar mai întâi Lisa.” Privirea lui se în-
toarse spre noptieră. Acolo stătea, despăturit, bilețelul Lisei. Îl luă în
mână și-l reciti pentru a nu știu câta oară: „Îmi pare rău, Cezar. Văd
că ai ales spiritismul, pactul cu Diavolul. Eu am ales să stau departe
de aceste lucruri. Îmi pare rău, dar drumurile noastre se despart. Îți
doresc să fii fericit. Adio...” Cezar sări în haine și se duse la micul
dejun. Veselă, Margareta se așeză pe scaunul din fața lui.
– Și cum a fost, Cezărelul mamii? Ai mâncat ceva la cucoana
aia?
– A fost bine... Dar spune-mi, a venit Lisa la masă? Ce-a mai
zis?
– Lisa? Nu știu ce e cu ea, că nu răspunde la telefon... Am cău-
tat-o și eu, și taică-tu.
– Plec până la ea. Dă-mi să-i duc ceva bun...
– Du-i... ăă... borcanul ăsta de zacuscă, poate nu mai are.
În goană, Cezar prinse troleibuzul în stație. În douăzeci de
minute se afla în fața ușii. Sună. Deschise doamna Schuler29, gazda
29
Se citește Șulăr.
67
Lisei. Purta un șorț mic, săsesc, brodat, cu danteluță. Familia Schuler

venise în București prin anii ’80. Soțul doamnei era psiholog. Lucra
la Institutul de Cercetări Antropologice. Ea era profesoară de germa-
nă. Fiind originari tot din Sighișoara, erau prieteni cu familia Lisei.
Pentru ei, fata era ca și copilul lor.
– Sărut mâna! Lisa este acasă?
– Intră, Cezar. Lisa a plecat. Parcă... la facultate. Nu mi-a zis
când se întoarce, dar cred că vine repede.
– Lăsați... Mai bine merg la facultate s-o caut... Sărut mâna!
Și Cezar o zbughi pe trepte în jos.
Fiind încă zile libere, la facultate era pustiu. A trecut pe la secre-
tariat, prin amfiteatre... „Lisa... unde ești, Lisa mea?” Faptul că n-o gă-
sea îi adâncea și mai mult dorul. I se părea mai valoroasă ca oricând.
„Mai bine mă întorc la gazdă și o aștept acolo.”
Hannelore Schuler era o femeie primitoare. Odată cu mutarea
în București, a renunțat la carieră și s-a dedicat creșterii celor trei
fii. Acum erau mari. De câtva timp, băieții se aflau în Germania cu
treburile lor. Ea stătea mai mult pe-acasă. Mai traducea când și când
câte o lucrare.
– Intră, Cezar...
Lăsând adidașii la ușă, Cezar intră în bucătărie, unde gazda
pregătea prânzul.
– Nu știu ce e cu Lisa..., începu Cezar. De două zile, nu-mi
răspunde la telefon...
Hannelore, care trebăluia cu spatele spre el, așteptase clipa
aceasta. Zâmbi ușor.
– Nu știi?
– Ce să ştiu?
– Alaltăieri, când s-a întors de la Câmpina, era foarte descura-
jată. Plângea... Am stat cu ea până la două noaptea ca s-o liniștesc.
Sângele năvăli în obrajii băiatului.
– Ce v-a zis?
– Mi-a zis că... relația voastră a ajuns într-un punct critic...
– Dar... nu înțeleg!!
68
Dezvăluiri
– Ei, Cezar. Tu ești băiat deștept. Știi? Când o fată devine...,

cum să zic... o cantitate neglijabilă... Când cei doi încep să aibă pre-
ocupări și pasiuni divergente, e semn că prietenia lor a luat sfârșit.
Revoltat, Cezar se ridică în picioare.
– Doamnă, credeți-mă! Nu înțeleg... Eu o iubesc! Am fost tot
timpul împreună. Nu ne-am certat!
– Cezar..., cred că nu m-ai înțeles...
Hannelore tăcu, dându-i răgaz să cugete la adevărata cauză.
– Știi, Cezar, când doi se iubesc, dorințele unuia sunt poruncă
pentru celălalt.
– Bun. Și?
De data asta, Hannelore se întoarse spre el.
– Tu ai trădat-o pentru spiritista aceea.
– Cum adică? Pentru o... femeie bătrână??
– Nu femeia, Cezar! Ai trădat-o pe Lisa pentru oferta femeii
aceleia.
– Bine, dar e vorba de o preocupare intelectuală. Nimic
emoțional.
– Greșești, băiatule. Orice lucru care devine o pasiune, pentru
care neglijezi persoana iubită, este trădare. Nu te supăra că-ți spun
franc. Noi, sașii, vorbim deschis, pentru că avem încredere în cei cu
care vorbim. Cred că poți să mă înțelegi.
Cezar se lăsă moale pe scaun, privind în gol. Simțind acum că
ușa inimii lui s-a deschis, doamna Schuler se așeză și ea.
– Știi, Cezar, noi, femeile, suntem altfel decât voi, bărbații.
Dumnezeu ne-a dat o capacitate specială să înțelegem lucrurile intu-
itiv. Înțelegi? Intuitiv! Nu e nevoie de mult timp ca să ne dăm seama
dacă cineva este bun sau rău. Femeia aceea – cum îi zice? – manipu-
lează. Și manipulează pentru un lucru toxic, otrăvitor: spiritismul.
Știi ce-i aia?
– Este... o... metodă de cunoaștere a... metafizicului.
Doamna Schuler zâmbi.
– Și ce e metafizicul, Cezar?
– Este...
69
Cezar nu-și găsea cuvintele. Doamna Schuler reluă cuvântul.

– Metafizicul este un cuvânt care nu spune nimic. Este doar
un... paravan, ca să zic așa, în dosul căruia se derulează lucruri pe care
tu nu le cunoști. Spiritismul este o mare necunoscută. Constați efec-
tele, dar nu vei cunoaște niciodată cauzele. Cei care l-au experimentat
știu pe pielea lor că tot acest joc este malefic.
Doamna Schuler vorbea rar, liniștit. Vorbele ei cântăreau greu.
– Metafizicul acesta este distrugător, Cezar... La primul con-
tact, te farmecă. Începătorii sunt prinși de uluitoarea perspectivă pe
care le-o deschide. Ca și băștinașii, care dau tot ce au pentru niș-
te... mărgele colorate. Tu ești încă prea tânăr. Încă n-ai orizontul
„metafizic” cristalizat. Încă nu știi să deosebești binele de rău. Cu
atât mai puțin să deosebești spiritele...
–Bine. Și... ce ar trebui să fac, ca să am discernământul acesta?
Gazda îi prinse mâna.
– Uite, Cezar. Soțul meu, Hans, știe mai multe. Când era de
vârsta ta, a fost și el mușcat de „șarpe”. Acum el este imun. El îți poate
spune mai multe. Vorbește cu el...
Un miros de ars o făcu pe Hannelore să se ridice în grabă. Luă
lingura de lemn și mestecă repede mâncarea din cratiță.
– Dacă te simți mai bine, poți merge în sufragerie, s-o aștepți
acolo.
Cezar se ridică. Din sufragerie însă, merse mai departe, în dor-
mitorul Lisei. Acolo erau lucrurile care-i aparțineau ei. Puloverul...
rucsacul... două fotografii de familie... o carte mică legată în piele...
Emoționat, Cezar deschise cartea. Nu înțelegea, pentru că era în ger-
mană: „Die Heilige Schrift.”30 Intuia că era Biblia ei...
Rușinat de a fi surprins cu fața înlăcrimată, își șterse ochii. Puse
Biblia jos, apucă o foaie liberă, alese un pix... cel de culoare roz, și
scrise: „Lisa, te rog să mă ierți. M-am purtat idiot, ca o brută. Te iu-
besc... Vreau să mergem împreună. Ajută-mă. Știu că poți. Dacă m-ai
iertat, te rog, vino la noi. Te aștept, Cezar, care te iubește nebun.”
30
„Sfânta Scriptură” în lb. germană.
70
Dezvăluiri
Își suflă nasul bine, așteptă să se zvânte orice urmă de slăbiciune,

apoi ieși din dormitor.
– Văd că Lisa întârzie. Eu plec... I-am lăsat un bilet pe masă.
– Bine, Cezar. Drum bun!
– Sărut mâna.
Cezar dădu să iasă, dar se întoarse:
– Vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați spus.
Plăcut surprinsă, fața doamnei Hannelore luă o expresie de bu-
curie intensă.
– Cu drag, Cezar! Soțul meu o să fie bucuros să te ajute în pri-
vința aceea.
***
Acasă, Cezar se retrase în camera lui. Voia să fie singur. N-a
vrut să mănânce, în speranța că Lisa va veni și vor lua masa împreună.
La ora 14, sosi Florea. Când auzi ușa, Cezar ieși grăbit, crezând că e
Lisa. Dar nu, era tata!
– Tată!
– Cezar?
Fața lui Florea se lumină deodată.
– Vreau să vorbim...
Uluit de deschiderea băiatului, Florea se descălță repede, puse
pe bufet o pungă cu prune uscate și un rest de bani și intră la Cezar.
– Băiatul meu! Ce mă bucur că ai venit!
– Tată..., aș vrea să vorbim.
– Da, tată!
Florea se așeză pe pat, sorbindu-l pe Cezar din ochi.
– Te simți bine, tată?
– Eh, ce să spun? Când te-am sunat, mi-era cam rău...
– Știi că luni, după înmormântare, am plecat cu Lisa la Dorabella
să vizităm castelul lui Hasdeu. Hasdeu ăsta a fost spiritist...
– Știu, Cezar. Am auzit ce ți-a povestit Dorabella.
– Ai auzit?!?
– Da, nu dormeam. Și ce-am auzit, m-a provocat.
– Tată...
71
Cezar își aduna puterea.

– Dorabella m-a dus la o ședință de spiritism... Acolo... un spi-
rit mi-a spus că...
Băiatul se opri.
– Ce?
– Știi, mi-a zis mai multe...
– Despre ce?
– Ei, despre mine mai multe lucruri, apoi și despre tine.
– Despre mine? Ce??
Florea întinse capul înainte, curios. Cezar își întoarse privirea
de la tatăl său, ai cărui ochi se măriseră de nerăbdare.
– El... a zis că..., că ai să mori.
Florea păli. Înlemnit, se uită speriat la Cezar. Când își veni în
fire, îl întrebă:
– Dar ce... ce ți-a spus...?
– Mi-a spus că ai cancer. Dar să nu crezi.
Florea își prăbuși capul în mâini și începu să plângă încet.
Taina lui! Taina care-l îngrozea... Secretul pe care-l păstra cu o
înfricoșătoare gelozie era descoperit!
Emoționat și el, Cezar se apropie de tata și-i puse mâna pe cap,
mângâindu-l.
– Nu plânge, tată... Eu cred că se va găsi o soluție.
Au stat așa poate zece minute. În cele din urmă, Florea ridică
ochii și-l întrebă îngrijorat:
– I-ai spus ceva mamii?
– Nu!
– Te conjur să taci. Nu vreau certuri! Vreau liniște... Vreau să
mor în pace!
– Nu vorbi așa, tată! Există doctori...
– Doctorii? Niște neputincioși. Dacă nu intervine Dumnezeu...
– Dumnezeu...?
– Da, Cezar, Dumnezeu! De când cu nea Nicu, am pe suflet
să-L caut. Cuvintele Dorabellei încă îmi sună în minte. Spiritismul?
Ar putea fi calea vindecării lui Dumnezeu... Mai știi?
72
Dezvăluiri
– Tată!
Cezar era vădit emoționat.
– Vreau să-ți spun mai multe... La seance am fost contactat de o
putere nemaipomenită, supraomenească... Inimaginabil! La ora asta,
însă... nu mai sunt chiar sigur că în spatele fenomenului e Dumnezeu.
Florea își șterse obrajii și întrebă, nedumerit:
– Cine altul ar putea fi? Dumnezeu... sau străbunii plecați în
veșnicie.
– Nu știu. Din ce mi-a spus doamna Schuler, s-ar putea să nu
fie!
Temându-se să nu i se adeverească bănuiala, Florea întrebă:
– Și-atunci??
– Aș prefera ca domnul Schuler să ne lămurească. Măcar într-o
măsură...
– Păi, cheamă-l. Să vină! Dar te rog, Cezar, nu spune nimic de
boală. Îmi promiți?
– Fii liniștit, tată.
Ușa se deschise violent.
– Ce tot șușotiți aici?
Margareta îi măsură atentă când pe unul, când pe altul. Țintin-
du-l pe Florea, îl întrebă:
– Te-ai spălat pe mâini când ai intrat? Ai uitat că e gripă?
Florea ieși ca un câine spăsit, ca să evite alte întrebări. Singur în
cameră, Cezar luă mobilul și formă numărul.
– Alo, doamna Schuler? Sărut mâna. A venit Lisa?... Dar dom-
nul Schuler?... Când vin, transmiteți-le că vă invităm la noi. Pe toți...
Așaa? Da, înțeleg... Ce să-i facem. Atunci măcar domnul Schuler și
Lisa să vină. Bine... Vă mulțumesc frumos. Sărut mâna!
Alert, Cezar ieși în sufragerie.
– Mamă, avem oaspeți. Vine familia Schuler, dar fără doamna
Schuler. Au zis că pe la 6-7, după ce scapă domnul Schuler din comi-
sie. Au zis să nu ne frământăm cu masa, că vin mâncați...
– Și Lisa ce-a zis?
73
– Încă n-a venit, dar sper să sosească în timp...

„Unde o fi Lisa? De atâta vreme, şi niciun semn!... Doar n-o face
vreo prostie?!”
Ca să-și păstreze obrazul curat, Margareta s-a pus să facă o plă-
cintă cu mere. Florea? Să fi fost la biroul lui, cu cărțile! „Hm! Când
țara arde, lui îi arde de citit!”
– Florea!... Costache!!
Bărbatul apăru în cadrul ușii.
– Da... Ce e?
– Vezi că toți avem treabă până peste cap... și tu stai degeaba?
Hai, pune mâna și tu...
– Da, bine... Ce-mi dai să fac?
– Păi? Aspiră, șterge oglinzile...
– Am aspirat ieri. Și oglinzile...
– Dar fă ceva! Nu sta degeaba!
– Ce??
Și Margaretei îi veni ideea genială.
– Ia uită-te la scaunele astea! Și la canapea! Rărite, rupte... arată
ca vai de ele. De atâta vreme îți tot zic să le reparăm!
Chipul lui Florea se strânse într-o expresie de neputință.
– Margareta... acum? În două ore? E imposibil...
– Ei, acum! Cin’ ți-a zis „acum”? Dar nu sta! Fă ceva!
Margareta primise drept cadou de nuntă, de la unchiul ei, ne-
gustor de mobilă second-hand, o sufragerie și un dormitor stil baroc.
Timpul și nebuniile micului Cezar lăsaseră urme adânci. Scaunele
mai ales arătau jalnic. Să le arunce? Nu se cădea. Întâi, pentru că era
„mobilă stil”, deci avea valoare, și-apoi... s-ar fi supărat răposatul. Ca
să ascundă părțile deteriorate, Margareta le acoperise cu niște huse.
„Baroc cu huse” merge în Dudești. Dar cât o să mai meargă?
Florea dispăru în birou. Sună pe la colegi:
– Știi vreun tapițer bun? Unul care să vină să lucreze acasă...
Nevastă-mea vrea să-l vadă cum lucrează și să aibă ultimul cuvânt.
74
Dezvăluiri
În fine, primi un număr și sună. Meșterul s-a scuzat: era foarte

aglomerat. I-a dat însă numărul unui prieten, fost ucenic de-al lui,
om serios. Îl chema Dumitrescu sau Demetrescu, n-a înțeles el bine.
L-a sunat și s-au înțeles: mâine, joi, pe la 3, va veni să vadă despre ce
este vorba. Despre costuri, după aceea.
Victorios, Florea îi raportă Margaretei vestea. Ea-i răspunse
sec:
– Bine...
Absolvit de corvezi, Florea se întoarse satisfăcut la lectura cărții
scrise de un medium francez, Allan Kardec, pe care o adusese Cezar
de la Dorabella. Era interesantă, dar filosofia ei i se părea cam sofisti-
cată. Pe el îl interesa latura practică. În zadar căutase un capitol care
să abordeze vindecarea prin Kardecism. „Trebuie scormonit mai
adânc...”, gândi el.
75
LA O PLĂCINTĂ
Într-un târziu, se auzi soneria. Florea se ridică, dar, până să iasă,

Margareta deschisese deja. În hol îl întâmpină o scenă mișcătoare:
Lisa și Cezar, îmbrățișați și în lacrimi. În spatele lor, domnul Schuler
zăbovea cu descălțatul ca să evite penibilul. În ușa bucătăriei stătea
Margareta, zâmbind olimpic.
– Voila31, poftiți în casă!
Lisa și Cezar au dorit să se retragă. Aveau nevoie să-și deșerte
vulcanul din suflet, tot cât se adunase în ultimele zile. În sufragerie a
rămas stingher oaspetele, flancat de soții Costache. Domnul Schuler
era un bărbat înalt, cu păr grizonat, care inspira siguranță.
– Florea, adu tava... Tava!
Cuminte, Florea dispăru și dibuind despre ce tavă era vorba,
intră cu paharele pentru apă.
– Nu tava asta, omule! Tava cu...
– Ah, da...
Sosi și tava cu plăcinte și farfurioare. Oaspetele luă loc, servi o
plăcintă și porniră conversația despre toate și nimic.
– Cezar, mamă! tună Margareta. Haidați la plăcinte...
Tinerii ieșiră. Chipul lor era tot numai un soare.
– Azi de dimineață, începu domnul Schuler, a fost Cezar pe
la noi. Cât timp a așteptat-o pe Lisa, Hannelore a vorbit cu el pe
31
Voila (fr.) – „Iată!”
76
La o plăcintă
marginea unor teme serioase. Cezar, am venit pentru subiectul care

te frământă.
– Despre psihologie? întrebă interesată Margareta.
Domnul Schuler își cântări vorbele.
– Nu tocmai, doamnă, ci despre „subsolurile” ei.
– O...? răspunse Margareta, ca să-și ascundă neștiința.
Cezar, Lisa și oaspetele se ridicară și se retraseră în cameră. Flo-
rea și Margareta au rămas pe loc. Și, pentru că ceva trebuiau să facă
în doi, i-au dat înainte cu plăcintele.
– Despre ce „subsoluri” vrea domnul să discute cu tinerii?
– Habar n-am!
Florea bănuia subiectul, dar nu voia să o implice pe Margareta
în suspiciuni.
– Da’ ce profesor ești tu?
– ... De română, răspunse Florea ștrengărește.
– O, du-te, omule!
Florea nu-și ascundea bucuria. Era bucuros că se refăcuse re-
lația cu Lisa. Dar, mai ales, era fericit pentru neașteptata apropiere
sufletească de Cezar, băiatul lui.
Pe măsură ce orele treceau, creștea și nerăbdarea Margaretei. De
câteva ori se apropie de ușa biroului, în speranța că va prinde ceva...
Nu se auzeau decât frânturi din vorba baritonală și lină a oaspetelui.
Domnul Schuler se așezase pe scaunul de birou, întors spre Ce-
zar și Lisa, care ședeau pe dormeză, unul lângă altul.
– Hanna mi-a povestit pe fugă câte ceva din ce te frământă,
porni discuția domnul Schuler. Putem vorbi sincer, Cezar?
– Da, firește.
– Uite, am să fiu deschis...
Și domnul Schuler își începu povestea:
– Aveam şaptesprezece ani când Horst, un prieten cu trei
ani mai mare ca mine, mi-a vorbit pentru prima dată despre ocult.
Când zic „ocult”, mă refer direct la spiritism. Avea Horst un fel de
unchi din partea mamei. Omul trăia la Apold – să zic... la... cinci-
sprezece kilometri de Sighișoara. Pe unchiul ăsta îl chema Adolf.
77
Umblase prin lume. Fusese și în război și s-a întors de-acolo șchiop.

Văzuse multe. El i-a vorbit despre o putere neștiută de popor, care
te face în stare și să zbori – azi i se zice „levitație”. Cum la vârsta
aceea nu ne interesa nimic altceva decât puterea, eram fascinați.
Odată, Horst m-a luat cu el la Apold. Atunci am văzut pentru
prima oară o ședință de spiritism. Erau cam vreo... douăspreze-
ce persoane. Crede-mă: am rămas uluit de ce-am putut vedea.
Nu numai că spiritele ne-au spus totul despre noi, chiar și secre-
te pe care nu le știa nici tata... Dar, în ocaziile următoare, ne-au
arătat ce puteri formidabile puteam obține dacă deveneam spiri-
tiști. Familia lui Horst era săracă. Odată, spiritul i-a spus să joace
la Pronoexpres, un fel de loterie. I-a dat numerele câștigătoare. Și a
jucat. În câteva luni, Horst avea și cal, și căruță nouă. Dar ce cal! Un
Pinzgau! Toată Sighișoara vorbea despre norocul care dăduse peste
ei. Pe mine, părinții nu prea mă lăsau să plec de-acasă. Mă țineau din
scurt. Mergeam și eu când puteam să scap, cu bicicleta sau cu vreo
căruță.
Într-o noapte, am fost trezit într-un mod bizar, de parcă cineva
m-ar fi zgâlțâit. În camera de sus, unde dormeam, întunericul era
împrăștiat de razele lunii. M-am uitat, și nu vedeam pe nimeni.
Simțeam însă prezența cuiva. Simțeam că sunt privit. Salteaua
patului se lăsă într-o parte, ca atunci când cineva se așază pe el.
Chiar lângă urechea mea, o voce îmi vorbea: „Hans, te vreau. Vreau
să fii al meu...” Dacă n-aș fi fost la ședințele de spiritism, m-ar fi
apucat groaza. Dar fusesem pregătit să accept fantasticul. I-am
răspuns: „Da, și eu vreau. Dă-mi putere!” Și vocea mi-a răspuns:
„Vreau să-ți arăt ce pot face pentru tine...” Deodată s-a petrecut ceva
inimaginabil. M-am pomenit că ies pur și simplu din corp. Înțelegi?
M-am văzut ridicat în sus... până la tavan. Mă uitam în jos și îmi
vedeam trupul culcat în pat. Vedeam cărțile de lângă pat, papucii,
fereastra, hainele... totul. Din clipa aceea, viața mea a luat o altă
întorsătură. Am început să văd lucruri stranii, neobișnuite, pe care
alții nu le sesizau. Aveam premoniții. Vedeam lucrurile mai înainte
de a se întâmpla... Odată, spiritele m-au condus într-un loc din
78
La o plăcintă
pădure, m-au pus să scormonesc la rădăcina unui pom și am dat de o

cutie în care era un ceas de aur cu capac. Da...
Domnul Schuler se opri. Se vedea că traversa o zonă tulbure a
vieții sale, de care îi era greu să vorbească. Răsuflă adânc și continuă,
cu întreruperi.
– Vezi tu, Cezar..., când Diavolul îți întinde un deget, îți cere
în schimb tot sufletul. N-ai idee cum e! Nu-ți doresc vreodată să
treci prin ce-am trecut... Noaptea, când era somnul mai dulce, du-
hurile mă trezeau. Chiar de mai multe ori pe noapte. Îmi cereau să
execut diferite porunci: ba să duc un obiect într-un anumit loc, ba
să urc noaptea la cimitirul din deal și să aduc jertfă o pisică, o găi-
nă... La început mergeam voios, căci îmi plăcea aventura. Mai târziu
însă, am început să realizez că eram... prizonier, mânat cu revolve-
rul de la spate. Eu nu mai eram eu. Uneori, spiritele îmi vorbeau
laudativ. Dar alteori, de multe ori, își băteau joc de mine în cel mai
mizerabil mod. Mă îndemnau la lucruri josnice, ca de exemplu să
urinez pe morminte, chiar și să... batjocoresc fete. Mi-e rușine de
ceea ce-ți spun. Părinții mei erau credincioși. Îmi dăduseră o edu-
cație bună. Unele porunci nu le puteam îndeplini. Când mă împo-
triveam, spiritele veneau și mă chinuiau. Odată m-am revoltat. În
dimineața aceea, mă aflam singur în bucătărie și mâncam. Mama
ieșise la vacă. Și, dintr-odată, fără veste, cuțitul cel mare, ascuțit,
cu care tata tăia pita, s-a ridicat încet și apoi a țâșnit ca o săgea-
tă, drept spre capul meu. M-a ferit Dumnezeu. Am reușit să-mi
trag capul, și cuțitul a trecut ca un fulger pe lângă tâmpla mea și s-a
împlântat în tocătorul de lemn din perete. Mi-a crestat doar ure-
chea... Aici! Se vede cicatricea. Disperat, m-am hotărât să-i spun
pastorului, sau preotului cum îi ziceți voi. El, om cucernic, m-a sfă-
tuit să mă întorc la Dumnezeu. Mi-a zis s-o rup hotărât cu Horst
și cu satanismul și să păzesc tot ce zice Biblia. Chiar în ziua aceea,
am luat toate cărțile oculte, talismanele și celelalte obiecte legate de
spiritism, chiar și ceasul de aur..., și le-am aruncat în pârâul Șaeș.
Ducă-se! Oh..., nopțile care au urmat au fost nopți de bătălie. Nu
o dată, pe când dormeam, venea cel rău și mă strângea de gât, așa
79
cum te sugrumă un criminal. Mă strângea și mă apăsa pe piept, de

credeam că intru prin pat și podea, până-n pivniță. Nu mai puteam
respira. Atunci îmi aminteam cuvintele pe care preotul mă învăţase
să i le spun: „În numele lui Iisus Hristos și al sângelui Său care a curs
pentru mine pe cruce: înapoia mea, Satano!” Și scăpam. Preotul avea
o grupă de rugăciune în care i-a chemat și pe părinții mei. Mie nu-mi
spuseseră asta. Ei se rugau neîncetat pentru mine. O, au fost săptă-
mâni de lupte... Și uite-mă viu, liber, în carne și oase.
În birou se lăsă tăcere. Lisa avea ochii umezi. Cezar asculta
nemișcat. Mărturisirea domnului Schuler îi destrăma definitiv
destinul strălucit de care se gândea să-și lege ambițiile. Tot ce
spunea bărbatul se potrivea cu ce-i spusese Lisa. Dar – ceea ce e și
mai interesant – se potrivea și cu propriile presimțiri. Nicio clipă,
de când cocheta cu ocultismul, nu avusese liniște în suflet. Parcă
o prezență cerească îl avertiza întruna să se tragă înapoi. Cezar îşi
dădea seama că mersese împotriva conștiinței. Iar acum, de când a
vorbit cu doamna Schuler, se simțea chiar urmărit.
Se făcuse aproape ora 9 când cei trei reveniră în sufragerie. Flo-
rea nu se simțise bine în seara aceea. Probabil că emoțiile îl răscoli-
seră prea mult și-l durea ficatul. Sau pancreasul?... Așa că se dusese
deja la culcare. Margareta stătea singură pe scaun, în fața platoului pe
jumătate gol, cu un aer ofensat. Pentru ea, era greu de acceptat să fie
figurant într-o discuție în care era implicat Cezărelul mamii.
– Domnu’ ... un ceai? întrebă ea politicoasă.
– Nu, doamnă. Mulţumesc. A fost o seară plăcută.
Și, simțind că mai trebuia să spună ceva, domnul Schuler
adăugă:
– Apreciez sufletul băiatului dumneavoastră. E un tânăr ales...
Flatată de complimentul care socotea că o privește în exclusivi-
tate, își recăpătă impozanța. Jovială, își conduse oaspeții spre ieșire,
apoi, până în stradă.
– Lisa, să vii mâine pe la noi! Te-așteptăm... Pa, drăguțo!
Cezar s-a dus și el la culcare. Doar Margareta se învârtea prin
casă, vie, mai vie ca la amiază. „Lisa iarăși e a noastră. Oh, Doiciland,
Doiciland...”
80
VIZITATORI NOCTURNI
Cezar se duse la culcare și încercă să adoarmă. Parcă nu avea

aer. Se ridică să deschidă geamul. Un val de aer proaspăt năvăli
în cameră. De afară se auzea zgomotul tramvaiului... În timp ce
gândurile începură să i se amestece precum culorile acuarelei, simți
o legănare. La început era ușoară. Apoi patul de sub el se zgudui. Un
fior îl străbătu. „Ei sunt. Au venit să mă ceară...” Dar hotărî să se pre-
facă indiferent. Scaunul scârțâi și, ca la seance-ul din casa avocatului,
o luă din loc. Apoi, veioza s-a aprins singură. „Doamne, nu mă lăsa...”
Făcându-se că n-a observat nimic, Cezar se ridică, stinse veioza și se
culcă din nou. Peste cinci minute, veioza se aprinse din nou. Ca să-i
atragă și mai mult atenția, veioza se ridică la două palme deasupra
mesei. De-acum nu mai putea ignora prezența oaspetelui.
– Ce vrei?
– Cezar..., de ce nu vrei să vorbești cu mine?
– Acum vreau să dorm.
– Cezar, ești dotat cu capacități excepționale. Te iei după o
gâsculiță care vrea să-ți distrugă destinul glorios?
– Dacă vrei să spui ceva, vorbește despre mine, dar las-o pe Lisa
în pace.
– Cezar..., tu ești destinat să fii al meu.
Băiatul tresări înfiorat. Spiritul continuă:
81
– Te voi ajuta și-ți voi da putere, multă putere, nu cum i-am dat
lui Hans, prostănacul ăla... El n-a avut minte. M-a trădat și a ajuns
un muritor de rând. Tu..., tu ești altfel decât ei.
– Te înșeli. Eu vreau să fiu ca ei, muritor de rând, dar liber și
fericit.
– Ce nerozii spui... Ele nu vin din mintea ta... Ei ți-au împuiat
capul cu prostii.
– Lasă-mă să dorm. Nu mai vreau să vorbesc acuma.
– Prostule! Crezi că poți să scapi de mine?
Deși îngrozit, Cezar răspunse agresiv:
– Înțelege: la ora asta nu vreau să vorbesc cu nimeni. Nici cu
tine! Vreau să dorm...
Și se întoarse cu capul spre perete. Într-o clipă, pătura îi fusese
smulsă de pe el și plutea prin aer. Tremurând în suflet, dar hotărât
să nu-i mai răspundă, Cezar zăcea nemișcat în pat. Veioza se smulse
din priză, se ridică până sus și căzu cu zgomot pe parchet. În cameră
se lăsă bezna. Din sufragerie, se auziră pași apropiindu-se de ușa lui.
Instantaneu, toate lucrurile care pluteau prin aer căzură la pământ.
Ușa se deschise și lumina năvăli în dormitor. Era Margareta, mama
grijulie, care auzise zgomot.
– Sfântă Maică Precistă...
Când aprinse lumina, ravagiile apărură în toată amploarea lor.
Margareta se sprijini de ușă, gata să leșine.
– Cezar! Ce-i dezastrul ăsta?
Încurcat, Cezar se ridică din pat, dădu pătura cu piciorul la o
parte și o luă pe mama de braț.
– Te rog, lasă astea și du-te de te culcă. Ai răbdare și mâine îți
voi povesti totul.
– Cum să plec? A fost cineva pe-aici? Sau... ai înnebunit?
– Nu, mamă. Sunt în toate mințile. Dar ți-am spus: du-te și
lasă-mă acum. Vorbim mâine.
Cum mama n-avea de gând să se lase, Cezar schimbă foaia.
– Dacă nu te duci la culcare, să știi că mă îmbrac și plec...
– Doamne, Dumnezeule, nu mă lăsa..., spuse Margareta și sim-
ți cum i se moaie picioarele.
82
Vizitatori nocturni
Ca să nu cadă, se refugie în cameră, unde o aștepta Florea, pro-

țăpit în vârful patului. Tocmai se gândea la o strategie prin care s-o
pregătească pentru ce era mai rău.
Cezar lăsă toate așa cum erau și se trânti în pat. Adormi. Fix la
miezul nopții, spiritele s-au întors.
– Cezar...
Tânărul se trezi. Încurajat de efectul rezistenței lui din repriza
precedentă, Cezar vorbi mai hotărât.
– Nu discut cu tine. Lasă-mă să dorm.
– Nu te las până nu vorbești cu mine.
– Nu vreau.
Din nou lucrurile începură să se miște. De data asta, și Mar-
gareta, și Florea, care nu reușiseră să adoarmă, năvăliră în dormitor.
– Ce-i? Cine-i? Ce-a fost?
Lui Cezar îi veni o idee. Satisfăcut că a găsit o modalitate de a
izgoni spiritele, îi spuse Margaretei:
– Nimic. Ce ziceți? N-ați vrea să vin cu voi în dormitor? Iar
mâine... facem noi ordine.
Gând la gând. Cezar își luă doar pătura și se ghemui în fotoliu.
Fără să mai întrebe nimic și plini de bănuieli, au stins lumina, conti-
nuând însă să se holbeze la ghemul viu din fotoliu. Să fi trecut zece
minute, că vasul cel mare, în care Margareta ținea niște flori orna-
mentale, a explodat, ca o mică bombă. Toți au sărit în sus, speriați...
– Sfinte Dumnezeule ! Asta ce mai e?
– Hai, Cezar..., interveni Florea. Spune-i despre ce e vorba...
Nu vezi că mai e puțin și... ne dăm duhul?
Șezând în pat, cu toate luminile aprinse în crucea nopții,
Margareta și Florea ascultau de-a fir a păr toată istoria, începând cu
Dorabella, Castelul lui Hasdeu, ședința de spiritism, materializarea
chipului, criza dintre el și Liza, discuția cu doamna Schuler, apoi dis-
cuția avută în seara aceea în dormitor... și, în fine, tot ce a mai urmat.
Margareta era terifiată. Tot timpul o ținuse într-o bolboroseală con-
tinuă: „Doamne, Dumnezeule, Maică Precistă...” Când Cezar isprăvi,
ea schimbă foaia.
83
– Mâine în zori, gata! își reintră Margareta în rol. Florea! Mergi

și-l chemi pe popa Vasiliu, să vină să facă o sfeștanie. Să vină cu încă
doi... Altfel nu mai stau în casa asta nicio zi!
– Liniștește-te, Margareta, replică Florea. Fac cum zici, dar
liniștește-te!
Până în zori n-au mai fost evenimente. În schimb, au prins curaj
și au isprăvit cu toate plăcintele.
84
TREI CĂRȚI
Dimineață însă erau chiauni. Florea, cuminte, se duse să-l che-

me pe părintele Vasiliu, după porunca Margaretei. Pe la 11, apăru
Vasiliu cu un popă începător și cu dascălul. Popa făcu slujba sfeșta-
niei, sfinți apa și-apoi porni să binecuvânteze casa. De teamă să nu
se audă în vecini, au închis bine toate geamurile. Popa cânta cu sârg,
cât îl țineau plămânii: „Mântuiește, Doamne, poporul tău și binecu-
vântează moșteniiiirea ta...”. Margareta sărea, din când în când, și-l
tempera:
– Mai încet, părinte, c-aud vecinii...
În fine, au stropit totul: patul, biroul, fereastra, ușa. Şi celelalte
camere, toate. Când, în sfârșit, au rămas iarăși doar ei, să vezi necaz.
– Floreo, repede. Aici! Cu șopârla32... Mi-au făcut toată casa
baltă... Vai, biroul! Și mobila! Repede, că se pătează...
După sfeștanie, Cezar plecă val-vârtej la familia Schuler. Acasă
erau doar fetele. Desigur, Hans îi povestise totul soției, așa că Han-
nelore era în temă cu discuția din ziua precedentă. Când Cezar le
împărtăși pățaniile nocturne, îngrijorarea se așternu pe fața fetelor.
– Se vede că treaba e mult mai serioasă decât am bănuit, spuse
doamna Schuler. Trebuie să vorbesc cu Hans chiar acum.
32
Mopul
85
Se duse în bucătărie și-l sună. Curând, doamna Schuler se în-

toarse ceva mai senină.
– Hans a spus că va încerca să vină după prânz pe la voi. Sunteți
acasă? Și părinții?
– Da, toți.
– Cezar, ai vrea să fac chiar acum o rugăciune?
Cezar o privi tâmp, ca un elev care nu și-a făcut tema. Înțelegân-
du-i nedumerirea, doamna Schuler continuă:
– Tu, acasă, te rogi?
– Eh... nu... Nu știu să mă rog. Nu m-a învățat nimeni.
– Nu-i nimic. Am să mă rog eu, și tu doar asculți. Bine?
Doamna Schuler și Lisa îngenuncheară. Încurcat, Cezar le
urmă exemplu. În timpul rugii, se uita când la doamna Schuler, când
la Lisa. Pricepu, în cele din urmă, și închise și el ochii, ca să nu-l
distragă peisajul din jur.
„Doamne, începu doamna Schuler. Vin în numele lui Iisus
Hristos și-Ți cer să-l ocrotești pe Cezar în lupta cu demonii. Te rog,
Tatăl meu, protejează-l și dă-i credință ca să învingă. Trimite îngerii
Tăi în jurul lui. Îți mulțumim că ești Dumnezeul nostru și că ne as-
culți. În numele lui Iisus Hristos Te-am rugat. Amin!”
Cu toții s-au ridicat, fără să mai comenteze nimic.
– Plec și eu cu Cezar, spuse Lisa.
– Bine, Lisa. Gott sei mit Euch!33
Pe drum, Cezar ardea de nerăbdare s-o întrebe pe Lisa o su-
medenie de lucruri: Cum e cu Satana? Cine este el? Dar demonii, ce
sunt? Ce pot să-i facă omului? Chiar oricui? Și... ce înseamnă „Amin”?
Lisa i-a împărtășit, vag, ce-și mai amintea din copilărie, din spu-
sele pastorului și din Biblie.
– Lisa, fă-mi și mie rost de o Biblie...
– Vrei? Atunci, hai să coborâm aici și să luăm tramvaiul spre
Unirii. Este acolo o librărie creștină. Știu că are și Biblii...
Odată ajunși acolo, o fată subțirică le-a prezentat mai multe
modele. Cezar a ales-o pe cea mare, bărbătească.
33
„Dumnezeu să fie cu voi”, în germană.
86
Trei cărți
– Aaa... ia uite ce titlu interesant: O călătorie în supranatural,

zise Cezar. După nume, autorul e francez: Roger Morneau. O luăm?
Lisa încuviință imediat. Văzându-le entuziasmul, fata de la tej-
ghea interveni zâmbind:
– Dacă vă interesează tematica, mai este o carte bună: Ruleta
psihică, de... George Vandeman.
– Ah, Lisa... n-am bani la mine.
– Am eu!
Cu noile achiziții, cei doi au ieșit voioși din librărie. Se simțeau
parcă mai ocrotiți. Eliberat sufletește, Cezar își recăpătă spiritul ca-
valeresc și, pe când fata nici nu se gândea, o ridică deodată în brațe...
– Dă-mi drumul! Ne văd oamenii!
– Și ce dacă... N-am furat nimic!
– Răule, zise Lisa, și-l prinse de nas.
El făcu o piruetă și ea se agăță și mai strâns de el.
O bunică, trăgând un tractoraș cu un băiețel în el, se opri și se
holbă la ei. Stătea în cumpănă: să protesteze sau să râdă? Un domn
grăbit, în costum și cu niște ziare în mână, văzându-i mirarea, îi spu-
se, cu umor:
– Ei, mamaie! Tinerii de azi...
– Pe vremea noastră..., răspunse ea grav, fără să mai termine
adagiul.
Și-i puse capac, făcând o cruce.
Ajunși acasă, Cezar deschise nerăbdător prima carte, O călătorie
în supranatural. După primele pagini, strigă:
– Lisa, uite-aici ce scrie! Extraordinar! Este chiar ce mi s-a în-
tâmplat mie noaptea trecută. In-cre-di-bil...
Cuprins de euforie, ca în fața revelației capitale, Cezar dădu
fuga în bucătărie, la Margareta.
– Uite, mamă. Să-ți citesc ce scrie aici. Uimitor...
În timp ce mama asculta, chipul ei se strângea ca o smochină:
– O, Doamne... Cu ce-am greșit? De ce a trebuit să pățim aceste
lucruri?
87
O POVESTE STRĂVECHE
Ploua mocănește. Era plină zi, totuși cerul era posomorât, ca în

amurg. Domnul Schuler sosi puțin după două și jumătate. Deși se
vedea că este îngrijorat de situație, chipul său emana siguranță. Cu
toții s-au strâns în sufragerie. Cezar a început să povestească firul
evenimentelor de noaptea trecută, cu ample completări și comentarii
din partea Margaretei. Abia începuse relatarea, că se auzi soneria.
Margareta tresări. Teama i se citea pe față:
– Cine-o fi? Florea!
Florea deschise ușa. Un străin!
– Bună ziua. Sunt Virgil Demetrescu, tapițerul..
– Da-da-da, murmură Florea, care uitase cu desăvârşire de ve-
nirea lui. Poftiți înăuntru…
Margareta ieși degrabă din sufragerie să-l cerceteze. Ăsta – ta-
pițer? N-avea față. Nu tu salopetă, nici cutie cu scule…
– Scuzați, domnul Schuler..., spuse Margareta rugător. E doar
o mică problemă administrativă. Durează numai câteva minute...
Florea! Condu-l pe domnul să vadă dormitorul, până vin și eu.
– Nu vă deranjați, spuse tapițerul. Spuneți-mi doar care este
mobila și care e comanda dumneavoastră. În rest, mă descurc singur.
Tapițerul, un bărbat între două vârste, cu înfățișare plăcută, exa-
mină piesele și luă dimensiunile. Apoi primi comanda de material:
88
O poveste străveche
„Să fie durabil, frumos și ieftin...” și plecă, urmând să vină cu mostrele

cât mai repede.
Când soții Costache au revenit în sufragerie, Cezar lansase deja
întrebările care-l frământau: Ce este, de fapt, spiritismul? De când
există ca fenomen? Cine se află în spatele lui? Dracii, sau demonii,
ce sunt? Și de când sunt pe pământ? Ce legătură are rugăciunea cu
aceste spirite? Mai ales numele lui Iisus Hristos... Și alte asemenea
întrebări.
Aplecat în față și privind în jos, ca unul care scotocește prin
caseta cu amintiri, domnul Schuler începu:
– Cezar... Știi că am fost și eu cândva fascinat de spiritism. Nu e
cazul să mai revin. După ce-am scăpat din cleștele duhurilor, am vrut
să cercetez fenomenul ca să-mi clarific nelămuririle. Am citit cărți –
și pro, și contra; am vorbit cu oameni – unii savanți, alții teologi. Am
găsit o carte, Istoria spiritismului, scrisă de celebrul Arthur Conan
Doyle, autorul romanelor polițiste cu Sherlock Holmes. Doyle însuși
era un mare spiritist. Acolo am aflat despre începuturile spiritismului
modern. Zic modern, pentru că spiritismul îmbibase întreaga Anti-
chitate cu astrologia și magiile. Doyle scria că, prin 1840, o familie,
Fox, cu trei fete, s-a mutat într-o casă bântuită de stafii, prin statul
New York. La câtva timp, în 1848, fetele mai mici, Kate și Margaret,
care n-aveau nici cincisprezece ani, au auzit niște ciocănituri ciudate.
În joacă, au început să răspundă ciocăniturilor. Când ciocăniturile
au răspuns la apelul lor, și-au dat seama că înapoia bătăilor se afla o
minte inteligentă. Fetele le-au spus părinților. Apoi au aflat și vecinii.
Împreună au pus la punct un cod de comunicare prin ciocănituri, ca
la telegraf. Duhul a pretins că este spiritul unui vânzător ambulant
care a fost ucis și îngropat în beci. Când au săpat în beci, au găsit
într-adevăr un schelet. De îndată, faima lor s-a extins în toată regiu-
nea. Atât de repede, încât la numai doi ani, în 1850, fetele țineau în
New York ședințe de spiritism frecventate de personalitățile vremii.
Au ajuns și în Anglia. Lumea era entuziasmată: Apăruse o nouă reli-
gie! Spiritele se manifestau în multe chipuri: prin halouri luminoase,
scriere automată, chiar și materializări de fețe și mâini... Unii sceptici
89
au testat fenomenul, fără să găsească cea mai mică fraudă. Oameni

celebri ca Sir Oliver Lodge, Thomas Edison, Victor Hugo deveniseră
suporterii mișcării. Edison plănuia chiar să inventeze o mașină prin
care oricine să comunice cu spiritele.
Drliinnng... Margareta tresări din nou. Florea deschise precaut
ușa.
– Aaa... E tot domnul tapițer...
Demetrescu intră, de data asta cu cutia de scule și câteva eșanti-
oane de materiale. „Ce l-o fi apucat atâta grabă?” bombăni Margareta.
Tocmai acum, când povestirea devenise captivantă! În fine, au exami-
nat mostrele și au ales materialul.
– Nu pleci să-l cumperi, domnu’? întrebă Margareta, sperând
să scape de el mai repede.
– Nu. Am aranjat cu băiatul meu. El este deja la magazin. Îl sun
și-i spun ce să cumpere. Într-o jumătate de oră va fi și el aici. Până
atunci, desfac tapițeria veche.
– Da?... zise Margareta dezamăgită.
Ca să-l aibă sub ochi, lăsă ușa dormitorului deschisă și mai
arunca din când în când câte-o privire.
– Spuneți mai departe, domnu’ ...
– ... Deci, la sfârșitul secolului al XIX-lea, spiritismul devenise
o treabă serioasă. Lumea se umpluse de societăți și de „biserici” spiritis-
te. Aveau, şi încă au, un statut respectat. În Brazilia, de exemplu, țara
cu cea mai mare populație catolică din lume, nu vă vine să credeți,
sondajele recente arată că în jur de 60% dintre locuitori sunt adepți ai
spiritismului sub diferite forme: Candomble, Umbanda, Macumba,
Santeria, toate adaptări ale magiei Voodoo. Adepții lor – culmea! –
se socotesc buni catolici. Ca să nu mai vorbim despre cei care practică
pe față magia albă și neagră.
– Bine că la noi nu-s de-ăștia, comentă ușurată Margareta.
– Ei, doamnă, lucrurile nu stau chiar așa...
În sufragerie apăru tapițerul.
– Scuzați că vă deranjez. Aveți o perie?...
90
– Florea, peria!... Continuați, domnu’ Schuler.

Vedeți, noi, europenii, nu ne coborâm la... Voodoo. În schimb,
ne dăm în vânt după parapsihologie sub toate formele ei: hipnoză,
telepatie, clairvoyance, bioenergie, percepție extrasenzorială, psiho-
kinezie, teleportare... și sunt multe! A, da... și radiestezie, dacă ați
auzit... Toate acestea au o aparență științifică. Nu mi-a venit să cred
că, prin 1950, universități americane celebre, ca Stanford sau Duke,
aveau laboratoare de cercetări în „parapsihologie”. Citisem că într-o
vreme, guvernul american a finanțat un proiect, îi zicea Stargate, cu
scopul de a vedea cum ar putea servi spiritismul în spionaj.
Domnul Schuler vorbea încet și apăsat. Tot ce spunea era nou
și impresionant.
– Aflați că, la ora actuală, Universitatea din Arizona are labo-
ratoare care investighează... mediumii! În spațiul european, Anglia
este promotoarea numărul 1 a parapsihologiei. A, da, și Rusia. Uni-
versitățile din Sankt Petersburg şi Moscova sunt vestite pentru cer-
cetările în parapsihologie... Prin anii ’80, rușii ajunseseră foarte tari
în domeniu!
În sufragerie apăru iarăși tapițerul.
– O măturică, v-aș ruga...
– Florea, măturica!
Margareta părea tot mai frustrată. Florea, de partea sa, gân-
dea: „Deh... Când omul lucrează nu e ca atunci când stă la povești...”
Tapițerul a mai ieșit de două-trei ori, cerând ba o cârpă udă, ba un
lighenaș, ba fărașul... Curând însă, nimeni nu-l mai băga în seamă.
– Cum ziceam?... Da... Au fost oameni de știință care au avut
curajul să conteste parapsihologia. Au numit-o pseudoștiință, „ma-
gie mascată”34. E interesant că până și unii parapsihologi recunosc că
n-au încă o explicație științifică satisfăcătoare...
34
Vezi cartea Parapsychology: Science or Magic, de psihosociologul James Alcock, 1981. El demon-
strează că „parapsihologia nu se distinge de pseudoștiință, iar ideile ei sunt în esență cele ale magiei”.
91
– Spuneți, domnule Schuler, la noi sunt asemenea societăți, sau

forumuri? întrebă Florea.
Schuler îl privi mirat.
– Dumneavoastră nu vă uitați la televizor?
– Nu prea...
– Ei, ați vedea tot felul de vindecători: cu cristale, cu bioenergii,
cu... te miri ce practici furate de pe la alchimiști și vraci.
– Și... chiar vindecă? întrebă Florea timid, aruncând o privire
temătoare spre Cezar. Nu că simpatizez cu ăștia. Întreb doar așa...
– Dacă vindecă? Hm... Să vă povestesc un caz. Chiar două.
Anunțul îi învioră pe toți. Florea își întinse gâtul ca să audă mai
bine.
– Primul s-a petrecut prin 1996, în Portland, SUA, cu o fami-
lie de luterani. Simon, cam de vârsta mea, era grav bolnav de cancer
abdominal...
Inima lui Florea a început să palpite.
– ... Și a venit în orașul lor un vindecător dintr-aceștia. A în-
chiriat o sală de câteva mii de locuri. A împânzit orașul cu vestea că
el vindecă orice boală. Intrarea costa cam pipărat: o sută de dolari.
„Ce să fac? Să mă duc?” a întrebat el. Soția l-a avertizat: „Nu-i lucru
curat... Întreabă și pastorul...” Acesta l-a avertizat: „Să zicem că te vin-
decă! Dar ți-e totuna cine te vindecă?” Omul a stat pe gânduri. Totuși
s-a dus. Imaginați-vă: s-a întors vindecat. Total.
Cezar privea cu coada ochiului spre tata, care urmărea încordat.
– Nu-l mai durea nimic. Putea mânca orice. Avea poftă de viață
ca la douăzeci de ani. Prietenii, ce să zic, s-au bucurat pentru Simon.
Apoi a venit vara. Trecuseră de-acum trei luni. Pastorul a plecat în
concediu. Când s-a întors, l-a sunat. I-a răspuns soția. „Aș vrea cu
Simon...” La telefon – tăcere. „Alo, Alo...!” De dincolo se auzea un
plâns. În fine, femeia i-a răspuns: „Simon... a murit de două săptă-
mâni.” Vedeți? L-a „vindecat”... Vindecări înșelătoare.
Florea se lăsă pe spate, relaxat. Domnul Schuler luă câteva în-
ghițituri de apă și continuă.
92
– Acum, al doilea caz. L-am cunoscut personal pe Gicu, un

tânăr din județul Giurgiu. Mi-a povestit cum a descoperit puterile
sale „vindecătoare”. Când mama lui avea dureri de cap și când el își
așeza mâna pe capul ei, durerile încetau. „Ia te uită, am bioenergie!” I
s-a dus vestea în sat, apoi în toată regiunea. Veneau la el unii bolnavi
de ochi, bolnavi cu capul, cu picioarele... El își trecea palma dreaptă
încet, de câteva ori, prin fața locului dureros și... boala dispărea! În
doi ani, Gicu devenise expert. Două frustrări însă îl măcinau. Prima:
De ce, după cinci-şase luni, oamenii se întorceau la el cu aceleași boli,
uneori într-un stadiu mai avansat? De ce recidivau? Nu-i vindecase o
dată? A doua frustrare era însă și mai chinuitoare: Simțea că cineva
pusese stăpânire pe el. Era monitorizat de cineva mai tare ca el, care-l
ghida în cele mai mici detalii. Îi apărea întruna în vise, îl urmărea
în realitate. Îi stăpânea mintea... Îi poruncea ce să facă și ce să nu
facă... A încercat să i se împotrivească, dar n-a reușit. Disperat, a ape-
lat tot la Iisus Hristos. Când l-am întâlnit, Gicu era liber. Și, lucru
foarte semnificativ, odată eliberat, i-au dispărut subit toate abilitățile
paranormale!
Florea simți nevoia să intervină:
– Din cele prezentate, nu mi-este clar cine este în spatele acestui
fenomen. Este produsul unor energii superioare pe care unii le dețin?
Sunt spiritele morților? Sau...?
– Domnule Florea, să fie clar un lucru: mintea omului poate
crea idei, vise, halucinații, dar nu poate produce efecte supraomenești
care sfidează legile câmpului electromagnetic, legile gravitației, legile
fiziologiei... La mijloc sunt niște entități inteligente neomenești. Să vă
dau câteva exemple din istorie?
Domnul Schuler bău toată apa din pahar și zise:
– Știați că Napoleon era însoțit de un spirit călăuzitor care-i
apărea sub forma unei sfere strălucitoare sau a unui pitic îmbrăcat în
roșu, care-i dicta deciziile?
– De unde știți? sări, mirat, Cezar.
– Știu de mult, de prin cărți... Și mai știați că Adolf Hitler,
membru activ al unor societăți oculte, susținea că spiritele îl pro-
93
clamaseră drept „Mesia al germanilor”? Susținea sus și tare că el se

afla în legătură directă cu Lucifer.35 Știați și că vestitul psiholog Carl
Jung avea permanent un „spirit păzitor”, pe nume Filimon? Studenții
de la psihologie habar n-au că unele dintre lucrările sale i-au fost date
prin „scriere automată”. Adică el cădea în transă, iar spiritele scriau,
punându-i mâna în mișcare. În jurnalul său, Cartea Roșie, Jung des-
tăinuie multe secrete... O am acasă! El însuși afirmă că spiritele sunt
„entități obiective, independente, străine de mine însumi, care împart
cu mine trupul meu...” Chiar așa!
Acum interveni Cezar:
– Scuzați-mă... Pentru dumneavoastră, spirite sau demoni sunt
totuna? Faceți diferență între cele două?
– Spiritiștii zic că aceste entități sunt sufletele morților. Că ele
se află într-o evoluție, fapt pentru care se tot reîncarnează. Ca atare,
ei cred că există spirite inferioare și spirite superioare. Că unele vin
să-ți facă rău, iar altele să te ajute. În realitate, spiritismul este o ușă
prin care tu nu știi cine intră. Ești cu totul vulnerabil. Chiar și spiri-
tele „bune” sunt acaparatoare, posesive, și vor de la tine totul. Înțelegi?
Vor să te posede! Vor să te facă umbra lor, o simplă marionetă cu per-
sonalitatea distrusă. Apropo, știați că cei care acceptă să fie hipnoti-
zați își pierd voința și devin depersonalizați în fața hipnotizatorului?
Domnul Schuler se opri să-și tragă sufletul. Margareta stătea
pironită pe canapea, cu picioarele strânse sub ea și cu ochii mari.
Se gândea că vine noaptea și... „Off... Bine că fu părintele Vasiliu cu
aghiasma...”
– Odată, pe când mă aflam la Londra la o conferință – reluă firul
domnul Schuler – am cumpărat o carte interesantă. Era scrisă de un
jurnalist de investigații, Joe Fisher36. Omul ăsta era ateu. Voia să aibă
meritul de a fi primul investigator științific al acestui fenomen. Voia
să afle dacă spiritismul este ceva real; dacă este de origine naturală –
produs al puterii gândului omenesc – sau de origine supranaturală
35
Vezi lucrările: Gerald Suster, Adolf Hitler, The Occult Messiah, 1981; Constance Cumbey, The
Hidden Dangers of the Rainbow, 1983; Joseph J. Carr, The Twisted Cross, 1985.
36
Joe Fisher, Cântecul de sirenă al duhurilor flămânde, engl. 2001.
94
– provocat de un agent extern, neomenesc... Cinci ani de zile a cerce-

tat problema pe toate fețele. A intrat în cercurile parapsihologice. A
luat legătura și cu spiritele. Chiar a primit și un „spirit călăuzitor”, pe
nume Filipa. Ea pretindea că este... spiritul unei grecoaice care i-ar fi
fost amantă într-una din viețile anterioare. Spiritul l-a uimit când i-a
dezvăluit o mulțime de taine din viața lui, pe care nimeni altul nu le
cunoștea. Fisher căpăta tot mai mult convingerea că Filipa era chiar
cea care pretindea că este. Jurnalist fiind, avea însă nevoie și de o con-
firmare obiectivă, documentară, cu privire la afirmațiile Filipei despre
viața pe care ar fi trăit-o amândoi prin 1650. Așa că s-a dus în Grecia
să cerceteze arhivele de-acolo. Însă, pe măsură ce confrunta docu-
mentele din arhive, a rămas șocat să afle că unele dintre afirmațiile ei
nu corespundeau deloc cu faptele. De exemplu, ea zicea că ultima ei
reîncarnare, când i-a și fost amantă, a avut loc în secolul al XVII-lea,
în Alexandroupolis... Cercetând, omul a fost șocat să afle că orașul a
apărut mult mai târziu, abia la sfârșitul secolului al XIX-lea... Cu cât
apăreau mai multe inexactități, cu atât îndoielile sale creșteau.
Domnul Schuler își turnă apă în pahar și-l goli de tot.
– Încă și mai curios: afirmațiile Filipei se contraziceau cu afir-
mațiile altor spirite, mai celebre decât ea. Într-o zi, când Fisher a în-
tâlnit un fost spiritist, a avut marea revelație. Acesta i-a povestit cum,
pe nesimțite, devenise cu totul manipulat de spirite, până ajunsese în
pragul ruinei, și că, abia când a reușit să se rupă din lanțul dependen-
ței de spirite, toate au revenit la normal. Fisher pricepuse că adevăra-
tul scop al spiritelor era să-i controleze și să-i ruineze pe oameni. La
sfârșit, el pune întrebarea: „Ce sunt aceste spirite?” Și răspunde: Indi-
ferent cine ar fi, ele nu sunt ceea ce pretind a fi. Adică sunt altcineva
decât „sufletele morților”! 37 Că, în ciuda generoaselor informații pe
care le oferă, ele sunt malefice și urmăresc să ia în posesie oamenii ca
37
La aceeași concluzie a ajuns dr. Adam Crabtree, cea mai mare autoritate în ce privește posedarea
și personalitatea multiplă. În Mutliple Man, 1985, el scrie: „Eu nu cred că procesul comunicării cu
spiritele este o iluzie, nici un simplu proces al subconștientului. Eu susțin că aceste entități descar-
nate, oricine ar fi, nu sunt ceea ce zic că sunt (sufletele morților), deși sunt capabile să ofere multe
informații în jocul paranormalului.”
95
să-i pa-ra-zi-te-ze. Ca niște căpușe. Fisher citează chiar și cuvintele

Bibliei, numindu-le „demoni”.
Aici domnul Schuler făcu o pauză mare. În sufragerie nu se au-
zea decât peria tapițerului.
– Vreau să știți că istoria lui Fisher se termină prost. Publicarea
cărții l-a costat viața...
– Vai, Doamne! exclamă emoționată Margareta.
– Da. În mai 2001, a fost găsit aruncat într-o prăpastie, mort.
Pentru că poliția n-a găsit indicii, a tras concluzia că... s-ar fi sinucis.
Fals! Fisher declarase în mod repetat că spiritele îl amenințaseră:
„Dacă publici cartea, te vom ucide.” Vezi, Cezar? Cu acești impostori
nu e de joacă !
– Aș dori... să-mi clarific un amănunt esențial, îndrăzni Cezar.
Dacă sunt demoni, de unde vin? Aici mi se pare că e cheia problemei.
Domnul Schuler dădu din cap.
– Cezar, eu nu-s teolog. Eu sunt psiholog. Am cules o serie de
informații ca pentru mine. Din amintiri, rețin că demonii sunt îngeri
decăzuți... Dar, sincer să fiu, n-am un răspuns exhaustiv. Însă faptul
că demonii cedează la auzul numelui lui Iisus Hristos mă convinge că
răspunsul pe care-l cauți se află acolo, în Biblie. Ai o Biblie?
– Da... Mi-a cumpărat-o Lisa. Am să mă apuc s-o citesc...
– Domnule Schuler, interveni Margareta, ăștia mai pot veni
înapoi? Că dimineață a fost popa pe la noi, cu aghiasma.
Domnul Schuler își întoarse capul ca să mascheze un zâmbet.
Recăpătându-și seriozitatea, zise:
– Doamnă, demonii sunt obraznici, nerușinați. Eu nu știu cât
se tem ei de agheasmă și tămâie... Gândiți-vă numai că nu le-a fost
rușine să se ducă chiar la Iisus și să-L ispitească! După mine, nu este
altă siguranță decât la Iisus Hristos. Rugăciune, doamnă! Este sin-
gura soluție...
Drrrrlinnng! Până să reacționeze careva, interveni tapițerul din
ușa dormitorului.
96
– Trebuie să fie băiatul, cu materialul.

Și, fără să aștepte, se duse și deschise ușa. „Om cu inițiativă...”,
gândi Florea.
Un băiat înăltuț și subțirel, de vreo paisprezece ani, apăru cu
două sacoșe mari din pânză. Margareta sări grăbită, să vadă marfa.
După ea merse și Florea. Simțind că atmosfera s-a deteriorat, dom-
nul Schuler se ridică.
– Nu faceți și o rugăciune? întrebă Lisa în șoaptă.
– Nu e momentul, Lisa... Dar, Cezar, ne vom ruga acasă pentru
tine. Și tu, roagă-te în camera ta. Dumnezeu ne aude, oriunde am fi...
– Doamnă Margareta, zise Lisa, plec și eu cu domnul Schuler.
Am de spălat rufe și mai am ceva lecții.
– Cum? Plecați?
– Trebuie, zise domnul Schuler hotărât... Mă așteaptă
Hannelore.
– Biine, drum bun. Și... mai veniți? Prezența dumneavoastră
îmi face așa de bine..., spuse galeș Margareta.
– Păstrăm legătura! O seară bună.
În urma lor, ușa se închise. În câteva secunde, patru ochi cerce-
tau stofa.
– Dar, domnu’ tapițer... Nu asta v-am cerut! spuse acru Mar-
gareta.
– O secundă, doamnă...
Demetrescu se ridică de pe scăunel.
– Da, n-are cum să semene cu mostra, pentru că... e dosul,
doamnă. Dar ia uitați-vă acum. Ce ziceți?
Ca s-o dreagă, Margareta îi zise lui Florea:
– Nu-i așa că-i mai frumos decât mostra?
Au stat apoi şi au comandat cum să cadă desenul: pe șezut cu
floarea în jos, iar pe spătar cu floarea în sus. În materie de estetică, tot
Margareta era șeful.
Între timp, Cezar intră în camera sa și se trânti pe pat. Se
simțea însingurat și cu sufletul apăsat. În capul lui se învârteau
morți, spirite, demoni... Un mare haos. O rază subțire, dar
97
puternică, străpungea totuși negura: Iisus. Auzise despre El unele,

altele, dar nu știa nimic concret. Se ridică, luă Biblia și o deschise
la cuprins. „Vechiul Testament... Ce nume ciudat!” Deschise apoi
capitolele de început ale Genezei. „Adam și Eva...” Interesant, dar nu
asta căuta acum. Îl căuta pe Iisus Hristos, al cărui nume nu l-a găsit
în Cuprins. Oprindu-se ici-colo, nu realiza cum trece timpul... La un
moment dat, ajunse la „Evanghelii” și începu să citească... „Ah. Uite,
aici e Iisus!...” Citind avid, intră într-o altă lume... Betleem, magii,
Irod, Nazaret, Iordanul și Ioan Botezătorul... Încet-încet, puzzle-ul
începea să prindă contur... „Ah, uite-l și pe Diavolul!” Cezar ajunsese
la confruntarea din pustie. „Va să zică Diavolul momește, dar n-a-
re putere să te prindă dacă nu-i cedezi...” Când a ajuns la îndrăciții
din Gadara, inima a început să-i bată: Doi îndrăciți... Extraordinar:
„…dracii Îl roagă pe Iisus... să le dea voie...” Ehei! Aici nu e vorba de
doi combatanți, ci de un stăpân absolut și de niște supuși. Chiar di-
zidenți, tot supuși rămân…” Trase aer în piept. „Dacă așa stă treaba,
demonul n-are nicio putere asupra mea, alta decât să mă manipuleze
prin oferte sau, poate, prin teroare!” Situația lui i se părea mai bună
decât se aștepta...
Cioc-cioc...
– Da?...
Era tata.
– Hai să-ți arăt ce-am găsit! îi spuse Cezar entuziasmat.
Florea se așeză pe pat și Cezar îi spicui lucrurile cele mai sem-
nificative aflate din lectura sa. Discutară în voie.
– Venisem să mai vorbim despre... problema mea. Și să-ți cer
puțin Biblia. Dar văd că o citești tu! O iau altă dată.
Cezar îl privi atent. Fața tatii era contorsionată.
– Cum te mai simți? Te doare?
– Eh, băiete... Dumnezeu știe.
Florea se sculă să plece, dar se întoarse:
– Ai auzit ce-a zis domnul Schuler? Rugăciunea... Tu știi
vreuna?
– Nu. Doar ce-am auzit de la Hannelore și de la Hans.
98
– Dar „Tatăl nostru”, o știi?

– Nu...
– Eu o știu de la mama. Ai vrea să ne rugăm?
Cezar îngenunche întâi. Florea după el.
– Zi după mine...
Rar, Cezar repeta propoziție după propoziție. Era pentru prima
oară. Și era din inimă. „... Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel
rău. Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci. Amin!”
– Să crezi, Cezar...
– Da, tată...
– Să nu-ți fie frică! Pentru tine se roagă și Lisa, și Hans, și eu.
Băiatul se apropie și îl strânse în brațe.
– Tu mă vindeci, Cezar! zise Florea cu ochii umeziți. Noapte
bună și somn ușor!
99
TANGO FINAL
„Noaptea bântuie strigoii...”, se cutremură Margareta. De teamă

să nu pățească ca-n noaptea trecută, se hotărî să stea trează cât mai
mult, cât o putea. Deci se puse pe treabă la bucătărie. În plus, aprinse
toate becurile, din hol până-n baie. Avea de gând să facă două rânduri
de plăcinte: cu mere și cu brânză. Apoi o prăjitură cu spumă, după re-
țeta Anicăi, că tare bună fusese... Și niște sarmale cu ceva miel rămas
de la Paști, dacă o mai fi bun.
Florea se retrăsese în birou cu Ruleta psihică și se afundase
în lectură. Citea și se mai oprea pentru reflecție. Îi plăcea să caute
printre rânduri și să descopere conexiuni. Ca un naufragiat aruncat
pe un tărâm necunoscut, simțea că era nevoie să-și ia repere și să le
noteze. Citea... și mai scria câte un gând memorabil. Timpul trecea
repede. Ora 9..., 10... Aproape de miezul nopții, Margareta îl scoase
din bârlog.
– Florea! Vino de mă ajută.
Foile de varză murată așteptau umplutura. Florea avea să se
ocupe de prăjitură. Bineînțeles, sub comanda ei. Sparse ouăle, unul
câte unul, le separă gălbenușurile, apoi strânse albușul pentru a-l bate
spumă. De ziua ei, Florea îi luase un mixer bun, unul rusesc. Făcea
zgomot ca un tanc, dar lucra de minune.
100
Tango final
Cezar se lungise sub plapumă, citind Biblia la lumina veiozei.

Aproape că uitase de spirite, când, dintr-odată, simți o apăsare, o
stare de epuizare, asemănătoare celei care îl încercase la Câmpina,
pe când vorbea cu duhul lui Hasdeu. O pală de vânt umflă perdeaua.
„Au venit...”
– Cezar!
Băiatul simți un nod în gât.
– De ce ai venit? îl întrebă tânărul, căutând să-și ascundă teama.
– Cezar... Vreau să vorbesc cu tine.
Vocea baritonală era dulce și seducătoare.
– Acum citesc. Nu mai vreau să vorbesc cu tine...
– Nu poți... Ești destinat să fii al meu, pentru glorie...
Cezar se încăpățâna să-l ignore și să citească.
– Taci? Să știi că eu vin ca prieten. Doar lângă mine ești în si-
guranță. Eterul este plin de spirite malefice... Nu-ți doresc să cunoști
puterea unora... Sunt în stare să te distrugă!
Groaza îi îngheță sângele în cap. Un gând îl străbătu: „Iisus... a
poruncit demonilor!” Prinse curaj.
– Oricine ai fi, nu vreau să am legături cu tine. Dumnezeul meu
este Iisus Hristos.
– Taci! Nu-mi pomeni numele acesta!
Ca un fulger, Cezar își aminti de confruntarea lui Iisus din pus-
tia Iudeei... De legiunea de demoni care tremurau înaintea lui Iisus,
cerându-I voie... Chiar în clipa aceea, fără de veste, Biblia îi fu smulsă
din mâini și fu proiectată de perete. Preț de câteva secunde rămase
parcă lipită, apoi căzu la pământ.
– Pleacă! În numele lui Iisus Hristos, îți poruncesc să pleci.
N-am nevoie de tine.
– Nu vreau!
– Pleacă, în numele sângelui vărsat pe Golgota.
Deodată, un vâjâit cumplit umplu camera. Cezar închise ochii.
Un vacarm de voci umplu camera. În aceeași secundă, fereastra de
sus se deschise cu o așa putere, încât cremonul izbi peretele, făcând
101
să cadă bucăți din tencuială. Apoi, liniște... În sufragerie, televizo-

rul mergea în voie. Din bucătărie, se auzea bâzâitul mixerului. După
cum se vede, părinții n-auziseră nimic...
Un simțământ de ușurare amestecată cu angoasă mocnea în
suflet. „S-au dus... nemernicii!” Simți nevoia să ceară ajutor. Deși tre-
cuse de miezul nopții, știa că putea s-o sune pe Lisa la orice oră. La
primul apel, glasul agitat al Lisei îi și răspunse.
– Cum e, Cezar?
– Nu dormeai?? se minună el.
– Ba da, dar... Oh... De câteva minute bune... s-a întâmplat ceva
incredibil! Părea că visez, și totuși eram trează. Cineva nevăzut îmi
apăsa pieptul atât de cumplit, încât nu mai puteam respira....
– Extraordinar! Exact de câteva minute?...
– Ce? întrebă Lisa surprinsă.
– Spune mai departe!
– Am încercat să mă scol..., dar... Cezar! Eram paralizată! Nu
puteam să-mi mișc nici mâinile, nici capul. Mi-am dat seama că sunt
demonii. Mă sufocau. În disperarea mea, am început să mă rog, în
gând... Și să vezi! Apăsarea a cedat și puterile mi-au revenit treptat.
Și uite, exact în clipa asta ai sunat și tu...
– Oh, Lisa! E cumplit!
– Ce?!?
– Exact cu câteva minute mai înainte am fost și eu vizitat de...
de spirite...
– Demoni, Cezar!
– Da, spirite drăcești. Veniseră să mă încânte. N-am cedat.
Când au început cu amenințarea, mi-am amintit ce mi-a spus doam-
na Schuler: să invoc numele lui Iisus Hristos, sângele Lui. Când am
pronunțat numele Lui și le-am spus să plece, au plecat furioase...
– Oh, slavă Domnului! Dar, Cezar, fii pregătit. Ei nu cedează
ușor.
– Lisa, am nevoie să stai lângă mine!
– Da, Cezar. Nu te las. Și tu... să stai lângă mine...
102
Tango final
– Da, Lisa. Te iubesc!

– Și eu, Cezar...
Cezar închise telefonul, îngenunche lângă pat și deschise Biblia
la Matei, capitolul 6, acolo unde descoperise rugăciunea Tatăl nostru.
Cu voce șoptită, citi și reciti de câteva ori rugăciunea, până când simți
că o putea reda din memorie. Puse Biblia pe birou, închise fereastra
de sus și se culcă, sperând să evadeze în somn. „Doamne, ai grijă de
Lisa, în numele lui Iisus Hristos...” Și adormi.
... I se părea că visează... Un vis ciudat. Cineva întunecat înainta
dinspre fereastră către el. Era ca o namilă uriașă... S-a aplecat asupra
lui, și-a pus mâinile în jurul gâtului lui și... îl sugruma!... Dar nu! Nu
era vis! Era ceva între vis și realitate. Și totuși se sufoca, nu mai avea
aer. A încercat să-și folosească mâinile, dar... erau paralizate. Să tot
fi trecut un minut, poate și mai mult... Groaza morții i se înfipsese
în inimă. Într-un suprem act de conștiință, și-a amintit deodată de
rugăciune. „Tatăl nostru care ești în ceruri...” Dar strânsoarea deve-
nea parcă și mai puternică, semn că asasinul intra în panică. „... și ne
izbăvește de cel rău. Tată, izbăvește-mă de cel rău! Sângele lui Hris-
tos! În numele sângelui Său, Tată!!!”
În secunda următoare, strânsoarea a cedat de tot. Putea în
sfârșit să respire! Instantaneu, ca într-un act reflex, se ridică în
picioare.
– Afară! Satano! În numele lui Iisus Hristos! Pleacă! Pentru
totdeauna! Să nu mai vii niciodată!
Un hohot sarcastic a umplut camera. De data asta, ambele
ferestre de sus s-au deschis brusc, cu zgomot de geamuri sparte. O
liniște nefirească, precum liniștea de după război, inundă încăperea.
Se uită la ceas: era ora 3. Încă buimac, apucă mobilul și formă numă-
rul Lisei. Instantaneu, chiar în secunda următoare, la capătul firului
se auzi vocea ei:
– Cum e, Cezar?
– Lisa... Am biruit...
103
Și, pe când începea să povestească ultimul episod al confrun-

tării, ușa se deschise încet și în prag apăru în valul de lumină silueta
Margaretei, cu șorțul la brâu și cu mânecile suflecate.
– Ce-a fost? Am... auzit ceva ciudat... Am crezut că...
– Nu, mamă. Lasă-mă... Vorbesc cu Lisa.
– La ora asta? Ai sculat fata din somn!
– Lasă-mă, mamă. Te rog! Vreau să mă lași singur!
– Bine-bine, și Margareta ieși, nemulțumită.
Spre marea lui mirare, Cezar află că de la 12 noaptea și până la
ora 3, Lisa nu se culcase deloc. Simțea, pesemne, că bătălia încă nu
fusese dată. Pe genunchi, lângă pat, se ruga, citea din Biblie și iar se
ruga, până când a sunat telefonul. Pe când asculta mărturia ei, inima
lui Cezar se dilata de fericire: „Lisa, ce fată minunată!”
– Știi, Cezar? În Biblia mea scrie că demonii nu pleacă decât cu
post și cu rugăciune...
– Unde ai găsit asta?
– Scrie chiar în două locuri. Și sunt cuvintele lui Iisus. La Ma-
tei..., aici, la capitolul 17 cu versetul 21 și... la Marcu 9 cu 29. Ai găsit?
– Daa!... Scrie: „Acest soi de draci nu poate ieși afară decât prin
rugăciune și post.” Hm... Post...? Adică să nu mănânci deloc?
– Îți explic asta mâine, pe ziuă...
– Lisa, roagă-te pentru mine...
Îngenuncheat, cu telefonul la ureche și cu capul în palmă, Cezar
asculta ruga liniștită, dar încrezătoare, a Lisei.
104
TAPIȚERUL INTRĂ ÎN JOC
Dimineața, pe la 7, Cezar ieși glonț din cameră. Mama, cu cear-

căne la ochi, dar bucuroasă, tocmai încheia truda nopții. Pe masă și
pe bufet stătea mărturia maratonului lor: cratița plină ochi cu sarma-
le, plăcinte de toate felurile și… două platouri cu prăjituri à la Anica.
Chipul îngândurat al lui Cezar i-a tăiat elanul de a-l mai descoase
ca să afle ce fusese cu zgomotele acelea ciudate și de ce nu dormea la
ora 3.
– Ți-e foame, băiatul mamii?
– Mmm... Nu mănânc.
– Ei, cum să nu mănânci? Pune-te aici, la masă, să-ți dau eu
din...
– Nu, mamă. Azi postesc.
– Postești? Asta-i bună! Doar îs plăcinte de post...
– Post negru, mamă !
– Dar... ce te-a apucat, măi, copile?
Cezar o țintui cu o privire rece. N-avea chef de vorbă.
– Așa cum am zis. Plec la Lisa... Mă așteaptă.
Speriată și mută, Margareta îl urmărea cum se încalță, cum își
pune geaca... Se schimbase atât de mult. Era de nerecunoscut! Îl ur-
mări apoi cum iese din curticică în stradă... Margareta se lăsă încet
pe scaun și începu să plângă... Simțea că s-au isprăvit zilele bune de
odinioară... „Cezar, băiatul mamei... Unde ești, băiatul mamei?...”
105
În ce-l privește pe Florea, după ce scosese din cuptor prăjitura

cu spumă, mai legase cu ață câteva sarmale. Durerea din burtă îl lua
valuri-valuri, până la transpirație. Biruit de osteneală și chin, pe la
ora 2 noaptea se dusese să se culce. Citise puțin, până când îl apucase
somnul, și se culcase. Dormise adânc și n-auzise nimic…
Dimineața, când se duse cu cartea în camera lui Cezar, zări ten-
cuială pe jos. Mirat, se uită în jur... Geamul ferestrei din dreapta era
spart radial, ca și când cineva i-ar fi dat un pumn. Rămase înmărmu-
rit. Vasăzică, aici, noaptea trecută, se dăduse o bătălie. Fără să-i spu-
nă nimic nevesti-si, luă pe ascuns mătura și fărașul, strânse molozul,
camuflă cu perdeaua cât putu mai bine geamul spart și lăsă în urmă
ordine. Să nu bănuiască nimic. Apoi ieși în sufragerie.
– Dragă, îi zise Florea Margaretei, care strângea ultimele vase,
pe la 9:30 vine tapițerul...,.
– Să nu vină! protestă Margareta. Eu mă duc să mă culc...
– Dar, dragă! Nu tu m-ai pus să-l chem la ora asta? Nu putem
contramanda.
– Treaba ta atunci. Să vină, dar, dacă iese prost, tu îl pui să facă
din nou totul. Te privește...
– Bine, mă ocup eu...
După ce sorbi două guri de lapte, Florea luă cartea începută, se
instală în bucătărie și, în așteptarea tapițerului, se apucă să citească.
Ceea ce citea îl fascina. „Practic”, gândea el, „ne ducem existența la
hotarul de conflict a două lumi... Una vizibilă, materială, cealaltă,
invizibilă. Bătălia se decide după atitudinea pe care o luăm față de
lumea nevăzută... Aici e cheia!”
La 9:30, tapițerul veni cu băiatul. Fiind în vacanța de Paște, Mi-
hăiță veni să-l ajute pe tata, ca să meargă treaba mai repede. Zicea că
așa învăța și meseria. Aduseseră cu ei un balot de arcuri noi, pentru
scaune și dormeză. Florea avusese grijă să scoată din timp toate scau-
nele din dormitor. Sufrageria se transformase în atelier. Se învoiră să
facă zgomot cât mai puțin. La un moment dat, Mihăiță sparse tăcerea:
106
Tapițerul intră în joc
– Uite, tată, cartea asta o avem și noi! și îi arătă volumul de pe

masă.
Demetrescu ridică ochii și citi: Ruleta psihică. Dădu afirmativ
din cap. Chipul lui Florea se însenină.
– Ați citit-o?
– Da, zise încet tapițerul.
– Și? Ce părere aveți? E adevărat ce scrie acolo?
– N-am îndoieli... Dar acum aș prefera să croim materialul.
După aceea, printre picături, mai putem schimba opinii...
Bucuros că și-a găsit un partener de discuții, Florea se apropie
de cei doi, urmărindu-le mișcările. Erau concentrați de parcă operau
pe creier. Căutau să potrivească materialul în așa fel încât toate spă-
tarele să arate la fel, cu desenul exact la mijloc. Florea simți nevoia să
le facă un compliment.
– Văd că sunteți expert. De cât timp lucrați în domeniu?
– Ce să zic?... V-ați mira dacă v-aș spune că tapițeria nu-i do-
meniul meu? Eu sunt inginer. Dar cu salariile de azi, e greu să ții o
familie cu trei copii...
– Așaa?... Și ați renunțat la inginerie pentru tapițerie?
– Nu. Tapițeria o fac pe lângă serviciu, când sunt liber. Lucrez
tapițerie cam de opt ani. Când iese lucru de calitate, nu lipsesc clien-
ții.... Mihăiță, apucă de-aici... Ține bine!
Pentru o jumătate de oră, Florea nu îndrăzni să-i mai deranjeze.
Se duse înapoi la masă și continuă să citească, luând notițe. Când
veni rândul să croiască fețele pentru canapea, tapițerul îi ceru ajuto-
rul. Era prilejul lui Florea să reia dialogul.
– Spuneți că ați citit cartea... Cunoașteți autorul?
– Da, e figură cunoscută în televiziunea americană.
– Pe ce canal? întrebă cu mult interes Florea.
– N-o să-l găsiți... A murit în 2000. E fondatorul postului de
televiziune Stă scris! Era foarte cunoscut. De mai multe ori a fost
invitat de președinții SUA, Reagan și Bush, să vorbească la Casa
Albă. Era notoriu nu doar în America. Primele emisiuni creștine
care s-au transmis pe televiziunea sovietică în 1990 – ați înțeles bine:
107
sovietică – au fost chiar emisiunile lui George Vandeman: „Imperii

în coliziune”.
– Din felul în care scrie, am văzut că are stofă, răspunse Florea.
Dumneavoastră ce părere aveți de felul în care tratează fenomenul
spiritist?
– Spuneți-mi Virgil... Da, am o părere bună. Nu se lansează în
păreri personale, ci prezintă doar ce spune Biblia.
– Ați citit-o?
– Da... O citesc din tinerețe. O găsesc mereu nouă. E... ca în
dragoste, zise Virgil zâmbind.
– Ooo... Înseamnă că sunteți „veteran”! Mă puteți lămuri cine a
scris Biblia?
– Îmi pare rău... Trebuie să întrerupem discuția, pentru că s-au
ivit niște probleme. Priviți aici: Lemnul canapelei este compromis...
Mai ales partea din spate... Probabil că a stat lângă un perete cu
igrasie.
– Hmm... Puteți să remediați dumneavoastră?
– Nu știu, să văd... E muncă de tâmplar, dar am să încerc...
Demetrescu întoarse canapeaua pe toate părțile, însemnă ceva
cu cretă, mai cugetă o vreme și se întoarse spre Mihăiță.
– Trebuie să mergem la unchiul Gicu să luăm material. Poate
că o să dureze ceva...
– Nu-i nicio problemă. Vă așteptăm.
Cei doi au pus lucrurile cât de cât în ordine, apoi au plecat.
Florea îi văzu cum urcă în mașină. Aveau o Dacie albastră combi.
Nu arăta rău... Dus pe gânduri, păși încoace și încolo prin sufragerie.
„Uite încă unul care știe multe... E bine că-l cunosc. Cât o să lucreze
la noi, și o să tot stea, am vreme să-l descos... Dar cu Cezar..., ce-a fost
noaptea trecută? Iară? Ar fi bine să mai vină domnul Schuler... Ia să-l
sun eu pe Cezar.” Și formă numărul.
– Băiatule, unde ești?
– Tocmai am plecat de la Lisa.
– Știi cumva dacă vin și în seara asta pe la noi?
– Din păcate, domnul Schuler a plecat la Cluj și lipsește câteva
zile.
108
– Dar Lisa e bine?

– O să-ți povestesc eu mai multe când vin. Pa!
Îngândurat, Florea porni din nou să măsoare cu pasul sufrageria.
„Câte s-au adunat... dintr-odată! Boala..., apoi istoria cu spiritismul,
care parcă nu se mai termină... Mâine e sâmbătă... De luni începe iar
școala. Ah, și analizele... Ziceau că săptămâna viitoare, sau cealaltă...?
Off, de n-ar fi ce zice Cezar...” Din dormitor apăru Margareta.
– Cât e ceasul?
– 12 și 5...
– Ce? Au și plecat?
– S-au dus la un tâmplar după material. Tu știai că lemnul de la
canapea e terminat? A zis că încearcă să-l repare.
– Dar s-o pricepe?
– Ei, nu știi tu... Tapițerul este inginer!
– Inginer de tapițerie?
– Nu, dragă. E inginer, iar în timpul liber face tapițerie... Au
trei copii...
– Bravo! Dacă-i inginer, o să iasă treabă și mai bună. Ia uite,
vine Cezar!
Margareta se repezi la ușă. Îi luă haina și o puse în cuier.
– Mănânci de prânz?
– Nu, mamă. Postesc până diseară.
Cum în familia lor nu existase post negru, ci doar „de dulce” și
numai rareori, ambii părinți rămaseră perplecși. Mama se apropie de
băiat, cu gând să-l îmbie cu de-ale gurii. Deodată, ochii ei se căscară,
îngroziți.
– Cezar? Ce-ai aici, pe gât? Ce-ai pățit?
Glasul ei tremura. Mirat, Cezar se duse la oglindă. De-o parte
și de alta a gâtului, sub mandibulă, erau niște urme roșietice. Păreau
urmele unor degete încleștate în jurul beregatei.
– Iată dovada! zise Cezar, cu un zâmbet crispat.
– Ce dovadă? Ce s-a întâmplat? întrebă Florea. E... de
astă-noapte?
– Da...
109
Margareta intui, îngrozită de moarte.

– Iar au venit? Sfinte Dumnezeule!
– Și n-o să mai vină! strigă Cezar.
– De unde știi?
– Prin post și rugăciune!
Strânși în bucătărie, în jurul mesei, Cezar începu să povestească...
Drrrinng...
Erau Demetrescu și Mihăiță, cu un braț de scânduri de diferite
mărimi și cu o cutie de scule. Fără comentarii, intrară în sufragerie
și-și văzură de treabă. Cezar continuă să povestească despre prima
lor încercare, despre agresiunea asupra Lisei și, în final, despre ultima
vizită cu agresiune fizică.
– Iată dovada că nu e vorba de energii, telepatii sau chestii ome-
nești. Sunt ființe dotate cu mâini și cu brațe. Demoni... Extratereștri!
Margareta se lăsă, în disperare, pe spătarul scaunului.
– Ticăloșii! Și aghiasma? N-a folosit la nimic? Atunci... – și
Margareta bătu cu pumnul în masă – să vină domnul Schuler!
– Nu vine. E plecat în delegație...
– Și până vine, ce facem? Ăia ne mănâncă! gemu ea.
– Nu, mamă. Post și rugăciune – așa scrie la Carte!
– Post, acum? se văicări Margareta. Am făcut bunătățile ca să
le arunc?
Lui Florea îi veni o idee. Se aplecă spre cei doi și zise, mai încet:
– Voi nu știți! În lipsa voastră, am vorbit cu... și arătă cu capul
spre Demetrescu. Știe multe. E documentat în Biblie, am văzut eu...
Zic să vorbim cu el.
– Cu el? Mi-e rușine, zise Margareta.
– Ce „rușine”? Doar a stat acolo, în ușă, toată seara trecută.
Chiar de n-ar fi vrut, tot a auzit ce-am discutat. Dar e om cu obraz
subțire, se face că nu știe.
– Păi ce mai stai, omule? Du-te și zi-i!
– Cezar, hai și tu cu mine...
Cei doi bărbați, cu câte un platou cu plăcinte și prăjituri în mâi-
ni, se duseră la muncitorii îngenuncheați lângă scheletul canapelei.
110
– Serviți, domnilor!
– O, vă mulțumim!... O să luăm mai târziu... Poate băiatul...
– Săru’ mâna, zise Mihăiță, și luă o bucată.
– Domnule Demetrescu..., începu Florea. Bănuiesc că intuiți...
De câtva timp, la noi se petrec niște... anomalii.
– Îmi cer scuze... Vrând-nevrând, am prins frânturi din dialogul
de ieri. În mod sincer, îmi pare rău... Înțeleg că e vorba de interferențe
demonice...
– Da, sări Cezar. Cu agresiune fizică!
Demetrescu ridică ochii. Chipul lui luă o expresie gravă.
– Subiectul nu mi-este străin...
Apoi, ridicându-se în picioare, îl privi pe Cezar:
– Dumneavoastră ați pronunțat măsura cea mai eficace: Post și
rugăciune!
– Vezi, mamă? strigă Cezar.
Margareta folosi pretextul și se apropie și ea de tapițer. Privind
spre cei trei, Demetrescu continuă:
– Eu v-aș propune un plan... Azi e vineri și trebuie să terminăm
treaba până la apus. L-aș trimite apoi pe Mihai acasă... După aceea,
aș mai putea rămâne, să zicem... vreo oră. Cum vedeți propunerea?
– Da, sigur! E bine așa...
Familia se strânse într-un mic consiliu.
– Ce-ar fi să o invităm și pe Lisa? Și pe doamna Schuler?
Propunerea lui Cezar fu agreată de toți. Le invitară fără întârzi-
ere. La ce oră? Amănuntul ăsta le-a scăpat.
– Domnu' Virgil, la ce oră e apusul? întrebă Florea.
– La... 6 și 14.
Zis și făcut. Cezar zisese că după apus o să mănânce și el, și
Lisa, că postiseră împreună. Mai bine nici că se putea.
Cezar se duse în camera lui. Simțea că nu mai era singur. Erau
doar el și Dumnezeu. Puteau fi și demoni! Nu se mai temea de ei.
Pe demoni îi cunoștea cât de cât. Dar pe Dumnezeu? Avea nevoie
111
stringentă de cineva mai informat decât Lisa, care să-i scurteze dru-
mul cunoașterii. Ce-ar fi să se consulte cu tata?
Florea nu mai era în sufragerie. Se retrăsese în dormitor.
– Tu ești, Cezar?
– Da, aș vrea să te consult într-o privință... Nu te simți bine?
Bietul tata avea o paloare nefirească.
– Mă cam doare... aici.
Cezar îi luă mâna.
– Vrei să-ți fac o frecție?
– Nu ajută... Am nevoie de odihnă. Și de speranță. Numai
Dumnezeu! Dar ce voiai să mă întrebi?
– Despre tapițer...
Ochii lui Florea se înviorară.
– Nu e tapițer. E inginer. E om citit. Cât ai lipsit, am discutat
și... îmi dă impresia că e expert în domeniu. De altfel, diseară vom
vedea dacă-i așa...
Cezar continua să-l privească cu compasiune.
– Dar tu... Nu mi-ai vorbit niciodată despre boală. Ce ai? Chiar
ai cancer?
– Nu știu încă, Cezar. În câteva zile aflăm totul. S-ar putea
să-mi fie sfârșitul aproape dacă Dumnezeu nu intervine. Dar nu-i
spune mamii. Știi tu, ea face din țânțar armăsar și beleaua e tot pe
capul meu.
– Lasă, tată... Chiar dacă află, mai sunt și eu pe-aici! Trebuie
odată să intre lucrurile în normal.
112
RĂZBOI ȘI FOC
Cinci persoane se strânseseră în jurul mesei din sufragerie. Erau

doamna Schuler, Lisa, Cezar, Florea și tapițerul. Margareta, cea de-a
șasea, făcea naveta la bucătărie: ridica tăvile cu sarmale și așeza în loc
platourile cu desert. Cunoscând tema mai dinainte, doamna Schuler
venise cu Biblia ei. Lisa și Cezar pregătiseră o mică listă cu subiectele
fierbinți și așteptau să înceapă discuția.
În sfârșit, Florea se întoarse către doamna Schuler:
– Pe domnul Demetrescu nu-l cunoaștem decât de ieri. Dar a
apărut chiar în miezul frământărilor. Vrând-nevrând, vorba lui Mi-
nulescu, „a devenit parte cu noi...”
Ochii doamnei îl cântăreau pe noul interlocutor: avea privirea
dreaptă și un calm aparte. Nu părea deloc complexat de prezența
necunoscuților.
– Domnu’ Demetrescu, vă întrebasem despre demoni... Nedu-
meririle noastre le-am concentrat în trei întrebări. Unu: Cine sunt ei?
Doi: De ce mișună printre noi? Și trei: Cum putem scăpa de ameste-
cul lor în treburile noastre?
Trecură câteva secunde, timp în care Demetrescu cântărea
întrebările.
– Nu cred că e suficient să vă dau niște răspunsuri punctuale.
Mai întâi trebuie să stabilim un cadru de discuție. Nu ne vom referi la
„zeii răi” din mitologii. Demonii spiritismului au o identitate cu totul
113
aparte. Și nu există altă sursă care să descopere originea, natura și

lucrarea lor, în afară de Biblie. Deci, ca să rezolvăm cele trei întrebări,
trebuie să ne raportăm la Biblie.
Felul în care punea el problema îi plăcu doamnei Schuler.
– Sunteți teolog? îl întrebă ea.
– Nu, doamnă. Sunt inginer. Dar, după Luther, toți suntem
chemați să-L cunoaștem pe Dumnezeu din Scriptură. În sensul aces-
ta, sunt și eu un... „teolog amator”.
Când auzi de numele lui Luther, fața ei se lumină. Demetrescu,
întorcându-se către Florea, întrebă:
– Aveți cumva o Biblie?
– Cezar, tu ai una!
Într-o clipă, Biblia era pe masă.
– Mi-e jenă de neștiința mea, începu Florea. Pe vremea mea,
la universitate nu se preda Biblia. Nu știu mai nimic despre ea. De
curând mă întrebam cu băiatul: Cine a scris-o? De când datează?
În loc să-i răspundă, Demetrescu îi servi o contra întrebare:
– Domnule Florea, credeți în Dumnezeu?
Margareta sări ca arsă:
– Doamne-ferește! Florea al meu e creștin! Cum să nu creadă...
– Margareta, o rugă Florea. Lasă-mă să răspund eu. Da, cred!
– Credeți că, în dorința de a comunica cu oamenii, a inspirat
unele ființe omenești prin care Și-a transmis mesajele?
– Da... Niște mediumi, zise Florea
– Nu! Categoric nu! Mediumii în transă sunt niște ființe deper-
sonalizate, niște marionete. Scriitorii Bibliei au fost oameni respon-
sabili, care au dat formă scrisă mesajelor lui Dumnezeu.
– Vorbiți despre inspirație..., interveni doamna Schuler.
– Da! Prin inspirație aflăm lucruri la care n-avem niciun acces
prin simțuri sau prin rațiune.
Margareta nu mai putu rezista și intră în discuție.
– Dar ceva... despre draci, domnu’?
– Despre demoni...?
114
Război și foc
Demetrescu deschise cartea pe la sfârșitul ei și i-o dădu lui

Florea:
– Citiți aici..., la Apocalipsa, capitolul 12, de la versetul 7 la 9...
– Așaa... „Și în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au
luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au
putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şar-
pele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume,
a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”
– Război? În cer?!? întrebă mirat Cezar.
– „Război” nu înseamnă neapărat tunuri, puști, infanterie...
Război este orice confruntare între doi inamici care se exclud reci-
proc. Ați auzit de „războiul rece”... Biblia ne descoperă că în cer a avut
loc, cândva, un război psihologic, o luptă de argumente care a impli-
cat toate ființele inteligente din univers.
– Un „război al stelelor”... comentă zâmbind Cezar.
Lisa ridică mâna și întrebă:
– Dar „Mihail” din pasajul citit, cine e?
– În vechime, numele avea întotdeauna semnificație. Sunt ne-
voit să uzez de puținele mele cunoștințe de ebraică. Mihail înseamnă
„cine e ca Dumnezeu?” Iar Satana înseamnă „pârâșul, învinuitorul”.
Inițial se numise Lucifer – „luminătorul”. Acesta, într-un acces de
vanitate, a pretins a fi egal cu Dumnezeu, dorind sceptrul. Dați-mi
Biblia, să vă arăt pasajul cu pricina...
Demetrescu deschise la Isaia, capitolul 14, și-i dădu cartea lui
Cezar, care citi versetele de la 12 până la 14:
– „Cum ai căzut din cer, Lucifer strălucitor... Tu ziceai în inima ta:
«Mă voi sui în cer..., voi fi ca Cel Preaînalt.»” (traducerea autorului)
Demetrescu continuă:
– Față de pretențiile lui Lucifer, numele Mihail – „cine e ca
Dumnezeu?” – nu este decât replica Fiului lui Dumnezeu, prin care
El para pretenția lui Lucifer, proclamând implicit că „doar Eu sunt
egal și una cu Dumnezeu”.38
38
În Daniel 12:1, Iisus este numit „marele voievod Mihail”, în calitate de cosuveran cu Tatăl și
„ocrotitorul copiilor poporului tău”, El fiind singura noastră apărare contra lui Satana.
115
În secunda următoare, lumina se stinse în toată casa. Un

„Oooo...” străbătu sufrageria.
– Vai de mine! Florea? Ce-i asta? scânci Margareta.
– Mă duc să văd...
Demetrescu avea o lanternă mică și o aprinse. Cei trei bărbați se
duseră să verifice siguranțele. Totul era în ordine... S-o fi luat curen-
tul în cartier? Nici vorbă... Pe stradă ardeau toate becurile. Lumină
era și în vecini...
– Știu ce e! spuse Cezar... E-același ticălos nevăzut. Îi e ciudă
că-i dezvăluim strategia...
Tulburată, Margareta se răsti la Florea:
– Hai, sună la uzină! Ce ne facem fără lumină?
– Putem și fără, interveni Cezar. Adu, mamă, niște lumânări.
La uzină, putem suna și după discuție...
Margareta și Lisa aduseră o lampă cu gaz și două lumânări pe
care le lipiră pe dosul unor căni. Oamenii își reluară locurile, cu o
notă de tulburare. Nerăbdător, Cezar redeschise subiectul.
– În carte ni se spune că în luptă au fost implicați și „îngerii”. Ei
ce sunt?
– Anghelos, în grecește, înseamnă „sol”, răspunse Demetrescu.
Biblia nu descrie natura lor. Știm doar că sunt ființe inteligente în
serviciul lui Dumnezeu.39
– Va să zică, acoliții celuilalt... sunt tot îngeri? întrebă Cezar.
– Da. Inițial, toți au fost îngeri buni. Dar, prin manipulare
psihologică, unii au fost câștigați de partea impostorului. Să nu ui-
tăm că îngerii, ca și oamenii, au voință liberă, deci sunt vulnerabili.
Lisa se destinse:
– Totul este logic!
– Da, zise Demetrescu. Și-acum, să citim despre deznodămân-
tul războiului din cer.
Cezar reluă sfârșitul fragmentului.
39
Evrei 1:14
116
Război și foc
– „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana,
acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu
el au fost aruncaţi şi îngerii lui!” După o pauză, întrebă:
– Dar..., domnule Demetrescu, de ce tocmai la noi?
– Ei, asta este o altă istorie. Răspunsul se găsește în Geneza,
capitolele 2 și 3.
Doamna Schuler deschise la Geneza. Demetrescu comentă.
– De la bun început, chiar în ziua când Dumnezeu l-a creat pe
om, l-a avertizat că va fi confruntat cu tertipurile vicleanului. În ca-
pitolul 2, la versetul 15, scrie: „Domnul Dumnezeu l-a pus în Grădina
Edenului ca s-o lucreze și...”, ce mai scrie, Cezar?
Până să găsească Cezar, răspunse doamna Schuler:
– „... și s-o păzească.”
– De cine s-o păzească? Doar erau în rai. Nu erau hoți, răufăcă-
tori, fiare sălbatice! Vedeți? Aici se vede că Dumnezeu le-a făcut un
instructaj complet. Le-a dat discernământul să recunoască vrăjmașul
și le-a dat și puterea să i se împotrivească.
Doamna Schuler ridică ochii din carte:
– Interesant! Niciodată n-am sesizat lucrul acesta.
Demetrescu luă câteva înghițituri de apă și continuă:
– Din păcate, omul a cedat înaintea lui Satana. Uite-așa, pă-
mântul a ajuns moșia Diavolului. Iar noi?... Ne-am născut aici, în
lagărul de exterminare al lui Satana. Pământul nostru este infestat de
demoni. Deși sunt aici cu „domiciliu forțat”, ei se dau drept stăpâni.
Și se și poartă ca atare. Ne vor moartea...
În clipa aceea, niște țipete din stradă răzbătură până la urechile lor.
– Doamna Margareta! Dom’ Florea! Arde!...Foc! Arde!
Unii se repeziră la geam. Florea și Cezar ieșiră în curte. În-
tr-adevăr, acoperișul de lângă coș ardea cu flăcări înalte... În timp ce
doamna Schuler suna la 112, cei trei bărbați săriră să-l stingă.
– Repede, Cezar... Pune scara și urcă... Cu grijă!
În stradă se adunase lume, lume... Câinii din vecini lătrau înne-
buniți. Un bărbat de lângă gard sări cu gura:
– Ce faci, mă? Lasă scara. Vrei să mori? Vin pompierii acuș.
117
Cezar ajunse la gura podului. Fără să-i pese de vociferările oa-

menilor, deschise ușița. O trâmbă groasă de fum îl izbi drept în față.
Amețit, se sprijini de scară.
– Dă-te jos! strigau unii.
O femeie aduse două găleți goale. Alții intrară după ea, să dea
o mână de ajutor.
– Hai, umpleți-le și dați-i-le băiatului.
Demetrescu dădu fuga primul la cișmea. Le umplu pe jumătate,
ca să fie cu spor la ridicat, și le împinse până la jumătatea scării. Între
timp, Cezar reuși să identifice zona de incendiu. Luă găleata și azvârli
apa cu putere. Un alt val de fum înecăcios îl învălui. Băiatul se trase
înapoi tușind, dar își reveni. A doua găleată nimeri la fel de bine.
– Mai vreau apă!
Sosiră câteva găleți. Lucru straniu însă: cișmeaua din curte abia
mai picura!
– Ei, parascovenie! Nu mai e apă! strigă unul.
„Și aici și-a vârât coada, ticălosul”, gândi Cezar scurt.
– Gârea are butoaie cu apă de ploaie...
Dar cum să le aducă? Nea Bartoș cu căruța, locuia la o stație de
tramvai. Dar era departe. Între timp, țiglele cădeau cu zgomot în pod.
Îngrozită, Margareta, își frângea mâinile în casă, tremurând. Lisa o
strângea la piept, îmbărbătând-o.
– Haideți să ne rugăm! zise doamna Schuler.
Prăbușită lângă cele două, Margareta bombănea întruna, în pa-
ralel: „Doamne Dumnezeule și Maica Domnului...”
În curte, tărăboiul ajunsese la apogeu. Până să se decidă
cum să aducă butoaiele, sosiră niște vecini cu apă în găleți. Făcură
cordon. Din mână în mână, gălețile ajungeau până la gura podului.
Demetrescu îl înlocuise pe Cezar și arunca vârtos apa spre zona de
foc. Rezemat de pomul de lângă gard, lipsit de putere, Florea privea
tăcut, cu mâinile împreunate lângă bărbie. Privind la cordonul de
eroi anonimi, speranțele îi animau inima.
– Destul! strigă în curând Demetrescu. Nu mai este nevoie!
Din gura podului, apa se prelingea în dâre negre. Dar ce mai
conta? Focul fusese biruit. Erau salvați! În zece minute sosiră și
118
Război și foc
pompierii. În urma lor apăru și o Salvare, urmată de un echipaj de

poliție. Nu prea mai aveau ce face. Comandantul de pompieri urcă și
cercetă podul. Se părea că focul nu izbucnise de mult și, din fericire,
n-apucase să se întindă. Luase foc doar un stâlp, și căpriorul dinspre
coș, și vreo patru scânduri din astereală. Coșul era rece: deci focul nu
putea veni de acolo! A verificat firele electrice. Totul părea în ordine.
– Ia te uită..., mormăi surprins pompierul. Un tub izolator era
despicat în lungime. Din el, două fire erau trase afară, spre stâlpul
parțial carbonizat. Era limpede: fusese un scurtcircuit provocat!
– Aici e o mână criminală, șopti el.
Sergentul de poliție cercetă și el situația. Apoi coborî.
– Cum stați cu vecinii? Aveți dușmani? îl întrebă el pe Florea.
– Nu, domnule, zise Florea. Suntem oameni pașnici. De altfel,
nimeni nu putea ajunge aici, decât cu scara, iar scara era la locul ei,
în magazie...
– Totuși e vorba de o acțiune criminală. Siguranțele..., cum de
n-au sărit?
Sergentul se întoarse spre mulțime.
– Cine a observat primul focul?
– Eu, domnu’, spuse Victorița, vecina de vizavi... Ședeam cu
Gheorghiță, bărbatul meu, la televizor. Și nu știu ce mi-a venit că...
m-am dus așa, pe-afară... După pisică? Sau nici nu știu de ce... Când
colo, ce să vezi? Ardea la dom’ profesor!
Fața lui Demetrescu se lumină! Chiar dacă demonii erau la lu-
cru, îngerii lui Dumnezeu le-au zădărnicit lovitura. Câteva minute
bune, sergentul și comandantul pompierilor se mai consultară asupra
cazului. În fine, ajunseră la un acord.
– Ei, ați avut noroc! spuse sergentul.
Lângă Victorița se aciuă și Gheorghiță, bărbatul ei.
– Lasă, nea Florică, zise el. Vin eu mâine și reparăm... Facem
acoperiș nou. Ții minte cum am reparat noi șoprul acu’ doi ani?
– Da, Gheorghiță, mulţumesc frumos... Ești un drăguț.
A mai durat o jumătate de oră până s-a întocmit procesul-ver-
bal și până s-au risipit toți curioșii. Se făcuse ora 9 seara.
119
– Pentru mine, totul e clar, zise Cezar când toți au intrat în casă.
E răzbunarea neputinciosului! Lovește pe la spate!
Năclăit de funingine și zoaie, Demetrescu își spăla mâinile cu
detergent. Voia să ajungă mai repede acasă.
– Ce ziceți, domnule Demetrescu? întrebă Florea. Am putea
continua mâine discuția?
– Na..., bombăni Margareta. De ce-i arde dumnealui acum!
– Lasă-l, mamă, interveni Cezar. Trebuie să limpezim odată
subiectul!
– Și noi am dori, spuse Lisa.
– Ați putea atunci să veniți mâine? stărui Florea.
– Mâine...? Pe la ce oră? întrebă Demetrescu.
– Oricând. La 9 sau 10... E bine?
– La 10 putem și noi, spuse Lisa.
– Atunci ce ziceți de ora 10? Că nu putem lăsa discuția la jumă-
tate! argumentă Florea.
– Bine, zise Demetrescu. Voi veni la 10.
Florea îl conduse până la mașină.
– Vă mulțumesc din inimă, domnule inginer, spuse Florea,
strângându-i cu putere mâna.
– O, pentru puțin... Dar spuneți-mi, simplu, Virgil...
– Bine, domnu’ Virgil.
Pe Lisa și pe doamna Schuler, Cezar le duse acasă cu mașina.
Florea și Margareta erau încă prea emoționați ca să adoarmă. Când
Cezar reveni, cei trei se așezară în jurul mesei, iar băiatul le citi câteva
pagini din cartea O călătorie în supranatural... Se potrivea atât de
bine cu situația lor! Margareta pendula între picotări și exclamații,
până când... adormi buștean.
– E bine de tot! zise la un moment dat Cezar. Au început mai întâi
în camera mea, apoi au trecut pe la voi. Acum au avut treabă la acoperiș.
Asta înseamnă că, în curând, vor pleca de tot. Ducă-se... în abis!
Frânt, Florea adormi repede. Margaretei însă îi zburase somnul.
Un gând nu-i dădea deloc pace: „Degeaba să-i fi dat eu suta părintelui
Vasiliu? Și aghiasma? Chiar n-a folosit la nimic? Păi, dacă așa stau
lucrurile, încerc eu altfel...”
120
EXTRATEREȘTRII
Era abia 6:30, în zori, când în ușă se auziră bătăi hotărâte...

– Nea Florică...! Nea Florică...!
Margareta se săltă în capul oaselor:
– Costache!! Sări! Foc!
Florea sări îngrozit.
– Ce e?
– N-auzi că strigă?
Împleticindu-se, Florea se rostogoli din pat. Încercă zadarnic,
de câteva ori, să-și bage picioarele în papuci până să reușească. În
fine, când să iasă din dormitor, răsturnă scaunul. Margareta bufnea
pe limba ei... Când ieși afară... nu era foc! Era doar... Gheorghiță, îm-
brăcat cu salopetă, încins cu o curea lată de halterofil și cu fața toată
un zâmbet. Nu sunase, ca să nu scoale toată casa.
– Hai, nea Florea, să reparăm podul...
– Gata, Gheorghiță, vin!
„Ce om de treabă!” gândi Florea. Gheorghiță era ardelean de
prin Hațeg. După ani buni de muncă la Policolor, era deja la pensie,
pentru toxicitate ridicată. Dintre toți, Gheorghiță era cel mai bun ve-
cin. Ori de câte ori se ivea prilejul, sărea să ajute. De multe ori au stat
până târziu să joace șah sau table sau, pur și simplu, la taifas. Mar-
gareta îl accepta, deși... deh, nu era de rangul ei! Florea însă n-avea
complexe. El însuși băiat din provincie, îl simțea ca pe un fârtat. Suiți
121
în pod, au evaluat paguba și au făcut o listă de materiale necesare.

Florea se duse să le cumpere de la Obor. Gheorghiță rămase să dea
jos țigla din jur și să pregătească locul.
Terminară treaba în timp record. Gheorghiță, om gospodar,
făcu înnăditurile și reașeză țiglele. La ora 9:45 fix, erau gata. Când
veni Margareta în inspecție, era încântată.
– Intră, domnu’ Gheorghiță! Hai să iei un șpriț și o gustare.
Omul, mulțumit de ispravă, intră bucuros. Până s-au spălat, se
făcuse aproape zece, ora când trebuiau să vină oaspeții.
– Repede, Florea, aranjează sufrageria!
– Dar cine vine? întrebă nedumerit Gheorghiță.
– Un domn... și niște doamne! spuse simandicos Margareta.
Gheorghiță, care încă nu se atinsese de pahar, se panică.
– Hai că mă duc...
– Ei, stai acum, ca să-ți tihnească, interveni Florea.
Oaspeții sosiră pe rând. Întâi Demetrescu, apoi Lisa cu doam-
na Schuler. Dar, parcă se vorbiseră – toți trei erau îmbrăcați ca de
sărbătoare. Margareta, în capot, fugi să se îmbrace și ea. Florea făcu
prezentările:
– E Gheorghiță, omul care ne-a salvat!
– Nu el! se auzi din dormitor vocea Margaretei. Nevastă-sa!
– Dar ce? replică Gheorghiță. Nu-i „coasta” mea?
Au râs cu toții. În jurul platourilor rămase de ieri, era un om în
plus. Când Gheorghiță auzi tema de discuție, se înfierbântă.
– Extratereștrii...?! Aaa... eu-s cu OZN-urile.
– Nu ziceți chiar rău, răspunse Demetrescu.
– Oho... știu multe! Am văzut și documentarul ăla de la televi-
zor, că avem „cablu plus”. Cazuri reale, dom’le, cu martori, poze. Știați
că englezii au deschis dosarul cu OZN?
Doamna Schuler era puțin impacientată. I se părea că discuția
degenerează. Se liniști abia când îl auzi pe Cezar zicând:
– Vreți să spuneți, domnule Demetrescu, că există extratereștri?
Și că ei sunt... demonii?
122
Extratereștrii
Relaxat, Demetrescu preciză:

– „Extraterestru” se referă, simplu, la cineva care nu este teres-
tru, ci e din altă parte. Spuneți: Hristos a fost pământean?
– Nu, zise doamna Schuler. El a venit din cer. La Betleem doar
S-a întrupat.
– Eeee, îmi place, remarcă satisfăcut Gheorghiță. Va să zică, și
Hristos a fost un... extraterestru!
– Da... și nu e singurul care ne-a vizitat și încă ne mai vizitează!
Biblia prezintă nenumărate cazuri în care îngerii lui Dumnezeu inter-
vin în situații extreme. Singura deosebire este că extratereștrii din Bi-
blie nu sunt totuna cu omuleții verzi care..., de sute de ani, joacă același
joc absurd „de-a v-ați ascunselea” cu noi.
– Bine, bine... Dar ăștia „verzi”, ce-s? se miră Gheorghiță.
– E un alt subiect. Nu știu dacă e cazul să intrăm în el. În opinia
multora, chiar și a ateilor, fenomenele acestea sunt pur și simplu niște
farse pe care o altă categorie de „extratereștri” ni le joacă. Dacă vreți
lămuriri40, cereți cartea Ruleta psihică de la domnul Florea....
Gheorghiță rămăsese perplex...
– Și...cine ziceați că sunt... ăștilalți?
40
Dr. M. Eastman & Ch. Missler, „Alien Encounters”, 2003: „OZN-urile se materializează și se
dematerializează, își schimbă forma, călătoresc cu 35 000 km/oră sau mai mult, schimbă direcția
cu 90o la 25 000 km/oră, nu produc niciun zgomot, pornesc și se opresc instantaneu, se conto-
pesc sau se divid spontan în mai multe obiecte… Doar un discernământ spiritual poate detecta
înșelăciunea.” Vallee, J., Messenger of Deception, 1979: „În toate cazurile, așa-zisele supernave nu
dispar prin deplasare, nici măcar prin viteze uriașe. Ele pur și simplu dispar pe loc sau se decolo-
rează încet, uneori lăsând în urmă o ceață albă, alteori producând sunetul unei explozii, iar alteori
intrând în pământ. Acest comportament este contrar legilor fizicii și este imposibil să le reproduci
în tehnologia curentă. Dar, dacă nu sunt nave spațiale, ce-ar putea fi?... Cercetând impactul psihic
asupra societății, înfățișarea omuleților și comportamentul lor absurd, refuzând contactele deschise
cu oamenii, preferând mai degrabă să-și lanseze mesajele prin răpiri bizare și incidente stranii,
ajungem la concluzia că ele depășesc noțiunea unor vehicule tehnologice produse de o rasă mai
avansată. În schimb, eu cred că fenomenul OZN reprezintă evidența unei alte dimensiuni pe care
am refuzat cu încăpățânare s-o admitem, în ciuda evidențelor care ne stau de secole la dispoziție.”
Keel, J. Operation Trojan Horse, 1996: „OZN-urile nu par să existe ca obiecte tangibile, fabricate.
Ele nu se conformează legilor naturale acceptate în spațiul nostru. Manifestările OZN-urilor par
a fi mai degrabă variații mărunte ale fenomenului străvechi al demonismului.” Vezi și: http://www.
allmonks.com/aliens-and-ufos/
123
– Draci, nea Gheorghiță! zise scurt Cezar. Despre ei discutăm

acum.
Demetrescu reluă firul.
– Să vă spun un amănunt interesant. Un mare satanist englez,
Aleister Crowley, a scris despre întâlnirile sale cu omuleții verzi. De
la ei a primit așa-numita „Cartea Legii”, cu doctrina societății sale
oculte. Crowley a publicat și desenul său cu chipul omulețului verde.
Ați prins acum legătura dintre OZN și satanism? Aș putea să vă mai
dau și alte mărturii.
Lisa se agită nerăbdătoare pe scaun:
– Domnule Demetrescu, ultimul text pe care l-am notat ieri era
cel din Geneza. Ar fi bine să continuăm de aici.
– Așa e... Numai că domnul Gheorghiță n-ar înțelege ce vor-
bim, pentru că a lipsit ieri. Pe scurt, ieri am vorbit despre un război
cosmic, stârnit de Lucifer. Biblia spune că, la data aceea, era mai-ma-
rele îngerilor.41
– E tare! zise Gheorghiță. Mă duc s-aduc Biblia mea. E Biblia
lui tata. Vreau să văd cu ochii mei...
În cinci minute, apăru cu o Biblie îngălbenită, din care lipseau
câteva foi de la început și altele de la sfârșit. Demetrescu o examină:
– O!... e o Biblie valoroasă: traducerea Nitzulescu, făcută cam
prin 1870...
– S-o văd și eu, zise Cezar.
– Poftim. Și cum spuneam, Lucifer și partizanii lui au pierdut
confruntarea. Și au fost aruncați...
– ... drept în iad! completă Gheorghiță.
Demetrescu scutură din cap.
– Nu, ci pe pământ!
– Aha..., de-aia zic unii: „Aici e iadul, aici e raiul...”, zise Gheor-
ghiță poznaș.
– Aveți umor, domnule Gheorghiță, surâse doamna Schuler.
41
Ezechiel capitolul 28, de la versetul 13 la 15... „Stăteai în Eden... timpanele și flautele erau în
slujba ta [...] Erai un heruvim ocrotitor... te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu... Ai fost
fără prihană, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.”
124
Extratereștrii
– Subiectul „iad” este o temă distinctă. Dacă veți dori, o vom
putea discuta într-o altă ocazie.
– Dar să fiu și eu de față! zise Gheorghiță
– Fii fără grijă, îl liniști Florea. Te chem.
– De mii de ani, reluă Demetrescu, de când a păcălit prima pe-
reche, Satana a împânzit pământul cu demonii lui. Ca să ne salveze
din lagărul acesta, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos.
Cât a trăit El, a demonstrat că omul poate rezista ispitelor. Iar prin
moartea Sa, Iisus a plătit prețul pentru păcatele tuturor. Cine Îl ac-
ceptă fără rezerve ca Mântuitor al lui va fi salvat.
– Chiar și unul ca mine? întrebă Gheorghiță cu sinceritate.
– Da, domnule Gheorghiță. Toți, chiar toți care cred!
Și Demetrescu îi deschise Biblia rufoasă și-i dădu să citească
două versete.42 Cezar era nerăbdător să reia subiectul care-l frămân-
ta. Demetrescu îi intui neliniștea. Îl lăsă pe Gheorghiță și se întoarse
spre grup.
– Buun. Primele două întrebări s-au clarificat, așa-i, Cezar?
– Da: am lămurit-o cu „cine este Diavolul” și „cum de se află
printre noi”...
– Și-acum, a treia întrebare: cum putem scăpa de amestecul
Diavolului în viața noastră?.
– Prin post! răspunse cu hotărâre Cezar.
Demetrescu privi spre Cezar și-și arcui sprâncenele a dubiu.
– Nu-i greșit, deși... Nemâncarea în sine, sau înfometarea, nu
rezolvă nimic. Există în Scriptură un text-cheie, care răspunde fron-
tal la întrebarea a treia. Citește Iacov 4, versetul 7.
Cezar luă cartea, răsfoi mai pe la urmă și găsi pagina. Citi mai
întâi în gând. Apoi citi cu voce tare:
– „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului, şi el
va fugi de la voi.”
42
Ioan 3:16 – „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică.” 1 Timotei 2:4 – „Dumnezeu... voieşte
ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”
125
Demetrescu se întoarse spre Florea:

– Dumneavoastră ce observați în text?
Surprins ca un elev scos nepregătit la tablă, Florea se cam fâstâci.
– Ăă... Ar fi două condiții... și ... o consecință. Prima este: să te
supui lui Dumnezeu. Cum să înțeleg asta?
– Am să încerc să vă răspund printr-o analogie auzită de cu-
rând. Închipuiți-vă că mergeți prin jungla tropicală. Nu există poteci,
nici indicatoare. Doar călăuza, un băștinaș. Singura dumneavoastră
șansă este să urmați ghidul necondiționat. Să faceți exact ce vă cere,
fără comentarii. Cam așa este și „să te supui” lui Dumnezeu: să-L
asculți necondiționat.
– Asta-i cam mitroșită...! sări Gheorghiță. Ce să asculți când El
e sus, iar noi, jos? Ehe, dacă L-am vedea și L-am auzi...
Demetrescu apucă Biblia lui Gheorghiță și i-o arătă.
– E-a matale Cartea?
– Da’ cum nu!
– Aici ai toată voia Lui! Aici sunt poruncile Lui...
– Poruncile? Unde-s? întrebă Cezar.
– La Exodul, capitolul 20...
Pe când Cezar căuta pagina, Demetrescu ridică degetul gros și
zise:
– Deci voia Lui o afli aşa. Întâi: dacă urmezi Cele Zece Porunci,
afli în linii mari voia Sa... În al doilea rând: dacă citești viața eroilor
din Biblie, vezi și cum se aplică ele în mod practic. Înveți din greșelile
și din succesele lor...
Ridicând și al treilea deget, Demetrescu adăugă:
– În sfârșit, dacă citești viața lui Iisus, găsești cea mai detaliată
descoperire a voii lui Dumnezeu. Totul este să alegem să facem voia
Sa. Și atunci, Dumnezeu Însuși ne va da putere de sus.
– Da, da, da..., zise ca pentru sine Florea.
Lisa interveni:
– Ziceați de Iacov 4, versetul 7.
– Așa... În text, ni se descoperă secretul pe etape. Timpul unu:
alege să faci voia Lui! Asta tocmai am lămurit-o mai înainte... Doar
126
Extratereștrii
după aceea vine timpul doi: împotrivește-te Diavolului. Adică alege

să nu-l accepți pe Diavol, chiar dacă ofertele sale sunt tentante... Și
Diavolul...?
– ... Chiar „va fugi de la noi”? întrebă înviorată Margareta.
– Da!
– Florea, luni te duci și-mi cumperi o Biblie!
Demetrescu se opri, ca să lase loc altor întrebări. În pauza isca-
tă, Lisa veni cu o nouă întrebare.
– Domnule Demetrescu, toată frământarea noastră a început
de la moartea lui nea Nicu...
– ... E unchiul meu, bărbatul mătușii din partea tatii. E din
Titu, chiar din oraș! explică Margareta.
Lisa continuă:
– Totul a pornit de la întrebările despre moarte... Moartea.
Aceasta este a doua problemă pe care eu și Cezar ne-am gândit să
ne-o lămuriți. Din Biblie!
În momentul acesta, Margareta se ridică brusc.
– Dar, vă rog! Serviți mai întâi..., apoi o să tot discutați.
– Mă... mă duc și eu până acasă să văd ce face Victorița, zise
Gheorghiță. Dar nu începeți fără mine!
Între timp, Cezar luă Biblia lui Gheorghiță la cercetat. Florea
ieși până la bucătărie, ca să ia pe ascuns un calmant. Iar Lisa și cu
doamna Schuler schimbară câteva impresii în șoaptă.
– Mă mir cât de bine știe Demetrescu Biblia... Ca un pastor...
– Normal! Din moment ce are și el... Politehnica! spuse zâm-
bind Lisa.
127
MÂȚA ROȘIE
Strada Brândușelor era pustie. Era sâmbătă, când oamenii dorm

până târziu și își rezolvă treburile pe acasă. La numărul 7, stăteau par-
cate două mașini. De vizavi, un bărbat urmat de o femeie cu șorțul su-
mecat traversară strada și pășiră în curte. Nici nu bătură la ușă. Intrară
de parcă erau de-ai casei. Nu era altul decât Gheorghiță, care revenea
la discuția pe care o lăsase în urmă cu zece minute. Venea acum cu
Victorița. În șorț, vecina ducea ceva. De cum intrară, Margareta își
fixă privirea asupra misterului din șorț.
– Ce-ai acolo, femeie? întrebă bănuitoare Margareta.
– Ce, nu știi? E mâța. Când văzu că plecăm, începu să mieu-
ne atât de rău... Puicuțo! zise Victorița mângâindu-și pisica roșcată.
Dar... e cumiiinte!
Margareta strâmbă din nas. Știa vecina că jivinele n-au ce căuta
în casa ei. Dar ce poți să-i faci, de vreme ce i-a salvat de la incendiu?
Cu ascendentul pe care-l dobândise, Victorița se socotea de-acum
de-a casei, automat integrată în grup, fără protocoluri extra.
– De-ați ști cât e de harnică..., o ținu ea înainte, lăudându-și
roșcata. Prinde la vrăbii...!
– Eh! interveni Gheorghiță malițios. La șoareci, e cam
repetentă...
– Păi..., dacă nu vrea să stea decât în casă...
Glasul Lisei se auzi deasupra sporovăielii.
128
Mâța roșie
– Am putea continua de unde am rămas? Voiați să ne spuneți

despre... moarte.
– Ptiu! Victorița își făcu cruce. Că altceva n-aveți de vorbit?
– Taci, tu, că e interesant! o potoli Gheorghiță
După câteva clipe de stânjeneală, Demetrescu începu:
– Moartea... o să vă mirați dacă vă spun că tema „morții” este
un subiect colateral. Totul ține de cum înțelegem subiectul principal:
sufletul.
Nici una, nici alta, Victorița ridică degetul în sus și declamă
solemn:
– Sufletul e de la Dumnezeu și merge la cer.
Toți o priviră ofuscați.
– Hai să auzim întâi ce zice domnul Demetrescu, spuse doam-
na Schuler.
Privind spre Victorița, Demetrescu încuviință:
– Cei mai mulți cred cum zice doamna Victorița. Ceea ce ei nu
știu este că această credință e necreștină...
– Ce vorbești, dom’le? izbucni Victorița. Ca mine zice și popa
în altar!
– Taci, bre! Nu te mai băga. Altfel mergem acasă, o boscorodi
Gheorghiță. Aici se discută cu judecată.
– Gata, gata! Tac...
– Scuzați-mă..., interveni doamna Schuler ușor nedumerită.
Vreți să spuneți că noi, luteranii, suntem greșiți? Că și noi credem că
sufletul, după moartea trupului, merge la Tatăl, în ceruri...
Respectuos, Demetrescu o privi în ochi.
– Doamnă, n-am căderea să emit judecăți. Tot ce mă interesea-
ză este să aflu ce învață Biblia.
– Același lucru mă interesează și pe mine, se liniști doamna
Schuler. Vă rog, continuați...
Demetrescu deschise geanta și căută un fascicul de foi dactilo-
grafiate și capsate. După înfățișare, se vedea că le avea mai de multă
vreme. Trecu rapid cu privirea prin ele și le puse pe masă.
129
– Cu ani în urmă, am cules textele mai importante despre „su-

flet”. Le-am grupat pe secțiuni. Să citim, de exemplu... Psalmul 33,
versetele 18 și 19.
– Citesc eu..., zise Cezar. „Iată, ochiul Domnului privește peste cei
ce se tem de El ca să le scape sufletul de la moarte...”
Doamna Schuler se uită peste masă, ca să verifice cu ochii ei.
Așa scria.
– Ce înțelegi din text, Cezar? Moare sufletul sau nu moare?
– Păi... reiese că moare...
– Dar Ezechiel 18, versetul 4 ultima parte, cum spune?
– „... Sufletul care păcătuiește, acela va muri”. Aici e și mai clar,
zise Cezar.
Nerăbdătoare, doamna Schuler își puse ochelarii, deschise ver-
siunea ei germană și citi. Stătu câteva clipe pe gânduri și murmură ca
pentru sine: „Interesant...” Apoi își ridică ochii spre Demetrescu și-i
spuse:
– Înțeleg..., dar sunt tot confuză! Știam că sufletul este ceea ce
a pus Dumnezeu în om când l-a creat.
Demetrescu lăsă foile din mână și privi spre ea.
– Apreciez spiritul dumneavoastră analitic. Întrebarea: „Ce este
sufletul?” deschide practic un nou capitol și este...
Dar n-apucă să termine, că Victorița îl întrerupse dramatic:
– Ce mai! Sufletul e... suflet!
– Taci tu, ți-am zis! o certă din nou Gheorghiță. Și vorbește
încet, c-o scoli pe madam Margareta.
Margareta zăcea cu capul sprijinit de spătarul scaunului, cu
gura întredeschisă. Era de înțeles, după așa o noapte...
– Chiar așa. Ce este sufletul? întrebă Lisa.
– Lisa, citește, te rog, Geneza 2, versetul 7. Dar fă pauze după
fiecare propoziție.
Lisa citi rar:
– „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului...”
130
Mâța roșie
– Stop! „Țărâna” e trupul omului, zise Demetrescu. Deocamda-

tă, e materie inertă. Mai departe.
– „... i-a suflat în nări suflare de viață”...
– Stop! Ce este „suflarea”?
Demetrescu se uită în jur, așteptând un răspuns. Pe când toți se
străduiau să-l găsească, Gheorghiță veni cu dezlegarea:
– E respirația, domnule.
– Corect, Gheorghiță! Mai departe.
– „... și omul s-a făcut astfel un suflet viu.”
În acest moment, Demetrescu se întoarse spre Lisa.
– Fii amabilă, cum explici versetul acesta?
– Sincer, nu mi-este clar.
Demetrescu scoase o foaie albă și un pix din geantă, apoi scrise:
(A) Țărână + (B) Suflare = ................ (?)
– Vrei să completezi ecuația asta?
Lisa luă foaia, stătu puțin pe gânduri, mai reciti textul..., apoi
scrise hotărât:
(A) Țărână + (B) Suflare = (C) SUFLET
– Acum vă întreb, continuă Demetrescu, a băgat oare
Dumnezeu suflet în țărână sau a pus altceva?
– Nu! sări Cezar. Dumnezeu a dat doar „suflarea de viață”..., iar
sufletul...
– Da, da! Zi mai departe!
– Sufletul pare să fie... produsul combinării primelor două: ță-
rână și suflare.
Pentru câteva clipe, nimeni nu scoase o vorbă. Toți rumegau
raționamentul.
– Atunci, domnule Demetrescu, reveni doamna Schuler, în-
seamnă că nu sufletul, ci suflarea e acea entitate conștientă care ră-
mâne după moarte și care se suie la cer. Nu?
Se făcu tăcere. Demetrescu deschise Biblia.
131
– Citiți, doamnă, Eclesiastul, capitolul 3, versetul 19...

Cei prezenți frunzăriră Biblia, în căutarea textului. Cezar îl găsi
primul, dar așteptă răbdător să-l citească doamna Schuler. În fine, se
auzi glasul ei clar: „... Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași.
Aceeași soartă au amândoi. Cum moare unul, așa moare și celălalt. Toți
au aceeași suflare și...”
După o pauză, izbucni ca în fața unei revelații:
– Ia te uită!... „Omul nu întrece cu nimic pe dobitoc...” Extraordinar!
– Ce?? Adică noi... Ca mâțele? se trezi vorbind Victorița.
– Taci tu! o înfruntă Gheorghiță enervat.
Demetrescu nu-i luă în seamă. Se adresă tot profesoarei de
germană.
– Citiți și Geneza, capitolul 7, versetul 22.
– „Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viață în nări, tot ce
era pe pământul uscat a murit.”
– Spuneți: Include textul și animalele?
– Mda...
– Și-atunci, cum definiți „suflarea de viață”?
Pisica roșie din poala Victoriței dădea semne de nervozitate.
Cezar interveni:
– După mine, suflarea ar fi ca… un curent, ca o energie care
pune în mișcare tot ce e viu: animale, oameni...
– Foarte corect, Cezar! Și-atunci, ce este sufletul?
Consumată de tensiune viscerală, Victorița nu se mai putu
abține:
– Păi n-am zis eu? Sufletul e... tot suflet!
În momentul acela, ca mânată de o forță nevăzută, pisica roș-
cată țâșni din poala Victoriței drept pe masă, între Biblii, prăjituri și
pahare. Într-o fracțiune de secundă, cumpăni între prăjituri și cartea
ponosită a lui Gheorghiță. Mirosul vechi, șoricesc, birui. Ca fulgerul,
își înfipse ghearele în Biblia gălbejită și trase cu putere de două ori.
Un pahar se răsturnă, vărsând siropul pe fața de masă. Gheorghiță
icni: „Ah!” Lisa se trase iute la o parte ca să-și ferească fusta de zeama
132
Mâța roșie
care se prelingea de pe masă, iar Florea sări să scape cartea. În haosul

stârnit, Margareta se trezi din ațipire și urlă îngrozită:
– Jos, dihanie, că te belesc!
– Hai la mama, pisicuțule, zise jignită Victorița.
Scena tragicomică îi destinsese pe toți. Gheorghiță, în picioare,
se tot nevoia să îndrepte ruptura și repeta întruna: „Măi, măi!”
– Hai, Gheorghiță, acasă..., mormăi Victorița. Se ard cartofii
din cuptor și... mai mâncăm noi... sufletul!
Cei doi luară mâța în brațe și ieșiră. Florea îi conduse până la
ușă. Când să iasă, Gheorghiță se întoarse și spuse mai încet, cu tâlc:
– Eu mai vin..., dar fără..., și cu capul arătă spre consoartă.
În casă, Margareta dădea aprig cu șervetul pe fața de masă, ca să
înlăture orice urmă de felină.
– Buun! conchise Demetrescu.
– Dar spuneți: Ar putea exista suflet... fără trup? întrebă mirată
Lisa.
Cezar se amuză.
– La fel cum ar putea exista gânduri... fără cap. Nu se poate,
Lisa! Sufletul nu-i decât o funcție a creierului. Îl ştii pe nea Brăduț,
cel cu capul damblagit în accident. E inert și insensibil ca o... legumă.
Dacă se strică „țărâna”, adio suflet!
– Da, Cezar, zise Demetrescu. La fel se întâmplă la moarte.
Când Dumnezeu Își retrage suflarea, viața omului încetează. Și, oda-
tă cu aceasta, încetează orice funcție fizică sau psihică!
O tăcere adâncă se lăsă peste cei prezenți, care-și ațintiră pri-
virile spre pixul din mâna lui Demetrescu. Pe foaia de pe masă, el
desenă un bec.
– Să zicem că becul este trupul. Becul, de unul singur, arde?
– Fără curent, nu.
Demetrescu adăugă apoi semnul „plus” și alături desenă un ca-
blu cu ștecher.
– Cablul... să zicem că este… curentul de viață.
Apoi scrise un egal și întrebă:
133
– Ce se întâmplă când becul întâlnește curentul?

– Se face lumină, zise mândră Margareta.
– Deci: lumina e rezultatul unirii becului cu curentul! Acum
citiți Psalmul 104, versetele 29 și 30. Domnul Florea!
Cezar îi dădu tatălui Biblia deschisă, și acesta citi:
– „Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi
se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite şi înnoieşti
astfel faţa pământului.”
– Vedeți? Sufletul este altceva decât țărână și altceva decât su-
flarea de viață. Combinația materiei cu principiul de viață dă ceva
nou. Acest „ceva nou” diferă de la om la animal. M-am făcut înțeles?
Pentru o clipă, Demetrescu căută privirea ascultătorilor. Apoi adău-
gă: E în funcție de complexitatea materiei respective. Creatorul, când
a modelat omul din țărână, a organizat materia în mod diferit față
de animale.
– Am înțeles! strigă Cezar. E diferit, ca și cu frigiderul, fierul de
călcat, motorul și aparatul de radio...
– Ce vrei să spui, întrebă nedumerit Florea.
– Păi același curent alimentează și frigiderul, și fierul de călcat,
și motorul, și aparatul de radio... Dar materia lor este diferit organi-
zată de către constructor. Așa se face că unul dă frig, altul căldură,
altul mișcare și altul muzică!
– Ce ager ești! îl lăudă Lisa.
După o pauză, Demetrescu continuă:
– Și acum, puteți să spuneți ce se întâmplă la moarte cu sufletul?
– Eu zic că... se destructurează..., zise Florea.
– Foarte bine, domnule profesor. E la fel ca și la electroliza apei.
Bagi apă în baia de electroliză, dai drumul la curent, și apa începe să
bolborosească. Lichidul se disociază în hidrogen și oxigen. Și apa?
Unde mai este apa?
– Nu mai există! A încetat să mai fie..., comentă Lisa.
De când cu pisica, Margareta își revenise total în simțuri. Ne-
mulțumită de logica Bibliei, sări în vorbă:
134
Mâța roșie
– Vreți să ziceți că noi dispărem ca… un gaz? întrebă ea

nemulțumită.
– Să vedem ce zice Biblia. Citiți, doamnă, la Eclesiastul, capito-
lul 9, versetele 5, 6 și 10... Și Iov, capitolul 7, versetul 21.
– Eu nu citesc! N-am ochelari...
Florea luă cartea și citi:
– „Cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până
şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au
şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare... Tot
ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuinţa mor-
ţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă,
nici înţelepciune.” Și Iov, capitolul 7 cu 21... așaa... „Căci voi adormi în
țărână... și nu voi mai fi...”
– Vai de mine! exclamă speriată Margareta, cu mâinile împre-
unate la piept.
– Nu vă temeți, doamnă, o liniști Demetrescu. Lucrurile stau
mai bine decât vă așteptați. Există un răspuns plin de lumină la Da-
niel, capitolul 12 cu 2. Aici!
Iute de mână, Cezar găsi locul și citi:
– „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii
pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.”
– Aceasta e învierea! spuse doamna Schuler, luminată. Așa știm
și noi...
Demetrescu lăsă Biblia pe masă și se uită la Margareta.
– Biblia zice că moartea este un somn. Apropo, dumneavoastră,
doamnă, când dormiți, mai știți ceva?
– Știu tot! Știu când se trezește bărbatul meu, știu când merge
la baie...
– Ce vorbești!? zise Florea cu voie bună. De cele mai multe ori
nu știe, vă spun eu! Știe doar când face ochi. Când doarme, n-aude,
că sforăieee...
– Nu ți-e rușine! șopti Margareta.
Demetrescu se făcu că n-aude și schimbă vorba:
135
– Deci, doamnă, atunci când dormiți adânc, mai știți ceva?

– Ce să știi? Ești... ca mort.
– Ei, ați dat cel mai bun răspuns! Moartea este un somn profund
și fără vise, când omul nu mai știe nimic, nici cum îl cheamă, nici cât
este ceasul. Uite cum vorbește Iisus despre Lazăr, când le spune uceni-
cilor că Lazăr a murit. E aici... în Ioan, capitolul 11 cu versetul 11.
Cu bucurie vădită, Lisa luă cartea și citi:
– „Lazăr, prietenul nostru, doarme. Dar Mă duc să-l trezesc din
somn!”
– Mulțumesc, Lisa. Învierea este întoarcerea din moarte! E o
trezire din somnul morții! Nu e o veste bună?
– Nici nu se putea o rezolvare mai bună! conchise doamna
Schuler.
Simțind că se apropie sfârșitul lecției, Margareta se și ridică în
picioare:
– Dar hai, serviți! Mai serviți! insistă Margareta.
Spre satisfacția ei, toți serviră câte o plăcintă, apoi încă una...
– Domnule Demetrescu, interveni timid Florea. Dacă nu vă su-
părați..., ați putea să-mi lăsați foile cu textele despre suflet și moarte?
Aș vrea să le iau pe rând, unul câte unul...
– Da, cu plăcere...
Florea luă fasciculul și-l răsfoi, cercetând structura ordonată.
Erau multe texte, toate aranjate tematic.
– Aș putea să le și copiez?
– Lasă, tată. Le xeroxez eu la facultate, dacă ne dă voie domnul
Demetrescu.
– Desigur.
Apoi, privind la cei din jur, zise:
– Credeți că ne-am putea opri aici?
– O, mai avem întrebări...! zise Lisa.
– Oricum, zise Demetrescu, voi mai avea cel puțin încă o săptă-
mână de lucru la tapițerie. Așa că o să mai găsim ocazii...
136
Mâța roșie
Demetrescu se sculă primul, apoi și ceilalți. Cezar luă foile de la

tatăl său și, împreună cu Lisa, se uitară pe texte... Doamna Schuler se
apropie ușor tulburată de Demetrescu.
– Cum vă explicați dumneavoastră că Martin Luther, marele
reformator, explică altfel doctrina sufletului și a morții?
– Doamnă, e un subiect amplu. În locul unui răspuns în doi
peri, ar fi de preferat o abordare completă.
– Și... când aveți de gând să dezbateți tema?
– Știți..., nu sunt eu gazda, zise Demetrescu jenat.
– Dar puteți veni la noi! O să fie și Hans, soțul meu!
– O, aș fi onorat! zise Demetrescu. Stabiliți dumneavoastră
când și mă anunțați. Bine?
– Bine, la revedere. A fost o întâlnire bună!
După plecarea fetelor, Florea se întoarse la Demetrescu.
– Serviți masa cu noi și apoi, mai lucrați la scaune?
– Îmi pare rău... Azi e sâmbătă. Programul meu aparține
altcuiva...
– Înțeleg, înțeleg... hm... trei copii... Atunci luni?
– Luni. După ora 5.
După ce Demetrescu plecă, Florea merse drept în camera lui
Cezar.
– Ce zici, Cezar?
– E tare Cartea asta! arătând spre Biblie.
– Da... E tare și omul!
– Normal. Dacă faci o treabă, atunci trebuie s-o faci serios! Așa
vreau și eu s-o fac!
137
Copia fasciculului dactilografiat
al domnului Demetrescu
Sufletul moare:
Geneza 12:13 „Și sufletul meu să trăiască...”
Numeri 23:10 „O, de aș muri (în original: de ar muri
sufletul meu) de moartea celor neprihăniți”
Psalmii 33:19 „ca să le scape sufletul de la moarte”
Psalmii 66:9 „El ne-a păstrat sufletul cu viață”
Psalmii 94:17 „Curând ar fi sufletul meu în tăcerea morți”
Isaia 10:18 „Va arde trup și suflet”
Ezechiel 18:4 „sufletul care păcătuiește, acela va muri”
Ezechiel 18:27 „își va păstra sufletul viu”
Matei 10:28 „Temeți-vă de Cel ce poate să piardă și
sufletul și trupul, în gheenă”
Sufletul e în groapă, nu în cer:

Iov 33:18 „să-i păzească sufletul de groapă”
Iov 33:22 „sufletul i se apropie de groapă”
Iov 33:28 „Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu
intre în groapă”
Psalmii 16:10 „nu vei lăsa sufletul meu în Locuința morților”
Psalmii 89:48 „Este vreun om care să poată să-și scape
sufletul din Locuința morților?”
Isaia 38:17 „să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii”
Mor�ii neprihăni�i nu sunt cu Dumnezeu, în cer

Psalmii 6:5 „cel ce moare nu-și mai aduce aminte
de Tine”
Psalmii 88:5 „cei morți de care nu-Ți mai aduci aminte
sunt despărțiți de mâna Ta”
138
Copia fasciculului dactilografiat al domnului Demetrescu
Psalmii 115:17 „Nu morții laudă pe Domnul, nici vreunul

din cei ce se pogoară în locul tăcerii”
Isaia 26:19 „Pământul îi va scoate iarăși afară pe cei
morți”
Faptele 2:27 „căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuința
morților”
Faptele 2:34 „Căci David nu s-a suit în ceruri”
Evrei 11:13 „în credință au murit toți aceștia,
fără să fi căpătat lucrurile făgăduite”
Evrei 11:39,40 „n-au primit ce le fusese făgăduit..., ca să
n-ajungă ei la desăvârșire fără noi”
Moartea este somn, dispari�ie

Iov 7:21 „voi adormi în țărână și... nu voi mai fi”
Iov 14:10-12 „omul, când moare,... se culcă și nu se mai
scoală,... nu se mai deșteaptă din somn”
Psalmii 6:5 „cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine...”
Psalmii 13:3 „să n-adorm somnul morții”
Psalmii 146:4 „se întorc în țărână și în aceeași zi le pier
și planurile”
Eclesiastul 9:5 „cei morți nu știu nimic”
Isaia 38:11 „Nu voi mai vedea pe Domnul și
pe niciun om în Locuința morților”
Daniel 12:2 „Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului
se vor scula, unii pentru... alții pentru... ”
Ioan 11:11 „Lazăr doarme, dar Mă duc să-l trezesc
din somn”
1 Tesaloniceni 4:13 „Nu voim să fiți în necunoștință de cei ce-au
adormit...” (până la sfârșitul capitolului)
Moartea = retragerea suflării de via�ă

Iov 34:14,15 „dacă El Și-ar lua înapoi... suflarea, tot ce este
carne ar pieri...”
139
Psalmii 104:29 „le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc

în țărână”
Psalmii 146:4 „Suflarea lor trece, se întorc în pământ”
Moartea – nimicită la sfârșit

Isaia 25:8 „nimicește moartea pe vecie”
1 Corinteni 15:26 „Vrăjmașul de pe urmă care va fi nimicit
va fi moartea”
Apocalipsa 20:14 „Moartea și Locuința morților au fost
aruncate în iazul de foc”
Apocalipsa 21:4 „moartea nu va mai fi..., pentru că lucrurile
dintâi au trecut”
Locuin�a mor�ilor nu este un iad arzător

Iov 3:17-19 „acolo se odihnesc... sunt lăsați toți
în pace”
Psalmii 90:3 „Tu întorci pe oameni în țărână”
Eclesiastul 9:10 „în Locuința morților... nu este nici lucrare,
nici chibzuială, nici știință și nici înțelepciune”
Isaia 26:19 „Treziți-vă..., cei ce locuiți în țărână,
pământul va scoate iarăși afară pe cei morți”
Isaia 57:2 „El intră în pace în groapa lui”
Ezechiel 31:14 „toți sunt dați pradă morții, în adâncimile
pământului”
Via�a omului nu este scânteie divină

Iov 7:16 „Nu voi trăi în veci..., doar o suflare mi-i viața”
Eclesiastul 3:19 „(Omul și dobitocul) aceeași soartă o au
amândoi. Cum moare unul, așa moare
și celălalt. Toți au aceeași suflare...”
Iacov 4:14 „viața voastră… decât un abur care… piere”
Nemuritor e doar Dumnezeu

1 Timotei 6:16 „Dumnezeu, singurul care are nemurirea”
Romani 1:23 „Dumnezeu nemuritor”
1 Timotei 1:17 „nemuritorul Dumnezeu”
140
Copia fasciculului dactilografiat al domnului Demetrescu
Nemurirea e condi�ionată
Psalmii 37:27 „fă binele și vei dăinui pe vecie”
Isaia 55:3 „ascultați și sufletul vostru va trăi”
Ezechiel 18:27 „dacă cel rău se întoarce…, își va păstra
sufletul viu”
Ioan 3:36 și 6:47 „cine crede în Mine are viață”
Ioan 5:21 „Fiul dă viață”
Romani 6:23 „darul fără plată al lui Dumnezeu este
viața veșnică”
1 Ioan 5:12 „cine n-are pe Fiul n-are viață”
Solu�ia - Învierea
1 Samuel 2:6 „Domnul omoară și învie, El pogoară în
Locuința morților și El scoate de acolo”
Isaia 26:19 „Să învie dar morții Tăi! Pământul va
scoate iarăși afară pe cei morți.”
Daniel 12:13 „te vei scula iarăși odată, la sfârșitul zilelor”
Ioan 11:24 „va învia la înviere, în ziua de apoi”
1 Tesaloniceni 4:16,17 „… întâi vor învia cei morți..., apoi noi,
cei vii, vom fi răpiți toți împreună cu el...”
141
COANA ARGENTINA
– Costache! Nu te-ai sculat? strigă Margareta. E 7 și 10!

Era luni, prima zi după vacanța de Paști. Trebuia să se scoale,
dar nu găsea putere. De ieri, de când mâncase ceva mai consistent,
abdomenul i se umflase. În fine, cu greu s-a ridicat, s-a aranjat și s-a
pregătit de școală.
– Nu mănânci?
– Nu! Aș prefera să mănânc bine la prânz.
– Dacă o ții tot așa, o să ajungi un țâr!
Florea tăcu. Își luă geanta şi pălăria și porni spre școală. Pe
drum, își aminti de ziua de ieri. Toată duminica a citit, a parcurs
foile lui Demetrescu, a mai vorbit cu Cezar. „Ce deștept e băiatul! Și
e iute! Am ajuns să comunicăm. Minune de la Dumnezeu!” Curtea
școlii roia de copii gălăgioși. Atmosfera aceasta îi făcea atât de bine!
Prichindeii îl iubeau. Asta îl făcuse să se simtă mai acasă la școală.
Acum însă, odată ce legătura sa cu Cezar a prins cheag, „acasă” a în-
ceput să semene cu școala. Pentru el, se deschidea o nouă eră. Păcat
că abia acum, când trebuia să moară... „Și Margareta? Sărăcuța... Nu
se poate desprinde de mediocritate. Poate doar o nenorocire s-o ur-
nească. Poate... a mea.”
De îndată ce plecă Florea, Margareta se îmbrăcă iute ca de pro-
menadă. Își puse pălăriuța, că afară bătea un vânt rece, încuie ușa
142
Coana Argentina
și porni grăbită spre capătul străzii. De când cu eșecul agheasmei

părintelui Vasiliu, era hotărâtă s-o rezolve așa cum auzise ea, după
„obiceiul bătrânilor”.
Nu voia să afle nimeni din casă. Nici Victorița. Nimeni! În
anii de singurătate, pe când Florea se trudea cu naveta, cunoscuse o
doamnă interesantă. Lucra cu două stații mai spre Vitan. O cunos-
cuse odată, printre rarele ocazii când mergea la ea, la coafor. Duduia
era casierița salonului și vorbea cu clientele despre toate cele. Auzise,
văzuse și trăise multe. Era cea care îi povestise pentru prima oară
despre vrăji și descântece. Știa chiar două „vindecătoare” grozave.
Atunci, demult, îi povestise cum una dintre ele îi „dezlegase” bărbatul
de farmecele unei tipe blonde şi omul i se întorsese acasă spăsit. De-
atunci, Margareta n-o mai văzuse. Acum însă trebuia să dea de ea.
Era vital pentru liniștea familiei și a lui Cezar.
Salonul de coafură era aproape gol. Cum sărbătorile trecuseră,
puține cucoane îi mai căutau serviciile. O doamnă stătea sub cască și
răsfoia o revistă colorată. Coafeza își aranja instrumentarul.
– Bună dimineața! Doamna casieriță e venită?
– De Olga întrebați?
– Da, da... Olga.
– Așteptați că vine îndată..., spuse ea şi arătă cu capul spre
paravan.
Auzindu-și numele, chipul Olgăi apăru de după perdea. Tocmai
lua masa...
– Aaa..., doamna Margareta? Poftiți încoace.
„Mai bine la separeu, ca să nu audă urechile curioase!” se bucură
Margareta. Locul era destul de strâmt. Lângă masă erau trei scaune.
– Haide, luați loc. Cu ce vă pot ajuta?
Margareta o privi ferm, atât de ferm, încât Olga încetă să mai
mestece.
– Doamnă, la noi în casă... e dracu!
Chipul Olgăi luă o expresie de îngrijorare. Satisfăcută de efect,
Margareta povesti de-a fir a păr toată tărășenia: cu Dorabella, cu spi-
ritele, cu tentativa de sugrumare și, în sfârșit, cu incendiul.
143
În timp ce asculta povestea, fața casieriței prindea culoare.

Părea că prinde vântul sub aripi. Povestea îi venea ca o minge la fileu.
– Ascultă, astea-s treburi serioase, cu cântec..., cu descântec...
Eu, nu! N-am calificare. Dar știu pe cineva care rezolvă orice blestem,
orice deochi. Să-ți spun?
Apropiindu-și capul de urechea Margaretei, Olga șopti:
– O cheamă... Amanda. Locuiește aproape de Crucea de piatră.
„Prea aproape!” gândi Margareta. „Atât mai trebuie să afle
careva...”
– E țigancă?
– E..., da-i bună rău!
– Atunci nu-mi trebuie! zise Margareta mironosită.
Întoarse capul, dar nici n-avea de gând să plece. Înțelegând me-
sajul nonverbal, Olga continuă.
– Hai că mai știu una. N-o cunosc de mult. Dar e școlită, are
liceu. Nici nu se compară cu Amanda... O cheamă Argentina...
– E tot ăă...?
– Da, și ce-are a face? A fost și prin străinătățuri. E cu faimă...
– Da’ unde stă?
– Nu stă pe-aici. Stă dincolo de Fortul Cățelu. Aia e cucoană
sadea: păr vopsit, ochii făcuți... Nici n-ai zice că-i ăă...
– Ai numărul ei?
– Stai numai un minut.
Olga ieși în grabă și reapăru în trei minute. Pe o bucată de ziar
erau trecute un număr și o adresă. Margareta o citi, o reciti, apoi se
ridică.
– Bine. Am s-o caut.
– Dar să-i spui neapărat că vii din partea mea, „Olga de la coa-
fură”. Am mai trimis la ea câteva și... mi-au mulțumit cu prisosință.
Margareta pricepu. Îi zâmbi și, ieșind, îi mai spuse:
– Dacă se rezolvă, te cinstesc. Pa, iubito!
Afară se opri lângă gardul unei terase pustii, scoase telefonul
mobil și sună.
144
Coana Argentina
– Alo, doamna Argentina? Sunt o... pacientă... Da, vreau... Nu,

nu mâine! Vreau acuma!... Așa? Deci să cobor la Gogoșarul... Biiine,
vin într-o jumătate de oră.
Într-o clipă fu în stația de tramvai. Din tramvai, urcă în
autobuz. Găsi stația și strada. Era o stradă neasfaltată, cu case,
unele pricăjite, altele fudule. Doamna Argentina locuia la curte, la
comun cu alte două familii. Casa ei era tocmai în fundul curții. Ca
să ajungă până acolo, trebui să înfrunte droaia de copii cu întrebări
iscoditoare. Argentina probabil că o zărise și-i ieși în întâmpinare. Să
fi avut cel mult patruzeci de ani. Înfățișarea ei contrasta cu aspectul
mahalalei. Era înăltuță, cu păr bogat, vopsit roșu, cu tenul mai alb
decât al vecinelor. Era îmbrăcată cu o rochie lungă de catifea violet, cu
decolteu și cu două şiraguri de perle imitație, cusute în jurul gâtului.
Mânecuțele se terminau cu dantele. Aspectul avu darul s-o linișteas-
că pe Margareta.
– Poftiți, doamnă, o invită Argentina înăuntru.
Din antreu, se deschidea în dreapta un salonaș cufundat în se-
miîntuneric. Margareta își roti privirea în jur. Camera abia era mo-
bilată. Avea doar un covor persan pe jos, draperii lungi la geam și, în
mijloc, o masă mare. În fața și în spatele mesei erau două scaune. Pe
pereți luminau candele roșii, verzi și galbene, așezate sub iconițe sau
tablouri cu figuri de om. În spatele mesei, era un dulăpior cu rafturi,
pe care se puteau zări o pentagramă de argint, un ditamai cuțit cu
mâner gri de os și o cupă mare de cristal, cu o mulțime de pietre
semiprețioase. Plus niște statuete din lemn și piatră. Pe raftul de de-
desubt erau niște cărți groase. Sfioasă, Margareta luă loc pe scaunul
aflat înaintea mesei. Se simțea ca la dentist. Pe masă, se aflau un glob
de sticlă, patru lumânări de culori diferite și niște cărți de joc ciudate.
Argentina intră. Luă cu grijă de pe raft un potir larg de aramă.
Aruncă în el câteva bucățele de tămâie. Un fum albăstrui se ridică.
Se așeză la masă și-și potrivi mai bine globul de sticlă. Apoi își mută
privirea spre doamna din față și-i zise:
– Sunteți „taur”...
Margareta o privi năucită:
145
– Mă... mă jignești! Sunt o femeie cinstită.

Sesizând confuzia, Argentina explică molcom.
– Vorbeam doar de zodia dumneavoastră.
– Ah, zodie? Mama nu mi-a zis ce zodie. Cine mai știe?
– Dar... în ce lună și ce zi v-ați născut? Nu în luna mai?
– Ba da! 15 mai, când înflorea liliacul. De unde știți?
Argentina zâmbi, fără să-i răspundă.
– V-am spus că sunteți „taur”, caracter puternic și ambițios.
Margareta se destinse:
– M-ați citit, doamnă!
Argentina mai aruncă câteva bobițe în potir și adună cărțile de
pe masă. Le făcu teanc în mână. Trase apoi una și o puse pe masă, cu
fața în sus. În timp ce vorbea, mai scotea câte o carte.
– Ai... un băiat frumos, crai de treflă..., care se ține cu o fetiță cu
codiță, decar de pică. Alt copil n-ai vrut... Bărbatul tău are mulți copii
care-l iubesc. Dar niciunul nu-i al lui... Are carte multă...
Pe fruntea Margaretei se iviră broboane de sudoare. Se simțea
înaintea unei conștiințe mai înalte, care putea spune totul despre ea...
Argentina continuă:
– Drum de seară... valet de caro!!... Băiatul are mari probleme.
Viața lui e în pericol.
Margareta se foi pe scaun.
– Spune-mi tot! icni ea.
Argentina lăsă cărțile din mână, puse coatele pe masă și-și fixă
privirea asupra Margaretei.
– Dacă vreți să vă spun, serviciul costă. Altfel nu lucrează...
– Cât?
Cu multă naturalețe, fata îi explică:
– Pentru deschidere, doar 300. La alții cer 500, dar vă văd cu-
coană mare... și, vă spun, de mine o să mai aveți nevoie.
Margareta deschise poșeta, nervos.
– Acum?
– Da, puneți-i în tăvița din colțul mesei. Altfel nu „lucrează”...
146
Coana Argentina
„Uh! cam pipărat!” gândi ea, în timp ce-și scotocea poșeta și bu-
zunarele... „Și-i doar deschiderea...” Puse acolo banii, mai mari, mai
mărunți, câți găsise...
– Na, că n-am decât 276 de lei...
– Nu-i nimic. Restul îl aduceți data viitoare. Am văzut în cărți
că pentru băiat ați venit...
– Da...
Argentina își afundă privirea în globul de sticlă.
– Oo... Pe capul lui văd... o cunună de blestem. Magie neagră!
Și-au pus de gând să-l destrame cu flacăra verde. Dacă nu-l dezleg, se
lasă cu steag de doliu la poartă.
Margaretei i se umplură ochii de lacrimi. Își înghiți nodul și
gemu:
– Fă ce-oi ști, numai scapă-l!
– Lucru greu, tare greu..., dar Argentina știe toate descântece-
le. Și dracii mă ascultă. Formula mea strecoară marea și pământul...
Urcă până la nori și coboară în pântecele pământului. Unde-mi
cade vraja, se face pustiu sau rai..., după cum voiește clientul care
plătește...
Argentina mai înșirui câteva cărți, dar nu spuse nimic. Puse
teancul jos și aprinse lumânarea verde groasă. Flacăra, la început sub-
țire, se mărea, înălțându-se tot mai mult. Un fum filiform se ridica
drept în sus. La numai o șchioapă deasupra flăcării, fumul începu să
flambeze sălbatic și o luă în partea stângă, dispersându-se.
– E rău de tot... și nu-i de mult. Doar de câteva zile... Cam... o
săptămână. Pe capul lui s-a adunat multă energie negativă. Ah! enti-
tățile sunt mâniate...
Îngrozită de tabloul sumbru, Margareta plângea cu batista la
nas, tăcută, scuturându-și pieptul.
– Doamnă..., spuse Argentina, solemn, este leac! Adu-mi câteva
fire de păr din capul lui.
– Huh... păr? Nu știu cum..., că nu vreau să afle băiatul...
147
– Nu-mi trebuie multe. Chiar numai două-trei. Dar să fie ale

lui. Și mai adu-mi un lucru de-al lui, un lucru pe care-l iubește tare
și-l ține la piept.
– Ăăă... nu știu să aibă așa ceva.
– Adu-mi măcar batista lui, cea pe care o ținea la piept.
– Batista? Da, bine... Și când să le aduc?
– Grăbește-te, doamnă! Entitățile sunt mâniate. Să nu fie prea
târziu.
Motivată de promisiunea Argentinei, Margareta se ridică și
porni fără să se uite înapoi. Din ușă, Argentina o petrecea cu privirea.
– Te aștept, doamnă. Vino, fără să mă mai suni...
Tramvaiul în care urcase mâna nebunește, de parcă era urmărit
de o vrăjitoare călare pe mătură. Roțile fluierau la curbe. Dar inima
Margaretei bătea repede, mai iute ca tramvaiul. Ar fi vrut să rezolve
totul astăzi, să nu amâne. Că, cine știe? „Auzi? Cică «să nu fie prea
târziu»!” Din stație, grăbi spre casă, aproape alergând. Nu mai era
mult până la prânz. Cezar putea veni în orice clipă... Intră val-vârtej,
fără să se descalțe, și se duse drept la șifonier. Îl deschise. Cu urechile
ciulite la orice zgomot de-afară, începu să scotocească prin buzuna-
rele hainelor lui. În sacoul gri, nu era nimic... Nici în scurtă. Sacoul
bleumarin... era pe el. Tii! De unde să facă rost de o batistă pe care
s-o fi ținut la piept? Până una, alta, se duse la patul lui. Dădu cuver-
tura la o parte. Din grabă, apucă și pijamaua, care căzu pe dușumea.
Fără s-o ridice, luă perna și o examină atent. „Eee..., uite: fire de păr!”
Cu mâna ușor tremurândă, le adună atent și le împături într-o foaie
albă. Acum ridică și pijamaua. Și... ce să vezi? În buzunarul de la
piept era... batista. O luase când fusese răcit. Exact ce-i trebuia! Fre-
netic, puse totul la loc ca și când nimeni nu s-a atins de nimic şi ieși
în grabă, cu prăzile în mână. Se opri în bucătărie. Scoase din dulap o
sacoșă nouă Phillip Morris, în care așeză relicvele. Apoi luă o bucată
de hârtie și scrise: „Am plecat la unchiul Tore cu treabă. Nu mă aș-
teptați. Macaroanele sunt în cuptor. Vin când pot. Margareta.”
148
Coana Argentina
Fericită că nimeni n-a dat peste ea, luă primul tramvai și se opri
drept la Argentina. De data asta, fata era îmbrăcată în haine de lucru,
ponosite. Cu batic în cap, cu mânecile suflecate, stătea în antreu, lân-
gă aragaz și pregătea o fiertură. În casă era abur mult.
– Poftiți în salon, vin și eu îndată...
Singură, pe scaunul „pacientului”, Margareta cercetă cu nerăb-
dare sanctuarul vrăjitoarei. „Câte taine or fi ascunse în toate lucrurile
astea? Altfel, de unde ar fi știut țiganca atâtea despre mine, despre
Cezar..., despre elevii lui Florea... Oare cu ce magie lucrează? Mda...
Are putere multă…” Ușa se deschise și apăru fata.
– Ați venit cu obiectele?
– Da, le-am adus! N-am găsit decât firele astea, pe perna lui. Îs
bune?
– Dacă sunt ale lui, merge... Asta-i batista? Buuun. Acum stai
mata jos, că fac eu descântecul... Dar nu te uita înapoi! Așa-i șpilul.
Fata luă două lumânări groase, una jumătate neagră, jumăta-
te verde, iar alta jumătate albă, jumătate roșie. Pe lumânarea neagră
scrijeli cu vârful cuțitului, în scriere inversă, numele „Cezar”. Dintr-o
sticluță cu untdelemn parfumat turnă câteva picături în palmă și în-
cepu să ungă lumânarea, așa cum mângâi antebrațul când te doare.
Luă din nou cuțitul și ciopli un țugui pe jumătatea neagră. Scoase
fitilul la vedere și-l aprinse. Flacăra se înălța tremurător spre tavan.
Fixă lumânarea pe o tăviță cu pentagramă și puse alături potirul de
aramă în care fumega un bețișor parfumat. După câteva clipe de ne-
mișcare, așeză în spatele lumânării o Biblie mare cu cruce și o des-
chise la întâmplare. Cu gesturi sacerdotale, puse peste ea pentagrama
de argint, steaua răsturnată cu cinci colțuri. Cu mâinile desfăcute a
invocare, începu încetișor o incantație. Semăna cu un bocet liniștit.
Margareta privea tot ritualul ca prin vis. I se părea că toți porii ei se
deschiseseră în fața ușii spre lumea nevăzută. De acolo, venea mister,
miros de tămâie și fum. Sub privirile ei de transă, Argentina luă trei
fire de păr și le arse în flacăra lumânării negre, îngânând:
– Du-te, du-te, piază rea.
149
Du-te înapoi în adânc,

Du cu tine tot blestemul,
Scrumul să se aleagă de el!
Plecați, iele, și nu mai veniți.
Plecați și lăsați băiatul în pace...
Fiori treceau pe spinarea Margaretei valuri-valuri. Văzu apoi
cum vrăjitoarea luă celelalte două-trei fire și le puse în potirul de ara-
mă, peste care întinse și batista.
– Tămâie sacră și curată
Tămâie, roua zorilor,
Adu peste băiat norocul.
Norocul apelor neîncepute
Norocul pământului
Norocul aurului
Norocul arginților
Norocul femeilor
Norocul faimei
Norocul taurului
Norocul șarpelui cel mare...
Vocea fetei se stinse ușor. Ridică batista îmbibată de fumul tă-
mâii. Întinse mâna spre vasul cu cristale și alese o pietricică neagră pe
care o puse în batistă. Apoi făcu trei noduri încrucișate. Triumfătoa-
re, i-o întinse Margaretei.
– Gata, doamnă. Ia batista cu piatra asta. Ea are putere să îm-
prăștie toate energiile negative. Ascunde-o undeva, prin patul lui, sub
cap. Și băiatul va fi slobozit.
– Doar atât?
– Da. Pentru slujba făcută, mâine să vii și să aduci cinci sute.
– Mâine... Cinci sute?
– Doar cinci sute... vezi, nu-ți cer mult, că ești cucoană mare.
Dar să-mi aduci! Altfel... slujba se întoarce spre nenorocirea fecioru-
lui. Dacă-l ai pe inimă, nu întârzii.
– Vin, vin..., zise Margareta și se îndreptă spre ușă.
150
Coana Argentina
Totuși, ca femeie curioasă ce era, ceva o mai rodea.

– Spune-mi, Argentino, cu ce magie lucrezi? Cu aia albă?
Chipul fetei se destinse într-un zâmbet șiret.
– Ălor slabi de îngeri le spun că-i doar magie albă. Dar, află
de la mine, cucoană, nu-i decât o singură magie, și-i neagră. Și-i pu-
ternică! Toate vrăjitoarele și vindecătoarele, câte sunt, numai cu asta
lucrează... Dar taci! Nu spui la nimeni. Că o să te ia în coarne toți,
până acolo că-ți vei dori moartea. Ține taina pentru tine și nu uita:
mâine te aștept.
151
ILARIE
În acea dimineață de primă zi de școală, Florea sosi istovit. În

cancelarie, profesorii se grăbeau să semneze condica și să se ducă la
ore. Pe Florea îl ținea burta. Se așeză oleacă și stătu așa, mai chircit,
până plecă și ultimul. Într-un târziu, mânat de conștiința datoriei, se
ridică și o luă spre clasă. Când îl văzură, câțiva de pe hol o zbughiră
înăuntru. Erau copii de-a VI-a. Când deschise ușa, ce văzu îi smulse
un zâmbet: copiii îl așteptau drepți, în picioare, surâzători, ca să-i
facă o surpriză.
– Măi, măi! Mă salutați de parcă aș fi... Ion-Vodă cel Cumplit,
al lui Hasdeu. Stați jos.
Clasa se așeză, chicotind. Pe scaun, Florea se simțea mai bine.
– Ei..., să-mi spuneți... Ia să-mi spună Mariana ce v-am dat
pentru vacanță?
O fetiță din banca a doua, cu părul strâns cuminte la spate, se
ridică.
– Ne-ați dat să facem o compunere despre „Primăvara în cartier”.
– Îmmm..., gemu Florea ușor, lăsând capul în jos.
Fetița, văzând că nu mai vine niciun comentariu, se așeză timi-
dă la loc. Înghițindu-și nodul, Florea privi crispat spre copii.
– Costea, vino, te rog, cu caietul și citește...
Un băiat înăltuț se ridică, dar nu se mișcă din bancă.
152
Ilarie
– Ai scris-o, fiule?
Copilul lăsă capul în pământ.
– Dom’ profesor! sări colegul lui de bancă, i-au plecat părinții și
a stat singur acasă cu bunica. A trebuit să facă mâncare, să spele..., că
bunica era bolnavă.
Câțiva șușotiră. Durerea din abdomen îi frânse răbdarea.
– Hai, liniște, copii... Așa e, băiatule?
Cu capul plecat, băiatul începu să lăcrimeze. „Un alt amărât”,
gândi Florea.
– Eh, lasă..., se întâmplă. Ce zici? O faci până lunea viitoare?
Băiatul dădu din cap afirmativ. Din spatele lui, o fetiță ridică
mâna.
– Vrei să vii tu, Sanda? Hai la tablă.
Fetița porni spre catedră. Deodată, un junghi îl făcu să icnească
și bărbia lovi pieptul. Copii observară. Se făcu liniște.
– Huh... Citește, Sanda... Dar eu... trebuie să ies puțin... Mă
întorc îndată.
Îl luase o stare de vomă de-i tăia răsuflarea. Ajunse la toaletă și
se încuie într-o cabină. Sprijinit de zid, se opinti de câteva ori. Dorea
să dea afară bolovanul din stomac... Degeaba... Stătu așa aproape
zece minute ca să se liniștească.
Când reveni în clasă, copiii stăteau smirnă, panicați. Florea se
lăsă pe scaun și-și sprijini capul în palmă. Urechile îi vâjâiau. Niște
pași se apropiau de catedră. Era Mariana, cu o butelcă de jumătate
cu apă, nedeschisă.
– Vreți niște apă?
– Oh! Mulțumesc, drăguțo...
„Ce copil!” Florea luă doar două guri.
– Vă e rău? întrebă copila.
Pe fața ei se putea citi compasiunea.
– Un pic... O să-mi treacă..., zise Florea, apoi, privind spre cla-
să, zise cu voce palidă: Hai, copii, deschideți caietul și mai scrieți o
compunere... Despre ce vreți voi. Până sună, o să-mi fie iarăși bine.
153
Încet, crampa amară îl slăbi și îi reveni optimismul. La sfârșitul

orei, i se păru că n-a fost chiar insuportabil. Dorea să creadă că a fost
doar ceva pasager.
Celelalte ore decurseră mai bine. Se făcu ora 13 când Florea se
întoarse obosit în cancelarie. Mai avea niște lucrări de corectat, așa
că se așeză la masa lungă. Profesorii intrau și ieșea. La urmă, Flo-
rea rămase singur. Pe la 13:30 intră Ilarie, profesorul de religie – un
bărbat corpolent și brunet. Barba neagră îl făcea și mai negru. Fiind
fumător împătimit, respira greu, deși nu avea mai mult de patruzeci
şi cinci de ani.
– Bună, salută el.
– Să trăiți, domnu’ Ilarie...
Omul se așeză pe scaunul de vizavi și rămase nemișcat..., a cu-
getare. Tic-tacul pendulului rupea liniștea.
– Ați terminat orele? intră în vorbă Florea.
– Așș...
Omul n-avea chef de vorbă. După câteva minute își ridică
privirea:
– Dar matale, cum o duci?
– Ce să zic, așa și-așa. Apropo – şi Florea îl privi pe sub sprân-
cene – zilele trecute a venit cineva pe la noi și mi-a spus una, alta,
despre moarte, suflet... , îi aruncă Florea nada.
Ca înțepat în coastă, Ilarie tresări.
– Sectant?
– Nuu..., tapițer.
Ilarie se relaxă...
– Și ce ți-a zis?
– Mi-a zis că, la moarte, sufletul se odihnește în țărână..., doar-
me până în dimineața învierii.
Ilarie zvâcni nervos:
– Minciună! Ăla sau e nedus la biserică sau e eretic!
– Dar... ce e rău?
– Totul!
– Eu, din discuția cu el, am notat câteva texte din... Scriptură.
154
Ilarie
– Ăștia-ți spală creierii cu Scriptura lor smintită.

Prins de un acces de zel, Ilarie se ridică gâfâind de pe scaun, se
duse la dulapul lui și scoase o Biblie mare cu cruce.
– Zi textul...
Surprins de turnură, Florea se cam pierdu. Căută în grabă după
un verset dintre cele pe care le discutase seara cu Cezar.
– Psalmul... 49 cu versul 15. Zice: „Dumnezeu îmi va scăpa su-
fletul din Locuinţa morţilor...”
Ilarie deschise la cuprins, găsi Cartea psalmilor, răsfoi câteva
pagini, citi în gând, apoi exultă.
– Ha! Mișelul! Ia citește!...
Florea luă Biblia, găsi locul și citi:
– „Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă și împlinește Celui Preaî-
nalt făgăduințele tale”.
Verifică textul. Da, era Psalmul 49 cu 15!? Mai citi o dată și
rămase perplex. Nici vorbă de suflet și de Locuința morților... „E o
altă Biblie?” gândi el înfrigurat.
Acum veni rândul lui Ilarie.
– Uită-te bine la ea... Asta-i Biblie cu cruce, Biblie adevărată, nu
ca alea. Dă Biblia încoace’ să-ți dau eu câteva!
De data asta, n-a mai căutat la cuprins, ci a deschis drept acolo
unde avea puse niște semne.
– Aici... cartea înțelepciunii lui Solomon, 9 cu 15. Ascultă:
„Căci trupul cel putrezitor îngreuiază sufletul; și locuința cea pământeas-
că împovărează mintea cea plină de grijă.”
Florea se ridică, ocoli masa și se postă în spatele lui Ilarie să
vadă cu ochii lui. Da, așa scria... Ilarie continuă:
– Asta înseamnă că există trup și mai există și suflet, dom’ pro-
fesor. Și că cele două sunt lucruri diferite. Clar?
Deschise la al doilea semn pus de el, tot în Cartea înțelepciunii,
la capitolul 8, cu versetele 19 și 20.
– Ia citește mata!
Zgâindu-se din spatele lui, Florea citi: „Am fost copil bun și am
avut parte de un suflet fără răutate. Sau mai vârtos, așa bun cum eram,
am venit într-un trup nespurcat.”
155
– Ce mai zici? Vezi că sunt două lucruri care nu se amestecă.

Trupul e de-aici. Dar sufletul e din rai și vine de sus în trup. La urmă,
când dă ortu’ popii, sufletul se întoarce în rai. Și-ți mai dau, că mai
am. Uite: despre sfintele parastase, care scot pe mort din iad! Aici...
Degetele groase se așezaseră pe versetul 9 din cartea lui Tobit,
capitolul 19:
– „Căci milostenia izbăvește de la moarte și curăță orice păcat!”
Vezi? Ăsta-i parastasul nostru ortodox. Schismaticii de catolici n-au
parastas! Și-acum, dom’ profesor, vine textul cel greu. Ia citește!
Cu inima bătând, Florea citi la 2 Macabei, versetul 12, versetele
39–46, pasaj care raporta evenimentele de după o bătălie în care că-
zuseră mulți evrei viteji: „Iar a doua zi... a fost rânduit ca să ridice tru-
purile celor omorâți. Și au aflat sub hainele celor morți lucruri închinate
idolilor, oprite de lege... Și, întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru
păcatul lor, ca să se șteargă de tot... Drept aceea, au adus jertfă de curățire
pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat...” Un gând i se răsucea în
minte: „Să fi fost înșelat?”
– Asta-i, dom’ Florea! Pricepi acum? Noi, ortodocșii, ne rugăm
pentru morți până-i scoatem din iad! Ideea că morții zac în țărână și
nu știu nimic... așș... gogoși! Mai dă-l încolo pe... tapițerul lu’ mă-sa
mare!
Scârbit de toată tărășenia, Ilarie se ridică greoi, aruncă Biblia
înapoi în dulap, luă catalogul din rastel și porni spre ușă.
– Hai că mă duc..., că m-așteaptă degeaba elevii... De-acu le dau
drumul!
Buimac, Florea își strânse lucrurile și ieși pe ușă. I se părea că
lumea se învârte cu el. „Ce-o fi și cu asta? Câte Biblii or fi? Care-i cea
adevărată?” Când ajunse aproape de strada lui, își aduse aminte de
porunca Margaretei, să-i cumpere Biblie. Așa că o coti, luă tramvaiul
și coborî la Patriarhie. Ajuns la magazin, căută rafturile cu ochii. Găsi
una mijlocie și o luă pentru Margareta... „Ia uite și una mare, cu cru-
ce, ca a lui Ilarie!” O luă și pe aceea. Puse banii jos, băgă Bibliile în
geantă și, obosit, luă încet drumul spre casă.
156
CÂNTĂ CUCUVEAUA!
Când sosi, Cezar stătea deja la masă. Venise nu de mult de la

cursuri.
– Bună, Cezar! Am să-ți spun una de-ți stă mintea în loc. Dar
după ce mănânci...
Și scoase din geantă cele două Biblii.
– Unde-i mama?
– A ieșit pe-afară, pe la vecine... sau la magazin.
Florea se așeză în fața lui și-i aruncă cârligul.
– Două Biblii, Cezar! Două!! Creștine amândouă. Și nu se po-
trivește una cu alta... Ce zici?
Mirat, băiatul întinse mâna, le deschise pe ambele la Cuprins,
și le compară.
– Mda... Sunt modificări. Trebuie să cercetez mai de-aproape.
Florea se retrase în dormitor. Era prea mult pentru el, și așa
slăbit. Deși nemâncat, nu-i venea să mănânce. Starea de rău de di-
mineață îi revenise. Întins pe pat, adormi... Și visă că era copil, acasă
la Rădăuți, în curte. Îi era cald și îi era sete. Tocmai dădea să iasă pe
poartă, la copii. Mama stătea în ușă și-i tot repeta îngrijorată: „Ai gri-
jă, Floricule, să nu te-neci! Să nu te-neci... Ai grijă, Floricul mamii...”
Un om cu cal venea pe drum. „Hai, ce mai stai!” Era Ilarie, îmbrăcat
în straie popești, care ducea calul negru la râu. De sete, băiatul se
întoarse în clasă să ia butelca de jumătate cu apă. Luă și volumul gros
157
al lui Hasdeu în mână. Când să iasă din cancelarie, scăpă clanța din
mână și curentul izbi ușa...
„Zdrang...” Ușa dormitorului se deschise bărbătește.
– Scoală, a venit..., se răsti Margareta.
– Ce? Cine? întrebă buimac Florea.
– Păi, pe ce lume ești?
–... la Rădăuți...
– Vorbești năzdrăvănii! Hai că a venit tapițerul! Eu mai am
treabă la Victorița...
Până să iasă Florea, tapițerul își schimbase hainele și trăsese
masa din sufragerie de-o parte, cât putuse mai bine. Acum își așeza
sculele lângă taburetul ce-i ținea loc de banc de lucru.
– Bine ați venit!
– Bine v-am găsit, domnu’ Florea. Cum a fost ziua de azi?
– Azi?
În loc să zică: „Bine!”, gândul îi fugi la Ilarie și la discuția cu el.
– Ce să zic? M-a cam lăsat în ceață...
Demetrescu își ridică ochii.
– În ceață? Cine?
– Ei... Am avut o discuție cu profesorul de religie...
– Interesant! Despre ce?
– Despre moarte. A scos Biblia lui cu cruce și... nu se mai leagă
nimic...
– V-ați contrazis?
– Ba, deloc! Dar ce mi-a arătat el m-a băgat în ceață rău de tot.
Mai rău ca înainte.
Demetrescu era din ce în ce mai nerăbdător.
– Ce v-a arătat?
– Ce să vă spun? Vă arăt într-o secundă. Cezar!
Băiatul apăru în ușă.
– Da, tată... Aaa! bună ziua, domnu’ Demetrescu.
– Bună seara, Cezar...
– Adu, te rog, Bibliile pe care le-am cumpărat azi, îl rugă Florea.
– Imediat!
158
Cântă cucuveaua!
Și Cezar intră cu cele două volume.

Demetrescu lăsă sculele. Se ridică, își trase scaunul lângă masă
și deschise Biblia mare cu cruce.
– Da... Este o ediție ortodoxă frumoasă, din anul 1993.
– Uitați!! Nu se potrivește una cu alta! zise Florea.
– Scuzați, interveni Cezar. Tata se referă doar la unele părți că
nu se potrivesc...
– De unde știi? îl întrebă stârnit Florea
– Le-am cercetat și am cam prins eu șmecheria.
– Da?... zise Demetrescu. Ia să vedem... Mda... Biblia ortodoxă
numește unele cărți din Vechiul Testament altfel decât în cea edita-
tă de Societatea Biblică Internațională. Uite, spuse el şi deschise în
paralel cele două Biblii. Hagai e numit Agheu; Țefania e Sofonie...
Cronicile se cheamă Paralipomene... Dacă citim însă conținutul, văd
că este același, cu rezerva dialectului arhaic, bisericesc...
– Nu-i asta problema, zise Cezar. Uitați-vă la cuprins!
– Ahaa! zise Demetrescu. În cea ortodoxă, Vechiul Testament
mai are încă niște cărți în plus!
– Ce-i cu astea? întrebă Cezar.
– Nu știu sigur... Bănuiesc că-s Apocrifele... Da, da, sunt cărțile
Apocrife...
Florea însă era nerăbdător să elucideze confuzia lui.
– Pe mine altceva mă roade. Când i-am dat textul din Psalmi,
cel de pe foile dumneavoastră, nu se potriveau textele. Cum se poate
așa ceva?
– Hmm... Asta n-o știu. Ia să cercetăm.
Subit, Demetrescu își ridică ochii, contrariat.
– Uite că ne-am luat cu cărțile și am lăsat scaunele de izbeliște...
N-ar fi mai bine să...
– Nu! Vă rog..., îl imploră Florea. Problema mă roade. E fier-
binte. Măcar până o veni Margareta de pe coclauri...
– Atunci, stați și dumneavoastră jos. Să le luăm pe rând. Care
ziceți că a fost textul?
– Era... Psalmul 49 cu versul 15.
159
Demetrescu citi textul în Biblia ortodoxă. Îl compară apoi cu

versiunea Cornilescu. Da, nu se potriveau. Mai dădu o foaie înainte, o
foaie înapoi... și încă mai multe... Trecură cam zece minute, în tăcere.
– Ei, da..., grăi Demetrescu și fața i se lumină.
– Ce? întrebă grăbit Florea.
– Încă puțin..., vă rog.
În timp ce Demetrescu continua să examineze Psalmii, Florea
se uita cruciș la foi. „Ce-o fi găsit??”
– Gata!
Chipul lui Demetrescu exprima deplină satisfacție.
– Cezar, ia Biblia mică. Lui tata i-o dăm pe cea ortodoxă. Cău-
tați amândoi Psalmul 49 cu versetul 15.
Cezar găsi pasajul primul și citi:
– „Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuința morților.”
– La mine zice altfel! zise iritat Florea, și citi: „Jertfește lui Dum-
nezeu jertfă de laudă, scrie și împlinește Celui Preaînalt făgăduințele tale.”
Demetrescu zâmbi, ca unul care dezleagă o șaradă.
– Buun. Acum, domnule Florea, dați înapoi și citiți Psalmul 48
cu versetul 15.
Florea citi și explodă:
– Extraordinar..., aici era versul! Și tâlharul nu mi-a zis nimic...
– Poate că nici el nu știe, îl scuză Demetrescu.
– Știe, hoțul..., că are semne puse peste tot! Dar..., cum vine
asta? Cum se explică diferența de numerotare între Psalmi: 48 în loc
de 49?
– Nu-mi explic. Doar am observat că, la un moment dat, re-
dactorii Bibliei ortodoxe au comasat Psalmul 9 cu 10, sub un singur
număr, „Psalm 9”. Din acel punct începe decalajul în numerotare. Iar
la sfârșit, ca să ajungă tot la 150, au rupt Psalmul 147 în două. Și gata,
au ieșit la socoteală!
Florea nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Cezar avea însă
o altă nedumerire. Privea în Biblia cu cruce la un psalm denumit
„necanonic”.
– Dar ce e cu Psalmul ăsta, 151?
160
Cântă cucuveaua!
– Ei, asta e o problemă mai grea...

Florea se aplecă peste masă și șopti:
– A venit Margareta...!
Într-adevăr, în curticică se zărea silueta ei.
– Lasă, tată! Doar nu pierdem vremea... Și apoi, trebuie să înțe-
leagă și mama odată că e un bărbat în casă și să țină cont de el!
– Poate de tine, Cezar..., că eu... deh, oftă Florea. Dacă n-am
„rupt pisica” atunci când a trebuit...
Margareta veni hotărâtă drept spre ei, cu autoritate de plutonier.
– Treaba... cum merge?
– Merge, mamă! Acum luăm o pauză, pentru că ne frământă o
problemă grea.
– Cu Biblia?...
Margareta făcu o pauză psihologică. Apoi, brusc, coborî vocea
în tonuri de jeluire.
– Știți voi că azi dimineață, pe la 8, a cântat cucuveaua... pe casa
noastră?
– Cucuveaua...? întrebă Florea, pălind.
Cezar intră în discuție:
– Cucuvea în București? În zarva asta? Fugi, mamă, de-aici!
Astea... pe la țară.
– Nu, dragă! M-a chemat Victorița și mi-a arătat-o. Stătea pe
coama dinspre șopron și cânta: „Cucvea, cucvea!”...
– Ei, și? Ce-i cu asta? întrebă Cezar.
– Ești mic și nu știi! îl contră mama. Unde se așază cucuveaua
și cântă, acolo... acolo...
– Ce?
– Acolo moare cineva. Se știe din bătrâni!
– Păi, toți murim odată, zise Cezar, neimpresionat de informație.
– Nu, măi! Moare! Moare degrabă.
În încercarea de a-și ascunde tulburarea, Florea trânti o „glumă”.
– Mi-o veni mie rândul...
Nu râse nimeni.
161
– Stați liniștit, interveni Demetrescu. Astea-s superstiții care

se împlinesc, eventual, doar cu cei care cred în ele. Cucuveaua nu e
Dumnezeu!
– Dooomnu’ Demetrescu!... zise cu glas amenințător Margareta.
– Vom trăi și vom vedea.
– Până atunci, trebuie să lămurim o problemă grea, sări Cezar.
Margareta plecă nemulțumită în bucătărie, îngrijorată și neînțe-
leasă. Florea rămase pe loc, prins între două frământări...
– Deci, cum e cu psalmul „necanonic”...? reluă Cezar discuția.
Demetrescu se lăsă pe spătarul scaunului.
– E un subiect mai amplu, care se leagă de prezența celor pai-
sprezece cărți apocrife adăugate la cărțile Vechiului Testament.
– Apo...crife?
– Apocrifele43, dacă-mi amintesc eu bine, sunt cărți scrise de
diverși evrei care trăiau în afara Palestinei. Ei au produs un soi de fol-
clor. Însă niciunul dintre autori n-a pretins că a scris sub inspirație. În
plus, în ele au fost identificate o mulțime de erori istorice, geografice...
Dar cel mai grav lucru este că Apocrifele propagă idei păgâne, care
contrazic frontal învățătura biblică.
– Pezevenghiul..., zise Florea în barbă. Mi le-a servit pe tavă
una după alta. Știa că sunt neinițiat.
Demetrescu scoase un pix și luă o bucată de hârtie.
– Vă mai amintiți ce pasaje v-a „servit”?
– Ceva cu... cu preexistența sufletului. Scria că sufletul coboară
din cer în trupul unui prunc... și încă una, cu parastasul...
– Parastas? Nu cred să existe cuvântul ăsta în Apocrife.
– Ei, nu scria direct „parastas”, ci... rugăciuni și slujbe pentru
morți. Cică să-i scoată din iad...
– Domnu Florea, dacă o să citiți Apocrifele, o să vă lămuriți
de îndată. Unele sunt curat basme..., altele sunt istorioare în care
43
Apocrif – în greacă: „obscur”, sau „ascuns”. Numele provine de la faptul că aceste cărți erau păs-
trate în camerele „obscure” din spatele sinagogii. Ele n-aveau utilitate liturgică. Au fost scrise de
către iudeii dispersați între păgâni, între sec. IV și II înainte de Hristos. Niciodată ele n-au fost
considerate inspirate. Nici evreii și nici creștinii nu le-au inclus în numărul cărților canonice, sau
normative. Uneori, la sărbători, se mai citea din ele.
162
Cântă cucuveaua!
se uzează formule magice. Mai există niște culegeri de înțelepciune

populară și un număr de cărți cu un caracter istoric...44
– Dar, domnule Demetrescu, cum de apar ele în Biblia ortodo-
xă? întrebă contrariat Florea.
– Hmm... în edițiile vechi, ele apar cu mențiunea „apocrifa”45.
Însă, din cauza confruntărilor teologice din ultimul secol, în care pro-
testanții, pe baza Bibliei, acuzau bisericile tradiționale de învățături
nebiblice, ce s-or fi gândit? Hai să desființăm distincția „necanonice”
și să le băgăm la rând cu toate celelalte. Poporul nu știe. Și uite-așa
au ajuns practicile noastre păgâne să-și găsească un oarecare suport
în Biblia cu apocrife.
– Se poate așa ceva? întrebă Florea buimac.
– Uite că s-a putut. Omul de pe stradă e de bună-credință și
poate fi ușor convins.
– Adineauri, ziceați ceva de... protestanți. Cine sunt ei? întrebă
Cezar.
Demetrescu lăsă pixul și se ridică în picioare.
– Întrebați pe domnul și doamna Schuler. Sau pe Lisa. Ei sunt
protestanți. Acum, aş zice, haideți să-i facem o bucurie doamnei și să
pornim la treabă!
Cezar se retrăsese în camera lui cu Biblia cu cruce, curios să
găsească basmul cu balaurul. Iar Florea a rămas să-i țină de urât tapi-
țerului. Așa, slăbit, mai puse și mâna câteodată. Pândea un moment
prielnic, când să-l descoasă pe Demetrescu despre alte întrebări. Pe
la ora 7, Cezar ieși din cameră.
– Tată, e doamna Schuler la telefon. Ar vrea să vorbească cu
tine.
– Cu mine??
Mirat, Florea luă mobilul:
44
Basme eroice: Iudita; Bel și Balaurul. Povestiri anecdotice: Tobit; Susana. Ode: Cântarea celor trei
tineri; Rugăciunea lui Manase. Culegeri sapiențiale: Înțelepciunea lui Solomon; Înțelepciunea lui
Iisus Sirah; Cărți istorice: Baruh; Epistola lui Ieremia; Ezra III, Macabei I, II și III.
45
Biblia de la București, tipărită în 1688, le separă de cărțile canonice și le introduce sub numele
„Apocrifa – Ascunsele ceale ce-s la Jidovi”.
163
– Alo! Da! Sărut mâna... Da, este. Vreți să vi-l dau?... Domnule
Virgil, vă caută doamna Schuler...
„L-o fi văzut că-i meseriaş priceput. O avea și ea ceva de reparat”,
gândi Florea. Conversația nu dură decât două minute, că Demetrescu
se întoarse cu telefonul în mână.
– M-au invitat să le fac o vizită, cu Biblia..., explică Demetrescu.
– O! zise Florea surprins. Mare lucru! Și când va fi evenimentul?
– N-am încă un răspuns. Trebuie să discut întâi cu dumnea-
voastră. Planul nostru era să lucrăm întins, până vineri la patru.
– Programați cât mai repede, domnule Demetrescu! De muncă,
e timp berechet.
– Dar... ce-o să zică doamna?
– O să-i explic eu..., îl liniști Florea. Cum-necum, n-o să aibă
încotro și va înțelege.
Florea formă numărul și îi pasă telefonul lui Demetrescu. Că-
zură de acord: va fi peste două zile, miercuri, când va fi liber și dom-
nul Schuler. Ora? Cel mai bine 6, ca să nu se întindă noaptea.
– Și... despre ce vom vorbi? iscodi Florea.
– Nu știu... Probabil ceva legat de părerea că sufletul supravie-
țuiește după moarte.
În acest moment, din bucătărie se auzi glasul Margaretei:
– Florea!
– Scuzați-mă... Nevasta...
Cu pași mărunți, se prezentă la raport.
– Tu nu mănânci azi? Ce-ai de gând?
– Nu-mi vine...
– Uită-te, omule, în oglindă. Arăți ca un mort. Nu vezi cât ai
slăbit?
– Dar nu pot mânca acum...
– Ia lasă vorbele și pun-te de mănâncă.
– Vorbește mai încet. Înțelege că acum nu mănânc! spuse apă-
sat Florea. Mănânc când îmi va veni bine!
– Ia te uită, cocoșelul! se miră Margareta, dând doi pași înapoi.
Treaba ta, dar să nu-mi vii să mi te plângi că te doare capul!
164
Cântă cucuveaua!
Florea se retrase în dormitor. Se întinse pe pat. De două zile nu

mai putu ieși la toaletă. Rău! Și nici să mănânce. Măcar de-ar ști ce
are! Slăbit, zăcea în dormitor. Îl ardea sufletul să iasă și să-l întrebe pe
tapițer atâtea lucruri. Oftând, aprinse veioza și luă Biblia. O deschise
la Evanghelia după Ioan, la capitolul 11, despre învierea lui Lazăr.
„Ce interesant! De ce spune Iisus: «Boala aceasta nu este spre moarte,
ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit
prin ea?» Hm! Cum poate o boală, o nenorocire, să fie spre slava Lui?
Boala mea să fie și ea spre slava Lui?... Apoi, uite că Lazăr moare.
Și totuși Iisus spune: «Boala aceasta nu este spre moarte?» Cum vine
asta?” A tot cugetat. La urmă, și-a adunat puterile, s-a sculat, și-a luat
Biblia și a ieșit la Demetrescu.
– Vă deranjez?...
– Ați venit la timp ca să întindem chingile la canapea.
Anevoie, Florea îngenunche și apucă chinga strâns.
– Domnul Virgil, am o dilemă..., poate mă lămuriți. La învierea
lui Lazăr, Iisus spune că boala aceea nu e spre moarte. Și totuși Lazăr
moare? Cum să înțeleg? Sau nu știa Iisus că Lazăr va muri...?
– O secundă, să terminăm cu chinga...
Cei doi o întinseră și Demetrescu o fixă în cuie. Apoi se ridică și
se întoarse spre Florea.
– Deci chestiunea cu boala? Vreți să aduceți Biblia de pe masă?
Demetrescu o deschise la Apocalipsa, capitolul 2, versetul 11,
unde scria: „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moar-
te.” O deschise apoi la penultimul capitol, 21, şi citi versetul 8: „Cât
despre fricoși..., ucigași... și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care
arde cu foc..., adică moartea a doua.” Florea citi, apoi își ridică ochii
nedumeriți spre Demetrescu.
– Nu înțeleg...
– Vă spune ceva această expresie „moartea a doua”? De patru ori
amintește Apocalipsa de ea.
– Nu...
– Gândiți-vă logic: cineva nu poate muri de două ori, decât
dacă, după primul deces, înviază...
165
– Așaa? Deci a doua moarte... trebuie să fie...

Florea se căznea să conceptualizeze, dar nu-și găsea cuvintele. Îl
ajută Demetrescu:
– Este sentința finală a lui Dumnezeu care se va executa la
urmă de tot, la Judecata de apoi. Deocamdată toți, buni sau răi,
avem parte de „obștescul sfârșit”. Asta e moartea întâi. Dar istoria
muritorilor are un deznodământ luminos: învierea. Când Iisus va
coborî din cer, va avea loc ce a promis El în Ioan, capitolul 5, verse-
tul... 28… și 29: „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul
când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele.
Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor
învia pentru judecată.”
Ochii și mintea lui Florea se împotmoliseră în versetele date. Își
duse mâna la bărbie și o freca îngândurat.
– Cum adică? Nu toți învie pentru judecată?
– Ne lămurește versetul 24. Ia citiți-l!
Florea îi dădu glas: „Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce
M-a trimis... nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață!” Acum
era și mai nedumerit. Demetrescu încercă să-i împrăștie negura.
– Cei care cred cu toată inima în Iisus rezolvă chestiunea „jude-
cății” chiar în timpul vieții lor.
– Deci nu mai vin la judecată???46 îngână Florea.
Brusc fața i se destinse într-un surâs de mulțumire.
– Da... cred că am înțeles. Moartea a doua este moartea ultimă,
din care nu va mai fi nicio înviere. Zic bine?
– Corect! Dar moartea întâi ce este, domnule Florea? Vă mai
amintiți?
– Păi... e un somn! Moartea întâi este consecința păcatului.
După ea vine învierea – și pentru buni, și pentru răi. Iar moartea a
doua vine după aceea, ca o sentință doar pentru cei răzvrătiți. Am zis
bine?
46
1 Timotei 5:24
166
Cântă cucuveaua!
– Da. Acum să ne întoarcem la boala lui Lazăr. Murind, Lazăr

nu devenea de fapt prizonierul morții veșnice! Boala lui nu era „spre
moarte” – adică moartea a doua –, ci spre slava lui Dumnezeu, cu
referire directă la învierea pe care Iisus avea s-o producă peste câteva
zile.
– Daa... Ce frumos!
După câteva minute de savurare a ultimei descoperiri, Florea
se ridică și se duse încet în dormitor. Închise ușa după el, ca nimeni
să nu-l deranjeze. Se întinse, obosit, pe pat. „Deci nici boala mea…
poate că nu este spre moarte. Măcar de ar fi ea spre slava Lui...”, și
lacrimile au început să-i ude perna.
167
DOMNUL ROTH
Veni și ziua de miercuri. Ea însă fu marcată de un eveniment

catastrofic.
Pe la 6 și jumătate în zori, solul morții se opri din nou pe aco-
perișul familiei Costache și cântă prelung. De data asta fu auzit de
întreaga familie. Și de vecini. Margareta era terifiată. Cu ochii umezi,
nu-l scăpa din ochi pe Cezar. „Ce-o vrea, dihania? Să mai stea oleacă
până-i pun batista cu piatra neagră la căpătâi. Doar i-am dat fetii o
groază de bani. Și, dacă mai vrea, îi mai dau! De ce a mai venit? Afu-
risita! Să-mi lase băiatul în pace!” Văzându-și mama stresată, Cezar
o necăjea cu glume negre. Florea însă era liniștit. De când i se mai lu-
minase mintea cu privire la moarte, aștepta într-o senină resemnare
evoluția lucrurilor. „Știe Dumnezeu”, îşi spunea el.
La școală, lucrurile urmau făgașul obișnuit. Printre altele, Flo-
rea aduse lucrările celor de-a VII-a și, ca să-şi economisească puteri-
le, îi puse să citească din lectura obligatorie. La sfârșitul orelor, când
să intre în cancelarie, dădu nas în nas cu Ilarie.
– Cum e, domn profesor?
– Bine de tot, răspunse Florea senin.
– Scăpași de ereticul?
– Scăpai... de confuzie, domnule profesor. M-am pus să cerce-
tez Bibliile și, uite, m-am lămurit cum e cu numerotarea Psalmilor, cu
Apocrifele. Acum mi-e clar...
168
Domnul Roth
Ca trăsnit, Ilarie se holbă la el, fără să-i vină să creadă.

– Adică... cine ți-a spus?
– Dar nu trebuie să-mi spună nimeni. Faptele sunt fapte. În ziua
de azi, istoria este colea, lângă noi. Oricine are acces la informație.
Pentru câteva clipe, Ilarie nu-și găsea cuvintele.
– Ascultă! spuse Ilarie şi chipul lui luă expresie de inchizitor.
Lucrurile sfinte nu sunt de nasul oricui. Mata ești profesor de româ-
nă. Cu ce drept te vâri în teologie?
Florea roși. Timiditatea lui ricoșă într-un spasm de eroism.
– Cu același drept cu care dumneavoastră, la ora de religie, folo-
siți limba română, materia mea...
Deși copilăresc, argumentul îl năuci pe Ilarie. Dădu să plece,
dar se întoarse brusc. Negăsindu-și însă cuvintele, renunță și plecă
bodogănind.
Când Florea ajunse în cancelarie, observă că doamna Simiones-
cu, profesoara de fizică, fusese de față și auzise tot. Fără să mascheze
faptul, ea îl privea fix, cu admirație.
– Felicitări, domnule profesor...
– Eu... ce-am făcut? bâigui el rușinat.
– De două ori felicitări! O dată, pentru că aveți înclinații du-
hovnicești, lucru mai rar în zilele noastre, și apoi...
Doamna făcu o pauză, ceea ce creă un suspans dramatic pentru
bietul Florea.
– ... felicitări pentru că ați avut tăria să-l... domoliți pe domnul
Ilarie. Printre noi, nu prea e cineva care să-i impună respect.
Ca în fața unei revelații, Florea îndrăzni:
– Dumneavoastră... studiați Biblia?
– Ei, așa..., din când în când. Dar în școală, nu prea ai cu cine
vorbi...
– Poate, odată..., mai încolo..., îndrăzni Florea, surâzând. Eu...
Dacă o să doriți...
Doamna dădu aprobator din cap. Florea puse catalogul în
rastel, apoi trecu la condică. „Bine că nu sunt chiar singurul. Câți or
mai fi printre noi, neștiuți...?” gândi Florea fericit.
169
În drumul spre casă, se opri de câteva ori să-și tragă sufletul. În

stația de autobuz, găsi o bancă liberă. Se așeză. Cu mintea românului
de pe urmă, privea trecătorii. „Sunt voioși, veseli... Ce știu ei despre
viață, despre moarte? Se duc anii, așa, pe negândite, și se trezesc,
speriați, cu moartea în față, ca mine. Dacă-aș mai fi o dată tânăr...
ehei, așa ca Cezar...” Și Florea dădu din cap a pagubă. Când se simți
în stare, se ridică și o luă mai departe, spre casă, unde-l aștepta o nouă
confruntare cu Margareta. E drept, nu prea mâncase de mult, dar tot
sătul se simțea. Ciugulise câte ceva, cu lehamite. Gândul că diseară
avea să meargă la Schuleri era motivația care-l remonta. Deodată,
claxonul unei mașini îl făcu să se întoarcă. Era Herlea, profesorul
de sport, căruia îi mai împărtășea din când în când din durerile sale.
– Hai, dom’ Florea, să te duc acasă.
– O, mulțumesc.
Pentru că tot era pe roți, Florea îl rugă să-l ducă mai întâi la labo-
rator să ridice analizele, apoi să-l lase în dreptul străzii lui. Zis și făcut.
Când, în sfârșit, intră în casă, Margareta îl aștepta cu masa pusă.
– Hai și mănâncă!
Cât timp se spălă pe mâini, își făcu socotelile. Să se certe cu
Margareta, nu-i venea. Decât ceartă, mai bine o supă chinuită. Se
așeză la masă, luă lingura și încercă o gură. Era bună, dar lui îi venea
pe dos. Încă una... Margareta stătea și se uita la el ca un polițai la un
infractor, numărându-i lingurile.
– E bună, așa-i?
– Minunată...
Reuși să dea pe gât vreo zece linguri, când „zbîrrrrr”, sună tele-
fonul. „Acu-i momentul!” De cum dispăru Margareta în sufragerie,
Florea se ridică, luă farfuria și scurse zeama în chiuvetă. Legumele
le aruncă frumos în coș și... le mască acoperindu-le cu un șervețel, ca
să nu-l dibuie nevasta. Convorbirea dură ceva. Când Margareta se
întoarse, Florea... mâncase tot! Ridicându-se hotărât, ca să nu mai
dea loc la replici, conchise:
170
Domnul Roth
– Săru’ mâna pentru masă! Felul doi nu mai pot..., îl las pentru
cină...
Și dispăru rapid în dormitor. Dornic să descifreze ceva din ana-
lizele medicale, le răsfoi, dar nu pricepu nimic. Poimâine avea ore
mai puține și se gândea să meargă cu ele la internistul din policlinică.
„Ceasul adevărului” îl cam înfricoșa. Ca să reziste la întâlnirea de la
Schuleri, se întinse pe pat. În geantă așezase Biblia nouă, chiar lângă
foile cu analize... „Nu cumva să le găsească Margareta...” Puse apoi
ceasul să sune la cinci. Încă nu dormea când Cezar intră ușurel.
– Tată, când pleci, ia-mă și pe mine.
– Bine, Cezar. Te rog chiar să conduci mașina.
***
Totul decurse conform graficului. La cinci și un sfert, Florea și
Cezar urcau în mașină.
De îndată ce i-a văzut dispărând, Margareta încuie ușa, ca nu
cumva să dea buzna vreo vecină, cum s-a mai întâmplat, și se puse
pe treabă. Se duse iute în cămară și scoase din ascunzătoare obiec-
tul magic de la Argentina. Intră în camera lui Cezar. Acolo domnea
dezordinea. Lângă piciorul biroului, zăceau aruncate trei-patru ma-
nuale; pe covoraș, erau risipite niște coli de hârtie; patul era nefăcut
– simptome ale unor trăiri intense care scot omul din rutină. „Cu atât
mai bine”, gândi ea. „N-o să bănuiască nimic!”
Călcând cu grijă printre foi, se așeză pe pat și luă în mâini perna.
Desfăcu frumușel fermoarul lenjeriei și ascunse batista cu pietrici-
ca neagră. Apoi trase fermoarul și puse perna la loc, cum era. După
ce-și contemplă câteva clipe opera, dădu din cap. „Nu-i bine! Dacă
întoarce perna, o găsește mintenaș...” Scoase piatra din husa de pernă
și cugetă. „Cel mai bine e s-o ascund sub saltea, în dreptul capului.
Că doar nu el schimbă lenjeria!” Cu un oarecare efort, ridică salteaua
groasă și plasă batista înnodată cu trei noduri la locul potrivit, apoi
împinse salteaua la loc. Încercă apoi cu mâna să vadă dacă se simte
ceva. „Perfect!” murmură ea. Frecându-și mâinile cu satisfacție, ieși la
fel de atentă din cameră. „De-acum, gata cu duhurile!”
171
Era ora 6 fără 5 când tatăl și fiul ajunseseră în fața vilei cu două
etaje a familiei Schuler, undeva prin spatele Cotrocenilor. Lisa era la
geam. Cezar cumpărase niște lalele roșii pentru Lisa și un alt buchet,
de lalele galbene, pentru doamna Schuler. De mână, tinerii se retrase-
ră puțin la Lisa în cameră. Nu după mult timp, apăru și Demetrescu.
– Scuzați-mă. Mi-a luat ceva până să găsesc adresa.
– O, bun venit! Ați sosit la timp, zise doamna Schuler.
În urma ei apăru și Hans. Apartamentul în care locuiau era
mare și frumos. Holul larg dădea într-o bucătărie generoasă.
În stânga, era o baie de serviciu și biroul domnului Schuler. La
dreapta era sufrageria, o încăpere mare. O ușă ducea, probabil, spre
dormitoare. Sufrageria era mobilată clasic și cu gust. Pe peretele din
spatele canapelei atârna un tablou cu un peisaj flamand de iarnă.
În mijloc era o masă mare, acoperită cu un pluș bleumarin, pe care
așteptau câteva platouri: sărățele, fursecuri, o carafă mare cu apă și
șase pahare. Oaspeții luară loc. Demetrescu se nimeri față în față cu
domnul Schuler.
– Am aflat că sunteți inginer, spuse gazda cu amabilitate.
– Da, sunt electronist. De când cu restructurările, lucrez în te-
lecomunicații, la NOBEL Telecom.
– Așa? Și, pe deasupra, vă pricepeți și la tapițerie! Apreciez
mult asta! Noi, nemții, considerăm că munca manuală dezvoltă ca-
pacitățile intelectuale și personalitatea.
– Da, așa e, zise Demetrescu. Mă străduiesc să-l introduc și pe
băiatul meu în meserii. În cât mai multe, ca să nu se teamă de viață!
Odată cu revenirea Lisei și a lui Cezar, discuția se urni spre
tema pe care toți o așteptau, unii cu interes, alții cu teamă. Doamna
Schuler fu cea care deschise dialogul.
– Domnule Demetrescu, începu ea. La ultima noastră întâlni-
re, vă provocasem cu o întrebare care, drept să vă spun, m-a tulbu-
rat. Atunci ne-ați prezentat o listă de pasaje din Biblie. Ideea era că
sufletul, adică noi înșine, atunci când murim, dispărem într-o sta-
re de somn profund, până la înviere. Noi, protestanții, știam altfel:
că sufletul, după moarte, se înalță la cer, unde așteaptă momentul
172
Domnul Roth
învierii. Atunci, sufletul reintră într-un trup nou, fără păcat... Să fi

greșit Martin Luther, marele reformator? Și, dacă da, cum se face că,
de aproape cinci sute de ani, nimeni n-a sesizat această greșeală. Că
teologi sunt destui!
În timp ce doamna Schuler vorbea, soțul se uită de câteva ori
la ceas de parcă aștepta ceva. La un moment dat, se ridică, merse în
bibliotecă și reveni cu Biblia germană și o altă carte. Când ea termină
de vorbit, Demetrescu scoase liniștit același fascicul cu textele biblice.
– Să știți, eu îl admir foarte mult pe Luther. El a avut marele
merit de a traduce Biblia și de a o pune în mâna poporului. Teza
lui, că omul este mântuit doar prin harul lui Hristos, este și pentru
mine axa fundamentală a teologiei. Într-un fel, sunt și eu luteran...
Dar... mi-aș permite să vă pun o întrebare: dumneavoastră, doamnă,
credeți că Luther a fost perfect?
– O, nu... Nimeni nu este.
– La fel cred și eu. E primejdios să ne legăm de un om ca de
Dumnezeu. Dacă lucrul acesta este primejdios în afaceri și în matri-
moniale..., în teologie e fatal.
Domnul Schuler lovi de câteva ori cu vârful creionului în co-
perta cărții.
– Sugerați că Luther a greșit în ceva anume? întrebă el calm.
– Nu asta vreau să spun. Orice om, oricât de bun, este tributar
culturii în care s-a format. Nimeni nu gândește independent de men-
talitatea vremii sale. La fel a fost și cu Luther, și cu noi... Doar omul
care, din respect pentru Biblie, rămâne deschis, gata să-și revizuiască
părerile moștenite, doar acela va depăși limitele culturale.
Demetrescu făcu o pauză, apoi se uită la domnul Schuler.
– Nu uitați că Luther a fost format în mentalitatea catolică. El
a reușit să se smulgă din multe cătușe, dar... nu din toate. În unele, a
rămas bun catolic...
– Puteți să dați un exemplu? interveni domnul Schuler.
În clipa aceea se auzi soneria. Schuler sări de pe scaun.
– Cine-i? îl întrebă în șoaptă doamna Schuler, privindu-l
întrebător.
173
– E... pastorul, răspunse el evaziv

– De ce nu mi-ai spus? îi reproșă ea, tot în șoaptă.
El n-apucă să-i mai răspundă. În hol apăru un bărbat zvelt, cu
ținută dreaptă, îmbrăcat într-o reverendă. Avea părul grizonat și o
țăcălie mică, tăiată rotund. Doamna Schuler ieși să mai aducă un
pahar și o farfurioară. Domnul Schuler îl introduse:
– Vi-l prezint pe domnul Christian Roth, pastorul..., sau... pre-
otul nostru.
Oaspetele îi salută cordial pe toți, apoi se așeză vertical lângă
domnul Schuler. Acesta îl introduse sumar în subiect: despre moarte,
despre suflet... Apoi i se adresă lui Demetrescu:
– Spuneați...? Da... Vorbeați de unele tradiții catolice de care
Luther n-ar fi reușit să se detașeze. Ați putea să dați doar un exemplu?
– Da. Chiar doctrina sufletului și a morții! Uitați...
În timpul dialogului, ochii lui Roth îi scrutau pe oaspeți, pe
rând. Demetrescu se aplecă și scoase din geantă o cărticică.
– De câtva timp, a apărut în limba română cartea unuia dintre
cei mai celebri luterani din secolul al XX-lea. Cu siguranță, îl cunoaș-
teți pe Oscar Cullmann...
– Cullmann? intră pastorul în discuție. O, da! A fost un foarte
mare teolog, o stea. A trăit nouăzeci şi şapte de ani. Am avut harul
să-l cunosc personal la Berlin, cu vreo cincisprezece ani în urmă. A
fost un teolog perfect!
– ... Scuzați că vă întrerup..., spuse Florea încetișor. Aș putea...
până la baie?
– Să vă conduc..., spuse doamna Schuler.
– Nu-i nevoie. Vă rog! Merg singur.
După vreo trei minute, Florea se întoarse palid. Episodul trecu
pe neobservate. Între timp, Demetrescu continuă, ridicând cărțulia
la vedere:
– El a scris cartea aceasta: Nemurirea sufletului? Sau înviere din
morți?. Deja în titlu te vezi pus în fața unei alegeri. În ce crezi? În
nemurirea sufletului? Atunci învierea este de prisos: că doar rămâi
viu și nu mai trebuie să înviezi. Sau în înviere? Dacă crezi că sufletul,
174
Domnul Roth
odată cu omul întreg, moare, atunci învierea este o veste extraordina-

ră! Demonstrația lui Cullmann este magistrală, cu toate că e simplă.
În timp ce vorbea, deschise cartea la primele pagini și arătă cu
degetul spre un paragraf.
– Aici, Cullmann compară cele două modele: cel grecesc și cel
biblic. Pe un taler îl pune pe Platon, cu dialogul său „Fedon”47. Pe tale-
rul celălalt îl pune pe apostolul Pavel cu Întâia epistolă către corinteni,
capitolul 15. Apoi te provoacă: crezi că moartea este o prietenă care
te eliberează de trupul material și te proiectează în eter? Sau, dim-
potrivă, crezi că moartea e un dușman hâd, cum spune Pavel, care te
dezbracă de dreptul la viață? Care-i modelul adevărat? Moartea surâ-
zătoare a lui Socrate – conceptul grecesc? Sau moartea în agonie a lui
Iisus – modelul biblic?” De aici pleacă totul. „Dacă închei primul nas-
ture greșit – spunea Goethe – sfârșești prin a încheia greșit tot șirul.”
În sufragerie se lăsă tăcerea. Domnul Schuler privi întrebător
spre reverend. Acesta își drese vocea și zise:
– Să știți totuși că Oscar Cullmann nu este o autoritate finală în
materie de doctrină. Și nici nu-i singurul în domeniu... Cartea lui...,
mda, o știu. E scrisă la modul foarte general...
Liniștit și cu un zâmbet cordial, Roth își scoase ochelarii din bu-
zunar, ceru Biblia lui Schuler, privi la cei adunați și continuă, elegant:
– De la bun început, trebuie să vă spun că subiectul este foarte
complex. E ca un... labirint în care mulți se rătăcesc. Biblia are multe
argumente în favoarea „sufletului nemuritor”. Iată un argument im-
portant despre care Cullmann nu vorbește: Evanghelia după Luca, în
capitolul 16, de la versetul 19 până la capăt...
Curioși, toți au deschis Biblia la pasajul indicat. Textul vorbea
despre un om bogat și un sărăntoc, Lazăr, care cerșea la porțile lui.
La moarte, fiecare a fost repartizat: bogatul în iad, în vecinătatea flă-
cărilor, iar cerșetorul, drept în „sânul lui Avraam”. Din fundul iadului,
bogatul începe să negocieze cu Avraam, cerând ajutorul lui Lazăr
47
În dialogul „Fedon”, Platon redă ultima cuvântare a lui Socrate înainte de a bea otrava, în care
face apologia sufletului nemuritor. El susține că moartea este actul luminos care eliberează sufletul
din închisoarea trupului.
175
pentru o gură de apă. Răspunsul însă e categoric: Nu există nicio

punte între rai și iad.
– De asta ce ne puteți spune?! întrebă domnul Schuler cu
satisfacție.
– Într-adevăr, răspunse Demetrescu. Pasajul ridică o serie de
probleme. Eu v-aș propune să-l investigăm așa, inginerește. V-aș ruga,
domnule pastor, să ne spuneți în ce gen se încadrează pasajul? Este
raport istoric? Este narațiune? Este profeție? Sau fabulă...?48
– Domnule... Demetrescu, parcă? Greșiți. Nu putem lua Biblia
„inginerește”, ci... spiritual.
Chipul lui Demetrescu roși.
– Da. Îmi pare rău că am folosit termenul „inginerește”. Cer scu-
ze. Voiam să spun s-o abordăm analitic. Puteți spune în ce gen se
încadrează pasajul?
Strâns cu întrebarea, domnul Roth cercetă câteva clipe frag-
mentul și zise:
– Nu poate fi profeție. Nici poezie. Ar putea fi... parabolă. Sau...
chiar o revelație despre realitățile de dincolo.
– Totuși majoritatea teologilor consideră pasajul acesta ca fiind
o parabolă49. Pe ce temei? Reiese chiar din conținut...
Doamna Schuler se uita când la Demetrescu, când la Roth.
Acesta din urmă ședea drept în scaun și nu-și ridica ochii din carte.
Demetrescu privi spre doamna Schuler.
– Spuneți, doamnă, din câte ați citit în Biblie, cum vă închipuiți
raiul?
Florea se simțea din ce în ce mai rău. Ar fi plecat acasă, dar
subiectul era prea important! Mai ales pentru el, omul cu un picior
în groapă... Stătea sprijinit de spătarul scaunului fără să zică nimic.
– Trebuie să fie... un loc minunat. Acolo e Tatăl... și Fiul. Acolo
sunt îngerii, toți sfinții...
– Ați putea accepta un rai... fără Iisus Hristos și fără Tatăl?
48
Un alt fel de a spune pentru „pildă”, sau „parabolă”.
49
Biblia de Ierusalim comentează astfel: „Capitolul 16 prezintă două parabole...”
176
Domnul Roth
– O, nu...
– Uitați-vă peste pasaj. Raiul ăsta... cum se cheamă?
– Ăăă... „Sânul lui Avraam”.
– Hmm... Nu vă mirați că nu e „Sânul lui Hristos”, nici „al Ta-
tălui”? În povestire, unde-i Hristos? Nu vi se pare ciudat că în acest
rai, puterea de decizie îi aparține lui Avraam, și nu lui Dumnezeu?
Roth își ridică ochii din carte și spuse, cu emfază:
– Pierdeți din vedere, domnule inginer, că Iisus le vorbea
iudeilor!
Demetrescu se întoarse spre reverend.
– Ajutați-mă, domnule pastor! Ce îi învăța Biblia pe iudei des-
pre „Sânul lui Avraam”?
– Biblia? Hm... Dacă mi-amintesc... „Sânul lui Avraam” este o
tradiție iudaică...
– Așa este. Dar Biblia? Ce zice Biblia?
– Mmm... Nu zice nimic...
– Biblia tace. „Sânul lui Avraam” n-o să-l găsiți decât în „basme-
le evreiești” pe care le combătea apostolul Pavel.50
În sufragerie se auzi o ușoară rumoare. Domnul Schuler dădea
semne de nerăbdare. Cu ochii la pastor, Demetrescu continuă:
– Mai ajutați-mă o dată: ce spune Biblia despre Avraam? Unde
este el acum? Ce face?
– Mmm... Noi credem că este în cer, la Dumnezeu..., zise Roth.
Demetrescu se întoarse către doamna Schuler:
– Doamnă, vreți să citiți... ăă... Isaia, capitolul 63, versetul 16?
Doamna Schuler găsi pasajul și citi:
– „Avraam nu ne cunoaşte...”
– Cum explicați, domnule pastor?
Doamna Schuler privea uimită.
– Mmm... E un amănunt și... n-am la îndemână comentariul...
– Aș vrea să vă amintesc, continuă Demetrescu, că, din punctul
de vedere al Bibliei, Avraam este absent faţă de tot ce se întâmplă,
50
Epistola către Tit 1:14
177
pentru că... „doarme”! Așa zice Solomon!51 Avraam este unul dintre
aceia despre care apostolul Pavel, în Epistola către evrei, capitolul 11,
spune că „...n-au primit ce le fusese făgăduit, ca să nu ajungă ei la desă-
vârşire fără noi”52.
Roth tuși. Apoi, cu un nou elan, replică:
– Totuși Dumnezeu Se numește „Dumnezeul lui Avraam, Isaac
și Iacov”? Considerați că Dumnezeu este un Dumnezeul al unor oase
sau al unor ființe vii?
Fața domnului Schuler se învioră. Era pentru prima dată când
chipul lui exprima un licăr de satisfacție. Demetrescu deschise Biblia.
– Răspunsul îl dă Însuși Iisus... aici, la Luca 20, cu versetele 37
și 38. Vreți să citiți?
Toți căutară pasajul. Lisa o luă înainte.
– „Dar că morții învie, a arătat însuși Moise... când numește pe
Domnul: «Dumnezeul lui Avraam..., Isaac și... Iacov». Dar Dumnezeu
nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci...”
– Numai puțin! o întrerupse Demetrescu. Rețineți primele
cuvinte din verset: „Dar că morții învie!” Va să zică Avraam, Isaac și
Iacov nu sunt vii în prezent, ci urmează să învie. Notați și cuvintele
care urmează! Citește, Lisa...
– „... căci pentru El, toți sunt vii.”
– Ați sesizat? Pentru El, pentru Dumnezeu, care vede lucrurile
viitoare ca și cum ar fi deja întâmplate, pentru El, toți sunt vii. Nu
și pentru noi! Și nici pentru ei, căci... „dorm în țărână”53, cum zice
Scriptura.
Roth se încruntă în căutare de argumente. Cu mișcări scurte,
căută un pasaj în Biblie. Acum interveni doamna Schuler.
– Vreți să spuneți că „sânul lui Avraam” nu există?
– E doar... folclor evreiesc.
Domnul Schuler privi întrebător spre pastor. Acesta continua
să-și țină imperturbabil ochii în carte, căutând ceva...
51
Eclesiastul 9:5,6,10
52
Evrei 11:39,40.
53
Daniel 12:2
178
Domnul Roth
– Domnule pastor, după ce criteriu se intră în rai, respectiv în

iad?
Roth își ridică solemn privirea.
– Scriptura este categorică: după criteriul neprihănirii și al
credinței.
– Arătați-ne acest criteriu din parabolă. Pe de-o parte, Lazăr e
un cerșetor jalnic, dorea să se sature cu firimiturile bogatului, câinii
veneau și-i lingeau bubele. Lazăr nu-i decât un milog jinduitor. Ce
zice Biblia despre credința și neprihănirea lui?
– Nu se menționează. Aici operează „argumentul tăcerii”. Aces-
ta ne permite să credem orice, răspunse senin Roth.
Privirile celor prezenți se întorceau când spre Roth, când spre
Demetrescu.
– Uitați-vă însă la context, reluă calm Demetrescu. Condiția sa
de cerșetor pledează în defavoarea lui. Cum se împacă postura dem-
nă, de copil al lui Dumnezeu, cu cea de... vagabond? Amintiți-vă ce
zice Scriptura: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel
neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.”54 Deci?
Lisa dădea din cap, zâmbind cu subînțeles. Roth stătea în
așteptare.
– Și-acum, bogatul?
– Scriptura tace, răspunse scurt Roth.
Cezar se foia de nerăbdare.
– Dacă-mi dați voie..., chiar pentru faptul că Lazăr nu pleca
din ușa lui, e clar că bogatul tot îi mai dădea câte ceva. Altfel, cine ar
fi stat? Apoi... nici bogatul nu pare a fi chiar atât de „nemilostiv”: Să
suporți zi de zi un bubos în decor cere multă bunăvoință.
– Observația ta e corectă, continuă Demetrescu. Și-atunci, pe
ce criteriu ajunge unul în rai, celălalt în iad?
– Textul! izbucni Lisa. Ne spune textul, la versetul 25: „Adu-ţi
aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi le-a luat pe
cele rele. Acum aici el este mângâiat, iar tu ești chinuit...”
54
Psalmii 37:25
179
– Aici e cheia! exclamă Demetrescu. Aceasta era exact mentali-

tatea fariseilor, axată pe logica „compensării”: Dacă aici ți-e rău, acolo
îți va fi bine. Și invers...
Urmă o pauză. Roth încă scruta concentrat paginile Scripturii
și... aștepta momentul.
– Dumneavoastră, domnule Schuler, credeți într-un iad prezent,
actual, în care sunt stocate sufletele păcătoșilor? întrebă Demetrescu.
– Herr Roth...!? pasă Schuler întrebarea mai departe, la
reverend.
Pastorul ridică ochii și zise cu demnitate:
– Da! Iadul există în Biblie!
– Și cum vă reprezentați acest iad?
– Teologia luterană este rezervată față de acest subiect. Ce cre-
dem este că, la moarte, sufletele păcătoșilor ajung în acel loc.
– Ați zis „sufletele”? Hmm... Iadul de-aici e diferit! Bogatul nu
e un „suflet” lipsit de trup. Dimpotrivă, el are „ochi”..., „limbă”... Un
duh n-are așa ceva! Lazăr are și el „mâini”, „degete”... Cum se împacă
tabloul acesta cu credința populară?
Cu neașteptată vigoare, Roth râse zgomotos:
– Domnule inginer, dar asta-i doar o parabolă!
Domnul Schuler nu râdea. Privea în jos, în gol.
– Iertați-mă..., îngână Florea, ridicându-se greu. Trebuie ia-
răși... la toaletă.
– Îți este rău, tată?
– Nnnu chiar. Vin imediat...
Jenat, Florea dispăru din sufragerie. Ochii Lisei îl urmăriră cu
compasiune. În fine, Demetrescu reluă discuția.
– Și cum înfățișează parabola raiul și iadul? Oamenii cred că
raiul e sus, iar iadul este undeva, jos. Dar aici?... sunt ca două încăperi
vecine și atât de apropiate, încât locatarii comunică nestingherit.
– Heh..., râse Cezar. În coasta raiului – e camera de tortură?!
Demetrescu se lăsă pe spate. Cu mâna dreaptă încerca să zugră-
vească un tablou imaginar.
180
Domnul Roth
– Imaginați-vă! Ești în rai. Dai să-I cânți ode lui Dumnezeu,

când, deodată, un cor de urlete și blesteme te înfioară. Întorci capul și
privești: „Oh, uite-l pe tata! Uite-o și pe sora mea!!” Cum v-ați simți?
Să fii condamnat să-i privești neputincios și să suferi fără sfârșit din
pricina lor! Acceptați așa un rai?
Cuvintele lui făcură impresie. Chipul doamnei Schuler exprima
oroare.
– Gândiți-vă numai la Dumnezeu. Cum S-ar simți El, în uni-
versul reînnoit, să aibă un buboi purulent din care, în veci de veci, să
răbufnească răgetele și sudălmile păcătoșilor?
– Îngrozitor..., șopti doamna Schuler. Dar... de ce folosește Iisus
această pildă?
– Doamnă, vom înțelege doar dacă ne coborâm în mintea celor
ce Îl ascultau. Cum a spuse domnul pastor, pilda îi privea direct pe
iudeii de atunci. Uitați...
Demetrescu se aplecă și scoase încă un set de pagini. Erau scrise
de mână și capsate într-un fascicul. Toți își întinseseră gâtul spre ele.
– Aici sunt mărturiile istorice care ne descoperă ce credeau
evreii de-atunci.
– De unde le-aveți? întrebă domnul Schuler neîncrezător.
– O să vă mirați. Cele mai multe se află în biblioteca dumnea-
voastră. Le găsiți în Biblia catolică sau ortodoxă în care se găsesc
Apocrifele.
– Am cu mine Biblia cu cruce! interveni Cezar.
Într-o clipă, pe masă apăru Biblia cea mare, modelul lui Ilarie.
– Buun..., ia caută, Cezar, la 2 Ezra 4 cu 41...
Cezar citi răspicat:
– „Hadesul55 are două încăperi, una pentru buni, alta pentru
răi...” Ce tare! exclamă băiatul.
– Caută la 4 Macabei, capitolul 13 cu versetul 17. Ai găsit?
– Da... „Drepţii sunt primiţi în Hades de Abraam, Isaac şi Ia-
cov”. Ia te uită!..., zise Cezar. Se face lumină!
55
De la hades, cu forma prescurtată had, provine românescul „iad”.
181
– Sunt și alte afirmații în Talmudul babilonian. Vă citesc câte-

va pasaje din Talmud Ketuboth, 104: „Îngerii duc pe cei neprihăniţi
în locul cuvenit lor.” Talmud Kidușin, 72: „Aici, ei stau în poala lui
Avraam...” Talmud Erubim completează: „Nelegiuiţii sunt chinuiţi în
cealaltă încăpere...” Și încă un citat, din Midrașul56, la Eclesiastul 7 cu
14: „Cei buni şi cei răi se pot vedea şi pot chiar comunica între ei...”
Cum vi se pare?
Doamna Schuler își încrucișă privirile cu Lisa. Pe fețele lor se
putea citi surpriză, amestecată cu satisfacție. Nemulțumit de turnu-
ră, Roth interveni:
– Trebuie să informez că teologia protestantă nu se bazează pe
Apocrife. Pentru noi, ele nu constituie o sursă de adevăr.
– Cu totul de acord! răspunse Demetrescu. Ele însă aruncă
lumină asupra mentalității tipului. Iar Apocrifele nu sunt singure-
le mărturii. Există o sursă mai elocventă decât toate. E „Discursul
lui Josephus către greci, cu privire la Hades”, semnat de istoricul și
fariseul Josephus Flavius.57 Veți fi uimit să găsiți acolo integral coor-
donatele din parabola lui Iisus!
– Mmm... N-am auzit de acest... „Discurs”, comentă suspicios
Roth.
– Îl găsiți în volumul Opere complete al lui Flavius, la orice bi-
bliotecă serioasă...
Și Demetrescu îi împinse fasciculul cu respectivul document.
Roth îl luă și începu să-l parcurgă, în gând.
– Tot nu înțeleg, rupse tăcerea doamna Schuler. De ce folosește
Iisus aceste... fantezii?
– O fabulă își articulează mesajul la sfârșit, în morala ei. Mergeți
la morala pildei și veți înțelege. E în versetul 29!
Și doamna Schuler citi:
– „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei!”
56
Midraș – colecție de comentarii și povestiri rabinice.
57
Josephus Flavius, „Discursul lui Josephus către greci, cu privire la Hades”, Opere complete, p. 1902,
ediţia lui John Whiston.
182
Domnul Roth
– Vedeți? Mesajul era atât de important, încât Iisus îl repetă

și mai clar, în versetul 31: „Dacă n-ascultă de Moise şi de proroci, nu
vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” Cu alte cuvinte: nu
„tradițiile”, ci...înapoi la Biblie!
Reverendul se foia. Voia parcă să spună ceva și aștepta doar mo-
mentul oportun.
– Pe mine mă contrariază un alt lucru! zise Cezar. Cum de toc-
mai evreii, popor ales, au ajuns să creadă asemenea enormități?
– Cezar, poți înțelege acest lucru doar dacă urmărești cum s-a
alterat religia lor sub presiunea formidabilă a culturii grecești. Odată
cu Alexandru Macedon, cultura elenistă a infuzat întreg Orientul.
Evreii răspândiți în afara Palestinei au cedat primii. Apocrifele sunt
scrise tocmai de ei și poartă amprenta elenismului58.
– Dar ideea în sine a nemuririi sufletului, de unde vine, domnu-
le Demetrescu? întrebă doamna Schuler.
– Doamnă, cele mai vechi mărturii59 indică străvechiul Babilon.
De aici s-a difuzat în toate culturile. După Herodot60, egiptenii au
preluat doctrina nemuririi și a migrării sufletului. Mai departe, de la
egipteni au preluat-o grecii. Aflați, vă rog, că toți, dar chiar toți marii
filosofi greci61 și-au făcut ucenicia în templele Egiptului.
58
Cadrul istoric ne ajută să înțelegem procesul hibridizării culturii ebraice. În sec. I î. Hr., în Ale-
xandria se aflau circa un milion de iudei. Cultura greacă le-a recroit filosofia de viață, comporta-
mentul și chiar crezul religios. Figura cea mai proeminentă a acestei perioade a fost filosoful Filo
din Alexandria. El a contribuit cel mai mult la fuzionarea iudaismului cu elenismul. De partea
cealaltă, în Palestina, cultura elenistă a pătruns odată cu ocupația ptolemeilor (sec. III î.Hr.), și a
continuat sub seleucizi (sec. II î.Hr.). Cei care au cedat primii au fost chiar cei din clasa preoțească.
Liderii ei și-au luat nume grecești. Au bătut monede bilingve, în greacă și ebraică. În anul 63 î.Hr.,
romanii au transformat Iudeea în provincie romană. Ca rezultat, religia biblică a fost din nou su-
pusă influenței eleniste. Clasa conservatoare a fariseilor, care își făcuse ca misiune să reînvie vechea
tradiție religioasă, înglobase și ea pe nesimțite ideea nemuririi sufletului și, implicit, a rugăciunilor
pentru morți.
59
Morris Jastrow, Aspects of Religious Belief and Practice in Babylonia and Assyria, 1911.
60
Herodot, Istorii, vol. 2.
61
Tales din Milet a fost inițiat în misterele egiptene. Pitagora, contemporan cu Tales, a stat 22 de
ani în Egipt. Socrate a petrecut 15 ani în Egipt. În autobiografia sa, el însuși spune: „Am studiat
filosofia și medicina în Egipt.” Platon a stat aici 13 ani. Strabo scrie că i-a vizitat chiar locul șederii
acestuia la Heliopolis. Aristotel a petrecut și el 11 ani în Egipt.
183
Roth simți că trebuie să-și afirme autoritatea. Puse hârtiile jos

și zise:
– Este prima dată când aud așa ceva...!
– Vă înțeleg uimirea. Dacă însă mergeți la surse, veți găsi con-
firmarea. Uitați! – și Demetrescu căută în foile lui – Diodor, Homer,
Strabo... Pentru greci, Egiptul era un fel de El Dorado, țara cunoș-
tințelor celor mai sofisticate. De aici, credința grecilor în nemurirea
sufletului...
Ca răspuns, Roth ridică hotărât Biblia:
– Mi se pare că am deviat prea mult de la subiect! Să rămânem
la Evanghelii. Există un pasaj fără echivoc, care pledează franc, pen-
tru doctrina sufletului nemuritor. Evanghelia lui Luca, la capitolul 23
cu versul 43.
Toate capetele se aplecară. Bibliile foșneau sub degete. Domnul
Schuler, care până atunci tăcuse, citi apăsat:
– „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!” Na, cum vine
asta?
Privirile lui Schuler îl străpungeau pe Demetrescu.
– Textul sosește la timp! zise Demetrescu senin. Tocmai el
ilustrează cât de mult atârnă prejudecățile în interpretarea Bibliei.
Uitați...
Demetrescu se aplecă și scoase din geantă o carte grosuță și o
deschise la întâmplare.
– Ați adus cu dumneavoastră toată artileria grea? întrebă
Schuler cu o notă de ironie.
– N-am adus decât rezultatul descoperirilor mele. Aceasta este
Biblia interliniară. În ea este textul ebraic și grecesc. Pe rândul întâi,
găsiți textul ca în original. Iar pe rândul de dedesubt apare traducerea
englezească, cuvânt sub cuvânt.
Reverendul se ridică, întinse mâna și o luă la cercetat. O deschi-
se în față, apoi la mijloc. Dădu câteva foi și deschise la sfârșit... Mda...
era așa cum anunțase Demetrescu.
– Aveți cumva o foaie de hârtie? întrebă Demetrescu.
184
Domnul Roth
Doamna Schuler se ridică și aduse din birou câteva coli de hârtie

și câteva pixuri. Demetrescu îi întinse domnului Schuler o coală.
– Vă rog, luați Biblia interliniară și scrieți pe foaie toate cuvin-
tele din versetul 43. În șir, vă rog. Așa cum apar ele și în greacă. Dar
nu puneți niciun semn de punctuație.
Cu oarecare rezervă, domnul Schuler luă pixul și scrise: „Și Iisus
i-a spus lui adevărat spun ție astăzi cu Mine vei fi în paradis.”
– Da... Și?
– Ce înțelegeți dumneavoastră din cele scrise?
– Exact ce spune și traducerea mea germană, răspunse Schuler
articulat. Că exact în acea zi de vineri, de îndată ce Iisus a murit, S-a
suit la Tatăl, în paradis, împreună cu tâlharul.
Demetrescu se întoarse spre doamna Schuler.
– Acum, deschideți dumneavoastră Biblia germană la Evanghe-
lia după Ioan, capitolul 20? Și tu, Cezar, caută versiunea română...
Citiți amândoi versetul 17. L-ați găsit?
Ambii au citit în gând versetul.
– Extraordinar! exclamă doamna Schuler.
– Ce? întrebă mirat soțul ei.
– Vă rog, Cezar, citiți tare, zise Demetrescu.
Cezar citi: „«Nu mă ține», i-a zis Iisus, «căci încă nu M-am suit la
Tatăl Meu...»” Doamna Schuler se întoarse spre soț:
– Hans! Asta se întâmpla duminica! În dimineața învierii! Și
aici Iisus spune că încă nu S-a suit la Tatăl Său...!!
Surprins, domnul Schuler luă Biblia din mâna ei. Citi, apoi re-
citi... și rămase cu ochii privind în gol.
Domnul Roth tuși. Trebuia să iasă din încurcătură.
– Domnule inginer...
– Da?
– Scuzați-mi indiscreția..., sunteți cumva... adventist?
Toate privirile se întoarseră întrebătoare spre Demetrescu.
– Ați intuit bine. Sunt adventist de ziua a șaptea...
În sufragerie se lăsă o tăcere stingheră. Se auzea doar tic-tacul
pendulului. Era aproape 7 și jumătate. După nici zece secunde,
185
reverendul Roth se aplecă spre urechea domnului Schuler și-i șopti

ceva. Fără să privească spre el, gazda dădu din cap a încuviințare.
Roth se ridică și se scuză că nu mai putea să stea: trebuia să plece
într-o vizită la un bolnav. Asistența se ridică, dădu mâna cu Roth, și
acesta dispăru. Când domnul Schuler reveni, discuția fu reluată.
– Unde am rămas? întrebă el în tonalitate joasă.
– La Ioan..., spuse Lisa. Foarte ciudat! Aici zice una, iar dincolo,
cu tâlharul, zice alta...
– Da, pare contradictoriu, continuă cu naturalețe Demetrescu.
Dar nu din cauza Bibliei, ci a traducătorului. Domnule Schuler, luați
vă rog pixul și puneți virgula în fraza de pe hârtie, în așa fel încât
sensul să corespundă cu versetul din Ioan.
Bărbatul luă foaia, pixul și citi din nou textul. „Și Iisus i-a spus
lui adevărat spun ție astăzi cu Mine vei fi în paradis.” Să-l pună oare
înainte sau după „astăzi”?
– Nu știu... Nu vreau să pun eu virgula! S-o pună Ioan, că el a
scris Evanghelia, zise el detașat.
– Ei, tocmai aici e baiul: pe timpul apostolului nu exista niciun
fel de punctuație. Nici punct, nici virgulă. Ba mai mult, în scrierea
veche, până către secolul al IX-lea, se scria doar cu litere mari și fără
spații între cuvinte! Otova! Textul era un lung șir de litere. Așa:
Și Demetrescu scrise din nou versetul, în felul acesta:
ȘIIISUSIASPUSLUIADEVĂRATSPUNȚIEASTĂZICUMI-
NEVEIFIÎNPARADIS.
– Cum pricepeau atunci mesajul? întrebă doamna Schuler.
– Exercițiul, doamnă!... Apostolul Ioan n-a pus nicio virgulă.
Nici nu era nevoie, căci sensul este clar, dacă pui laolaltă textele din
Luca și din Ioan.
– Mă lăsați să pun eu virgula? ceru voie, timid, Lisa.
– Sub privirile încordate, Lisa luă pixul și puse o ditamai virgula
astfel:
,
„Și Iisus i-a spus lui: «Adevărat spun ție astăzi cu Mine vei fi în
paradis.»”
186
Domnul Roth
– Un moment! protestă Cezar. În Biblia românească nu apare

virgulă, ci cuvântul „că”...
– „Că” este adaosul lui Cornilescu, traducătorul. Lipsește în ori-
ginal. Și dacă cereți Biblia Nitzulescu de la Gheorghiță, cel cu pisica
roșcată, nu veți găsi niciun „că”.
La un moment dat, Lisa se întoarse îngrijorată spre Cezar:
– Ce-o fi cu tata?... E tot la baie...
Cezar tresări. Se ridică încet de la masă.
– E vreo problemă? întrebă doamna Schuler.
– Hmm.... Nu știu ce-i cu tata. Poate are nevoie de mine...
– Ah, da!!
Ajuns la ușa băii, bătu încet. Dinăuntru nu se auzea nimic.
– Tată!
Dar nu se auzi decât un geamăt. Cezar apăsă clanța. Din ferici-
re, ușa nu era încuiată. Un miros pestilențial îl izbi... Tata era căzut
peste vasul de WC. Vomitase... dejecții umane.
– Lisa..., repede! Lui tata i-e rău!
Lisa și Demetrescu se năpustiră primii. Era clar.
– Să vină Salvarea!
Domnul Schuler luă mobilul să formeze 112...
– Nu sunați! zise Demetrescu. Dacă vine Salvarea, îl duce cine
știe unde. Am o cunoștință la Spitalul „Sfântul Ioan”. E chirurg... Îl
cunosc bine! E medic bun!
Cezar și Demetrescu îl ridicară încet pe Florea și-l duseră jos,
la mașină. Îl așezară pe fotoliul din dreapta, pe care îl lăsară mult
pe spate. Demetrescu porni motorul. Cezar se urni după el. În casă,
doamna Schuler avea ochii înlăcrimați... „Săracul domnul Florea.”
– Komm, Lisa. Lasst uns beten!62 spuse ea în germană.
Veni și domnul Schuler. Îngenuncheară toți trei... Cu vocea lui
baritonală, începu: „Te rugăm, Dumnezeul nostru, intervino Tu pen-
tru tatăl lui Cezar. Tu poți..., căci ești atotputernic...”
62
În lb. germană: „Vino, Lisa. Hai să ne rugăm!”
187
Note din fasciculul
lui Demetrescu
Josephus Flavius, „Discursul lui Josephus către greci...”

„Cât despre Hades, în care sunt reţinute sufletele drepţilor şi ale ne-
drepţilor, este necesar să vorbim acum despre el. Hadesul este un loc
în lume..., o regiune subpâmânteană în care lumina din această lume
nu luminează... astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci tre-
buie să fie în ea întuneric veşnic. Această regiune este destinată ca loc
de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puşi ca paznici pentru
ei şi le împart pedepse vremelnice, potrivit cu comportamentul şi pur-
tarea fiecăruia.
În această regiune, este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins,
în care până acum nimeni n-a fost aruncat şi care este pregătit pentru
o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentinţă dreaptă va
fi pronunţată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepţi şi cei care
au fost neascultători faţă de Dumnezeu şi au dat slavă idolilor ca unui
Dumnezeu vor fi condamnaţi la pedeapsa veşnică, cel drept va primi
o împărăţie nestricăcioasă care niciodată nu va trece. Cei drepţi, în-
tr-adevăr, sunt ţinuţi în Hades acum, dar nu în acelaşi loc în care sunt
ţinuţi cei nelegiuiţi.
Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi
credem că stă un arhanghel cu o oştire prin care cei care trec sunt
conduşi în jos de îngerii numiţi peste suflete. Dar nu toţi merg pe ace-
eaşi cale, ci cei drepţi sunt conduşi spre dreapta, în imnuri cântate de
îngerii numiţi peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepţi
au locuit de la începutul lumii. Aici ei nu sunt confruntaţi cu nevoi,
ci se bucură veşnic de priveliştea lucrurilor bune pe care le văd şi se
veselesc în aşteptarea acelor noi bucurii care vor fi deosebite pentru
188
Note din fasciculul lui Demetrescu
fiecare din ei, preţuind acele locuri care le întrec pe cele care le avem
aici.
Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrun-
zător şi nu sunt acolo niciun fel de plante cu spini, ci numai feţele pă-
rinţilor şi ale celor drepţi, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le în
timp ce aşteaptă acea odihnă şi viaţă veşnică din ceruri, care urmează
acestei regiuni. Acest loc, noi îl numim „Sânul lui Avraam”.
Cât despre cei nelegiuiţi, ei sunt traşi cu forţa în partea stângă de că-
tre îngeri numiţi pentru pedepsire, ne mai mergând de bunăvoie, ci
ca prizonieri, duşi înăuntru prin violenţă; la care sunt trimişi îngeri
numiţi peste ei ca să-i mustre şi să-i arunce tot mai jos. Acum, acei în-
geri care sunt puşi peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului
însuşi. Acei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui şi stau
întru totul chiar în aburul fierbinte; iar când privesc mai îndeaproape
acest spectacol, ca un teribil şi extrem de mare peisaj de foc, ei sunt
cuprinşi de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare şi prin aceasta
sunt pedepsiţi. Dar, mai mult, văzând locul părinţilor şi al celor drepţi,
chiar prin aceasta ei sunt mai mult pedepsiţi. Un haos adânc şi mare
este însă între ei, aşa fel ca un om drept care are milă de ei să nu poată
ajunge la ei, şi nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneţ şi ar
încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”
Salomon Reinach, Orpheus – A General History of Religions, 1909.
„Grecii își imaginau lumea de dincolo având trei regiuni: Tartarul – re-
zervat pentru cei condamnați pentru nelegiuiri; un Purgatoriu, unde
unii își purificau sufletul de păcate mai puțin grave; și chiar un dome-
niu pentru copiii morți în pruncie.”
Alexandre Westphal, Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, 1935,
vol. 2, p. 557.
„Conceptul nemuririi sufletului este un produs al gândirii grecești,
în vreme ce conceptul învierii aparține gândirii iudaice. Ca urmare a
189
cuceririlor lui Alexandru Macedon, iudaismul a absorbit în mod gra-

dat conceptele grecești.”
John L. McKenzie, Dictionary of the Bible, 1965.
„În vorbirea modernă, oamenii înțeleg prin termenul „suflet” concep-
tul grecesc, astfel încât conceptul salvării devine platonic, și nu biblic.”
O. Cullmann, Etudes théologiques et religieuses, 1943.
„Larg acceptata idee a nemuririi sufletului este una din cele mai mari în-
țelegeri greșite ale creștinătății. Nu există nicio cale de a ascunde acest
fapt sau de a-l voala prin reinterpretarea credinței creștine. Conceptul
morții și al învierii ancorate în învierea lui Hristos este incompatibil cu
credința grecească în nemurire, și nu poate fi reinterpretat fără a jefui
Noul Testament de conținutul lui.”
Encyclopaedia Judaica, 1972.
„Sub influența grecească, în iudaism a pătruns doctrina nemuririi su-
fletului. Cele două crezuri, al învierii și cel al nemuririi sufletului, sunt
contradictorii. Primul se referă la o înviere generală de la sfârșitul zi-
lelor, în care morții care dorm în pământ vor ieși din morminte; iar al
doilea se referă la starea vie a sufletului după moartea trupului.”
New Catholic Encyclopedia, 1967, vol. XIII, pp. 449-450, 452, 454.
„Cuvântul biblic nefeș (suflet) nu desemnează o entitate distinctă de
trup, ci întreaga persoană, omul în totalitate… În Vechiul Testament,
nu găsești nicio urmă de dihotomie între trup și suflet... Psyche, în Noul
Testament, are același sens. El poate însemna principiul de viață, viața
însăși sau ființa vie. Noțiunea unui suflet care supraviețuiește după
moarte nu poate fi găsită în Biblie... Conceptul creștin al unui suflet
creat de Dumnezeu și care a fost infuzat în trup la concepție, pentru
a produce o ființă vie, este rezultatul unei dezvoltări îndelungate în
filosofia creștină. Abia cu Origene în Răsărit și cu Augustin în Apus,
sufletul a fost definit ca o substanță spirituală și un concept filoso-
fic distinct în natura sa. Doctrina augustiniană este mult îndatorată
neoplatonismului.”
190
Note din fasciculul lui Demetrescu
The Jewish Encyclopedia, 1910, vol. VI, p. 564.

„Credința că sufletul își continuă existența după disoluția trupului
este o chestiune de speculație filosofică sau teologică. Nicăieri Sfânta
Scriptură nu învață acest lucru.”
The Interpreter’s Dictionary of the Bible, 1962.
„Nefeș-ul nu continuă să existe independent de corp, ci moare împre-
ună cu acesta. Nu există niciun text biblic care să autorizeze afirmația
că sufletul este separat de trup în momentul morții.”
John R. W. Stott, Essentials – A Liberal-Evangelical Dialogue, 1988,
pp. 315–316.
„Scriptura conduce în direcția anihilaționismului, iar chinul conștient
veșnic este o tradiție care trebuie să se supună autorității supreme a
Scripturii. Ar părea straniu dacă oamenii despre care se zice că sufe-
ră distrugere veșnică nu sunt de fapt distruși. Dacă a ucide înseamnă
doar să privezi trupul de viață, iadul înseamnă să deprivezi și trupul, și
spiritul, ceea ce înseamnă încetarea de a mai exista a ființei.”
Clark Pinnock, Four Views On Hell, 1996.
„Acest concept al nemuririi sufletului a influențat teologia pentru o
perioadă foarte lungă, dar este nebiblic. Biblia nu învață nemurirea
naturală a sufletului.”
191
UN CER SUMBRU
Până să ajungă la spital, Demetrescu îl sună pe doctorul Vasile.

Deși nu era de gardă, zăbovise ca de obicei la contravizită. Brancardi-
erii l-au scos pe Florea și l-au dus către sala de operație. Doctorul, un
bărbat voinic și tăcut, ușor cărunt, era deja pregătit pentru interven-
ție. Două asistente îl secundau, pregătite pentru orice.
Florea era conștient, dar răspundea greu. După o examinare
alertă, doctorul le zise asistentelor:
– E clar... Ocluzie intestinală... Stare avansată. Trebuie operat
de urgență. Faceți-i repede un CT63.
– Cezar..., șopti Florea. N-o suna pe mama...
Băiatul îi prinse mâna.
– Lasă, tată, o să fie bine...
– Da... Știe Dumnezeu... Știe totul!
O lacrimă i se prelinse pe lângă tâmplă.
Cum analizele lui Florea au rămas în geanta uitată la Schuleri,
Cezar se duse în grabă să le aducă. La întoarcere, îl găsi pe Deme-
trescu așteptând pe coridor.
– N-ați plecat?
– Mai stau. Vreau să aflu rezultatul, răspunse Demetrescu.
– Mulțumim pentru tot ce faceți...
63
CT = tomografie computerizată
192
Un cer sumbru
Din una în alta, Cezar îi împărtăși ce aflase la ședința de spi-

ritism: că are cancer! Că, de câteva luni bune, tata nu se simțea bine
deloc... Pentru că timpul trecea greu, cei doi conversară despre stilul
de viață, despre stres. Apoi tăcură. Au trecut aproape trei ore până
când doctorul a ieșit din sala de operație.
– Ați adus analizele?
Doctorul le examină în tăcere.
– Sunteți băiatul?
– Da.
– Trebuie să vorbim...
Cezar și Demetrescu îl urmară în cabinet. Doctorul luă din nou
analizele la mână.
– Într-adevăr, avea ocluzie. Dacă mai zăbovea, putea să-i fie
fatal. Dar... mai e ceva.
– Cancer...? întrebă grăbit Cezar.
– Da. Colonul. Am tăiat segmentul ocluzat. Am înlăturat și tu-
mora principală și trei metastaze. Ce să zic... E într-o situație critică.
– Ce șanse îi dați?
– Să vă spun drept, nu prea multe. În mod normal, ar mai du-
ce-o... între şase luni și un an.
Cezar simțea că se sufocă.
– Ce-am putea face, domnule doctor?
– Tratament clasic: chimioterapie. Am observat că are un fizic
destul de robust.
Demetrescu interveni:
– Crezi că o cură de sucuri combinate: morcov, țelină, pătrun-
jel... l-ar ajuta, în starea în care este?
– În niciun caz acum. Abia după perioada de convalescență.
Are cine să i le facă?
– Când o fi, am să i le fac eu, răspunse Demetrescu.
– Ar trebui să-i înveți și pe-ai lui...
– Nu-i problemă! zise Cezar. Cumpărăm un storcător. Numai
să avem rețeta!
193
– Ca și rezolvat, îi spuse Demetrescu. Oricum, mâine sunt la

voi...
Când au ieșit din spital, trecuse bine de ora 10.
– Cezar, e târziu. Nu mai merg la domnul Schuler. Te rog, ia-mi
tu sau Lisa cărțile, hârtiile și geanta de la familia Schuler.
– Da, sigur! Tot aveam de gând să mă abat pe la ei...
– Atunci, pe mâine!
– La revedere... și vă mulțumim mult!
Plouase. Șoseaua lucea supărător în jocul farurilor. „Tata...
cancer! Totuși, și alții au avut. Și au supraviețuit! De ce să moară?”
Gândul îi fugi la bunicul de la Rădăuți... Obișnuia să se joace cu el în
atelierul de tâmplărie. Într-o zi i-a tăiat dintr-o scândură un cap de
cal. Ce bucurie! Era bine la el, ca în rai... Apoi a murit. Și Rădăuțiul
a murit pentru totdeauna. „Să moară tata?” Nici nu-și imaginase
vreodată cum ar fi fără prezența lui, discretă, dătătoare de pace, de
siguranță. În fața vilei, opri mașina. Apăsat de amărăciune, își lăsă
capul pe volan și plânse dureros. „Tăticule... Tăticul meu!”
– Cum e, Cezar? întrebă Lisa îngrijorată.
Văzându-i ochii roșii, începu și ea să lăcrimeze.
– Dumnezeu poate să-l scape. Are cancer, cu metastaze. De aici și
ocluzia. Acum l-au operat. I-au tăiat 30 de centimetri din colon.
– Și doctorul? Ce-a zis?
– Șanse mici...
Prezenți și ei, Schulerii ascultară raportul, îngânduraţi.
– Nimic nu-i la întâmplare, copii, zise domnul Schuler.
– Domnul Demetrescu m-a rugat să-i iau cărțile, îi zise Cezar.
– Ăă... Când are nevoie de ele? Aș vrea să mă mai uit prin ele.
Măcar prin Cullmann...
– Aa, nu cred că-i o problemă. Mâine vine la noi să repare sca-
unele. Dacă ajung cărțile până diseară, cred că-i bine.
– Știi ce? Am să le aduc chiar eu, zise domnul Schuler.
Dădură mâna și se despărțiră. Acasă, Margareta aștepta
îmbufnată.
194
Un cer sumbru
– Unde-ați fost până acum? Și tată-tu pe unde-a rămas?

Cezar oftă...
– Hai, zi!
– E la spital.
Margareta holbă ochii. Uluită, rămase stană câteva secunde,
apoi izbucni:
– Vai! Vai de mine! Cucuveaua... Moare Florea!
– Taci, mamă! E-o prostie!
– Cucuveaua... Cucuveaua...
– Termină cu cucuveaua! Nu cred prostia asta! Tata trăiește și...
o să trăiască!
– Mă duc la el! Acum mă duc! Moare până mâine... Florea,
Florea! și se smuci spre ușă, ca ieșită din minți.
Cezar o apucă de umeri. Mai cu sila, o împinse în dormitor.
Când se mai liniști, îi povesti totul. Frântă, cu mintea pierdută, Mar-
gareta zăcea, moale...
– Domnul Demetrescu a spus că o să-i facă sucuri, zise Cezar.
Ca la carte...
Margareta nu mai asculta. Cucuveaua spusese tot. Moartea, în
loc să-l lovească pe Cezar, îl lovea acum pe Florea. Femeia era gata!
Cezar era și el terminat. Scoase din geantă Biblia, o deschise la Psal-
mul 40, pe care-l descoperise ieri.
– Mamă! Să-ți citesc ceva frumos!
Și începu: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul. Și El S-a plecat spre
mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul
mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în
gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru... Ferice de omul
care îşi pune încrederea în Domnul...”
Margareta însă nu reacționă. Era pe altă lume.
***
Turmentat de cavalcada evenimentelor, Cezar se retrase în dor-
mitor. Capul îi vâjâia. Voia să adoarmă cât mai repede, să evadeze
195
în somn. Împinse cu piciorul foile risipite pe covor spre manuale și

aerisi bine camera. Apoi își puse pijamaua și se trânti pe pat. Pe când
zăcea cu ochii închiși și cu fața la perete, așteptând să-l învăluie som-
nul, șirul evenimentelor începu iar să-i defileze dureros prin minte.
Tulburat, se ridică și se lăsă pe genunchi, lângă pat. Simțea nevoia
după prezența lui Dumnezeu. Cu capul în mâini, începu în gând
„Tatăl nostru”, dar se opri la jumătate. În starea în care se afla, avea
nevoie s-o audă el însuși, cu urechile sale. Așa că o reluă cu voce tare,
rar și apăsat. După un amin rostit din rărunchi, se culcă la loc cu pace
în suflet și adormi îndată.
... Și se făcea că se afla într-un fel de cabinet medical, înconjurat
de trei bărbați în halat alb. Unul dintre ei, înalt, mai înalt cu un cap
decât ceilalți, și cu privire de oțel, se așeză la birou și începu să com-
pleteze o fișă. Un altul veni la Cezar să-i ia tensiunea, să-i verifice
condiția fizică. Se uită în gura lui, în ochii lui... Pe ușă intră o cucoană
elegantă, cu părul roșu bogat, și i se adresă șefului care stătea la bi-
rou: „Azi, cel târziu mâine, îi prelevăm organele...” Șeful răspunse vag.
„Deci o să-mi ia organele”, gândi Cezar în vis. Un bărbat cu mustăți și
în halat îl trase de mână și-l duse într-o altă cameră. „Stai aici, până te
punem pe masă.” Singur, se uită în jur. Recunoscu sala: era unul din
laboratoarele de la Politehnică. „M-au încuiat aici”, gândi el. La scurtă
vreme, omul cu mustăți reveni: „Te cheamă decanul!” Instantaneu, se
văzu în cabinetul decanului, profesorul de Rezistența materialelor.
„Nu te-ai purtat frumos cu șeful. Îți vom lua întâi ochii...” Cezar nu
înțelegea nimic. Doi indivizi îl apucară brusc, îl ridicară prin aer și-l
puseră pe o masă ciudată, albă. Fără să li se poată împotrivi, îi legară
mâinile și picioarele... „Mă omoară!” se înfioră Cezar, și începu să stri-
ge: „Lisa, Lisa!” Dar Lisa se afla chiar acolo, la picioarele lui. Fără să-i
arate cel mai mic gest de simpatie, Lisa privea spre el cu ochi sticloși.
Zdrobit de indiferența ei, Cezar strigă încă o dată, disperat: „Lisa!”
și... se trezi într-un lac de transpirație...
În mod reflex, se ridică în șezut și privi în jur. Nu era nimeni! O
pală de vânt unduia perdeaua din fața geamului deschis. Ce coșmar!
196
Un cer sumbru
„Bine că n-a fost decât un vis”, îşi zise el fericit. Se sculă și merse pe
întuneric la bucătărie să bea un pahar cu apă. Nesigur, se întoarse,
își schimbă pijamaua, întoarse perna udă, se culcă la loc și adormi.
... Și se văzu din nou în cabinetul medical. Ședea pe scaun, lângă
ușă. Lisa, în halat alb, ședea lângă el și-l păzea. Șeful stătea în picioare
în fața lui. „N-ai cum să pleci!” îi spuse acesta pe ton cinic. În spatele
șefului era aceeași doamnă cu părul roșu. Cei doi merseră la geam și
vorbeau. Cezar auzea tot. „Am urgent nevoie de ochii lui”, îi spuse
cucoana. Cezar voi să se ridice, dar Lisa îl trase înapoi, cu severitate.
Șeful se întoarse, îl prinse pe Cezar de braț, îl ridică și-i... băgă mâna
goală în pântece, pipăindu-i organele. O durere ascuțită îl făcu să urle
din răsputeri... și se trezi din nou.
„Ce-i asta?” Era îngrijorat de coerența și continuitatea visului.
Și ce căuta Lisa în coșmar? Intuia că demonii încă îl urmăreau. „De
ce s-au întors?” De ce, după ce a ales să umble cu Dumnezeu, după
câteva nopți liniștite? „Doar m-am rugat lui Dumnezeu!” Nedumerit,
Cezar aprinse lumina și se uită la ceas. Era două și jumătate. Luă Bi-
blia de pe raft și începu să citească acolo unde se deschisese, la Psalmi.
Trecu mai mult de o oră până când somnul reveni... Cu Biblia lângă
pernă, adormi lin și netulburat, până dimineața.
***
În salonul Spitalului „Sfântul Ioan”, când doctorul veni să-l
vadă, Florea era treaz, dar buimac. Doctorul se așeză pe pat și îi puse
mâna pe frunte...
– Cum e, domnule profesor?
– Bine..., răspunse el apatic.
– Sperăm să nu apară complicații. Asistenta o să vă schimbe
perfuziile peste vreo două ore. Dacă aveți nevoie de ceva, apăsați bu-
tonul ăsta. Până după-amiază, o să vă simțiți ceva mai bine. Atunci,
poate, vorbim mai mult.
– Eu... când plec?
Doctorul zâmbi cu bunăvoință.
– Ei... O să dureze ceva. Poate o săptămână..., dacă totul merge
bine.
197
– Vă rog ceva...
– Da, domnule Florea...
– Dacă vine nevastă-mea, nu-i dați drumul. Nu-s în stare...
– Stați liniștit, domnule Florea... N-o să vă deranjeze nimeni.
În jurul orei 9, pe hol apăru Margareta, secundată de Cezar.
Femeia voia să vorbească neapărat cu bărbatul ei. Asistenta îi ascultă
cascada de jeluiri, dar nu-i dădu voie să intre în rezervă. Lăcrimând și
anxioasă, se așeză să-l aștepte pe doctor. Voia neapărat să-i vorbeas-
că. În sfârșit, apăru și el. La ploaia de întrebări, doctorul rosti doar
cuvinte de încurajare. Pricepu și el care era treaba. Cumva potolită,
Margareta plecă, sprijinită de Cezar.
Pe la 3 după-amiază, în rezerva lui Florea intră un oaspete. Bol-
navul nu dormea. Tocmai ieșise asistenta cu tratamentul. Florea îl
privi printre gene și-l recunoscu: era Demetrescu.
– Oh... Mulțumesc că ați venit...
Demetrescu se așeză pe scaun și-i luă mâna în palme.
– Cum vă simțiți? Mai bine?
– Dah...
– Aveți nevoie de ceva?
– Nu. Îmi pare rău... că n-am auzit... sfârșitul discuţiei... aseară.
– Asta nu-i problemă! Mai vin eu. Când o să fiți mai bine, o să
discutăm în voie...
– Sunteți... ca un frate..., murmură Florea
Demetrescu îi strânse palma ușor.
– Mă duc să vă termin canapeaua. Și-apoi încheiem și cu sca-
unele. Doamna Margareta mi-a cerut să umblu și la dormeză, la
arcuri...
– Dah... Mulţumesc...
– Cu bine! și Demetrescu ieși.
„Ce om bun! Fără el, muream fără nădejde, ca un animal...
Doamne, ai milă de mine...”, se rugă Florea.
Seara, pe la 5 și jumătate, veni doctorul la contravizită. Luă ten-
siunea, verifică parametrii... Florea se simțea ceva mai bine.
– Spuneți, domnule doctor, ce am?
198
Un cer sumbru
Tacticos, doctorul Vasile o luă mai pe departe:

– A fost o nefericită ocluzie intestinală...
– Dar... cancerul?
Doctorul se uită lung la el. După o pauză, îl întrebă:
– Cine v-a spus?
– Știu. De-o săptămână. Cineva i-a zis fiului meu...
– Vreun medic?
– Nu... Nu știu cum să vă zic...
– Ghicitoare? intui doctorul.
– Cam așa ceva. La spiritism. I-a mai zis că voi muri în câteva
luni...
– Ia te uită! Dumneavoastră... îi credeți?
– Eu? Eu cred în Dumnezeu! Ce-o vrea El...
– Domnule Florea, sunteți intelectual și putem vorbi deschis.
Cancerul este o boală perfidă. Nu mulți supraviețuiesc cu un can-
cer de gradul patru avansat, cum ați avut dumneavoastră. Ceea ce va
conta cel mai mult este starea psihică. Speranța, domnule profesor!
Câteva lacrimi se prelinseră pe la colțul ochilor lui Florea.
– Dumneavoastră... sunteți credincios?
– Da, sunt creștin!
– Ați vrea... să vă rugați pentru mine?
– O voi face. Dar nu aici. La mine în cabinet.
Tandru, doctorul îi șterse obrajii și-l mângâie pe cap. Apoi se
ridică.
– Curaj, dom’ profesor! Mare este Dumnezeu!
***
A treia zi după incident era o zi deosebită pentru familia Schu-
ler. Hans urma să plece a doua zi la Cluj și să lipsească mai mult. De
aceea își luase liber. Lisa n-avea cursuri. Venise și ea la micul dejun.
Toți trei păreau preocupați de discuțiile avute în ultimul timp. Total
dezamăgit de prestația reverendului, domnul Schuler se hotărâse să
ia lucrurile în mâinile sale. Citise cartea lui Cullmann și rămăsese pe
199
gânduri. Profitând de foile lui Demetrescu, le parcursese cu aten-

ție. În timp ce le studia, o seamă de întrebări i se ridicară în minte.
Din când în când, i le mai împărtășea Hannelorei. Lisa doar stătea
și asculta.
– Mă nedumerește un lucru, zise el între două înghițituri de
cafea cu lapte. Pe de-o parte, lucrurile se leagă și sunt logice. Și totuși,
uite: toată lumea asta, milioane, cred invers! Undeva trebuie să fie un
cui, o hibă. Tu ce zici?
– Nu știu exact, Hans. Îmi trece însă prin minte o situație. Mă
gândesc la Iisus. Trei ani și jumătate a predicat, a vindecat, a înviat și
morții. Ce spunea era logic și conform cu Biblia. Și totuși, milioanele
de oameni la care te gândești tu L-au respins și L-au răstignit...
– Bine, Hanna, dar noi suntem luterani, suntem protestanți. Ei
erau iudei!
– Și...? Care-i deosebirea? Fariseii erau doctori în Lege! Și ei
pretindeau că merg tot cu Scripturile. Pretenția de a fi cu Dumnezeu
nu este totuna cu a fi în realitate copilul Lui.
Domnul Schuler lăsa ceașca pe masă și gesticulă cu mâna.
– Eu vorbesc totuși de altceva. Există nenumărați autori exce-
lenți, dedicați lui Dumnezeu, care susțin ideea iadului! Ai vrea să
spui că toți aceștia greșesc?
– Hans, tu ești psiholog. Ai citit mai multe decât mine. Ai uitat
oare de puterea înrobitoare a prejudecăților? Ai uitat de determinis-
mul cultural? Când cineva pornește cu o idee în cap, reconstruiește
realitatea în așa fel încât să se potrivească ideilor sale. Și asta, chiar
și când este sincer, gata să moară pentru credință. Este clar că Iisus îi
iubește și pe ei, la fel cum i-a iubit pe samariteni și i-a dat ca exem-
plu. Dar nu uita totuși că teologia samaritenilor era pe dos... Acum
nu vorbim de oameni, ci de crezuri, de filosofii! Or aici contează un
singur lucru: „Stă scris!”
– Hmm..., răspunse Hans.
În liniște, Hans sorbi câteva înghițituri. Apoi privi țintă spre
soția lui, ca și când voia să-i dezvăluie o mare taină, și-i zise:
200
Un cer sumbru
– Hanna, vreau să-ți spun ceva... uriaș: sunt mândru de mine.

Da, sunt mândru de mine, Hans! Sunt mândru că... te-am luat pe
tine de nevastă! Te prețuiesc atât de mult...
Hannelore zâmbi și-și trecu mâna prin părul vâlvoi și cărunt al
soțului ei, așa cum ciufulești un copil atunci când vrei să-l lauzi.
– Încă nu-s lămurit de tot. După-amiază, când voi trece pe la
Margareta să las cărțile, am să-l întreb și pe Demetrescu.
– O să ne spui și nouă!
201
VIZITE
Acasă la Margareta era zarvă. Venise Victorița, vecina, plân-

gând cu sughițuri:
– Ce-ai făcut, vecino! Ce mi-ai făcut?
Margareta se înfoie:
– Ce te-a apucat, bre? Ce te rățoi la mine? Ce ți-am făcut?
– Mai și întrebi? Ai fost tu pe la popa Vasiliu?
– Eu? Ce să am cu el, femeie?
– Cum ce? Păi cucuveaua a cântat trei zile la rând pe casa ta, și
mie... îh-îh-îh... mie... îmi moare mâța? Ce-ai făcut de-ai întors bles-
temul către noi?
Brusc, fața Margaretei își schimbă expresia. Din supărare, în
uluială. „Va să zică, tot e bună de ceva Argentina asta. A deviat bles-
temul de la Cezar la Florea. Și, ia te uită! De la Florea... asupra mâței.
Ca la biliard...” Într-o clipă, uluiala se schimbă în compătimire.
– Mâța? Nuuu mai spune! Ți-a murit?
– Da... A călcat-o un nenorocit de Trabant!
– Ei, nu mai spune!... Săraca mâță... Ce să-i faci? Asta-i viața,
soro!
– Dar tu... sau careva dintre voi... a făcut descântece?
– Ferească Sfântul, soro!
– Sigur?
– Să moară Fl... Să mor eu dacă te mint!
– O fi greșit cucuveaua casa...
202
Vizite
– Deh, mai știi? Că n-are minte! Hai, șezi un pic și ia o gură de

plăcintă, să-ți mai treacă supărarea.
Și stătură femeile la masă, ca la praznic, să pomenească răpo-
sata pisică roșcată.
Fiind vineri, Demetrescu sosi ceva mai devreme, pe la 3. Își puse
salopeta și se apucă de treabă, de unul singur. Nu voi nici să mănânce,
fiindcă voia să termine canapeaua și, poate, un rând de scaune. La un
moment dat, ridică puţin capul:
– Am fost pe la soțul dumneavoastră...
– Ei, nu spuneți! V-a dat drumul? se miră ea. Și cum mai e?
– Soțul dumneavoastră e optimist... Cred că se va reface destul
de repede.
– Să vie odată! E răău fără el! Cișmeaua asta iarăși curge întru-
na! Numai el știe s-o repare.
Pe la ora 4, sună cineva la ușă. Era domnul Schuler.
– A sosit domnul tapițer?
– Daa, poftiți...
Oaspetele nu părea grăbit. Își dădu jos pardesiul, se descălță de
pantofii lui eleganți și veni în sufragerie.
– Bună seara..., se adresă el tapițerului.
– Îmi pare bine să vă văd!
– V-am adus cărțile. Scuze că am întârziat cu o zi...
– Nu-i niciun bai...
Fără să ceară voie, Schuler trase un scaun și luă loc. Se pregătea
de discuție.
– Domnule Demetrescu, m-am tot gândit la discuția noastră.
Și am câteva nedumeriri...
Demetrescu ridică din nou capul:
– Vă deranjează dacă voi continua să fixez șnurul?
– Deloc. Vorbeam cu Hanna în dimineața aceasta și mă în-
trebam: cum de toată lumea creștină crede în doctrina iadului? Nu
cumva există o fisură în raționamentul pe care l-ați expus?
Demetrescu se opri din treabă. Se aplecă şi căută cu privirea
geanta cu cărți pe care i-o adusese domnul Schuler.
203
– Ați avea bunăvoința să scoateți Biblia mea din geantă?

De îndată Biblia se afla în mâinile sale. Căută un text, apoi îi
spuse oaspetelui:
– Ați vrea să citiți din Evanghelia după Matei, capitolul 7, ver-
setele 13 şi 14? Vă rog.
Domnul Schuler citi: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă
este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră
pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt cei ce o află.” Demetrescu trase concluzia:
– Mulți... și puțini... Acesta este răspunsul lui Iisus Hristos...
Vocea Margaretei îl întrerupse.
– Scuze, domnule Schuler, doriți o cafeluță?
Ea monitorizase dialogul de dincolo de ușă. Ar fi dorit să fie
mai băgată în seamă...
– Nu, mulțumesc frumos...
Nemulțumită, Margareta se retrase.
– Dumneavoastră presupuneți că toți cei care cred în iad sunt
apostați? întrebă Schuler.
– N-am spus asta! Printre cei greșiți pot fi mulți sinceri! Dar,
când un om sincer se întâlnește cu lumina din Scriptură, își dove-
dește sinceritatea prin faptul că renunță la un sistem defect și adoptă
inspirația divină. Dumnezeu ne-a dat Biblia. Și El ne-a mai dat încă
ceva: judecata sănătoasă!
Pentru o vreme, se auzea doar ciocănelul care fixa șnurul în cu-
ișoare. Schuler zise:
– Trebuie să vă mărturisesc că am revizuit logica dumneavoas-
tră cu privire la suflet, la starea omului în moarte, la iad... și n-am
găsit hibe. Totuși Dumnezeu nu Se descoperă doar printr-un singur
om. Sunteți singurul care vorbește așa...
– Eu, singurul?! Cunosc mii, zeci de mii. Milioane!
– Unde sunt?
– Peste tot. Și în București! Doar că n-ați dat de ei.
După o mică pauză, Demetrescu adăugă:
204
Vizite
– Acasă am o listă lungă cu teologi de marcă, avocați ai „anihila-

ționismului”64. Curentul acesta de gândire nu-i de ieri, de azi. Există
de când e creștinismul...
Schuler nu se dădu bătut. Aplecat înainte, zise:
– Și totuși doctrina iadului i-a ajutat pe mulți să se întoarcă la
Dumnezeu.
– Discutabil. Mă îndoiesc de motivația care i-a „gonit” pe acești
mulți la Dumnezeu. Știți, domnule Schuler, un om poate să facă lu-
cruri bune... având totuși o motivație rea. Ați auzit de politicieni care
fac fapte bune, de filantropie..., pentru capital politic?
– Ei, cum să nu!
– Credeți că Dumnezeu îi poate recunoaște drept fii și fiice pe
cei care vin la El din interes sau din frică?
Margareta apăru din nou în cadru:
– Poate doriți un pahar cu apă... și o dulceață.
– Da, sărut mâna...
Apoi, adresându-i-se lui Demetrescu:
– Nu înțeleg...
Demetrescu lăsă șnurul scaunelor să cadă și i se adresă interlo-
cutorului:
– Să presupunem că doamna Hannelore era o fată frumoasă,
credincioasă și bine educată. Pe deasupra, avea și ceva stare materială...
Domnul Schuler zâmbi satisfăcut:
– Până aici ați nimerit-o...
– Văzând-o, să presupunem că ați pocnit din deget și v-ați spus:
„Bogată fată! Vreau să am fata și moștenirea...”
Domnul Schuler își îndreptă spatele și protestă:
– Greșit! Noi ne-am luat din iubire, nu din interes!
– Considerați că... a te căsători din interes este imoral?
– Categoric!
– Vedeți? Interesul: „Să am viață veșnică...” Sau, frica: „Vai... chi-
nuri veșnice!” sunt două motivații egoiste. Niciunul dintre cei care
64
Anihilaționism – curent teologic care susține, pe temeiul Bibliei, că moartea reprezintă anihilarea,
sau încetarea, oricărei forme de existență.
205
vin la Dumnezeu din egoism nu poate fi primit. Pentru că Dumne-

zeu este dragoste și îi primește doar pe cei care vin la El pentru că Îl
iubesc! „În dragoste”, scria apostolul Ioan, „nu este frică”!65 Doctrina
iadului i-a păcălit pe mulți păcătoși, împingându-i – doar aparent!
– la Dumnezeu, fără să le schimbe și inima... Apropo, îmi dați puțin
Biblia?
Profitând de pauză, Margareta intră cu paharul și dulceața.
Grațioasă, căută de vorbă.
– Ce mai face doamna dumneavoastră?
– O, bine...
– Și... altceva?
– Mă așteaptă acasă...
– Ce frumos!
Zicând acestea, rămăsese pe loc, ca o ascultătoare interesată. De-
metrescu luă Biblia din mâna domnului Schuler și căută ultimele pa-
gini albe. Acolo, pe penultima pagină a cărții, zări câteva rânduri scrise
de mână. Schuler se miră: „Cum de nu le-am găsit și eu?”
– Citiți, vă rog, aceste pasaje. Le-am extras în studiul meu. Îl
aveți acolo și pe John Stott, cel mai respectat teolog anglican din se-
colul al XX-lea. A fost confesorul reginei. Opinia lui contează!
Bărbatul luă Biblia și citi câteva declarații majore.
– Interesant! spuse domnul Schuler pe gânduri. De unde știți
toate acestea?
– Nu-i nicio bravură. Eu provin din părinți atei. De când m-am
întâlnit cu ideea de Dumnezeu, mi-am propus să nu construiesc pe
ce zic alții, ci pe certitudini verificate personal. De atunci, pasiunea
mea a devenit teologia, nu electronica. Atunci când găsesc puțin timp
liber, studiez și mă îmbogățesc cu noi cuante de lumină.
Urmară câteva minute de tăcere. Demetrescu era absorbit
să-și fixeze șnururile, iar domnul Schuler zăbovea recitind pasajele.
„Uite ce spun teologii... Sună logic și de bun-simț!” cugetă el.
65
1 Ioan 4:18 – „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica
are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.”
206
Vizite
– Sunteți protestant, nu-i așa? îi întrerupse Demetrescu lectura.

– Da, luteran.
– Cunoașteți dictonul lui Luther: „Reformatus, semper refor-
manda”?
– Ăă..., aproximativ.
– „Reformat, dar în continuă reformare”. Așa este creștinul
adevărat: într-o permanentă reexaminare. Dacă sunteți protestant,
atunci... Dumnezeu vă va ajuta să continuați ce ați început!
– Mda... e un subiect de reflecție, zise el într-un sfârșit și se
ridică de pe scaun. Sper să ne mai putem întâlni. Și scuzați că v-am
reținut din treabă.
Cei doi dădură mâna bărbătește, apoi se despărțiră. Margareta
îl opri la ușă, ca să se plângă de nenorocirea care s-a abătut asupra
ei. Vorbea sfâșietor de bietul Florea, dar expresia feței era în deza-
cord cu tonul jelit. De când cu moartea pisicii roșcate, Margareta se
despovărase de orice grijă. Profita doar de ocazia de a fi importantă și
de a fi ascultată... În timp ce se îmbrăca, domnul Schuler o urmărea
cu ochii, din când în când o încuraja și, la un moment dat, prinse
momentul și se retrase elegant din cadrul ușii.
Pe la 5 și jumătate, Demetrescu făcu ordine în sufragerie.
– Plecați? Așa repede? întrebă mirată Margareta.
– Da. E vineri. Am un program special.
– Așaa...? se minună Margareta pentru a nu știu câta oară.
***
Demetrescu plecă, dar nu acasă. Se abătu mai întâi pe la spital.
Pe Florea îl găsi vioi.
– O, domnul Demetrescu!
– Cum vă simțiți? Să știți că mâine vine doamna Margareta pe
la dumneavoastră. Mi-a spus că vă aduce plăcintă...
Florea zâmbi în gol.
– Nu știe că n-am voie să mănânc nimic deocamdată?
– Lăsați-o, nu-i stricați bucuria...
Florea îi prinse mâna și zăbovea să-i dea drumul.
207
– Aș dori, dacă nu vă grăbiți..., să-mi spuneți și mie concluzia de

la care am lipsit. Aceea cu bogatul și cerșetorul Lazăr...
Pe scurt, ca să nu-l obosească, Demetrescu îi prezentă ideea de
bază, că pasajul era doar o pildă care lovea în mentalitatea strâmbă
a fariseilor, trimițându-i înapoi, la Scriptură. Ochii lui Florea jucau
de bucurie:
– Iadul deci nu există!
– După Biblie, iadul nu e în felul în care-și imaginează oamenii.
E adevărat că Biblia vorbește despre un foc final, dar vremelnic și cu
efecte nimicitoare. Când focul va isprăvi să consume toate relele, va
fi un cer nou și un pământ nou. Gata cu toate relele, gata și cu focul!
De aceea, nici iadul și nici moartea nu ne mai înfricoșează. Așa-i?
Odată ce-a fost biruită de Hristos, moartea și-a pierdut întreaga ei
oroare! Puteți repeta cuvintele lui Pavel: „Căci, pentru mine, a trăi este
Hristos, și a muri este un câștig...”66
Florea nu-și ascundea lacrimile.
– Probabil... am să mor în curând. Dar nu-mi este frică. Numai
că... aș vrea să mor în rânduială cu Dumnezeu. Sunt atât de multe
lucruri pe care încă nu le cunosc. Cât mai trăiesc, vreau să le aflu!
– Fiți liniștit, domnule Florea. Dumnezeu vede dorința inimii
dumneavoastră. El e Cel care a condus cursul evenimentelor tocmai
ca să vă apropie de Sine. Pentru că vă iubește..
– Chiar dacă mor... „boala aceasta nu este spre moarte”..., șopti
Florea.
Un sughiț îi curmă vorba.
Demetrescu îi strânse tandru mâna și se retrase. Rămas singur,
Florea reluă cursul evenimentelor... Lucrurile căpătau sens! În toate
se vedea o mână care conducea evenimentele. Ochii i se umplură ia-
răși de lacrimi. Era pentru prima oară, de când cu boala, că inima lui
tresălta de bucurie... „O, Doamne...! Îţi mulțumesc că mă iubești pe
mine, păcătosul...”
***
66
Filipeni 1:21
208
Vizite
Era tot vineri, pe la 6 seara, acasă la Schuleri. Hans terminase

de pregătit bagajele, iar acum stătea cu ai casei la cină. Lisa ascultase
tot ce îi povestise Hans soției sale din discuția cu Demetrescu. Îl cu-
noștea pe domnul Schuler. Știa că, deși avea o personalitate puternică,
era onest și dotat cu un spirit pătrunzător care-l ferea de entuziasmul
primului contact cu noutatea. Chiar și acum, cu o seamă de întrebări
clarificate, era încă în gardă. Ideea care l-a marcat cel mai puternic
a fost maxima lui Luther: „Reformatus, semper reformanda.” Și el,
și Hanna erau oameni de caracter care nu trăiau în minciună. Vo-
iau adevărul, chiar dacă aceasta i-ar fi costat... Cu atât mai mult în
cele veșnice. Se părea că întâlnirea cu Demetrescu le-a zdruncinat
siguranța, iar acum erau în căutarea „Stelei polare”, a punctului fix la
care să se raporteze. Cu siguranță, reperul absolut nu putea fi decât
în Biblie. Zis și făcut. Și-au propus să reia studiul Bibliei, dar cu alți
ochi decât înainte.
Lisa, care asculta la tot ce se spunea, simțea că trebuia să facă
și ea o reformă. Ca atare, se îmbrăcă și plecă la Cezar. Dorea s-o facă
împreună cu el, nu singură. Voia să crească împreună. În tramvaiul
aproape gol, Lisa urmărea luminile. Mașinile veneau și se duceau...
Părea un haos. Așa fusese și viața ei, până acum. Dar nu mai mergea
așa. Avea nevoie de o direcție clară. Și de o destinație sigură.
Acasă la familia Costache nu era decât Margareta. Demetrescu
plecase de ceva timp, iar Cezar încă nu sosise de la bibliotecă.
– Ce mai faci tu, Lisa, fetițo?
– M-am hotărât să fac o reformă.
– Oo! zise Margareta admirativ. Schimbi garderoba?!
– Nu, nu haine! Vreau să încep să studiez Biblia în mod serios,
nu ca până acum. Și vreau s-o fac împreună cu Cezar.
Margareta o privi dezamăgită.
– Biblia? E grea, drăguțo! Am încercat și eu, dar... Parcă dai
cu nuca-n perete. Nu intră..., și-și lovi fruntea cu arătătorul. Nu-i
pentru oameni normali, ca mine...
Nesimțindu-se confortabil cu subiectul, Margareta schim-
bă discuția. Îi povesti marea veste: că murise mâța Victoriței. Că
209
blestemul cucuvelei fusese luat și de la Cezar, și de la Florea. Cu

bărbatul ei nu-și mai făcea griji. Sigur se va face bine! Calm cum este,
Florea va trăi o sută de ani pe puțin... Mâine se gândea să meargă la
spital, dar... nu mai avea rost... Spitalul o deprima. O să-l vadă destul
când o reveni acasă...
Portița scârțâi. Fata fugi spre ușă. Când băiatul deschise, în ușă
era... Lisa! Surprins, o ridică în brațe și-i șopti: „Oh! Pisule!”
– Ei, ei!... Fiți cuminți..., se băgă Margareta. Mai e puțin,
porumbeilor și facem nunta... He-he...
Margareta le puse masa, apoi se așeză lângă ei, să mai soarbă
ceva din preaplinul sufletului lor. Când terminară masa, cei doi se
retraseră în dormitor. Lisa se postă înaintea lui.
– Cezar, am nevoie de tine. Și știu că o să mă ajuți...
Lisa era serioasă. Fața ei exprima hotărâre.
– Aș vrea să încep un studiu serios al Bibliei. Nu așa, pe apuca-
te. Ci sistematic.
Cezar rămăsese pe gânduri. El însuși se vedea pierdut în oceanul
vast al Bibliei, fără cârmă, fără busolă...
– Aș vrea și eu... Poate ar fi bine să-l întrebăm pe...
– Pe Demetrescu! Și eu mă gândeam la el, zise Lisa.
Nerăbdători, au pus mâna pe telefon și l-au sunat.
– Alo? Familia Demetrescu? Bună seara... Da, eu sunt, Cezar...
Bine... E și Lisa aici. Am avea nevoie de dumneavoastră... Nu, nu
de tata... Am vrea să ne dați niște sfaturi pentru noi. Vrem să de-
marăm un studiu sistematic... Cum?... O, ar fi foarte frumos, dar nu
știm unde stați... O clipă, să noteze Lisa. Lisa, notează repede: strada
Rareș Vodă numărul 14, blocul verde, scara din mijloc, etajul 1, apar-
tamentul 6... Da! Prima stradă după chioșcul de ziare... Da, cunosc
zona... Când?... Cum să nu... Chiar acum!... Ajungem într-o jumătate
de oră, cel mult. Așa?... Nicio problemă, ne bucurăm să fim împreu-
nă... Mulțumim! Pe curând!
Cu telefonul încă în mână, Cezar făcu o piruetă.
– Lisa, e bine de tot!
210
Vizite
Aveau să se întâlnească chiar în seara aceea. Lisa ieși din cameră

și-l așteptă să se îmbrace, apoi plecară amândoi cu Dacia tatii la De-
metrești acasă.
Întreaga familie îi aștepta. Locuiau cam înghesuiți, într-un
apartament cu două dormitoare și sufragerie. Doamna Violeta era
o mamă blândă și surâzătoare. Copiii transpirau seninătate și voie
bună. Îi așteptau în sufragerie. Mihai și mijlociul stăteau înghesuiți
pe canapea, lângă tata. Cel mic, cam palid și slăbuț, stătea turcește
pe covor lângă mama. Domnul Demetrescu tocmai le citea povestea
adevărată a lui Paul Rusesabagina, o istorie din Ruanda, pe când țara
era sfâșiată de războiul civil. Când încheie, îngenuncheară cu toții
pe covor. Mihai, băiatul cel mare, rosti o rugăciune simplă și copiii
se retraseră în camera lor. Doamna Violeta le aduse niște cornulețe
cu magiun, făcute de ea, și apă. Prezența ei plăcută parcă parfuma
atmosfera.
Tinerii povestiră despre nevoia lor după un ghid sistematic. De-
metrescu le arătă câteva seturi de studiu biblic: „Biblia spune”, „Există
speranță!”... După o oră bună, Demetrescu le sugeră un program de
studiu biblic adaptat nevoilor lor67.
– Vă propun, deocamdată, să citiți Biblia, la rând. Începeți cu
Evangheliile și mergeți până la Apocalipsa. Săriți Apocalipsa și lu-
ați la rând Vechiul Testament. Dacă, în cursul zilei, găsiți un răgaz,
v-ar fi de folos să mai citiți zilnic câte un Psalm. Așa, pentru sufletul
vostru. Sunt 150. Într-un an i-ați parcurge de două ori... Dacă vreți
material ajutător pentru înțelegerea Scripturii, v-aș putea recomanda
câteva titluri.
– Da, vrem! spuse Lisa.
Pentru Noul Testament, le recomandă Viața lui Iisus68 și alte
două titluri. Iar pentru Vechiul Testament, două volume mari: Patri-
arhi și profeți68 și încă unul.
– Și Apocalipsa?
Disponibile la Institutul Sola Scriptura: 0747242542; contact@solascriptura.ro;
67
www.solascriptura.ro
68
Disponibile la Editura Viață și Sănătate: 021 323 00 20; 0740 10 10 34; www.viatasisanatate.ro
211
– Asta la urmă. Apocalipsa este desertul!

Dornic să înceapă cât mai curând, Cezar împrumută de la ei
Viața lui Iisus, până când o vor cumpăra de la librăria creștină.
În seara aceea, au vorbit nu doar despre Biblie, ci și despre per-
spectivele lor de viitor. Demetrescu îi asculta atent și le împărtășea
scurt punctul său de vedere, folosindu-se de întâmplări din propria
viață. Atrasă de farmecul Violetei, Lisa se așeză lângă ea și, la un mo-
ment dat, cele două se cufundară în conversație. Cezar prinse mo-
mentul și-l trase deoparte pe Demetrescu.
– De câteva nopți, cu mine se întâmplă un lucru straniu...
Și îi relată în detaliu coșmarul care, noapte de noapte, se relua,
cu o neobișnuită coerență. Somnul forfecat îi crea o stare de obosea-
lă. Negăsind rezolvare, îl încerca și o stare de depresie...
– Cezar, e rost de rugăciune. Hotărăște pentru săptămâna vi-
itoare o zi de post. Te voi însoți. Și, mai ales, nu te teme. Frica este
o invitație directă adresată Diavolului de a ataca. E ca și cu câinii.
Încrede-te în Domnul. Lisei i-ai spus?
– Nu...
– Când va fi ziua de post, invit-o să ți se alăture...
Cezar oftă prelung.
– Să vă rugați pentru mine..., îl rugă el.
– Da, Cezar. Am și făcut-o, zise Demetrescu, zâmbindu-i
încurajator.
Pe drumul de întoarcere, cei doi tăceau. La un moment dat, Ce-
zar sparse liniștea:
– Așa o familie mi-aș dori...
Lisa îi apucă mâna dreaptă:
– Și eu...
El îi luă mâna și i-o sărută cu duioșie.
212
Notițe din Biblia lui Demetrescu:
Teologi anihilaționiști
și titlurile publicate
B. F. C. Atkinson, Life and Immortality, cca 1940

D. P. Walker, The Decline of Hell, 1964
John Wenham, Facing Hell, 1974
Edward Fudge, „Focul care consumă”, prefaţată de vestitul F. F. Bruce,
1982
Stephen Travis, I Believe in the Second Coming of Jesus, 1982
James Hunter, Evangelicalism: The Coming Generation, 1987
John Stott, Esentials, a liberal-evangelical dialogue, 1988
Philip Hughes, The True Image, 1989
Michael Green, Evangelism Through the Local Church, 1990
Ajith Fernando, Crucial Questions about Hell, 1991
John W. Wenham, The Case for Conditional Immortality, 1992
Clark H. Pinnock, The Conditional View, 1996
Francis Chan, Preston Sprinkle, Erasing Hell, 2011
Douglas Groothuis, Apologetică creștină, 2011
Citate din teologii anihila�ioniști:

„Credinţa tradiţională în pedepsire fără sfârşit este legată de noţiunea
greacă a nemuririi înnăscute a sufletului, un crez care este bazat mai
degrabă pe Platon decât pe Biblie. Nemurirea care i se asigură creş-
tinului nu este inerentă fiinţei lui sau sufletului său, ci este oferită de
Dumnezeu.” (Philip Hughes)
213
„Chinul veșnic este o doctrină nescripturistică și hidoasă, ce constituie

o teribilă povară pe mintea bisericii de-a lungul multor secole și este o
teribilă ocară pentru mesajul Evangheliei.” (John Wenham)
„Vreau să repudiez cu toată vehemenţa de care sunt capabil superfi-
cialitatea cu care evanghelicii vorbesc despre iad... Imaginea focului
indică doar anihilare instantanee, şi nu chinuri veşnice”. (John Stott)
„Sfârşitul păcătoşilor este distrugerea, nu suferinţa eternă. Cum pot
creştinii să proiecteze o divinitate atât de crudă şi răzbunătoare, care
să cauzeze tortură nesfârşită pentru creaturile Sale, oricât de păcătoa-
se ar fi putut fi? Un Dumnezeu care ar face aşa ceva ar fi mai asemănă-
tor cu Satana decât cu Dumnezeu.” (Clark Pinnock)
214
CONFUZII
Pentru Florea, consemnat la pat și la perfuzii, zilele treceau mo-

noton. Vălul plictisului era rupt de puținele vizite pe care le primea.
Cezar venea aproape zilnic. Uneori venea și Lisa cu el, de fiecare dată
cu un buchețel de ghiocei, brândușe sau violete... Ce bucurie! După
fiecare vizită, parcă se simțea mai sănătos. Demetrescu venea și el
cam la trei zile și-i aducea regulat câte o sticluță de ceaiuri... amare.
La început nu-i plăceau, dar după a patra zi le bea fără probleme. Ba
chiar le aștepta. „Cum se învață omul cu orice! Își schimbă până și
dumnezeii!” gândi el cu tâlc. Demetrescu îi mai aduse câteva cărți
din biblioteca proprie, plus Biblia pe care Florea și-o cumpărase
de curând. Seara însă nu putea citi, căci lumina era slabă. Atunci
cugeta... Viața i se părea schimbată radical. Căpătase un sens. Se
surprinse gândind altfel. Avea și o altă perspectivă. Abia aștepta
externarea, ca să schimbe prioritatea lecturilor. Voia să se pună pe
studiul Bibliei cât mai serios. Și cât mai repede! Simțea că nu mai are
multe zile.
A opta zi, doctorul Vasile îi aduse vestea bună:
– Mâine vă fac ieșirea... Chemați-l pe băiat pe la 10. Dacă nu
va putea veni, o să chemăm un taxi. Nu uitați însă: după patru săp-
tămâni, mergeți la medicul de familie ca să vă dea trimitere pentru
chimioterapie.
– Nu-i destulă cura de sucuri?
215
– În cazul dumneavoastră, nu.

Acasă, Margareta îi pregăti patul, plăcintele... Îi aduse televizo-
rul în dormitor... și, pe lângă, mai pregăti o listă de treburi bărbătești
prin casă. Căci pe cine altul avea ea? Cezar era prea ocupat cu facul-
tatea și era mic, nu se pricepea. La 9 și jumătate, Margareta comandă
un taxi și, tandră, își aduse bărbatul acasă de la spital.
În sufragerie, Florea descoperi cât de mult avansase cu lucrul
Demetrescu. Dar abia începuse la dormeză. Fusese mult mai mult de
lucru decât se bănuise. „Nu-i rău deloc! Voi mai putea profita câteva
zile de prezența lui...”
Era luni după-amiază. Așezat în fotoliu, printre perne, Florea
urmărea mișcările tapițerului și îl mai provoca la câte un dialog...
Hop că sosi și Gheorghiță în vizită. Toată strada aflase ce i s-a întâm-
plat domnului profesor. Iar el, Gheorghiță, voia să fie primul care să-l
vadă. Venise fără nevastă, dar își adusese Biblia. Îi plăcuse „meciul” de
la ultima dezbatere și spera să mai prindă unul. Chiar în după-amia-
za aceea, Florea citise din Evanghelia lui Marcu, capitolul 9. „Ia te
uită... ce-o mai fi și focul gheenei?” gândi el. Expresia o mai găsise și în
predica lui Iisus, cu Fericirile.
– Domnule Demetrescu... Cu iadul am înțeles. Dar ce-i cu asta,
cu „focul gheenei”?
– Îi bomba atomică! comentă Gheorghiță, sigur pe el.
– Să vedem și ce zice domnul inginer, zise Florea.
Demetrescu se sculă, luă Biblia din mâna lui Florea, i-o des-
chise la profetul Ieremia, la capitolul 7 și i-o dădu înapoi să citească
pasajul. Apoi avea să citească și capitolul 19.
– Zi tare, domnu’ Florea, să aud și eu! zise vecinul.
Florea citi pasajele cu voce tare. La urmă, Demetrescu îl întrebă.
– Ce-ați înțeles?
– Eu zic că-i... Glina, groapa de gunoi de-aci! comentă Gheor-
ghiță hazliu.
– Buun, domnu’ Gheorghiță... Dar dumneavoastră, domnu’
Florea?
216
Confuzii
– Mda... Era o vale, la răsărit de Ierusalim, unde se aruncau gu-

noaiele și mortăciunile..., unde focul mocnea întruna și unde viermii
colcăiau neîncetat. Dar... n-am găsit cuvântul gheenă.
Cezar, auzind discuția, ieși și el. Voia să prindă explicația.
– Puteți să spuneți cum se numea valea aceea?
– Scrie aici... „Valea Ben-Hinom”.
– Ăsta-i cuvântul! În limba aramaică69, „Ghe Ben Hinnom”
însemna „Valea fiilor lui Hinnom”; sau, prescurtat, „Ghe-Hinnom” –
„Valea Hinnom”. Când traducătorii greci ai Septuagintei70 au ajuns la
numele Ghe-Hinnom, nu l-au tradus, ci pur și simplu l-au redat sub
forma „GheHenna”. De aici, românescul „ghenă”, un fel de groapă de
gunoi.
– Ai văzut, dom’ Florică? Am avut dreptate.
Florea însă dorea mai mult.
– Dar cum de a devenit gheena locul judecății finale?
– Nu este un loc, ci doar un simbol. Ieremia zisese: Valea Ben
Hinnom (adică GheHenna) se va numi Valea Măcelului! Așa a ajuns
Gheena un simbol al judecății finale. La fel o prezintă și Isaia...
– Unde?
Demetrescu îi indică Isaia, capitolul 66, versetul 24. Până să
deschidă Gheorghiță Biblia lui, Cezar citi cu voce tare: „Şi, când vor
ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotri-
va Mea, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge...”
– Uuuu, ce nasol! exclamă vecinul.
– Ce înțelegi de-aici, Cezar? Chinuri?
– Nici vorbă! Cadavre în descompunere… Munte de gunoi.
– Tot Glina…! interveni Gheorghiță triumfător.
Gheorghiță se uită în stânga, în dreapta, ca să sondeze ce impre-
sie făcuse el, om citit. Demetrescu dădu din cap a apreciere.
69
Aramaica este dialectul rezultat din hibridizarea limbii ebraice biblice cu limba neobabiloniană.
Aramaica a devenit limba de zi cu zi a iudeilor din Palestina în vremea lui Iisus.
70
Septuaginta – traducerea Bibliei ebraice în limba greacă, efectuată – între 250 și 130 î.Hr. Tra-
diția spune că Ptolemeu II Filadelful a comandat lucrarea pentru noua bibliotecă din Alexandria.
217
– Da, Gheorghiță. Nicăieri în Biblie, gheena nu apare ca loc al

chinurilor veșnice, ci doar loc al descompunerii și al nimicirii! Ghe-
ena este...
– O metaforă..., zise profesorul de română.
– Exact! O metaforă pe care Iisus o împrumută de la Isaia...
metaforă cu care iudeii erau foarte familiari. Observați un amănunt:
viermi laolaltă cu foc mocnit. E o groapă tipică de gunoi. Nicidecum
iadul, căci viermii n-ar avea cum să existe în para focului!
Cezar, de partea lui, era frământat de o altă nedumerire. Găsise
în Evanghelia după Matei (25:46) expresia „pedeapsa veșnică”.
– Pot să vă întrerup? Am găsit aici „pedeapsă veșnică”? Asta ar
putea sugera chinuri fără sfârșit...
– Așa le trebuie, bolșevicii!... își dădu cu părerea Gheorghiță
– Nu, domnul Gheorghiță. Altfel stau lucrurile.
Și Demetrescu deschise Biblia la Matei, capitolul 25, și i-o
dădu lui Florea. Pe marginea albă din dreapta paginii avea câteva
texte scrise cu creionul.
– Domnule Florea, citiți doar textele notate. Și tu, Cezar, cau-
tă-le în Biblia ta și zi cu voce tare.
Cezar le citi pe rând: judecată veşnică; pierzare veşnică; mân-
tuire veşnică; răscumpărare veșnică... Ceea ce remarcă era revenirea
constantă a cuvântului „veșnic”71.
– Spune, Cezar, ce semnifică „veșnic” în pasajele de mai sus?
Cumva proces continuu, veșnic, sau urmări veșnice?
Florea i-o luă înainte:
– Nu poate fi proces. Cum ar putea o mântuire să se tooot des-
fășoare și să nu se termine niciodată? Sau o judecată tot amânată, de
la un termen la altul, fără finalitate? Trebuie că se referă la urmări!
– Da, sunt vizate consecințele..., încuviință Cezar.
Băieții așezară Bibliile pe masă. Demetrescu îl fixă pe Cezar:
– Spune, Cezar: Ce este focul?
Pe Gheorghiță nu-l răbdă limba:
71
Evrei 6:2; 1 Tesaloniceni 1:9; Evrei 5:9; și 9:12.
218
Confuzii
– Ehei, e mare nenorocire... Dacă nu sărea Victorița mea...

Oamenii zâmbiră. Demetrescu reluă întrebarea:
– Cezar, ce este focul?
– Este... un proces de combustie.
– Corect. Arde și consumă. Cât timp arde un foc?
– Păi..., cât timp are ce consuma...
– Și când combustibilul s-a isprăvit?
– Ehe, intră în vorbă Gheorghiță, când focul e în iad, nu se mai
termină!
– Măi Gheorghiță, interveni blajin Florea. Ai rămas corijent.
Vezi dacă ai lipsit la discuția trecută, când am lămurit-o cu iadul?
Gheorghiță privi descumpănit și se făcu mic.
– Ce să-i faci, nea Florea. Dacă nu crăpa mâța...
Cezar, care datora un răspuns, zise:
– Înțeleg. Oricât de mulți păcătoși ar fi, tot reprezintă o canti-
tate limitată de... combustibil.
– Să rețină și Gheorghiță: pedeapsa celor nelegiuiți nu poate fi
un „chin veșnic” perpetuat la nesfârșit, ci e dispariția lor pentru tot-
deauna. Așa spune Obadia, în versetul 16: „Vor fi ca și când n-au fost
niciodată.”
– Tii... La asta nu m-am gândit, conchise Gheorghiță.
Demetrescu mai indică două texte: 2 Petru 3, versetul 7; și
Evrei 10, versetul 27.72 După ce le citi, Cezar se dădu bătut.
– E clar!
În schimb, Florea se frământă cu o altă nelămurire.
– Alaltăieri, mergând pe trimiterile de la subsolul textelor, am
dat de un text bizar în Apocalipsa... E la capitolul 14 cu 11: „Și fumul
chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea, n-au
odihnă cei ce se închină fiarei...”? Și, apoi, am ajuns și la celălalt, în
capitolul... 20, versetul 10: „Vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”
Nu că mă îndoiesc! Dar, sincer, nu știu cum să-mi explic...
72
2 Petru 3:7 – „Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate... pentru focul din ziua de judecată
şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.” Și Evrei 10:27 – „Doar aşteptarea înfricoşată a judecăţii şi văpaia
unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.”
219
Gheorghiță se uita când la unul, când la altul. Intrase în faza de

rumegare.
– Veți înțelege după ce vă voi spune un lucru neștiut de cei
mai mulți... Apocalipsa este ca o casă construită din cărămizi de la
demolări.
– Știu cum e! sări Gheorghiță. O vreme am lucrat și eu la
demolări.
– Măi Gheorghiță, îl dojeni Florea. Stai mai bine și ascultă...
– Scuzați... Mă molipsii de la Victorița. De când cu mâța ei...
– Apocalipsa, în proporție de – rețineți – 73%, este construită
din împrumuturi: citate, parafrazări, aluzii și simboluri din Vechiul
Testament. Pasajul care vă tulbură este o cărămidă luată din Isaia,
capitolul 34, versetele 8 la 10. Vă va sări în ochi asemănarea!
Iute de mână, Cezar găsi și citi: „Căci este o zi de răzbunare a
Domnului...Pâraiele Edomului se vor preface în smoală... Nu se va stinge
nici zi, nici noapte, şi fumul lui se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi
pustiit şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci...”
– Acum citește și versetul următor. După aceea, spune-mi ce
înțeles capătă pasajul.
Versetul suna așa: „Ci pelicanul şi ariciul îl vor stăpâni, bufniţa şi
corbul îl vor locui...”
– Spune-mi, Cezar, cum va arde ținutul acela veșnic când... pe-
licanul, ariciul și bufnița îl vor locui?
– E clar, interveni Florea. E tot o figură de stil...
– Așa e. Când împrumutăm un text, trebuie să preluăm și
contextul. Iar contextul din Isaia impune o interpretare limitată,
corespunzătoare.
Margareta își făcu de lucru și intră în sufragerie, curioasă să
vadă dacă treaba înaintează. Gura tapițerului mergea, dar mergea și
mâna lui. Liniștită, făcu un ocol larg, îndreptă o broderie din vitrină
și se întoarse în teritoriul ei, bucătăria.
220
Confuzii
– Încă ceva, zise Demetrescu. Ca să înțelegem corect noțiunile

„veșnic” și „vecii vecilor”73, trebuie să ne întoarcem la sensul pe care
li-l dădeau evreii. Pentru greci, „veșnic” însemna infinit și atât! Pentru
evrei însă, cuvântul avea nenumărate sensuri, în funcție de subiectul
cu care era asociat. Te rog, Cezar, ia Biblia mea și caută pe ultima
pagină. Am și acolo niște adnotări.
Cezar deschise Biblia. Acolo, în dreptul aceluiași olam, „veșnic”,
era o multitudine de traduceri diferite: „vremuri străvechi”, „vechime”,
„de altădată”, „niciodată”, „totdeauna” și „pururea”.
– Și-acum, domnule Florea, ca să dăm și un exemplu concret
de modul în care trebuie înțeles olam, mai citiți aici.
Deschise Biblia și-i întinse Exodul 21 cu versetul 6: „Stăpânul
robului să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de
stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să
rămână pentru totdeauna (olam) în slujba lui.”
– Însemna, oare, că robul va rămâne veşnic, infinit în casa stăpâ-
nului, că va trăi milioane și milioane de ani?
– Eee... mi-ar conveni și mie! comentă ca pentru sine Gheorghi-
ță, și-și scoase șapca de pe cap, ca s-o așeze mai bine pe frunte.
– Vedeți? „Olam” este un termen asociat, care capătă atributele
subiectului pe care-l determină. Dacă se referă la om, durează cât
timp trăiește el. Dacă se referă la Dumnezeu, înseamnă fără sfârșit.
Iar dacă se referă la foc, atunci...
– Nuu... Cu focul e altă mâncare de pește! o ținu înainte
Gheorghiță.
– Domnule Gheorghiță, ia citiți dumneavoastră Epistola lui
Iuda, versetul 7.
Omul duse mâna la buzunarul de la piept... Ochelarii? Nu-s!
Scurt, se întoarse spre Florea și, fără să-i zică ceva, îi luă ochelarii de
pe nas. Apoi zăpăci Biblia până găsi textul. În fine, îl citi, mai greu
din cauza ortografiei vechi a Bibliei Nitzulescu: „Sodoma şi Gomora
73
În ebraică, olam înseamnă „veșnic”, iar nățach nățachim înseamnă „vecii vecilor”.
221
şi orașele dimprejurul lor... stau înainte dovadă suferind pedeapsă de foc

vecinic.”
În timp ce Gheorghiță rămăsese mască, Florea se lumină.
– Nu mai arde! Și totuși este numit „foc veșnic”!
– Mă rog..., îngăimă Gheorghiță mucalit. Dar până la urmă...
Apoi, își ridică ochii și, cu un zâmbet hâtru, zise:
– Şi cu iadul cum rămâne?
Discuția se încheie într-un haz general.
– Lasă, Gheorghiță, vii tu și... Dăm noi doi corijența..., zise Flo-
rea, în timp ce Gheorghiță se ridica să plece.
Cezar se apropie de Demetrescu, care se străduia să fixeze pe-
nultima chingă.
– Pot să vă ajut?
Băiatul căuta un prilej ca să-i împărtășească discret ultimele
noutăți. Din nefericire, nu se schimbase nimic! În afara nopții care a
urmat zilei de post, coșmarul se relua în fiecare noapte, continuând
pe aceeași temă și având-o pe Lisa în postura de inamică. Fața lui
Demetrescu se întunecă.
– Cezar, Diavolul nu atacă decât atunci când are un motiv de
care să se lege. Te întreb ca un tată: Cumva există vreun păcat ascuns
prin care el te are la mână?
Cezar privi uluit, în gol.
– „Păcat ascuns”? Nu știu... nu cred să existe așa ceva...
Demetrescu privi în ochii băiatului, care nici nu clipea. Privirea
lui era sinceră.
– Mai există atunci un singur pretext de care s-ar putea lega...
Și, în timp ce întindea chingile, tapițerul îi relată pățania unui
jurnalist creștin. Fusese trimis în Congo împreună cu soția, în misiu-
ne. Cazat fiind într-o casă cu chirie, a început să fie vizitat de demoni
în fiecare noapte. De la simple șicanări, atacul devenea din ce în ce mai
violent. Rugăciunile păreau că nu ajută. Disperat, jurnalistul apelă la
ajutorul unui pastor băștinaș. După ce acesta îi ascultă relatarea, îi
spuse să verifice atent dacă nu cumva există în casă vreun obiect de
cult satanic. Amândoi se puseră pe cercetat și, în final, au găsit pe
222
Confuzii
dulapul din sufragerie niște scule de vrăjitorie. Știind cum trebuie să

se procedeze în astfel de cazuri, pastorul le duse în grădină, se rugă
și le dădu foc. Din noaptea aceea, orice manifestare diavolească a
încetat!
– Cezar, vezi dacă nu cumva există ceva, vreun obiect de magie
dosit poate pe undeva, care să-i dea prilej vrăjmașului...
– Așa ceva? La noi?!? se miră băiatul.
Chiar atunci sună și Lisa. Avea nevoie de ajutorul lui Cezar la
o lucrare. „Buun”, gândi ușurat Demetrescu. „De-acum pot să-i dau
bice și să fixez chingile. În două zile sunt gata!”
223
Din adnotările lui Demetrescu
DESPRE PEDEAPSA CELOR NELEGIUIŢI
Pedeapsa păcătoșilor e nimicirea, nu chinul

Psalmii 92:7 „Cei răi vor fi nimiciți pe vecie”
Isaia 10:17,18 „O flacără care va mistui și va arde [...]
Va arde trup și suflet”
Isaia 13:9 „zi de mânie și urgie aprinsă [...] va nimici
pe toți păcătoșii”
Ezechiel 26:21 „te voi nimici cu desăvârșire și nu vei mai fi”
Obadia, versetul 10 „vei fi nimicit cu desăvârșire,
pentru totdeauna”
Obadia 16 „vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată”
Faptele 3:23 „va fi nimicit cu desăvârșire”
Filipeni 3:19 „Sfârșitul lor va fi pierzarea!”
Evrei 10:27 „văpaia unui foc va mistui pe cei răzvrătiți”
Apocalipsa 18:8 „va fi arsă de tot în foc”
Focul va fi abia la sfârșitul timpului

Matei 13:40 „cum se smulge neghina și se arde în foc,
așa va fi și la sfârșitul veacului”
2 Tesaloniceni 1:7,8 „la descoperirea Domnului Iisus din cer [...]
într-o flacără de foc ca să pedepsească”
2 Petru 3:10 „pământul, cu tot ce este pe el, va arde”
Veșnic (de cele mai multe ori) nu înseamnă veșnic

Ebraicul olam apare în versiunea română sub forma:
Deuteronomul 32:7 „Adu-ți aminte de zilele din vechime (=olam)”
Iov 22:15 „Vrei s-apuci pe calea străveche pe care au
urmat-o cei nelegiuiți?”
224
Proverbele 22:28 „Nu muta hotarul cel vechi...”

Psalmii 119:52 „Mă gândesc la judecățile tale de odinioară”
Eclesiastul 1:10 „lucrul acela era și în veacurile de dinaintea
noastră”
Isaia 57:11 „Eu tac, și încă de multă vreme”
Isaia 58:12 „vor zidi iarăși pe dărâmăturile
de mai înainte”
Mica 7:14 „paște turma [...] ca în zilele de altădată”.
Exodul 14:13 „nu-i veți mai vedea niciodată.”
Exodul 21:6 „robul să rămână pentru totdeauna
în slujba lui”
Exodul 29:9 „Preoția va fi a lor printr-o lege veșnică.”
Iona 2:6 „zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie”
Grecescul aionios (veșnic), apare tradus sub forma:

Luca 20:35 „vrednici să aibă parte de veacul viitor”
Luca 16:8 „fiii veacului acestuia”
Efeseni 2:2 „mersul lumii acesteia”
1 Corinteni 8:13 „nu voi mânca niciodată”
Romani 6:10 „El a murit [...] pentru totdeauna...”
Focul veșnic nu arde veșnic, ci are urmări veșnice !

Psalmii 30:5 „mânia Lui ține numai o clipă,
dar îndurarea Lui ţine toată viaţa...”
Isaia 34:10,11 „nu se va stinge[...] în veci,[...] ci bufnița
și corbul îl vor locui”
Iuda 7 „Sodoma și Gomora,[...] suferind
pedeapsa unui foc veșnic.”
Iazul cu foc = Moartea a 2-a

1 Corinteni 15:26 „Vrăjmașul cel din urmă care va fi
nimicit va fi moartea.”
2 Timotei 1:10 „Hristos... a nimicit moartea”
225
Apocalipsa 20:14 „Iazul de foc este moartea a doua.”

Apocalipsa 21:4 „moartea nu va mai fi,[...] pentru că
lucrurile dintâi au trecut”
Apocalipsa 21:8 „iazul care arde cu foc[...] adică moartea
a doua”
DESPRE CÂTEVA PASAJE CONTROVERSATE DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ

2 Corinteni 5: 1-8
„Ştim… că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc,
avem o clădire în cer...Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne
îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc…dacă atunci când vom fi
îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el…Nu că dorim să fim dezbrăcaţi
de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta…
Și ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la
Domnul.”
În vers. 1, Pavel aseamănă trupul omului cu un „cort”, „casa pământească”,
metaforă folosită și de Petru (2 Petru 1:13-14). „Cortului” stricăcios îi
corespunde o altă „casă”, „o clădire în cer”, trupul învierii.
Pavel dorea ca la venirea lui Iisus Hristos să fie în viață și să fie „îmbrăcat”
cu locașul ceresc direct peste cortul acesta. „Gemem… plini de dorinţa să
ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc.” El explică în 1 Corinteni
15:51-53 „... Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace
în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire .”
Pavel nu ignoră posibilitatea ca să moară înainte de Venirea Domnului:
„Negreșit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de
el.” (vers. 3) „Dezbrăcarea de cort” exprimă evenimentul morții. Condița
de „dezbrăcat”se referă la starea intermediară, „fără cort pământesc”, dar
şi „fără casa din ceruri”.
Că Pavel repudia ideea că prin moarte se ajunge drept „la Domnul în cer”,
reiese în vers. 4: „Nu dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim
îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta”. Evident, el spera să fie transferat
la cer fără să vadă moartea, ca Enoh și Ilie.
Vers. 8: „Ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă,
la Domnul” e o replică la condiția de peregrin a creștinului, descrisă în
vers. 6: „Dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul”.
226
Pasajul descrie, deci, patru stări posibile:

1. „în cortul acesta” = viu, în trup muritor; pribeag, departe de
Domnul.
2. „dezbrăcat de cortul acesta” – (sau „gol”) = a fi mort.
3. „îmbrăcat cu casa cerească peste goliciune” = a fi înviat.
4. „îmbrăcat cu casa cerească peste cortul pământesc” = a fi
transformat în nemuritor și transferat la cer, fără a gusta moartea.
Corectitudinea explicației este confirmată de celelalte pasaje în care Pavel
vorbește explicit, nu în metafore, despre moarte, înviere și strămutarea
la Domnul:1 Tesaloniceni 4,14-17; Evrei 11: 39,40; 1 Cor.15,51-54; și 2
Timotei 4: 6-8.
Filipeni 1:22,23
„Dar, dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie
să aleg.
Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu
Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.”
Pasajul din Filipeni se referă la unirea cu Hristos prin credință, atât în
moarte, cât și în viață. În moarte, credinciosul este „împreună cu Hristos”,
cum scrie în 1 Tes. 4:14:
„Căci… credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei
ce au adormit în El.”
1 Petru 3:18-20
„Hristos… a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus
să propovăduiască duhurilor din închisoare care fuseseră răzvrătite,
odinioară, …în zilele lui Noe, când se făcea corabia... prin care au fost
scăpate …opt suflete”
Numeroși creștini, îndatorați ideii că sufletul este nemuritor și conștient
după moarte, cred că, între crucificare şi înviere, Iisus ar fi coborât în
Hades pentru a le predica sufletelor imateriale. Această interpretare
presupune în mod obligatoriu:
(1) că locul în care s-ar afla respectivele „duhuri” ar fi un soi de
„purgatoriu”;
(2) că scopul predicării Sale ar fi fost să le mai da o a doua șansă la
mântuire.
227
Interpretarea întâmpină o dificultate de netrecut: De ce Isus ar fi favorizat

duhurile celor morţi din timpul lui Noe, în detrimentul tuturor celorlalți
păcătoși? Petru nu afirmă că Hristos ar fi predicat „duhurilor în general”,
ci doar acelora care „n-ascultaseră… în timpul construirii corăbiei”. Să Se
fi deplasat El în iad pentru o audiență atât de limitată? De ce n-ar fi oferit
a doua șansă și celorlalți păcătoși? Evrei 9:27 afirmă clar că nu mai exista
o a doua șansă după clipa morții.
Dezlegare acestui pasaj îl oferă Sf. Augustin74: textul se referă nu la ce a
săvârșit Hristos în persoană în perioada dintre moartea și învierea Sa, ci
la lucrarea săvârșită prin Duhul lui Hristos, odinioară, în zilele dinaintea
potopului. La acea dată, chemarea la pocăință a răsunat timp de 120 ani
prin glasul lui Noe, „predicatorul neprihănirii” (2 Petru 2:5).
Că interpretarea tradițională este greșită reiese din următoarele:
1. Isus Hristos n-a înviat în duh, ci în trup, corporal (Luca 24: 37-39; Ioan
20:16,17; 20:20; 20:25-27). Acel „în duh” – trebuie să se refere la altceva!
2. Construcția textului grecesc75 (Christos …zoopoietheis de to pneumati,
en ho ...poreutheis”) cere traducerea: „ Hristos… a fost înviat de
către Duhul, prin Care s-a dus…”, cum de altfel traduc multe versiuni
respectabile76. Cât privește „propovăduitorul”, acesta este proorocul Noe,
în virtutea faptului că „Duhul lui Hristos era în proroci”, deci și în el
(1 Petru 1:11). Vezi și (2 Petru 2: 4,5).
Iar „duhurile din închisoare” vizează oameni prinși în „închisoarea
păcatului” 77, în același fel în care cele „opt suflete” din pasaj se referă la
oameni: Noe și familia lui, nu la fantome.
74
Sfântul (sau Fericitul) Augustin din Hippo, 354 – 430 d.Hr.
75
În greacă, atunci când apare prepoziția en urmat de un substantiv/pronume la cazul Dativ,
fraza capătă sens instrumental: „prin…”. Atât to pneumati, cât și en ho sunt la cazul Dativ si cer
sens instrumental: „prin”. Surprinzător este că însuși traducătorul Cornilescu, în celelalte locuri
unde întâlnește construcția „en + pneumati (dativ)”, traduce corect, cu sensul instrumental: „prin
Duhul”: „prin Duhul”: Romani 8:13; 1 Corinteni 12:3,9; Galateni 3:3; Efes. 2:22; 1 Petru 1:12;
Iuda 1:20 etc.
76
King James (engl., 1611), Biblia Bulgară (1871), Complete Jewish Bible (engl., 1989), Common
English Bible (engl., 2011), Hoffnung für Alle (germ., 1983), Biblia Semeur (franc., 1999), Nueva
Traduction International (span., 1999), Palabra de Dios par Todos (span. 2005), chiar și Noua
Traducere Română (2006).
77
Romani 11:32 – „Dumnezeu a închis pe toți oamenii în neascultare...” Galateni 3:22 – „Scriptura
a închis totul sub păcat”. Galateni 3:23 – „Noi eram sub paza Legii, închiși...” Isaia 42:7 –„Să scoți
din temniță pe cei legați...”
228
VRAJA SE RUPE
Veni, în sfârșit, și luna mai. Afară bătea un soare alb. Liliacul

din curticică își înălța efervescențele florale. Câteva albine rătăcite
zumzăiau în ralanti printre ramurile de sus. Era primăvara în floa-
re! Nările lui Florea căutau însetate suflul de viață ce fremăta în tot
locul. Trecuseră câteva zile bune de când făcea „exerciții de înviere”,
înconjurând cu încăpățânare cei cincizeci de metri pătrați de curte,
iarăși și iarăși. Pe lângă sucuri, începuse să mănânce și hrană tare.
Cezar și Lisa se mai întâlneau uneori și pe la ei acasă, ocazii de aur,
când Florea să mai afle din studiul lor sistematic. Nu numai că nu
se fereau de el, ci îl și provocau cu întrebările. Cezar mai cu seamă îi
arăta o afecțiune specială.
După ultima discuție cu Demetrescu, Cezar se pusese pe scoto-
cit. Despre coșmarurile sale îi spusese doar Lisei. Nu voia să adauge
tensiuni între el și mama, și nici să-l îngroape pe tata în stres. Zilnic
își lua timp să cotrobăie în câte un sector. Începuse cu biblioteca.
Scosese totul din rafturi și luase carte cu carte. Le cerceta, le scutura
și le punea deoparte, pe jos. Nu găsise nimic. Răsturnă apoi sertare-
le biroului. Într-un asemenea moment intră Margareta. Când văzu
harababura, explodă:
– Ce-i cu dezordinea asta, Cezar?
– Deh, mamă..., curățenia de primăvară.
– Și... ce mai ai de gând să cureți?
229
– Totul...
Deodată, tonul Margaretei deveni autoritar:
– Auzi? De pat mă ocup eu. Numai eu îi știu rostul! Ai înțeles?
– Da, mamă...
Cu fiecare zi, frustrarea lui Cezar devenea tot mai mare. Cerce-
tase toate ungherele, dar nu găsise nimic...
De partea ei, Margareta se liniștise de tot. În casă nu mai tros-
neau mobilele. Habar n-avea de torturile nocturne ale lui Cezar.
Nici de diagnosticul bărbatului ei. Ar fi bălăcărit pe oricine ar fi
îndrăznit să zică despre bărbatul ei că e bolnav. „Aș! E sănătos tun,
ca bradul! Așa-s bărbații, mai gingași...” Din când în când, își mai
făcea drum prin sufragerie, ca să-și bonifice imaginea de sine de
matroană rafinată, lângă mobilă stil „vecchio”... cu tapițerie „novo”!
Grijulie cu sănătatea bărbatului, îi prescria zilnic activități fizice:
„Florea, cișmeaua!... Florea, gardul dinspre vecin!... Florea, desfundă
și canalul din curte!” Florea, slăbit, le executa sau le amâna, după
cum se simțea în stare. De câtva timp, simțea că dobândise în fața
nevestei un ascendent. Nu datorită bolii. Era o schimbare de menta-
litate. De când cu Biblia, își descoperise demnitatea de cap al familiei.
Serile îl mai vizita Gheorghiță, vecinul, și, cam o dată pe săptămână,
mai venea și Demetrescu așa, în vizită. Pentru Margareta, tapițerul
dobândise statutul de „Gheorghiță doi”.
După funeraliile lui nea Nicu, Anica o sunase de câteva ori, ne-
răbdătoare să vadă succesiunea făcută. La mijloc erau: o casă, curtea
mare, unsprezece pogoane de grădină intravilan și niscaiva mărunți-
șuri. Anica şi Margareta aveau drept de prim-moștenitor. Margareta
renunță să mai facă partajul. Dar câteva miare de euro în schimbul
părții ce i se cuvenea erau tare bine-venite. Era sigură de troc, căci cu
Anica se înțelegea cel mai bine dintre rubedenii. Erau ca două gemene!
Acum trebuia să profite de concediul medical al lui Florea și
să dea fuga la Titu, la judecătorie. Data cădea cum nu se putea mai
bine: se potrivea cu parastasul cel mare, de patruzeci de zile. „Pac!
Doi iepuri dintr-un foc!”
230
Vraja se rupe
Făcură planul să plece miercuri. Anica le asigura cazarea. Pe joi

aveau prima înfățișare la judecătorie, probabil și ultima. Iar sâmbătă
ar fi trebuit să fie parastasul lui nea Nicu. Cât despre Cezar, dacă
avea să se descurce cu lucrările, era posibil să vină și el, cu rata sau
cu ce-o găsi. Pentru el, ieșirea din rutină însemna o gură de oxigen.
Florea își pregăti un plan secret. Nu-l interesa succesiunea, nici
parastasul. Avea intensa dorință să-l reîntâlnească pe părintele Mă-
rășescu. Impresia pe care i-o făcuse era puternică. Îi inspira încredere.
În ceasurile sale de agonie, adesea se gândise la bătrânul preot. Ar fi
vrut să-l aibă de duhovnic. Plănuia să găsească un răgaz când, scăpat
de sub privirile Margaretei, să-l abordeze pe-ndelete.
Marți spre seară, Cezar era în febra redactării unei lucrări. Dacă
voia să plece la Titu, trebuia s-o predea cel târziu joi. Timpul era
scurt și trebuia să caute o serie lungă de informații tehnice. Pentru a
ieși mai repede la liman, convenise cu Bobi, colegul său de grupă, să
colaboreze la culegerea datelor. Era chiar ajunul plecării părinților la
Titu pentru parastasul de patruzeci de zile. Închis în cameră, cocoțat
turcește în pat și cu telefonul la ureche, Cezar scria de zor, pe ce gă-
sise la îndemână, ceea ce-i dicta Bobi. Se adunaseră vreo opt fițuici.
Când închise telefonul, se așeză la birou ca să introducă datele în
computer. Dar... două fițuici lipseau. „Huu! Or fi căzut între tăblie și
divan”, explodă el. Înciudat pe situație, Cezar se ridică și apucă saltea-
ua cu ambele mâini. Sus! Da, fițuicile erau acolo... Dar... „Ce-i acolo?”
Un fior îi trecu pe spinare. În dreptul capului, era ceva... neobișnuit.
N-avea cum să ajungă acolo din întâmplare... Întinse mâna și o apu-
că cu două degete. Era o batistă legată cu trei noduri și mirosea a
tămâie. Când o deznodă, din batistă căzu o piatră neagră, rotundă
și lucioasă.
Stătu câteva clipe perplex, ca în fața unei revelații. „Asta era!”
gemu el. Calm, dar mânios, ridică piatra și, cu atitudinea unui jude,
ieși din cameră şi merse glonţ la Margareta. Ghemuită lângă dulap,
cu spatele spre ușă, ea aduna lucrurile trebuincioase pentru călătorie.
Nici nu sesizase apropierea lui Cezar.
– Ce-i asta, mamă?
231
Margareta se întoarse și rămase ca trăsnită.

– Cum ai îndrăznit să umbli la pat? strigă ea, isterizată.
Deci ea era autorul! Cezar o privea calm și sever:
– Tu ai pus-o!
Ca un școlar prins cu fiţuica, Margareta se strânse și-și îngropă
fața în palme. Bolborosind, încerca să se explice.
– Eu... eu... pentru tine... că... te iubesc... Cezar. Știi... demonii...
să-i izgonesc... Nu... nu te supăra... Pentru că... te iubesc, băiatul
mamii...
Și izbucni într-un plâns isteric.
Cezar ieși tăcut din cameră. Misterul începea să se dezlege. Ce
vrăji se ascundeau în spatele acelei pietre negre, rotunde?
Florea, care își făcea rondul obișnuit prin grădină, auzi plânsul
pițigăiat al Margaretei prin geamul deschis al bucătăriei. Neliniștit,
intră în casă. Lângă o grămadă de boarfe, pe genunchi, trupul Mar-
garetei se zgâlțâia în plâns.
– Ce s-a întâmplat?
– Du-te!... lasă-mă în pace! strigă Margareta.
Văzând că n-are ce scoate de la ea, se duse la Cezar, care-l în-
tâmpină cu brațul întins, și palma desfăcută:
– Uite, tată!
– Ce-i asta? întrebă el uluit.
– Cârligul Diavolului!
– Ce?!?... Despre ce vorbești?
Și Cezar îi povesti de misterul nopților sfâșiate de coșmarurile
cu „prelevarea de organe”, de sfatul lui Demetrescu și, în sfârșit, de
obiectul straniu descoperit sub saltea.
– Mama ce ți-a spus?
– Aștept să-mi spună! zise Cezar hotărât.
Florea luă batista și piatra și le examină. Mirosi batista.
– Aici e vrăjitorie curată! zise el ca pentru sine și ieși cu ele în
bucătărie, așteptând-o pe Margareta să apară.
Veni și ora cinei. Dar Margareta nu mai ieșea din cameră. Ghe-
muită lângă dulap, își făcea de lucru, numai ca să nu dea ochii cu ei.
232
Vraja se rupe
– Nu mâncăm, tată, până nu vine mama...

Trecură trei ore până când Margareta găsi curajul să iasă din
dormitor. În bucătărie, pe scaun, era Florea, singur. Lângă farfuria
goală, stătea batista, întinsă frumos, cu piatra în mijlocul ei.
– Cezar! Hai! strigă Florea.
Când sosi băiatul, Margareta își începu mărturisirea. Avea o cu
totul altă atitudine. Vorbea spăsit și lăcrimând. Povesti despre teama
ei pentru viața fiului ei, despre dezamăgirea de după slujba lui Vasi-
liu, despre determinarea ei de a nu mai fi teatrul de luptă al spiritelor.
Apoi veni rândul lui Cezar să povestească despre nopțile lui de groa-
ză, despre depresia care îl măcina pe dinăuntru. Îngrozită, Margareta
izbucni într-o altă rafală de plâns. „Acum, ce să-i mai faci?” gândi
Florea. „Bine că s-a terminat!”
– Și ce-ai de gând să faci cu astea? îl întrebă pe Cezar.
– Voi face ce trebuie! Focul o să le mănânce!
El și tatăl ieșiră afară. Aduseră câteva lemne și vreascuri din
magazie, puseră obiectele deasupra și le dădură foc. Pe când lemnele
trosneau sub foc, piatra – hop – sări din foc la o jumătate de metru și
se rostogoli de câteva ori. Cezar făcu un gest de surpriză.
– Nu e bine, Cezar! zise Florea. Nu ne-am rugat mai întâi. Hai,
zi-i o rugăciune.
În picioare, lângă foc, Cezar Îi ceru lui Dumnezeu să-Și mani-
feste puterea. Când termină, chipul tatei radia, de parcă i se aprinsese
un bec în minte.
– Gata, Cezar! Lasă piatra. E moartă. Vraja i s-a frânt. Nu fo-
cul! Rugăciunea i-a frânt puterea.
Apucând piatra fierbinte, Florea o azvârli în fundul grădinii.
„Ducă-se!” Apoi îl luă pe Cezar de după umeri și-l conduse vesel în
casă.
– Am să-i cer toți banii, grămadă, înapoi! mârâia Margareta, în
postura matroanei de dinainte.
– Las-o baltă! zise Cezar. Vrei să complici lucrurile? În veci să
nu mai ai de-a face cu vrăjitoarele!
– Bine, bine..., răspunse ea, spăsită.
233
OMUL LUI DUMNEZEU
La Titu sosiră pe o ploicică cu soare. În cinstea lor, Anica scose-

se plapuma și pernele pe sârma din curte, la aerisit. Acum se zvântau
de picurii ploii și emanau o aromă de odaie bătrânească ce amintea de
răposați. Mirosurile, culorile și măcăitul rațelor din curtea de păsări îl
înduioșau pe fiul Bucovinei, plecat de-atâta vreme din Rădăuți.
După o masă ușoară, Florea se întinse. Se simțea obosit. Ca să
nu-și mai amintească de cancer, se culcă și adormi buștean. Când se
trezi, în casă nu era nimeni. Pe masa din bucătărie îi făcea cu ochiul
o farfurie mare, cu gogoși înecate într-un noian de zahăr pudră. Ce
le-ar mai fi mâncat! Dar se scutură ca de necuratul. Era hotărât să se
țină de regim. Cam după un ceas, apărură și femeile. Fuseseră la casa
răposatului ca să mai vadă de acte, de treburi. Erau multe de făcut!
– Pe când dormeai, ai și primit o vizită! zise Margareta.
– Eu?
– Da, tu. A venit... Spiridon ăla, cu Verginica. Ți-au adus gogoși
calde.
– Așaa?
– A venit... cu de-ale lui. Zăpăceli! Voia să mai stea de vorbă cu
tine. I-am spus să te lase în pace că ești obosit.
– Și ce-a zis?
– A zis că poate o să vină mâine, mai pe seară.
234
Omul lui Dumnezeu
„Spiridon…?” Pe Florea îl încercau simțăminte amestecate. Îl

aprecia pentru informațiile sale inedite. Dar îl și deranja spiritul lui
atotsuficient, răutăcios și agresiv. De când citea Biblia, începuse să
vadă lucrurile în alb și negru. Iar Spiridon se situa pe undeva, în zona
gri. Ar fi preferat să aibă sufletul liniștit pentru discuția cu părintele.
Și, în minte îi fulgeră un plan: „Ia să merg chiar mâine la Mărășescu,
până s-o înființa Spiridon.”
***
A doua zi, Margareta se sculă cu noaptea în cap. Nu mai avea
stare! „Actele!” Voia să vadă mai repede actele. Florea zăbovi în pat,
citind Biblia. Așteptă să plece femeile, apoi se îmbrăcă repede și ciu-
guli ceva din mers. Înainte să iasă, lăsă pe masă un bilet: „Am plecat
în oraș. Mă întorc până la unu.” Încuie, puse cheia sub scară și, cu
geanta în mână, o luă în pas grăbit spre strada Gării. Afară, cerul era
acoperit și amenința a ploaie. Era abia 8 și jumătate. Spera să-l prindă
pe părintele acasă.
La numărul 131, poarta era încuiată. „Să fi plecat deja?” O ve-
cină îl zări:
– Căutați pe părintele?
– Da...
– A ieșit până la magazin... Dar nu stă mult.
S-o întrebe unde-i magazinul, îi era rușine. Îi era rușine și să
stea, prapur, la poartă. Așa că o luă încetișor înapoi, până la colț.
Când se întoarse, zări de departe silueta bătrânului, pășind rar și în-
gândurat, cu o pungă în mână. Florea grăbi pasul și ajunse primul la
poartă.
– Săru’ mâna, părinte!
Bătrânul fu smuls din gândurile lui.
– Bună ziua, răspunse el mașinal.
Apoi se dumiri:
–Aa... Ce vânt te-aduce pe la mine, fiule?
235
Florea bâigui ceva. Cei doi intrară din curte în holul scund, lu-
minos și rece.
– Ia loc. Vin îndată.
Florea auzi aragazul fâsâind. Pesemne că bătrânul își încălzea
laptele. Auzi și clinchet de vase. În grabă, Mărășescu molfăi niște pâi-
ne muiată în lapte, apoi ieși la oaspetele neanunțat.
– Ce vânt te-aduce pe la mine? întrebă el din nou, așezându-se
în fotoliul de lemn.
Florea își lăsă capul în jos. Mai cumpăni încă o dată: „Să-i spună
chiar tot?” În sfârșit, se hotărî:
– Părinte, sunt grav bolnav. Am cancer...
– Oo... Dumnezeu să Se îndure de tine! Grea patimă...
– Da. Zilele trecute am fost operat și... – aici, glasul lui Florea
se înnodă – ... unii zic că am să mor în câteva luni.
– Asta nu ține de omul prost. Numai Atotputernicul Dumne-
zeu știe! Omul să tacă!
– Așa e...
Bătrânul îl privea dintr-o parte.
– Te temi de moarte? îl iscodi Mărășescu, blând.
Florea tăcu, cu capul plecat. Apoi zise încet:
– Orice om vrea să trăiască...
Urmară câteva clipe de tăcere. Bătrânul duhovnic tăcea. Buzele
parcă i se mișcau. Se ruga în gând pentru omul dinaintea lui.
– Știți, părinte, de când ne-am despărțit, s-au adunat multe în
viața mea. Am descoperit Sfânta Scriptură și am citit mult din ea...
Și încă citesc...
– Slavă Lui! Dumnezeu să te binecuvânteze...
– Gândul care m-a împins la dumneavoastră este... Am nevoie
de certitudini. Am venit la dumneavoastră pentru că știu că sunteți
cinstit și că n-o să-mi ascundeți nimic...
Mărășescu îl privea printre gene.
– Spune, fiule.
– Dacă o îngădui Dumnezeu, oi muri... Dar ce va fi cu mine? Ce
va fi cu sufletul meu? În Scripturi, am văzut că sufletul trece la odihnă
236
Omul lui Dumnezeu
până în dimineața învierii... Apoi va învia, fie pentru viață, fie pentru
judecată. De altă parte, datinile zic că omul merge drept în iad sau în
rai. Din ce-am mai citit, am aflat că ideea iadului este tot de obârșie
păgână... Vă rog..., spuneți-mi, care este adevărul? Nu vreau să-mi
spuneți ce zice cutare biserică. Nici ce crede lumea. Eu aștept să-mi
spuneți adevărul, ca înaintea lui Dumnezeu... Părinte... – vocea lui
Florea tremura – aveți milă de mine!
Mărășescu stătea rezemat de spătarul fotoliului. Încet, îi căzu
capul în piept. Cu mâinile pe piept, își freca degetele întruna. Tăcea.
Cumpănea din greu..., de parcă în el se dădea o luptă. Își scoase ba-
tista mare și mototolită, își șterse ochii și nasul. Și iarăși tăcu, muncit.
– Fiule, uite... Eu îmi iubesc biserica. Vreau să-i fiu credincios...
Așa i-am fost toată viața. Și tu îmi ceri... lucru greu.
Bătrânul își prinse bărbia cu mâna stângă. Stătu așa, cu ochii
închiși și cu gândul undeva, departe. Oftă și începu să depene niște
amintiri...
– Nastasia, fie-i sufletul binecuvântat... Am iubit-o. S-a dus...
De dorul ei, m-am hotărât să cercetez taina morții. Și cum îți spu-
neam, am început un doctorat despre suflet și moarte. Aveam și eu
întrebări și nelămuriri. Voiam să-mi capăt liniștea. Dar... Ah, mai
bine nu-l începeam!
Și Mărășescu se opri iarăși, frământat de amintiri. O lacrimă i
se strivi între gene.
– Ca fiu credincios, m-am apucat să cercetez pe Sfinții Părinți.
Ce mare taină...! Nu bănuiam... Și nimeni nu-mi spusese!
Fără să spună o vorbă, se sculă și merse în bucătărie ca să mai ia
o gură de lapte. Pesemne că-l necăjea stomacul. Când reveni, se duse
mai întâi la bibliotecă. Ochii lui căutau ceva și nu găsea. Nu era nici
pe raftul de sus... Se lăsă pe vine cu un genunchi jos. Apucă un dosar,
îl deschise... Nu era ce căuta. Apoi un alt dosar. În fine, se întoarse cu
niște foi în mână.
– Ce-ți arăt eu ție, să știi, n-am arătat la nimeni! Aici e toată
neștiința și neputința mea...
237
Bătrânul aruncă foile cu scris mărunt pe măsuța mică dintre

ei. Le mai privi lung o dată, ca pe niște poze vechi, dureroase. Când
și când, își plimba arătătorul peste rânduri, cu mâhnire, urmărind
câte-o idee.
– Aici..., aici e ce credeau Părinții apostolici, cei care i-au prins
pe apostoli în viață. Unu, doi, trei... Sunt treisprezece părinți! De la
Clement din Roma – ăsta a trăit odată cu Sfântul Ioan Teologul... –
și până la... Meliton de Sardes – ăsta a scris pe la 170 după Hristos.
Toți, dar toți, de parcă s-au înțeles, grăiesc numai despre somnul de
care se împărtășește sufletul mortului. Vorbesc la fel ca Mântuitorul!
Nicio iotă despre iad. Din contră, ziceau că mișeii vor fi răpuși de
focul din urmă, nimiciți pentru vecie! Iar dincoace...
Bătrânul tăcu, privind lung la șirul de nume din dreapta. Dădu
din cap și iarăși tăcu.
– Aici sunt alți Sfinți Părinți. Ăsta, Atenagoras Atenianul, a
fost cel dintâi care a schimbat stihul: cică sufletul e nemuritor. Și
după el... hmm... toți, sfinți cu nume mari, parcă s-au vorbit, toți gră-
iesc despre caznele iadului ce-i vor munci pe păcătoși de-a pururea!
Dacă ții socoteala, până la întâiul Sinod ecumenic – la 325 d.Hr. –,
șaptesprezece Sfinți Părinți zic una. Și alți zece, veniți mai pe urmă,
mult mai pe urmă... zic alta, exact pe dos.
Mărășescu se lăsă pe spate îngândurat, cu capul în jos.
– Asta-i, fiule. Ce să cred din zarva asta? Să-i cred pe ăi mai
vechi, care au primit învățătura din gura Sfinților apostoli? Sau să-i
cred pe ăi din urmă, care au dobândit un nume mai de cinste, ca
Sfântul Clement Alexandrinul, Sfântul Ciprian sau Sfântul Grigorie
Taumaturgul? De aia m-am și lăsat de doctorat. Vezi mata, aici e o
taină. Mare taină! Să judece Dumnezeu, că eu m-am lăsat păgubaș.
Florea se înclină înainte, voind să spună ceva. Mărășescu îl is-
codi din priviri.
– Scuzați... Eu știu că în ale Tradiției, există un principiu sfânt:
„Ce-i mai vechi, acela e mai adevărat”. Asta nu înseamnă că...?
– Ei, fiule... Și ce să fac? S-o iau eu, breaz, înainte, de unul sin-
gur? Și cu Sfânta Biserică ce fac? S-o las de izbeliște?
238
Omul lui Dumnezeu
Pe fața bătrânului se putea citi chinul dilemei care-l strângea în

menghină, de cine știe când...
– Judece Dumnezeu! Eu, nevolnicul, mă plec în neputință.
– Părinte, lăsați-mă să mă uit pe notele dumneavoastră. Aș vrea
să le copiez...
– Uită-te, fiule! Fă ce vrei! Copiază-le... Ba, ia-le cu totul, să nu
le mai văz...
Florea întoarse foile și le cercetă cu o privire avidă. Sufletul clo-
cotea în el... Trecură minute bune. Apoi le adună frumos și, înainte
să le ia de pe masă, se opri.
– Scuzați, părinte, dar cu mine? Eu ce să fac?
Mărășescu tresări, ca speriat. Ce să-i spună amărâtului? Mâi-
ne-poimâine va da ortu’ popii. Bătrânul își îndreptă spinarea și ridică
degetul arătător ca unul care avea să rostească judecata de pe urmă.
– Dumnezeu, fiule! Dumnezeu te va judeca după cugetul du-
mitale, răspunse bătrânul tare și cu neobișnuită hotărâre. Fă cum te
îndeamnă cugetul! Auzi? După cuget! Nu te uita nici la stânga, nici
la dreapta. Numai înainte, după Scriptură și cuget! Așa să faci! Ai
înțeles? Și Milostivul Tată să Se îndure de tine!
Cuvintele lui parcă turnară foc în sufletul lui Florea. Se simțea
ca un cal slobozit din chingi. Era ca și când Dumnezeu îi vorbise di-
rect. Uitând de tăietura din abdomen, dintr-o mișcare fu în picioare.
– Săru’ mâna. Mulțumesc din suflet, părinte. Plec. Mulțumesc
frumos!
– Du-te cu Dumnezeu! Și... umblă cu ceia, „ce păzesc poruncile
lui Dumnezeu și credința lui Iisus”!78
Afară soarele se ivi timid după nori. Era soare și în sufletul lui
Florea. Toate câte aflase el în ultimele săptămâni din Scriptură, din
discuțiile cu Schulerii și de la Demetrescu se adeveriseră. Da, așa
au crezut și Părinții apostolici, și primii Părinți bisericești. Ce-a fost
mai pe urmă? Treburi omenești, amestecătură de filosofie grecească.
78
Apocalipsa 14:12
239
„Auzi? Tot înainte, Floreo! Nici la dreapta, nici la stânga. Cu cei ce

țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus!”
De bucurie, se opri la florăria de lângă centru, cumpără trei fire
de garoafe roșii ca focul și întinse pasul spre casa Anicăi. Poarta scâr-
țâi, cățelul lătră. În ușă apăru mirată chiar Margareta. Se uită lung la
florile din mâna bărbatului ei.
– Ține! Pentru tine! zise el cu un zâmbet larg.
– Ce te-a apucat, omule? răspunse ea, cu ochii holbați.
– Ce m-a apucat, vei vedea tu... și te-anunț c-o să mă țină!
– Doamne ferește! zise ea speriată, făcându-și cruci. Dăduși
banii pe amărâtele-astea?
– O dată în viață am și eu dreptul să fiu vesel și să-mi exprim
bucuria. Ai ceva contra?
„Na! A luat-o pe arătură!” își zise Margareta și dispăru cu florile
în bucătărie.
„Săraca!” gândi Florea. „Tot pe contra! Așa a fost de când m-a
luat! Ea – cu ale ei! De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere...” Și intră
în dormitor.
Lungit pe pat, recapitulă în minte discuția cu bătrânul duhov-
nic. Scoase foile din geantă. Le întinse cu grijă și începu să le citească,
uimit. Acolo era istoria bisericii. Acolo era și istoria lui!
240
Culegerea părintelui Mărășescu
din Sfinții Părinți, despre suflet
și moarte
Părin�ii apostolici și bisericești
Anihila�ioniști versus *Naturaliști79
1. CLEMENT DIN ROMA (cca 96 d.Hr.)

1 Clement 35:1-2 – „Darurile lui Dumnezeu sunt viața în nemurire...”
1 Clement 41:3 – „Cei ce nu fac ceea ce este după voia Lui sunt pedep-
siți cu moartea.”
1 Clement 44:2 – ... „le-a dat sfaturi ca, atunci când aceștia «trec la
odihnă» (sau „adorm”), alții să le ia locul.”
2. „ODELE LUI SOLOMON” (cca 100?)

Oda 3:8 – „Cel care I se alătură Celui care este nemuritor va fi și el
nemuritor.”
Oda 9:7 – „Cei care L-au cunoscut nu vor muri...”
Oda 15:8-10 – „Prin numele Lui, am îmbrăcat nemurirea și prin harul
Său m-am dezbrăcat de stricăciune.”
Oda 23:20 – „Toți persecutorii vor ajunge morți și vor fi șterși...”
Oda 26:11 – „Cei care răstălmăcesc minunile Domnului vor fi nimiciți.”
3. IGNAŢIU DE ANTIOHIA (35–107)

Ignaţiu către Efeseni 17:1 – „Domnul a suflat nemurirea asupra
bisericii”
79
(care cred că sufletul este nemuritor de la natură)
241
Efeseni 20:2 – „Împărtășania este medicamentul nemuririi și antidotul

care ne scutește de moarte, ca să trăim veșnic în Iisus Hristos.”
Ignaţiu către Magnezieni 5:1 – „Înaintea noastră este viața dacă ascultăm,
și moartea (nu chinurile!), ca urmare a neascultării.”
Ignaţiu către Romani 4:2 – vorbind despre moartea lui ca martir:
„când voi adormi...”
Ignaţiu către Filadelfieni 8:6 – „neascultătorului de Iisus îi este dată
nimicirea...”
4. POLICARP DIN SMIRNA (69–155)

Ep. Filipeni 2:2 – „Acela care L-a înviat pe Iisus din morți ne va învia
și pe noi, DACĂ vom face voia Lui și vom umbla în poruncile Lui și ne
vom abține de toate nelegiuirile...” (Citatul implică și afirmația negati-
vă: dacă nu vom face voia Lui, nu ne va învia și pe noi...)
5. MATHETES (60–120?)
Diognetus 10:20 – „Moartea adevărată este păstrată celor condamnați
la focul veșnic, care îi va arde complet.”
6. CLEMENT DIN CORINT (? 130)

2 Clement 1:11 – „Iisus Hristos... ne-a salvat de nimicirea la care am
fost expuși.”
2 Clement 2:8 – „… păcătoșii... pier, se grăbesc spre nimicire.”
2 Clement 8:4 – „Făcând voia Tatălui... vom obține viața veșnică.”
2 Clement 15:2 – „...cel nemântuit este... un suflet muritor.”
2 Clement 17:2 – „cu cât mai mult trebuie un suflet care deja Îl cunoaș-
te pe Dumnezeu să nu piară.”
7. BARNABA DIN ALEXANDRIA (scrisoarea datată aprox. 135 d.Hr.)

Epistola lui Barnaba 15:9 – „Venirea Fiului Său va distruge timpul (de
viață al) celor nelegiuiți.”
Barnabas 15:12 – „Noi am primit făgăduința că cei nelegiuiți nu vor
mai exista și că toate lucrurile vor fi făcute noi.”
242
Culegerea părintelui Mărășescu din Sfinții Părinți, despre suflet și moarte
Barnabas 20:1 – „Calea Diavolului este calea morții eterne ca pedeapsă

și pe calea sa sunt lucrurile care vor distruge sufletul.”
8. ARISTIDE DIN ATENA (Apologia, scrisă în jurul anului 140 d.Hr.)

Apologia, capitolul 7 – „Omul are un început și un sfârșit”... „El este
distrus prin moarte.”
9. HERMAS DIN ROMA (Păstorul – scris la cca 150 d.Hr.)

Poruncile 12:6 – „Cei care sunt stăpâniți de pofte rele vor muri pentru
totdeauna.”
Asemănările 6:15 – „Ei sunt morți, cu totul distruși, pentru totdeauna.”
Asemănările 9:173 – „Dacă vor trăi în nelegiuire, vor fi de două ori
pedepsiți și vor muri pentru totdeauna.”
10. IUSTIN MARTIRUL (106–165)

Prima Apologie 21:9 – „Doar cei care au trăit alături de Dumnezeu sunt
făcuți nemuritori.”
1 Apologie 42:5 – „Bucurie au cei ce așteaptă nemurirea promisă de El.”
2 Apologie 7:1 – „Îngerii răi și demonii și oamenii vor înceta să existe
în distrugerea întregii lumi.”
Discurs către Greci 5:6 – „Cuvântul face pe cei supuși morții nemuritori.”
Dialogul cu Trifon capitolul 1 – „Platoniștii au crezut că sufletul este
nemuritor.”
Dialogul..., capitolul 5: – „Sufletul nu este prin natura lui nemuritor.”
Dialogul... 5:9 – „Așadar, sufletele nu sunt nemuritoare? Răspunsul:
Nu!”
Dialogul...6: 7-8 – „Atunci când sufletul va trebui să înceteze de a mai
exista, duhul de viață va fi retras de la el și suflet nu va mai fi.”
Dialogul... 10:6-7 – „Noi decădem atunci când ascultăm la asemenea
argument ca acesta: că sufletul este nemuritor... Căci aceasta ne-am
obișnuit să auzim de la Pitagora și Platon, înainte de a afla adevărul”
Dialogul... 80 – „Cei care zic că nu există o înviere a morților, ci că
sufletele lor, de îndată ce mor, sunt luate la cer, aceștia nu sunt defel
creștini.”
243
11. TATIAN DIN ASIRIA (autorul lucrării Diatessaron, 110–180)

Oratio 6:4 – „La fel, după cum n-am existat înainte de a mă fi născut...,
în același fel, prin moarte, nu voi mai exista... și voi exista iarăși (prin
înviere).”
Oratio 7:7 – „Prin păcat, omul a fost despărțit de Dumnezeu și a deve-
nit muritor.”
Oratio 13:1 – „Sufletul nu este în sine nemuritor, o, greci, ci muritor.”
Oratio 15:2 – „Sufletul omenesc n-ar putea apărea niciodată prin sine
însuși dacă ar fi lipsit de trup.”
Oratio 17:2 – „Păcătosul... va fi dat în ziua nimicirii să fie combustibil
pentru focul veșnic.”
12. TEOFIL DIN ANTIOHIA (115–181)

2 Autolycus 24:11 – „Omul a fost înzestrat cu o natură de mijloc, nici
muritor și nici nemuritor, ci capabil de amândouă.”
2 Autolycus 27:1-10 – „Prin natură, omul n-a fost nici muritor, nici
nemuritor, ci capabil de amândouă. Dacă păzește poruncile lui Dum-
nezeu, va primi ca răsplată nemurirea, iar dacă nu va asculta de Dum-
nezeu, el însuși își va pricinui moartea.”
3 Autolycus 7:9-10 (La afirmația lui Platon că sufletul este nemuritor,
Teofilus întreabă): „Cum se face că cei care mai au o minimă judecată
nu pot realiza că această doctrină este groaznică și monstruoasă?”
13. MELITON DE SARDES (cca 170)

Apologia 7:2 – „Crede în Dumnezeu și El este în stare să-ți dea viața
veșnică.”
Apologia 18:13-14 – „La urmă, va fi un potop de foc și pământul cu toți
oamenii vor arde de tot. Doar neprihăniții vor fi păziți de mânia Lui...”
*14. ATENAGORAS DIN ATENA (cca 170)

Pledoaria pentru creștinism, cap. 31 – „Suntem convinși că, atunci când
vom fi înlăturați din viața prezentă, vom trăi o altă viață..., ca duhuri
244
cerești; sau, alături de cei lepădați, o viață mai rea, în foc. Căci Dumne-
zeu nu ne-a făcut să pierim și să fim anihilați.”
Tratat despre învierea morţilor, 15:2.10 – „Natura omului este compu-
să din suflet nemuritor și un trup care i-a fost pregătit la creațiune...
Omul deci, întrucât consistă din două părți, trebuie să existe veșnic.”
(Atenagoras a fost primul scriitor creștin care, la 75 de ani după moar-
tea ultimului apostol, învaţă doctrina nouă a nemuririi naturale a su-
fletului. Cu trecutul său de filosof platonist, el e cel care a „importat” în
creștinism doctrina nemuririi sufletului.)
15. POLICRAT DIN EFES (125–196)

Scrisoarea către Victor din Roma se referă la apostoli prin expresii ca
„trecuți la odihnă”, „puși la odihnă”, „zăcând...”, „așteptând îngerul din
cer să-l învieze din morți.”
16. IRENEU DIN LION (130–202)

1 Erezii 10:1 – „Dumnezeu va dărui nemurirea celor neprihăniți.”
2 Erezii 29:2 – „Dumnezeu, atunci când va învia trupurile noastre mu-
ritoare, le va face nestricăcioase și nemuritoare.”
2 Erezii 34:3 – „Acela care se va dovedi nerecunoscător față de Cre-
atorul său se lipsește pe sine de privilegiul continuității (existenței)
veșnice și pentru totdeauna.”
4 Erezii 37:6 – „Acești oameni (gnosticii) nu pot primi nemurirea.”
5 Erezii 15:1 – „Tatăl este binevoitor să dea viață celor care nu au viața
prin ei înșiși.”
4 Erezii 11:4 – „Pe batjocoritori, Dumnezeu i-a rânduit la pierzare veș-
nică, tăindu-i de la viață.”
2 Erezii 7:1 și 5 Erezii 3:1 – „Oamenii sunt muritori prin natura lor.”
*17. CLEMENT DIN ALEXANDRIA (153-211)

Stromata, Cartea a IV-a, capitolul 3 – „Moartea este ruperea cătușelor
care leagă sufletul de trup.”
245
Despre suflet (fragment) – „Toate sufletele sunt nemuritoare, chiar și

ale celor nelegiuiți.”
*18. TERTULIAN DIN CARTAGINA (145-220)

Despre suflet, 22: – „Noi definim sufletul ca fiind nemuritor de la
natură.”
Apologie, 48: 31-33 – „Cei ce nu sunt închinători adevărați ai lui Dum-
nezeu vor fi condamnați la pedeapsa focului veșnic, care... nu consumă
ceea ce arde, ci – în timp ce arde – el reface.”
Despre înviere, 17:2-3 – „Susținem că sufletele sunt chiar susceptibile
la torturile din Hades, chiar dacă sunt acorporale.”
În Despre înviere, 35:2, Tertulian folosește pentru prima oară expre-
sia: „nemurirea naturală a sufletului”.
*19. HIPOLIT DIN ROMA (170–236)

Contra lui Platon, 1:6 – „Închinătorii la idoli vor fi condamnați la pe-
deapsă fără sfârșit, în lacul de foc.”
(El îi denunță pe Tatian din Asiria, pe Policrat din Efes și pe alții drept
eretici, pentru faptul că ei credeau într-un „suflet muritor”.)
*20. PSEUDO-CLEMENTINELE (cca 220)

1 Recunoașteri, 5:6 – „Sufletul este nemuritor.”
*21. MINUCIUS FELIX DIN AFRICA (185–250)

Către Octavius, 35:1.5 – „Păcătoșii vor fi pedepsiți cu chinuri veșnice,
care n-au nici limită și nici sfârșit... Focul inteligent arde mădularele,
dar le și restaurează...”
*22. ORIGENE DIN ALEXANDRIA (185–254)

De Principiis, Introducerea: – „Sufletul, având substanță și viață în sine
însuși, va fi răsplătit, după plecarea din lume, conform cu ceea ce me-
rită: fie moștenind viață veșnică..., fie să fie predat focului veșnic și
pedepselor...”
246
23. NOVATIAN DIN ROMA (210–280)

Despre Trinitate, 15:28 – „Orice om este muritor;... nemurirea nu poa-
te veni de la ce este muritor.”
Trinitate, 14:12 – „Pedeapsa celor care tăgăduiesc pe Hristos este ni-
micirea sufletului.”
Trinitate, 15:38 – „Orice om este legat de legea mortalității, nefiind în
stare să se păstreze pe sine viu pentru totdeauna.”
Trinitate, 16:2-3 – „Pedeapsa pentru necredință este distrugerea pen-
tru totdeauna; moartea eternă.”
*24. COMODIAN DIN AFRICA (220–275)

Învăţături, 26:13-14 – „Eu credeam că, odată ce viața a încetat, sufletul
murea și pierea. Aceste lucruri însă nu stau așa...”
*25. CIPRIAN DIN CARTAGINA (220–258)

Despre mortalitate, 14:3 – „Cel care este aruncat în focul Gheenei...
va fi torturat de flăcări veșnice, cu o pedeapsă ce nu se va termina
niciodată.”
*26. GRIGORIE TAUMATURGUL (213–240)

Pe tema sufletului, 3 – „Sufletul, fiind necompus din diferite părți, ci
fiind simplu și indisolubil, trebuie ca, în virtutea acestui lucru, să fie
incoruptibil și nemuritor.”
27. ARNOBIUS DE SICCA (250–310)

1 Dispute, 18:5 – „Moartea pune capăt tuturor lucrurilor și ia viața de
la orice ființă însuflețită.”
2 Dispute 14:7-10 – „(Creștinii cred că) sufletele celor nelegiuiți sunt
anihilate... că dispar în nimicire veșnică... Moartea reală a omului nu
mai lasă în urmă nimic! Hristos învăța că sufletele pier dacă n-au cu-
noscut pe Dumnezeu... Sufletele care nu cunosc pe Dumnezeu vor fi
consumate de foc.”
11 Dispute, 15:1 – „Să crezi că sufletele sunt nemuritoare este extra-
vagant.”
247
11 Dispute, 36:3 – „Dacă sufletele sunt muritoare, cum pot ele deveni
nemuritoare? Nemurirea este un dar al lui Dumnezeu, prin care El va
oferi viață veșnică sufletelor, altfel sunt destinate unei nimiciri totale.”
***
Concluzie
Din 95 d.Hr. până în 170 d.Hr.:
Concepția exclusivă a celor 13 Părinți apostolici și bisericești, care se
referă la starea sufletului în moarte, este aceea că sufletul e muritor,
că nemurirea este condițională (Condiționalism), iar pedeapsa celor
nelegiuiți este anihilarea veșnică (Anihilaționism).
Din 170 d.Hr. până în 310

Odată cu Atenagoras din Atena (170 d.Hr.), se importă concepția gre-
cească păgână că sufletul este nemuritor de la natură (Naturalism).
De atunci, Naturalismul prevalează Condiționalismul. Printre Părinții
bisericești, 10 se afirmă naturaliști, doar 4 mai sunt condiționaliști.
Arnobius de Sica pare a fi ultimul anihilaționist.
248
DOCUMENTE ÎN MOV
Cu foile pe piept, Florea adormi dus... Deodată, o atingere

ușoară îl trezi. I se păru că vede... un înger... cu față de drac. Era chiar
Spiridon, în carne și oase.
– V-am deranjat, dom’ profesor? Doamna matale mi-a zis că
sunteți în dormitor. Nu mi-a zis că dormiți...
– Ah... Scuză-mă... M-a luat somnul.
– Ce mai faceți? Chiar că mi-era dor să vă văd...
– Ei, Spiridoane... Așa, mai ca bătrânii.
– Știți ceva?
Spiridon se uită cu tâlc, ca și când avea un mare secret.
– Am la mine ceva!
Și din geanta lui scoase... caietul!
– Am noutăți. Praf îi fac pe... ăștia cu Tradiția.
– Ce ai găsit, Spiridoane? și Florea se ridică în capul oaselor, bi-
nișor, să nu deranjeze tăietura, apoi își aranjă pernele. Gata, zi acum!
– Știți ceva? Eu, ori de câte ori zic o vorbă, sar femeile pe mine,
ca niște gaițe. Și habar n-au ce le iese pe gură. De când ați plecat, am
umblat după... surse. Am fost la biblioteca Seminarului de popi din
Târgoviște. Mi-a făcut intrarea o doamnă de treabă. O știam de la
Unitate. Și am găsit acolo ce nici nu vă trece prin minte... Patru zile
am stat pe capul lor!
249
Spiridon deschise caietul tacticos. Acolo, pe o pagină nouă, scri-

se cu pastă mov, erau citatele cu pricina. Spre deosebire de celelalte
secțiuni din caiet, aici nu erau multe. Toate însă vizau raportul dintre
Tradiție și Sfânta Scriptură. Florea trecu repede peste ele. Erau afir-
mații revelatoare.
– Ce zici, dom’ profesor?
–Da, Spiridon, citate tari...
Florea puse caietul jos și se uită lung către Spiridon.
– Dar..., zi-mi și mie, băiatule: De ce te-ai oprit tocmai la astea?
Spiridon se uită nedumerit.
– Cum „de ce”? Pentru că... pe noi, tocmai tradițiile ne mănâncă
și ne prostesc.
– Nu vorbi așa, Spiridoane! Sunt și tradiții bune...
– Or fi, dar eu am dat numai peste ălea rele...
– Nu generaliza niciodată! S-ar putea să greșești! Dar știi de ce
te-am întrebat?
Spiridon se uită sec.
– Pentru că tu, alegând citatele astea, devii avocatul Bibliei. Îți
dai seama? Tu, Spiridon..., crezi în Biblie?
– Adică... cum??
– Tu ai citit-o?
Spiridon zâmbi malițios.
– Am citit Biblia hazlie. De două ori!
– Mă băiete!... Nu de ea te întreb. De Biblie, Biblia adevărată!
Ai citit-o?
– Hmm... Am ceva idee.
– Uite... și eu, de când ne-am despărțit, m-am pus serios pe
studiul ei. Și află că am găsit lucruri mari, cât nici nu-mi treceau prin
minte! Dacă vrei să fii om cult și să combați bine, trebuie să te pui și
tu la punct cu Sfânta Scriptură. Ei?
Lui Spiridon nu-i cădeau bine cuvintele lui Florea. Se aplecă
peste caiet și încercă să schimbe subiectul:
250
Documente în mov
– Uite ce-am mai găsit. E chiar despre parastas... Că sâmbătă

vin și eu la pomană. Verginica nu poate, că stă la gogoși... Ia citește
matale aici.
Dădu pagina și-i întinse caietul lui Florea. În timp ce acesta ci-
tea, ochii lui Spiridon îl cercetau curios. Acolo scria: „După învăţătu-
ra Bisericii Ortodoxe, morţii care au murit în păcatele lor merg în iad.
De acolo, ei pot fi mântuiţi prin parastase (pomeni) aduse de rudele
rămase în viaţă şi rugăciuni rostite de preoţi, acestea făcându-se la
anumite date fixate de Biserica Ortodoxă.” (Ortodoxia, 1982, nr. 3,
p. 356). Și altele, asemănătoare.
– Ce zici, dom’ profesor?
– Citate tari...
– Dar îți plac?
Pe Florea nu-l mai prindeau. Se lămurise deja cum era cu iadul,
cu sufletul. Pentru că zăbovea cu răspunsul, Spiridon își împinse scă-
unelul mai lângă pat.
– Uite, să-ți zic una: la noi, în Hagioaica, a murit unul, Plă-
van. Om dat dracului. Toată viața a bătut-o pe Vica, nevastă-sa. Dar
ea, muiere creștină, i-a făcut toate cele. N-a scăpat nicio pomană.
Și-acum, – și Spiridon lovi de câteva ori cu dosul degetelor în foile
din mâna lui Florea – după foile astea, ticălosul, că tot ticălos a ră-
mas, hop! se trezește drept în cer. Cum îi?
După câteva clipe de suspans psihologic, Spiridon continuă:
– Și-acum, a doua: Miron, fratele lui taică-meu, n-a fost nu-
maidecât ușă de biserică, dar a fost om cu minte, nu ca Plăvan. Ne-
vastă-sa însă, phii, aprigă rău. Viaspă! Toată viața l-a înșelat cu unul,
cu altul. Și a murit, bietul de el. Femeia lui n-a stat nicio zi. A încuiat
casa și s-a dus după ăla cu care umbla... Nu tu pomană, nu lumânare,
colaci... Nimic. Și acum, pentru răutatea nevesti-si, Miron e musai
să rămână în talpa iadului? Pe când ticălosul de Plăvan se hilizește la
el din cer? Păi unde-i dreptatea? Ce fel de Dumnezeu îi ăsta de bagă
ticăloși în rai, pe faptele bune ale altuia? Să ajungi acolo, sus, și să dai
tot de ticăloși și blestemați? Ai?
251
– E strâmbă! se învoi Florea, care dorea să scurteze vizita.

Spiridon, satisfăcut de verdict, se destinse și arătă spre caiet.
– Zău c-am râs când am citit povestea cu Grigorie și împăratul
Traian. Asta de-aci... –, și arătă spre pasajul din caiet. Mata știi cine
a fost Traian? Ce fel de om?
– Om mare, zise în glumă Florea, parafrazându-l pe Caragiale.
– Mare, dar rău. I-a tocat pe creștini mărunt-mărunt, de nu
s-au mai văzut. Și Traian, hop și el în cer, așa păgân! Ce zici? Făcu
Grigorie bine sau rău?
– Hmm... nu știu...
– Ba eu știu! Scrie aici! Că după ce-I suci mâna lui Dumnezeu
și-L obligă să-l bage în rai, Dumnezeu îi dădu lui Grigorie peste nas:
„Să nu mai faci una ca asta, Grigorie!” Va să zică, Grigorie fu mai
mare ca Dumnezeu și dreptatea Lui!?
– Ai dreptate, Spiridoane. Ee... Uite că s-a cam făcut târziu...
Spiridon, ca un copil care stăruie să nu-i ia jucăria, se agăță de
brațul lui Florea.
– Una... Numai încă una! Pasajul ăsta e din scrierea unu-
ia, Benedict Aghioritul.80 Îl poți găsi în multe cărți popești. Acolo
el zice așa: „Învăţătura celor doisprezece Apostoli, una dintre cele
mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşeas-
că parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la
un an.” Ei, când l-am citit, mi-am zis: „Aici e ceva necurat.” Și știi
ce-am făcut? Am căutat și, na! Am găsit Învățătura celor doisprezece
Apostoli. Am citit-o de la un cap la altul. Tot!
Și Spiridon îl apucă de mâneca hainei.
– Uite-te la mine, dom’ profesor: Nu există în toată cărțulia
nici urmă de „parastas”, de „pomenirea morților”, de „rugăciuni pentru
morți”, nici de pomeniri la trei..., nouă... sau patruzeci de zile. Abso-
lut nimic! Minciună gogonată! Cu minciuni ne prostesc ei pe noi...
– Cine știe? S-o fi strecurat vreo greșeală. Dar lasă-le înco-
lo, Spiridoane. Eu mă întorc la gândul meu: măcar pentru că ești
80
Benedict Aghioritul, Parastasele și folosul lor, 2002.
252
Documente în mov
pasionat de controversa cu tradițiile, trebuie să citești Biblia. Ține

minte de la mine: oricât de eficient ți s-ar părea să ataci minciuna,
nu faci decât să demolezi. Dar demolând, nu zidești, nu convingi!
Până acum cam asta ai făcut. Zidești doar atunci când scoți la vedere
frumusețea adevărului... Ce zici? Nu crezi că e cazul să le lași pe astea
și să te apuci să citești Biblia?
Spiridon se simți înghesuit în corzi.
– Dar Biblia... ce e? Nu e și ea tot o tradiție? Doar că-i mai
veche...
– Poate, Spiridoane. Dar este o tradiție inspirată de Dumne-
zeu și poartă pecetea autorității Sale! Celelalte, cum ai zis, sunt doar
făcături omenești. Oricât ar fi ele de inteligente, nu-s mai bune ca
filosofiile...
Fostul ofițer se uită neîncrezător la Florea.
– Matale zici că... ai citit-o?
– Da, și continui s-o citesc.
Spiridon se lăsă cu coatele pe genunchi. Cu capul lăsat în jos,
zise:
– Eu... nnu prea le am cu de-astea...
– Te-nșeli, Spiridoane. De ani de zile te mănâncă doar teologia.
Și te învârți ca șoricelul în jurul cașcavalului, fără să pui botul pe el...
Cugetă la vorbele mele, că-s vorbe de bătrân...
– Mă rog, mă rog..., zise Spiridon, ridicându-se. Și matale... la
ce oră zici că e parastasul?
– La biserică? O fi pe la...?
– Nu la biserică! Acasă, bre! Că la biserică nu-mi calcă fizicul.
– Iaca, nu știu. Hai să întrebăm femeile.
Afară, în curte, Anica pusese un ditamai ceaunul pe pirostrii și
fierbea arpacașul pentru colivă. Când îi văzu, Anica zise cu năduf:
– Noi muncim ca roabele, iar voi vă țineți de taifasuri... Numai
mâine nu e sâmbătă!
– Hai c-am venit! sări Spiridon. Trebuie lemne?
253
Și porni glonț spre magazie. În timp ce dădură o mână de

ajutor, bărbații discutară și de ora mesei. Făcură socoteala: la biserică
începe la 8, că Vasilica a zis că mai sunt doi morți de pomenit. Apoi
merg la cimitir, să dezlege morții. Și, dacă popa Stan o ajunge la nea
Nicu pe la 10, tot e bine!
– Margareto, întrebă ușor Florea. Cezar... știe de ora 10?
– Ce? I-a zis cineva? Sună-l, ce mai stai?
Florea se retrase în cameră și-l sună. Băiatul încă nu era sigur
că putea veni. Oricum, voia s-o ia și pe Lisa cu el. Spera să împru-
mute mașina lui Bobi. Florea se bucura anticipat. Câte avea să-i mai
împărtășească!
254
Noile însemnări din
caietul lui Spiridon
Scripturile bat Tradiția:

„Unii își adună ideile din alte izvoare decât din Sfânta Scriptură. Făcând așa,
ei... distrug adevărul...” (Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 1, capitolul 8)
„Să lăsăm Scriptura inspirată de Dumnezeu să decidă între tradițiile noastre.
Și, de oricare parte se va găsi doctrina în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu,
de acea parte va fi dat și votul adevărului.” (Vasile cel Mare, Scrisoarea 189, 3)
„Noi nu credem că este drept (ca arienii) să facă din tradiție lege și regulă
de doctrină... Să lăsăm, deci, Scriptura să fie arbitru, iar votul adevărului va
fi cu siguranță dat acelor dogme care sunt în armonie cu Cuvântul Divin.”
(Grigorie de Nisa – fratele mai mic al lui Vasile cel Mare, Tratat de dogmatică,
cartea 12)
„Scriptura Sfântă dă propria ei interpretare... Vă implor, astupați-vă urechile
împotriva oricărui lucru care vă abate și urmați normele Sfintei Scripturi...”
(Ioan Gură de Aur: Homilii la Geneza 1-17, Homilia 13)
„Tot ceea ce Scriptura nu stabilește foarte clar trebuie... să fie dat la o parte în
liniște.” (Chiril din Alexandria: Scrisori selectate, Întrebări și răspunsuri doc-
trinare, nr. 2)
Iadul și Parastasele:
„Despre Sfântul Grigorie Dialogul, se spune că l-a mântuit pe împăratul
Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunân-
du-i: „Am auzit rugăciunea ta şi am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum
înainte să nu te mai rogi pentru păgâni.” (Benedict Aghioritul, Parastasele și
folosul lor, 2002)
„Precum nu este cu putinţă să înţelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuieşte
lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune şi intervi-
ne în mersul lucrurilor naturale şi omeneşti, tot astfel nu este cu putinţă să
255
ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiţi”. (Hristu Andruțos,
Dogmatica, 1930)
„Biserica a rânduit să facem parastase... În felul acesta ajutăm pe cei morţi să
scape din chinurile iadului şi să ajungă fericiţi în rai…” (Despre parastasek,
Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 și 4).
„După învăţătura Bisericii Ortodoxe, morţii care au murit în păcatele lor
merg în iad. De acolo, ei pot fi mântuiţi prin parastase (pomeni), aduse de
rudele rămase în viaţă, şi rugăciuni rostite de preoţi, acestea făcându-se la
anumite date fixate de Biserica Ortodoxă.” (Ortodoxia, 1982, nr. 3, p. 356)
„În ce priveşte credinţa (catolică) că sufletele din purgatoriu pot fi ajutate prin
mijlocirile celor vii, aceasta consonează cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, cu
deosebirea că, după învăţătura ortodoxă, aceste mijlociri se fac pentru cei din
iad.” (Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, p. 967, Bucureşti, 1958.)
„Rugăciunea pentru morţi... ocupă un loc important în Biserica Ortodoxă.
Aceasta crede cu tărie în acţiunea reală a acestor rugăciuni. Ele pot să ame-
lioreze starea sufletelor păcătoşilor şi să le libereze din locul de pustiire, să le
scoată din iad…” (Ortodoxia, Sibiu, 1933 cap. XVI, pp. 229–232, citat din
Sergiu Bulgakoff).
256
JOIA DINAINTEA
PARASTASULUI
În Cotroceniul lumii bune era tot joi. Pe la 7 seara, Lisa se

întoarse de la facultate. Avuseseră un seminar mai greu și trebuia să
predea o lucrare, așa că zăbovise mai mult decât Cezar. Când intră în
casă, îi găsi pe domnul și doamna Schuler în jurul mesei din bucătă-
rie. Pe masă zăceau câteva cărți și niște coli. Veselă, îi salută:
– Bună seara!
– Bine ai venit, Lisa! îi zise domnul Schuler.
Bărbatul își scoase ochelarii și privi către ea. Chipul său afișa
aerul profesorului care-și cercetează studentul.
– Ți-e foame? o întrebă el.
– Nu tare... Pot să aștept.
– Dacă vrei, te invit să stai cu noi. Avem o discuție importantă.
Și apoi mâncăm cu toții mai încolo... Vrei?
– Da, desigur... Vin acum.
Fata își duse lucrurile în cameră, se schimbă, trecu pe la baie și
apoi, împrospătată, reveni în bucătărie.
– Despre ce vorbeați?
– Ei, Lisa... Zilele astea, eu și Hanna ne-am gândit și am tot
vorbit... hm... despre ceea ce n-aveam vreme să vorbim: despre noi,
despre cele veșnice. Să spun drept, întâmplările din ultimele săptă-
mâni m-au marcat... Mi-am reamintit de pățaniile mele spiritiste. Le
257
uitasem și eram liniștit, de parcă Satana s-ar fi dus odată cu copilăria.

Uitasem și de Biblie. Sunt ani de când nici nu m-am mai uitat pe ea...
Pe la biserică... rar. Aveam justificări: cursuri, conferințe... Țineam
în inimă credința părinților mei și credeam că sunt bun credincios...
Întâlnirea cu Demetrescu însă... ne-a pus pe jar. Azi-mâine ne ia și pe
noi Salvarea, că nu mai suntem tineri. Și unde mergem? Nici n-am
fost curioși să aflăm. Nu mai merge așa... Tu ce zici, Hanna?
– Știi, Hans..., de multe ori ți-am spus că vreau să fim mai
creștini... sau, mai bine zis, să fim creștini adevărați, nu doar creștini
de zile mari. Pe mine de multă vreme mă mustra cugetul. Cancerul
domnului Florea m-a cam cutremurat. E rău dacă doar la necaz
ți-amintești de Dumnezeu. Ar trebui... Nu știu... Ar trebui să trăim
viața asta cu Dumnezeu în fiecare zi...
Și doamna Schuler își plecă fața în palmă.
Lisa tăcea. Era pătrunsă de solemnitatea mărturisirilor. De
când stătea la ei, niciodată nu s-a discutat anume despre credință.
Știa că erau luterani credincioși și spuneau la masă rugăciunea-poe-
zie: „Komm, Herr Jesus...”81 Dar nu știa nimic mai mult. Cât despre
ea? De când cu asaltul demonilor asupra lui Cezar, a început să-L
caute pe Dumnezeu altfel. Pentru prima oară în viață simțise și ea
că nu e drept să-L țină pe Dumnezeu ca roată de rezervă: apelezi la
El doar la necaz și cu cât mai rar, cu atât mai bine... Acum voia să-L
cunoască și să-L iubească. Să umble cu El. Era atât de fericită că și
Cezar avea aceeași dorință! În fiecare dimineață își puneau deoparte
un timp anume pentru studiul Bibliei și, în ultimele două săptă-
mâni, au adăugat un timp special pentru rugăciunea în taină. Studi-
ile biblice primite de la Demetrescu le luminau orizontul spiritual.
De-atunci, și soarele strălucea altfel.
– Lisa, avem nevoie de ajutor..., zise domnul Schuler.
După o tăcere jenantă, Schuler continuă:
– Hanna mi-a spus că tu și Cezar aveți niște cursuri...
Fata se învioră.
81
„Vino, Doamne Iisuse...”
258
Joia dinaintea parastasului
– O, da. Sunt 24 de studii, pe teme.82 Nu ne-am grăbit să le par-

curgem așa, repede. Studiem una pe săptămână și, știți, cunoștința se
fixează mai bine...
– Lisa, ai vrea să ni le dai și nouă?
– O! Nu e cazul! Vorbim cu domnul Demetrescu și vă face rost
de două seturi nou-nouțe. La el am mai văzut și alte seminare foarte
interesante, despre Daniel și Apocalipsa.
– Nu, Lisa. Suntem oameni în toată firea. Ne e cam... jenă să-i
cerem.
– Dar, domnule Schuler, am să le iau chiar eu. Sunt oameni atât
de drăguți. Ne-au mai invitat pe la ei și... să știți că avem de învățat de
la ei. Așteptați-mă numai o clipă...
– Unde te duci?
– Mă duc să sun...
– Nu suna!
Lisa se întoarse mirată.
– Mă duceam să-l sun pe Cezar...
– Oh, pe Cezar? Pe el, sună-l... Deocamdată n-aș vrea să afle
Demetrescu despre decizia noastră. E o problemă atât de intimă...
Și-apoi, el este... adventist.
Doamna Schuler se întoarse spre el și puse mâna pe brațul lui.
– Hans..., îi spuse ea încet. Ce știi tu despre adventiști? Este
corect să judecăm un conținut după... eticheta pusă de alții? Amin-
tește-ți că, de când l-am cunoscut, nu ne-a vorbit decât din Biblie...
Schuler întoarse capul într-o parte și nu răspunse. Lisa îl sună
pe Cezar. Se înțeleseră să-i ceară domnului Demetrescu două seturi
de studii, fără a aminti destinatarii. Știau că Demetrescu este un om
discret. Lisa se întoarse peste câteva minute.
– Au vorbit. Duminică, după ce venim de la Titu, suntem invi-
tați pe seară la familia Demetrescu. Și vom avea și studiile!
Doamna Schuler prinse mâna soțului ei și i-o strânse.
82
Institutul Sola Scriptura: 0747242542; contact@solascriptura.ro; www.solascriptura.ro
259
– Hans..., astăzi este o zi mare. Dumnezeu ne-a răspuns la ru-

găciuni. Ce bun este El!
Ca trezit dintr-un somn, Schuler se îndreptă în scaun, vioi.
– Da, Hanna. E bun Dumnezeu! Hai să-I mulțumim.
Cei trei, așezați în jurul mesei, și-au dat mâinile, iar capul fami-
liei se rugă: „Îți mulțumim, Dumnezeul nostru, că nu ne-ai părăsit, în
ciuda nepăsării noastre. Îți mulțumim că ne ierți și vrei să ne ridici.
Acum, ia-ne de mână și condu-ne. Vrem să Te cunoaștem și să Te
ascultăm. Și... vrem... să facem tot ce ne vei cere, coste oricât ar costa!
În numele Fiului Tău Te-am rugat și-Ți mulțumim. Amin!”
260
PARASTASUL CEL MARE
Toată ulița lui nea Nicu se pregătea de parastas. Era vineri, o

zi lungă și grea pentru rubedenii. Trebuiră să meargă pe la brutărie
să comande colacii pentru pomana de la biserică, plus ceilalți, pen-
tru pomana de la mormânt, câte patruzeci de ocazie. Apoi lumânări,
căni, pâine și o mulțime de alte lucruri pentru praznicul de-acasă.
Femeile se puseră să facă sarmale. Bărbații umblau după poșircă și
vin, ca să ajungă la toți. Încă slăbit, Florea a fost cruțat. Mai ieșea prin
curte la soare, mai făcea preumblări. Bine încă nu se simțea. Poate
operația? Sau – ferească Domnul! – recidiva? În rest, citea întruna,
citea de zor. Avea la el carnețelul cu întrebări și idei. Nota tot ce-l
nedumerea, după sfatul lui Demetrescu. Spre după-amiază, în sfâr-
șit, sună Cezar. Zicea că vor veni, dar că nu vor reuşi să ajungă chiar
la început. De fapt, nu-i prea interesa pomana în sine. Voiau mai
degrabă să schimbe decorul.
Spiridon mai apăru de vreo două ori la Florea în dormitor. O
dată, ca să-l întrebe câte feluri de Biblii există. Auzise că fiecare bise-
rică își are Biblia ei, diferită de celelalte. Cu ce aflase și din ce mai cer-
cetase, Florea îl lămuri rapid că este una singură pentru toți creștinii
de pe lume. Spiridon plecă mulțumit. A doua oară, Spiridon veni cu
o Biblie veche și rufoasă. Era una groasă și mare, de altar. O moșteni-
se Verginica lui de la o rudă care fusese dascăl de biserică, pe timpul
lui Miron Cristea, patriarhul. S-au uitat amândoi la ea. Era din 1915.
261
Limbajul era arhaic. Au răsfoit-o pe la început. Au deschis-o și la

Evanghelii. Din timp în timp, Florea îl urmărea pe Spiridon cu coada
ochiului. Era surprins de apetitul subit al locotenentului în rezervă
pentru Scripturi.
Sâmbătă dimineața, femeile și câțiva bărbați se porniră pe jos, în
alai, la liturghie, pentru pomenirea lui nea Nicu. În mijloc, Dumitru,
bărbatul Anicăi, ducea cuvios colivele. Margareta, pe lângă el, ținea
lumânările. Anica ducea colacul mare cu cruce, pentru popă. Ursea,
bărbatul Vasilicăi, ducea colacul fără cruce, pentru dascăl. Restul de
bagaje, urmau să le care cu o mașină până la biserică; de-acolo, până
la cimitir, și-apoi acasă.
Vasilica rămăsese la Anica să pregătească masa. Acasă era și
Florea. Avea ca scuză operația. Între timp, trecuseră pe la ei Spiridon
cu Verginica lui și aduseră gogoșile pentru pomană. După plecarea ei,
Spiridon intră în cameră, la Florea. Adusese cu el câteva surprize noi.
– Să-ți spun una tare! Știai, dom’ profesor, că, la pomenire, când
rudele mănâncă coliva, mănâncă chiar mortul?
– Ce vorbești? se miră Florea.
– Canibalism! Nu eu zic, așa scrie aici: „Coliva... închipuie în-
suşi trupul mortului... Semnificaţia cea mai adâncă a colivei este
comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se
face pomenirea.”83 „Și, când mănâncă din colivă, se întregește lumea
morților cu lumea viilor.” Ei?
Florea încuviință:
– Un simbolism... cam ciudat...
– Exact ca la triburile din Noua Guinee, dom’ profesor... Ăia
aveau obiceiul să-și mănânce răposații. Nu de foame, ci din motive
religioase, ca la noi.
– Ei, nu chiar ca la toți..., comentă Florea.
– E drept că la catolici nu găsești parastasul, nici coliva. Vezi,
dom’ profesor, de ce am eu oftică pe Tradiție? A făcut din creștinism
mii de partide de se bat între ele ca chiorii.
83
Glasul Bisericii, 1984, nr. 1–2, p. 102.
262
Parastasul cel mare
Fără vreo atenționare, ușa se deschise brusc. Vasilica apăru cu

o față aspră:
– Te-ai puturoșit, Spiridoane. Acasă nu faci nimic. Măcar aici
dă-mi o mână de ajutor!
– Nu pot. Plec... M-așteaptă Verginica să-i fac actele. E ultima
zi..., și o zbughi pe ușă.
Rămas singur, Florea își aranjă pernele. Apoi luă cartea lui Ce-
zar, Călătorie în supranatural, și continuă să citească. Era uimit să
descopere cât de reală este lumea nevăzută, atât cea a îngerilor, cât și
cea a demonilor.
Se făcu ora 9. Apoi 10. În sfârșit, o mașină se opri în dreptul
porții. E Cezar? Nu... Era mașina cu calabalâcurile de la parastas.
Curând sosiră și ceilalți, înnoroiți de glodul din cimitir. În curte se
porni zarvă.
– Ce-a zis popa? Când vine?
– A zis că vine după ce dezleagă masa la Vârlani. Dar n-o să
stea, că-l așteaptă alde Protopopescu.
Vasilica se mânie.
– Păi nu-mi zise el mie că la noi vine la urmă de tot, ca să mă-
nânce pomana cu obștea?
– Eee... Crezi că dă el ospățul de la Protopopești pe sarmalele
tale? comentă malițios Dumitru.
Masa Anicăi era suficient de încăpătoare pentru cincisprezece
guri. Dacă ar mai fi venit, mai încăpeau până la douăzeci. Ursea, din
fire mai mutălău, intrase în bucătărie să taie pâinea, să aranjeze ce
mai era de pus. Afară, trei se strânseră în jurul lui Dumitru și Jan.
Discutau politică. Jan fusese fesenist înfocat, dar acum se dădea cu
puterea. Dumitru îl contra. Ceilalți îi întărâtau. Femeile se învârteau
prin bucătărie și vorbeau de toate, fără să le pese de Ursea. Abia pe
la 10 jumate sosi și popa Stan cu dascălul. O liniște funebră se lăsă
peste sobor. Popa începu ectenia: „Miluiește-ne, Dumnezeule, după
mare mila Ta…” Atunci ieși și Florea din dormitor. În sufragerie era
263
lume și miros de fum. Când popa Stan rosti: „Încă ne rugăm pentru
sufletul adormitului, robului tău Nicu, și pentru ca să i se ierte lui
toată greșeala cea de voie și cea fără de voie…”, la urechea lui Florea se
strecurară niște șoapte:
– Nicu? Pezevenghiul – „robul” Domnului?
Era Spiridon, care se trăsese aproape de Florea.
– Faci toate blăstămățiile, mori ca un turc și, la parastas, hop în
cer! Ce zici, dom’ profesor?
Florea nu răspunse. Popa continuă: „Să-i zicem lui veșnica po-
meniiire....” Cei de lângă preot au pus mâna pe tipsia cu restul de
colivă și au început s-o legene, în timp ce Agache cânta, în felul lui
pițigăiat, „Veșnica pomeniiree...”
– Acum știi ce-i fac? comentă Spiridon mai departe. Mijlocesc
la Dumnezeu. Cu legănatul, cică îl scot din iad. Hai, puțin, încă pu-
țin... Doar până la gât, până la umeri... Dar nici prea mult! Că mai
sunt și celelalte parastase și trebuie să le mai rămână și lor de scos...
Și uite-așa: șapte ani tot îl scot câte puțin, puținel, până-l scot de tot...
Hî-hî-hî.
– Taci, Spiridon, că deranjăm lumea! încercă Florea să-l
potolească.
Spiridon însă, care trăsese niște drojdie, era pornit.
– Dar ce? Crezi că ascultă careva duetul? Forme goale, dom’
profesor...
Florea se depărtă puțin de el. Gestul avu efect. Spiridon se po-
toli. Cum începu Agache „Împărate ceresc...”, părintele Stan se des-
prinse din mulțime și se opri lângă Vasilica.
– Chiar așa, părinte? Chiar nu stați la masă?
– Nu pot, Vasilico... Crede-mă! Mă așteaptă la Protopopescu.
Vine și subprefectul... Deh... Nu poți lipsi. Totuși, dacă chiar vrei,
pune ceva la pachet...
De îndată ce dascălul ieși din rol, reintră în scenă Stan, ca să
dezlege masa: „Preacucernice Părinte, binecuvântează mâncarea…”
În timp ce făcea semnul crucii peste bucate, cu capul făcu semn
lui Agache să iasă. „Dumnezeul să-l ierte! Doamne-ajută…” – și
264
Parastasul cel mare
amândoi dispărură grăbiți. Dintr-odată, rumoarea umplu camera.

„Ce schimbare de cadru!” gândi Florea.
Ca la semnal, oamenii luară cu năvală masa, bărbați lângă băr-
bați, femeile la fel. Jan bătea ușor darabana:
– Țuiculița!... Da’ mai repede!...
Poșirca le dezlegă limba de tot. La început mai în șoaptă. Pe
măsură ce atmosfera se parfuma, vorbeau tot mai tare. Margareta era
în apele ei. Alături de Anica, se simțea matroana ceremoniei. Punea
și lua farfurii. Era mulțumită că oamenii cereau și lăudau mâncarea.
– Nu ți-e rușine? îl boscorodi femeia care punea aperitivul pe
Mișu, vecinul de peste drum.
– Lasă femeia în pace, Mișule! îl dojeni Anica.
– Dar ce-am făcut? Doar c-am pișcat-o o țîr’ de mijloc?
În jur, bărbații-și dădeau coate. Cu o vorbă, cu un râs zgomotos,
veselia se încinse pe cinste.
– Dumnezeu să-l ierte! toasta câte unul pe când golea încă un
păhărel.
„Ce-oi căuta eu în tot bâlciul ăsta?” se mira Florea. Așezat la
margine, lângă geam, nici nu bea, nici nu mânca din pricina operației.
Din când în când, pândea strada: „Când or veni?” Spiridon își trase
scaunul tot lângă Florea.
– Uite, ăștia cu paharul îl scot pe Nicu din iad! Cu cât trag mai
vârtos, cu atât îl scot mai abitir...
„Cum se leagă toate astea laolaltă? N-ai nevoie decât de puțin
bun-simț ca să-ți dai seama de tot nonsensul datinilor acestora. Da,
chiar dacă are tradiție..., chiar dacă e instituționalizată... Ah, Uite! A
venit Cezar? Ba nu... E o doamnă...”
O mașină portocalie opri la poartă. Din ea se nevoia să coboare
o doamnă. A scos mai întâi niște cârje... „Săraca...” Apoi veni șoferul,
care o trase afară. Florea holbă ochii: „Nu se poate! Dorabella?!” Miș-
cat de omenească împreună-simţire, Florea se ridică și se îndreptă
spre ușă.
– Un’ te duci, Florea?
El nu răspunse. Ajunse la poartă. Femeia avea un bagaj ușor.
265
– Sărut mâna... Iau eu bagajul.

– Oh, șarmant din partea domniei voastre...
Eleganța cuvintelor contrasta cu starea ei jalnică. De când s-au
despărțit, Dorabella se sluțise incredibil. Parcă îmbătrânise cu zece
ani.
– Dar ce-ați pățit, doamnă?
– Ei... O conjuncțiune nefastă.
– Pardon?
– Eh... O „inadvertență de apel”...
–???
Dorabella se opri la jumătatea curții, ca să-și tragă sufletul. Se
întoarse emfatic spre Florea.
– Văd, domnule profesor, că nu înțelegeți... Este un vocabular
pentru inițiați...
– Aha..
– Da...
Și Dorabella continuă, conspirativ:
– Primisem un mesaj criptic la seance-ul de acum patru săp-
tămâni. Vorbisem cu Pierre, un spirit rafinat și amabil. Așa părea
atunci... Zicea că a fost furnizorul casei regale a lui Ludovic al XIV-
lea. Mi-a comunicat direct, nu prin medium, să merg la o anume
adresă din Câmpina. Mi-a dat și ora. Acolo urma să fiu martora unui
eveniment cu totul extraordinar...
Aici, Dorabella se opri. Își îndreptă șalele și se săltă în cârje. Cu
vocea înăsprită, șopti:
– Domn profesor! Nu știam că Pierre ăsta era... era un spirit
malițios!! Criminal! Și nimeni nu m-a avertizat. Nici chiar avocatul!!
Glasul Dorabellei se frânse în mânie.
– Și?
– Ei... Când am ajuns la adresă, abia am apucat să sun la ușă,
că trei golani, niște derbedei – nu copii, oameni în toată firea! – au
ieșit, m-au luat la ture și, nici una, nici alta, m-au luat la bătaie... Pe
mine!? Doamnă educată la Gymnasium?! Mi-au luat și poșeta! Abia
266
Parastasul cel mare
am scăpat din mâinile lor. Și-atunci mă lovi „completul Saturn”... Pe

când fugeam de ei, am căzut... într-un canal. Imaginați-vă, domnu’
profesor! Măgarii luaseră capacul! Și uite-așa, mi-am frânt bunătatea
asta de os, ăsta care duce în șold... Da!
– Îmi pare rău... Sincer...
– Nici n-am vrut să ies din casă... dar ce, putui? Să lipsesc eu
tocmai de la praznicul lui domnu Nicu?
Pe când Florea o ajuta să urce cele patru trepte spre marchiză,
Dorabella îl întrebă:
– Dar domnul Cezar... a venit? Ce tânăr cuceritor!
– Încă nu, dar îl aștept...
La apariția ei în cadrul ușii, vacarmul încetă.
– Cerșetori, aici? Ce, e ţintirim? protestă încet o femeie.
Margareta se dumiri prima:
– Vai!! Doamna Dorabella!
– Eu sunt... Dumnezeu să-l ierte!
– Să-l ierte! răspunse corul bărbătesc.
– Dar ce-ați pățit? Maică Precistă! – zise Anica.
– Eh... O simplă conjuncție nefastă!
– Așaa? Dar... ce-ați pățit?
– Osul ăsta. Rupt în trei locuri. L-au prins cu șuruburi, ehei,
treabă jmecheră. De-argint! Scump!
– Hai, stați jos aici...
Doi bărbați se sculară să-i facă loc chiar lângă Florea.
– Ei, cucoană..., vă făcurăți azi mantrele? chicoti Spiridon.
– Nu fi obraznic, dom’ ofițer! Că... Ia vezi!
– Ce? V-ați supărat? Pentru o vorbuliță...
I-au pus înainte aperitivul, mâncarea... Dorabella însă aștepta.
Chemă cu degetul pe Anica și-i șopti ceva la ureche. Într-o clipă, Ani-
ca se întoarse cu un păhărel de țuică.
– Dumnezeu să-l ierte, rosti tare Dorabella, și-l dădu pe gât,
bărbătește.
Femeile o urmăreau și șușoteau între ele, cu haz: „Nu mai țopăie,
pupăza. Arată ca o vraghie plouată... Și ce țanțoșă mai era, dolofana!”
267
Se apropia de amiază când poarta se deschise și intrară Cezar şi

Lisa. „Copiii! Au venit!” Florea se ridică nerăbdător și le ieși în întâm-
pinare. Margareta prinse mișcarea și se grăbi și ea spre ușă.
– Uite-i, puișorii mamii!
Pe când tinerii intrau pe ușă, Dumitru începu: „Mulți ani trăias-
că...” Ceilalți, „veseli”, i se alăturară cu foc, de parcă era nuntă.
– Tăceți, măi, că-i parastas! V-aude mortul! se auzi o voce
baritonală.
Degeaba. Până nu isprăviră de trei ori, nu se lăsară, păcătoșii.
Mesenii se strânseră ca să facă loc nou-veniților. Cezar și Lisa se vă-
zură deodată înghițiți de mulțimea pestriță.
– Zi mata, dom’ profesor, că știi! Chiar se supără mortul că am
cântat de bine? deschise subiectul Dumitru.
– Ce-ai cu domnul profesor? Nu știi că e în covalescență? sări
Margareta.
– Vă spun eu..., se băgă în discuție Dorabella, nevoindu-se să
înghită mâncarea. Că știu!... Spiritele sunt tot timpul cu noi. Când e
de bine, se bucură și ele, cum nu! Dar, în caz de parastas..., nu știu!
Depinde de cum era sufletul lui nea Nicu. Dacă era unul gelos, poate
că s-o supăra. Și, dacă se supără rău, e bai! Dar mai depinde și de cum
îi merge chiar acum. Dacă o fi plictisit, zic că nu i-o păsa. Dacă e în
sublim, atunci saltă și el...
– Plictisit... Sublim... În iad? intră Jan în vorbă, cu chef. Fă-mă
să pricep, cucoană, cum vine asta? Că te arzi numai o țâră la deget și
urli. D-apoi în iad...
Oamenii râseră.
– Nuu, domnul Jan, îl tamponă Dorabella. „Dincolo” nu e iad.
Dincolo este doar..., cum s-ar zice... așa, o boare, parfum...
Câteva femei râseră în cascadă.
– Nu râde, soro! Dacă-ai ști că sufletul mortului se tot duce în
sus...
– În vămi...
268
Parastasul cel mare
– Nicio vamă! Natural, dragă, natural, se duce în eter. Gata cu

frigul, cu foamea... Dacă ați ști... Am avut comunicări cu unii de „din-
colo”. Personal!
De cum s-a văzut în adunarea aceea cu iz de petrecere, Lisa se
întunecă la față. Nu voia să ia parte la dezmățuri. Însă, când madam
Dorabella se erijă în magistru, i se strânse inima.
– Ce căutăm noi aici? îi șopti lui Cezar.
Cezar o strânse de mână și nu-i răspunse, dar nici nu-și dezlipi
ochii de la Dorabella. Doar răsufla greu. „Femeia asta seamănă cu un
dulău care adulmecă: «E rost de pradă!»”
– Ce zici, doamnă? Știi ce-i „dincolo”? Mira-m-aș! o luă Dumi-
tru peste picior.
Cu o uimitoare detașare față de ironii, Dorabella își continuă
pledoaria. Era evident că venise cu o agendă pe care o urmărea cu
consecvență.
– Vedeți, domnilor, oamenii mari ai neamului, ca Hasdeu sau
ăsta... mitropolitul Ghenadie Petrescu – dacă ați auzit de ei –, au fost
maistori în... arta spiritismului...
– Artă?!? Ce, e ţambal? chicoti Mișu...
În jur alte râsete. Atmosfera se încingea.
Dorabella se făcea că n-aude.
– Au adunat dovezi că spiritele există și fac bine la oameni...
„Demonii... fac bine??” Cezar simțea că i se urcă sângele la cap.
– Spiritele știu unde ți-ai pierdut banii..., știu ce lucru rău ți
se pregătește și te pot scăpa. Ba te și ajută să-ți faci cele mai grozave
planuri. Uite, mi-au dat mașină în dar! O vezi? E-afară! Și case... Am
două. Da, chiar spiritele mi le-au cadorisit! Sunt prietenii noștri, ai
tuturor! Știu, personal, oameni care s-au îmbogățit, hai să zic... într-o
singură lună! Domnul Alessandrescu din Brănești știe dinainte nu-
merele câștigătoare la loterie. Parol! Dacă nu mă credeți, sunăm chiar
acum... Am mobilul cu mine. Să vă spună el!
Cum au auzit de bani, oamenii au ciulit urechile. Doar tușa
Rița, absentă, căuta să prindă chifteaua rotundă cu furculița și n-o
nimerea...
269
– Mai știu pe unii care au fost vindecați de beteșuguri d-ălea

grele, care te curăță rapid! Ei?? Lume bună: doctori, ingineri, profe-
sori, d-ăștia... Toți știu că spiritismul e religia viitorului, care va face
lumea un rai, strașnic... Chiar așa, cum visezi și matale, nea Mișule!
Atmosfera părea că se schimbă. Ce zicea Dorabella nu suna
chiar rău! Mesenii se destinseră. Numai Cezar simțea că fierbe. „Îi
minte, vrăjitoarea! Îi înșală, cum m-a înșelat pe mine!” Și degetele
sale strânseră mai tare mâna Lisei.
– Să plecăm! îi șopti Lisa.
– Exclus! îi răspunse scurt Cezar.
Privirile mesenilor o învăluiau pe Dorabella. Ochii lor cereau
mai mult.
– Mai zi, dacă mai ai..., spuse Jan și ceru sticla ca să-i toarne în
pahar.
Ea își îndreptă aristocratic spinarea. După ce goli paharul, zise:
– Mai am... și încă multe! Că de-aia-i parastasul, să ne gân-
dim la lumea de „dincolo”. Și, dacă știi că poți trage un folos de-acolo
pentru aici, doar n-oi fi prost să dai cu piciorul. Marfă ca asta, mai
rar! Ocazia are moțul în frunte. Vrei noroc? Vrei succes, vrei putere?
Dacă nu crezi, întreabă pe domnii din „societate” care-au făcut ave-
re, mașini, hotel... Ce mai! Întreabă pe domnu’ Maravela din Sinaia.
Întreabă pe doamna..., na, că-mi scapă. E din Breaza! Întreabă-l și
pe... na, pe domnul Cezar. Că el a fost și a văzut... dovada! El are
dovada! Da!!
Dorabella se întoarse spre Cezar, invitându-l cu privirea... Pri-
virile îl țintuiră, cu nesaț, așteptând revelația chiar din gura sa! Subit,
Cezar deveni centrul atenției. Sub imperiul emoțiilor și cu sângele
zvâcnind în urechi, se ridică, grozav ca un urs. Simțea că trebuie să
vorbească.
– Nu te băga, Cezar! îi zise Margareta.
Dar cuvintele ei parcă turnau gaz pe foc. Fața lui era de cremene.
– Ba mă bag, mamă. Mă bag, că trebuie...
270
Parastasul cel mare
Și trase de câteva ori aer în piept. În sală se făcu liniște. Cu cal-

mul de dinaintea furtunii, Cezar vorbi rar și apăsat:
– Da. Sunt patru săptămâni de când doamna Dorabella a
avut… bunăvoința să mă introducă în spiritism. M-a dus la ea, la
Câmpina. Mi-a arătat castelul cu stafii. M-a găzduit la ea și mi-a dat
cărți să citesc... Apoi m-a dus și la o ședință, la o întâlnire cu spiritele.
Acolo, le-am auzit..., le-am și văzut, cu ochii mei!
Oamenii își întinseră capul înainte, ca să audă mai bine. Lisa
ținea capul îngropat în palme. Cu ochii închiși. Buzele i se mișcau.
– Nu vă puteți imagina! Am văzut lucruri care nu vă trec prin
minte: duhuri materializându-se... Am fost șocat să mi se descopere
taine, taine ascunse care s-au adeverit! Ce zice doamna Dorabella
este o realitate. Da...
Aici, Cezar se opri, simțind că i se înnoadă glasul.
– Dar ce nu zice doamna Dorabella este...
– Oprește-te, Cezar! strigă Margareta.
– Spune! șopti Lisa, apucându-i mâna.
Cezar nu mai auzea. Privea undeva, printre oameni.
– Ce nu spune ea este că spiritele sunt... draci!
Un „oaa...” se auzi în cameră. Chercheliții tresăriră și ei.
– Ea nu v-a spus că spiritele sunt draci adevărați, draci puter-
nici! Draci care îți vor sufletul, care te vor de tot.
Fruntea lui Cezar se umplu de sudoare.
– Da... Draci care se dau drept duhurile morților. Ah! Draci
care, dacă nu le faci jocul...
În clipa aceasta, își lăsă capul în jos, ca să-și sugrume un nod de
emoție. Jean privea cu ochii ieșiți din orbite și cu gura căscată. După
un suspin adânc, Cezar continuă:
– Ah... Te urmăresc, te chinuie, te terorizează și nu se dau îna-
poi să te sugrume noaptea în pat, să te omoare!...
– Doamne Dumnezeule și Maica Precistă, scăpă Anica din
gură.
Un val de panică cuprinse obștea. O femeie își puse îngrozi-
tă baticul la gură. Alta se întoarse ca să nu mai vadă. Cei mai beți
271
priveau în gol, înspăimântați de întorsură. Dorabella căzuse, rezema-

tă de spătar și albă, de parcă-i picase un bolțar în creștet.
– Ceeezar!! suspină Margareta sfârșită.
– Nu, mamă! tună Cezar, lovind cu pumnul în aer. Dacă e să
se știe, apoi să se știe! Eu am pățit-o cu dracii. Și voi – arătând spre
Lisa, Florea și Margareta – voi ați fost martori. Ați fost terorizați
nopți de-a rândul... Nu o dată au venit peste mine, în crucea nopții...,
și m-au strâns de gât..., să mor! Chiar și săptămâna asta m-au încer-
cat!... Ah... – lacrimile începură să i se prelingă pe obraji – dacă nu
era acolo Iisus, da, Iisus Hristos... Iisus! Iisus despre care nu vorbiți...
Iisus pe care-L ignorați... Iisus care Și-a dat sângele pentru voi... și
pentru mine...
Și Cezar se lăsă încet pe scaun, ascunzându-și fața în palme, ca
un copil... Plângea și Margareta. Plângea și Lisa. Femeile lăcrimau,
ca la mort. Ursea își ascunsese fața în palmă, ca să-și ascundă ochii.
Anica, nemaiavând stare, se duse în bucătărie după nici ea nu știa ce.
În furtuna emoțională iscată, se auzi o voce blajină.
– Oameni buni...
Era... chiar Florea. Nimeni nu băgase de seamă când se ridicase.
Avea și el fața scăldată în lacrimi. Rumoarea se topi. O liniște încor-
dată îi luă locul. Florea încercă să vorbească, dar nu putea. Căuta cu
greu cuvântul.
– Taci!... Costache!... pufni Margareta.
Florea o țintui cu privirea și-i făcu un semn liniștit cu mâna. Cu
greu, cuvintele îi veniră pe buze.
– Dumitre, m-ai întrebat despre morți. Ți-amintești?
Adunătura era numai urechi. Cuvintele lui cădeau liniștit și
solemn.
– Voi mă cunoașteți... Știți că n-am umblat cu politica, nici cu
bârfe... Am fost la locul meu. Ce vă spun acum, să țineți minte! Eu...
Câteva clipe își roti privirea de la om la om.
– Eu... am să mor curând...
Un vuiet de uimire făcu ocolul mesei.
– Nuu, Florică! strigă Margareta. Că nu mai cântă cucuveaua!
272
Parastasul cel mare
Un nou val de lacrimi îi inundară obrajii. Ridică iarăși mâna, cu

aceeași autoritate liniștită. Margareta își scăpă fața în palme, ca să-și
ascundă rușinea.
– Ea nu știe, zise Florea. Dar vă spun: am... cancer avansat. Și
cancerul nu iartă! Poate nu mai am nici un an... Am să mor.
În cameră se auzi un plâns sacadat. Era Saveta, nevasta lui Jan,
cea slabă de înger.
– Mă temeam ca de moarte... să nu mor! Aș fi dat orice, numai
să scap. Aș fi dat orice numai să știu ce va fi cu mine dincolo... Unde
m-oi duce? Ce mă așteaptă? Omul ăsta – și Florea arătă cu capul
spre Spiridon – știe frământările mele. Când a apărut Dorabella, un
licăr de speranță s-a aprins în sufletul meu. „Poate spiritismul mă va
scăpa”, gândeam atunci... Apoi am văzut și am simțit puterea bleste-
matului! Oh...
Cu fața crispată, Florea se opri și dădu din mână. După câteva
clipe lungi, o expresie de lumină îi învălui chipul.
– Ce vă spun acum, să țineți minte! Vă spun o taină: de câteva
săptămâni, frica, frica mea cea grozavă, da, frica de moarte... s-a dus!
De tot...
Florea se opri. Se întoarse spre băiat.
– Ai Cartea cu tine?
Fără să spună un cuvânt, Cezar se plecă și scoase Biblia din
geantă. Florea o luă și o ridică în văzul tuturor.
– O vedeți? E temelia creștinismului nostru. E Scriptura Sfân-
tă. Nu e biserică să n-o găsești pe altar! Nu e om să nu jure cu mâna
pe ea. Și totuși... câți știu ce scrie în ea?
Florea își roti din nou privirile, cu durere.
– Vasilico, tu știi bine datinile. Ai citit-o?
Vasilica întoarse încet capul spre fereastră.
– Ne dăm mari și tari cu tradițiile noastre și călcăm fățiș Cu-
vântul lui Iisus Hristos. Ne ținem unii de alții, ca orbii, pe calea da-
tinilor strămoșești, datini pe care le iubim mai presus de Dumnezeu.
Oameni buni, a sosit timpul să știți adevărul.
Gura i se uscase.
273
– Băiatul meu era copil necopt. Dar bătălia cu demonii l-a deș-
teptat ca din morți. Acum vede lumea reală, lumea nevăzută pentru
ochii trupești. Adevărata lume în care mișună îngeri și demoni.
Și Florea ridică din nou Biblia.
– Cartea asta i-a adus lumină... L-a făcut om întreg!
Câțiva se foiră. Pe măsură ce vorbea, glasul lui Florea se înăsprea.
– Dumitre, mă întrebași de morți, așa-i?
Dumitru dădu speriat din cap.
– În Carte! Aici e adevărul! Hristos a murit... și a înviat! Gata
cu taina morții! Nimeni altul n-are dreptul să vorbească despre
lumea de dincolo... Nici duhurile... Nici Dorabella!
În sală, aerul se făcu și mai greu. Cuvintele lui Florea izbucneau
din rărunchi. Parcă nu mai era el.
– Mâine murim cu toții. Și cum murim? Ca niște netoți? Sau
ca niște copii ai lui Dumnezeu? Ce scrie aici în Carte?... Vasilico, te
interesează? Dar pe tine, Anico? Dumitre?
În tăcerea încremenită, Florea deschise la Evanghelia lui Ioan,
capitolul 11.
– Citește, Cezar... Tare!...
Cu vocea dreaptă, Cezar citi: „Un oarecare Lazăr din Betania...
era bolnav.”
– Ăsta-s eu! Zi mai departe...
– „Iisus iubea pe Lazăr... În urmă a zis ucenicilor: «Lazăr, prie-
tenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn»... Iisus vorbise
despre moartea lui...”
Oamenii ascultau muți cuvintele lui Cezar, de parcă nu auziseră
niciodată Scriptura asta.
– „... Şi Iisus a ridicat ochii în sus şi... a strigat cu glas tare: «Lază-
re, vino afară!» Și mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de
pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar.”
– Ați auzit? Unde-s vămile? Unde-s dracii judecători? Unde-s
punțile? Unde-i iadul? Unde-i lumea fantomelor??
Nimeni nu mișca.
274
Parastasul cel mare
– Unde-i povestea cu sufletul care bântuie patruzeci de zile pe

la streașină? Unde-s strigoii? Auzirăți? Iisus a strigat tare: „Lazăre!
Vino afară!” Și a fost înviere din morți! Taina morții s-a sfârșit! Vă
place? Nu spuneți nimic?
Ochii lui Florea scânteiau. Obștea stătea încremenită, fără să-și
poată desprinde privirile de la el. Trecură două minute în tăcere.
Pentru că buzele lor continuau să stea ferecate, Florea tună cu glas
de jude:
– Dacă voi tăceți, vă spun eu. Citește, Cezar, versetul... 53:
– „Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare.”
– Auziți! Dacă mai continuați să țineți la datinile voastre îndră-
gite mai mult decât la Cuvântul Scripturii, mai mult decât la Dum-
nezeul învierii, atunci... Îl dați iarăși morții pe Hristos, pe Cel care a
murit pe cruce, ca să vă mântuiască! Îl răstigniți voi a doua oară!
Și Florea se așeză greu. Dar se ridică brusc.
– Să nu credeți c-am vorbit eu, păcătosul. De curând am fost la
duhovnicul meu, preot bătrân și sărac, omul sfânt al lui Dumnezeu.
Nu suntem vrednici să-i spălăm picioarele... Și el mi-a zis, lămurit:
„La Scriptură, Florea! Rămâi la Scriptură!” Auziți?
Glasul lui Florea se muie.
– Anico, Dumitre, Vasilico, Ursea, Saveto, Jeane..., voi toți... cu-
rând, eu voi muri... Poate nu ne-om mai vedea. Voi... pe ce cale veți
apuca?
Lacrimi se iviră iarăși în ochii lui. Două se rostogoliră pe obrajii
înfierbântați.
– Stați astăzi la răscruce, între viață veșnică... și blestem! Ale-
geți... Hotărâți! La dreapta? Sau la stânga? Eu, în ce mă privește, am
hotărât. Rămân la ce „stă scris”. Rămân la cuvântul Mântuitorului.
Că la Hristos, numai la El, e mântuirea...
Doi dormeau de-a binelea, unul cu capul pe masă, altul cu
bărbia în piept. Ceilalți ascultaseră stană. Testamentul lui Florea îi
zdruncinase. Printre spărturile cutremurului, pe ici pe colo fâșii de
raze pătrundeau în obscurul minții lor.
275
Curând, parastasul se încheie în tăcere. Fără ziceri, fără urări.

Dorabella plecă prima, sprijinită de Florea. Apoi se retrase și Florea
cu familia sa. Pe când să urce el în mașină, se auzi chemat:
– Dom’ profesor!
Se întoarse. În spatele lui venea Spiridon, grăbit ca să nu-l scape.
– Aș vrea să mai discutăm... Mă interesează... Aveți un număr
de fix, că-i mai ieftin? Poate mai dau câte o fugă în București, la
Centrul militar, și-atunci, dacă s-o putea... Vin și cu gogoși, pentru
doamna...
Ochii lui Florea se înseninară.
– Vino, Spiridoane. Te-aștept.
Afară, soarele se ascunsese după nori. Adia un vânt rece dinspre
miazănoapte. Orizontul, mohorât, nu se arăta prietenos. Dar fiecare
ram, fiecare petală, fiecare zumzet și fiecare culoare dădea de veste că
viața se preschimbase!
Era primăvară...
276
EPILOG
De-atunci, de la parastasul de patruzeci de zile al lui nea Nicu,

au trecut șase ani bătuți pe muche. Florea n-a murit. Încă trăiește. A
făcut chimioterapie. Acum îi dă înainte cu crudități și sucuri. Ține
regim strict și se simte tot mai bine. Zicea doctorul că, dacă în trei
ani boala nu recidivează, e ca și scăpat. Și iată că au trecut trei şi
încă trei... Curată minune! Florea lucrează tot acolo, la școala din
Dudești, unde le vorbește copiilor despre literatura română și despre
Dumnezeul care face minuni, și-și numără anii până la pensie. Din
când în când se întâlnește cu doamna Simionescu și alți câțiva dascăli
și vorbesc despre Biblie și credință.
Cezar și Lisa s-au căsătorit în anul imediat următor morții lui
nea Nicu. Au avut o nuntă frumoasă, fără fast și lăutari, într-o bise-
rică din Tei pe care începuseră s-o frecventeze. Familia Schuler nu
le-a dat voie să plece cu chirie, ci i-a ținut până au terminat facultatea.
În ce-i privește pe Schuleri, ei s-au ținut de studiile biblice.
Când au dat de întrebări, au lăsat rușinea și l-au chemat pe
Demetrescu, cu care s-au și împrietenit. Acum sunt ca frații. Merg
împreună la biserica din Tei. Și se întâlnesc o dată pe săptămână,
ba la Demetrești, ba la ei, ba la Florea, ca să-și împartă deopotrivă
bucuriile și încercările.
Margareta? Ce să spun... Numai ea se ține deoparte, în lumea
ei. Când tinerii au renunțat la ideea emigrării în Germania, toate co-
răbiile ei s-au scufundat. Nu și-a mai găsit rostul. Lovitura cea mare
277
a primit-o însă de la băiat. Simțindu-se trădată de puiul dragostei ei,

de Cezar, care părea că-l preferă de-acum pe Florea, Margareta s-a
închis în ea însăși de tot. Ce-i drept, continuă să-l îngrijească conști-
incios pe Florea, dar nu se ferește să arate că a renunțat la prioritatea
familiei și că s-a refugiat în compania Victoriței și a vecinelor din
Dudești, la taifasuri, cu plăcinte la cafeluță.
Cât despre Spiridon, ofițerul s-a ținut de cuvânt. Până acum l-a
vizitat pe Florea de vreo cinci ori. Au purtat discuții lungi și semnifi-
cative. Din câte am auzit, a devenit un avid cercetător al Scripturii, cu
același zel de mai înainte. Și s-a îmblânzit mult. E de nerecunoscut!
Despre părintele Mărășescu, Dorabella, Anica, Dumitru și toți
ceilalți, regret, dar nu am prea multe informații. Doar că viața lor
merge înainte, în lumina sau în cenușiul pe care și l-au ales. Dar mai
știi? Niciodată nu-i prea târziu...
278

Degeaba Cant Cucuveaua PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Degeaba Cant Cucuveaua PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DEGEABA CÂNTĂ

Consultanți: Attila Peli, Cristina Peli, Daniel Popa

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate

Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Fie că suntem mai tineri sau mai tomnatici, suferim cu toții

Conceput în buna tradiție a comunicării marilor adevăruri

Bătrânul pendul bătea ora 13:30. În cancelaria pustie, un bărbat

de nouăsprezece ani. În timp ce pașii îl purtau mecanic spre casă,

ofensiva. Ea, fată de târgoveți, râvnea la statutul unei soții de inte-

„Partaj... Procese... Pentru o dărăpănătură?” gândi Florea. De-

Nu plouase de săptămâni bune. Târgul părea prăfuit și uitat de

– Ce să-l ierte? Că tare câinos a mai fost și unchiul... Doamne,

nepoată a lui nea Nicu. Fusese locotenent-major. Odată cu desfi-

La înmormântarea bunicii, s-a ciondănit cu rudele și cu popii. Nefiind

– E-adevărul gol-goluț, coană-mare. Am documente...

Burada... Ciaușanu... Dom’le, alde ăștia au fost mari! Au scris înainte

Fără să protesteze, Florea primi paharul, îl duse la buze, sorbi

– Apoi despre bocet... Pe asta o zice un popă: „Romanii, grecii

– Eu?... În materie de morți sunt confuz. Zi, te rog, mai departe...

– Hmm... Asta sună a Făt-Frumos și Zmeul, mustăci Florea.

– O fi întrebarea matale logică, da-i... nebună! sări Spiridon.

Tăcere... Florea, înlemnit de groază, rămase în așteptare. Cu

Zorile îl surprinseră pe Florea. Probabil că, după gustarea din

– Bunicul Gogu a fost compozitor și conducător de orchestre.

Poarta scârțâi și se trânti cu zgomot. În ușă, apăru vioi Spiri-

Și, întorcându-se spre Florea, adăugă conspirativ:

– Iertați-mă, părinte. Sunt Florea Costache. Sunt din București.

Luni dimineața, după o noapte chinuită ca vai de ea, Florea luă

Fotoliile scârțâiră sub greutatea lor.

– Vrei să știi ce zice biserica? Sau ce zice poporul?

că-s tainele lui Dumnezeu și nebun e netrebnicul care se încumetă

Bătrânul căzu pe gânduri. În fine, se sculă greoi, se duse la bibli-

trebuia să cunoască niște coduri, niște ziceri secrete... La noi, scoți

altor obiceiuri de la o generație la alta. Creștinismul ortodox a per-

Ceasul bătea 11:30. În stradă, în fața casei lui nea Nicu, se

Puradeii o zbughiră pe trotuarul de vizavi și începură să-i ad-

– Prea târziu... Am pierdut trenul ăsta, glumi Spiridon.

Ieși din rând și se lipi de gard. Se uită cu teamă în jur. Margareta

istoria. Venea și Teodor Burada... Venea și Grigorescu, pictorul. Ai

– Iertați-mă, doamnă. Nu vă supărați, dar... vreau să vă spun

Se auziră scaune împinse. Lisa și Cezar apărură în dormitorul

Prima care intră în casă fu Vasilica.

– Copiii unde-s, Costache?!

Dorabella mâna curajos, cam prea curajos. Pe drum, copii, bi-

La urmă de tot, a scris la ziar că în crucea nopții, când dormeau și

– Ei..., acolo-i taina! Vedeți voi? Pe acolo intra în salon spiri-

Acasă la Dorabella, gazul ardea cu un fâsâit strident. Tavanul

– Îmi pare rău, Cezar. Plec...

– Vreun necaz, duduiță?

când înainte, când înapoi și explica ceva cu gesturi grandilocvente. Iar

Drrrring... În camera întunecoasă zbârnâia obstinat un telefon.

Dorabella plecase în oraș, cu treburi. În lipsa ei, Cezar o sună și

nemulțumit. „Un străin...” Prezentările au fost mai puțin decât

– Nimic... O voi vizita eu, acasă...

simultan. Dintr-odată, fără vreun motiv, Cezar se pomeni tremurând

Pe drumul spre casă, Cezar pășea cu mintea transpusă într-o

După o noapte scurtă cu vise ciudate, Cezar făcu ochi. Privi în

Lisei. Purta un șorț mic, săsesc, brodat, cu danteluță. Familia Schuler

– Ei, Cezar. Tu ești băiat deștept. Știi? Când o fată devine...,

Cezar nu-și găsea cuvintele. Doamna Schuler reluă cuvântul.

Își suflă nasul bine, așteptă să se zvânte orice urmă de slăbiciune,

Cezar își aduna puterea.