TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

Reieșind din definiția general acceptată de specialiști și cercetărtori notorii ai domeniului,

că -”Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa de a dirija participarea omului spre îndeplinirea
anumitor sarcini, cu scopul de a-i restabili, susţine şi spori performanţa, de a uşura învăţarea
acelor abilităţi şi funcţii esenţiale pentru adaptare şi productivitate, de a diminua, sau corecta
aspectele patologice şi de a promova starea de sănătate mintală.”, constatăm, importanța acestei
științe pentru calitatea vieții umane. Redă acest lucru foarte bine Pearl Buck: “Să recunoşti
deficienţa unui individ este bine, să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine, să-l
redai vieţii sociale este totul”
Dacă e să ne referim la un scurt istoric al acestei discipline, constatăm, că are început cu
mii de ani în urmă şi se confundă cu istoria diverselor forme de ocupaţii cu valenţe terapeutice
din cadrul dezvoltării istorice a omenirii. Astfel, munca, jocul şi exerciţiul, preponderent fizic, au
fost folosite cu câteva mii de ani în urmă pentru calităţile lor curative pentru persoanele care le
practicau.
Spre exemplu, încă din anul 2600 î.e.n., chinezii credeau că bolile se datorează
incapacităţii organismului şi de aceea recomandau practicarea exerciţiilor fizice pentru
recuperarea sănătăţii. Ei utilizau anumite exerciţii fizice de gimnastică medicală, numită
WUSHU (de către autori grșit tradus ca CONG-FU), considerate ca asigurând prelungirea vieţii
şi determinând, în acelaşi timp, nemurirea sufletului.
Mai târziu, în Grecia Antică, calităţile exerciţiului fizic au fost teoretizate convingător
datorită contribuţiilor lui Socrate şi Platon. Aceşti înţelepţi ai antichităţii au pus în evidenţă
relaţia strânsă dintre starea fizică şi sănătatea mintală. Aristotel, la rândul său, afirma că educaţia
corpului trebuie să o preceadă pe cea a intelectului. Atenienii foloseau exerciţiul fizic, în general,
în reuniuni cu caracter social şi cultural, iar spartanii pentru pregătire militară. Medici precum
Hipocrate şi Galenus, recomandau pacienţilor gimnastica ca formă de recuperare după boală. De
asemenea, în Roma Antică, Asclepios pleda pentru masaj, băi şi exerciţii în scopul îmbunătăţirii
sănătăţii.
Jocul reprezintă o altă parte a activității popoarelor primitive, fapt dovedit de desenele şi
sculpturile provenite de la babilonieni, chinezi, egipteni etc. Spre exemplu, inscripţiile egiptene
în piatră înfăţişează scene de dansuri şi jocuri practice de copii şi adulţi, în cadrul sărbătorilor şi
festivităţilor. Atât egiptenii cât şi grecii, în perioada de dinaintea erei noastre, descriau petrecerea
timpului liber cât şi jocul prin mijloace de tratare a afecţiunilor. Aurelius recomanda un program
variat de recuperare pentru convalescenţi, care includea plimbări, lectură, aruncarea discului,
practicarea actoriei, mergând chiar până la participarea în călătorii pe mare, toate ajutând şi
grăbind, în final, vindecarea celor aflaţi în suferinţă. Putem observa că savantul respectiv a
prevestit cu mult timp în urmă domeniile de acţiune, şi totodată ramurile de bază ale acestei
ştiinţe, şi anume artterapia, ergoterapia şi loisirul.
Mult mai târziu, în secolele XVIII- XIX, Pinel a inaugurat tratamentul prin muncă (care
se va numi mai târziu ergoterapie), ca primă aplicaţie practică a terapiei ocupaţionale. Metoda sa
a fost introdusă în azilul pentru bolnavi psihici Bicetre, și a fost mai târziu descrisă într-o carte
din 1801 ca fiind o combinaţie de „exerciţii fizice şi prescripţii manuale”. În aceeaşi lucrare,
savantul francez considera că reîntoarcerea pacienţilor săi la profesiile avute anterior bolii
reprezintă proba cea mai bună a recuperării lor.
Unii cercetători consideră, că fundamentul acestei discipline a fost profund influenţat de
cercetările lui Clark, care în lucrarea sa „Dezvoltarea umană prin activitate practică”, a
demonstrat că analiza activităţii şi adaptarea individuală sunt procesele esenţiale, care determină
geneza terapiei ocupaţionale.
Alții, sunt de părere, însă, că baza terapiei ocupaționale s-a dezvoltat şi organizat în
principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu exclud nici alte profile în care spitalizarea este
de lungă durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă, uneori bolnavul fiind nevoit a se
reorienta profesional.
Analizând aceste puncte de vedere, constatăm, că deși expun poziții diferite, reprezintă
cumulativ același lucru, în sensul scopului final al disciplinei: - Terapia ocupaţională contribuie
la remodelarea personalităţii, realizând detensionarea şi dezinhibarea acesteia acolo unde terapia
de tip clasic îşi dovedeşte limitele.
S-a demonstrat de către psihologi că temperamentul şi caracterul pot fi educate cel mai
bine prin intermediul activităţii organizate pe grupuri, iar aptitudinile şi talentul pot fi puse în
evidenţă numai prin intermediul analizei produselor rezultate în urma activităţii desfăşurate.
De aici decurge importanţa deosebită pe care, în prezent, o au activităţile de terapie
ocupaţională.
În terapia ocupațională ,,învăţarea prin acţiune” este superioară tuturor celorlalte forme de
învățare.
Fiind, în esenţă, activă, ordonată, terapia prin acţivităţi practice şi muncă se opune
inactivităţii, sau izolării, efectelor frecvente ale bolilor, spitalizărilor şi instituţionalizării de
lungă durată a deficienţilor. Odată cu atragerea subiectului către activităţile de muncă, aceste
activităţi le mobilizează energia, voinţa şi dorinţa de recuperare.
Adâncind paradigma explicativă sugerată de Clark în teoriile contemporane ale terapiei
ocupaţionale, indică faptul că procesul adaptării prin utilizare activităţilor voluntare (ocupaţiile),
este indispensabil dezvoltării umane. Aceasta deoarece, atât ocupaţia înţeleasă ca activitate
practică voluntară, cât şi dezvoltarea umană, care include procesul adaptării individului, ca
mediu, reprezintă elementele comune ale acţiunii tuturor specialiştilor din domeniu, indiferent de
tipul de instituţie în care se desfăşoară activitatea.
Numeroase discuţii au fost duse în legătură cu limitarea ramurilor de studiu care compun
domeniul terapiei ocupaţionale şi a distincţiilor dintre ele.
Emil Verza arată că „terapiile ocupaţionale sunt de mai multe feluri, dar pentru
handicapaţi cele mai semnificative se referă la ludoterapie, meloterapie, terapia prin dans şi
ergoterapia.”
Al. Popescu arăta, în acest sens că, terapia ocupaţională propriu-zisă cuprinde, art, play,
melo, biblioterapie, terapie recreaţională, cultura fizică medicală, ocupaţiile uşoare, ca lutterapie
(diverse procedee de modelare a lutului), brodatul etc. Implicând afectivitatea, simţul estetic
beneficiul economic (în secundar).
Acelaşi autor face distincţia între ergoterapie şi alte activităţi de muncă, efectuate de
subiecţi. El defineşte sintetic ergoterapia ca fiind „terapia prin muncă remunerată şi asigurată, pe
cât posibil, pe bază de autofinanţare.”
Considerăm utilă, mai ales din punct de vedere didactic, enumerarea făcută de autor cu
privire la domeniile de acţiune ce se subsumează terapiei ocupaţionale.
În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de recuperare a
bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la integrarea lui în societate.
Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte restabilirea
capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării socio-profesionale a
bolnavului.
Întregul ansamblu al domeniilor subsumate terapiei ocupaţionale, care includ, la rândul
lor, metode şi procedee specifice, contribuie, în final, la realizarea unor obiective comune, care
se referă la recuperarea, adaptarea şi integrarea socială şi profesională a bolnavilor şi persoanelor
cu handicap.