Din punct de vedere istoric, izvoarele Guvernului, ca autoritate publică a statului, se

regăsesc în fostele consilii ale regelui – „curia legis”, din perioada absolutismului monarhic
din țările Europei Occidentale.1
În Țările Române, Guvernul își are originea în Sfatul Domnesc, instituție
politică specifică organizării feudale de pe teritoriul acestora.2
Procesul de conturare a Guvernului ca instituție a dreptului public a fost
succedat de apariția departamentelor în diferite domenii ale vieții sociale ( în accepțiunea
contemporană a termenului – ministere), instituite prin Regulamentele Organice ( 1831 – Țara
Românească respectiv, 1832 – Moldova).3
Constituția din anul 1866 nu a reglementat, în mod amănunțit, instituția
Guvernului. Totuși, aceasta cuprindea un capitol distinct, denumit „Despre domn și miniștri”.
Astfel, art. 93 stipula că Domnul îi numește și îi revocă pe miniștrii săi, iar art. 103 stabilea că
acesta nu îi putea ierta sau să le micșoreze pedepsele acordate miniștrilor de către Înalta Curte
de Casație și Justiție.4
De asemenea, Constituția din 1866 prevedea faptul că „niciun act al Domnului
nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un Ministru care prin aceasta devine
răspunzător de acel act”.5
Constituția din anul 1923 prezenta în Capitolul III - „Despre miniștri” o serie
de reglementări în legătură cu Guvernul. Astfel, legea fundamentală stabilea în art. 92 că
„Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”, iar în art. 93 se prevedea faptul că
„Miniștrii alcătuiesc Consiliul de Miniștri”.6
Se observă că legea fundamentală din perioada interbelică folosea atât noțiunea
de Guvern, cât și pe cea de Consiliu de Miniștri, astfel încât în doctrină s-a pus problema dacă
vorbim de aceeași instituție, dacă cele două noțiuni sunt sinome.7
Majoritatea autorilor au considerat că cele două noțiuni nu sunt sinonime,
afirmând că sfera Guvernului este una mai mare decât cea a Consiliului de Miniștri, cuprizând
pe lângă miniștri și subsecretarii de stat.8

1
B. Vasilescu, Drept administrativ, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2017, p. 94.
2
Ibidem.
3
D. Apostol Tofan, Drept administrativ, Volumul I, ed. 3, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 184.
4
B. Vasilescu, op. cit., p. 94.
5
Art. 92 din Constituția din 1866.
6
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517, consultat la data de 2.11.2019.
7
D. Apostol Tofan, op. cit., p. 185.
8
Ibidem.
 Prima Constituție comunistă, adoptată în 19489, reglementa instituția
Guvernului în Titlul V – „Organele administrației de stat: Consiliul de Miniștri și
ministerele”. Conform art. 66, Guvernul reprezenta „organul suprem executiv și administrativ
al Republicii Populare Română” și se compunea din „Președintele Consiliului de Miniștri
(Primul ministru), din unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri, care împreună
alcătuiesc Consiliul de Miniștri”.
Textul constituțional enumera în art. 72 atribuțiile Guvernului. În conformitate
cu acest articol, Guvernul: „are în sarcina sa conducerea administrativă a Statului”,
„coordonează și dă directive generale ministerelor de resort, dirijează și planifică
economia națională, realizează bugetul Statului, asigură ordinea publică și securitatea
Statului”, „conduce politica generală a Statului în domeniul relațiilor internaționale”, „poate
anula deciziile ministeriale neconforme cu Constituția și cu legile”, iar „deciziunile
Consiliului de Miniștri sunt obligatorii pe întreg teritoriul Republicii Populare Române”.10
Constituția Republicii Socialiste România din 196511 a definit Consiliul de
Miniștri ca fiind „organul suprem al administrației de stat” (art. 77). Legea fundamentală
stabilea atribuțiile principale ale Consiliului, putând fi amintite: „stabilește măsuri generale
pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne și externe, hotărăște măsurile necesare privind
organizarea și asigurarea executării legilor, conduce, coordonează și controlează activitatea
ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației de stat, ia măsuri în vederea
asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului și ocrotirii drepturilor cetățenilor”.12
După Revoluția din decembrie 1989, a fost creat Consiliul Frontului Salvării
Naționale, Decretul-Lege nr. 10/31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și
funcționarea Guvernului României13 fiind prima reglementare organică postdecembristă a
Guvernului.14
Potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 10/1989, Guvernul României reprezenta
„organul suprem al administrației de stat”.
Decretul a rămas în vigoare până în decembrie 1990 când a fost adoptată Legea
nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României 15, text abrogat și înlocuit

9
M. Of. nr. 87 bis/13 aprilie 1948.
10
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574, consultat la 2.11.2019.
11
B. Of. nr. 65/29 octombrie 1986, text republicat.
12
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37735, consultat la 2.11.2019.
13
M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989.
14
B. Vasilescu, op. cit., p. 96.
15
M. Of. nr. 137 din 8 decembrie 1990.
prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor. 16

16
M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare.