ŢESUTUL OSOS

Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv cu substanţă fundamentală dură,

realizată prin impregnarea acesteia cu săruri de calciu, sub formă de cristale de hidroxiapatită.
Împreună cu cartilajul realizează scheletul organismului. Spre deosebire de ţesutul cartilaginos,
osul este bine vascularizat şi inervat. Piesele osoase sunt acoperite la exterior de o membrană
conjunctivă numită periost. Cavităţile din structura ţesutului osos sunt tapetate de o membrană
conjunctivă subţire – endost.
Structura ţesutului osos este adaptată funcţional pentru a face faţă la puternice solicitări
mecanice, îndeplinind rol de protecţie pentru ţesuturi şi organe mai fragile.
În funcţie de momentul apariţiei se descriu: ţesutul osos imatur (primar, fibros,
periostic) şi ţesutul osos matur (secundar). Ţesutul osos matur se clasifică în funcţie de structură
în 2 subtipuri: ţesut osos compact şi ţesut osos spongios.
Elementele componente ale oricărui tip de ţesut osos sunt:
- celulele osoase
- matricea extracelulară osoasă formată din:
 substanţa fundamentală
 fibrele conjunctive

Celulele osoase
sub:Tipuri de celule prezente în ţesutul osos sunt: celulele osteoprogenitoare,
osteoblastele, osteocitele şi osteoclastele.
Celulele osteoprogenitoare sunt celule slab diferenţiate, localizate la nivelul periostului
şi endostului. Au formă pavimentoasă, nuclei ovalari şi citoplasmă redusă cantitativ. Prin
examinarea cu ME s-au descris două subtipuri celulare:
a) celule osteoprogenitoare cu origine mezenchimală, care schiţează în citoplasmă profile de
RER şi aparat Golgi; din acestea se vor diferenţia osteoblastele
b) celule osteoprogenitoare cu origine în monocitul circulant, care în citoplasmă prezintă
ribozomi liberi şi mitocondrii; din acestea se vor diferenţia osteoclastele.
Osteoblastele sunt celule tinere ce intervin activ şi determinant în procesul de edificare a
osului, prin sinteza fibrelor şi a componentelor substanţei fundamentale. Ele îşi au originea în
celula mezenchimală, dar se pot forma şi prin metaplazia fibrocitului. Sunt localizate pe
suprafaţa pieselor osoase, în locurile de formare a matricei. Osteoblastul are forma cubică,
diametru de aprox. 15-20 microni, nucleu sferic, situat central, cu 1- 2 nucleoli. Citoplasma este
bazofilă şi conţine: ribozomi liberi, RER bine dezvoltat, complex Golgi, mitocondrii. În
echipamentul enzimatic celular, fosfataza alcalină are un rol central în fiziologia celulară, fiind
responsabilă de iniţierea procesului de mineralizare a matricei osoase, determinând precipitarea
sărurilor de calciu. Alte enzime din osteoblast sunt: enzime oxidoreducătoare, ATP-aza.
Osteoblastul produce matricea osoasă şi o depozitează în jurul său. Activitatea
osteogenetică a celulei este stimulată de calcitonină, hormonul de creştere şi hormonii tiroidieni.
Când este complet înconjurat de matrice, osteoblastul devine celulă matură – osteocit – şi rămâne
inclavat în nişte spaţii săpate în aceasta, numite lacune sau osteoplaste.
 Osteocitele sunt celule mature ale ţesutului osos; au formă stelată, cu numeroase
prelungiri citoplasmatice. Corpul celular este localizat în lacune (osteoplaste), are formă ovalară
şi un diametru de aprox. 15 µ. Nucleul este aplatizat, iar citoplasma slab bazofilă conţine
organite de tipul RE, complex Golgi şi mitocondrii.
Prelungirile citoplasmatice ale osteocitelor au dispoziţie radiară faţă de corpul celular şi
sunt adăpostite în canaliculii osoşi, săpaţi în matricea osoasă. Aceştia realizează un vast sistem
canalicular în interiorul matricei, prin care circulă lichidul interstiţial, ce asigură menţinerea
metabolismului celular. În interiorul canaliculilor, prelungirile osteocitelor se află în legătură
unele cu celelalte prin intermediul joncţiunilor de tip gap (nexus).
Osteocitul poate funcţiona, în raport cu necesităţile tisulare, atât ca celulă secretorie de
matrice osoasă, cât şi ca celulă ce resoarbe componente ale matricei. Parathormonul stimulează
dezvoltarea lizozomilor în osteocit şi prin aceasta, activitatea osteolitică a celulei.
Osteoclastele sunt sinciţii mutinucleate (2-50 nuclei), responsabile de resorbţia şi
remodelarea osoasă. Sunt celule ce derivă din monocitele circulante şi sunt considerate
componente ale sistemului mononuclear fagocitar al organismului. Au diametrul până la 90–100
µ şi sunt localizate pe suprafaţa pieselor osoase, în nişte depresiuni caracteristice, numite
lacunele Howship (indicativ microscopic al activităţii lor litice). Citoplasma este acidofilă şi
conţine numeroşi lizozomi, mitocondrii şi un aparat Golgi bine dezvoltat. Membrana celulară
orientată către lacuna Howship este puternic faldurată, realizând numeroase spaţii între celulă şi
suprafaţa osoasă. În aceste spaţii, osteoclastul eliberează fosfataza acidă, colagenaze şi alte
enzime litice, care dezintegrează matricea osoasă şi pun în libertate diverse minerale şi ioni
(calciu), proces numit resorbţie osoasă. Parathormonul stimulează mărirea suprafeţei de
absorbţie a celulei şi procesul de resorbţie osoasă, restabilind astfel nivelul plasmatic al
calcemiei. Calcitonina stimulează formarea de matrice osoasă şi depunerea de calciu în oase,
prin diminuarea activităţii litice osteoclastice.

sub:Matricea extracelulară osoasă

Este alcătuită dintr-o componentă organică (osteoid), şi o componentă anorganică.
 Componenta organică reprezintă aprox. 50% din volumul ţesutului osos şi 25% din
greutatea osului. Ea conţine substanţa fundamentală şi fibrele.
Substanţa fundamentală prezintă reacţie acidă, iar conţinutul ei este reprezentat de -
proteine (glicoproteine, fosfoproteine, sialoproteine ş.a)
- glicozaminoglicani (condroitin sulfat şi keratan sulfat)
- cantităţi reduse de proteoglicani şi lipide.
Fibrele conjunctive sunt fibre de colagen tip I şi reprezintă peste 90% din componenta
organică. Ele sunt impregnate în substanţa fundamentală, cu care au acelaşi indice de refracţie. În
osul matur fibrele au dispoziţie ordonată, dictată de liniile de forţă ce se exercită asupra piesei
osoase.
Fibrele de colagen împreună cu substanţa fundamentală care le cimetează, formează
lamelele osoase, unităţi structurale şi funcţionale de bază ale osului. O lamelă osoasă are 12-15 µ
grosime. În interiorul unei lamele fibrele de colagen sunt orientate paralel, dar diferă ca orientare
faţă de fibrele din lamelele vecine.
 Componenta anorganică reprezintă aprox. 50% din volumul ţesutului osos şi 75% din
greutatea osului. Componenta predominantă este reprezentată de săruri minerale de calciu şi
fosfor (fosfat tricalcic - 85%, carbonat de calciu – 10%, clorură de calciu), dar şi săruri de
magneziu, potasiu şi sodiu. Acestea se organizează sub formă de cristale de hidroxiapatită
[Ca10(PO4)6(OH)2], acciforme, înconjurate de un înveliş de ioni hidrataţi, prin care se realizează
schimburile ionice dintre cristale şi fluidele tisulare.

Tipuri de ţesut osos

Ţesutul osos sub:matur

Este constituit din unităţi structurale şi funcţionale numite lamele osoase. Orientarea
caracteristică a fibrelor din interiorul lamelelor asigură o structură foarte rezistentă la acţiunea
forţelor mecanice la care este supus osul.
sub:Ţesutul osos matur prezent în organismul adult sub 2 forme de organizare
citoarhitectonică:
1. Ţesutul osos spongios
Este format din travee (trabecule) osoase ramificate, anastomozate, organizate sub forma
unei reţele ce conţine numeroase cavităţi – areole - de forme şi dimensiuni variate. Trabeculele
sunt formate din lamele osoase asociate. Areolele sunt tapetate de endost şi conţin ţesut
conjunctiv, vase de sânge, nervi şi în funcţie de vârstă, măduvă osoasă roşie sau galbenă.
Osul spongios este adaptat funcţional la forţe mecanice ce se exercită pe mai multe
direcţii. Datorită dispoziţiei traveelor osoase şi a prezenţei numeroaselor cavităţi, acest tip de os
are o rezistenţă scăzută, putând fi distrus cu uşurinţă.

Ţesutul osos spongios este localizat în epifizele oaselor lungi, în zona centrală a oaselor
scurte şi formează diploia oaselor late.
2. Ţesutul osos compact
În organismul uman este cea mai răspândită varietate de ţesut osos. Este localizat în
diafizele oaselor lungi şi în corticala oaselor scurte, formând împreună cu ţesutul osos fibros o
placă dură. Este cel mai bine adaptat la acţiunea forţelor mecanice.
Ţesutul osos lamelar compact se mai numeşte şi ţesut osos haversian, deoarece este
alcătuit dintr-o asociere de mai multe sisteme tubulare numite osteoane sau sisteme Havers.
Sistemul Havers (osteon) este o unitate de formă cilindrică, centrată de un canal – canalul
Havers, înconjurat de 7-14 lamele osoase cu dispoziţie concentrică faţă de canalul axial.
Sistemele Havers au orientare paralelă cu canalul medular central, din diafiza osului.
Osteoplastele situate în grosimea lamelelor comunică prin canaliculele osoase.
Canaliculele osoase din lamela internă, cea care delimitează canalul Havers, se deschid în acesta,
iar prelungirile osteocitelor pătrund în canal şi pot lua contact cu celulele conjunctive din
interiorul lui. Canaliculele osteoplastelor din lamela cea mai periferică a osteonului nu ies în
afara lamelei, ci se recurbează înapoi în lamelă şi se anastomozează numai cu osteoplastele din
acea lamelă.
Fibrele colagene cu orientare caracteristică - paralelă în interiorul unei lamele, dar
perpendicular în lamele vecine, permit ca la examinarea în lumină polarizată să se identifice
aspectul specific al ţesutului osos compact matur, în “cruce de Malta”.
Canalul Havers are un diametru de 50-100 µ, tapetat de endost şi conţine ţesut conjunctiv
cu capilare sangvine. În ţesutul conjunctiv lax din canalele Havers mai lungi, pot exista: o
arteriolă, o venulă, capilare sangvine de tip fenestrat, un vas limfatic şi filete nervoase
amielinice.
 Canalele Havers din osteoanele vecine comunică între ele şi cu periostul prin canale de
legătură, cu direcţie transversală sau oblică – canalele Volkman. Canalele Volkman sunt de
asemenea canale vasculare, tapetate de endost, dar nu sunt înconjurate de lamele osoase.

Tesutul osos sub:imatur

sub:Ţesutul osos imatur (fibros, os periostic) este primul care se depozitează în scheletul
fătului şi reprezintă principalul tip de ţesut osos în viaţa fetală. Este un ţesut osos nelamelar, cu
mai multe celule/unitate de suprafaţă decât osul matur, cu orientare dezordonată în structura
matricei. Substanţa fundamentală este mai abundentă în matricea extracelulară decât în osul
matur, iar gradul de mineralizare este mai accentuat.

sub:Periostul

Osul este acoperit de o membrană conjunctivă numită periost, care are rol trofic şi osteo-
genetic. El este format din două starturi:
- periostul extern, este bogat în fibre colagene şi vase sangvine. Fibrele colagene sunt
orientate longitudinal, printre ele găsindu-se puţine fibre elastice şi fibrocite. În structura
periostului extern se află de asemenea fibre nervoase şi corpusculi încapsulaţi (Vater-Paccini şi
Ruffini)
- periostul intern, este bogat în celule de tip fibrocitar care păstează capaciatatea de
transformare în osteoblaste. Stratul intern al periostului reprezintă zona osteogenă a osului,
asigurând creşterea osului în grosime. Fibrele colagene reduse numeric. Unele dintre ele pătrund
în substanţa fundamentală osoasă, asigurând aderenţa periostului la os (fibrele Sharpey) .
Periostul îndeplineşte funcţia de nutriţie, de protecţie şi osteogenetică. În fracturi
intervine în formarea calusului.

sub:Endostul

Endostul este o membrană conjunctivă subţire care tapetează cavităţile osoase: cavitatea
medulară din diafiza oaselor lungi, areolele osului spongios şi lacunele (osteoplastele) osului
compact.
Endostul este format din fibre conjunctive subţiri, celule puţine (osteoformatoare) şi
redusă substanţă fundamentală. În viaţa fetală are activitate osteogenă, care se păstrează şi la
adult, dar la o intensitate scăzută.

sub:Histoarhitectonia unui os lung

Pe o secţiune transversală prin diafiza unui os lung se identifică urmatoarele zone

aranjate concentric în jurul canalului medular:
- canalul medular
- endostul
- sistemul fundamental intern
- zona mijlocie
- sistemul fundamental extern
- periostul
 Canalul medular conţine măduvă osoasă roşie sau galbenă (în funcţie de vârstă).
Endostul este membrana conjunctivă subţire ce tapetează canalul medular.
Sistemul fundamental intern este format din 5-10 lamele osoase aranjate concentric faţă
de canalul medular.
Zona mijlocie sau sistemul lamelar haversian formează cea mai mare parte din grosimea
diafizei şi este cuprinsă între sistemul fundamental intern şi sistemul fundamental extern. Este
alcătuită din: sistemele Havers şi sistemele interhaversiene.
Sistemele Havers (osteoanele) sunt orientate în lungul diafizei (paralel cu canalul
medular). Prin canalele de legătură Volkman, canalele osteoanelor comunică cu cele ale
osteoanelor vecine.
Sistemele interhaversiene sau intermediare, sunt resturi de osteoane mai vechi, rezultate
din acţiunea osteoclastelor. Ele umplu spaţiile dintre osteoane şi sunt alcătuite din câteva lamele
osoase arciforme, necentrate de canale Havers.
Sistemele haversiene şi interhaversiene, prin densitatea lor şi organizarea lor, formează
componenta cea mai rezistentă a diafizei.
Sistemul fundamental extern este format din lamele osoase concentrice localizate sub
periost. Este o pătură osoasă subţire, străbătută de ramificaţii ale canalelor Havers din zona
mijlocie, care se îndreaptă spre periost.
Periostul se găseşte la exteriorul (suprafaţa) osului. Lipsa lui duce la necroza osului.

sub:Histoarhitectonia oaselor late şi scurte

Masa osoasă a oaselor late, a celor scurte cât şi a epifizelor oaselor lungi este constituită
din: periost, compactă şi spongioasă.
Periostul se găseşte la suprafaţa oricărei piese osoase şi lipseşte numai pe suprafeţele
articulare ale capetelor osoase ce intră în alcătuirea unei articulaţii. Aici este înlocuit cu un
cartilaj hialin lipsit de pericondru, ce permite difuziunea substanţelor nutritive dinspre lichidul
sinovial spre ţesutul osos.
Compacta este constituită din ţesut osos fibros, ce continuă periostul fără delimitare.
Spongioasa ocupă partea centrală a piesei osoase. Este formată din ţesut osos spongios.
In funcţie de vârsta individului, areolele spongioasei, delimitate de endost, sunt ocupate de
măduva osoasă roşie sau galbenă.

Procesul de sub:osteogeneză şi osificare

Osteogeneza şi osificarea reprezintă procese biologice diferite.

Osteogeneza cuprinde totalitatea proceselor biologice şi biochimice care au ca rezultat
formarea “de novo” de ţesut osos, presupunând: formarea de substanţă fundamentală, formarea
fibrelor de colagen şi mineralizarea substanţei fundamentale. Osteogeneza începe prin
transformarea celulelor stem în osteoblaste. Prenatal, acest proces are loc în zonele de formare a
oaselor, iar postnatal, în cele de creştere şi regenerare osoasă.
Prin osificare, organismul construieşte ţesutul osos; ea poate surveni independent de
osteogeneză, aşa cum se întâmplă în osificările patologice. Prin procesul de osificare se
realizează un os brut, imatur - osul "embrionar".
Formarea ţesutului osos, osificarea şi osteogeneza, se realizează prin două modalităţi:
- osificarea conjunctivă, de membrană sau desmală
- osificarea de tip cartilaginos sau osificarea encondrală.
În ambele procese, mecanismul osteogenetic este asigurat de:
- o vascularizaţie deosebită care realizează aportul ionilor de calciu şi fosfaţi;
- existenţa celulelor osteoprogenitoare (celule osteogenetice) şi a osteoclastelor
(celule care intervin în modelarea osului);
- prezenţa fosfatazei alcaline în ţesut (enzimă produsă de osteoblaste), ce va
determina precipitarea sărurilor minerale în matricea proteică preosoasă.
Deosebirea dintre cele două procese constă în aceea că osificarea desmală este o
metaplazie a ţesutului conjunctiv în ţesut osos, pe când în osificarea encondrală ţesutul
cartilaginos este înlocuit cu ţesut osos, piesele cartilaginoase fiind modelul viitoarelor piese
osoase.
Osul nu se realizează de prima dată în forma sa definitivă, căci pentru definitivarea
el suferă o serie de remanieri. Astfel că procesul de formare a osului se realizează prin două
fenomene:
- procesul de construcţie, în care rolul important îl joacă osteoblastele;
- procesul de distrucţie şi remodelare a osului, ca urmare a intervenţiei osteoclastelor.

Osificarea conjunctivă sau intramembranoasă

Osificarea conjunctivă apare într-un tipar conjunctiv, o membrană fibrocelulară puternic

vascularizată. Începutul osificării este marcat de apariţia unor insule în care celulele
mezenchimale osteoprogenitoare proliferează şi se condensează în raport cu capilarele sanguine,
constituind puncte (centre de osificare), sub influenţa anumitor factori hormonali, vitaminici şi
mecanici.
Celulele se diferenţiază în osteoblaste care încep să producă substanţă fundamentală şi
fibre ale ţesutului osos. Se organizează la început formaţiuni osoase primare – spiculi osoşi.
Procesul osteogenetic continuă, spiculii se îngroaşă şi se transformă în travee preosoase, care se
mineralizează şi formează traveele osoase. Faza de mineralizare se realizează sub acţiunea
fosfatazei alcaline
Procesul de osificare al membranei conjunctive se extinde radiar, de la punctul de
osificare către periferie. Prin fuzionarea traveelor osoase se constituie treptat os spongios primar,
cu spaţii largi ce se vor umple cu măduvă osoasă roşie hematogenă. Prin procese de remaniere
susţinute de osteoclaste, osul spongios primar va deveni os matur definitiv (spongios sau
haversian).
Prin osificare conjunctivă iau naştere unele oasele craniului şi feţei: frontal, parietal,
maxilarul şi mandibula. La oasele craniului osificarea începe în a 8-a săptămână de viaţă
intrauterină. La sfârşitul perioadei fetale, oasele capului sunt delimitate şi unite prin suturi
conjunctive care, prin existenţa fontanelelor, asigură creşterea în volum a cutiei craniene în
perioada postnatală.

Osificarea encondrală

Osificarea encondrală apare într-un tipar de cartilaj hialin. Scheletul embrionului este
alcătuit din piese cartilaginoase care au aceeaşi formă cu viitorul os. Osificarea encondrală este
întâlnită la oasele lungi, scurte şi o parte a oaselor late.
 În osificarea encondrală are loc alterarea şi rezorbţia cartilajului, urmare a
degenerescenţei condrocitelor şi înlocuirea lui cu ţesut osos.

Procesul începe în zona mijlocie a viitorului os, într-o regiune a pericondrului care prin
osificare conjunctivă, va forma un inel de ţesut osos care va înconjura diafiza cartilajului în
partea mijlocie. Se constituie un nodul de ţesut osos fibros, os imatur, un punct primar central
de osificare diafizară. Pericondru1 acestei zone osificate devine periost.
În acelaşi mod se formeză şi la nivelul epifizelor câte un punct primar de osificare
epifizară care, extinzându-se spre periferie până la cartilagiul diafizo-epifizar şi cartilagiul
articular, ajunge să formeze osul primar, imatur, al epifizei, care va fi acoperit de periostul ce
avansează de la nivelul diafizei.
Modificările care apar în procesul osificării encondrale au loc într-o succesiune care
determină delimitarea mai multor zone de la periferie spre centrul de osificare:
1. Zona cartilagiului hialin normal sau de rezervă cu toate caracterele specifice
cartilagiului hialin. Este o zonă bine dezvoltată la începutul osificării, apoi se reduce.
2. Zona cartilagiului seriat numită şi zona de proliferare. Condrocitele stimulate de
hormonul de creştere (STH) se divid şi realizează serii izogene, direcţionate în lungul osului .
3. Zona cartilagiului hipertrofiat sau zona de maturare. Condrocitele nu se mai divid,
dar acumulează glicogen şi fosfatază alcalină în citoplasmă, se hipertrofiază. Multiplicarea
condrocitelor determină o insuficientă hrănire a lor şi, ca o consecinţă, se produce necroza
acestora. Condroplastele rămân ca inele lungi paralele, între care substnţa fundamentală
cartilaginoasă se prezintă sub formă de benzi cu puncte sau nuclee de mineralizare. Aceste
puncte de mineralizare încep prin depunerea cristalelor de hidroxiapatită la nivelul unor vezicule
încărcate cu enzime (fosfataza alcalină, ATP-aza ş.a.).
4. Zona de vascularizaţie şi de eroziune. Dinspre periferia osului pătrund mugurii
capilari şi celulele conjunctive migrate din periost (elemente osificatoare). Din pereţii vaselor,
celulele conjunctive se dispun pe marginea benzilor de substanţă cartilaginoasă (matricea
cartilaginoasă), se transformă în osteoblaste, pătrunzând în tunelele create din osteoblaste după
necroza condroblastelor, încep secreţia şi depunerea de oseină în jurul acestora .
5. Zona osteoidă. Osteoblastele sunt dispuse pe marginea traveelor cartilaginoase
calcificate unde depun osteoid (travee preosoase).
6. Zona osiformă sau zona de os imatur. Traveele sunt osificate, urmare a
mineralizării osteoidului. Pe măsură ce se desfăşoară procesul de osificare, între traveele
osoase apare si maduvă osoasă roşie hematogenă, pe seama unor celule stem aduse de
conjunctivul perivascular.
7. Zona osificată. În această zonă nu se mai găseşte ţesut cartilaginos ci numai ţesut
osos bine mineralizat.
Ţesutul osos format prin înlocuirea cartilajului, denumit şi encondral, este de tip
spongios imatur, nelamelar; acesta va fi înlocuit prin procese de remaniere osoasă cu ţesut
osos matur lamelar haversian. Osificarea primară se desfăşoară în viaţa intrauterină, iar cea
secundară are loc după naştere şi până la sfărşitul perioadei de creştere a osului respectiv.
Concomitent, au loc procese osteogenetice la nivelul periostului care, sub formă de manşon,
progresează, întinzându-se către extremităţi, spre epifize.
Factorii care intervin în procesul de osificare
Factorul vascular (vascularizaţie bogată) favorizează trecerea în ţesutul
înconjurător a substanţelor care îl îmbogăţesc.
Factorii mecanici (forţe de tracţiune şi presiune), duc la o anume orientare a fibrelor
conjunctive.
Factorul hormonal reprezentat de hormonul somatotrop (STH) determină creşterea
ţesutului cartilaginos (prin multiplicarea condrocitelor). O hipersecreţie înainte de pubertate
duce la gigantism, iar după pubertate duce la acromegalie. În caz de hiposecreţie determină
piticismul. Parathormonul (PTH) stimulează activitatea osteoclastelor. Hiposecreţia
paratiroidiană duce la perturbarea osificării haversiene, iar hipersecreţia, duce la
osteoporoză. Tiroxina intervine indirect în procesul de osificare. De asemenea mai trebuie
amintiţi şi hormonii sexuali care au efect inhibitor asupra procesului de creştere.
Factorii vitaminici: vitamina C are rol important în edificarea matricei preosoase,
stimulând metabolismul osteoblastelor; vitamina D are rol dominant osteogenetic, lipsa ei
în copilărie duce la rahitism, iar la adulţi produce osteomalacia, prin scăderea conţinutului
de calciu din oase; vitamina A, prin activarea osteoclastelor, intervine în modelarea oaselor.

sub:Articulaţiile

Structurile anatomice de natură conjunctivă care fac legătura între două piese osoase
ale scheletului, poartă numele de articulaţii. Acestea pot fi: temporare şi permanente.
Articulaţiile temporare se întâlnesc în perioada de creştere a organismului. De
exemplu, locul de unire a diafizei unui os lung cu epifiza (la nivelul cartilagiului de
creştere). Când procesul de creştere s-a terminat, o asemenea articulaţie încetează să mai
existe.
Articulaţiile permanente constituie articulaţiile întâlnite la adult. După felul cum
prezintă sau nu prezintă sinovială, pot fi:
- articulaţii sinoviale - diartrozele
- articulaţii fără sinovială - sinartrozele

Diartozele
Sunt articulaţii mobile ce au în structura lor o sinovială, de aici şi numele de
articulaţii sinoviale. În alcătuirea lor intră:
- ţesut conjunctiv periarticular
- capsula articulară
- membrana sinovială
- cartilajul articular
Ţesutul conjunctiv periarticular este un ţesut conjunctiv lax, bine inervat şi bine
vascularizat. În anumite stări patologice devine sediul unor procese congestive, edematoase
sau inflamatorii.
Capsula articulară este un ţesut conjunctiv dens, fibros, alcătuit din fibre colagene
dispuse ordonat. Ele se continuă la cele două capete cu fibrele colagene din periostul celor
două oase ce se articulează. În lungul capsulei se găsesc îngroşări fasciculare, ligamentele
articulare. Uneori, ligamentele sunt structuri independente de capsulă, în care caz, între
capsulă şi ligament se interpune o expansiune a sinovialei constituind bursele seroase.
 Membrana sinovială reprezintă o varietate de seroasă caracteristică acestui tip de
articulaţie. Este o structură membranoasă formată din ţesut conjunctiv specializat, ce
căptuşeşte capsula, prinzându-se la marginea cartilagiului articular. Pe faţa internă poate să
trimită prelungiri în cavitatea articulară, numite franjuri sau ciucuri sinoviali, tapetaţi de
celule conjunctive turtite, sinoviocite.
Sinoviala, împreună cu repliurile sale, sintetizează lichidul sinovial. Se consideră că
acesta este un transsudat din capilarele sinoviale, la care se adăugă acid hialuronic produs
de către celulele superficiale, sinoviocitele.
sub:Sinartrozele (articulaţiile fără sinovială)
Au mobilitatea redusă, aproape inexistentă. Sunt clasificate în 3 categorii :
- sinostoze – oasele din articulaţie sunt fuzionate şi imobilizate. Exemplu: articulaţiile
dintre oasele craniului la vârstnici
- sincondroze – între oasele din articulaţie există o piesă de cartilaj hialin care permite
mişcări de amplitudine redusă în articulaţie. Exemplu: articulaţia sternocostală şi simfiza
pubiană
- sindesmoze – oasele din articulaţie sunt ataşate unul de celălalt prin ţesut conjunctiv dens,
fibros. Aceste articulaţii permit mişcări reduse. Exemplu : articulaţiile dintre oasele
craniului la copii şi articulaţia inferioară tibio-fibulară.