Sara pe deal

Mihai Eminescu

Supranumit „Luceafărul poeziei românești”, Mihai Eminescu este unul dintre cei mai
importanți poeți ai peisajului literar autohton. El a debutat în anul 1866 cu poezia „La mormântul lui
Aron Pumnul”, publicată inițial în broșura „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”. Opera sa este una
vastă, cuprinzând poezii („Floare albastră”, „Luceafărul”, „Glossa” etc.), proză („Sărmanul Dionis”,
„Făt-Frumos din lacrimă” etc.). Principalele teme dezvoltate de Eminescu în operele sale sunt iubirea
(„Floare albastră”), natura („Fiind băiet păduri cutreieram”), condiția geniului („Luceafărul”),
istoria(„Scrisoarea III”) și altele.

Un text reprezentativ pentru opera eminesciană este și poezia „Sara pe deal”, publicată în
anul 1885, în revista „Convorbiri literare”.

Titlul, în calitatea sa de prag discursiv, funcționează ca o cheie de lectură, orientând orizontul

de așteptare al lectorilor. Din punct de vedere morfologic, el este alcătuit din două substantive
comune, unul articulat hotărât „sara”, iar altul nearticulat „deal” și o prepoziție simplă „pe”. Acesta
anticipează temele poeziei (natura și iubirea).

Temele poeziei „Sara pe deal” sunt iubirea și natura, teme des întâlnite în operele lui Mihai
Eminescu. Acestea sunt dezvoltate prin prezența motivelor romatice precum luna, stelele, noaptea,
izvorul, prezența iubitei.

În ceea ce privește structura compozițională, textul poetic este alcătuit din șase catrene.
Muzicalitatea versurilor este dată de elementele de prozodie: rimă împerecheată, măsura 12 silabe,
ritm trohaic.

Primele patru strofe ale poeziei schițează tabloul naturii, surprinsă atât în plan terestru
(„turmele”, „apele”, „casele”, „fântâna”), cât și cosmic („luna”, „cer”, „stelele”, „bolta senină”),
ilustrând o atmosferă feerică ce îl face pe eul liric să viseze la iubită, cuprins de dorul acesteia, fiind
nerăbdător să o întâlnească („Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”, „Ochii tăi mari”, „Pieptul
de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”, „ Sufletul meu arde-n iubire ca para”).

Strofa întâi a poeziei stabilește coordonatele spațio-temporale („sara”, respectiv, „deal”) în

care urmează să se manifeste sentimentele de dragoste. În cuprinsul său, este descris momentul
lăsării întunericului peste natură, sunetele buciumului care suna cu jale și al izvorului care plânge
fiind în armonie cu starea sufletească a eului liric, cuprins de melancolie, de dor.

Al doilea catren surprinde o descriere a spațiului cosmic, luna care „trece-așa sfântă și clară”
și stelele amintindu-i poetului de ochii iubitei.

În strofele a treia și a patra, autorul realizează o descriere a satului, surprinzând o imagine

autentică a spațiului rural românesc („ștreșine vechi casele-n lună ridică”, „valea-i în fum”, „osteniți
oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp”).
 Expresivitatea limbajului poetic este susținută prin prezența figurilor stilistice, precum și a
imaginilor artistice.

Se remarcă următoarele figuri de stil: personificări („buciumul sună cu jale”, „apele plâng”),
epitete („luna sfântă și clară”, „ochii mari”, „bolta senină”, „streșine vechi”, „clopotul vechi”),
comparație („Sufletul meu arde-n iubire ca para”).

Imaginile artistice sunt preponderent vizuale („Luna pe cer trece-așa sfântă și clară”,
„Streșine vechi casele-n lună ridică”) și auditive(„Apele plâng”, „Scârțâie-n vânt cumpăna de la
fântână”, „Clopotul vechi împle cu glasul lui sara”, „toaca răsună mai tare”), însă sunt prezente și cele
dinamice („Turmele-l urc”, „Și osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp”). Prin intermediul
acestora, autorul creează un tablou minunat al naturii, care îl invită pe eul liric la visare.

Prezența eului liric se observă din existența, în cuprinsul textului, a pronumelor și adjectivelor
pronominale la persoana I și a II-a singular („m-„, „tu”, „mine”, „ți-„, „meu”, „tăi”).

În concluzie, poezia „Sara pe deal” de Mihai Eminescu dezvoltă două dintre cele mai întâlnite
teme în operele eminesciene, natura și iubirea, textul surprinzând armonia dintre natura și trăirile
eului liric.