Învăţământul preşcolar/primar din România – dificultăţii şi direcţii de optimizare

Familia şi şcoala sunt principalii factori care influenţează dezvoltarea copilului,

asigurându-i acestuia reuşita.

De aceea relaţiile dintre părinţi şi şcoală continuă să intereseze toţi actorii educaţionali.

De-a lungul timpului, s-a trecut de la o şcoală de tip „ sanctuar al cunoştinţelor” la o şcoală

„ deschisă” către societate. Astfel, părinţii vin în sprijinul educatorului la grădiniţă, cooperează

cu şcoala în cadrul diferitelor activităţi sau se implică in activităţi cu rol consultativ.

În relaţia cu şcoala, părintele poate fi văzut ca o persoană responsabilă de un elev, ca un

membru al unei comunităţi familiale, ca un beneficiar al unui serviciu educativ propus de şcoală

sau ca reprezentantul unui grup social.

În funcţie de atitudinea fată de şcoală, se pot identifica câteva tipuri de părinţi:

- „ indiferenţii”, care consideră că responsabilitatea educării şi instruirii propriului copil

revine doar şcolii, ei neavând nicio obligaţie în acest proces;

- familiile de bună credinţă, dar neputincioase, care repetă doar copiilor sfaturile primite

de la profesori şi pentru care mediul şcolar rămâne străin;

- famillile care nu ştiu cum să acţioneze. Acestea afirmă absenţa unor ghiduri pentru a

pune în practică sfaturile profesorilor;

- părinţii „ familiari ai educaţiei”, adesea având un nivel socio-cultural ridicat, care pot

transpune în practică sfaturile, dar care fac o selecţie a acestora, selecţie care adesea se dovedeşte

a fi foarte critică.

În ceea ce-i priveşte pe profesori, aceştia vorbesc deseori despre absenţa părinţilor sau

despre lipsa lor de implicare, deşi aşteaptă din partea lor o atitudine corespunzătoare „ unei
norme de comportament educativ” (să participe la şedinţele cu părinţii, să urmărească temele

copilului etc.). Majoritatea profesorilor consideră, potrivit unor studii privind relaţia părinţi-

şcoală, că părinţii ar trebui să fie un fel de „auxiliare”, fără însă a le „ concura postura

profesională”, ei trebuind sa le transmită copiilor dorinţa de a învăţa.

Un alt aspect evidenţiat din ce în ce mai des de către profesori este faptul că „lipsa de

susţinere din partea părinţilor se transformă în atac împotriva şcolii”, unii părinţi având o

atitudine ofensivă faţă de şcoală.

Pentru a îmbunătăţi relaţia dintre familie şi şcoală şi a veni în sprijinul elevilor, este

important ca între părinţi şi şcoală să existe un parteneriat. Pe de o parte, părinţii ar trebui

colaboreze cu şcoala, să ofere un model familial care să stimuleze copiilor dorinţa de a învăţa şi

să promoveze valorile sociale, să participe la acţiunile organizate de şcoală, la întâlnirile cu

profesorii pentru a înţelege atât regulile şcolii cât şi procedurile sau programele, să ofere sprijin

şi ajutor şcolii.

Pe de altă parte, şcoala ar trebui să ofere sprijin familiilor care au nevoie pentru a se

familiariza cu şcoala, să informeze şi să implice părinţii în diverse acţiuni care să-i susţină pe

elevi în parcursul şcolar, să includă părinţii în luarea deciziilor şi să pună în practică o pedagogie

a cooperării.

Prin urmare, putem spune că între familie şi şcoală trebuie să existe o relaţie bazată

colaborare, cooperarea şi co-educare care să stimuleze curiozitatea elevului, să-i menţină

interesul pentru învăţare si să-l motiveze, asigurându-i astfel succesul şcoalr.