Istoria apariţiei reţelelor de calculatoare

Curînd dupa aparitia calculatoarelor electronice  (1943), a demarat o creștere

spectaculoasă a capacităților acestora. Însa în primii ani ele nici pe departe nu
acopereau gama necesară de servicii în domeniu.
Și deja în 1954 au fost propuse solutii arhitecturale de crestere a performantelor
sistemelor de calcul. Sub conducerea savantului A.M.Leiner în Marea Britanie a fost
construit primul complex de calcul SEAC+DYSEAC. Complexul continea doua
calculatoare diferite SEAC si DYSEAC, interconectate în asa mod, ca fiecare dintre
ele servea pentru celalalt ca unitate de intrare-iesire a datelor. Astfel se efectua
scimbul de informatii între calculatoare, ele putînd opera pentru rezolvarea uneia si
aceleiasi probleme. Experimentele au demonstrat ca complexul de calcul se
ispraveste cu sarcini, irealizabile la cele doua calculatoare daca ele ar functiona
aparte fiecare.
Complex de calcul se numeste sistemul din mai multe unitati de prelucrare a
informatiilor, plasate la distante relativ mici (pîna la zeci de metri) unele de altele.
Primele au fost create complexele de calcul multicalculator – complexe de calcul din
mai multe calculatoare interconectate, ce opereaza ca un sistem unic pentru
realizarea unor sarcini comune. Fiecare calculator functioneaza sub dirijarea
sistemului de operare propriu, existînd, totusi, si componente de coordonare a
functionarii sistemului de calcul în ansamblu.
Ulterior au fost construite diverse complexe multicalculator. Însa a ramas
deschisa problema accelerarii rezolvarii unor probleme complexe, ce nu era posibil
sau era dificil de divizat în parti relativ autonome, pentru distribuire între
calculatoarele unui complex multicalculator. Solutia propusa consta în crearea
complexelor multiprocesor – complexe de calcul ce contin mai multe procesoare,
operînd sub dirijarea unuia si aceluias sistem de operare. Uzual ele sunt numite tot
calculatoare, iar la performante ridicate – supercalculatoare.
Printre primele complexe multiprocesor au fost: PILOT (1958; institutul ANSI; 3
procesoare); LARC (1960; firma UNIVAC; 2 procesoare); Stretch (1961; firma IBM);
D825 (1962; firma Burroughs; pâna la 4 procesoare si 16 module de memorie
operativa). Dintre aceste complexe numai D825 a fost un complex multiprocesor
veritabil. De la el începe, practic, etapa crearii complexelor multiprocesor. Au devenit
larg cunoscute complexele multiprocesor ILLIAK-IV (1971; 64 procesoare; 200 Mips),
Cray-1 (1976; firma Cray Research, 10 Bips); SP2 (1995; firma IBM; 1 Tflops); T3E
1200E (1997; firma Cray Research; 2,4 Tflops); ASCI White (2000; firma IBM; 12,3
Tflops) s.a.
O problema acuta, aparuta odata cu implementarea calculatoarelor, era
multiaccesul la distanta la resursele acestora. Nu orice unitate economica,
nemaivorbind de multe persoane particulare, îsi puteau permite procurarea unor
calculatoare proprii, ele fiind relativ scumpe. Solutia propusa consta în
crearea sistemelor de teleprelucrare a datelor  - un complex de calcul la care prin
internediul mijloacelor de transfer date sunt conectate mai multe terminale. Într-un
asa sistem se asigura intrarea-iesirea de date si executarea de programe la distanta.
Primele sisteme de teleprelucrare a datelor au fost puse în functiune la începutul
anilor’60.
Oricât de performante ar fi fost complexele de calcul, era imposibil de realizat în
cadrul fiecaruia sau cel putin a unuia din ele  toate serviciile necesare utilizatorilor.
Calculatoare se fabricau mai multe. La fiecare din ele se stocau ceva informatii din
diverse domenii. A devenit necesar schimbul operativ de informatii la distanta între
mai multe calculatoare. În acest scop au fost construite retelele de calculatoare –
sisteme de calcul ce contin mai multe calculatoare sau terminale (statii), plasate fie si
la distanta, care interactioneaza prin intermediul unui sistem de transfer date ( fig.1)
Figura 1. Retea de calculatoare cu comunicatii comutate.
Prima interconectare la distanta a doua calculatoare a fost realizata în 1966 la
initiativa si cu sustinerea agentiei ARPA (Advanced Research Project Agency) a
departamentului al SUA. Un calculator TX-2 din Messacusetts Institute of Technologi
(Statul Messacusetts) a fost conectat, prin intermediul unui canal de comunicatii
dedicat, cu un calculator Q-32 al firmei System Development din Santa Monike
(statul California). Una din primele retele cu comutare de mesaje a fost AUTODIN I,
construita la mijlocul anilor 60 de firma Western Union pentru Departamentul Apararii
al SUA.
În 1968 la National Phyzix Laboratory (Marea Britanie) a fost lansat în functiune
reteaua experimentala NPL, iar în 1969 – primele transe ale retelelor ARPANET
(firma Bold, Beranec and Newman, SUA), SITA (Societee Internationale de
Telecomunication Aeronautique), TYMNET (firma TYMSHARE, SUA) si CYBERNET
(firma CDC, SUA).
Ulterior au fost construite mai multe retele inclusiv: RETD (1971, CTNE, Spania);
CYCLADES/CIGALE (1973, INRIA, Franta); TELENET (1973, TELENET
Comunication, SUA) care a evoluat în SPRINT; EPSS (1974, Ministerul
Comunicatiilor, Marea Britanie); European Information Network – EIN (1975); EDS
(1975, Ministerul Comunicatiilor, Germania); DATAPAC (1977, Canada); TRANSPAC
(1978, France Telecom, Franta);  Euronet (1979, Comunitatea Economica
Europeana); Eunet (1982, Europa); NSF (1986, National Science Foundation, SUA).
În prezent functioneaza sute de mii de retele, majoritatea carora sânt retele locale.
O mare parte din retelele existente sunt interconectate, formând asa
numitul ciberspatiu (cyber space). Cea mai mare comunitate de retele din lume este
Internet care interconecteaza peste 200 mii retele, 130 mln. statii, deserveste circa
400 mln. utilizatori. 

Date istorice:
1969 - se instituie ARPANET - retea de 4 calculatoare in cadrul ARPA (Advanced
Research Projects Agency) initiativa plecind de la idei ale lui Paul Baran (62),
Leonard Kleinrock (MIT, 61), John Licklider (“Man-computer symbiosis”, 60,
“Libraries of the future”, 65, “The computer as communication device”, 68) 
1972 - Robert Kahn demonstreaza public tehnologiile de retea; Ray Tomlinson scrie
primul program de posta electronica (e-mail) + stabileste ca simbolul @ sa fie
separator intre numele casutei postale si adresa gazdei.
1973 - DARPA - retele interconectate; Robert Metcalf (Harvard) dezvolta
tehnologia Ethernet care permite transferul de date pe cablu coaxial1974 - Vincent
Cerf & Robert Hahn propun protocolul de comunicare TCP (Transmission Control
Protocol)
1978 - suita de protocoale TCP/IP, standardizata via documentele RFC (Request For
Comments)
1986 - NFSNET - coloana vertebrala a Internetului, Servicii: e-mail, transfer de fisiere
(FTP), Gopher, grupuri de stiri, IRC (1988), World Wide Web (1990),…
storia apariţiei reţelelor de calculatoare
Curînd dupa aparitia calculatoarelor electronice  (1943), a demarat o creștere
spectaculoasă a capacităților acestora. Însa în primii ani ele nici pe departe nu
acopereau gama necesară de servicii în domeniu.
Și deja în 1954 au fost propuse solutii arhitecturale de crestere a performantelor
sistemelor de calcul. Sub conducerea savantului A.M.Leiner în Marea Britanie a fost
construit primul complex de calcul SEAC+DYSEAC. Complexul continea doua
calculatoare diferite SEAC si DYSEAC, interconectate în asa mod, ca fiecare dintre
ele servea pentru celalalt ca unitate de intrare-iesire a datelor. Astfel se efectua
scimbul de informatii între calculatoare, ele putînd opera pentru rezolvarea uneia si
aceleiasi probleme. Experimentele au demonstrat ca complexul de calcul se
ispraveste cu sarcini, irealizabile la cele doua calculatoare daca ele ar functiona
aparte fiecare.
Complex de calcul se numeste sistemul din mai multe unitati de prelucrare a
informatiilor, plasate la distante relativ mici (pîna la zeci de metri) unele de altele.
Primele au fost create complexele de calcul multicalculator – complexe de calcul din
mai multe calculatoare interconectate, ce opereaza ca un sistem unic pentru
realizarea unor sarcini comune. Fiecare calculator functioneaza sub dirijarea
sistemului de operare propriu, existînd, totusi, si componente de coordonare a
functionarii sistemului de calcul în ansamblu.
Ulterior au fost construite diverse complexe multicalculator. Însa a ramas
deschisa problema accelerarii rezolvarii unor probleme complexe, ce nu era posibil
sau era dificil de divizat în parti relativ autonome, pentru distribuire între
calculatoarele unui complex multicalculator. Solutia propusa consta în crearea
complexelor multiprocesor – complexe de calcul ce contin mai multe procesoare,
operînd sub dirijarea unuia si aceluias sistem de operare. Uzual ele sunt numite tot
calculatoare, iar la performante ridicate – supercalculatoare.
Printre primele complexe multiprocesor au fost: PILOT (1958; institutul ANSI; 3
procesoare); LARC (1960; firma UNIVAC; 2 procesoare); Stretch (1961; firma IBM);
D825 (1962; firma Burroughs; pâna la 4 procesoare si 16 module de memorie
operativa). Dintre aceste complexe numai D825 a fost un complex multiprocesor
veritabil. De la el începe, practic, etapa crearii complexelor multiprocesor. Au devenit
larg cunoscute complexele multiprocesor ILLIAK-IV (1971; 64 procesoare; 200 Mips),
Cray-1 (1976; firma Cray Research, 10 Bips); SP2 (1995; firma IBM; 1 Tflops); T3E
1200E (1997; firma Cray Research; 2,4 Tflops); ASCI White (2000; firma IBM; 12,3
Tflops) s.a.
O problema acuta, aparuta odata cu implementarea calculatoarelor, era
multiaccesul la distanta la resursele acestora. Nu orice unitate economica,
nemaivorbind de multe persoane particulare, îsi puteau permite procurarea unor
calculatoare proprii, ele fiind relativ scumpe. Solutia propusa consta în
crearea sistemelor de teleprelucrare a datelor  - un complex de calcul la care prin
internediul mijloacelor de transfer date sunt conectate mai multe terminale. Într-un
asa sistem se asigura intrarea-iesirea de date si executarea de programe la distanta.
Primele sisteme de teleprelucrare a datelor au fost puse în functiune la începutul
anilor’60.
Oricât de performante ar fi fost complexele de calcul, era imposibil de realizat în
cadrul fiecaruia sau cel putin a unuia din ele  toate serviciile necesare utilizatorilor.
Calculatoare se fabricau mai multe. La fiecare din ele se stocau ceva informatii din
diverse domenii. A devenit necesar schimbul operativ de informatii la distanta între
mai multe calculatoare. În acest scop au fost construite retelele de calculatoare –
sisteme de calcul ce contin mai multe calculatoare sau terminale (statii), plasate fie si
la distanta, care interactioneaza prin intermediul unui sistem de transfer date ( fig.1)
Figura 1. Retea de calculatoare cu comunicatii comutate.
Prima interconectare la distanta a doua calculatoare a fost realizata în 1966 la
initiativa si cu sustinerea agentiei ARPA (Advanced Research Project Agency) a
departamentului al SUA. Un calculator TX-2 din Messacusetts Institute of Technologi
(Statul Messacusetts) a fost conectat, prin intermediul unui canal de comunicatii
dedicat, cu un calculator Q-32 al firmei System Development din Santa Monike
(statul California). Una din primele retele cu comutare de mesaje a fost AUTODIN I,
construita la mijlocul anilor 60 de firma Western Union pentru Departamentul Apararii
al SUA.
În 1968 la National Phyzix Laboratory (Marea Britanie) a fost lansat în functiune
reteaua experimentala NPL, iar în 1969 – primele transe ale retelelor ARPANET
(firma Bold, Beranec and Newman, SUA), SITA (Societee Internationale de
Telecomunication Aeronautique), TYMNET (firma TYMSHARE, SUA) si CYBERNET
(firma CDC, SUA).
Ulterior au fost construite mai multe retele inclusiv: RETD (1971, CTNE, Spania);
CYCLADES/CIGALE (1973, INRIA, Franta); TELENET (1973, TELENET
Comunication, SUA) care a evoluat în SPRINT; EPSS (1974, Ministerul
Comunicatiilor, Marea Britanie); European Information Network – EIN (1975); EDS
(1975, Ministerul Comunicatiilor, Germania); DATAPAC (1977, Canada); TRANSPAC
(1978, France Telecom, Franta);  Euronet (1979, Comunitatea Economica
Europeana); Eunet (1982, Europa); NSF (1986, National Science Foundation, SUA).
În prezent functioneaza sute de mii de retele, majoritatea carora sânt retele locale.
O mare parte din retelele existente sunt interconectate, formând asa
numitul ciberspatiu (cyber space). Cea mai mare comunitate de retele din lume este
Internet care interconecteaza peste 200 mii retele, 130 mln. statii, deserveste circa
400 mln. utilizatori. 

Date istorice:
1969 - se instituie ARPANET - retea de 4 calculatoare in cadrul ARPA (Advanced
Research Projects Agency) initiativa plecind de la idei ale lui Paul Baran (62),
Leonard Kleinrock (MIT, 61), John Licklider (“Man-computer symbiosis”, 60,
“Libraries of the future”, 65, “The computer as communication device”, 68) 
1972 - Robert Kahn demonstreaza public tehnologiile de retea; Ray Tomlinson scrie
primul program de posta electronica (e-mail) + stabileste ca simbolul @ sa fie
separator intre numele casutei postale si adresa gazdei.
1973 - DARPA - retele interconectate; Robert Metcalf (Harvard) dezvolta
tehnologia Ethernet care permite transferul de date pe cablu coaxial1974 - Vincent
Cerf & Robert Hahn propun protocolul de comunicare TCP (Transmission Control
Protocol)
1978 - suita de protocoale TCP/IP, standardizata via documentele RFC (Request For
Comments)
1986 - NFSNET - coloana vertebrala a Internetului, Servicii: e-mail, transfer de fisiere
(FTP), Gopher, grupuri de stiri, IRC (1988), World Wide Web (1990),…
Topologia reţelelor de calculatoare

Topologia rețelelor este studiul de aranjament sau cartografierea a elementelor

(legături, noduri, etc) dintr-o rețea, în special interconexiunile fizice (reale) și
logice (virtuale) dintre noduri.
O rețea locală (EN:Local Area Network) este un exemplu de rețea care reprezintă
atât o topologie fizică cît și o topologie logică. Orice nod în rețeaua locală va avea
una sau mai multe link-uri către unul sau mai multe noduri din rețea. Pentru
determinarea topologiei fizice a rețelei, toate nodurile și link-urile sunt
reprezentate în formă de graf. De asemenea, reprezentarea fluxului de date
dintre noduri în formă de graf determină topologia logică a rețelei. Se poate de
menționat că topologia logică și fizică pot fi identice în orice rețele particulare, dar
de asemea ele pot fi diferite.

Tipurile de topologii
 topologii fizice - tratează aspectul spațial și organizarea fizica a stațiilor din
retea și a cablurilor
 topologii de semnal
 topologii logice - se referă la modul în care se realizează comunicarea în
rețea, la modul în care datele circulă între stații
Topologia unei rețele afectează direct performanțele acesteia, alegerea unei
topologii în detrimentul alteia influențează:
 tipul de echipament necesar
 caracteristicile echipamentului
 extinderea rețelei
 modul de administrare a rețelei
 Topologia Point-to-Point
Cea mai simplă topologie din această categorie este o legătură (EN:Link)
permanentă între două terminații (EN:endpoint). Topologiile de tip switched point-
to-point sunt modelele de bază a telefoniei convenționale. Valoarea definitivă a
rețelelor point-to-point este o valoare garantată dinte cele două terminații.
Valoarea a conexiunilor de tip on-demand point-to-point este proporțională cu
numărul de perechi de potențialii abonați și a fost exprimată în Legea lui Metcalfe.
 
Topologia Magistrală (BUS)
Tipul de topologie de rețea în care toate nodurile de a rețelei sunt conectate la un
mediu comun de transmisie care are exact două terminații (EN:endpoints), toate
datele care sunt transmise între noduri în rețea este transmis în cursul acestei
parti comune de transport și de mediu în așa măsură ca să fie primite de către
toate nodurile din rețea, aproape simultan (fără a ține seama de întârzieri
răspîndite).
Cele două terminații care fac parte din magistrala comuna de transport sunt oprite
în mod normal, cu un dispozitiv care se numește terminală (EN:terminator).
Dispozitivul respectiv absoarbe energia care rămîne în semnal astfel prevenind
reflectarea sau propagarea semnalului în direcția opusă, care poate provoca
interferență sau poate duce chiar la degradarea semnalului.
Topologiile BUS sunt cel mai simplu mod de a conecta mai mulți clienți, dar au
adesea probleme cînd doi clienți doresc simultan să transmită date pe aceiași
magistrală. Astfel sistemele care folosesc arhitectura de rețea de tip magistrală
au proiectate niște scheme pentru evitarea coliziunilor de date pe magistrala
comună, cel mai des este folosită metoda Carrier Sense Multiple Access care
controlează resursele partajate a magistralei comune.
Carrier Sense Multiple Access (CSMA) este un protocol Media Access Control
(MAC) în care un nod înainte de a transmite informația pe magistrala comună
verifică prezența altui trafic de pe mediul comun de transmisie.

Avantajele Topologiei BUS

Avantajele
 Ușor de implementat și de extins
 Necesită mai puțină lungime de cablu decît rețelele stea
 Sunt bine adaptate pentru rețele temporare și mici care nu necesită viteze
mari, în plus se poate ușor de configurat
 Sunt mai puțin costisitoare deoarece se folosește numai un cablu
Dezavantaje
 Lungimea cablului este limitată și la fel numărul de stații
 Dacă există probleme cu cablul, toată rețeaua se „prăbușește”
 Costurile de întreținere pot fi mari pe o perioadă lungă de timp
 Performanța degradează dacă sunt conectate prea multe calculatore
 Este necesar terminația corectă a semnalului
 Capacitatea de încarcare semnificativă (fiecare tranzacție trebuie să ajungă
la destinație)
 Lucrează mai bine cu un număr limitat de noduri
 Este mai lentă decît alte topologii
 Dacă un calculator se defectează atunci toată rețeaua se „prăbușește”
 
Topologia Star(stea)
Tipul de topologie de rețea în care fiecare din nodurile de rețea este conectat la
un nod central, numit hub sau switch. Toate datele care sunt transmise dintre
nodurile din rețea este transmis în acest nod central, care apoi sunt retransmise
la unele sau la toate celelalte noduri în rețea. Această conexiune centralizată
permite o conexiune permanentă chiar dacă un dispozitiv de rețea iese din
funcție. Singura amenințare este ieșirea din funcție a nodului central, care duce la
pierderea legăturii cu toată rețeaua.

Avantajele topologiei stea

 O performanță sporită: Trecerea pachetelor de date (EN:data packets) prin
noduri inutile este prevenită de această topologie. Această topologie după sine
induce o mare încărcătură asupra nodului central, cu toate acestea dacă acest
nod are capacitatea respectivă, atunci o utilizare intensivă de către un dispozitiv
din rețea nu va afecta celelalte dispozitive din rețeaua respectivă.
 Izolarea dispozitivelor: Fiecare dispozitiv este izolat inerent de către
legătura (EN:link) care se conectează la nodul central. Acest lucru face izolarea
dispozitivelor individuale destul de simplu, și permite deconectarea lui în orice
moment de la nodul central. Această procedură de izolare previne orice eșec
non-centralizat care va afecta toată rețeaua.
Dezavantajele topologiei stea
 Primul dezavantaj este dependența sistemului cu privire la funcționarea
nodului central. În timpul ce eșecul unei legături individuale duce numai la
izolarea unui singur nod, pe cînd defecțiunea nodului central duce la perderea
legăturii dintre toate nodurile. 
 Scalabilitatea și performanța rețelei tot depind de nodul central. Marimea
rețelei este limitată de numărul de conexiuni pe care nodul central poate să le
suporte. 
 Traficul dintre un nod și nodul central este izolat de celelalte, dar dacă un
nod din rețea ocupă o parte semnificativă din capacitatea de procesare a nodului
central atunci celelalte noduri pot să se confrunte cu scăderea performanței a
rețelei.
Topologia Extended Star (Stea extinsă)
Primul dezavantaj este dependența sistemului cu privire la funcționarea nodului
central. În timp ce eșecul unei legături individuale duce numai la izolarea unui
singur nod, defecțiunea nodului central duce la pierderea legăturii dintre toate
nodurile. Scalabilitatea și performanța rețelei depind de nodul central. Marimea
rețelei este limitată de numărul de conexiuni pe care nodul central poate să le
suporte. Traficul dintre un nod și nodul central este izolat de celelalte, dar dacă un
nod din rețea ocupă o parte semnificativă din capacitatea de procesare a nodului
central atunci celelalte noduri pot să se confrunte cu scăderea performanței
rețelei.

 
Topologia Mesh
Topologia mesh reprezintă o rețea care este destinată pentru transportarea
datelor, instrucțiunilor și servicii de transport voce prin nodurile de rețea. Datorită
acestei topologii putem dispune de conexiuni continue chiar dacă există legături
deteriorate sau blocate. Întro rețea mesh dacă toate nodurile sunt interconectate
atunci rețeaua se numește complet conectată (EN:fully connected). Rețelele
mesh diferă de celelalte rețele, prin faptul că toate părțile componente pot să facă
legătură între ele prin „sărituri”, ele în general nu sunt mobile. Rețelele mesh pot fi
văzute ca rețele de tip ad-hoc. Rețelele mobile ad hoc (EN:MANET'S – Mobile Ad
hoc networks) și rețelele mesh sunt strîns înrudite, dar rețelele MANET mai au
totuși să se ocupe de problemele introduse de mobilitatea nodurilor. Rețelele
mesh au proprietatea de auto-revindecare: rețeaua poate fi în stare funcțională
chiar dacă un nod se defectează sau dacă sunt probleme cu conexiunea. Acest
concept se aplică la rețelele fără fir, la rețelele prin cablu și a softului de
interacțiune. Rețelele mesh fără fir (EN:wireless) este cea mai frecventă topologie
folosită în zilele de azi. Aceste rețele au fost dezvoltate inițial pentru aplicații
militare, dar au fost supuse unei evoluții semnificative în ultimii zece ani.
Progresul echipamentului de transmisuni de date a permis rețelelor mesh să
ofere un larg spectru de servicii cum ar fi client-access, servicii backhaul. Nodurile
mesh au devenit mai performante, unele modele pot suporta mai multe cartele
radio, fiecare operând la diferite frecvențe.
 
Exemple
La începutul anului 2007, compania americană MERAKI a lansat un mini mesh
router fără fir. Aceasta este un exemplu de rețea mesh fără fir (care suportă
viteze de pînă la 50 Mbit/s). Dispozivul Meraki Mini a fost optimizat pentru rețelele
fără fir avînd o acoperire de 250 metri. Acesta este un exemplu de rețea mesh cu
un singur nod mesh care este utilizat de către o cumunitate în comparație cu
rețelele mesh multifuncționale care oferă o infrastructură mai mare. Cele mai mari
firme care oferă noduri de rețea mesh avansate sunt BELAIR, STRIX SYSTEMS
ȘI MESH DYNAMICS.
Un proiect a Mit Media Lab a produs un laptop XO-1 care este destinat pentru
instituții de invățămînt subprivilegiate din țările în curs de dezvoltare care
utilizează tehnologia mesh (bazată pe standardul IEEE 802.11) pentru a crea o
infrastructură robustă și necostisitoare. Conexiunile instantanee făcute de laptop
sunt revindecate de către proiect pentru a reduce necesitatea de infrastructură
externă, cum ar fi internetul, pentru a ajunge la toate zonele, pentru că un nod
conectat ar putea partaja conexiunea cu alte noduri din apropiere. Un concept
similar a fost implementat de către GreenPacket cu aplicația sa Sunbuddy.
În Cambridge, Marea Britanie, pe data de 3 iunie 2006 la evenimentul „Strawbery
Fair” a fost utilizată rețeaua mesh pentru a rula servicii de televiziune mobilă,
internet și radio la aproximativ 80.000 de persoane.
Campania urbană de rețele fară fir (CUWiN) dezvoltă un proiect de producere a
softului de tip open source pentru rețele mesh.
SMesh este o rețea mesh (EN:multi hop) fără fir care utilizează standardul IEEE
802.11 dezvoltată de către Distributed System and Networks Lab la Universitatea
John Hopkins (Baltimore, Maryland, SUA). O schemă handoff permite clienților de
a utiliza serviciile unei rețele mesh fără întreruperi datorită algoritmului ROAM-a
(EN:REAL-TIME OPTIMALLY ADAPTING MESH), o facilitate adecvată pentru
aplicații care rulează în timp real, cum ar fi VoIP.
Multe rețele mesh operează pe mai multe benzi radio (EN:radio bands). De
exemplu rețelele mesh de tip Fire Tide și Wave Relay au posibilitatea de a
comunica între noduri pe frecvența 5.2 GHz sau 5.8 GHz , dar comunicarea de la
nod la client se efectuează la frecvența 2.4 GHz (802.11). Acest lucru este
realizat de către SDR (Software Defined Radio).
Proiectul SolarMesh a examinat posibilitatea de alimentare energetică a rețelelor
mesh (802.11) cu energie solară și baterii reîncarcabile. Puncte de access
(802.11) au fost gasite inadecvate din cauza cerințelor de alimentare continuă.
IEEE (EN:Institute of Electrical and Electronical Engeneers) a depus foarte mari
eforturi pentru standardizarea rețelelor 802.11 cu scopul de a reduce consumul
de energie electrică dar rularea aplicațiilor care se alimentaează cu radiația solară
vor putea implica numai un nod de rețea unde opțiunea de economisirea a
energiei electrice asupra amplificatorului de semnale nu va avea loc.(EN:relay-
link).

Modul de conectare la reţea

Rețelele de calculatoare pot fi clasificate și după tehnlogia care este folosită
pentru a conecta dispozitive individuale din rețea, cum ar fi fibră optică, Ethernet,
Wireless LAN (din engleză și înseamnă "fără fir"), HomePNA sau Power line.
Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse,
începând cu tot felul de cabluri metalice și de fibră optică, cabluri submarine, și
terminând cu legături prin radio cum ar fi Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroșii
(IrDA) sau chiar prin intermediul sateliților.
Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la natura fizică a
cablului folosit și la tensiunile electrice ale semnalului. Cel mai răspândit protocol
de comunicare în rețelele Ethernet se numește CSMA/CD ("Carrier Sense
Multiple Access / Collision Detection"). Dacă sunt utilizate undele radio, atunci
rețeaua se numește rețea fără fir (engleză: wireless).
"HomePNA" este un sistem de conectare între ele a calculatoarelor și aparatelor
"inteligente" dintr-o locuință, bazat pe fire normale de telefon sau cablu normal de
televiziune.
În fine, sistemul "Power line communication" (PLC) se bazează pe rețeaua de
curent electric, atât cea de înaltă cât și cea de joasă tensiune, care practic ajung
la orice loc din lume.
Clasificare rețelelor după extindere
Rețelele de calculatoare se împart după extinderea lor în următoarele tipuri: LAN,
MAN, WAN și, ceva mai nou, PAN. Rețelele relativ mici, de exemplu cu cel mult
câteva sute de calculatoare în aceeași clădire legate între ele direct, se numesc
Local Area Network (LAN). O rețea de tip LAN dar fără fir (prin unde radio) se
numește WLAN (Wireless LAN). Rețele de mare întindere geografică, de exemplu
între 2 orașe, pe o țară, un continent sau chiar pe întreaga lume, se numesc Wide
Area Network (WAN). Rețelele de tip WAN au fost inițial foarte costisitoare.
Numai companiile mari își puteau permite un WAN particular. La ora actuală însă,
cele mai multe conexiuni de tip WAN folosesc ca mijloc de comunicație Internetul
- acesta este universal și public, deci nu foarte controlabil de către un utilizator, în
schimb însă foarte convenabil ca preț. În sfârșit, PAN înseamnă Personal Area
Network - o rețea de foarte mică întindere, de cel mult câțiva metri, constând din
aparatele interconectabile din apropierea unei persoane, cum ar fi o imprimantă
sau un scanner, sau chiar aparatele pe care o persoană le poartă cu sine, ca de
exemplu un telefon mobil sau un smartphone, un player MP3 sau un aparat de
navigație GPS portabil.

Rețele personale (Personal Area Network)

Un Personal Area Network (PAN) este o rețea de calculatoare folosită pentru
comunicarea între câteva mici calculatoare sau și aparate multifuncționale
inteligente (smart), apropiate unele de altele. Exemple de dispozitive care sunt
folosite în rețeaua de tip PAN sunt imprimantele, aparatele de fax, telefoanele
mobile, Personal Digital Assistant (PDA-uri), scanere, aparate de poziționare și
navigație GPS, playere "inteligente" și altele. Raza de acțiune a rețelelor PAN
este aproximativ de la 6-9 metri. Rețelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB
și FireWire. Cu ajutorul unor tehnologii ca IrDA (unde infraroșii) și Bluetooth (unde
radio) se pot crea și rețele de tip Wireless PAN (rețele PAN fără fir).
Rețele locale (Local Area Network)
Un LAN este o rețea care acoperă o zonă geografică restrânsă, cum ar fi la
domiciliu, birou, sau o clădire. Rețelele LAN curente sunt bazate pe tehnologia
Ethernet. De exemplu, o bibliotecă va avea o conexiune prin fir sau de tip
Wireless LAN pentru a interconecta dispozitive locale (ex.: imprimante, servere) și
pentru a accesa Internetul. Toate calculatoarele din bibliotecă sunt conectate prin
fir de rețea de categoria 5, numit UTP CAT5 cable, rulează protocolul IEEE 802.3
printr-un sistem de dispozitive interconectate care eventual se conectează și la
Internet. Cablurile care duc spre server sunt de tipul numit UTP CAT5e enhanced
cable; ele suportă protocolul IEEE 802.3 la o viteză de 1 Gbit/s. În exemplul din
dreapta rețeaua a fost construită în așa fel încât calculatoarele angajaților
bibliotecii din partea dreptă a imaginii pot accesa imprimanta color, înregistrările
despre cărțile împrumutate, rețeaua academică și Internetul. Toți utilizatorii pot
accesa Internetul, și catalogul bibliotecii. Fiecare grup din rețea poate accesa
imprimanta sa locală. În rest, imprimantele nu sunt accesibile din afara grupului
respectiv. Toate dispozitivele interconectate trebuie să folosească nivelul 3
network layer din modelul de referință OSI, fiindcă în acest exemplu este vorba
de mai multe subrețele (cu culori diferite). Subrețelele din interiorul bibliotecii au
viteza de numai 10/100 Mbit/s, conexiune Ethernet pînă la utilizatorul final, și
Gigabit Ethernet către router-ul principal, care poate fi numit și "layer 3 switch",
fiindcă el are numai interfață Ethernet și trebuie să "înțeleagă" IP. Mai corect
ruterele se numesc: "ruter de acces" (ruterul de sus este un ruter de distribuire
care conectează la Internet), și "ruter al rețelei academice" - accesat de utilizator.
În prezent tehnologia Ethernet sau și alte tehnologii LAN conforme standardului
IEEE 802.3 operează la viteze de peste 10 Mbit/s. Aceasta este rata de transfer
teoretică maximă. IEEE are însă proiecte de dezvoltare a standardelor de 40 și
chiar 100 Gbit/s.

Rețea academică (Campus Area Network)

Un Campus Area Network (CAN) este o rețea de LAN-uri interconectate,
asemănatoare cu cea de tip MAN, dar ea se extinde pe o zonă geografică
limitată, de exemplu a unei universități.
În cazul unei universități o rețea CAN poate face legătura între diferite clădiri ale
campusului: departamentele academice, biblioteca universitară, căminul
studențesc. CAN este ca extindere în general mai mare decât rețelele locale LAN
dar mai mic decât WAN. Rețelele CAN au fost create cu scopul de a facilita
studenților accesul liber la rețeaua Internet și la resursele universității.
Rețea metropolitană (Metropolitan Area Network)
Rețelele metropolitane (MAN) sunt rețele de mare extindere care de obicei
împînzesc orașe întregi. Aceste rețele folosesc pentru legături cel mai des
tehnologii fără fir (wireless) sau fibră optică.
- Definiția IEEE Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o rețea
metropolitană care este optimizată pentru o întindere geografică mai mare decît
rețelele locale LAN, începând de la cartiere rezidențiale, zone economice și până
la orașe întregi. Rețelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de
comunicații, și oferă un transfer moderat pâna la transfer înalt de date. Rețeaua
MAN în cele mai frecvente cazuri este proprietatea unui singur operator
(companie), dar rețeaua este folosită de către mai multe persoane și organizații.
Rețelele MAN mai pot fi deținute și conduse ca utilități publice.
- Implementarea rețelelor metropolitane MAN Unele tehnologii folosite pentru
aceste scopuri sunt ATM, FDDI și SMDS. Dar aceste tehnologii vechi sunt în
procesul de substiturire de către rețele Ethernet bazate pe MAN, ex: Metro-
Ethernet. Rețelele MAN, la fel ca multe rețele LAN, au fost construite fără fir
datorită folosirii microundelor, undelor radio, sau a undelor laser infraroșii. Multe
companii dau cu chirie sau închiriază circuitele de la transportatori publici (din
cauza costului ridicat al tragerii unui cablu prin oraș). Standardul actual de
comunicare al rețelelor metropolitane este "Distribuite Queue Dual Bus", DQDB.
Acesta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB, rețelele pot
avea o întindere de peste 50 km și pot opera la viteze de la 34 pînă la 155 Mbit/s.
Printre primii care au creat rețele MAN au fost companiile Internet peering points,
MAE-West, MAE-East și Sohonet media network.
Rețea de arie largă (Wide Area Network)
WAN desemnează tipul de rețele de transport de date care acoperă zone
geografice mari și foarte mari (de ex. de la un oraș la altul, de la o țară la alta, de
la un continent la altul), și folosesc de multe ori facilitățile de transmisiuni de date
de la transportori publici (ca de ex. companiile de telefonie). Tehnologiile WAN
funcționează în general la nivelele inferioare ale modelului de referință OSI:
physical layer, data link layer și network layer.
Rețea globală (Global Area Network)
Specificațiile rețelei globale (GAN) au fost în curs de dezvoltare de către multe
grupuri de specialiști. În general, rețeaua globală GAN definește un model de
asigurare a comunicațiilor mobile între un număr arbitrar de rețele WLAN, zone
de acoperire prin satelit, etc. În proiectul IEEE 802.20, IEEE a stabilit standardele
pentru rețeaua terestră GAN, valabile cu începere din iunie 2008.
Echipamente pentru realizarea rețelelor de calculatoare
Placă de interfață cu rețeaua (Net

Network Interface Card, (NIC) O placă de rețea, adapter de rețea sau placă de
interfață cu rețeaua este o piesă / un circuit electronic care permite calculatoarelor să
se lege la o rețea de calculatoare. Ea asigură accesul fizic la resursele rețelei, care la
rândul lui permite utilizatorilor să creeze conexiuni/sesiuni/legături cu alți utilizatori și
calculatoare.

 
Repeater
Repeater-ul (se citește aproximativ ri-'pi-tăr) este un dispozitiv electronic care
primește semnale pe care le retransmite la un nivel mai înalt sau la o putere mai
mare, sau de cealaltă parte a unui obstacol, astfel ca semnalul să poată acoperi
zone mari fără degradarea calității sale. 
Termenul „repeater” provine din telegrafie unde reprezintă un dispozitiv
electromecanic folosit pentru a retransmite semnale telegrafice. Această definiție
a continuat să existe în telefonie precum și la sistemele de transport de date. 
În telecomunicații definiția de repeater are urmatoarele sensuri standardizate: 
 un dispozitiv analog care amplifică semnalul de intrare indiferent de natura
sa (analoagă sau digitală)
 un dispozitiv numeric care amplifică, redimensionează sau produce o
combinație din aceste funcțiii asupra semnalului digital de intrare pentru a fi
retransmis.
  

Ethernet hub
Un "hub" de rețea (cuvântul englez hub se citește aproximativ hab și înseamnă
butuc de roată) este un dispozitiv pentru conectarea altor dispozitive fie prin cablu
răsucit (de tip twisted pair), fie prin cablu de fibră optică; legătura permite ca
rețeaua să se comporte ca un singur segment. Hub-urile funcționează la nivelul 1
(fizic) al sistemului de referință OSI. În caz de blocare, hub-ul este responsabil și
pentru retransmiterea semnalului spre toate porturile sale. 
Deseori hub-urile dispun de connectoare de tip BNC și/sau AUI, pentru a permite
conectarea la astfel de segmente de rețele cum ar fi 10BASE2 și 10BASE5.
Apariția switch-urilor a înlocuit practic pe piață hub-urile, dar ele totuși mai sunt
întâlnite la conexiuni mai vechi și în aplicații speciale.

 
Hub - detalii tehnice
O rețea Ethernet unită prin hub-uri se comportă ca o rețea partajată, fiindcă la
orice moment dat un singur dispozitiv transmite, iar fiecare gazdă este
responsabilă de detectarea eventualelor coliziuni ale semnalelor, în care caz
semnalul trebuie retransmis. În general hub-urile sunt dispozitive de transmitere
de date cu randament scăzut. Hub-urile nu duc evidența despre traficul care trece
prin ele, orice pachet de date care intă prin unul din porturile disponibile este
transmis spre toate celelalte porturi. Pentru că fiecare pachet de date este trimis
la toate celelalte porturi, are loc așa numitul proces de coliziune a datelor care
frânează fluxul datelor sub viteza nominală. Necesitatea gazdelor (host) pentru
detectarea coliziunilor de date limitează numărul de hub-uri și mărimea rețelei.
Pentru rețele de 10 Mbit/s, sunt permise până la 5 segmente (4 hub-uri) între
două stații de lucru finale. Pentru rețele de 100 Mbit/s cifra se reduce la 3
segmente (2 hub-uri) între două terminale finale, și acest lucru este permis numai
dacă media de întârziere a semnalului este scăzută. 
Multe hub-uri detectează probleme tipice, așa cum ar fi coliziuni excesive pe
unele porturi. Rețelele Ethernet bazate pe hub-uri sunt în general mai robuste
decât rețele Ethernet pe bază de cablu coaxial, unde un dispozitiv cu malfuncțiuni
poate deactiva un segment întreg. Chiar dacă nu este partiționat automat,
depanarea hub-urilor este o procedură mai ușoară fiindcă indicatorii de activitate
situați în dispozitiv pot reflecta sursa problemei; în ultimă instanță, pentru a
localiza sursa unei probleme, dispozitivele pot fi deconectate de la hub pe rând,
unul câte unul, mult mai ușor decât la un cablu coaxial.
Hub - folosire
Din punct de vedere istoric motivul principal pentru folosirea hub-urilor a fost
prețul lor redus, în comparației cu switch-urile. Dar îndată ce prețurile la switch-uri
au scăzut considerabil, situația s-a schimbat; totuși în anumite situații speciale
mai sunt folosite și azi hub-uri: 
Un analizator de protocoale conectat la un switch nu poate întotdeauna primi
toate pachetele dorite, fiindcă switch-ul separă porturile în diferite segmente.
Conectarea analizatorului de protocol la un hub îi permite a vedea tot traficul de
pe segment. (Și un switch se poate configura pentru a permite ca un port să
asculte traficul de la un alt port. Aceasta se numește port mirroring = oglindirea
unui port. Cu toate acestea, această configurație este mai costisitoare decât cea
cu hub-uri.) 
Așa-numitele Computer Clusters necesită ca fiecare membru (computer) să poată
primi tot traficul care duce spre clustere. Un hub va face acest lucru pe cale
naturală; folosirea unui parametru de punere în aplicare necesită trucuri speciale.
În cazul în care utilizatori finali au acces la un parametru pentru a face conexiuni,
de exemplu într-o sală de conferințe, un utilizator fără experiență, neglijent sau
sabotor poate deactiva rețeaua prin legarea împreună a două port-uri, stabilind
astfel o buclă. Această situație poate fi prevenită prin utilizarea unui hub; în cazul
dat bucla va deconecta alți utilizatori de la hub, dar nu tot restul rețelei. (De
asemenea, situația poate fi prevenită prin utilizarea unui switch, care poate
detecta și soluționa problemele provenite de la bucle, de exemplu prin punerea în
aplicare a protocolului numit spanning tree.)
Structura reţelei Internet
Scurt istoric al retelei Internet
Istoria Internetului, desi sub acest nume va aparea mult mai tarziu, incepe in 1966
odata cu crearea Agentiei pentru Proiecte de Cercetare Avansata (ARPA).
Obiectivul agentiei era crearea unei retele de comanda a trupelor SUA, care sa
poata ramane operationala chiar si in cazul unui atac nuclear (de unde se vede
ca multe lucruri bune apar din ratiuni militare). Reteaua a fost denumita ARPAnet
si a fost operationala in 1969, cand lega 4 calculatoare din laboratoarele unor
universitati. Agentia ARPA a finantat proiecte de cercetare in domeniul retelelor
ale universitatilor americane, pe baza carora s-a dezvoltat reteaua. Realizarea
"practica" a retelei a fost incredintata firmei BBN (constructia subretelei de
comunicatie). S-a hotarat ca subreteaua sa aiba ca router-e minicalculatoare IMP
Honeywell DDP-316 special modificate (memorie de 12 KB, cuvant de 16 biti, fara
discuri mobile considerate nesigure), conectate prin linii telefonice de 56 Kbps
inchiriate de la diverse firme de telefoane. Fiecare nod al retelei era format dintr-
un calculator gazda si un IMP (Interface Message Processors) aflate in aceeasi
incapere. Pentru a spori siguranta comunicarii, fiecare IMP era conectat cu alte
doua. Initial, ARPAnet a functionat experimental prin conectarea a patru
universitati, iar in cativa ani s-a extins pe intreg teritoriul SUA. In 1983, ARPAnet
a fost divizata in doua sisteme distincte: MILNET (retea destinata operatiunilor
militare) si ARPAnet.
Reteaua ARPAnet a aratat cercetatorilor cat este de utila comunicarea rapida
intre echipele de cercetatori aflate in diverse orase ale SUA si s-a dorit
conectarea cat mai multor universitati. Procedura de conectare era restrictiva
deoarece reteaua ARPAnet era finantata de ARPA (adica, pe scurt, de
Pentagon). La sfarsitul anilor '70, din initiativa Fundatiei Nationale de Stiinta
(NSF), a demarat proiectul de conectare a universitatilor care nu aveau contract
de colaborare cu ARPA. Initial au fost oferite servicii de posta electronica. In 1986
a fost creata o subretea care conecta sase centre de supercalculatoare din sase
orase americane, fiecare supercalculator conectat fiind legat de un minicalculator
LSI-11 (FUZZBALL), numit si "fratele mai mic". Fuzzball-urile au format
subreteaua la care au fost conectate, in timp, 20 de retele regionale. Reteaua a
fost denumita NSFNET.
La mijlocul anilor '80, retelele ARPAnet si NSFNET au "fuzionat" si, odata cu
marirea exponentiala a numarului cererilor de conectare, lumea a inceput sa
perceapa colectia de retele ca fiind o uriasa conexiune de retele. Putem spune ca
este momentul nasterii retelei Internet. Aceasta cuprindea, in 1990, 3000 de
retele si 200 000 gazde pentru a ajunge astazi la cateva zeci de mii de LAN-uri si
milioane de gazde. Expansiunea spectaculoasa a retelei a inceput in 1992, dupa
ridicarea interdictiei de a desfasura activitati comerciale pe Internet si odata cu
aparitia WWW. Una dintre activitatile profitabile este aceea de furnizor Internet
(Internet provider= firma care ofera servicii de conectare la Internet.

Structura retelei Internet

In aceasta sectiune vom incerca sa aruncam o privire asupra structurii retelei
Internet si sa lamurim anumiti termeni care apar foarte des, toata lumea ii
foloseste dar mult prea putini stiu cu exactitate ce inseamna (desi nimeni n-ar
recunoaste...). Fiindca Internetul este un conglomerat de retele, va fi util sa ne
familiarizam si cu tipurile principale de retele locale conectate la Internet.
Dupa cum aminteam mai demult, o retea WAN este compusa dintr-o multime de
noduri conectate prin intermediul unui mediu de comunicatie (cabluri coaxiale,
cabluri torsadate, fibra optica, radio, satelit). Intr-un nod nu se afla neaparat un
calculator gazda (host-sistem final), ci se poate amplasa un echipament periferic
(display, imprimanta...) sau un controler de comunicatie (numit si nod de
comutare sau ROUTER ). Gazdele sunt conectate printr-o subretea de
comunicatie , a carei sarcina este sa transporte datele intre host-uri. In
majoritatea retelelor WAN, subreteaua de comunicatie este formata din doua
componente distincte:
 liniile de transmisie ( circuite / canale )- transporta bitii de date intre masini;
 elemente de comutare - echipamente folosite pentru a conecta doua sau mai multe linii de
transmisie;

Daca va mai amintiti, primele trei nivele ale modelului arhitectural OSI formau
subreteaua de comunicatie, iar in modelul TCP/IP acest rol era indeplinit de
nivelul gazda-retea si nivelul internet. Datele ce trebuiesc transmise sunt divizate
in "bucati" mai mici numite pachete. Cand un pachet este transmis de la un router
la altul, prin intermediul unuia sau mai multor routere intermediare, pachetul este
primit de fiecare router intermediar, este retinut acolo pina la eliberarea liniei
cerute si apoi este retransmis mai departe. O subretea care functioneaza pa
acest principiu se numeste subretea cu comutare de pachete sau subretea
punct-la-punct sau subretea memoreaza si transmite . In figura de mai jos puteti
vedea un fragment dintr-o retea WAN, fiind pusa in evidenta o parte a subretelei
de comunicatie.  
Topologia de interconectare a routerelor este una dintre cele amintite in sectiunile
precedente (stea, arborem inel, neregulata...). Topologia retelelor WAN este de
obicei neregulata, in timp ce topologia unei retele LAN este una simetrica.
 Retele locale si interconectarea mai multor retele
LAN
Pentru conectarea fizica intre calculatoare s-a folosit la inceput topologia de
magistrala, la care pe segmentul de mediu fizic (cablu coaxial gros, de culoare
galbena- comparat de multe ori cu un furtun pentru udat gradina), se puteau
conecta pana la 29 de echipamente pe o lungime de maxim 500 m. Conectarea
echipamentelor se facea prin intermediul unui dispozitiv numit transceiver . Nu se
mai realizeaza astazi asemenea retele, topologia de magistrala avand un cablu
coaxial subtire, iar conexiunile fiind facute prin mufe T. Este vorba despre LAN-uri
Ethernet.
Numele Ethernet este legat de ipoteza vehiculata mult timp de oamenii de stiinta,
potrivit careia intre corpurile ceresti se afla zone "umplute" de un "gaz" misterios
numit eter. Creatorul Ethernetului si-a imaginat o retea in care nu este important
unde se afla calculatoarele ci faptul ca acestea pot comunica fara restrictii si a
ales, metaforic vorbind, eterul ca mediu de comunicatie.
Reteaua Ethernet a fost dezvoltata de Robert Metcalfe in 1973, pe vremea cand
era angajat al companiei Xerox si a evoluat continuu, devenind cel mai popular tip
de retea locala. Primele retele Ethernet au fost cele cu cablu coaxial gros si
legatura prin transceivere, numite Thick Ethernet . Astazi se foloseste cablul
coaxial subtire cu conexiuni T (Thin Ethernet), cablu torsadat sau fibra optica
(Twisted Pair Ethernet, Fast Ethernet). Conexiunea cu mufe T are avantajul
eliminarii transceiverului, mufa conectandu-se direct la placa de retea,"coada" T-
ului, cablul continuind prin extremitatile T-ului catre calculatorul urmator.
Cea mai populara versiune Ethernet avea o viteza de transmisie a datelor de 10
Mb /s (Mb=mega bit pe secunda), iar Fast Ethernet de 100Mb/s. Se lucreaza
astazi pentru realizarea unor retele cu viteza de transfer mai mare de 1000 Mb/s,
numele vehiculat pentru acestea fiind Gigabit Ethernet.
Celelalte topologii, inel (ring) si stea (star sau hub) sunt mai putin raspandite la
noi. Topologia de inel a fost utilizata de IBM pentru tipul de retea Token Ring ,
folosita astazi doar pentru conectari rapide la mare distanta cu fibra optica.
Topologia stea s-a folosit in retelele Arcnet unde conectarile erau facute la un
hub, in stea, fiind posibile si conexiuni intre hub-uri. Hub-ul este un dispozitiv in
care intra un singur cablu si care are mai multe iesiri. (De exemplu, intr-un hub
intra cablul ce pleaca de la server iar cablurile care ies conecteaza calculatoare
sau alte hub-uri).
Retelele locale, indiferent de tipul lor, stabilesc o limita maxima a numarului
echipamentelor ce se pot conecta la retea. Atunci cand este nevoie de
conectarea mai multor calculatoare decat permite tipul de retea utilizat sau atunci
cand avem mai multe retele locale, eventual de tipuri diferite, pe care dorim sa le
conectam exista doua solutii: repetoarele si podurile. Un repetor (REPEATER )
este un amplificator electric, care preia semnalul dintr-o parte si il trece in cealalta
parte marind puterea acestuia (semnalul se pierde daca nu este amplificat).
Repetorul nu poate fi folosit decat pentru legarea a doua retele de acelasi tip, iar
folosirea unui numar mare de repetoare duce la scaderea vitezei de transmisie a
datelor.
Atunci cand dorim sa conectam doua retele, mai ales daca sunt de tipuri diferite,
vom utiliza un pod (BRIDGE ). Acesta este conectat la doua sau mai multe retele
locale, simultan. Podul stie sa preia pachetele de date dintr-o retea si sa le
transmita in cealalta, realizand si anumite conversii ale pachetelor (pachetul de
date ce "trece pe pod" va trebui "inteles" de calculatoarele din reteaua destinatie,
deci vor trebui facute conversiile de structura; fiecare tip de retea foloseste
pachete diferite ca structura, deci, de exemplu, un pachet Ethernet nu va fi
"inteles" de o retea Token Ring. Se spune ca un pod "vorbeste" un protocol diferit
la fiecare capat (regulile de transmisie a datelor sunt diferite de la o retea la alta).
Podul nu copiaza un pachet dintr-o parte in alta decat daca destinatia sa se afla
in alta retea decat calculatorul care l-a expediat, prevenind aglomerarea inutila a
retelei. Exista si poduri care au un algoritm care le permite sa invete cand sa
preia un pachet si cand nu (algoritm de invatare). In finalul discutiei despre
poduri, voi preciza ca podul nu este altceva decat un calculator specializat si nu
cine stie ce echipament misterios.

Nivelul retea si nivelul transport in Internet

Un lucru deosebit de important care trebuie precizat este acela ca Internetul nu
conecteaza calculatoare ci retele. Daca mai punem la socoteal si faptul ca
retelele au tipuri diferite, ne dam seama cat de importanta este stabilirea unor
protocoale de comunicatie care sa permita conectarea fara probleme a diverselor
tipuri de retele si echipamente. La nivelul retea, Internetul poate fi vazut ca o
colectie de subretele sau sisteme autonome interconectate. Nu exista o structura
reala precisa dar se pot pune in evidenta cateva segmente principale ("coloane
vertebrale")(vezi figura de mai jos).
Coloanele vertebrale sunt construite din linii de mare capacitate si routere rapide,
la care se conecteaza retelele regionale (de nivel mediu). Retelele regionale
conecteaza LAN-uri din institutii, firme si ale furnizorilor de servicii Internet.
Liantul care tine Internetul la un loc este protocolul de nivel retea IP, special
conceput pentru interconectarea retelelor. Sarcina sa este aceea de a oferi o cale
de a transporta pachetele de date de la sursa la destinatie, fara a tine seama
daca masinile expeditor si receptor ( SENDER si RECEIVER ) sunt de acelasi tip
sau daca se afla in aceeasi retea ori mai sunt retele intre ele.
Comunicatia in Internet functioneaza astfel:
 nivelul transport preia fluxul de date si il sparge in pachete cu lungimea
teoretica de maxim 64kb (practic 1500 bytes)
 fiecare pachet este transmis separat, putand fi fragmentat din nou pe drum
 pachetele ajunse la destinatie sunt reasamblate pentru a obtine datele
originale
 datele reasamblate sunt pasate nivelului transport, care le insereaza in sirul
de intrare al procesului receptor
Un pachet IP este compus dintr-un antet cu informatii de control si o parte de
date, unde sunt stocate datele ce sunt transmise.
Antetul pachetului contine, printre altele, informatii despre:
 versiunea protocolului care a creat pachetul
 lungimea antetului
 lungimea zonei de date
 tipul derviciului dorit (fiabilitate si viteza)
 timpul de viata al pachetului: este un contor care numara cate salturi a facut
pachetul (salt=trecerea dintr-un nod in altul), valoarea maxima fiind 255. Cand un
pachet are valoarea contorului 0 (adica a petrecut cam mult timp pe drum), acesta
este distrus iar hostul sursa este avertizat de pierderea datelor. Protocolul care se
ocupa de acest lucru este ICMP (Internet Control Message Protocol), un alt
protocol al familiei TCP/IP.
 ce protocol de transport trebuie sa preia pachetul
 adresa sursei
 adresa destinatiei
 cat de secreta este informatia
Sa consideram cazul in care un host din reteaua A doreste sa transmita date unui
host din reteaua B, dupa cum se vede in figura 4. Datele sunt transmise routerului
A, care le trimite mai departe (salt) prin reteaua regionala la care este conectata
reteaua locala, trece printr-o multime de routere intermediare din coloana
vertebrala a SUA si Europei, ajunge in reteaua nationala si apoi in reteaua B, de
unde vor fi dirijate catre hostul destinatie. Lucrurile par simple la prima vedere dar
problemele care apar in transmiterea datelor de la sursa la destinatie sunt
deosebit de complexe. Drumul ales de pachet de la sursa la destinatie se
numeste ruta (route), iar operatia de alegere a unui drum dintre drumurile
posibile la un moment dat se numeste rutare (routing). Nivelul retea trebuie sa
aleaga drumul cel mai potrivit pentru fiecare pachet, astfel incat ruta sa fie cat mai
ieftina si sa nu se produca aglomerari ale unor sectoare din retea (congestii).
Sunt folositi diversi algoritmi pentru alegerea rutei optime, cum ar fi algoritmul lui
Dijkstra (vedeti la ce sunt bune cunostintele despre grafuri ?) sau algoritmi ce se
bazeaza pe anumite tabele actualizate dinamic (tabele de rutare).
Nu am luat inca in discutie un lucru foarte important: pentru a putea realiza
transmisia datelor este nevoie sa identificam in mod unic fiecare gazda conectata
in retea. Aceasta adresa va fi utilizata pentru localizarea gazdelor in Internet. O
adresa IP este formata din patru numere intregi intre 0..255, despartite prin punct.
De exemplu, adresa noastra este 192.168.1.1 . O adresa IP este formata dintr-un
identificator al retelei (net ID) si un identificator (numar) de masina (host ID).
Toate calculatoarele dintr-o anumita retea vor avea acelasi net ID
Adresele IP se pot clasifica in mai multe clase:
 Clasa A: net ID de 8 biti, host ID de 24 biti
 Clasa B: net ID de 16 biti, host ID de 16 biti
 Clasa C: net ID de 24 biti, host ID de 8 biti
Formatul A permite adresarea a 126 retele cu 16 milioane de gazde fiecare
(valoarea primului octet nu poate depasi 127). Formatul B permite adresarea a
16383 de retele cu pana la 65000 gazde fiecare si 16000 subretele (primul octet
ia valori intre 128 si 191). Formatul C adreseaza aproximativ 2 milioane de retele
LAN cu pana la 255 gazde fiecare. Primul octet ia valori intre 192 si 222. Valorile
de la 223 pana la 255 sunt rezervate pentru utilizari ulterioare. 

Spatiul de nume in Internet (DNS)

Programele utilizate in mod curent se refera rareori la sistemele gazda, cutii
postale si alte resurse prin adresa lor binara (IP), in locul acesteia fiind folosite
siruri de caractere de forma:
nume_masina_gazda.subdomeniu1.subdomeniu2...subdomeniu_n.domeniu
31692mrz17knm4i 
Folosirea unor siruri de caractere in locul adreselor binare duce la utilizarea
usoara a adreselor, fiind mult mai usor de retinut decat niste numere care nu
spun mare lucru utilizatorilor obisnuiti. Va fi necesar un mecanism care sa permita
convertirea unei adrese din format ASCII in format IP, singurul format recunoscut
in retea. De exemplu, reteaua ARPANET avea un site ce continea un fisier text
numithost.txt , care cuprindea toate sistemele gazda si adresele lor. Conversia
intre adrese era realizata pe baza acestui fisier, insa aceasta modalitate este
rezonabila doar intr-o retea ce contine cateva sute de masini gazda. In cazul
Internetului s-a adoptat o alta solutie, numita DNS (Domain Name System-
Sistemul Numelor de Domenii). 
Internetul este divizat in cateva sute de zone de nivel superior, numite domenii,
fiecare domeniu cuprinzand subdomenii sau/si sisteme gazda, rezultand o
reprezentare arborescenta a DNS. Domeniile de pe nivelul unu al arborelui sunt
de doua categorii:
1. generice:
 com -comercial
 edu -institutii de educatie
 gov -guvernul SUA
 mil -armata SUA
 int -organizatii internationale
 org -organizatii nonprofit
2. de tari : fiecare tara are alocat un domeniu ( ro -Romania)
Fiecare adresa este data de drumul parcurs in arbore de la masina respectiva si
pana in radacina arborelui, componentele fiind separate prin punct.
Componentele numelor pot avea maxim 64 de caractere, iar intregul nume nu
poate depasi 255 de caractere. Fiecare domeniu controleaza cum sunt alocate
adresele in subdomeniile sale. Pentru a creea un subdomeniu (sa zicem ca am
dori sa facem inca o retea, separata de cea pe care o avem) se cere permisiunea
domeniului in care va fi inclus subdomeniul, astfel fiind evitate conflictele de
nume. Fiecare domeniu primeste un anumit numar de adrese care pot fi alocate
subdomeniilor sale.
DNS consta intr-o schema ierarhica (arborescenta) de nume de domenii si dintr-
un sistem de baze de date distribuite pentru implementarea schemei de nume.
Spatiul de nume DNS este impartit in mai multe zone disjuncte, fiecare zona
continand o parte a arborelul de adrese precum si numele serverelor care
pastreaza informatiile referitoare la acea zona. O zona poate avea un server de
nume (server DNS) primar, care preia informatiile dintr-un fisier de pe discul
propriu, si mai multe servere de nume secundare, care iau informatia de pe discul
serverului primar. Pentru mai multa siguranta, unele servere DNS sunt plasate in
afara zonei pe care o administreaza.
Structura arborescenta a DNS permite utilizarea de domenii cu acelasi nume.
Pentru a se stabili corespondenta intre nume si adresa IP se procedeaza astfel:
 programul de aplicatie apeleaza o precedura de biblioteca (resolver),
transferandu-i ca parametru numele de domeniu
 resolver-ul trimite un pachet UDP la serverul local DNS, care cauta numele si
returneaza adresa IP asociata acestuia
 avand adresa IP, programul apelant poate stabili o conexiune TCP cu
destinatia...