I.

Nichifor Crainic-viaţa unui om de cultură şi mare teolog

Născut în ajunul Crăciunului în anul 1889 în localitatea Bulbucata, judeţul Giurgiu
în familia ţăranului Nedelea Dobre şi a celei numite „Zâna” 1, deprinde de la aceştia cele dintâi
valori creştin-ortodoxe. La îndemnul tatălui, Ion N. Dobre, v-a studia la Seminarul Central şi
la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Ambiţios din fire obţine rezultate foarte bune, dar
necăsătorindu-se la timp nu poate intra în cinul preoţesc. Va urma mai apoi, studii de
specializare la Facultăţile de Teologie Catolică şi de Filosofie ale univesităţii din Viena.
Nereuşind să practice preoţia îmbrăţişează alte meserii ca: pedagog, cântăreţ bisericesc, a
lucrat ani în şir la redacţia unor ziare ca „Neamul Românesc”, „Cuvântul”, conducând el
însuşi ziarul „Calendarul” şi revista „Gâmdirea”, profesor la catedra de Literatură religioasă
modernă a Facultăţii de Teologie din Chişinău, transferat mai târziu la catedra de Istoria
literaturii bisericeşti şi religioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, secretar
general în Ministerul Cultelor şi Artelor. Implicat în viaţa politică a fost secretar general în
Ministerul Cultelor şi Artelor, ministru al Propagandei Naţionale. Implicat din ce în ce mai
mult în viaţa politică a vremii, militând pentru unificarea mişcărilor naţionaliste, având un rol
de seamă în formarea Partidului Naţional Creştin. Datorită convingerilor sale politice care nu
erau în concordanţă cu statul, el fiind un susţinător al fascismului european şi a Gărzi de Fier,
elaborând multe articole în care elogia regimul lui Mussolini şi critca violent fruntaşii liberali
şi camarila regală, fapte pentru care este închis în repetate rânduri în diferite închisori din ţară
(Jilava, Văcăreşti, Aiud). Cea mai grea detenţie va fi cea de la Aiud unde fără sentinţă
judecătorească va petrece 15 ani din viaţă în condiţii mizere şi chinuit. Se stinge din viaţă la
data de 21 august 1972 la Bucureşti.

Nichifor Crainic a fost laureat al Premiului Naţional pentru poezie, în 1930, iar în
1940, i se acordă „Doctor Honoris Causa” de către Universitatea din Viena.

II. Nichifor Crainic-activitate literară şi culturală

1
Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre.Memorii, ediţie îngrijită de Nedic Lemnaru, Casa
editorială Gândirea, Bucureşti, septembrie, 1991, p. 6.

1
 Debutează editorial în anul 1907, cu o poezie în revista şcolară „Spre lumină” din
Iaşi, semnându-se Nichifor Crainic ( nume pe care ulterior îl va însuşi şi în actele de stare
civilă). Publică traduceri, articole, versuri, tălmăciri în reviste precum „Flacăra” , „Viaţa
românească”, „Drapelul” etc.

Considerat de critica literară drept un poet creştin, Dumitru Mincu îl încadrează pe Crainic în
studiul „Gândirea şi gândirismul” alături de Vasile Voiculescu, în rândul ,,tradiţionaliştilor
de tendinţă religioasă”. Ov. S. Crohmălniceanu, în „Literatura română între cele două
războaie mondiale (vol.II)” include poezia lui Crainic în ,,lirica sensibilității religioase”, iar
Călinescu în lucrarea ,,Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, îl plasează pe
Nichifor Crainic în rândul ortodocşilor. Nu în ultimul rând, preotul Dumitru Stăniloae afirma
despre Crainic că: ,,a fost nu numai un gânditor al ortodoxiei, ci şi un trăitor al ei (...) poetul
nostru creştin prin execlenţă”.2

Poezia de cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în închisoare

„dezlipit în mod forţat de lumea dinafară în care ai trăit până ieri, când izbuteai să accepţi
fără revoltă această izolare absolută, ajungeai la o pace interioară, la o concentrare şi la o
reculegere esenţială, care dădeau spiritului o dispoziţie de activităţi înalte. La mine, în trei
moduri se manifestau aceste activităţi: în rugăciune, în cântec popular şi-n poezie. În
rugăciune îmi apăreau toţi viii şi morţii mei, fiinţe iubite, prieteni şi duşmani pentru care mă
rugam deopotrivă. Multele cântece populare pe care le ştiam îmi reveneau pe rând. Cum nu
era voie să le cânţi cu glas, le cântam în gând ceasuri întregi. Ele îmi evocau îndeosebi ţara
copilăriei şi-mi creau, ca şi rugăciunea îndelungată, o dispoziţie prielnică poeziei. Poezia
năvălea în spirit cu nemiluita. Trebuia o luptă să te fixezi la anumite teme pentru ca ulterior
să le ţii minte. Le compuneam în cap, fixându-le în memorie ca pe hârtie. Le repetam în gând
până la cristalizarea formei, apoi treceam la alta. Le recapitulam din când în când pe
măsură ce apărea una nouă în orizontul interior al rugăciunii şi al cântecului popular. Am
compus un volum întreg pe care îl reciteam în minte ca din cartea tipărită. Aş fi putut să
compun mai multe volume, dar m-am înfrânt ca să le pot memoriza exact. Ceea ce este curios
este că foamea, cu cât e mai acerbă, cu atât devine stimulent pentru poezie. Într-o perioadă,
când nu mă puteam ţine pe picioare, am făcut poemul haiducesc Baldovin şi Mădălina de
cinci sute de versuri, câte o sută pe noapte. În a şaptea zi de greva foamei am făcut poezia

2
Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie, Ed. Roza Vânturilor, Bucuresti , 1990, pag.7

2
Rugăciune pentru pace. Ceilalţi deţinuţi le învăţau şi le răspândeau din celulă în celulă şi din
închisoare în închisoare. Zeci de mii de oameni le-au ştiut pe dinafară.”3

Poezia lui Nichifor Crainic a fost interzisă publicului timp de mai bine de jumătate
de secol datorită ideologiei de stat din acea perioadă care nu a permis afirmarea nici unui
critic care să aibe cunoştinţe teologice necesare înţelegerii adecvate a poeziei lui Crainic.
Critica literară nu a manifestat un interes deosebit pentru poezia lui Crainic, întrucât nici un
critic nu s-a arătat dispus să recupereze reperele teologice neaparat necesare pătrunderii înspre
sensurile adânci ale poeziei lui Crainic. Preotul Dumitru Stăniloae a fost vocea proeminentă în
ceea ce priveşte poezia lui Crainic. Într-un articol publicat ca prefaţă la volumul de versuri
„Şoim peste prăpastie”, preotul profesor doctor Dumitru Stăniloae susţine ideea că Nichifor
Crainic este un poet religios, „gândirea şi simţirea lui creştină poartă o pecete românească,
ceea ce face din scrisul lui Crainic o mărturie a spiritualităţii româneşti, care e o sinteză
între credinţa ortodoxă tradiţională şi calităţile specifice ale poporului nostru, determinate
de originea, de spaţiul şi de istoria lui”.4

Despre gândirea de teolog a lui Nichifor Crainic, parintele Dumitru Staniloae

scria: „Prin activitatea sa, Nichifor Crainic a indeplinit cea mai importanta opera de
raspandire a invataturii ortodoxe in lumea noastra intelectuala. Nichifor Crainic e
misionarul de prestigiu al credintei bisericesti in mijlocul intelectualilor romani.”5

În poeziile lui, Crainic îşi exprimă direct credinţa în Dumnezeu, credinţă pe care şi-a însuşit-o
şi o păstrează încă din copilărie:

,,Întâiul gînd şi se cuvine Ţie,

Putere creatoare(...)

En el credinţa din copilărie

Şi-o inimă tremurătoare.” (Prinos)

Principalele teme ale liricii lui Crainic sunt următoarele: omul, natura, patria şi neamul
românesc.6 Omul apare în poezia lui Crainic în toată demnitatea sa de făptură creată de

3
Nichifor Crainic, Am cunoscut iadul! Mărturii din închisoare (1947-1962), Editura Floarea Albă de Colţ,
Bucureşti, 2016, p 45
4
Ibidem

5
Ibidem, p. 9
6
http://www.poezie.ro/index.php/article/1788262/Forma_poetic%C4%83_a_dogmei_la_Nichifor_Crainic
(ultima accesare 28.11.2019, ora 12.32)

3
Dumnezeu. Deși este de fapt pământ, strălucirea pe care i-o dă Creatorul este exprimată prin
elemente aparținând aceleași sfere semantice: „argila bătrână” din care e făcut omul e
„suflată cu smalț” (,,Șoim peste prăpastie”), e totuși o ființă strălucitoare, după cum
mărturisesc și Scripturile „l-ai arătat pe om… cu puțin mai micșorat față de îngeri”. În fața
Dumnezeului cel atotputernic, Cel care cugetă - și se naște, voiește - și durează, respiră - și-
nflorește, iubește – și vibrează, omul este o minune scăldată în „unda luminii”, „un mugur de
carne fierbinte” (,,Laudă”).

Împlinirea omului (desăvârșirea), nu se poate realiza decât prin sfârșitul vieții în trupul
stricăcios și intrarea în viața spre care este tras prin sufletul nemuritor. Imaginea poetică
împrumută aici accente eminesciene. Viața trupească, ce nu face decât să înainteze spre
moarte, este ceea ce Eminescu definește ca o „suferință dureros de dulce” în „Odă în metru
antic”. Omul se desprinde greu de această dulce suferință: „…inima, de tine, fâșii voi dezlipi-
o”, poetul conștientizează faptul că „frumoasa lume” va părea o simplă „piatră seacă”, dar
ieșirea din frumusețea părelnică a lumii văzute este singura posibilitate de înaintare înspre o
„spumoasă… pretutindenească vibrare de lumină” („Dezmărginire”). Viața împrumută
imaginea poetică a unei clepsidre în care omul este nisipul ce alunecă dintr-o parte în alta,
dinspre viață spre altă viață: „cu cât descresc în viață cresc în tine” („Euthanasie”). Se
exprimă astfel ideea profund creștină că atât viața cât și moartea sunt părți ale unui singur
întreg, care formează soarta omului, vremelnicie și veșnicie. Imaginile simbolice trimit către
adevăruri biblice, revelate, adevăruri de nezdruncinat și imposibil de evitat, rânduite de
Dumnezeu într-un plan veșnic imuabil.

O altă temă ce prilejuiește sensibile exprimări poetice este cea a naturii care se
arată ca fiind creația lui Dumnezeu, firea cu care El înconjoară existența umană. Natura
mărturisește puterea și înțelepciunea Creatorului și este „canonu-naltei frumuseți”
(„Ucenicul”). Dumnezeu este cel ce „anticipează forma plină” pe care apoi fiecare creatură o
umple cu caracteristicile-i proprii.

Adâncul, adică taina rațiunii divine, se comunică poetic prin intermediul creației, prin
intermediul florilor, al ierburilor și arborilor.

În mărturisirea despre frumosul deplin își are și creatorul, rolul său. Într-o celebră carte a sa
„Nostalgia Paradisului”, Crainic definește ceea ce aici exprimă în formă poetică: faptul că
arta, cultura în general este desprinsă din cultul religios, că arta este o formă de manifestare a

4
nostalgiei omului pentru frumusețea și armonia originară pierdută și o încercare de
înfrumusețare a propriei lumi.

În căutarea adevărului și absolutului, creatorul ajunge la taina originară care este Hristos.
Mântuitorul îi apare milogului:

„sosi o umbră ca-n icoane

pe mâini cu semne de piroane

şi-o inimă ce sângera” (Milogul)

El este Cel care „vremuiește în omul dornic” nemărginirea dumnezeiască, „contemporan al

spiritului” poetului, mereu actual, și este totodată cel care îi revelează omului adevărata
natură, în fața căruia ucigașul își vede ticăloșia („Noaptea Învierii”). Intrat în casa părăsită de
toți ce mergeau la slujba Învierii, față în față cu bătrâna neajutorată rămasă acasă, ce-l
întâmpină cu „Hristos a înviat”, hoțul e gata să ucidă, dar în zvon de clopote și mișcarea de
nălucă a icoanei, își vede adevărata natură căzută în nimicnicie:

„Odraslă de înger rămasă-napoi,

Cascadă de munte căzută-n băltoacă,

Zăpadă de suflet topită-n noroi !” (Noaptea Învierii)

Dar imaginea cea mai profundă a Mântuitorului se conturează pe chipul patriei și

al neamului românesc în expresia deplină a întregului eșafodaj al gândirii și ideologiei lui
Crainic. Din holda tăiată de „bunicul și tata”, din pâinea scoasă din cuptor de „bunica și
mama” se ivește hrana cea veșnică, „pâinea de-a pururi a neamului meu”. Din vița de vie a
cărei poveste o deapănă „bunica și mama”, din mustul zdrobit în călcâie de „bunicul și tata”
se ivește „vinul de-a pururi a neamului meu”. Astfel pâinea și vinul, elementele euharistice
ale celei mai mari taine creștine, devin „viața de-a pururi a neamului meu” ce „sângeră în
struguri” și se „frânge în pâine”. Cântecul potirului devine cântecul neamului românesc ce se
cuprinde în aceste două elemente: în chipul pâinii: „iau holda-ntr-o pâine și țara-ntr-o
doină” (Cântec strămoșesc), și în chipul strugurelui: „în boabe de stele lumina e vin”
(Cântec tracic). Pâinea și vinul, imagine văzută a trupului și sângelui Mântuitorului,
elementele necesare Sfintei Liturghii, sunt arătate a fi nu numai componentele de bază ale
hranei trupești, tradiționale românești, ci, mai mult, adevărate elemente de sprijin și
supraviețuire a neamului.

5
Amintim din nou faptul că textele dogmatice ale Bisericii creștine au formă poetică, în
intenția lor de a reda un adevăr revelat de Dumnezeu și care formează mărturisirea de credință
a acestei Biserici. De câte ori s-a încercat o schimbare a tipului de limbaj, de câte ori s-a
încercat o coborâre a limbajului teologic (teologico-poetic) la nivelul unui limbaj practic, al
zilelor noastre, s-a ajuns întotdeauna la neînțelegeri și schisme, tocmai datorită faptului că
mesajul originar era denaturat.

În urma celor expuse mai sus, putem afirma, că poezia religioasă este poezia
totală, absolută, creatoare a unui limbaj capabil de a exprima în forma inteligibilă cea mai
apropiată, un adevăr în căutarea căruia a pornit cu mii de ani în urmă. Nichifor Crainic este
prin excelență, alături de Vasile Voiculescu și Radu Gyr, un exponent de seamă al poeziei
religioase românești, o poezie ce relevăm frumusețea, sensibilitatea și profunzimea de
expresie a unui adevăr ce ne atrage pe toți deopotrivă înspre un absolut căutat și dorit,
Dumnezeu.

Părintele Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: „Nichifor

Crainic este cel dintâi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate
teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare,
atenţiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea
tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea
şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvârşind “o adevărată
restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.7

III. „Gândirea”

„Gândirea”, revistă apărută la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu, avea
ca obiectiv apărarea „românismului”, adică ceea ce este specific „sufletului naţional”. Cu
timpul, revista trece sub influenţa lui Nichifor Crainic iar din 1928 sub conducerea lui. În
articolele sale programatice „Isus în ţara lui”, „Spiritualitate”, „Sensul tradiţiei”, Crainic
promovează tradiţionalismul culturii române, concept ca îmbinare între autohtonism şi
ortodoxism. Încearcă să orienteze cultura românească spre Orient, fiind împotriva influenţelor
Europei Occidentale. Tradiţionalismul este un curent care promovează tradiţia şi apără
valorile arhaice de pericolul degradării în contact cu tendinţele şi valorile moderne, un curent
opus modernismului. Tradiţionaliştii refuzau, în scrierile lor, sursele externe în favoarea celor
consacrate în cultura română, conservând astfel interesul pentru valorile naţionale.

7
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae , „Opera teologică a lui Nichifor Crainic”, în „Gândirea”, an XIX, nr. 4, apr. 1940

6
Tradiţionalismul susţine convingerea că literatura trebuie să exprime specificul naţional,
localizat în lumea rurală.
Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezntat autohtonismul prin
ortodoxism. Denumirea mişcării vine de la revista Gândirea, a cărei activitate artistică, destul
de eclectică şi complexă, a fost un punct de referinţă al perioadei interbelice.