E.

Rose SABIN
ŞCOALA DE VRĂJITORIE
Vol. 3 – Bestiile atacă

CUPRINS:
Şcoala Lesley Simonton pentru cei cu talente
magice…5
1. Întoarcerea…7
2. Amintiri…13
3. Probleme…24
4. Semnul fiarei…33
5. Discuţii…43
6. Întâlniri…54
7. O noapte însângerată…68
8. Tristeţi de dimineaţă…83
9. Discuţii intime…96
10. Uneltind cu inamicul…104
11. Pierdut!. H2
12. Crimă şi derută…125
13. Pan-demon-iu…142
14. La un ceai…152
15. Bariere şi blocade…162
16. O pauză…176
17. Dincolo de timp…186
18. În prezenţa duşmanului…197
19. Jocuri de putere…210
20. Ispita…222
21. Evadarea…235
22. Morţii vorbesc, cei pierduţi sunt regăsiţi…243
 23. O adunare, o răsfirare…257
24. De cealaltă parte a oglinzii…275
25. Schimbul…291
26. Despre dramă şi artă…299

Şcoala Lesley Simonton pentru cei cu talente magice.

DIRECTOARE Miryam Vedreaux.
PERSONALUL DIDACTIC:
Aletheia – Specialistă în Domeniul Interdimensional
Doamna Blake – Profesoară de Talente Speciale, expertă în
dezvoltarea aptitudinilor paranormale Doamna Dova –
Profesoară de Rituri Oculte şi Ezoterism.
Magistrul Hawke – Profesor de Alchimie, Mandala şi
Artele Tămăduirii Magistrul San Marte – Profesor de Etică
Magistrul Tumberlis – „Moşu* Tumbă** – Profesor de Istoria
şi Filosofia Metafizicii.
ELEVI Anul întâi.
Fete.
Băieţi Cari Crane Eran Drake Dwayne Echols Todrick
Hanes.
Omiya Asaba Sindia Carroll.
Maridel Denham Lana Harper.
Jenna Jacobs Viad Morig.
Elaine Keller Lybrand Sartori.
Debra Larkin Shadoe Quinn Analise Richmond.
Anul al doilea Fete Băieţi Yvonne Boite Kelby Carter.
Giselle Dorr Troy Cavender.
Ferene K'Sere Joel Feldor.
Chantal Navarese Marcos Matarin.
Vanita Trask Reece O'Shannon.
Lisander Whitley.
Anul al treilea Fete Băieţi Lina Mueller Gray Becq.
 Coral Snow Oryon Brew.
Petra Stratigeas Jerrol Fyfe.
Rehanne Zalos Davy Geer.
Kress Klemmer Fenton Rhoze Nevii Santomayor
Britnor Wythyn „ÎNGRIJITOARE” Veronica Crowell Tria
Tesserell.
DEMONI.
Ghash Grimgrist Gruefell.
OFICIALITĂŢI Poliţişti din Millville Inspector-şef Telpor
Ardrey Adjutant Lewis Canby Dl Drake Shardan.
Membri ai Consiliului provincial.
Întoarcerea.
Rehanne era entuziasmată şi nerăbdătoare să-1
întâlnească pe Gray. Vacanţa de vară se sfârşise şi un nou
an şcolar urma să înceapă. Ultimul ei an de şcoală, unul
bun pentru ea – cel puţin aşa se aştepta. Şi spera că va fi la
fel de bun şi pentru Gray. Anul trecut el fusese atât de
capricios, adesea deprimat, dar acum Rehanne era hotărâtă
să facă tot ce-i va sta în puteri pentru a-1 ajuta să-şi
regăsească obişnuita sa fire veselă – şi va începe prin a-1
saluta bucuroasă imediat ce îl va vedea coborând din
autobuz, în mai puţin de o oră.
Ea venise cu o zi mai devreme ca să-şi aranjeze
camera, să-şi întâlnească prietenii şi să schimbe noutăţi cu
ei şi mai ales pentru a se relaxa puţin înainte de a intra în
rutina cursurilor. Noua ei colegă de cameră, Chantal
Navarese, sosise în această dimineaţă. Rehanne se
aşteptase să împartă camera cu Petra Stratigeas, aşa cum
făcuse anul trecut. Cu Petra se înţelesese bine, dar pe
Chantal abia dacă o cunoştea. Aflase însă că fiecare elevă
din anul al treilea fusese repartizată în cameră cu una din
anul al doilea.
Rehanne îşi văzuse noua colegă doar în treacăt. Când
aceasta sosise, o lăsase să-şi despacheteze şi să-şi aşeze
lucrurile, iar ea se dusese la Petra, să petreacă puţin timp
împreună.
Se apropia însă ora la care urma să vină autobuzul lui
Gray, şi Rehanne se întoarse în camera ei pentru a se
aranja puţin înainte de a-1 întâlni. Când intră, noua ei
colegă stătea în patru labe, cu fundul în sus şi cu faţa
aproape lipită de podea.
— Ce faci acolo, Chantal?
Fata se răsuci şi o privi printre buclele lungi şi blonde
care i se revărsaseră pe obraji.
— Mi-am pierdut un cercel cu diamant. Trebuie să mă
ajuţi să-1 găsesc.
— Îmi pare rău, dar n-am timp. Vine Gray şi trebuie
să-1 aştept la autobuz.
Spunând aceasta, Rehanne se apropie de măsuţa de
toaletă şi îşi luă pieptănul. Chantal se ridică şi îşi dădu la o
parte părul de pe ochi.
— Fii atentă pe unde păşeşti! se răţoi ea. Poţi să calci
pe el şi să-1 spargi. Trebuie neapărat să-1 găsesc. E foarte
valoros… şi nu-i al meu.
— Al cui e? întrebă Rehanne, care nu era curioasă
deloc, dar voia să se arate cât de cât interesată aşa, din
politeţe; gândurile nu-i stăteau la necazurile colegei de
cameră, ci la Gray.
— E al mamei, o moştenire de familie. Şi ea… ea nu
ştie că l-am luat.
Lacrimi începură să se prelingă din ochii chihlim-barii
ai lui Chantal. Genele ei lungi tremurară ca aripile unui
fluture.
— Te rog, te rog să mă ajuţi! insistă ea.
Dacă aiurita asta de fată furase cerceii de preţ ai
mamei ei, atunci merita să sufere. Plânsul ei avu însă darul
de a-i stârni simpatia; părea că e cu adevărat îndurerată.
Rehanne aruncă rapid o privire spre ceas; autobuzul
trebuia să sosească peste cinci minute, dar nu venea
niciodată la timp. Putea deci să mai piardă câteva minute
ajutându-şi colega de cameră. La urma urmei, nu voia ca
anul pe care aveau să-1 petreacă împreună să înceapă sub
auspicii rele.
— Cât de mare e cercelul? Şi cum arată? întrebă ea în
vreme ce se aşeza în genunchi pe jos, începând să caute în
jurul biroului şi al măsuţei.
— E ca o semilună mică şi argintie, filigranată, cu un
diamant în mijloc. Uite, să ţi-1 arăt pe celălalt.
Şi Chantal se ridică, scotoci în comoda ei, luă un
obiect mic dintr-o tăviţă de argint şi i-1 întinse. Rehanne îşi
stăpâni cu greu un sughiţ de surprindere. Descrierea
fusese corectă, însă nu izbutise să redea pe deplin delicata
frumuseţe a cercelului. Atinse mica semilună cu vârful
degetului, privind admirativ dantelăria de argint care
învăluia diamantul strălucitor. Da, cercelul lipsă trebuia
găsit, însă s-ar fi putut rostogoli oriunde; lumina era slabă
şi pe podea zăcea un strat gros de praf depus peste vară. La
naiba cu Chantal! Cum a putut fi atât de neatentă?!
Scotociră amândouă fiecare centimetru de podea,
scoaseră aşternuturile de pe ambele paturi, căutară în
comodă şi pe măsuţa de toaletă, goliră toate sertarele. De
fiecare dată când Rehanne protesta că trebuie să plece să-1
întâmpine pe Gray, plânsul celeilalte o convingea să mai
rămână puţin. Se murdărise pe mâini, faţa îi era, probabil,
la fel de prăfuită ca a lui Chantal, fusta i se şifonase de la
ghemuitul pe podea, iar bluza ei albă şi curată îşi pierduse
strălucirea. Era dezgustată de noua ei colegă de cameră,
dar şi de ea însăşi, fiindcă se lăsase astfel manipulată.
— Eşti sigură că l-ai pierdut aici, în cameră? Chantal
bâţâi energic din cap în semn că da.
— Spune-mi cum s-a întâmplat.
 — Am purtat cerceii la masa de prânz. Voiam să
impresionez pe… cineva.
Remarca ar fi amuzat-o pe Rehanne, dacă s-ar fi aflat
într-o stare de spirit mai bună. Neîmpărtăşita pasiune a
fetei pentru frumosul Kress Klemmer era bine cunoscutĂ.
Încruntată, încercând să-şi amintească fiecare detaliu,
Chantal continuă:
— După prânz am venit aici, ca să le scriu părinţilor
mei că am ajuns cu bine; seara trecută n-am avut timp. Mi-
am scos ambii cercei, i-am pus în tăviţa lor pe comodă şi
m-am aşezat la birou. Terminasem o pagină şi o începusem
pe a doua, când am vărsat cerneala. N-am găsit sugativa,
aşa că am dat fuga la baie să iau un burete, m-am întors,
am şters cerneala şi a trebuit să rescriu a doua pagină.
Când am terminat, am vrut să mă duc s-o expediez, dar
mai întâi m-am gândit să-mi pun cerceii. Şi n-am mai găsit
decât unul.
Chantal se apropie din nou de comodă şi privi lung
cercelul rămas pe tăviţa de argint.
— Celălalt nu e aici, în cameră, conchise ea. Cineva a
intrat când eu am fost la baie şi 1-a furat.
— Dar e ridicol! Cine ar fura un singur cercel? Dacă
erau în acelaşi loc, hoţul i-ar fi furat pe amândoi!
— Nu se poate să fi dispărut pur şi simplu. Dacă nu 1-
a luat nimeni, înseamnă că trebuie să fie pe undeva.
Trebuie doar să mai căutăm.
— Am căutat peste tot, replică Rehanne, privind spre
ceas. Gray trebuie să fi ajuns deja; probabil că se întreabă
unde sunt.
Şi ieşi în fugă din cameră, furioasă pe colega ei fiindcă
o reţinuse şi pe ea însăşi pentru că pierduse atâta vreme.
Gray încercase să adopte un ton vesel în scrisorile pe
care i le trimisese în cursul verii, dar se simţea că este încă
deprimat, că nu-şi găseşte rostul. Iar Rehanne ştia cât de
greu îi este să mai aibă încredere în oameni după tot ce se
întâmplasE. În ea avea însă încredere şi uite că tocmai ea
avea să-1 dezamăgească. Nu era deloc un început bun
pentru ultimul lor an de şcoală la Simonton.
Gray trecu de uşile duble, păşi în hol şi lăsă valiza din
mână. Trase adânc aerul în piept, inhalând familiarul miros
de stătut şi uscăciunea prăfoasă din atmosferă. Podeaua de
lemn era murdară şi tocită, iar becul chior ce atârna din
tavan abia dacă reuşea să alunge întunericul. Şcoala
Simonton nu se schimbase deloc.
Se aşteptase ca Rehanne să-1 întâmpine în staţia de
autobuz, dar poate că ea nu ştiuse ora la care avea să
sosească. Ridică valiza şi intră în salon. Poliţistul în
uniformă care stătea rezemat de zid, imediat lângă uşă, era
ceva neaşteptat; de obicei, autorităţile din Millville ignorau
şcoala.
Poliţistul îi aruncă o privire şi apoi se uită în altă parte;
nu părea interesat de noul sosit, însă Gray găsi că prezenţa
lui e neliniştitoare. Veronica, îngrijitoarea şcolii – o femeie
micuţă şi durdulie, cu ochii ca stafidele – trecu în grabă pe
lângă el.
— Ignoră-1, spuse ea fără să se oprească.
Încercând să-i urmeze sfatul, Gray privi chipurile celor
câţiva elevi ce şedeau la taclale în salon. Trei fete şi trei
băieţi, toţi necunoscuţi. Probabil că sunt în anul întâi, mici
şi cam speriaţi, îşi spuse Gray. Ar trebui să vorbească puţin
cu ei, să-i încurajeze; el unul ştia cât de dificile pot fi
primele zile la Simonton.
Dar nu vorbi cu niciunul dintre ei. Privirea îi zbură
spre portretul ce trona deasupra şemineului – un tânăr
înveşmântat în haine din secolul trecut. Totdeauna i se
păruse deprimant acel tablou, cu rama lui neagră, cu părul
roşcat al tânărului pe fondul întunecat şi cu faţa parţial în
umbră. I se părea ciudat că pictorul alesese să-1 înfăţişeze
în tonuri atât de sumbre, fără nimic luminos.
Gray simţea o oarecare apropiere de acel tânăr al cărui
nume era purtat azi de Şcoala Lesley Simonton pentru cei
cu talente magice; probabil că fusese pictat în nuanţe atât
de întunecate pentru a-i sublinia astfel negura din suflet.
La fel l-ar putea imortaliza şi pe el un pictor în ziua de azi.
Gray îşi dădu seama că trage de timp în speranţa că
Rehanne îşi va face apariţia. Poate că directoarea ştie unde
e şi de ce nu şi-a respectat promisiunea pe care i-a făcut-o.
Sau poate că ar fi mai bine doar să-şi anunţe sosirea şi apoi
să vadă în ce cameră va fi repartizat.
Nu că ar fi fost nerăbdător s-o facă! Deja regreta că se
întorsese. Nu, Şcoala Simonton nu se schimbase defel. El
unul însă, da.
Amintiri.
Pe drumul spre scările ce duceau la biroul directoarei,
Gray aproape că se ciocni de Kress.
— Uită-te pe unde mergi! îi strigă blondul şi-i dădu un
brânci, împingându-1 peste cel care venea din urmă.
La rândul lui, acesta mârâi şi-1 răsuci spre el, astfel că
Gray se pomeni faţă în faţă cu Jerrol, unul dintre
conspiratorii de anul trecut. Cu faţa sa îngustă, nasul
acvilin şi ochii apropiaţi, Jerrol Fyf e, elevul din anul al
treilea, îi amintise întotdeauna de un viezure, iar acum, cu
trăsăturile schimonosite de furie, asemănarea părea mai
evidentă ca niciodată. Ţinându-1 strâns de braţ, Jerrol îşi
luă avânt şi strânse pumnul, gata să lovească. Gray dădu
drumul valizei şi luă poziţia de luptă, pregătit să respingă
atacul. Avea să-i facă bine să-1 bată măr pe Jerrol, să-şi
elibereze astfel tensiunea şi mânia acumulate.
Dar înainte ca vreunul dintre ei să poată schiţa un alt
gest, Veronica îşi făcu din nou apariţia şi se postă între ei,
despărţindu-i cu o forţă surprinzătoare pentru o femeie atât
de micuţă.
— Domnilor, domnilor, spuse ea, aţi ales un mod
teribil de neplăcut de a vă începe noul an şcolar. Doar nu
vreţi să atrageţi atenţia poliţistului, care nu speră altceva
decât să vadă o încăierare ca aceasta pe care era cât pe-aci
să o porniţi voi doi.
Gray îşi lăsă braţele în jos şi aruncă o privire rapidă
spre omul legii. Acesta nu părea a se uita la el, dar nu
putea fi sigur.
— Iar tu, ai grijă! se întoarse Veronica spre Jerrol. Ar fi
trebuit să înveţi deja că nu e cazul să te amesteci în lucruri
care nu te privesc.
Pufnind, băiatul îi dădu drumul lui Gray şi se trase un
pas înapoI. Îngrijitoarea îşi întoarse privirea spre Gray:
— Directoarea te aşteaptă, domnule Becq. Te rog să te
prezinţi imediat în biroul ei.
— Exact acolo mă duceam când Kress şi Jerrol m-au
împins, replică el tremurând de furie.
— Bine. Poţi să-i vorbeşti despre acest incident. Gray
încuviinţă şi îşi luă valiza. Nu, nu-i va spune ce se
întâmplase. La ce bun? Dar dacă Jerrol, Kress sau oricare
altul se va mai lua de el, o să intre bine în ei şi la naiba cu
urmările! Veronica nu va fi mereu lângă ei pentru a-1
împiedica, iar anul acesta nici Wilce nu mai era prin
preajmă pentru a interveni.
Fostul lui coleg de cameră îşi folosise adesea darul de a
aduce pacea pentru a-i calma furia şi pentru a-1 face să
asculte vocea raţiunii. Obişnuia să-i amintească adesea că
şi el trecuse prin aceleaşi suferinţe şi avusese puterea să
ierte. Toţi cei vinovaţi regretau cele întâmplate. Directoarea
îi pedepsise reducându-le considerabil puterile. Iar Oryon,
cel care pusese totul la cale, se schimbase complet, fiind
acum o cu totul altă persoană.
 Dar Kress, susţinătorul fidel al lui Oryon, nu se
schimbase; iar acum se părea că nici Jerrol n-o făcuse.
Faptul că li se diminuaseră puterile însemna prea puţin
pentru Gray; la urma urmei, propria lui putere se limitase
întotdeauna la crearea unor opere de artă minunate, însă
efemere, din te miri ce materiale – un talent care nu-i
folosea la nimic în confruntarea cu puterile, chiar reduse,
ale celorlalţi.
Iar Wilce nu mai era aici; absolvise anul trecut, deşi
lipsise mult de la cursuri. Şi el ar fi trebuit să-şi încheie
studiile, dar din cauza chinului acela teribil care-i
întunecase viaţa şi-i răpise orice bucurie, ratase aproape
tot anul al doilea şi fusese nevoit să-1 repete. Faptul că
Oryon şi Kress se aflau în aceeaşi situaţie nu era pentru el
o consolare; de fapt, nu însemna altceva decât că în acest
al treilea şi ultim an de şcoală va fi nevoit să-i vadă zi de zi,
la ore, la masă şi la toate celelalte activităţi pe cei ale căror
acţiuni îl condamnaseră, cu doi ani în urmă, la săptămâni
de oroare nespusă.
Pe lângă Wilce, anul trecut o avusese alături şi pe Tria,
cea care îl salvase de pe Tărâmul Teribil şi de care ceilalţi
se temeau ca urmare a talentelor ei excepţionale. Graţie
acestor talente, Tria absolvise cu un an mai devreme.
Aşa că anul acesta n-o mai avea decât pe Rehanne. Ea
îl convinsese să revină atunci când avusese intenţia să
renunţe la şcoală. „Nu-i poţi lăsa să te înfrângă! Nu poţi
învinge într-o luptă dacă fugi de ea. Iar eu voi fi aici”, îi
promisese ea. „Când lucrurile se vor înrăutăţi, vom fi
alături şi vom putea vorbi.”
Lucrurile deja se înrăutăţiseră. Ea de ce nu era aici?
Urcă scările, se opri la etajul al doilea şi lăsă valiza din
mână, apoi ciocăni la uşă. Din interior se auzi glasul
directoarei:
— Intră, domnule Becq.
 Deschise uşa şi înaintă până în faţa unui birou ticsit
de hârtii şi cărţi. Femeia care stătea la birou era neobişnuit
de înaltă şi, cu toate că trăsăturile îi erau învăluite în
penumbră, Gray le cunoştea bine: ochi întunecaţi şi
pătrunzători, nas lung şi drept, buze subţiri care zâmbeau
arareori, bărbie ascuţită, pomeţi înalţi şi o privire ce
amintea de familiile de pe coasta de vest. Majoritatea
elevilor o considerau inabordabilă; lui însă îi plăcea.
— Bine ai revenit, domnule Becq. Sper că ai avut o
vară plăcută.
— Am petrecut-o muncind în magazinul părinţilor mei,
replică el plat, fără a se mai sinchisi să explice că, pentru
el, nimic nu mai putea fi plăcut acum; oricum, probabil că
ea ştia asta.
— Ştiu că aştepţi repartizarea în cameră, continuă
directoarea. O vei avea pe cea de anul trecut, iar coleg îţi va
fi Reece O'Shannon.
— Reece! S-a întors?
— Da, după un an de chibzuială, domnul O'Shannon a
hotărât să revină. Acum este în anul al doilea, în perioada
de probă.
Gray se simţea lovit în moalele capului. Reece
renunţase după primul trimestru petrecut la Simonton;
plecase fiindcă se lăsase implicat în drama care îi
schimbase lui viaţa. El avusese însă un rol minor în tot ce
se petrecuse şi nu înţelesese cu adevărat care fusese miza
jocului. Gray nu avea resentimente faţă de el – cel puţin nu
unele conştiente. Dar să împartă camera cu el, să-1 vadă zi
de zi şi astfel să-şi amintească mereu ceea ce voia cu
disperare să uite…
Prin urmare, erau cu toţii aici, toţi cei care
conspiraseră, care le invocaseră pe Femeile Teribile şi le
lăsaseră pe creaturile acelea abominabile să-i răpească pe
el şi pe Wilce, să-i ducă pe tărâmul lor infernal şi să-i
transforme în nişte fiare. Toţi: Oryon, Kress, Jerrol, Britnor,
Davy, Fenton şi Reece. Aici. Liberi şi nevătămaţi. Şi Lina la
fel – Lina, ale cărei acţiuni puseseră totul în mişcare, cea
care zădărnicise unica lui ocazie de a scăpa. Oare cum îşi
închipuiau cu toţii că el se va putea purta ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, că va putea reînnoda relaţiile de
prietenie cu vechii colegi?!
— Iată cheia de la camera ta.
Vocea directoarei îi întrerupse gândurile întunecate.
Piatra mare şi portocalie de la inelul ei sclipi când femeia îi
întinse cheia. Cu de la sine putere, degetele o apucară şi,
parcă fără voia lui, Gray se pomeni întor-cându-se spre
uşă, luându-şi valiza şi pornind pe culoar spre camera lui.
Ajunse la uşă, descuie şi abia atunci îşi aminti că n-o
întrebase pe directoare despre Rehanne.
Reece nu se afla în cameră, dar dovezile sosirii lui
acolo erau evidente: haine împrăştiate pe un pat şi azvârlite
în sertarele deschise ale comodei, ambalaje de bomboane şi
alte gunoaie risipite pe podea în jurul coşului de gunoi, un
pantof aruncat pe o parte în spaţiul dintre cele două paturi.
Un miros neplăcut se ridica dintr-un prosop umed uitat
sub un birou. Reece sosise abia de o zi, dar în cameră era
deja ca într-o cocină.
Gray îşi azvârli valiza pe pat şi o deschise, apoi rămase
nemişcat, privindu-şi hainele frumos împăturite, încercarea
de a le scoate şi a le aşeza în dulap şi în comodă necesita o
energie mai mare decât cea pe care o avea el acum. Simţea
că locul ăsta nu-i aparţinea. Reece îşi marcase teritoriul; să
şi-1 păstreze! El unul nu voia decât s-o găsească pe
Rehanne. Ea îl va putea înveseli puţiN. Închise valiza la loc
şi ieşi din cameră.
Coborî din nou în salon, unde nu-i găsi decât pe
aceiaşi elevi din anul întâi. Poliţistul plecase. Gray se duse
apoi afară, pentru a fi sigur că Rehanne nu-1 aştepta încă,
crezând poate că autobuzul întârziase. Dezamăgit, se
îndreptă spre bibliotecă. Deşi programul nu începuse, Coral
şi Petra erau înăuntru, ştergând praful de pe rafturi şi
aranjând cărţile pentru primul semestru. Când deschise
uşa, Coral privi spre el şi-i făcu semn cu mâna.
— Bună, Gray! Bine ai venit! Unde-i Rehanne?
— Nu ştiu. O caut şi eu. Credeam că mă va aştepta la
autobuz, dar n-a fost acolo când am sosit. Tu n-ai idee
unde e?
Petra se ridică din spatele unui raft şi îşi trecu un braţ
peste frunte, ştergându-şi sudoarea. Pe faţa ei lată se
întinsese o expresie nedumerită.
— E ciudat! spuse ea. Ştiu că avea de gând să te
întâmpine; ne-a spus asta la masa de prânz. Nu pot să-mi
imaginez de ce n-a venit.
Britnor apăru şi el din micul atelier alăturat, cu un
teanc de cărţi în braţe.
— Pe astea le-am lipit, anunţă el, dar la vederea lui
Gray se opri în mijlocul sălii. Oh, bună, Gray! Ştiai că
Reece s-a întors? Am auzit că vei sta în cameră cu el. L-ai
întâlnit deja?
— Nu. O caut pe Rehanne.
Cu acest răspuns scurt, Gray se răsuci în loc şi ieşi.
— N-am văzut-o, îmi pare rău! strigă Britnor în urma
lui, pe un ton amărât.
Şi lui Gray îi părea rău. Fiindcă îl întâlnise pe Britnor
şi fiindcă se purta atât de necivilizat. Chiar dacă nu avea
chef de pălăvrăgeală, ar fi trebuit să-i răspundă politicos;
băiatul încercase să se arate prietenos. Dar încă era furios
după încăierarea cu Jerrol şi Kress şi, în plus, îl neliniştea
lipsa lui Rehanne.
În bucătărie şi în sala de mese nu era nimeni; echipa
de lucru terminase curăţenia după masa de prânz, iar
pregătirile pentru cină încă nu începuseră. Gray străbătu
aripa sălilor de clasă, ieşind apoi în curtea interioară.
Trandafirii înfloriseră deja. Parfumul lor i-ar mai fi luminat
poate starea de spirit, dacă nu i-ar fi văzut pe Lina şi Oryon
vorbind lângă fântână, ea spriji-nindu-şi o mână pe braţul
lui. Nu avea încredere în ei, chiar dacă îşi pierduseră cea
mai mare parte a puterilor în confruntarea cu Femeile
Teribile şi directoarea hotărâse că nu şi le vor recăpăta
decât atunci când vor dovedi că merită.
Cei doi erau singuri în curte. După ce se convinse de
acest lucru, Gray intră din nou în clădirea şcolii, pradă
unui nou val de furie care îi întunecă vederea. Aşa începuse
totul – Lina flirtase cu Oryon, îl tachinase pe Kress şi se
crease astfel o stare de tensiune care îi aruncase în luptă
unul împotriva altuia. Apoi Kress şi Oryon îşi uniseră
forţele, căutând să acumuleze puteri tot mai mari, şi le
invocaseră pe Femeile Teribile, iar totul se soldase cu
capturarea lui şi a lui Wilce.
Trecu pe lângă clasele goale şi se îndreptă spre scări.
Doi elevi din anul întâi se apropiară, îl priviră şi se tra-seră
rapid la o parte din calea luI. Înainte era cunoscut pentru
firea lui prietenoasă şi amabilă; acum căpătase o reputaţie
contrară. Ajunse la scări şi puse piciorul pe prima treaptă.
— Gray!
La auzul acelui strigăt vesel, se opri şi ridică ochii.
— Gray!
Rehanne se repezi pe scări în jos şi i se aruncă la
piept. Braţele lui o cuprinseră şi o strânseră cu putere,
simţind cum trupul ei, căldura şi dulceaţa lui îi absorb
gândurile negre ca pansamentul pus pe o rană purulentă.
Părul ei îi mângâia obrazul şi trase adânc în piept parfumul
lui curat, lipindu-şi buzele de moliciunea sa ca de mătase.
Când izbuti să se desprindă de ea, cu mâinile în mâinile ei,
şi s-o privească, să se piardă în albastrul acela minunat al
ochilor ei, simţi cum lucrurile încep să revină la normal şi
să se aşeze în jurul lui, ca o haină veche şi comodă. Inspiră
adânc şi surâse. La urma urmei, era bine că se întorsese.
— Te-am căutat, spuse el când îşi regăsi glasul.
Credeam că ai să mă aştepţi la autobuz.
— Am vrut să te aştept. Chantal a fost de vină. Anul
ăsta stau cu ea în cameră, ştiai?
Gray clătină din cap, încercând să-şi amintească figura
fetei.
— Era boboc anul trecut? întrebă el în vreme ce o
imagine vagă începu să i se contureze în minte. Mică şi
mereu agitată, nu-i aşa? Ea e?
Rehanne suspină.
— Ea e. Se amestecă în treburile tuturor, dar pe ale ei
le ţine secrete. Nu înţeleg de ce ne-a repartizat directoarea
împreună.
— Probabil că a avut ea un motiv. Şi de ce a fost vina
lui Chantal?
— Şi-a pierdut un cercel. Un cercel cu diamant,
preţios, al mamei ei. M-a implorat s-o ajut să-1 caute.
Explicaţia îl încremeni.
— N-ai venit să mă întâmpini fiindcă ai căutat un
cercel?!
— Oh, Gray, te rog nu fii supărat! spuse ea, punân-du-
şi mâinile pe umerii lui. Plângea şi tot insista, pradă
isteriei. N-o puteam lăsa aşa, pur şi simplu. A jurat că 1-a
pierdut în cameră şi mi-am tot spus că-1 vom găsi. Nu m-
am aşteptat să dureze atât de mult.
— Şi l-aţi găsit?
Vorbise pe un ton plat, care încerca să mascheze
durerea de a şti că un lucru atât de insignifiant o
împiedicase să-1 întâmpine. Rehanne nu se lăsă însă
păcălită. Riduri de îngrijorare îi apărură pe frunte şi îşi
puse uşor o mână pe obrazul lui.
 — Ştiu că ar fi trebuit să ies din cameră şi gata. Dar n-
am putut. Pur şi simplu n-am putut. Nu ştiu de ce… Şi…
Se opri însă, muşcându-şi buzelE. Îşi lăsă braţele în
jos.
— Bine, e-n regulă, spuse el pe un ton scăzut. Nu-i
nimic important. Nu mai contează.
Ea nu răspunse, iar el se trase cu un pas înapoi.
— Trebuie să mă duc să despacheteZ. În cameră e
vraişte. Ne vedem la cină.
Rehanne dădu din cap, cu ochii plecaţi, fără a se clinti
când el trecu pe lângă ea şi începu să urce scările.
Ajuns în cameră, îşi scoase hainele din valiză şi aşeză
lenjeria în sertarele comodei, iar cămăşile şi pantalonii în
dulap, mutând mai într-o parte lucrurile lui Reece ca să
facă loc şi pentru ale lui. Făcea totul mecanic, în vreme ce
gândurile îi zăboveau la Rehanne. Ştia că n-ar trebui să fie
supărat pe ea; ar trebui să coboare, s-o caute şi să-şi ceară
scuze. Nu făcuse decât să-şi ajute colega şi nu era nimic
rău în asta. Dimpotrivă, era o nouă dovadă a sufletului ei
bun şi generos.
Dar pentru un cercel! îşi încălcase promisiunea dintr-
un motiv atât de lipsit de importanţă. Oricât de valoros ar fi
fost, nu era al ei şi nu purta ea responsabilitatea pentru
pierderea lui.
Un cercel! Dintr-un alt motiv, mai întunecat, scuza pe
care o găsise Rehanne îl enervase şi mai tare. Cu doi ani în
urmă o însoţise la Balul de Iarnă – cel mai important
eveniment social al anului şcolar. Tradiţia cerea ca băiatul
să-i ofere fetei un dar atunci când, înaintea ultimului dans
al serii, erau încoronaţi Regele şi Regina IerniI. În
buzunarul lui Gray se aflase un mic pacheţel, împachetat
delicat. După fiecare dans îl pipăise, pentru a se asigura că
nu 1-a pierduT. Înăuntru era o pereche de cercei – unii
scumpi, dar Gray avea fondurile lui, bani strânşi din
munca în magazinul de fierărie al părinţilor. Şi voise să-i
ofere prietenei lui ceva deosebit.
Oryon şi Kress veniseră târziu la bal, însoţiţi de două
femei mascate. După un singur dans, partenerele lor îşi
scoseseră măştile, dându-şi la iveală craniile goale, de
hârci. Femeile Teribile! în panica generală care se instalase,
fioroasele creaturi îi înhăţaseră pe el şi pe Wilce, îi duseseră
pe tărâmul lor infernal şi-i transformaseră în nişte bestii
greţoase. Iar acolo, în locul acela cumplit, cerceii se
pierduseră.
Gray îşi încleştă pumnii. Izbi cu putere în tăblia
comodei, trase un picior patului, îşi aruncă valiza goală pe
podea şi rămase apoi în mijlocul camerei tremurând, până
ce furia violentă i se transformă într-un resentiment
îngheţat.
Ridică valiza, o închise şi o puse deoparte, pentru a o
duce mai târziu în pod. Mizeria pe care o lăsase Reece pe
podea îl călca pe nervi. Azvârli pantoful sub pat cu o
lovitură de picior, aruncă prosopul ud pe culoar şi luă de
pe jos o mână de gunoi în care se aflau şi trei ambalaje de
bomboane, roşu cu argintiu. Aşezân-du-se pe scaunul de la
birou, le rupse metodic în mici fărâme, pe care le azvârli
apoi în aer. Concentrându-şi puterea, le dădu forma unei
semiluni din argint filigranat, de mărimea unui pumn. Un
pumnal ca un ac străpunse o inimă minusculă, roşie, care
pulsa în centrul semilunii şi un fir de sânge începu să se
scurgă pe dantelăria argintie.
Sculptura macabră pluti în aer ca o întruchipare a
frustrării lui. Abia respirând, Gray numără secundele:
— Şase, şapte, opt, nouă, zece…
Ajunsese la treizeci şi două când uşa se deschise,
întrerupându-i concentrarea. Reece intră în cameră, se opri
brusc şi se holbă la mica operă de artă, cu gura căscată.
Semiluna însângerată tremură şi se fărâmiţă în mici fuioare
care căzură pe podea.
Mai mult de treizeci şi două de secunde. Niciuna dintre
creaţiile lui nu mai durase atât de mult până acum. Gray
se aplecă şi culese bucăţelele în vreme ce Reece trecu pe
lângă el.
— Oh, Doamne, îmi pare rău că am lăsat aşa o
dezordine. Am vrut să mă întorc şi să strâng totul înainte
să vii tu, dar…
Vocea i se stinse, neştiind ce să mai spună. Gray ridică
din umeri.
— Se pare că bunele intenţii ale tuturor se pierd în
vânt. Dar nu contează. N-am de gând să petrec aici mai
mult timp decât e strict necesar.
Aruncă apoi bucăţelele de hârtie în coşul de gunoi şi
ieşi din cameră.
Probleme.
Rehanne se refugie în bibliotecă. Se trânti într-un
scaun, îşi puse coatele pe masă şi îşi propti bărbia în
pumni.
— Te căuta Gray, spuse Petra, apropiindu-se de ea.
Era îngrijorat.
— A găsit-o! strigă Coral de lângă birou, scutind-o pe
Rehanne de explicaţii.
Petra clătină din cap cu compasiune şi se aşeză alături
de ea.
— Biata Coral a fost aproape copleşită de furia şi
deprimarea pe care le emana Gray. Probabil că timpul
petrecut acasă nu 1-a ajutat deloc.
Rehanne făcu semn că nu.
— Iar acum îşi varsă tot veninul asupra ta, spuse
Coral aşezându-se şi ea la masă şi punându-şi o mână pe
braţul ei. Nu trebuie să-1 laşi să facă asta. Tu nu-1 poţi
tămădui, dar el te poate molipsi. Simt de la tine aceleaşi
vibraţii negative pe care le-am receptat de la el, dar ceva
mai slabe. Vor deveni însă mai puternice, dacă îţi va face
asta ori de câte ori vă întâlniţi.
Rehanne privi spre cele două fete, dornică să le facă să
înţeleagă. Erau cele mai bune prietene ale ei la Simonton şi,
în acelaşi timp, n-ar fi putut fi mai diferite una de cealaltă.
Coral avea trăsăturile delicate ale unei statuete de porţelan,
cu părul scurt, drept şi negru tuns impecabil, astfel încât
să-i scoată în evidenţă fruntea înaltă şi gâtul subţire. Petra
era solidă, osoasă, cu faţa lată şi obrajii roşii ca ai fetelor de
la ţară, deşi provenea din Kannia, un oraş mare din
provincia Delta, unde tatăl ei avea o înaltă funcţie
guvernamentală. Pe cât erau însă de diferite ca înfăţişare,
pe atât de apropiate erau în modul de a gândi. Amândouă o
susţinuseră anul trecut în eforturile ei de a-1 ajuta pe
Gray, dar acum păreau că s-au întors complet împotriva
lui.
— Era supărat că nu l-am întâmpinat la autobuz, le
spuse Rehanne. Şi avea dreptate; ar fi trebuit să fiu acolo.
Am încercat să-i explic, dar scuza este, într-adevăr,
prostească.
Şi le povesti despre cercelul pierdut de Chantal.
— Chestia asta e ciudată, murmură Petra încruntân-
du-se, dar nu mai continuă.
— Care chestie e ciudată?
— Faptul că cerceii erau ai mamei ei, răspunse Petra şi
ezită din nou. N-ar trebui să-ţi spun asta, fiindcă nici eu n-
ar trebui s-o ştiu: Chantal provine dintr-o familie foarte
săracă; a venit aici cu o bursă. Nu-mi pot imagina că mama
ei ar avea nişte cercei de preţ.
— Zicea că sunt moştenire de familie.
— Cred că asta e posibil. Dar dacă aşa stă situaţia…
Petra se întrerupse şi clătină din cap. Nu pot să spun nimic
mai mult. Dar nu-mi vine să cred că mama ei a moştenit
bijuterii de valoare.
Rehanne nu mai insistă; nici nu-i păsa de unde are
Chantal cerceii. Cert era că unul se pierduse, iar ea îl
căutase când ar fi trebuit să-1 întâmpine pe Gray, iar
absenţa ei îl rănise şi motivul invocat îl înfuriase. Trebuia
să găsească o modalitate de a repara lucrurile. Doar asta
conta acum.
— Nu cred că situaţia se va schimba, dar cred că te pot
ajuta să-1 convingi pe Gray că nu trebuie să te
învinovăţească fiindcă ai întârziat, spuse Coral.
Recunoscătoare că prietena ei era dispusă să se
concentreze asupra adevăratei probleme, Rehanne îi
ascultă atentă explicaţia:
— Poate ai observat că eu fac tot posibilul ca s-o evit
pe Chantal. Fiind empată, nu suport să fiu în preajma ei.
Ea e empată inversă.
— Empată inversă? Coral încuviinţă.
— Empaţii percep emoţiile celorlalţI. În ultima vreme
am reuşit să le blochez mult mai bine decât înainte, dar nu
mă pot feri de nimic din ceea ce emite Chantal. Ea
proiectează totul în afară, şi nu numai spre mine. Dacă stai
aproape de ea, nu se poate să nu simţi ce face; cu cât
emoţia e mai puternică, cu atât o proiectează mai intens în
exterior. De aceea, dacă era într-adevăr necăjită şi obsedată
de ideea de a găsi cercelul, ţi-a transmis şi ţie aceeaşi
emoţie. De asta n-ai putut pleca din cameră, fiindcă i-ai
resimţit panica. Te-a copleşit nevoia de a găsi cercelul, la fel
ca pe ea… sau poate chiar mai mult.
Uşurarea pe care o resimţise Rehanne aflând că-şi
poate justifica purtarea faţă de Gray se spulberă când îşi
dădu seama de implicaţiile dezvăluirilor făcute de Coral.
— Deci tot anul, stând în aceeaşi cameră cu Chantal,
va trebui să simt tot ceea ce simte ea!
 — Ba nu va trebui, interveni Petra. Tu ai capacitatea
de a reprima emoţiile atunci când scapă de sub control.
Probabil că de aceea te-a pus directoarea în cameră cu ea.
Rehanne se gândi la sugestia prietenei sale în timp ce-
şi rodea o unghie.
— Ştii doar că nu-mi folosesc niciodată talentul ăsta,
replică ea.
— Ei, cred că va trebui s-o faci. E cea mai bună
apărare a ta.
— Dar nu e drept!
De atâta ros, Rehanne îşi reteză vârful unghiei. Coral
se strâmbă şi o întrebă:
— Ce ţi se pare că e mai rezonabil – s-o pună în
cameră cu cineva care are puterea de a se apăra, dar nu
vrea s-o folosească sau s-o repartizeze cu o persoană lipsită
de apărare?
Avea dreptate, deşi lui Rehanne nu-i plăcea să
recunoască acest lucru. Sosirea lui Britnor, care venea din
atelierul alăturat, o scuti de alte comentarii. Se apropie de
ele scărpinându-se în cap, cu părul zbârlit în toate părţile.
Moţăi rapid un salut spre Rehanne şi apoi se întoarse spre
Petra.
— E o carte în lista celor de lipit pe care n-o găsesc. Pe
toate celelalte le-am identificat, dar pe asta nu-mi amintesc
s-o fi văzut vreodată. Am căutat prin tot atelierul, am
verificat rafturile şi masa de cărţi, dar n-o găsesc.
— Despre ce carte e vorba?
— Una despre care n-am auzit niciodată, deşi cred că
pe mine se va da vina dacă lipseşte. Se numeşte
Transformări, transmutări şi metamorfoze.
— Nu ştiu nimic despre ea, spuse Petra. Elevii nu pot
împrumuta cărţi înainte de începerea cursurilor şi, dacă e
pe lista celor de lipit, trebuie să fi fost aici la sfârşitul
anului trecut. Probabil că a luat-o vreun profesor. Trebuie
să lase un bileţel când împrumută o carte, dar unii dintre ei
sunt mai neglijenţi. Eu nu mi-aş face griji pentru ea.
Britnor continua să aibă însă o mină necăjită.
— A trebuit să mă rog de directoare să mă numească
în echipa de la bibliotecă anul ăsta, fiindcă nu credea că
merit acest privilegiu. Dar Nevii a refuzat locul şi toţi cei din
anul al treilea… îşi sfârşi fraza cu o ridicare din umeri, dar
Rehanne înţelese ce voise să spună. Toţi băieţii din anul al
treilea, cu excepţia lui Nevii Santomayor, fuseseră implicaţi
în complotul care dusese la capturarea şi transformarea lui
Gray.
Transformare… Titlul cărţii care lipsea! Ar fi oare
posibil să aibă vreo legătură cu…? Ba nu, asta era o
prostie! Complotul acela avusese loc cu doi ani în urmă, iar
cartea dispăruse acum. Aşa cum spusese Petra, probabil că
o împrumutase un profesor care uitase să lase bileţelul
impus. Devenea şi ea paranoică, la fel ca Gray. Coral avea
dreptate: se molipsea de la el.
Fiindcă nu voia să se întoarcă în cameră imediat după
masa de seară, Gray rătăci prin sălile de la etajul întâi,
evitându-i pe ceilalţi, care rămăseseră la parter. Se aşezase
lângă Rehanne la masă şi ea îi povestise în şoaptă că
Chantal era o empată inversă – de parcă asta ar fi explicat
totul. Dar poate că explica. Deja nu se mai simţea furios şi
îi spusese şi ei acest lucru. Dar răceala faţă de ea nu
dispăruse. Rehanne o simţea, fiindcă el n-o putea ascunde.
Zăboviseră în salon doar câteva minute, până ce ea se
scuzase şi plecase. El o îndepărta; ştia acest lucru şi totuşi
nu se putea înfrâna să n-o facă.
Uşa bibliotecii era încuiată, iar pe coridor domnea
întunericul. Se aşeză pe podea şi rămase acolo o vreme,
încercând să-şi pună ordine în gânduri. Poate ar trebui să
admită că greşise întorcându-se la şcoală, să-şi facă din
nou bagajele şi să plece acasă. Dar nici acolo situaţia n-ar
fi mai bună. Părinţii l-ar lăsa probabil să lucreze în
magaziN. Îl iubeau, erau îngrijoraţi pentru el şi le-ar fi
plăcut să-1 poată avea mereu sub ochi. Dar prezenţa lui nu
era bună pentru afaceri; vara asta, atitudinea lui
morocănoasă îndepărtase clienţiI. Încercase să fie plăcut şi
amabil, dar negura din suflet îşi iţea capul urât în cele mai
nepotrivite momente.
Aerul pe culoarul acesta fără ferestre era fierbinte şi
înăbuşitor. Deşi nu hotărâse încă nimic, se ridică şi porni
să rătăcească aiurea pe coridoare. Puţinii elevi care
rămăseseră jos erau în salon, aşa că avu grijă să nu se
apropie. Se duse spre uşile ce dădeau în curtea interioară,
dar erau încuiate.
— Locul ăsta e ca o închisoare, bombăni pentru sine.
Încercă apoi uşile câtorva săli de clasă. Majoritatea
erau încuiate, dar una cedă când o împinse. Intră, închise
uşa în urma lui, aprinse lumina şi începu să cerceteze
încăperea fără a căuta ceva anume, ci încercând doar să-şi
ocupe mintea cu ceva banal. Adună câteva bucăţi de cretă –
pregătite pentru noul an şcolar. Se duse cu ele la o bancă,
se aşeză, le întinse în faţa lui şi le răzui metodic până ce le
transformă într-o pulbere fină.
O movilă de praf de cretă se formase deja pe bancă.
Suflă asupra ei şi îşi folosi puterea pentru a o modela,
creând o copie a figurii lui Rehanne cu ochii închişi şi
buzele întredeschise; albeaţa cretei îi conferea un aspect
cadaveriC. Îşi retuşă apoi creaţia, scobindu-i obrajii,
afundându-i ochii în orbite şi lăsându-i bărbia să atârne.
Chipul alb ca de mort plutea în aer în faţa lui, bătându-şi
parcă joc de el. Prea uluit de ceea ce făcuse pentru a mai
număra secundele, se holbă oripilat la sculptura care nu
voia să piară. Cu găvanele ochilor goale, se zgâia la el plină
de reproş. Habar nu avea cât timp trecuse, dar chipul nu se
destrămă de la sine, aşa cum se întâmplase cu toate
celelalte creaţii ale salE. În fine, o izbi cu pumnul şi
sculptura explodă într-un nor de praf de cretă. Se ridică,
strănută şi îşi scutură pulberea de pe haine.
— Ei bine, mare mizerie ai făcut, domnule Becq.
Se răsuci spre uşă. Veronica stătea în prag cu mâinile
în şolduri şi o expresie consternată pe chip. O clipă mai
târziu, intră în clasă.
— Credeai cumva că nu avem destule de făcut acum,
la începerea noului an? Ori ţi s-a părut că noua mea
asistentă are nevoie de o mică iniţiere?
În spatele îngrijitoarei se zărea o siluetă subţire într-o
rochie cu picăţele şi cu un şorţ alb pe deasupra. Părul îi era
ascuns sub un batic. Figura îi părea oarecum familiară, dar
nu avu timp s-o privească mai îndeaproape. Veronica se
apropie de el, bâţâind un deget în faţa lui.
— Nu, domnule, n-o să faci tu murdar aici ca să cureţe
alţii după tine! Respectul faţă de ceilalţi este una dintre
lecţiile de bază la Şcoala Simonton şi ar trebui s-o înveţi şi
tu. Mai sunt şi alţii pe lume în afara ta, mulţi care au
suferit şi au fost trataţi nedrept, dar experienţa i-a întărit,
nu i-a determinat să-şi verse necazul pe toţi ceilalţi.
Cu aceste cuvinte, îngrijitoarea scoase un prosop ud de
la brâu şi-1 aruncă pe bancă.
— Ai grijă să ştergi fiece firicel de praf înainte să pleci.
N-o să curăţăm noi după tine; nici acum, nici altădată.
Copleşit de ruşine, îşi plecă fruntea. Fusese într-adevăr
lipsit de respect. Cu ochii în podea, bâigui o scuză. Când în
cele din urmă ridică privirea, Veronica şi asistenta ei
dispăruseră. Puse mâna pe prosop şi trecu la treabă.
Lina se ridică în picioare, se întinse, se duse la
fereastră, trase perdelele verzi şi privi cerul înstelat. La
adunarea de mâine, noul an şcolar – ultimul ei an la
Simonton – avea să înceapă în mod oficial. Nu se îndoia
deloc de faptul că avea să absolve la vară. Deja îşi
recăpătase suficiente puteri pentru a fi încrezătoare că va
atinge nivelul al treilea. Dar voia mai mult decât atât. O
rodea faptul că fosta ei colegă de cameră ajunsese la cel
mai înalt nivel. O Expertă! Şi totuşi, când sătuseră
împreună, ea fusese cea care o învăţase pe Tria să vadă
dincolo de iluzia ce ascundea adevărata înfăţişare a şcolii.
Da, fără îndoială că Tria vedea acum mult mai bine;
era greu să nu fii invidioasă. Cel puţin ea – singura dintre
elevi – ştia ce devenise Tria între timp şi unde se afla în
prezent. Zâmbi şi lăsă perdeaua să cadă la loc.
Fără astâmpăr, se fâţâi de colo-colo prin cameră o
încăpere spaţioasă, aproape luxoasă, după părerea ei.
Mâine, când va sosi, Giselle – noua ei colegă de cameră – o
va percepe cu totul altfel. Ei i se va părea mică şi
înghesuită, cu mobilier ieftin şi uzat. Iar Lina nu-şi va da
osteneala s-o lumineze la minte. Giselle atinsese deja
nivelul al doilea şi tindea, la fel ca ea, spre al treilea.
Capacitatea de a sesiza realitatea era o parte integrantă a
acestui progres. Linei nu-i părea rău că o ajutase pe Tria; la
urma urmei, şi ea o ajutase. Lui Giselle nu-i datora însă
nimic; să înveţe singură, pe propria-i piele!
Era plăcut să aibă camera numai pentru ea în seara
asta. Lipsa intimităţii era lucrul pe care-1 suporta cel mai
greu la şcoală. Desigur, cu Tria se obişnuise şi îi plăcuse să
se ia la întrecere cu ea; însă Giselle nu va fi, desigur, o
provocare similară. Nici acum nu înţelegea Lina de ce
fusese repartizată în cameră cu ea; nu vedea ce ar putea
avea ele două în comun.
Poate că un pahar cu lapte i-ar mai potoli starea de
agitaţie. Ar fi distractiv să se furişeze la bucătărie şi să dea
o raită pe la frigider. Era târziu, luminile fuseseră probabil
stinse la etajul întâi şi scările erau păzite, dar ea putea
vedea pe întuneric şi talismanul o va ajuta să treacă de
pază.
 Deschise un sertar al comodei şi pipăi în colţ după
cerculeţul de aur cu cele patru pietre preţioase. Dar nu era
acolO. Începu să caute în tot sertarul. Nimic. Verifică şi
celelalte sertare, pe măsuţa de toaletă, în şifonier.
Talismanul dispăruse.
Nu erau mulţi cei care ştiau despre existenţa lui. Kress
ştia; lui i-1 împrumutase odată şi-i fusese de folos. Dacă ar
mai avea nevoie de el, n-ar ezita să-1 fure. Probabil că el îl
luase.
Lina mârâi şi îşi chirci degetele de parcă ar fi fost nişte
gheare. Dacă ar avea puteri depline, l-ar înfrunta chiar
acum. Dar şi ea, aidoma lui Kress, putea extrage putere de
la alţii, deşi n-o mai făcuse de multă vreme. De azi înainte
însă, nu va mai avea asemenea scrupule. Kress trebuia să-
şi înveţe lecţia; devenise prea înfumurat. Poate că va dura
două sau trei zile, dar îşi va recupera talismanul şi o va
face într-un fel pe care Kress să nu-1 poată uita vreodată.
Semnul fiarei.
Rehanne avea o stare de spirit pe măsura dimineţii de
afară: însorită, caldă şi aurie. Lumea ei revenise pe calea
cea dreaptă. Se întâlnise cu Gray la micul dejun şi
constatase că starea i s-a îmbunătăţit atât de mult, încât
părea că e din nou băiatul vesel pe care-1 cunoscuse ea
iniţial. Vorbiseră, glumiseră şi râseseră pe toată durata
mesei şi se întâlniseră din nou mai târziu pentru a merge la
adunarea inaugurală. Discursurile fuseseră cele de fiecare
an şi elevii izbutiseră să îndure plictiseala schimbând
priviri sugestive şi comentarii în şoaptă. Când crezuseră că
toţi vorbitorii încheiaseră şi că vor fi liberi să plece,
directoarea urcă şi ea pe podium.
— Cu toate că mă aştept la un an şcolar bun, aşa cum
sunt sigură că vă aşteptaţi şi voi, şi în ciuda faptului că îmi
displace să aduc o notă solemnă acestei ocazii fericite,
există o problemă asupra căreia trebuie să vă avertizez.
 Directoarea se întrerupse şi expresia ei austeră atrase
chiar şi privirile celor mai puţin interesaţi dintre
participanţi.
— Sunt sigură, continuă ea, că mulţi dintre voi aţi
observat, când aţi sosit la şcoală, prezenţa inspectorului-şef
Ardrey de la poliţia din Millville. Trebuie să vă amintesc că
el şi mulţi dintre subalternii săi au anumite prejudecăţi
împotriva celor dotaţi şi în special împotriva acestei şcoli.
Din fericire, poliţia nu dispune de forţe suficiente pentru a
posta un om aici permanent. Fiţi siguri însă că nu vor rata
nici un prilej de a pune şcoala într-o lumină proastă. De
aceea, va trebui să fiţi foarte atenţi ori de câte ori vă veţi
duce în Millville şi să nu faceţi nimic, absolut nimic din
ceea ce ar putea atrage atenţia poliţiei.
Rehanne aruncă o privire spre Chantal, care şedea
două rânduri mai în spate şi avea o mutră plictisită. Spera
că fata ascultase spusele directoarei. Anul trecut, împreună
cu două prietene din anul al doilea puseseră la cale o farsă
în Millville, folosindu-şi puterile şi atrăgând mânia
poliţiştilor. Elevele din anul doi primiseră interdicţie de a
mai participa la cursuri anul acesta; Chantal scăpase de
pedeapsă deoarece, în anul întâi fiind, se considerase că e
mai puţin vinovată, fiind influenţată de elevele mai mari.
— Eu şi cadrele didactice vom depune toate eforturile
pentru a ne asigura că în şcoală nu se va întâmpla nimic
care să determine întoarcerea poliţiei aici. Dacă fiecare
dintre voi va studia cu atenţie Manualul drepturilor şi
responsabilităţilor ce le revin elevilor şi dacă veţi respecta
cu scrupulozitate regulile menţionate acolo, nu vom avea
nici un fel de probleme. Vreau să vă atrag din nou atenţia
asupra seriozităţii acestui avertisment. Conduita voastră se
va reflecta nu doar asupra Şcolii Simonton, ci şi asupra
întregii comunităţi de dotaţi din provincia Castlemount. Vă
rog să nu uitaţi acest lucru, oriunde veţi fi şi orice veţi face
în cursul acestui an.
Acestea fiind zise, adunarea se încheie şi elevii ieşiră în
curte, aşezându-se la rând pentru a-şi primi orarul.
Avertismentul de la sfârşit aruncase un nor asupra
bunei dispoziţii a lui Rehanne. Cunoscând bine tragicele
evenimente care aduseseră, acum doi ani, şcoala în atenţia
autorităţilor locale, se întoarse spre Gray pentru a vedea
cum reacţionează la spusele directoarei. Spre imensa ei
uşurare, el zâmbi şi-i strânse mâna.
— E-n regulă, n-am de gând să-mi expun talentele în
Millville, o tachină el.
Râzând, îl lăsă şi se duse la rândul în care aşteptau cei
al căror nume începea cu o literă din a doua jumătate a
alfabetului; Gray se aşeză la celălalt. După ce îşi primiră
orarele, se întâlniră la fântână ca să le compare. Aveau
două cursuri împreună: Formule alchimice şi elixire
tămăduitoare^ predat de magistrul Hawke, şi Istorii de caz
în etică, susţinut de magistrul San MartE. În plus,
Rehanne avea să urmeze şi cursul de Traducere şi utilizare
a limbilor oculte, predat de doamna Dova. Limbile folosite
de magi deţineau un interes aparte pentru Rehanne.
Cunoştea foarte bine una dintre cele mai des utilizate în
domeniul vrăjilor şi ştia câteva expresii din alta, mai
misterioasă; pe ambele le învăţase de la bunica ei.
În general, era încântată de orarul ei, deşi i-ar fi plăcut
ca altcineva, nu magistrul Tumberlis, să susţină cursul de
Istorie a vrăjilor şi farmecelor. Moşu* Tumbă tindea să
devieze de la subiect şi nu o dată aţipise în mijlocul
plictisitoarei sale prelegeri. Chiar şi aşa însă, talentul ei de
a face vrăji nu putea decât să beneficieze de pe urma
acestui curs.
Şi Gray era mulţumit, nu doar de materiile la care
fusese repartizat împreună cu Rehanne. Descoperirea,
dezvoltarea şi extinderea talentelor, curs predat de doamna
Blake, îi va fi de ajutor, dar surpriza cea mare consta în
faptul că avea în orar şi un curs aparte, susţinut de însăşi
directoarea Miryam Vedreaux: Comunitatea celor dotaţi –
studiu special
— Rareori se întâmplă ca directoarea să predea un
curs, spuse Gray studiindu-şi orarul. Cum crezi că am avut
norocul să fiu înscris la acesta?
Rehanne îşi aruncă o privire ascuţită, dar expresia lui
uimită o asigură că întrebarea lui nu fusese una sarcastică.
— Totdeauna te-a plăcut, răspunse ea.
— Poate că mă consideră un fel de provocare
personală, râse Gray.
Rehanne era încântată de schimbarea lui. Deprimarea
şi furia de ieri trebuie să fi fost cauzate de oboseala celor
două zile de drum de la Mercanton. Le zări pe Petra şi Coral
şi flutură din mână până ce prinse privirea uneia dintre ele.
Fetele se apropiară, înaintând cu greu printr-o mulţime de
elevi din anul întâi. Coral îl studie pe Gray îngrijorată şi
Rehanne simţi un val de mulţumire văzând că prietena ei
se relaxează.
— Orarele noastre sunt excelente! anunţă ea. Cum
sunt ale voastre?
— Destul de bune, răspunse Petra. Eu am un curs
avansat cu Aletheia, dar am fost repartizată iar la orele
plictisitoare de etică.
— Şi noi! râse Rehanne. Dar la istorii de caz? Petra
încuviinţă amărâtă.
— Ei bine, vom suferi toţi trei împreună. Coral, tu ai
scăpat de ele?
— Eu am avut noroc. Am două cursuri cu doamna
Blake şi unul cu magistrul HawkE. În locul celei de-a patra
materii, voi lucra la bibliotecă, iar doamna Dova îmi va
preda metodele de cercetare şi de gestionare a bibliotecilor.
 Şi Coral îi întinse lui Rehanne orarul ei, ca să-1
studieze.
— Şi noi doi, eu şi Gray, avem primul curs cu
magistrul Hawke.
Gray o prinse pe Rehanne de braţ, oprindu-i
comentariile entuziaste. Coral îşi lăsă mâna să cadă şi
degetele ei moi scăpară orarul pe jos. Pe chip i se citea
durere şi furie.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Rehanne privind când la
ea, când la Gray.
El arătă cu degetul: Lina şi Oryon se plimbau braţ la
braţ printre trandafiri.
— Şi ieri i-am văzut împreună aici, murmură Gray
printre dinţii încleştaţi. Oare o iau din nou de la capăt?
— Nu, Gray, n-o iau! replică Petra pe un ton ferm,
vecin cu mânia. Nu e cazul să vezi conspiraţii acolo unde
nu există niciuna. Ceea ce s-a întâmplat în trecut s-a
întâmplat şi gata. S-a sfârşit. Oryon este cu totul alt om. Ai
şti asta dacă ai încerca să vorbeşti cu el.
— Şi, în plus, te face să te simţi mizerabil. Te roade pe
dinăuntru. Te provoc să te duci chiar acum să vorbeşti cu
Lina şi Oryon.
— Nu!
— Ţi-e frică.
Replica seacă a lui Coral căzu între ei ca o mânuşă
aruncată în obrazul adversarului. Rehanne îşi ţinu o clipă
respiraţia, fără a-1 scăpa pe Gray din ochi. Prietenele ei
forţau situaţia, dar o făceau în cel mai potrivit moment.
Gray dădu drumul braţului ei şi făcu un pas spre cei doi.
Du-tey Gray! îl îndemnă ea mental.
El mai făcu un pas, şi încă unul. Se strecură printre
grupurile de elevi din anul întâi şi doi. Petra şi Coral
rămăseseră alături de Rehanne; le simţea susţinerea tăcută
în vreme ce ochii ei nu se dezlipeau de Gray.
 Aproape că ajunsese lângă Lina şi Oryon, când Reece
veni în grabă spre el, îl opri şi începu să-i vorbească,
gesticulând agitat. Fără a putea auzi ce-i spune, Rehanne
îşi rodea unghiile de frustrare, văzând cum Reece îl reţine
în vreme ce Lina şi Oryon se îndepărtează, se întâlnesc cu
Jerrol şi Davy şi se opresc să discute împreună. Alţi doi
conspiratori. Gray nu se va apropia niciodată de toţi patru.
— A fost atât de aproape! murmură Petra, dând glas
gândurilor lui Rehanne.
— Va trebui să căutăm o altă ocazie, decise Coral. Ca
şi cum uitase ce avusese de gând, Gray intră cu Reece în
clădirea şcolii. Şi totodată a uitat de mine, îşi spuse
Rehanne stăpânindu-şi cu greu lacrimile.
Gray se simţea prins în cursă, manipulat. Nu voia să
vorbească cu Oryon. Şi nici cu Lina. Şi totuşi, Petra avea
dreptate: mânia îi învenina viaţa. Nu credea că, vorbind,
lucrurile se vor rezolva, dar poate că merita să facă o
încercare. Paşii i se răriră în vreme ce se apropia de ei;
trebuia să facă efort să-şi poată continua drumul. Deodată,
Reece apăru în faţa lui şi Gray se dădu înapoi, speriat; nu-
1 văzuse venind.
— Ai mai fost în cameră de dimineaţă, de când ai
coborât la micul dejun?
Avu nevoie de câteva clipe până să înţeleagă şuvoiul de
cuvinte al colegului său.
— Nu. Am rămas cu Rehanne jos şi am vorbit până
când a început adunarea. Ce s-a întâmplat?
— Eu am urcat acum câteva minutE. În camera
noastră a fost cineva. Totul e întors pe dos. Birourile sunt
răsturnate, sertarele deschise sau aruncate pe podea, iar
hainele sunt împrăştiate peste tot. S-a umblat şi în dulap.
Nu ştiu dacă a dispărut ceva sau a fost doar un act de
vandalism.
— Şi ai crezut că eu am făcut asta?!
 — Păi… Nu… N-am ştiut…
— Nu contează. Vreau să văd şi eu.
Reece se răsuci şi porni spre clădire. Aripa camerelor
era pustie şi tăcută. Toţi elevii erau afară, discutând despre
orare şi bucurându-se de razele soareluI. Înăuntru, puteai
crede că a venit noaptea. Becurile chioare de la capetele
culoarului nu reuşeau să alunge umbrele, care pentru un
moment părură să lunece şi să se răsucească aidoma unor
stafii.
Iluzia pieri când Reece deschise uşa camerei, lăsând
lumina să se reverse pe culoar. Soarele pătrundea prin
ferestrele lipsite de perdele, învăluind harababura într-o
boare aurie. Cuvintele colegului său nu izbutiseră să-1
pregătească pe Gray pentru priveliştea din interior.
Sertarele din lemn zăceau pe podea, zdrobite. Sticlele
fuseseră spartE. În încăpere duhnea a loţiune după ras. Pe
lângă faptul că erau împrăştiate în toată camera, hainele
lor fuseseră rupte şi sfâşiate, de parcă un tigru dăduse
iama printre ele.
Sau o panteră. Lina. Colegele ei spuseseră că nu se
mai transformă, dar poate că greşeau; poate că învăţase să
fie mai discretă în privinţa asta.
Gray intră în cameră, ridică o cămaşă zdrenţuită,
studie o serie de zgârieturi lungi pe scaunul de la birou şi
pipăi tăieturile paralele din saltea, devenind tot mai convins
că numai fata-felină putea fi responsabilă pentru asemenea
distrugeri.
— Ar trebui s-o anunţăm pe directoare, nu-i aşa?
spuse Reece, care îl urmase în cameră şi strângea, cu
piciorul, cioburile unei ceşti de cafea.
— Aşa cred. Va trebui să ne grăbim. Din clipă în clipă,
va coborî în sala de mese pentru prânz.
— Mă duc să văd dacă mai e în birou.
 Reece ieşi în grabă şi paşii lui răsunară pe culoarul
pustiu. Gray însă spera să n-o găsească. Raţiunea îi
spunea că directoarea trebuie să afle ce s-a întâmplat, dar
o altă voce din interiorul lui îi şoptea: Caut-o pe Lina şi
rezolvă singur chestia asta.
Dacă ar putea! Chiar dacă îşi pierduse o bună parte
din puterea iniţială, Lina avea încă mai multă decât el. Şi
cu ce s-o atace, la urma urmei? Să creeze o sculptură şi să
i-o arunce în faţă? Cioburile de ceaşcă şi de sticlă se
ridicară în aer şi formară capul unui animal încornorat, o
creatură ca un ţap, numai că nu exista în lume vreun ţap
care să emane o aură malefică atât de intensă. Rânjetul ei
ticălos părea că-şi bate joc de el. Se concentră pentru a face
sculptura să dispară, dar aceasta rămase locului până ce la
uşă îşi făcu apariţia directoarea.
În clipa aceea creatura se răsuci lent, cu faţa spre ea,
şi explodă într-o arteziană de cioburi. Directoarea ridică
mâna, cu piatra inelului orientată în afară. Nici-unul dintre
proiectilele ascuţite n-o atinse nici pe ea, nici pe Reece, care
stătea în spatele ei; cioburile căzură cuminţi pe podea.
Gray nu avu însă acelaşi noroc. Ace de sticlă i se în-
fipseră în faţă şi în mâini. O durere incredibilă îi străpunse
ochiul. Şiroaie de sânge începură să i se scurgă pe obraji.
Directoarea se apropie de el, călcând peste mormanele de
sticlă spartă.
— Stai liniştit! îi ceru ea, luându-i capul în mâini.
— Ochiul meu! urlă Gray şi gura i se umplu de sânge.
Se zvârcoli în strânsoarea ei, încercând să domolească
durerea ce-i sfredelea capul.
— Stai liniştit! repetă directoarea, prinzându-1 mai
bine. Domnule O'Shannon, vino aici şi ajută-mă să-1 ţin.
Gray simţi cum alte două mâini îl înhaţă de umeri. Se
zbătu în continuare. Fiara încornorată… îl înjunghiase…
Trebuia să fugă.
 — Sunt aici.
O voce blândă. O atingere uşoară. Gray se linişti şi
rămase nemişcat, abia respirând. Degetele directoarei se
mişcau pe faţa lui şi ajunseră la ochi.
— Gata, gata acum.
Ceva ca lama unui cuţit îi ieşi din ochi. O ceaţă roşcată
îi întunecă vederea. Ochiul îi palpita. O uşoară presiune pe
globul ocular îi alungă durerea. Clipi de câteva ori. Deja
vedea mai bine. Directoarea se aplecă asupra lui, degetele
ei trecându-i peste obraji. Veronica se afla lângă ea, cu o
mână pe braţul lui.
— Acum îi poţi da drumul, domnule O'Shannon. Şi
adu-mi un prosop ud din baie.
Strânsoarea de pe umerii lui pieri. Din spate, Reece
trecu pe lângă cele două femei. Când el ieşi din cameră,
directoarea întrebă:
— A fost opera ta, fiara aceea?
— Aşa cred, dar n-am intenţionat s-o creez… sau s-o
sparg.
Gray îşi trecu palma peste obraz. Tăieturile erau deja
vindecate, dar amintirea lor încă îl mai durea.
— Niciodată nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Arta
mea a fost totdeauna inofensivă. Nu înţeleg ce se petrece.
Mai întâi, harababura asta – şi Gray arătă cu braţul
lucrurile împrăştiate prin cameră – şi apoi sculptura. Adică,
nu-i nici o legătură între ele, dar…
— Nu fii chiar atât de sigur, îl întrerupse Veronica,
întorcându-se apoi spre directoare: De mine nu mai aveţi
nevoie şi e aproape ora mesei. Duceţi-vă împreună cu Gray,
iar eu rămân să curăţ mizeria de aici.
— Foarte bine. Haide atunci, domnule Becq!
— Mulţumesc, Veronica, îşi aminti el să spună în clipa
în care ieşeau din cameră.
 În prag se întâlniră cu Reece, care aducea prosopul ud
şi i-1 întinse directoarei. Aceasta la rândul ei i-1 dădu lui
Gray.
— Şterge-ţi sângele de pe mâini şi de pe faţă. Apoi,
întorcându-se spre Reece, adăugă: Clopoţelul a sunat ora
mesei. Du-te jos. Venim şi noi imediat. Veronica va face
curat în cameră. Nu vorbi cu nimeni despre ceea ce s-a
întâmplat aici.
Reece dispăru pe scări, iar Gray îşi şterse faţa şi
mâinile. Directoarea îl inspectă şi spuse:
— Bun. S-a dus totul. Cum îţi simţi ochiul? Ai
probleme cu vederea?
— Nu simt nimic. Durerea a dispărut.
Închise ochiul care nu fusese rănit şi privi cu celălalt.
Părea să fie perfect normal. Directoarea înclină din cap,
aprobator.
— Excelent! Şi acum, domnule Becq, trebuie să te rog
şi pe tine să nu discuţi cu nimeni despre cele întâmplate.
Eu voi începe o investigaţie. Tu nu trebuie să faci absolut
nimic în privinţa camerei; de asemenea, te vei abţine de la
realizarea altor sculpturi. Ţin să subliniez acest lucru. Nu
încerca să-ţi mai foloseşti puterile. Eclar?
— Foarte clar. Dar nici înainte n-am intenţionat să le
folosesc. Chestia aceea s-a format singură.
— Aşa deci! înseamnă că trebuie să discutăm mai în
amănunt. Vino în biroul meu după masa de prânz. Se
întâmplă ceva ciudat şi trebuie să descoperim ce anume.
Discujii.
Gray intră în sala de mese în urma directoarei. Văzu
scaunul gol de lângă Rehanne, dar pretinse că nu 1-a
observat. Ştia că fata se aştepta să se aşeze lângă ea, dar
dacă o făcea, va trebui să-i explice de ce plecase aşa brusc
cu ReecE. Îi va povesti la un moment dat despre dezastrul
din cameră; Rehanne ştia să păstreze un secret. Dar nu
acum, nu în faţa tuturor celorlalţi de la masă – Petra, Coral
şi Britnor. Chiar dacă directoarea nu le-ar fi cerut, lui şi lui
Reece, să păstreze secretul, tot n-ar fi vrut să afle toată
lumea ce se întâmplase.
Zări un loc liber la o masă de lângă uşă şi se duse spre
el, deşi cei care stăteau acolo erau elevi în anul întâi.
Rareori se amestecau cei din anul al treilea cu bobocii şi
chipurile celor trei se întoarseră spre el cu uimire când
Gray se aşeză.
— Nu muşc, le spuse el zâmbind, deşi poate că aţi
auzit despre mine cu totul altceva.
Tăcerea stânjenitoare care urmă îi confirmă faptul că
bobocii aflaseră despre toanele lui şi că li se spusese,
probabil, să-1 evitE. Îşi aminti jenat cum cu doi ani în
urmă, pe când el era în anul al doilea de şcoală, bobocii
apelau la el pentru a-i sfătui şi a-i încuraja; venise vremea
să-şi refacă reputaţia zdruncinată.
— Eu sunt Gray Becq, le spuse el. E al patrulea an pe
care îl petrec aici şi încă n-am ajuns la nivelul al treilea. S-
ar putea spune deci că nu sunt un elev silitor.
Voise să glumească, dar nimeni nu râse. Un puştan
slăbuţ, cu faţa plină de coşuri, înghiţi cu greu nodul din gât
şi mărul lui Adam, ieşit în afară, îi jucă aidoma unui dop pe
valuri.
— Eu sunt Todrick, domnule, murmură el. Iar acesta e
Dwayne, adăugă el arătând spre colegul lui scund şi
blonziu care părea prea copleşit pentru a vorbi singur.
Copii, îşi spuse Gray. Sunt doar nişte copii.
Cel de-al treilea băiat, un tânăr cu tenul măsliniu, păr
negru tuns scurt şi urechi mari, se aplecă în faţă şi întrebă:
— Talentul tău este arta, nu-i aşa? Al meu e muzica.
Mă numesc Viad.
— Muzica? se arătă Gray interesat. Adică îţi foloseşti
puterile pentru a face muzică?
 Băiatul încuviinţă şi adăugă:
— Aşa.
Lină ca o şoaptă, o melodie plăcută, cântată parcă la
oboi, începu să răsune în mintea lui Gray. Acordurile
armonioase ale unei viori i se alăturară, urmate de notele
pure ale unui trombon şi de ritmul sincopat de tobă.
Combinaţia neobişnuită alcătuia o muzică cum Gray nu
mai auzise vreodată, tulburătoare, puţin înspăimântătoare
şi totuşi atât de frumoasă, încât când se sfârşi rămase cu o
senzaţie de tristeţe şi goliciune sufletească. Privi spre
Todrick şi Dwayne pentru a vedea dacă şi ei erau la fel de
mişcaţi; ambii erau însă ocupaţi cu sosul din farfurie.
— Mâncarea e întotdeauna atât de scârboasă? întrebă
Dwayne înghiţind o bucată de peşte.
Ignorând întrebarea, Gray se întoarse spre Viad, care îl
privi drept în ochi.
— Ţi-am trimis-o numai ţie, îi spuse el, confirmân-du-i
bănuielile.
— A fost minunată.
— Dar deloc practică. La fel ca arta ta.
— Dar de unde ai ştiut…?
Renunţă să mai continue. Băieţii îi cunoşteau
reputaţia; ştiau probabil toată povestea. Todrick împinse
un bol spre el.
— Nu mâncaţi, domnule?
Domnule! Modul în care i se adresau îl făceau să se
simtă atât de bătrân! Bolul era plin cu orez aburind. Gray
îşi puse puţin pe farfurie, acceptă platoul pe care i-1 oferi
Dwayne şi luă o bucată de peşte. Nu-i era foame, dar
mâncarea avea să-i dea o ocupaţie, scutin-du-1 să mai
vorbească; nu mai avea chef de discuţii despre talente
inutile, lipsite de orice valoare practică.
Colegii săi de masă îi respectară brusca schimbare de
dispoziţie. Continuară să pălăvrăgească, fără a încerca vreo
clipă să-1 implice şi pe el. Gray termină de mâncat repede
şi ieşi din sala de mese, hotărât s-o aştepte pe Rehanne şi
s-o ia deoparte pentru a vorbi cu ea în linişte înainte de a
se duce în biroul directoarei.
Lina îşi făcu apariţia singură. Nu putea rata ocazia,
aşa că făcu un pas spre ea.
— Vreau să vorbesc cu tine, îi spusE. Între patru ochi.
Intrigată şi nedumerită, Lina îl urmă spre sălile de
clasă şi aşteptă până ce el găsi o uşă descuiată. Clasa nu
era tocmai locul pe care l-ar fi ales ea pentru o discuţie
confidenţială. Profesorii se pregăteau pentru prima zi de
şcoală; uşa descuiată putea însemna că unul dintre ei
putea să intre în orice moment cu manuale sau cu alte
materiale didactice. Sala era însă cea în care preda
magistrul Hawke, iar el uita adesea – şi Lina ştia asta – să
încuie uşile.
Odată ajunşi înăuntru, Gray se răsuci spre ea cu faţa
schimonosită de furie şi ochii sălbatici.
— Ţi-ai lăsat urmele de gheare peste tot în cameră, o
acuză el. Chiar crezi că sunt prost?
Toată lumea ştia cât de bizar devenise Gray; probabil
că acum îşi pierduse controlul.
— Nu înţeleg despre ce vorbeşti, Gray.
— Despre vandalism. Să nu încerci să negi! Numai tu
puteai fi! Vreau să ştiu de ce ai făcut-o.
— Ce vandalism? Unde? Şi de ce crezi că eu am făcut-
o?
Vorbind, Lina se depărtă de el, îndreptându-se încet
spre uşă.
— Vandalismul din camera mea, ce altceva?! Lasă
aerele astea inocente! Nevinovată n-ai fost niciodată.
— Nu-mi dau nici un fel de aere. N-am făcut nimic nici
ţie, nici camerei tale şi nu pricep de ce crezi că aş fi
vinovată.
 Lina era din ce în ce mai furioasă şi mai neliniştită, dar
încercă să păstreze un ton rezonabil, să dea impresia că e
calmă. Eforturile ei eşuară însă. Gray izbi cu pumnul în
banca lângă care se opriseră.
— Cine altcineva decât tine îşi poate schimba forma?
Cine altcineva mi-ar sfâşia hainele făcându-le mici fâşii cu
colţii?
— Nu ştiu. Dar eu nu m-am mai transformat de un an,
de când Tria…
Nu-şi mai termină fraza. Gray ştia că îşi pierduse
puterile. Nu putea bănui în ce măsură şi le recăpătase şi ea
n-avea de gând să-1 lumineze în acest sens.
— Cine altcineva ar fi avut motive s-o facă? insistă el.
— Dar ce te face să crezi că eu aş avea motive?
— Tu ai fost implicată… Te-am văzut flirtând acum cu
Oryon. Chestia aceea nu s-a terminat încă. Nu vrei tu să se
termine!
— Tu eşti cel care n-o laşi să se termine, Gray, tu
singur! Toţi regretă cele întâmplate. Oryon nu mai e acelaşi
ca înainte, dar tu nu vrei să crezi asta.
— Şi ceea ce s-a petrecut azi demonstrează că am
dreptate, replică Gray strângând în mâini spătarul unui
scaun, de parcă ar fi fost gata să-1 înhaţe şi să-1 azvârle
spre ea.
— Singurul lucru pe care îl demonstrează e că eşti un
fraier! izbucni Lina, pierzându-şi stăpânirea de sine. Tragi
concluzii pripite pe baza unor lucruri care s-au întâmplat
acum doi ani şi nu mai au nici o importanţă pentru nimeni,
cu excepţia ta.
— Atunci explică-mi tu ce s-a întâmplat în camera
mea.
— N-am idee ce s-a întâmplat, răspunse ea fără a-i
scăpa din ochi mâinile încleştate pe spătarul scaunului.
Ştiu doar ce mi-ai spus tu, adică foarte puţiN. Înţeleg că în
camera ta a intrat cineva care a întors-o cu susul în jos. Ai
un coleg care stă cu tine, nu-i aşa? Au fost distruse şi
lucrurile lui, sau numai ale tale? Şi când s-a petrecut asta?
Pentru prima dată, umbra unei îndoieli flutură pe faţa
lui.
— Dimineaţă. Cândva, între micul dejun şi prânz.
Reece a urcat în cameră şi a văzut, spuse el şi apoi îşi
încruntă fruntea, încercând să-şi amintească. Hainele lui…
patul lui… biroul lui. Da, şi lucrurile lui erau rupte şi
sfâşiate. Totul. Camera întreagă. Ca şi cum o felină… o
panteră… s-a dezlănţuit înăuntru.
— Între micul dejun şi masa de prânz eu am stat de
vorbă cu prietenii mei, am fost la adunare, mi-am luat
orarul şi am rămas în curte până la ora mesei, vorbind cu
Oryon. Ne-ai văzut şi tu. Gray se înfurie iar.
— Da, v-am văzut. Probabil vă felicitaţi reciproc pentru
reuşita voastră. Te-am văzut cu el şi ieri, tot în curte.
Complotând. Luând totul de la capăt. Vreţi mai multă
putere, mereu vreţi mai multă putere.
— Dacă aş vrea mai multă putere, nu la tine aş căuta-
o.
Gray tresări. Aici, Lina lovise la ţintă. Şi parcă pentru a
spori şocul, îşi concentră puterile asupra scaunului pe care
îl strângea el în mâini. Scaunul se micşoră atât de rapid,
încât Gray se dezechilibră şi aproape căzU. Îi dădu drumul
şi dădu din mâini pentru a-şi regăsi echilibrul. Lina îşi
folosi puterea pentru a trage scaunul departe de el şi-1
readuse la dimensiunile lui fireşti. Gray se repezi spre ea.
— Ticăloaso! O să…
— Ce se întâmplă aici?
Vocea enervată a magistrului Hawke răsună chiar în
spatele Linei. Ea se trase într-o parte şi se ascunse în
spatele profesorului, silindu-1 pe Gray să se oprească
brusc. Magistrul ridică bastonul în aer, ţinându-1 ca pe un
scut.
— Miss Mueller, de ce te urmăreşte domnul Becq? Nu
te-a rănit, nu-i aşa?
— Nu, domnule profesor. Aţi venit chiar la timp,
răspunse Lina pe un ton recunoscător şi în acelaşi timp
uşurat.
Gray pufni.
— Cum aş putea răni o felină?
— Domnul Becq crede că îl persecut, continuă ea,
începând să se retragă spre uşă. Am impresia că şi-a ieşit
din minţi. Nu-1 pot convinge că nu am nimic cu el. Poate că
reuşiţi dumneavoastră să vorbiţi cu el.
— Voi vorbi în mod cert.
— Trebuie să mă duc la o întrevedere cu directoarea,
domnule, spuse Gray în grabă. N-am putea discuta în
biroul dumneaei?
Lina nu mai aşteptă răspunsul profesorului. Ieşi din
clasă şi o luă la fugă pe coridor. Magistrul Hawke privi în
urma ei înţelegător; îl va putea convinge ea mai târziu că
frica de Gray o determinase să plece într-o asemenea grabă.
La urma urmei, ultimul lucru de care avea nevoie acum era
o întâlnire cu directoarea. Trebuia să-1 găsească pe Oryon
şi să-1 prevină cu privire la suspiciunile nebuneşti ale lui
Gray. Poate că el avea idee cine era vandalul. Oricine ar fi
fost acesta însă, momentul pe care şi-1 alesese era foarte
prost. La urma urmei, nimeni nu avea de unde să ştie că ea
intenţionase ca într-una dintre zilele următoare să se
transforme în panteră pentru a-i da o lecţie lui Kress. Acum
însă, dacă ar face-o şi cineva ar afla, toată lumea ar acuza-
o că ea a vandalizat camera lui Gray. Va trebui deci să-şi
schimbe planurile, să găsească o altă modalitate de a-1
pedepsi pe Kress.
 Dar nu trebuie să iau chip de panteră pentru asta,
domnule Klemmer! îmi voi pune puterile la încercare cu ale
tale. Sunt mai puternică acum decât eram înainte; mult
mai puternică decât îţi închipui tu. Vei vedea asta, destul
de curând.
În salon era foarte cald, dar Rehanne răbdă fiindcă din
locul în care stătea putea vedea foarte bine scările. Gray nu
urcase în cameră după masa de prânz; când ieşise ea de la
masă, îl văzuse dispărând pe culoar spre sălile de clasă –
însoţit de Lina! îi trecuse prin minte că Gray o evitase la
prânz fiindcă nu reuşise mai devreme să discute cu Oryon
şi Lina şi fiindcă voia să remedieze acest neajuns înainte de
a da ochii cu ea. De aceea, Rehanne hotărâse să aştepte în
salon, pândind întoarcerea lui.
La scurt timp după ce se aşezase pe scaunul bine ales,
directoarea urcă spre biroul ei. Neliniştea îi crescu văzând-o
puţin mai târziu coborând iar, intrând în salon şi oprindu-
se în faţa ei.
— Miss Zalos, l-ai văzut pe domnul Becq după prânz?
— Păi… cred că discută cu cinevA. Îl aştept.
Directoarea o aţinti cu o privire încruntată, care o făcu să
se simtă de parcă ar fi fost un ţânc prins cu o năzbâtie.
— Dacă trece pe aici, te rog să-i aminteşti că trebuia să
vină în biroul meu după masa de prânz. Spune-i că îl
aştept.
Cu asta se întoarse şi urcă scările, iar Rehanne rămase
locului curioasă şi totodată neliniştită. Dar îl place pe Gray,
îşi reaminti ea. Probabil că vrea să-i vorbească doar despre
cursul pe care îl predă.
Şi totuşi, nu putea scăpa de senzaţia că era vorba
despre altceva, despre ceva mai grav. Când Lina ieşi
singură de pe culoar, fugind, şi urcă scările două câte
două, neliniştea ei se transformă în îngrijorare. Un minut
mai târziu îl văzu şi pe Gray ieşind, urmat de magistrul
Hawke, care îşi agita bastonul ca pe o sabie în luptă.
Rehanne sări în picioare, dar expresia de pe chipurile celor
doi o azvârli la loc pe scaun. Se făcu mică, ghemuindu-se,
ca Gray să n-o poată vedea spionându-1.
El nu aruncă însă nici o privire în direcţia ei, ci urcă
spre etaj, cu profesorul pe urmele lui. Rehanne se ridică şi
se duse mai aproape: cei doi intrară în biroul directoarei.
Deci Gray avea probleme! îl putea aştepta până ce
ieşea, pentru a-1 ruga să se retragă undeva singuri, astfel
încât el să-i poată povesti ce se întâmplase. Dar dacă era
iar într-una dintre pasele lui negre, probabil că va refuza să
discute cu ea. Iar dacă intrase într-un necaz serios, poate
că nu i se va permite să-i vorbească. Şi totuşi, avea nevoie
de ajutorul ei; Rehanne era sigură de asta.
Dar exista o modalitate de a afla ce se întâmplă. Nu era
una etică şi putea intra într-un necaz serios dacă afla
cineva, însă îngrijorarea pentru Gray îi alungă orice
reţinere. Urcă repede în cameră, intrarea ei precipitată
luând-o pe Chantal prin surprindere. Fără a-i da însă
atenţie, Rehanne deschise un sertar şi luă din el o
lumânare şi o cutie cu chibrituri. Din alt sertar scoase o
fotografie a lui Gray şi eşarfa primită de la el anul trecut, de
ziua eI. În cele din urmă, înhăţă de pe comodă o pilă de
unghii şi o zbughi imediat pe coridor, trântind uşa în urma
ei.
La etajul fetelor exista în acest an o cameră liberă. Era
încuiată, dar lacătul avea să cedeze rapid în faţa pilei de
unghii. Mâinile îi tremurau în vreme ce manevra pila;
pierduse deja câteva minute preţioase şi era posibil să
ajungă prea târziu pentru a mai auzi ceea ce voia să audă.
Lacătul se deschise şi Rehanne intră, închizând apoi
uşA. Înăuntru era înăbuşitor, dar nu mai pierdu vremea să
deschidă geamul. Luă oglinda rotundă de pe uşă, o aşeză
pe podea, aprinse lumânarea şi picură puţină ceară pe
sticlă, astfel încât lumânarea să stea în picioare pe faţa
oglinzii. Mototolind eşarfa, o puse în faţa lumânării şi propti
fotografia de ea. Cu ochii aţintiţi asupra figurii în alb şi
negru a lui Gray, recită în străvechea limbă a magilor
incantaţia graţie căreia va putea auzi tot ce auzea şi
prietenul ei.
Vraja ar fi funcţionat mai bine pe întuneric; în lumina
ce pătrundea prin fereastra prăfuită, flacăra lumânării abia
dacă era vizibilĂ. În plus, căldura îi distrăgea atenţia; pe
faţă şi pe braţe i se scurgeau picături de sudoare. Nu
renunţă însă şi, în scurt timp, voci slabe şi îndepărtate
începură să răsune din flacăra lumânării. Se strădui să
audă, să distingă glasurile şi să înţeleagă despre ce era
vorba. Primele cuvinte pe care izbuti să le distingă erau ale
directoarei:
—… faptă pripită şi nebunească poate avea
repercusiuni serioase.
Vocea lui Gray răsună mai clară, dat fiind că asupra
lui se concentrase incantaţia:
— Dar n-am speriat-o cu adevărat. S-a prefăcut de
ochii magistrului Hawke; ştie că nu am puterea de a-i face
rău.
— Înţeleg că magistrul s-ar putea să fi perceput
situaţia într-un mod oarecum eronat. Acest lucru nu este
însă important. Fiindcă a văzut ce a văzut, a trebuit să-i
povestesc despre vandalism şi despre natura lui bizară. Nu
i-am putut cere să plece fără a-i da o explicaţie. Deşi i-am
dezvăluit cât de puţin am putut, sunt sigură că i-am trezit
unele suspiciuni.
— Pe Lina n-o va bănui. Ea 1-a zăpăcit şi n-ar putea
accepta…
Glasul directoarei îi întrerupse replica:
 — Nu, tu nu poţi accepta posibilitatea ca miss Mueller
să fi spus adevărul când a negat că ar şti ceva despre
vandalism.
— Dovezile sunt clare.
Vocea lui Gray căpătase un ton morocănos şi
încăpăţânat.
— Mie dovezile îmi spun altceva, replică directoarea
surprinzător de blând şi de încet, astfel că Rehanne abia
reuşi s-o audă. Te rog să-ţi aminteşti de sculptura despre
care ai spus că s-a format singură. Oare n-ai recunoscut-o?
— Nu! N-am mai văzut niciodată aşa ceva.
— Serios? Eu cred că ai mai văzut, când… malefic.
Rehanne pierdu câteva cuvinte, dar nu-i fu greu să
înţeleagă la ce se referise directoarea – la perioada în care
Gray fusese prizonierul Femeilor Teribile. Protestul lui pe
un ton scăzut îi confirmă bănuielile.
— A fost un demon slobozit de Femeile Teribile. Mi-e
teamă că…
Din nou glasul directoarei scăzu într-atât încât
Rehanne nu mai auzi nimic, deşi se apropie de lumânare
până ce îşi fripse urechea.
— Nu!
Strigătul lui Gray o făcu să sară înapoi.
— Nu! Nu se poate… Eu n-am… Credeţi că eu însumi
am făcut-o? Cum aş fi putut? Nici nu m-am întors la mine
în cameră! Am fost cu Rehanne dinainte de micul dejun şi
până când a venit Reece să-mi spună ce s-a întâmplat.
Împietrită, Rehanne încercă disperată să audă
răspunsul directoarei, dar vraja începu să se destrame,
tulburând vocile. Degeaba se strădui s-o refacă;
dezamăgirea îi distrusese puterea de concentrare.
— Gray, gemu ea. Gray, de ce minţi? Oare ce ai făcut?
 Un sunet în spatele ei o luă prin surprindere. Suflă
rapid în lumânare şi se întoarse. Clanţa se mişcă. Uşa se
deschise încet.
Întâlniri.
Gray şedea încremenit şi mut, încercând să înţeleagă
ce-i spusese directoarea: că un demon se folosea probabil
de el – şi de arta lui – pentru a pătrunde în şcoală şi a se
răzbuna pe cei care le luaseră Femeilor Teribile prada de
sub nas. Dar nu era posibil! Nu-i aşa?
Nu putea uita însă modul straniu în care ultima lui
sculptură se formase de la sine. Directoarea sugerase că
Gray văzuse probabil demonul cât timp fusese prizonierul
Femeilor Teribile. El unul nu ţinea minte aşa ceva, dar
amintirile lui din acea perioadă erau şterse şi vagi.
Directoarea credea că el şi le reprimase până ce, sub
stresul stârnit de vandalizarea camerei, ele izbucniseră, iar
subconştientul lui fusese cel care crease sculptura.
Asta nu ar explica însă de ce se spărsese apoi. Cu
niciuna dintre creaţiile lui anterioare nu se mai întâmplase
aşa ceva; toate căzuseră pur şi simplu la pământ, sub forţa
gravitaţiei. Capul acela hidos de ţap explodase însă din
interior, ca şi cum o forţă malefică ţâşnise din el.
— Am bănuit de ceva vreme că, fără să ştii, ai adus cu
tine ceva rău de pe acel tărâm blestemat, spuse
directoarea, întrerupând tăcerea îndelungată care se
aşternuse între ei. Am sperat că voi reuşi să te protejez
până ce creatura aceea se va manifesta şi va putea fi
exorcizată. Din nefericire, o simplă exorcizare nu va da nici
un rezultat.
— De ce?
Efortul de a înţelege aduse cu sine o sâcâitoare durere
de cap.
— Când sculptura a explodat, demonul a fost eliberat
şi astfel s-a deschis calea pentru alţii de teapa lui. Demonii
pot lua înfăţişări diferite şi probabil că va fi imposibil să-i
găsim şi să-i exorcizăm pe toţi.
— Dar eu sunt liber acum…? Demonul m-a părăsit?
Directoarea oftă şi îşi împreună mâinile.
— E posibil să te fi părăsit, dar mi-e teamă că… ciobul
care ţi-a străpuns ochiul i-a permis să intre din nou în tine
– lui sau altuia ca el. Eu ţi-am vindecat rana, dar n-am
putut identifica şi elimina răul care s-a răspândit din ea.
Capul îi vuia de durere, de parcă în el se zbătea o fiară
turbată.
— Dar ştiţi că…?
— Bănuiesc. E o bănuială fundamentată. Sigură însă
nu sunt. Tu trebuie să ştii asta mai bine decât mine.
Dar nu ştia. Se ridică, încercând să-şi dezmorţească
picioarele, dar în biroul acela înghesuit nu avea loc. Ocoli
scaunul pe care stătuse şi se aplecă peste spătarul lui.
— Şi dacă am în mine creatura aceea… una dintre
acele creaturi… o puteţi scoate?
— Aş putea, dar asta nu le-ar afecta pe celelalte, care
se vor întoarce, probabil, în tine. Nu, trebuie să găsim o
modalitate de a scăpa de toate.
— Cum?
Gray strângea în mâini spătarul scaunului şi privea fix
dincolo de birou, încercând să distingă, în lumina slabă,
expresia de pe chipul directoarei.
— Am folosit deja o incantaţie divinatorie pentru a afla
numele demonului pe care l-ai sculptaT. Îl cheamă Gruefell.
Voi încerca să aflu şi numele celorlalţi; asta îmi va permite
să dispun de o oarecare putere asupra lor. Apoi voi căuta o
modalitate de a-i trimite înapoi, pe Tărâmul Teribil. Dat
fiind că tu ai fost calea prin care au venit aici, e posibil ca
tot tu să fii cea prin care vor fi expediaţi. Vom încerca să-i
adunăm pe toţi şi să-i dirijăm, prin tine, spre tărâmul din
care au venit, închizând apoi poarta în urma lor.
 Gray gemu şi îşi îngropă faţa în palme. Deci el va
trebui să fie calea prin care va trece o întreagă turmă de
demoni… Dar nu era posibil! Trecuse prin prea multe!
Acum era rândul altcuiva să…
— Nimeni altul nu poate face asta, Gray, spuse ea pe
un ton blând.
Trebuia să se aşeze; simţea că i se face rău. Iar capul…
Directoarea veni alături de el, ajutându-1 să se aşeze pe
scauN. Îi puse palma pe frunte şi aşa îi mai ostoi durerea.
— Nu pot, spuse el. Nu pot s-o fac. Ştiţi ce puţină
putere mi-a rămas.
— Am cunoscut odată pe cineva care credea nu are
nici o putere. Tu îmi aminteşti de el. Şi, la fel ca el, dispui
de mult mai multă putere decât bănuieşti. Dar n-am să te
oblig să accepţi. Decizia trebuie să-ţi aparţină.
Tristeţea din vocea ei îi atinse o coardă sensibilă şi
Gray ridică ochii spre ea. I se scurgeau lacrimi pe obraji.
— Du-te acum, îi spuse ea. Să nu vorbeşti cu nimeni
despre asta. Dar dacă hotărăşti să-mi urmezi planul,
întoarce-te.
Îl ajută se se ridice în picioare, îl conduse spre ieşire şi
închise uşa în urma lui. Zdruncinat şi năuc, porni spre
camera sA. Înăuntru era curat, nu se mai vedea nici o
urmă a dezastrului. Dârele lăsate de gheare dispăruseră de
pe mobilier, iar pătura, aşternuturile şi salteaua erau din
nou întregi. Deschise şifonierul şi privi înăuntru: hainele
lui, intacte, atârnau pe umeraşE. În sertarele comodei,
batistele erau frumos aranjate, alături de fulare şi de
lenjeria de corp. Lucrurile lui Reece fuseseră şi ele reparate.
Doar sticluţele cu loţiuni şi ceaşca lipseau, absenţa lor
confirmându-i că totul nu fusese doar un simplu coşmar.
Rehanne rămăsese cu ochii aţintiţi la uşa care se
deschidea încet. Nu avea unde să se ascundă, nu putea
face nimic altceva decât să aştepte şi să vadă cine era. Uşa
se căscă mai mult, dând la iveală dincolo de ea culoarul
gol, pustiu. Şi totuşi, certitudinea că nu era singură în
cameră devenise mai puternică decât oricând. Fiori de
gheaţă îi urcau pe braţe şi pe spinare.
— Cine-i acolo?
Nimeni nu răspunse la întrebarea ei şoptită, dar
simţea clar cum cineva – sau ceva – o urmăreşte. Sări în
picioare, gata să fugă, dar convingerea că prezenţa
nevăzută se postase între ea şi uşă o încremeni locului.
— Pleacă! spuse ea, însoţind cuvântul cu o fermă
comandă mentală.
Un şoc o străbătu – dovadă incontestabilă că puterea
ei se confrunta cu o altă minte omeneascĂ. Îşi dirijă
întreaga forţă de convingere şi constrângere în următoarea
comandă mentală: Pleacă din această încăpere! Uită că ai
venit vreodată aici! Uită că m-ai văzut!
Prezenţa se retrase. Rehanne se relaxă; era din nou
singurĂ. Întotdeauna se simţea vinovată când îşi folosea
talentul de constrângere, considerând că e mult mai
preţioasă cealaltă abilitate a sa, de a face vrăji şi farmece.
Dar de această dată o folosise în mod greşit, pentru a trage
cu urechea. Cineva o prinsese şi se văzuse nevoită să-şi
folosească forţa de constrângere mentală toate astea fiindcă
era îngrijorată cu privire la Gray. Iar acum îngrijorarea îi
era mai mare ca niciodată.
Adună de pe jos obiectele folosite, curăţă ceara de pe
oglindă, pe care o puse la loc pe uşă, şi ieşi fără zgomot pe
culoar, pornind în grabă spre camera ei.
Chantal şedea la birou, desenând linii pe o bucată de
hârtie. Nu privi spre ea şi Rehanne nu spuse nimic când
aşeză la loc eşarfa, lumânarea şi fotografia, uşurată că nu
era luată la întrebări. După aceea ieşi, tot fără un cuvânt,
şi coborî la parter în speranţa că-1 va găsi pe Gray.
 Poate că mai era încă în biroul directoarei. Cel puţin,
ea aşa spera; avea să pândească la uşă pentru a-1 prinde
când iese. Nu-i va povesti ce făcuse, dar îl va convinge într-
un fel să-i spună ce anume discutase cu directoarea. Iar
dacă va refuza, îşi va folosi puterea de constrângere.
Trebuia să ştie totul; altfel, cum ar putea să-1 ajute?
Uşa de la biroul directoarei era închisă; de aici nu
putea deduce nimic şi nu-i rămânea decât să spere că Gray
nu ieşise deja. Din salon nu putea vedea uşa biroului, aşa
că şterse de praf o treaptă pe la jumătatea scării şi se
aşeză, lipindu-se de zid pentru a le permite celorlalţi să
treacă. Nu erau mulţi însă prin preajmă; majoritatea
elevilor se retrăseseră în camerele lor sau ieşiseră în curte
pentru a se bucura de ultima zi liberă înainte de începerea
cursurilor. De aceea, când o elevă din primul an trecu pe
lângă ea plângând în hohote, Rehanne se simţi obligată să
se ridice şi să încerce s-o consoleze.
Fata intră în salon şi se prăbuşi pe canapea. Rehanne
se aşeză alături şi îşi puse un braţ în jurul umerilor ei,
alungându-şi gândul că de acolo nu putea vedea scările.
— Ce s-a întâmplat? Te pot ajuta cu ceva? Dându-şi la
o parte părul lung şi drept care îi acoperea faţa, fata ridică
spre ea ochii roşii şi înlăcrimaţi.
— Eu sunt Rehanne Zalos. Sunt în anul al treilea.
Dacă dorul de casă te face să plângi…
Fata clătină din cap şi părul îi căzu din nou pe obraji.
Rehanne aşteptă până când fata o privi cu o expresie
incertă printre şuviţele de păr. Hai odată! o îndemnă ea în
gând, străduindu-se să nu-şi arate nerăbdarea. O să-l ratez
pe Gray din cauza ta.
Dar fata nu se grăbea deloc; noi şiroaie de lacrimi
începură să-i curgă pe obraji. Şi le îndepărtă cu părul, îşi
şterse nasul cu dosul palmei şi în cele din urmă spuse, ca
şi cum asta explica totul:
 — Eu sunt Maridel.
— Şi?
— Îmi pare rău, se smiorcăi fata. E… Rază de Lună.
— Rază de Lună?
Rehanne se întrebă dacă nu cumva fetei îi lipsea o
doagă.
— Pisoiul meu.
Această explicaţie deloc lămuritoare fu urmată de alte
hohote de plâns. Rehanne privi disperată spre uşa
salonului; n-ar fi trebuit să se lase astfel prinsă în capcană.
— Ce-i cu pisoiul tău? întrebă ea.
— A dispărut. L-am adus cu mine. L-am strecurat pe
furiş în camera mea, ascuns în bagaje. Trebuie să-1 am cu
mine, înţelegi? Magia mea nu funcţionează fără el. Şi e un
pisoi cuminte, sincer! Nu face gălăgie, nu murdăreşte
podeaua, nu zgârie mobilele şi nu supără pe nimenI. Îi ţin
cutia cu nisip sub pat şi o schimb de două ori pe zi. Debra,
colega mea, a zis că n-are nimic împotrivă, că nu va spune
nimănui şi a avut grijă să nu-i dea drumul din cameră. Dar
Rază de Lună a dispărut şi nu-1 mai găsesc pe nicăieri!
Pe cele şapte niveluri! Nătânga asta de fată chiar o fi
crezut că poate ţine secretă prezenţa unei pisici într-o
şcoală pentru cei cu talente magice?! Dacă motanul scăpa,
n-avea să-1 ţină în loc iluzia care conferea şcolii aspectul ei
aparent. Fiindcă ajunsese deja la nivelul al treilea, Rehanne
zărea uneori saloane şi coridoare lungi care duceau spre
alte dimensiuni. Pisica le putea găsi şi ea, pornind apoi în
explorarea lor; poate că fugise după un şoarece şi ajunsese
într-un alt univers! Dar lui Maridel nu avea de gând să-i
spună aşa ceva.
— Va trebui să-i povesteşti directoarei despre motanul
tău şi s-o rogi să te ajute să-1 găseşti, o sfătui ea. Vino! Te
duc eu la biroul ei şi îi voi explica, alături de tine.
 Având astfel o scuză pentru a bate la uşa directoarei,
putea afla dacă Gray se mai afla încă acolo sau nu.
— Directoarea!
Expresia îngrozită din ochii lui Maridel ilustra clar ce
credea fata despre sugestia ei. Dar Rehanne nu se dădu
bătută.
— Să nu-ţi închipui că nu a aflat deja despre Rază de
Lună. Ea ştie tot ce se întâmplă în şcoală. E imposibil să ţii
aici o pisică fără ştirea ei, aşa că e mai bine să mărturiseşti
adevărul. Crede-mă, ea îţi poate găsi motanul mai uşor
decât oricine altcineva.
Rehanne o ridică apoi în picioare şi o conduse, mai de
voie, mai de nevoie, până la uşa directoarei, unde ciocăni în
vreme ce Maridel stătea alături cu o privire îngrozită. Uşa
se deschise şi Rehanne aruncă o privire în birou. Gray nu
era înăuntrU. Îl ratase.
— Doamnă directoare, Maridel are o problemă pe care
cred că e bine s-o discute cu dumneavoastră, spuse ea
înhăţând mâna fetei de teamă să nu fugă. O puteţi primi
acum?
De la înălţimea ei, directoarea privi în jos spre ea, cu
un zâmbet amuzat pe buzele subţiri şi parcă străpun-
gându-i sufletul cu ochii.
— M-aş bucura s-o primesc, dar n-o pot ajuta să-şi
găsească pisica. Dacă nu mi-ar fi ascuns prezenţa ei aici, i-
aş fi oferit o modalitate de a o păstra în siguranţă. Acum,
soarta motanului e în mâinile ei.
Maridel se cocoşă la auzul acestui răspuns şi dădu să
plece, dar Rehanne o ţinu bine de mână.
— Du-te! îi spuse ea şi o împinse înăuntru. Directoarea
se trase într-o parte pentru a-i face loc să intre. Ca un
animal încolţit, Maridel o zbughi în birou. Adunându-şi
curajul, Rehanne întrebă repede:
 — Voiam să vă mai întreb dacă l-aţi văzut pe Gray;
spusese că trebuie să discute cu dumneavoastră şi mă
întrebam dacă ştiţi unde s-a dus după aceea.
— Nu-ţi pot spune unde s-a dus când a plecat de aici.
Ţi-aş sugera să nici nu-1 cauţi. Are nevoie să fie singur, să
se poate gândi bine. Nu poţi lua tu hotărâri în locul lui,
miss Zalos. Grija ta e lăudabilă, dar nu deţii toate datele
necesare; s-ar putea să te confrunţi cu forţe mult prea
puternice pentru tine.
— Păi, dacă sunt prea puternice pentru mine, cum ar
putea spera Gray să le facă faţă? El e aproape neputincios.
— Dacă ar fi neputincios, nu s-ar afla aici, la Şcoala
Simonton, replică directoarea. Tu nu ai abilitatea necesară
pentru a evalua nivelurile de puterE. Îţi sugerez să nu
încerci să rezolvi probleme a căror natură n-o înţelegi. Ai
procedat corect când ai adus-o la mine pe Maridel Denham.
Ai avut dreptate când ai recunoscut că nu-i poţi rezolva tu
problemA. Încearcă să recunoşti însă că şi problema
domnului Becq, care este mult mai serioasă decât aceasta,
trebuie lăsată pe mâini mai pricepute decât ale tale.
Cu acestea, directoarea intră în birou şi închise uşa în
urma ei, iar Rehanne rămase consternată în mijlocul
coridorului.
Lina aştepta în întuneric, pe culoarul de lângă
bibliotecă, unde Oryon acceptase s-o întâlnească după
masa de seară. Biblioteca era închisă; urma să se deschidă
mâine, după începerea cursurilor. Astăzi nimeni nu avea
vreun motiv să treacă pe aici. Lina făcuse totuşi în aşa fel
încât toţi cei care se abăteau prin zonă să fie cuprinşi de un
sentiment de groază şi s-o ia la fugă, fără a observa cele
două siluete înveşmântate în negru şi ascunse în
semiobscuritate.
Adoptase şi ea obiceiul lui Oryon de a se îmbrăca din
cap până-n picioare în negrU. În seara asta purta o fustă
neagră din bumbac, lungă până aproape de glezne, şi o
bluză de mătase neagră care i se mula pe sâni. La urechi îi
atârnau cercei, de asemenea negri.
Oryon veni cu întârziere şi, chiar înainte ca el să spună
ceva, Lina simţi că era furios.
— S-a întâmplat ceva? întrebă ea punându-şi o mână
pe braţul lui.
— Nu-mi găsesc bagheta. Nu este acolo unde am lăsat-
o. Nu e pe nicăieri în cameră şi Troy jură că n-a văzut-o.
— La fel ca talismanul meu. Doar că talismanul poate
fi folosit de oricine, pe când bagheta – nu văd cine ar putea-
o utiliza. Kress oare?
— Nu cred. Ea e armonizată cu puterea mea. Cel care
a furat-o ar trebui să poată şterge amprenta mea şi s-o
impregneze cu a lui. Nu cred că el ştie să facă asta. Şi n-am
habar cine ar putea şti.
— Oryon, se întâmplă lucruri foarte ciudate. N-am
avut ocazia să-ţi povestesc până acum despre Gray.
— Ce-i cu Gray? ripostă el făcând un pas în spate şi
trăgându-şi braţul de sub mâna ei.
În mod clar nu avea chef să discute despre altceva
decât chestiunea pentru care se întâlniseră. Probabil că nu
remarcase nici bluza ei de mătase, nici cerceii strălucitori şi
nici parfumul scump cu care se dăduse. Renunţând la
atitudinea ei cochetă, Lina îi povesti despre întâlnirea cu
Gray şi despre conversaţia lor. Când sfârşi, se apropie din
nou de el şi-i cuprinse mijlocul cu braţele.
— Chiar m-a speriat, adăugă ea rezemându-şi fruntea
de pieptul lui. Nu din punct de vedere fizic. Ştiam că mă
pot proteja dacă devine violent, dar nu sunt obişnuită să
am de-a face cu nebunii şi el exact aşa se comporta. Mi-a
fost teamă că aş putea face sau spune ceva care să-1
întărâte şi mai mult. Şi n-am vrut să fiu eu responsabilă…
 — Lina! Oryon îi ridică faţa spre ea şi clătină din cap.
Nu face una ca asta! Nu ţi-a fost teamă. De ce nu-mi spui
drept ce vrei de la mine, ca să terminăm odată?
Se trase departe de el, cu un râs uşor ruşinat.
— Eşti prea încăpăţânat, Oryon Brew. De ce nu te mai
pot prinde oare deloc cu garda jos?
— Fiindcă te cunosc mult prea bine, Lina Mueller, râse
şi el.
Deci nu avea rost să fie evazivă.
— Ai de gând să mă ajuţi să fac ceva în privinţa lui
Kress?
— Da, dacă aş şti sigur că vinovatul e Kress.
— Cine altul ar putea fi? Cine altul ne urăşte la fel ca
el?
— Gray.
În seara asta parcă voia cu tot dinadinsul s-o scoată
din pepeni.
— Gray nu are puterea necesară.
— Iar Kress n-are suficientă imaginaţie ca să distrugă
camera lui Gray şi să dea vina pe tine pentru asta. E ceva
prea indirect pentru el. E în stare să-ţi fure talismanul dacă
îi trebuie pentru ceva anume sau să-mi fure mie bagheta –
asta dacă n-ar fi luat înainte talismanul tău! Dar să fure de
la amândoi şi s-o facă într-un mod în care să ne dea clar de
bănuit că el e vinovatul… Nu, nu cred că are curajul. Doar
ştii că nici el nu şi-a recăpătat întreaga putere.
— Dar poate extrage de la alţii.
— La fel ca tine.
— Dacă găsesc pe cineva dispus să-mi permită. El ar
găsi uşor o fetişcană din anul întâi sau doi pe care s-o
încânte şi s-o convingă să-i cedeze din puterea ei. Şi
probabil că exact asta face deja. Prostuţa aia de Chantal…
Oryon o întrerupse izbucnind în râs şi-i mângâie
bărbia cu un deget.
 — Iar tu nu poţi încânta pe nimeni, nu-i aşa?
— Dar eu n-amâncepu ea cu indignare.
— Nu, dar ai face-o dacă ai putea. Ascultă-mă, Lina! îi
ceru el prinzând-o de umeri şi înfigându-şi degetele în
carnea ei. Nu acţiona pripit sau la mânie. Putem găsi
modalităţi mai subtile de a-1 presa pe Kress – modalităţi
care ne vor arăta dacă e vinovat de ceva, în afară de prostie.
Nu risca tot ce-ai obţinut până acum pentru o răzbunare
greşit direcţionată.
Lina se smulse din strânsoarea lui şi îşi masă umerii; o
să facă vânătăi acolo unde o strânsese el.
— Şi ce sugerezi? întrebă ea pe un ton plin de dispreţ.
El îi ignoră ostilitatea din glas.
— Mă întreb la ce i-ar folosi cuiva talismanul tău şi
bagheta mea. Şi dacă a mai fost furat şi altceva. Mai ştii pe
cineva care utilizează vreun accesoriu magic?
— Rehanne are câteva lucruri pe care le foloseşte
pentru vrăji, răspunse Lina după ce se gândi o vreme.
Lumânări şi chestii de astea. Oh, şi Vanita are un giu-vaier
asupra căruia se concentrează când vorbeşte cu morţii.
— Iar Kelby are o vergea special gravată, pe care o
foloseşte ca să găsească apă. Aş vrea să ştiu dacă nu
cumva a dispărut vergeaua sau giuvaierul Vanitei ori
altceva.
— O s-o întreb pe Vanita, iar tu poţi să vorbeşti cu
Kelby. N-am auzit pe nimeni să se plângă că i-a dispărut
ceva. Cu excepţia lui Chantal. Tot turuie despre un cercel
cu diamant pe care 1-a pierdut – numai unul, ce să-ţi
spun! Dar e sigură că i-a fost furat. Probabil că de vreun
hoţ cu o singură ureche.
— Deci avem încă un obiect lipsă.
— Dar nu-i nimic misterios în asta; femeile îşi pierd
mai tot timpul cerceii. Eu mi-am stricat astfel zeci de
perechi. Unul se desface şi-1 pierd pe undeva fără să
observ şi gata, nu-1 mai găsesc niciodată.
Oryon îi opri divagaţia cu un gest al mâinii.
— Trebuie să aflăm dacă lui Gray sau Reece le lipseşte
ceva.
— Vorbeşte tu cu Gray. Eu nu mă apropii de el; nu
ştiu cum îl suportă Rehanne.
— Eu aş fi ultima persoană căreia i-ar spune el ceva,
dar o să văd ce pot afla de la Reece.
Lina devenea tot mai nerăbdătoare.
— Bine. Şi când vom trece la scopul întâlnirii noastre
de acum?
Oryon o privi gânditor.
— Mă întreb dacă e bine s-o facem. Poate că
deocamdată avem suficientă putere.
— Cum poţi spune aşa ceva? încă n-am recăpătat tot
ce-am pierdut. Eu cred că am atins nivelul al treilea, dar
directoarea n-a confirmat acest lucru.
— Nici n-o va face. Eu sunt sigur că am revenit la
nivelul al doilea.
— Şi te mulţumeşti cu asta? Ţi-e suficient? Oryon
clătină lent din cap.
— Nu. Nu m-am mulţumit niciodată. Am vrut
totdeauna mai mult, indiferent cât aveam. Aşa am intrat în
necaz.
— Dar acum eşti mai înţelept! Nu vei mai face aceeaşi
greşeală.
— Nu, nu aceeaşi greşeală. Dar cum pot fi sigur că n-
am să fac alta, mai gravă? Cum poţi fi tu sigură că n-o să
abuzezi din nou de puterile tale? Chestia asta cu urmărirea
lui Kress…
— Asta te supără pe tine?! Uite ce e, promit să nu-i fac
lui Kress nimic din ceea ce nu merită. Iar pe tine n-am să te
implic. Lina îi luă mâinile într-ale ei şi adăugă: Hai, Oryon,
anul trecut am avut atât de multe de câştigat din asta! De
ce să n-o facem din nou acum?
Îl privea direct în faţă, ochii ei de pisică nefiind câtuşi
de puţin stânjeniţi de lumina slabĂ. Încruntarea de pe
fruntea lui sugera lupta interioară pe care o ducea, dar
imediat se relaxă.
— Bine, doar de data asta. Pe urmă, cred că va trebui
să ne potolim pentru o vreme.
— Dacă aşa crezi tu că e bine, acceptă ea supusă. Cu
degetele împletite, cu privirile una în alta, se aşezară faţă în
faţă. Lina îşi adună puterea şi o proiectă în spaţiul dintre ei
unde, îngrădită de mâinile lor împreunate, întâlni puterea
lui şi se uni cu ea. Com-binându-se şi amestecându-se în
cercul acela magic, cele două puteri crescură, alimentate
una de cealaltă. Aerul dintre ele pârâia. Părul se ridică
electrizat pe capul Linei şi al lui Oryon; valuri de foc le
alergau parcă prin braţe.
— Acum! exclamă Lina şi răsuflă adânc. Simultan, îşi
rechemară puterile. A ei îi pătrunse în corp ca o flacără
lichidă, o străbătu şi-i spori energia, lăsând-o cu o intensă
dorinţă de a o pune la încercare.
— Niciodată n-am reuşit mai bine ca acum, spuse Lina
cu un surâs triumfător.
Pielea lui Oryon strălucea, iar ochii îi scânteiaU. Îi
răspunse zâmbind:
— Uitasem ce bine e. Mă duc să-mi caut bagheta,
adăugă el, desprinzându-şi mâinile dintr-ale ei.
Şi dispăru în întuneric. Lina aşteptă câteva minute,
pentru a se asigura că a plecat, apoi trupul ei luă forma
zveltă a unei pantere. Se întinse şi ţâşni, labele ei cu
pernuţe păşind neauzite pe coridor.
Abia aştepta să pornească din nou la vânătoare.
O noapte însângerată.
 Rehanne avea nevoie de ceva care să-i distragă atenţia
de la Gray. Nu-1 văzuse toată după-amiaza, fiindcă el nu
venise nici la cină. După masa de seară zăbovi puţin la
parter şi apoi urcă în camera ei, unde îşi aranjă hainele
pentru a doua zi, îşi făcu pantofii şi îşi pregăti caietele şi
creioanele pe birou. Spera că astfel îi va mai spori
entuziasmul pentru începerea noului an şcolar, dar
îngrijorarea pe care i-o stârnea Gray era mult mai intensă.
Chantal intră în cameră şi păru uimită văzându-şi
colega.
— Credeam că eşti pe undeva, cu Gray, îi spuse ea.
Altceva sperase Rehanne să audă.
— Nu l-am mai văzut de la prânz, replică scurt.
— Doar nu v-aţi certat, nu-i aşa?
Tonul amabil al celeilalte n-o păcăli deloc; Chantal
avea doar chef de o bârfă.
— Nu, nu ne-am certat, dar avem fiecare câte ceva de
făcut, asta-i tot.
— Serios? Tocmai l-am văzut pe Gray în salon şi nu
făcea nimic; şedea acolo cu o mutră posomorâtă. Eşti
sigură că nu te aştepta?
— N-am vorbit să ne întâlnim, răspunse Rehanne
încruntându-se.
Avea impresia că Chantal voia să scape de ea; n-ar
trebui să plece, să-i dea fetişcanei ăsteia satisfacţia de a-şi
duce stratagema la bun sfârşit. Pe de altă parte însă,
simţea o nevoie disperată să-1 vadă pe Gray. Iar dacă el o
aştepta jos, sperând să-i poată vorbi…
— Mă duc să văd, spuse ea îndreptându-se spre uşă.
Poate crede că am stabilit să ne întâlnim; uneori Gray mai
încurcă lucrurile.
Ieşi hotărâtă să dea o raită scurtă. Dacă îl va găsi, va
vorbi cu el doar cât să stabilească o întâlnire la micul
dejun. Nu va fi indiscretă şi nu va nesocoti sfatul
directoarei. Va fi mulţumită să vadă că Gray e bine şi atâta
tot.
Coborând scările, se întâlni cu VeronicA. Îngrijitoarea
urca, ducând o valiză.
— Ah, miss Zalos! exclamă ea, blocându-i drumul. Ce
noroc să te întâlnesc! Giselle Dorr a sosit cu autobuzul de
seară şi are nevoie de ajutor pentru a se aranja. Va sta în
cameră cu miss Mueller, dar ea nu e de găsit. Miss Dorr a
trecut printr-o perioadă dificilă. Fratele ei a murit într-un
accident la vânătoare, iar ea a fost nevoită să rămână acasă
până după înmormântare şi s-o ajute pe mama ei să dea
lucrurile băiatului. Abia dacă şi-a revenit din şoc şi nu-i va
fi uşor să se pregătească pentru orele de mâine dimineaţă.
Dacă ai putea s-o ajuţi să se simtă bine-venită şi să se
aranjeze în cameră, sunt sigură că-ţi va fi recunoscătoare.
De ce eu?! se întrebă Rehanne în sinea ei şi imediat se
certă pentru asta. Oricum, n-ar trebui să mă întâlnesc cu
GraY. În felul acesta, n-am să mă mai gândesc la el.
— Am să fac pentru ea tot ce pot, spuse cu glas tare şi
porni înapoi pe scări.
Giselle era în anul al doilea. Deşi n-o cunoştea foarte
bine, Rehanne îşi amintea de înfăţişarea ei: subţire şi
bronzată, cu părul deschis la culoare din cauza soarelui şi
având graţia celor care îşi petrec mult timp în aer liber.
Iubea caii şi vorbea mult despre călărie. Părinţii ei aveau o
fermă în provincia Wide Sands, în vestul comitatului
Arucadi, undeva nu departe de oraşul Marquez. Fata ştia
să se poarte cu animalele, unul dintre talentele ei fiind
acela de a vorbi cu ele. Mai avea şi alte abilităţi, dar
Rehanne nu-şi amintea care sunt acelea.
Veronica trecu pe lângă ea, intră în cameră şi anunţă:
— Am adus pe cineva care doreşte să te vadă, miss
Dorr.
 Giselle se apropie şi ezită o clipă înainte de a-şi arunca
braţele în jurul lui Rehanne şi a o strânge la piept.
— Rehanne! îmi pare atât de bine că eşti aici! Ochii
fetei erau încercănaţi, iar sub nuanţa bronzului, pielea ei
era palidă.
— Vă las împreună, domnişoarelor, le spuse Veronica.
Ştiu că aveţi multe de povestit.
După plecarea ei, Giselle se întoarse spre Rehanne.
— Mă bucur enorm să te văd. Mi-era teamă să dau
ochii prima dată cu Lina. Nu mă aşteptam să stau în
cameră tocmai cu ea; credeam că voi fi repartizată cu
cineva din anul al doilea.
— Toate cele patru eleve din anul trei au colege cu un
an mai mici decât ele. Nu ştiu de ce. Unii dintre băieţii din
anul al treilea stau împreună, aşa că nu e o politică nouă a
directoarei.
Giselle privi în jur, la perdelele verzi, aşternuturile din
satin verde şi covorul gros verde cu auriu.
— Lina a aranjat camera aşa cum îi place ei. E drăguţ,
dar mi-e teamă că nu mă voi simţi niciodată ca acasă aici.
Aş fi vrut să pot veni mai devreme, ca să am un cuvânt de
spus în decorarea camerei. Dar a trebuit s-o ajut pe
mama…
Se întrerupse brusc şi se aşeză pe marginea patului,
cu capul plecat şi mâinile în poală. Rehanne i se alătură.
— Veronica mi-a spus despre fratele tăU. Îmi pare rău.
Te ajută dacă vorbeşti despre el?
— Cred că da. Damon, fratele meu, era cu doi ani mai
mic decât mine. Eram foarte apropiaţi.
Şi Giselle îi povesti cu greu despre iubitul ei frate,
despre plimbările călare pe care le făceau împreună în
împrejurimile fermei, despre năzbâtiile din copilărie şi
necazurile pe care le făceau adesea părinţilor.
 Rehanne o ascultă şi apoi o ajută să-şi despacheteze
lucrurile; camera nu mai părea acum exclusiv a Linei.
Simţind că Giselle nu dorea să rămână singură, se oferi să
stea cu ea până la întoarcerea Linei.
— Nu-mi pot imagina unde e. Mă întreb dacă nu
cumva a rămas jos înainte de instalarea pazei pe scări.
— Nu e cea mai bună modalitate de a începe noul an
şcolar, observă Giselle, scuturându-şi un fior. Atâtea
lucruri par nelalocul lor. Eu să fiu oare de vină pentru
asta? Când am coborât din autobuz şi am privit spre
şcoală, am văzut-o înconjurată de o aură cafenie. Nu-mi
venea să intru.
Rehanne îşi aminti că acesta era un alt talent al fetei:
citirea aurelor.
— Nu tu eşti de vină, răspunse ea. Necazurile au
revenit. N-ai fost aici când s-a întâmplat prima dată, când
eram eu în anul întâi, dar atmosfera e aceeaşi de atunci.
Bucuroasă că are cine s-o asculte, îi povesti despre
grijile ei cu privire la Gray, dar omise cele aflate graţie
vrăjii. Ora târzie şi tristeţea pe care o resimţeau amândouă
păreau să fie propice confidenţelor, aşa că îi mărturisi că n-
o place pe Chantal şi că se teme să-şi folosească abilităţile
de constrângere.
— Dar dacă e într-adevăr nevoie, trebuie să le foloseşti,
replică Giselle. Ţi-au fost date pentru un motiv şi…
Un ţipăt răsună în noapte. O voce masculină, de la
etajul de jos, urla pradă terorii. Giselle se repezi la Rehanne
şi se agăţă de ea, tremurând.
— Aşa a ţipat fratele meu când a căzut de pe cal…
când calul îl târa după el. Nu l-am putut ajunge. Tot urla,
iar eu nu l-am putut ajuta. Când am ajuns lângă el, era
mort deja.
 Rehanne o strânse în braţe. Strigătele se opriseră, fiind
înlocuite acum de uşi trântite, zgomot de paşi în fugă şi
voci speriate.
— Trebuie să vedem ce s-a întâmplat, spuse Giselle,
depărtându-se de Rehanne. Poate dăm o mână de ajutor.
Ieşiră amândouă în hol şi le găsiră pe celelalte fete
îngrămădite în capul scărilor. Paza de pe trepte nu le
permitea să coboare. Un alt urlet agonizant răsună de jos,
urmat de o tăcere cumplitĂ. În cele din urmă, o voce de
bărbat strigă:
— Aduceţi un vindecător! Alta ceru:
— Găsiţi-o pe directoare!
Giselle îşi făcu loc prin mulţimea de fete, iar Rehanne
veni după ea.
— Trebuie să trecem de pază, spuse fata şi se aruncă
spre reţeaua de forţă invizibilă care bloca scara.
Dacă ar fi avut suficient timp, dacă în jurul ei n-ar fi
fost atâta agitaţie, Rehanne poate că ar fi găsit o vrajă care
să destrame paza. Lina avea un talisman, dar ce folos? Lina
nu era aici. Şi cine altcineva oare…?
O siluetă înveşmântată în negru apăru în capul
scărilor.
— Se află printre voi vreo vindecătoare?
Oryon. El putea întrerupe paza odinioară. Poate că
reuşea şi acum.
— Eu pot vindeca… puţin, răspunse Giselle.
Afirmaţia ei o surprinse pe Rehanne; fata nu
menţionase niciodată că ar avea un asemenea talent. Poate
că nici nu spunea adevărul acum. Totuşi, strigă:
— Străpunge paza, Oryon! Lasă-ne să coborâm!
— Încerc.
Şi întinse un deget spre trepte.
 Printre fete se lăsă tăcerea. Rehanne amuţi şi ea,
înăbuşindu-şi nevoia de a întreba: Oare Gray fusese cel
care ţipase?
Brusc, paza se destrămă şi doar braţul ei o opri pe
Giselle se se prăbuşească înainte pe trepte. Amândouă se
avântară în jos. Celelalte le urmară în goană, dar se opriră
când îşi făcu apariţia directoarea, împingându-1 pe Oryon
într-o parte şi încruntându-se la ele.
— Întoarceţi-vă! strigă ea. Toate! Duceţi-vă în camerele
voastre!
Giselle nu încetini. Rehanne îi urmă exemplul şi
trecură amândouă pe lângă directoare. Oryon li se alătură.
— A treia cameră pe dreapta, spuse el. E vorba despre
Kress.
— Kress! exclamă Rehanne dând drumul mâinii lui
Giselle. Ce s-a întâmplat?
El răspunse fără a-şi întoarce ochii spre ea.
— Nu ştiu. L-a sfâşiat ceva.
— L-a sfâşiat!
Ajunseră la uşa cu pricina şi Giselle dădu buzna
înăuntru, dar ea nu reuşi să treacă printre cei strânşi acolo
până ce nu-1 auzi ppe Oryon strigându-le:
— Ieşiţi cu toţii! Vine directoarea.
Majoritatea dormeau deja când răsunaseră ţipetele şi
erau în pijamale sau în chiloţi. Stăteau nefiresc de tăcuţi şi
de solemni, speriaţi. Rehanne îl zări pe Reece, dar nu şi pe
Gray. Directoarea apăru în spatele ei.
— Miss Zalos, n-ai voie să te afli la acest etaj, la ora
asta.
— Dar trebuia… trebuia să văd, replică ea în vreme ce
băieţii ieşeau tăcuţi din cameră.
— Foarte bine, uită-te.
 Şi directoarea o împinse în cameră. Un sunet aspru îi
atrase privirea către un colţ: Fenton, colegul lui Kress,
vomita.
— Trăieşte!
Vocea tremurată a lui Giselle o făcu să se întoarcă spre
pat. Kress zăcea pe aşternutul îmbibat în sânge. Un alt
cearceaf, aruncat peste picioarele lui, nu izbutea să-i
ascundă abdomenul sfâşiat, cu intestinele la vedere.
Răsufla greu, horcăit. Duhoarea de sânge şi de fecale era
cumplită. Giselle îngenunche lângă pat şi puse o mână pe
fruntea lui. Ridică apoi privirile spre directoare,
înlăcrimată.
— Pe fratele meu nu l-am putut salva. Pe el trebuie să-
1 salvez, dar nu pot. Talentul meu nu e suficient de
puternic. Simt că-1 pierd!
— Nici un vindecător nu poate salva pe toată lumea,
oricât de talentat ar fi, replică directoarea pe un ton blând.
Mă îndoiesc că eu am puteri suficiente pentru a-1 salva.
Domnule Brew, domnişoară Zalos, găsiţi-o pe Veronica.
Repede!
Oryon se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. Rehanne
însă nu se putea mişca, nu-şi putea desprinde privirile de
la rana oribilă ce-1 ucidea pe Kress încetul cu încetul.
— Cine… cine a făcut una ca asta? bâigui ea.
— Nu am idee, răspunse directoarea accentuând
fiecare cuvânt.
Ba trebuia să ştie. Ea ştia totul. La urma urmei, despre
pisica lui Maridel ştiuse. Şi…
— Din moment ce domnul Brew a plecat acolo unde v-
am rugat pe amândoi să vă duceţi, ai putea măcar să ai
grijă de domnul Rhoze.
Fenton! Uitase de el. Nu mai vomita, zăcând moale,
rezemat de perete. Se grăbi spre el şi-1 ajută să se aşeze pe
un scaun.
 — Tu nu eşti rănit, nu-i aşa? îl întrebă ea. Băiatul
clătină din cap.
— Erai aici? Ai văzut ce s-a întâmplat?
— Dormeam. M-am trezit când a început el să urle. N-
am văzut nimic. Era prea întuneric. Dar ce urlete! exclamă
Fenton, astupându-şi urechile cu palmelE. Încă le mai aud
şi acum.
— Dar n-ai văzut chiar nimic? insistă Rehanne.
— M-am ridicat şi am încercat să aprind lumina. Ceva
mare a sărit pe lângă mine. Negru. Şi fierbinte. A ieşit pe
fereastră.
— Deci l-ai văzut!
Fenton clătină din nou capul şi gemu.
— Totul s-a întâmplat prea repede. A fost ceva ca o
ceaţă. Ar fi putut fi o felină, nu ştiu. Am aprins apoi lumina
şi l-am văzut pe Kress.
Se scutură din nou, înfiorat. Rehanne îl linişti,
învăluindu-1 în puterile ei, alungându-i oroarea.
Veronica intră în grabă, urmată de tânăra ei asistentă
şi de Oryon. Cele două femei se repeziră spre pat, dar
Oryon se opri lângă Fenton.
— Vino! Trebuie să ieşi de aici, îi spuse şi, ridicân-du-
1, îl duse spre uşă.
Rehanne îi urmă.
— De ce au venit îngrijitoarele? Doar nu au puteri de
vindecare, nu-i aşa?
— Amândouă sunt mai mult decât ceea ce par,
răspunse Oryon. Ar fi trebuit să ştii asta până acum.
Replica usturătoare o făcu să renunţe la celelalte
întrebări. Rămase lângă uşă şi privi cum Oryon îl conduce
pe Fenton spre Davy şi Jerrol, care stăteau două camere
mai departe. Toţi patru dispărură înăuntru. Ceilalţi băieţi
aşteptau pe coridor cu figuri confuze, înspăimântate.
Printre ei îl zări pe Reece şi dădu fuga spre el. Era îmbrăcat
cu un halat de casă albastru, iar părul îi era ciufulit, ca şi
cum fusese trezit din somn.
— Unde-i Gray? îl întrebă ea. E la voi în cameră?
— Nu l-am văzut toată seara. Frica începu să-i strângă
inima.
— Uite ce-i, continuă Reece. Sunt sigur că e bine. Ar
trebui să te duci sus.
Vocea lui agitată îi aminti cât de târziu e; nu avea ce să
caute la etajul băieţilor în miez de noapte, dar trebuia să-1
găsească pe GraY. Încuviinţă din cap şi se îndreptă spre
scări, privind drept înainte, cu excepţia unei scurte ocheade
spre camera lui Kress, când trecu prin dreptul ei. Uşa era
însă închisă.
Îl dispreţuia pe Kress şi nu uitase câtuşi de puţin ce
rol avusese el în răpirea lui Gray. Niciodată nu înţelesese de
ce i s-a mai permis să rămână la şcoală. El nu se
schimbase după aceea, aşa ca Oryon; era la fel de arogant
şi de egocentric, îngâmfat şi plin de el. Dar să fie astfel
sfâşiat… Nu, în nici un caz nu i-ar fi dorit aşa ceva!
Ajunse la scări şi puse piciorul pe prima treaptă. Nu se
vedea nimeni în jur şi totuşi avea senzaţia unei prezenţe, la
fel cum se întâmplase în camera liberă, când făcuse vraja.
Răzgândindu-se brusc, se întoarse şi coborî la parter.
Jos domnea întunericul. Pipăind în jur, se apropie de
salon, intră şi încercă să străpungă bezna cu privirile.
— Gray, unde eşti?
— AicI. În fotoliul de lângă şemineu.
Ghidată de sunetul vocii lui, se duse spre el. Se lovi de
fotoliu, dădu peste mâna lui şi o prinse într-a ei. Avea
palma umedă şi degetele lipicioase. Rehanne în-genunche
lângă el.
— Unde ai fost? Mi-am făcut griji pentru tine!
 — Am fost aici. M-am gândit, răspunse el pe un ton
plat şi moale, care o îndureră. Cred că am adormit. Cât e
ceasul?
— Nu ştiu. E târziu. Doar n-ai dormit şi când au
răsunat ţipetele, nu-i aşa?
— Ţipetele? Degetele i se încleştară pe ale ei. Ţipetele
au fost reale? Credeam… Am avut un coşmar şi am crezut
că ţipetele sunt în vis.
Rehanne clătină din cap, deşi el n-avea cum să-i vadă
gestul în întuneric.
— Kress a fost. Ceva a intrat în camera lor când el şi
Fenton dormeau şi… şi l-a sfâşiat. Nu se ştie sigur dacă va
putea fi salvat.
Îl auzi icnind scurt. Atât. Voia să-1 audă spunând
ceva, s-o liniştească, să-i alunge îndoielile.
Însă tăcerea lui nu făcea decât să i le sporească, să le
adâncească. Discuţia lui cu directoarea, pe care o
surprinsese, îi reveni în minte. Şi nu mai putea suporta.
Trebuia să dea totul pe faţă, să vorbească pe şleau cu el.
— Lina.
Gray rostise numele ca şi cum asta explica totul. Oare?
— Lina, repetă el. Reece a găsit camera noastră van-
dalizată azi – hainele, aşternuturile, păturile, totul a fost
făcut fâşii. Erau urme de gheare pe mobilă. N-am avut
ocazia să-ţi povestesc până acum. Dimineaţă s-a întâmplat.
Iar acum… asta. Lina. Sub formă de panteră. Ea trebuie să
fie!
— De ce?
Gray îşi smulse mâinile din palmele ei şi ţâşni în
picioare.
— De ce?! Doar o ştii… ştii cum e… Şi mai întrebi de
ce?!
Ea se ridică şi-1 prinse de braţ.
 — Linişteşte-te, Gray! Ascultă-mă! Poate că ai dreptate.
Dar l-am văzut pe Kress. Halul în care arată… Nu cred că
Lina ar fi…
— Nu crezi! îţi închipui că Linei îi pasă ce face când ia
formă de panteră?
— Sst! Nu mai striga! Te rog, linişteşte-te! Vorbind, îşi
extinse puterile spre mintea lui, calmându-i furia şi
potolindu-i… Oare ce? Spaima? Da, o simţea clar – teroarea
ascunsă în dosul mâniei violente. Şi îi transmise linişte,
alinare.
Era pentru a treia oară astăzi când îşi folosea acel
talent, cel pe care jurase să nu-l utilizeze. Dar trebuia să-i
domolească suferinţa, să-1 facă să asculte vocea raţiunii.
Mări forţa care îi atenua emoţiile, o intensifică. Dar puterea
îi ricoşă înapoi, izbindu-i mintea cu violenţa unui baros,
dezechilibrând-o.
Îşi reveni. Tapiţeria groasă a fotoliului îi susţinea
spatele şi capul. Aplecat deasupra ei, Gray o striga; îi
simţea răsuflarea caldă pe faţă.
— Rehanne! Rehanne, ce s-a întâmplat? Mă auzi?
Rehanne!
O durea capuL. Încercă să deschidă gura, să rostească
un cuvânt, dar durerea crescu. Insistă.
— Mi-am revenit. Inspiră adânc şi încercă din nou: îmi
pare rău, am vrut doar să te ajut.
— Cum adică? Ce vrei să spui?
Deci nu ştia. Nu-şi dăduse seama că puterile ei îl
sondaseră. Nu-i făcuse rău în mod intenţionat. Nu, nici n-
ar fi putut. Nu avea forţa necesară. Nu-i sesizase deci
ingerinţA. Înseamnă că altceva, ceva din interiorul lui, o
respinsese.
Trase adânc aer în piept şi durerea se mai potolI.
Întinse o mână şi îl apăsă uşor pe piept.
— Gray, trebuie să vorbim.
 — Ascult.
— Erai atât de furios, iar eu am încercat să-mi folosesc
puterea pentru a-ţi potoli gândurile mânioase. Iar ceva mi-a
înhăţat-o şi mi-a azvârlit-o în faţă.
— Cum adică, ceva? întrebă el şi în voce îi răsună un
fior de spaimă.
— Nu ştiu. Puterea ta sau… sau altceva.
Gray se îndepărtă de ea şi, când vorbi, vocea îi
tremura.
— Directoarea a spus că am adus ceva… un demon…
din locul acela în care m-au ţinut Femeile Teribile şi crede
că el e vinovat de distrugerile din camera mea. Dar nu se
poate. Nu m-am întors în cameră după micul dejun; tu ştii
asta.
— Nu, nu ştiu.
— Dar am fost împreună toată dimineaţa! Rehanne se
ridică în picioare cu greu, temându-se de reacţia lui;
adevărul trebuia însă rostit.
— Ne-am despărţit după micul dejun, nu-ţi aminteşti?
Eu m-am întors la mine în cameră şi am crezut că tu ai
făcut la fel. Ne-am întâlnit apoi în capătul scărilor, pentru a
merge la adunare.
— Ba am rămas împreună, replică Gray şi, auzindu-i
şoapta chinuită, ea îşi dori să-i poată vedea faţA. Îmi
amintesc…
Rehanne îl prinse în braţi şi îl simţi cum se lipeşte de
ea.
— Ne-am despărţit pentru circa o oră, GraY. Îmi pare
rău…
— Şi eu de ce nu-mi pot aminti? Ce s-a întâmplat în
ora aceea?
— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse ea îmbrăţişându-1
mai strâns.
Gray se smulse din braţele ei, trăgându-se înapoi.
 — Crezi că eu am făcut… lucrurile acelea?
— Nu. Nu cred nimic. Şi, oricum, nu e vorba despre
tine, ci despre demonul acela. Dar nu ştiu dacă asta a fost.
Nu ştiu nimic.
— Ei bine, eu ştiu. N-am făcut absolut nimic. Şi
nimeni nu mă crede.
Cu aceste cuvinte, se repezi spre scări. Rehanne se luă
după el.
— Gray!
Dar el nu se opri. Ajunse la trepte, le urcă în fugă şi
intră pe coridorul băieţilor. Ea îl urmă, dar reţeaua de pază
îi blocă drumuL. În lumina unicului bec chior, îl văzu
alergând spre camera lui şi intrând. Suspinând, Rehanne
urcă scara până la etajul ei. Pe hol domnea tăcerea; toate
uşile erau închise. Probabil că era foarte târziu.
Mergând în vârfurile picioarelor, observă o rază de
lumină pe sub uşa Linei; probabil că Giselle se întorsese în
cameră şi poate că avea veşti despre Kress. Bătu încet în
uşă, aşteptă şi tocmai se pregătea să renunţe şi să plece,
când uşa se deschise.
— Ce doreşti? se încruntă Lina la ea.
Era îmbrăcată de zi, cu o fustă neagră şi o bluză
mulată, de aceeaşi culoare. Rehanne se simţi jenată şi
puţin speriată.
— O căutam pe Giselle, răspunse ea. Credeam că…
— Nu-i aici.
— Îmi pare rău că te-am deranjat. Voiam să aflu ce
mai face Kress. Cred că ştii ce s-a întâmplat.
— Am auzit.
În vocea Linei nu răsunase nici un dram de
compasiune, ci doar nerăbdare. Bâiguind alte scuze,
Rehanne se retrase, dar privi pe lângă ea, în cameră.
Perdelele verzi fluturau în bătaia vântului, iar pe pervaz se
zărea ceva ca o dâră lungă de sânge.
 Lina închise uşa, iar ea porni spre camera ei. Gray
avea dreptate. Trebuia sd-lfi ascultat. Lina a fost! Ea
trebuie să fi fost. Puse mâna pe clanţă şi deschise uşa,
coborându-şi privirile.
Degetele îi erau mânjite de sânge.
Probabil că se murdărise de pe ceva din camera lui
Kress. Sau… îşi aminti că mâinile lui Gray erau umede şi
lipicioase. Să fi fost sânge?
Auzi scârţâitul patului şi, din întuneric, vocea
somnoroasă a lui Chantal întrebă:
— Rehanne?
— DA. Îmi pare rău că te-am trezit.
Dar dacă tot nu mai dormea, înseamnă că putea să
aprindă lumina. Pipăind, Rehanne găsi întrerupătorul
veiozei de pe biroul ei. Chantal se ridică în capul oaselor,
înfăşurată toată în cearceaf. Avea ochii umflaţi şi roşii.
— Ştii dacă… Kress e în viaţă?
— Nu ştiu.
Rehanne nu avea chef de vorbă. Chantal aflase despre
cele întâmplate; toată lumea ştia deja, în ciuda pazei de pe
scărI. Întorcându-se cu spatele spre colega ei, pentru a-i
descuraja orice tentativă de conversaţie, se dezbrăcă şi îşi
puse cămaşa de noapte. Apoi se răsuci pentru a-i spune că
va stinge lumina când se va întoarce de la baie. Pe podea,
lângă patul lui Chantal, o batistă albă pătată de sânge îi
atrase privirea. Fata observă; se aplecă, văzu bucata de
pânză, o înhăţă şi o vârî sub cearceaf.
— Ea mea. Am plâns atât de tare când am auzit despre
Kress, încât mi-a curs sânge din nas.
Din nou sângE. În seara asta, peste tot era sânge.
Tristeji de dimineaţă.
Gray se împletici în clasă şi se prăbuşi într-o bancă din
ultimul rând. Nu dormise, nu se spălase, nu se răsese, nu-
şi schimbase hainele şi nici nu mâncase de dimineaţa. Ştia
că arată jalnic, dar nu-i păsa. Nici nu ştia de ce se mai
sinchiseşte să vină la ore – doar că astfel avea ceva de
făcut, altceva decât să stea pe gânduri în camera lui sau în
salon. Iar Rehanne avea să fie şi ea în clasă.
Nu avea nimic să-i spună şi nici nu voia să vorbească.
Voia doar să stea alături de ea, să se simtă alinat de
prezenţa ei. Simţea nevoia efectului liniştitor pe care ea îl
avea asupra lui. Nu-i păsa că era doar un talent al ei, că-şi
folosea puterile pentru a-i calma lui neliniştile; trebuia să i
le potolească cineva.
Astăzi însă, prezenţa ei nu putea să-1 liniştească,
fiindcă nu credea în nevinovăţia lui. Gray nu ştia nici
măcar dacă el însuşi mai credea în ea. Fusese atât de sigur
că petrecuseră împreună timpul dintre micul dejun şi
adunare! Şi dacă nu stătuseră împreună, ce făcuse el oare
în acel răstimp? De ce nu-şi putea aminti?
Oare fiara aceea îi distrugea mintea? Dar exista într-
adevăr o fiară?
Toată noaptea întorsese aceste întrebări şi pe faţă şi pe
dos, fără a găsi răspuns, fără a izbuti să se liniştească.
În clasă intră Coral SnoW. Îl văzu şi pe trăsăturile ei se
întipări panica. Alese o bancă din faţă, cât mai departe de
el, iar alura rigidă a umerilor ei dovedea că sesiza suferinţa
lui Gray şi încerca să se ferească de ea. Ar trebui să plece,
să iasă din clasă, din şcoală, să se ducă altundeva,
oriunde. Doar că nu ştia nici un loc în care să nu provoace
suferinţe. Şi în plus, nu avea puterea să se mişte.
Elevii din anul al doilea intrară în grup şi, cu excepţia
unor priviri curioase, nu-i acordară nici o atenţie. Probabil
că aflaseră despre Kress, dar nimic în comportamentul lor
nu sugera că auziseră zvonuri care să-1 asocieze cu cele
întâmplate. Jerrol intră în grabă şi se aşeză alături de
Coral. Răsucindu-se în bancă, privi spre colegii din clasă şi
îl observă pe Gray. Zvâcnetul nervos al capului şi
încruntătura care îi uni sprâncenele într-o linie dreaptă pe
frunte îl făceau să semene mai mult ca niciodată cu un
dihor. Se întoarse apoi la loc şi o salută pe Coral,
ignorându-1 vădit pe Gray.
Această reacţie ar putea însemna că ştie despre
bănuielile care planează asupra lui – sau poate doar că nu
se simţea bine în preajma lui, după ciocnirea din prima zi.
Nevii Santomayor, un alt elev din anul al treilea, era
tăcut şi timid; Gray abia dacă-1 cunoştea. Fusese singurul
băiat din anul trei care nu se implicase în complotul urzit
de Oryon şi din acest motiv lui Gray i-ar fi plăcut să-1
considere prieten, dar Nevii era mereu retras. Magistrul
Hawke intră în clasă, se postă în faţa băncilor şi bătu cu
bastonul de trei ori în podea – semn că dorea să înceapă
ora. Rehanne dădu şi ea buzna, aşezându-se în bancă
alături de Gray. Nu putea să-i spună nimic, fiindcă
profesorul începuse deja să vorbească, dar era evident că se
simte uşurată, văzându-1.
Părea obosită şi probabil că nu dormise nici ea prea
mult. Oare mai aflase ceva despre Kress? Gray nu simţea
nici un dram de simpatie faţă de el, dar propria lui situaţie
risca să devină extrem de gravă dacă băiatul murea şi
lumea continua să-1 învinovăţească pe el de atac.
Trebuia să găsească o modalitate de a se disculpa. Ce
bine ar fi fost dacă seara trecută, în loc să stea singur în
salon, s-ar fi dus în camera lui; Reece ar fi putut depune
mărturie pentru el. Dar voise să fie singur – şi fusese.
Nimeni nu-1 văzuse înainte de a-1 găsi Rehanne.
Habar n-avea cât timp rămăsese în salon. Ei îi spusese
că dormise. Chiar crezuse că a dormit, fiindcă avusese un
fel de vis (numai că păruse real) în care parcă se rătăcise de
unul singur într-un tunel lung pe care se aflau toate
sculpturile create de el. Toate nimicurile acelea efemere
erau păstrate acolo, pe piedestaluri de marmură, aliniate la
perete. Dar cum întindea mâna spre una, încercând s-o
atingă, sculptura dispărea. Ajunsese astfel la ultima, capul
de ţap. Aceasta rămase, rânjind la eL. Înfuriat, o lovise cu
pumnul şi se tăiase în cornul animalului, dar izbutise s-o
fărâme în mici fragmente care zburaseră, urlând, în
depărtare. O uşă apăruse în locul piedestalului şi, trecând
de ea, se pomenise în salon, aşezat pe fotoliu în întuneric.
Iar Rehanne îl striga.
Visul sau viziunea, sau ce-o fi fost ea, nu părea să fi
durat prea mult; şi nici nu avea impresia că trecuse ceva
timp între coşmar şi sosirea lui Rehanne. Şi totuşi, când se
aşezase în salon, imediat după cină, luminile erau aprinse,
iar el nu-şi amintea când se stinseseră. Probabil că venise
cineva – directoarea, poate, sau Veronica. Era ciudat însă
că nu-1 treziseră să-1 trimită în camera lui înainte de a fi
instalată paza pe scări.
Pe de altă parte, când urcase la etaj, după discuţia cu
Rehanne, scările nu erau păzite. Atunci nu se gândise la
asta; poate că paza fusese îndepărtată după rănirea lui
Kress, ca să poată trece vindecătorii, dar la fel de posibil
era ca în seara aceea să nici nu fi fost măcar instalată.
Un clopoţel sună. Tresărind, Gray îşi dădu seama că
ora se încheiase şi că el nu auzise nici măcar un cuvânt din
lecţie. Pe bancă, în faţa lui, era un manual. Probabil că
magistrul le împărţise cărţile şi le dăduse o temă. Iar el nu
avusese habar de nimic. Luă în mână volumul subţire şi se
întoarse spre Rehanne.
Dar nu mai era lângă el.
Nesigur pe picioare, se ridică şi ieşi din clasă în urma
celorlalţi elevi. Ce naiba se întâmpla cu el? Cum de n-o
văzuse şi n-o auzise pe Rehanne plecând, când stătuse
chiar lângă el? Doar stătuse lângă el, nu-i aşa? Era
imposibil să fi fost doar în imaginaţia lui… Sau poate că
nu?
 Îndurerată, neliniştită şi confuză, Rehanne ieşi în
grabă de pe culoarul sălilor de clasă şi urcă spre biroul
directoarei. Cu permisiunea magistrului Hawke, plecase de
la oră cu câteva minute mai devreme, în timp ce el
distribuia manualele. Voia să ajungă la directoare înainte
de sfârşitul orei, ca să n-o vadă ceilalţi elevi. Trebuia să-i
vorbească, să-i ceară sfatul. Comportamentul lui Gray friza
nebunia, iar ea nu ştia cum să-1 abordeze.
Ce se întâmplase noaptea trecută fusese, oricum,
descumpănitor – insistenţele lui că petrecuseră toată
dimineaţa împreună, că stătuse de unul singur în salon
toată seara, pe întuneric, umezeala aceea de pe mâinile lui,
care ar fi putut fi sânge… Dar cel puţin izbutise să discute
cu eL. În dimineaţa asta însă, stătuse toată ora cu o privire
goală, iar când încercase să-i atragă atenţia, nu dăduse
semne că ar auzi-o sau ar vedea-o.
Bătu la uşa biroului, dar nu-i răspunse nimeni. Poate
că directoarea era încă alături de Kress, deşi era greu de
crezut că acesta supravieţuise. Doamna Vedreaux nu
venise la micul dejun, dar nu era nimic neobişnuit în asta.
De obicei, la fiecare masă lua parte un singur profesor,
pentru a menţine ordinea şi a cere binecuvântarea
Dătătorului de puterE. În această dimineaţă, onoarea îi
revenise doamnei Dova. Rehanne sperase să audă ceva
despre straniile evenimente din seara trecută şi o veste
despre supravieţuirea sau decesul lui Kress, dar profesoara
nu spusese nimic.
Nici Giselle şi Lina nu veniseră la micul dejun, şi nici
Fenton. Nici un elev nu ştia mai multe decât ea, dar toţi
erau curioşi şi maşina de zvonuri era în plin avânt. Era
firesc ca Gray să fie şi el inclus în aceste zvonuri. Trebuia
neapărat să dea de directoare, să afle nişte răspunsuri.
Ezitând, se apropie de camera lui Kress, îşi adună
curajul şi ciocăni. Uşa se deschise şi se pomeni faţă-n faţă
cu VeronicA. Îngrijitoarea era ciufulită, ca de obicei, cu
ochii ei negri şi pătrunzători pe faţa rotunjoară. Pete de praf
şi, posibil, de sânge îi pătau şorţul alb cu care îşi acoperise
rochia dungată.
— Da, domnişoară?
Totdeauna se simţise intimidată de Veronica, deşi n-ar
fi putut spune de ce. Vocea îi pieri când încercă să-i explice
pentru ce venise.
— O… o căutam pe directoare. Nu e în birou şi m-am
gândit că ar putea fi aici. Şi voiam… voiam să aflu despre
Kress.
Chipul Veronicăi era impenetrabil. Făcu un pas înapoi
şi-i dădu voie să intre în cameră.
— Directoarea nu-i aici. Eu făceam curat.
Toate urmele măcelului de ieri dispăruseră. Paturile
erau acoperite cu aşternuturi curate, podeaua şi pereţii
fuseseră spălate, iar la fereastră atârnau perdele albe, deşi
cu o seară în urmă Rehanne nu văzuse nici o perdea.
Trăgând aer în piept, întrebă din nou:
— Şi Kress?
— Nu pot spune nimic, domnişoară. Va trebui s-o
întrebi pe directoare.
— Păi, ştii unde o pot găsi?
— Nu, domnişoară. Cred că se odihneşte. A stat trează
toată noaptea şi după-amiază are ore. Dar tu nu trebuia să
fii în clasă acum?
— Ba da, după pauză. Mi-am zis că aş putea vorbi
între timp cu directoarea.
— Se pare că nu.
Şi îngrijitoarea împinse uşa pentru a o închide. Un
hârşâit îi atrase atenţia; ceva se prinsese în uşă. Se aplecă
odată cu Veronica şi degetele li se atinseră pipăind pe sub
uşă. Rehanne atinse obiectul, îl trase spre ea şi-1 ridică.
Era un cercel cu filigran în formă de semilună, cu un
diamant strălucitor în centru.
— Cercelul pe care l-a pierdut Chantal! Cum a ajuns
oare aici?
Veronica îl privi, încruntându-se.
— Mai bine mi-1 laşi mie, spuse ea. Trebuie să i-1 arăt
directoarei.
— De ce? întrebă Rehanne închizându-şi repede
degetele peste cercel. Chantal l-a căutat disperată. Va fi în
culmea bucuriei văzând că a fost găsit.
Îngrijitoarea clătină însă din cap.
— Nu trebuie să-i pomeneşti despre el înainte de a i-1
arăta directoarei.
— Bine. Atunci i-1 duc eu. Spune-mi unde e.
Cu un pufnet exasperat, Veronica ieşi pe culoar,
închizând cu cheia uşa camerei.
— Vino, atunci! Dar directoarei n-o să-i placă să fie
deranjată şi nici n-o să-i convină că lipseşti de la ore.
Porni înainte, cu spatele ţeapăn şi furioasă. Rehanne
nu se sinchisi însă; i se oferise o ocazie şi n-avea de gând s-
o lase să-i scape.
Dincolo de biroul directoarei, un culoar îngust ducea
către apartamentul ei. Rehanne nu mai fusese niciodată
acolo, elevilor fiindu-le interzis să pătrundă în această aripă
a clădirii. Veronica ciocăni, fără nici un rezultat la începuT.
În vreme ce aşteptau, Rehanne auzi sunetul îndepărtat al
unui clopoţel, care anunţa sfârşitul pauzei. Va lipsi de la a
doua oră. Nu-i părea bine, dar ceea ce avea de făcut acum
era mult mai important.
Directoarea deschise în cele din urmă şi Rehanne văzu
uimită că era în capot şi papuci, cu părul despletit
căzându-i pe umeri. Părea mult mai umană decât de obicei,
chiar vulnerabilă. Avea ochii umflaţi de somn; un obraz îi
era brăzdat de dungi, de la pernă probabil. Dormea, iar ele
o treziseră; probabil că era nervoasă acum.
— Miss Zalos a insistat că vrea să vă vadă, declară
îngrijitoarea cu o strâmbătură. A găsit ceva pe prag, în
camera domnului Klemmer, şi a refuzat să-mi dea mie
obiectul. Când i-am spus că veţi dori să-1 vedeţi, a vrut să
vi-1 aducă ea însăşi. Deşi i-am atras atenţia că vă odihniţi.
Rehanne simţi cum i se înroşesc obrajii. Veronica
părea hotărâtă să-i prezinte situaţia în cea mai proastă
lumină.
— V-am căutat, interveni ea înainte ca îngrijitoarea să-
i mai poată aduce şi alte acuzaţii. Trebuia să vă vorbesc în
legătură cu Gray. Când nu v-am găsit în birou, m-am dus
în camera lui Kress. Şi am dat peste asta, adăugă ea
desfăcând palma şi arătându-i cercelul. E al lui Chantal.
Era foarte necăjită că l-a pierdut şi credea că i l-a furat
cineva.
Cu degetele ei subţiri, directoarea îi luă cercelul din
palmă şi-1 examină îndeaproape. Piatra portocalie a
inelului sclipi în mişcarE. Îşi ţinea buzele strânse şi nu
spuse nimic, nici nu privi spre Rehanne.
— Era prins sub uşă, explică Veronica. De aceea nu l-
am văzut când am făcut curat.
Directoarea îl ridică, îl mirosi şi îşi încreţi nasul, de
parcă ar fi simţit o duhoare emanând din cerceL. Îi dădu
drumul în buzunarul capotului şi îşi scutură mâinile cu o
expresie de dezgust. Nici acum n-o privi pe Rehanne, ci se
întoarse spre Veronica.
— Asta înseamnă o nouă complicaţie în enigma
noastră. Cred că va trebui să aflăm dacă este într-adevăr
cercelul pierdut sau perechea lui.
Îngrijitoarea încuviinţă şi plecă. Rehanne rămase
locului şi o auzi urcând scările spre etajul al treilea.
 — N-o să vorbeşti despre asta cu miss Navarese.
Răceala fermă din glasul directoarei făcea ca spusele sale
să pară mai degrabă o afirmaţie decât un ordin. Femeia îşi
folosea puterea pentru a se asigura că Rehanne nu va
putea vorbi despre cercel sau despre încercarea Veronicăi
de a-i găsi perechea.
— Ce voiai să-mi spui despre domnul Becq atât de
urgent încât nu mai putea aştepta două ore?
Se simţea ca o fraieră, dar era hotărâtă să nu dea
înapoi. Cu un torent de cuvinte, îi povesti cum îl găsise pe
Gray în salon, pe întuneric, îi relată conversaţia lor şi faptul
că el fusese sigur că-şi petrecuseră împreună toată
dimineaţa, deşi nu aşa stătuseră lucrurile, ca şi despre
convingerea lui că Lina era de vină pentru van-dalizarea
camerei lui şi pentru rănirea lui Kress. Apoi încheie
spunându-i cât de ciudat se purtase Gray în prima oră de
curs şi aşteptă reacţia directoarei.
— Îţi mulţumesc că mi-ai povestit totul, replică aceasta
pe un ton la fel de rece. Nici despre asta n-ai să mai
vorbeşti cu nimeni altcineva. Ai lipsit de la ora a doua.
Dacă te grăbeşti, vei mai putea să-1 prinzi pe magistrul
Tumberlis şi să-ţi ceri scuze pentru absenţă înainte de
începerea celui de-al treilea curs.
Apoi reintră în apartamentul său, ezită o clipă, se
aplecă în faţă şi adăugă:
— Încă un lucru, miss Zalos. Aş regreta dacă nu te-aş
preveni că s-ar putea să te afli într-un serios pericol. Voi
face tot ce-mi stă în puteri pentru a te proteja, dar îţi
recomand să fii atentă şi să eviţi să te implici în problemele
domnului Becq.
După cele trei cursuri de dimineaţă, Lina era mai mult
decât dornică să meargă la masa de prânz. Fusese de la
început într-o dispoziţie proastă, fiindcă trebuise să se
trezească devreme. Nu suferea să înveţe toată dimineaţa,
iar orarul o nemulţumea complet: două ore cu doamna
Dova şi una cu doamna Blake de dimineaţă, plus încă una
cu aceasta din urmă după-amiază. O enerva că are numai
profesoare şi că nu fusese înscrisă la niciunul dintre
cursurile magistrului Hawke, preferatul ei. Doamna Dova
era mereu atât de corectă şi de pedantă; doamna Blake nu
era tocmai rea, însă avea o stricteţe şi o isteţime pe care
Lina nu le putea întrece niciodată.
Intră în sala de mese şi căută din priviri un scaun
liber. O elevă din anul întâi se apropie de ea, cu o expresie
speriată. Şuviţele de păr lungi şi drepte lăsau impresia că
fata privea din dosul unei căpiţe de fân. Lina încercă s-o
alunge cu o încruntătură ameninţătoare, dar fetişcana era
hotărâtă.
— Eu sunt Maridel Denham, o anunţă ea. Cineva mi-a
spus că ar trebui să vorbesc cu tine.
Lina îşi încrucişă braţele şi o fulgeră din priviri. Fata
nu dădu înapoi.
— Mi-am pierdut pisoiul, pe Rază de Lună. O elevă din
anul al doilea mi-a zis că tu ai putea şti cum să-1 găsesc.
— De ce? îţi par cumva o persoană care adună pisici
vagaboande de pe drum?
— Oh, nu, dar persoana mi-a spus că tu înţelegi
pisicile.
— Şi cine o fi persoana asta atât de săritoare? întrebă
Lina în timp de unghiile ei lungi băteau darabana pe braţ
cu o iritare ce nu izbuti s-o alunge însă pe nepoftită.
Maridel îşi dădu părul la o parte; degeaba însă:
şuviţele îi căzură din nou pe faţă.
— Nu cred că ar trebui să-ţi spun.
— Ba ar trebui, dacă vrei ca şi eu să-ţi spun ţie ceva.
— Păi, în acest caz… Ieri la masa de seară am vorbit cu
Chantal Navarese. Ea mi-a spus să vorbesc cu tine şi de
atunci te tot caut.
 Şuierul de furie al Linei ar fi atras atenţia oricărei
persoane cu scaun la cap. Maridel însă insistă:
— Mi-ai văzut pisoiul? îmi poţi spune cum să-1
găsesc?
— Nu.
— Dar ai zis că o să-mi spui şi tu ceva! exclamă fata în
pragul lacrimilor.
— Îţi spun. Nu fii atât de proastă încât s-o asculţi pe
Chantal. Ticăloasa aia mică şi-a bătut joc de tine. N-o să i
se mai pară distractiv când am să termin eu cu ea. Şi
acum, dacă nu te superi, aş vrea să-mi caut un loc şi să
mănânc.
Dar Maridel nu se clinti.
— Te rog, n-am vrut să-i fac necazuri lui Chantal! Şi
trebuie să-mi găsesc pisica!
— În acest caz, sunt convinsă că nu ţi-ai dori s-o
găsesc eu.
Cu aceste cuvinte, Lina o dădu la o parte din calea eI.
Îl zări pe Oryon, dar la masa la care stătea el nu mai era
nici un loc liber. Petra, Rehanne şi Coral mâncau împreună
la o masă la care mai era un scaun gol, dar dacă li se
alătura în starea ei de spirit actuală, o va năuci pe CoraL.
În cele din urmă se aşeză lângă Chantal; mai bine aşa: o să
se şi distreze în vreme ce mănâncă.
Chantal o privi alarmată, dar magistrul Hawke îi rugă
pe toţi să se ridice pentru invocaţie. La masa lor mai erau
două eleve din anul al doilea: Vanita Trask şi Ferene K'Sere.
Când invocaţia se sfârşi şi toţi se aşezară, Lina moţăi un
salut la adresa colegelor şi se întoarse cu un zâmbet dulce
spre Chantal.
— Pari cam palidă, Chantal, îi spuse ea pe un ton
preocupat. Eşti cumva bolnavă?
— Sunt îngrijorată, teribil de îngrijorată pentru Kress,
răspunse ea muşcându-şi buza, parcă pentru a o opri din
tremurat. Nimeni nu ştie ce mai face. Probabil că
directoarea ştie, dar nu e de găsit pe nicăieri.
— Ei, ştii cum se spune, lipsa de veşti înseamnă veşti
bune.
Cu această replică veselă, Lina luă din mijlocul mesei
platoul cu carne.
— Voi nu mâncaţi? întrebă ea. Eu una sunt lihnită. Şi
folosindu-se de lingură, îşi puse în farfurie un rulou de vită.
Oare cum li se părea celorlalte mâncarea? Ferene mânca în
grabă, dar Chantal refuză platoul, iar Vanita îşi încreţi
nasul dezgustată când luă, delicat, o porţie micuţă.
Probabil că nu învăţaseră încă să vadă dincolo de iluzia
menită să testeze acuitatea percepţiei în rândul elevilor.
Lor, ruloul de vită li se părea o bucată de carne tare şi
aţoasă cu gust de pingea, iar legumele proaspete din
grădină aveau probabil pentru ei aspectul unui amestec de
varză clocită şi bucăţele de cartofi tari ca nişte gloanţe.
Lina luă în lingura de servit un rulou de vită de pe
platou şi-1 împinse spre Chantal.
— Trebuie să mănânci, draga mea. Aşa ai să te simţi
mai bine. Folosindu-şi puterile, destrămă iluzia, per-
miţându-i victimei sale să vadă friptura apetisantă şi să
simtă aroma delicioasă a sosului. Mmm, e bun, nu-i aşa?
adăugă ea.
Ochii fetei se luminară, surprinşi. Lina îi aşeză ru-loul
pe farfurie, iar Chantal puse mâna pe furculiţă. Folosindu-
şi din nou puterile, Lina creă o altă iluzie, direcţionată
numai spre Chantal. Când fata înfipse furculiţa în carne,
ruloul se transformă într-o coadă păroasă de pisică,
însângerată la un capăt şi zvâcnind din celălalt în farfurie.
Chantal sughiţă oripilată, iar furculiţa îi căzu din mână.
— Oh, ce minunat! se entuziasmă Lina. Pot să-i spun
lui Maridel că am găsit o parte din pisica ei dispărută.
 Apoi alese din platoul cu legume o bucată mare de
conopidă şi o puse în farfuria lui Chantal. Tot numai
pentru ochii bietei fete, conopida luă forma unui cap de
pisoi, cu urechi, mustăţi şi un nas mic şi negru. O fâşie de
ardei roşu într-o parte forma limba scoasă a pisicii.
— Uite, ia încă o bucată, o îndemnă ea.
Chantal îşi împinse scaunul în spate, se ridică şi o luă
la fugă din sala de mese. Lina clătină din cap cu tristeţe:
— Cred că n-ar fi trebuit s-o îndemn să mănânce. Mi-
am zis că-i fac un bine, dar ştiam, fireşte, cât de mult îl
place pe Kress.
Vanita se uita la ea cu gura căscată. Ferene îi aruncă
însă o privire încruntată.
— De ce-ţi place să fii crudă? o întrebă ea, apoi se
ridică şi se duse după Chantal.
Lina se răsuci spre Vanita şi ridică din umeri cu un aer
mirat. Dar era îngrijorată; Ferene n-ar fi trebuit să sesizeze
iluzia pe care ea o îndreptase numai asupra lui ChantaL.
Încercă să-şi aducă aminte ce talente avea Ferene, dar nu
izbuti.
Magistrul Hawke se apropie. Lina era bucuroasă că el
prezida astăzi masa.
— Miss Mueller, ce i s-a întâmplat domnişoarei
Navarese?
— S-a îmbolnăvit din cauza regretelor pentru Kress.
Tocmai ne spunea că n-a putut afla dacă e viu sau mort şi
s-a tulburat atât de tare, încât a fost nevoită să plece de la
masă. Ferene s-a dus după ea, s-o liniştească. Sunt sigură
că va fi bine, domnule.
— Înţeleg.
Explicaţia părea să-1 mulţumească şi profesorul se
întoarse la masa lui fără nici un alt comentariu. Deşi nu
reuşise să scoată de la el nici o informaţie despre Kress,
Lina suspină satisfăcută. Faptul că se răzbunase o mai
înveselise şi acum îşi înfulecă mâncarea cu poftă. Când se
pregătea să iasă din sala de mese, Oryon o prinse din urmă
şi o luă de talie.
— Hai să vorbim, îi ceru eL. În particular.
Discuţii intime.
Oryon îşi dădu drumul la gură:
— A fost o prostie să atragi atenţia aşa asupra ta prin
ce i-ai făcut lui Chantal!
N-avea rost să susţină că nu-i făcuse nimic; uneori îl
putea păcăli pe Oryon, dar niciodată pentru mult timp.
— A meritat-o, replică ea.
— Probabil. Dar n-ai şi aşa destule necazuri?
— De ce am, mă rog, necazuri?
— Ţi-ai schimbat forma.
— Şi?
— Kress. Tu eşti de vină?
— Fireşte că nu.
— Ai spus că vrei să-i dai o lecţie.
— Dar n-am zis că am de gând să-1 omor.
— A murit?
— Nu ştiu. Tu ai lăsat să se înţeleagă că ar fi murit.
— Nu te mai certa cu mine, Lina! Indiferent dacă tu ai
făcut-o sau nu, lumea tot va crede că e vina ta.
— N-am eu ce-i face lumii, dacă aşa crede. Iar pe tine
cine te-a pus să-mi porţi mie de grijă?
— Nimeni, slavă Dătătorului de putere! Dar după
ultima boroboaţă, chiar ai avea nevoie de cineva. Nu e
momentul să atragi atenţia asupra ta.
Lina izbucni în râs.
— Înţeleg eu care-i problema! exclamă ea. Ţi-e teamă
că bănuielile vor cădea asupra ta. Oamenii ne-au văzut
împreună. Kress te urăşte, iar ei ştiu asta. De fapt, nu
pentru mine eşti tu îngrijorat, Oryon, dar ştii că toţi cei
care dau vina pe mine te vor învinovăţi şi pe tine.
 El se încruntă.
— Dar nu asta e…
— Ba sigur că e! Şi de unde ştiu eu că nu tu ai făcut-
o?
— Nu fii ridicolă!
— Nu sunt. Mă gândesc la trecutul tău recent, iar alţii
fac probabil la fel. Cine ar fi mai capabil de o asemenea
faptă decât tine?
El deschise gura să spună ceva, o închise la loc, se
întoarse cu spatele şi plecă.
Lina îşi spuse că atinsese un punct sensibil; probabil
că întinsese prea mult coarda. Nu voise să-1 scoată din
sărite, să-1 îndepărteze de ea. Avea nevoie de el pentru
schimbul de energii care le putea reda puterile pierdute.
Era convinsă că amândoi atinseseră din nou nivelul
anterior, dar nu-i trecea prin minte să se oprească aici.
Nu, ar fi fraieră dacă l-ar lăsa pe Oryon să fie supărat
pe ea. Mai târziu îşi va cere scuze şi-1 va asigura că, în
realitate, nu-1 suspecta de rănirea sau uciderea lui Kress.
Când Rehanne intră în clasă pentru al treilea curs pe
care îl aşteptase cu atâta nerăbdare, cel de Limbi oculte,
Petra era deja înăuntru. O salută şi se aşeză lângă ea,
mulţumită că şi prietena ei urma acest curs; puteau învăţa
împreună.
Nevii Santomayor intră în viteză, se trânti în bancă în
spatele ei şi murmură timid un salut. Venise vremea ca ora
să înceapă şi Rehanne îşi spuse că, probabil, numai ei trei
participau la ore; în anul al treilea clasele erau formate de
obicei din foarte puţini elevi.
Dar apoi, spre dezamăgirea ei, îl văzu pe Oryon
intrând, urmat câteva clipe mai târziu de Lina. Deşi îşi
spuse că ea nu împărtăşeşte antipatia lui Gray faţă de ei,
faptul că se afla în aceeaşi încăpere cu amândoi îi dădea o
stare neplăcută.
 Nevii aruncă o privire spre Lina, apoi se întoarse
repedE. Îşi adună caietele şi creioanele şi se mută într-o
bancă din faţă, dincolo de Petra şi cât mai departe de Oryon
şi Lina.
— Care-i problema ta, Nevii? îl întrebă Lina. Ţi-e teamă
că muşc? Sau zgârii?
Rânjind, îşi încovoie degetele ca pe nişte gheare şi trase
cu ele prin aer. Nevii păli.
— Nu, eu… eu…
— Termină! o certă Petra. Ştii că nu e deloc vesel ce
faci, mai ales după ce s-a întâmplat seara trecută.
Lina îşi arcui sprâncenele.
— Oh, s-a întâmplat ceva deosebit seara trecută?
— Pretenţiile astea de inocentă te fac să pari vinovată.
— Ce pretenţii? Nu-s vinovată de nimic.
— Eşti vinovată de grosolănie şi n-avem nevoie de aşa
ceva, ripostă Petra pe un ton ridicat.
Ochii Linei se îngustară ca ai unei pisici. Se ridică pe
jumătate din bancă şi doar sosirea la timp a doamnei Dova
împiedică o ciondăneală. Profesoara le aruncă o privire
ascuţită.
— Fiindcă am ajuns puţin mai târziu, m-aş fi aşteptat
ca toată lumea să fie deja în bănci, în linişte. Domnule
Brew, vrei să împărţi aceste manuale, te rog?
Oryon se ridică şi luă unul dintre cele două teancuri de
cărţi de pe catedră. Puse apoi câte un volum subţirel pe
fiecare bancă, fără a privi în ochii nimănui.
— Şi pe acestea, spuse doamna Dova arătând celălalt
teanc.
Lina se strâmbă când el execută ordinul. Acestea erau
cărţi mai groase şi mai grele – dicţionare, văzu ea când
Oryon le distribui, aşezându-se apoi la locul lui, cu faţa
întunecată de mânie.
 Atmosfera tensionată nu se risipi până la sfârşitul orei.
Rehanne era bucuroasă că în clasă nu se afla şi Coral; ar fi
fost devastată de tensiunea ce emana, în mare parte,
dinspre Oryon şi Lina.
Deşi era, fără îndoială, conştientă de ea, doamna Dova
ignoră atmosfera încărcată. Le înmână foi cu structura
cursului, le spuse care sunt cerinţele şi le explică motivele
şi natura străvechilor limbi ale magilor. Nu puse nici o
întrebare şi nu dădu ocazia să-i fie adresată vreuna. Deja
familiarizată cu materia, Rehanne îşi lăsă mintea să
rătăcească, făcându-şi ca de obicei griji pentru Gray.
Ultima oră era cea de Istorii de caz în etică. Era
nerăbdătoare să vadă dacă Gray va veni şi alese o bancă în
spate, de unde să-1 poată pândi. Magistrul San Marte
intrase şi dăduse deja bună ziua când el îşi făcu apariţia şi
se trânti într-o bancă. Nu avea cum să vorbească cu el; nu
putea decât să-i zâmbească încurajator şi să-i arate că ar
vrea să discute după oră. Arăta groaznic, mai rău decât de
dimineaţă. Privirile îi erau terne şi vagi, ca ale unui
somnambul.
Magistrul împărţi şi el cărţi: volume groase şi grele, cu
scris mărunt, tipărit pe două coloane. Profesorul turuia de
zor despre importanţa lor, despre „bogăţia de învăţături” pe
care o conţineau. Rehanne încercă să-1 ignore, dorindu-şi
să aibă puterea de a modifica timpul, ca să treacă mai
repede peste această oră. Sârguincioasă, îşi scrise în caiet
tema pentru a doua zi, dar nu luă notiţe. Gray, văzu ea, nu
pusese nici măcar o dată mâna pe creion.
La curs fuseseră repartizaţi îndeosebi elevi din anul al
treilea, plus Giselle şi Chantal. Din fericire, aceasta din
urmă se liniştise considerabil de la ieşirea ei precipitată din
sala de mese, iar Giselle nu venise la oră. Rehanne n-o
văzuse toată ziua şi deci nu avusese ocazia s-o întrebe
despre Kress.
 Lângă ea şedea Fenton, palid sub puzderia de pistrui;
buna sa dispoziţie obişnuită pierise. Poate că avea veşti
despre starea lui Kress. Mâzgăli rapid o întrebare şi rupse
pagina din caiet în vreme ce magistrul perora despre
caracterul nobil al istoricilor care consemnaseră destoinic
problemele de etică în textul cărţii. Apoi, când profesorul îşi
aranjă peruca şi coborî privirile în manual pentru a citi un
fragment din introducere, se întinse şi puse bileţelul în faţa
lui Fenton.
El ridică din umeri, cu palmele în sus, semn că habar
n-aveA. Întrebarea îi reamintise, probabil, oroarea de ieri,
căci îşi scutură un fior şi se aplecă în faţă, cu coatele pe
bancă şi capul în mâini. Rehanne se simţi vinovată fiindcă
îl tulburase iar; dar mai simţea şi altceva: un răspuns
emoţional impus din exterior.
Chantal observase bileţelul şi-i ghicise scopul, fapt
care îi aţâţase iar furia şi durerea. Emoţiile ei pătrunseră în
sufletul lui Rehanne, iar în mintea ei răsuna un singur
cuvânt: Lina, Lina, Lina!
Era gata să explodeze, să urle de frustrare, să scuipe o
acuzaţie. Dar nu era ea singura afectată; toţi elevii
deveniseră agitaţi, se fâţâiau, băteau cu creioanele în
bancă, închideau şi deschideau cărţile, aruncând priviri
dese spre ceas. Ticurile nervoase ale magistrului San Marte
deveniră şi ele mai accentuate: îşi tot aranja peruca, îşi
netezea mustaţa, se trăgea de cravată, se ridica pe vârfuri,
se legăna şi se bâţâia, încât Rehanne îşi spuse că nu mai
poate suporta.
În sfârşit, sună clopoţelul şi elevii se năpustiră din
clasă de parcă i-ar fi fugărit vreun demon.
Şi poate că aşa şi era.
Rehanne îşi înăbuşi acest gând şi se grăbi să-1 ajungă
pe Gray, care se repezise afară fără a o mai aştepta. Trecu
printre Chantal şi Britnor, dar o opri Fenton.
 — Rehanne, vreau să vorbesc cu tine, îi ceru el
blocându-i calea.
— Nu se poate mai târziu?
Gray dispăru în mulţimea de elevi ieşiţi din celelalte
clase.
— E important. Mi-am amintit ceva. Şi nu cred…
— Regret! Trebuie să mă duc după Gray. Te caut eu
înainte de cină, bine?
Şi fără a-i da timp să răspundă, trecu pe lângă el,
străbătu grupul de elevi din capătul culoarului, o luă la
fugă şi-1 prinse pe Gray la picioarele scărilor.
— Gray, bâigui ea gâfâind, de ce nu m-ai aşteptat? El îi
întoarse o privire goală.
— Gray?
Îl văzu clipind şi, încet, privirea i se focaliză.
— Scuză-mă. Ce spuneai?
— N-are importanţă. Putem vorbi undeva în linişte?
— După pauză am seminarul acela cu directoarea. Nu
vreau să întârzii.
— O să fim atenţi la ceas.
Îl conduse spre bibliotecă; sala era deschisă şi, cu
excepţia elevului din anul al doilea de la ghişeu, nu mai era
nimeni înăuntru. Se aşezară la o masă în colţul cel mai
îndepărtat şi începură să vorbească în şoaptă.
— Vreau să-mi cer scuze că te-am suspectat noaptea
trecută, îi spuse ea. Cred că eram amândoi tulburaţi, iar…
— Iar eu m-am purtat bizar. Şi mie îmi pare rău. Ea îi
acoperi mâna cu palma ei.
— Mi-era teamă. Venisem direct din camera lui Kress.
Nu mai gândeam clar.
— Eu nu mai gândesc clar de mult timp, replică el,
strângându-i mâna.
— Când m-am dus sus, am văzut lumină în camera
Linei. Mi-am spus că poate e Giselle şi am ciocănit la uşă.
Era însă Lina. Nu se culcase încă, era îmbrăcată şi… am
văzut o urmă de labă însângerată pe pervazul ei. Ai avut
dreptate. Ea trebuie să fi fost!
— Va trebui să-i spui directoarei. Trebuie s-o
convingem, adăugă el pe un ton mai animat.
— Nu sunt sigură că mă va asculta.
Fără să vrea, Rehanne privi spre mâna lui Gray şi îşi
aminti că seara trecută fusese umedă – poate de sânge.
Acum, murdăria adunată sub unghiile lui avea o nuanţă
roşiatică. Iar avea îndoieli! Deşi cu numai o clipă în urmă
fusese atât de sigură.
— Cred că şi tu ai avut sânge pe mână noaptea
trecută, îi şopti ea aruncând priviri furişe către elevul de la
ghişeu, ca să fie sigură că nu-i poate auzi. Ce s-a
întâmplat?
El îi dădu drumul. De această dată, când răspunse,
vocea îi era din nou plată şi moale.
— Până la urmă nu eşti chiar sigură…
— Ba da, sunt! însă…
— Nu, nu eşti, o întrerupse el. Nu-i nimic. Nici măcar
eu nu sunt siguR. Îmi doresc să fi fost Lina. Dar ar fi mult
prea uşor, nu-i aşa? Fiindcă adevărul e că am avut sânge
pe mână. Am văzut când am urcat în cameră şi nu ştiu de
unde a apărut. Nu ştiu unde am fost şi ce am făcut seara
trecută. Nu ştiu unde am fost şi ce am făcut ieri-dimineaţă.
Şi trebuie să aflu. Până ce nu voi afla…
Rehanne îi luă iar mâna, strângându-i-o în a ei.
— Am să te ajut. Trebuie să te fi văzut cineva şi
dimineaţă, şi aseară.
— Mulţumesc, replică el ridicându-se, dar vreau să nu
te amesteci. Nu vreau să te pun în pericol.
— Nu mi-e frică.
— Ba ar trebui să-ţi fie. Acum mă duc la ore. Ai grijă.
Te rog!
 Îi atinse obrazul cu o mişcare uşoară şi plecă.
Dacă Gray se îndoia că Lina fusese cea care îi van-
dalizase camera şi-1 atacase pe Kress, însemna că
acceptase teoria directoarei cu privire la demonul care-1
poseda. Oare pierderile acelea de memorie erau de vină,
sau se mai întâmplase şi altceva – ceva despre care nu-i
spusese ei? îşi aminti că Fenton voise să-i vorbească –
despre ceva important, adăugase el. Ar fi trebuit să-1
asculte. Poate că lucrul de care îşi amintise îl putea ajuta
pe Gray… sau îl condamna definitiv. Trebuia să afle.
Fiindcă, dintr-odată, începuse să-i fie fricĂ. Îngrozitor
de frică.
Uneltind cu inamicul.
Gray intră în sala de seminar şi se opri brusc. Oryon
era aşezat la masa ovală, alături de directoare; ei doi erau
singurii din încăpere.
— Intră, domnule Becq, şi ia loc.
Deşi masa era suficient de mare pentru şase persoane,
numai patru scaune erau aranjate în jurul ei. Gray înaintă
încet până în mijlocul sălii, fără a-şi lua privirea de la
Oryon. Nu se aşteptase să fie singurul elev la acest curs
special, dar nu putea îndura gândul că făcea pereche cu
Oryon, într-o clasă cu numai două persoane. Se apropie de
scaunul de lângă directoare, lăsându-1 liber pe cel dintre el
şi OryoN. Îşi puse mâinile pe spătar, dar nu se apropie.
— Asta e… Mai vine şi altcineva la acest curs?
— Grupele mele de seminar sunt întotdeauna foarte
mici, domnule Becq. Dumneata şi domnul Brew veţi fi
singurii participanţi la curs.
— Dar nu pot… nu am…
Gray nu-şi găsea cuvintele pentru a-şi exprima obiecţia
– de fapt, mai mult decât atât: revolta, aversiunea.
— Îţi înţeleg reţinerea, domnule Becq. Totuşi, am avut
motive suficiente pentru a vă alege pe voi doi la acest
studiu special asupra Comunităţii celor dotaţi. Dacă vrei să
iei loc, vă voi explica.
Gray trase scaunul, se aşeză şi rămase ţeapăn,
incomod şi iritat fiindcă fusese obligat la această
confruntare. Rotind între degete un creion lung şi galben,
recent ascuţit, directoarea începu să vorbească:
— Cunoaşteţi bine importanţa pe care Şcoala
Simonton o acordă formării unei veritabile comunităţi a
celor dotaţi. Considerăm imperios necesar ca persoanele
dotate să coopereze între ele şi să se susţină reciproc, în loc
să concureze unele cu altele, intrând în rivalităţi ce nu duc
decât la dueluri de putere periculoase şi uneori chiar
mortale. Nefericitul incident de acum doi ani ne-a oferit o
ilustrare clară a caracterului distructiv pe care îl are
puterea greşit utilizată.
Gray aruncă o privire spre Oryon. Figura lui era
impasibilă, iar în ochii aţintiţi asupra directoarei nu se
putea citi nimic.
— Nu voi readuce în discuţie acel incident, continuă
directoarea făcând un semn spre Gray să fie atent. El
aparţine trecutului. Vom vorbi acum numai despre prezent
şi despre nevoia de reconciliere şi cooperare; despre
comunitate şi despre posibilităţile de consolidare a ei graţie
schimburilor de putere liber consimţite. Nu vom zăbovi
asupra teoriei, ci vom trece la practică.
Îndreptându-şi privirile de data aceasta spre Oryon,
directoarea adăugă:
— M-am gândit s-o înscriu şi pe domnişoara Mueller la
acest seminar, dar m-am temut că domnului Becq îi va fi
greu la început să colaboreze cu amândoi.
Greu! La început! Gray se fâţâi în scaun, reprimân-du-
şi pornirea de a se ridica şi a o zbughi afară.
— Domnule Brew, experimentele pe care le-ai iniţiat
împreună cu miss Mueller pentru a vă reface puterile
constituie un exemplu al tipului de cooperare la care mă
refer, pentru întreaga comunitate. Voi doi aţi descoperit că,
atunci când este împărtăşită, puterea sporeşte. Dacă acest
lucru se întâmplă când în joc se află numai două persoane,
imaginaţi-vă ce ar însemna ca toată comunitatea să
acţioneze la unison pentru ca întreaga putere să fie egal
împărtăşită între toţi membrii ei.
Gray se răsuci pentru a-1 privi pe Oryon.
— Deci asta puneaţi voi doi la cale! Ştiam eu că…
— Domnule Becq! Ascultă-mă!
Glasul directoarei răsunase plin de forţă, obligându-1
să tacă şi să-şi întoarcă faţa de la Oryon, spre ea. Deşi era
frământat de frustrare, nu putea să-i ignore cuvintele.
— N-am spus că aprob sau că accept acele
experimente. Când sunt efectuate de numai două persoane,
în scop personal, presupun un risc mult mai mare decât
atunci când sunt practicate de un număr mare de
persoane, în folosul tuturor. Şi înainte ca această practică
să fie acceptată în rândul comunităţii, va trebui să
impunem anumite reguli pentru apărarea celor nedotaţi, în
cadrul acestui seminar vom discuta despre posibilitatea
schimburilor de putere şi vom stabili ce restricţii trebuie
impuse la utilizarea lor.
Directoarea se întrerupse şi, timp de câteva minute
înainte de a continua, studie cu atenţie vârful creionului.
— Am spus că acest seminar va fi unul practic, nu
teoretic. Amândoi veţi deprinde modalităţi de cooperare şi
de schimb de puteri. Discuţiile referitoare la cooperarea în
cadrul comunităţii se vor baza pe ceea ce veţi descoperi în
timpul efectuării propriilor schimburi.
Pe Gray, furia îl ardea ca un fier roşu. Dacă ea îşi
închipuia că-1 va putea sili să-1 ajute pe Oryon să-şi
sporească puterea…
— Eu n-am puteri de împărţit, ripostă el sec.
 — Domnule Becq, deţii un talent ciudat şi neobişnuit,
care necesită, în mod cert, puteri considerabile. Nu ţi-ai dat
seama niciodată de adevărata amploare a forţei tale fiindcă
se concentrează toată în acel unic talent, pe care până de
curând l-ai subestimat. Trebuie să-ţi vorbesc sincer, deşi
ştiu că nu-ţi va plăcea ce vei auzi.
Lăsă creionul să cadă pe birou, îşi încrucişă mâinile şi
se aplecă în faţă, vorbindu-i numai lui:
— Te-am avertizat cu privire la demonul pe care s-ar
putea să-1 porţi în tine. Cred că el este cel care te-a împins
să-ţi foloseşti talentul, ca să se poată hrăni cu puterile tale.
Mai cred, de asemenea, că domnul Brew are atât
capacitatea, cât şi forţa de a te ajuta să te aperi.
Gray sări în picioare.
— Nu vreau nici un ajutor de la el!
— Stai jos, domnule Becq.
Glasul calm al directoarei îl sili să se aşeze, deşi
încercă să nu se supună. Nu avea dreptul să facă asta!
Unde era etica despre care tot turuise înainte? Se zvârcoli
în scaun, dar nu izbuti să rupă firele de putere cu care ea îl
ţintuise.
— Nu l-am ales pe domnul Brew numai ca să te
enervez, aşa cum pari a crede. Şi nici pentru că voiam să
văd pace între voi, deşi doresc asta. L-am preferat pe el
dintr-un motiv practic: experienţele prin care a trecut acum
doi ani i-au conferit o rezistenţă sporită în faţa demonului,
o rezistenţă mai mare decât a oricui altcuiva care ar încerca
să te ajute. A oricui!
Adică a lui Rehanne, îşi spuse Gray cu amărăciune. Cu
alte cuvinte, trebuie să accept ajutorul lui Oryon sau o pun
pe ea în pericol M-a prins într-o cursă bine ticluită. Dar am
să găsesc eu o cale de ieşire – fie ea şi cea finală. N-am să
primesc ajutor de la Oryon!
 — Gray, am să colaborez cu tine dacă ai să mă laşi,
replică Oryon pe un ton potolit. Nu te învinovăţesc pentru
că respingi această idee. Dar aş vrea să-mi dai o şansă să
repar lucrurile.
Gray rămase tăcut, cu maxilarele strânse şi ochii
aţintiţi la peretele din faţă. Directoarea îl putea obliga să
rămână în scaun, dar nu-i putea înfrânge voinţa. Femeia se
ridică.
— M-am temut că nu vei înţelege de vorbă bună,
domnule Becq. De aceea, trebuie să-ţi arăt ceva; poate că
va fi mai convingător decât au fost cuvintele mele.
Deşi se opuse, Gray se pomeni ridicat în picioare şi
forţat s-o urmeze. Oryon mergea alături, ca o umbră
malefică în hainele lui negre. Dacă s-ar fi schimbat cu
adevărat, nu ar mai fi purtat haine negre.
Directoarea îi conduse afară din clasă. Dincolo de uşă,
în locul coridorului familiar, se afla acum o scară lungă.
Gray urcă treptele pentru că era obligat, dar treptat
curiozitatea îi înf rânse reticenţa. Nu văzuse niciodată până
acum vreuna dintre misterioasele încăperi şi coridoare
interdimensionale despre care se spunea că se întrepătrund
cu realitatea primară a şcolii. Aruncând o privire furişă
către Oryon, văzu că acesta nu e surprins. Parcă mai
fusese aici înainte şi cunoştea bine aceste zone secrete.
Culoarele şi scara nu erau luminate electric, ci cu lumânări
în sfeşnice, care se aprindeau singure la apropierea lor,
pentru a se stinge odată ce treceau de ele.
Străbătură un coridor lung şi se opriră în faţa unei uşi
pe care directoarea o descuie cu o cheie de argint. Dincolo
de ea, o scară în spirală urca parcă la nesfârşit. Gray gâfâia
când au ajuns sus, în faţa unul culoar îngust, cu o singură
uşă în capăt. Pentru a o deschide, directoarea nu-şi mai
folosi cheia, ci rosti o formulă magicĂ. În clipa următoare
păşiră în cameră. Era cam cât un dormitor obişnuit şi avea
ca unic mobilier un pat înalt şi îngust, în mijloc. Pe el zăcea
Kress, cu braţele pe lângă corp, cu pielea galbenă ca de
ceară. Un cadavru?
— A fost nevoie de trei vindecători care au colaborat,
care şi-au pus puterile în comun, pentru a-i tămădui
trupul, spuse directoarea, răspunzând parcă întrebării
nerostite. Din păcate însă, are o altă suferinţă, care scapă
capacităţilor noastre vindecătoare.
Un cearceaf îl acoperea aproape în întregime, uşoara
lui ridicare şi coborâre ritmică demonstrând că era în viaţă.
Vrând să-1 vadă mai bine, Gray se apropie de pat. O reţea
de putere îl opri.
— Atenţie! exclamă directoarea. Du-te puţin mai
înapoi! Domnule Brew, încearcă să destrami paza.
Oryon făcu un pas în faţă, iar Gray se depărtă de el.
— Mi-ar fi mai uşor cu o baghetă. A mea a fost furată,
întinse un deget spre pat şi şopti ceva. După câteva clipe
închise ochii, strângând din pleoape. Stropi mici de sudoare
îi apărură pe fruntE. În cele din urmă spuse:
— E o pază dublă. Am trecut de primul nivel, dar nu-1
pot străpunge pe al doilea.
Directoarea înclină din cap şi rosti o a doua formulă
magică. Cuvântul bubui în încăpere; o flacără dansă
asupra patului.
— Hai, repede, înainte să se trezească!
Şi se apropie de patul lui Kress. Gray o urmă, fără a-i
mai da vreo atenţie lui Oryon, aflat alături. Directoarea
întinse mâna pe care avea inelul şi ridică una din pleoapele
lui Kress, dând la iveală un ochi de foc. Cealaltă pleoapă se
deschise singură. Privirile arzătoare, încărcate de ură, ale
unui demon se aţintiră asupra lor. Gura lui Kress se căscă,
dar răgetul turbat care-i răzbătu din gâtlej nu avea nimic
omenesc în el. Trupul se ridică, năpustindu-se spre ei.
 Directoarea îl împinse pe Gray în spatele ei şi rosti un
alt cuvânt magic. Odată cu Oryon, sări şi ea într-o parte.
Puterea pe care o eliberase se înfăşură în jurul demonului,
care continuă să se zbată. Curenţii de forţă îi ridicară lui
Gray părul în cap. Urechile îi vuiau. Camera începu să se
zdruncine şi păru să licăre între două tărâmuri. Imagini
terifiante, scene de măcel şi moarte se suprapuseră peste
ea, astfel că, pentru o clipă, Gray crezu că se află iar în
posesia Femeilor Teribile. Urlă.
Încăperea redeveni stabilă. Kress zăcea pe pat
nemişcat, cu ochii închişi, de parcă dormea liniştit.
— Paza e restabilită, spuse directoarea. Demonul e
reţinut. Apoi, întorcându-se spre Gray, adăugă: Ai văzut ce
poate face acel demon? Nu ştiu cum l-am putea elibera pe
domnul Klemmer. Atâta vreme cât e posedat, va rămâne
aici, închis în siguranţă. Dar trebuie să preîntâmpinăm
infectarea altora. Eu am făcut tot ce am putut, dar nu e
suficient. Sper ca voi doi, Gray Becq şi Oryon Brew, lucrând
împreună, să puteţi împiedica posedarea altor elevi, aşa
cum demonul de aici îl posedă pe domnul Klemmer.
Gray trase adânc aer în piept şi, oricât de greu i-ar fi
fost s-o facă în prezenţa lui Oryon, rosti întrebarea la care
trebuia neapărat să afle răspuns:
— Demonul acela a venit prin intermediul meu? L-a
infectat pe Kress din cauza mea?
Oryon îl privi curios.
— Nu sunt sigură că este acelaşi demon, răspunse
directoarea. Mă tem însă că a pătruns în şcoală prin tine şi
că l-a atacat pe Kress ca urmare a antipatiei tale faţă de el.
— Dacă ar fi aşa, de ce nu l-a atacat pe Oryon? Sau pe
Lina?
— Poate fiindcă ei au o posibilitate de apărare pe care
Kress n-a avut-o. Sau poate că… Veronica mi-a spus că, la
sosire, ai avut o mică altercaţie cu Kress şi Jerrol. Poate că
a reacţionat la acel eveniment.
Gray uitase de incidentul de pe scări.
— Dar m-am certat mai degrabă cu Jerrol. Şi totuşi,
nu el a fost atacat.
— Nu am pretenţia că înţeleg perfect această situaţie,
replică directoarea. Important însă este să lucrăm cu ceea
ce ştim deja – şi anume că demonul este reţinut, dar nu
învins, şi că ar mai putea fi şi alţii la pândă. Trebuie să
punem capăt acestei ameninţări. Iar pentru asta, domnule
Becq, este nevoie de cooperarea dumi-tale. Nu trebuie să
mai existe nici o animozitate pe care demonii s-o poată
exploata.
În vreme ce Gray cugeta la acest lucru, directoarea îi
conduse pe amândoi în sala de seminar, după care le spuse
că sunt liberi. Când ieşiră din clasă, afară se întindea
coridorul obişnuit, iar Gray îşi dădu seama că nu va izbuti
să mai regăsească drumul spre camera în care zăcea KresS.
Întrebarea lui Oryon îl smulse din gândurile sale:
— Ce zici, Gray? Eşti dispus să colaborezi cu mine?
— Nu ştiu. Lasă-mă un timp să mă gândesc.
— S-ar putea să nu avem mult timp la dispoziţie.
Dar Gray se îndepărtă în grabă, fără a-i mai răspunde.
Ideea că demonul care îl poseda pe Kress venise prin
intermediul lui era cutremurătoare. Iar nevoia de a colabora
cu Oryon îi repugna. Trebuia să găsească o altă soluţie.
Dacă ar putea discuta cu Rehanne…
Dar nu putea. Era necesar să stea departe de ea. Dacă
i s-ar întâmpla ei ceva… însă nu, nu i se va întâmpla nimic!
Dacă trebuia să colaboreze cu Oryon pentru a o proteja pe
ea, o va face. Dar nu cu plăcere.
Pierdut!
Căutând un loc în care să poată gândi în linişte, Gray
intră pe culoarul ce ducea spre bibliotecă. Probabil că mai
erau înăuntru câţiva elevi care voiau să citească până la
masa de seară, dar nu avea să fie atât de aglomerat ca la
mijlocul semestrului, aşa că va putea sta singur la o masă,
plănuindu-şi următoarea mişcare. Sau cea mai sigură
metodă de sinucidere.
Pradă depresiei, efortul de a-şi ridica un picior după
altul pentru a merge necesita mai multă energie decât avea
el. Se târâi însă înainte, cu umerii căzuţi şi privirea în
podea. Trecu de bibliotecă fără a o observa şi îşi dădu
seama cât de departe ajunsese abia când se izbi de uşa din
capătul culoarului. Aceasta dădea afară şi era totdeauna
încuiată.
O împinse, convins că nu se va întâmpla nimic. Dar
aceasta se deschise. Privi afară, spre grădina cu rândurile
de legume gata să fie culese. Brusc, îl năpădi dorinţa de a
se plimba printre ele şi a trage în piept aroma proaspătă a
plantelor vii şi mirosul pământului fertil care le hrănea.
Dar, dacă ieşea, uşa se putea închide în urma lui. Pentru a
fi sigur că nu rămâne afară, se aplecă şi îşi puse caietul
între tăblia uşii şi toc.
N-avea de gând să stea afară mult – doar atât cât să-şi
limpezească mintea. Mergând mai repede, îşi croi drum
printre tulpinile înalte ale porumbului şi o porni printre
şirurile de legume, bucurându-se de senzaţia frunzelor ce-i
mângâiau faţa şi braţele, în foşnetul uşor al vegetaţiei.
Tocmai începuse să se relaxeze, când auzi glasuri în
apropiere; două, una de băiat şi una de fată, ce se apropiau
de el. Nu voia să vadă pe nimeni şi nici să fie văzut, aşa că
se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă înapoi, ieşi dintre
şirurile de porumb şi se grăbi spre uşă.
Era închisă; cineva luase caietul. Puse mâna pe clanţă
şi trase. Uşa trosni şi se deschise. Avea noroc: culoarul era
încă pustiu. Deci nimeni nu-1 văzuse ieşind sau intrând pe
uşa interzisă. De fapt, era atât de întuneric înăuntru, încât
oricum nu l-ar fi putut zări nimeni. Probabil că becul din
tavan se arsese. Pipăi podeaua în căutarea caietului, dar
nu-1 găsi. Nici o pagubă; nu-şi luase notiţe şi nu scrisese
în el nimic altceva decât numele său. Porni spre bibliotecă.
Şi acolo era întuneric şi nu se zărea nimeni, dar prin
ferestrele acoperite de praf pătrundea o rază de lumină. Se
încruntă; geamurile nu arătau aşa când fusese aici
împreună cu Rehanne, ceva mai devreme.
Şi mesele erau pline de praf. Printre pânzele de
păianjen care acopereau rafturile, pe cotoarele putrezinde
ale cărţilor se vedeau urme de viermi. Duhnea a hârtie
veche şi piele mucegăită. Se apropie de un raft, scoase o
carte şi o deschise. Coperta căzu. Paginile îngălbenite se
fărâmiţară în mâinile lui.
Merse în partea din spate a bibliotecii, se uită în micul
atelier, dar nu văzu decât păianjeni şi întuneric.
Dându-şi la o parte pânzele de pe faţă, se întoarse, ieşi
din bibliotecă şi, pornind pe coridor, verifică sala de mese,
salonul şi sălile de clasă. Toate arătau la fel ca biblioteca:
părăsite de mult timp. Nicăieri nu se zărea vreun elev sau
profesor, iar praful de pe podele părea că se strânsese,
netulburat de nimeni, de ani întregi.
Urcă scara. Balustrada tremura sub mâna lui, iar
lemnul putred al treptelor ameninţa să se frângă. Uşile
camerelor erau deschise, lăsând să se vadă cadrele
mâncate de rugină ale paturilor şi, ici-colo, câte un dulap
sau un sertar rupt. La robinetele ruginite din baie nu
curgea nici un fir de apă, iar chiuvetele erau crăpate şi
ciobite.
Urcă la etajul fetelor şi găsi aceeaşi privelişte.
Cu siguranţă era o iluzie, dar cine o crease şi cu ce
scop – nu-şi putea imagina. Doar dacă nu cumva… Să fie
oare un truc al directoarei, pentru a-1 forţa să coopereze cu
Oryon?
 Iluzie sau nu, totul părea real, teribil de pustiu şi de
sumbru. Se întoarse la primul etaj, păşind cu grijă pe
trepte, şi încercă uşile duble de la intrarea principală. Erau
încuiate. Se duse spre celelalte uşi, care dădeau spre curtea
interioară. Şi ele erau încuiate şi nu se clintiră oricât le-ar fi
împins.
Încercă şi uşa care ducea de la sălile de clasă spre
grădină, dar nici cu ea nu avu mai mult noroc, aşa că se
întoarse pe culoarul bibliotecii şi se apropie de uşa prin
care pătrunsese în acest coşmar. Refăcând drumul pe acea
uşă, în grădină şi înapoi, poate că va reuşi să destrame
vraja asta deconcertantă.
Dar speranţa i se nărui când văzu că şi acea uşă e
încuiată, la fel ca toate celelalte. Bătu în ea, o împinse, o
trase, o izbi cu pumnii, cu picioarele, se aruncă în ea, dar
degeaba. Nu izbuti decât să se rănească la degete şi la
picioare, şi să-şi facă o vânătaie la şold când se izbise în
uşă.
În pragul panicii, făcu din nou turul clădirii în
căutarea vreunui indiciu, a unui semn pe care nu-1
observase prima dată şi care ar fi putut explica situaţia în
care ajunsese, arătându-i şi calea spre ieşire. Dar, degeaba.
Scotoci meticulos prin bucătărie, dar nu dădu peste nimic
comestibil. Dacă nu va găsi o cale de scăpare din iluzia
asta, va muri de foame. Şi cu toate că se gândise la
sinucidere, n-ar fi ales în nici un caz înfometarea ca
metodă.
Când simţi că picioarele nu-1 mai ţin, se aşeză pe
podeaua prăfuită a salonului, îşi sprijini capul pe braţe şi
adormI. În vise i se arătă demonul, rânjind şi arătân-du-şi
colţii.
Când se trezi, hohotele sinistre ale fiarei îi răsunau
încă în urechi. Amorţit, cu junghiuri peste tot, se ridică, se
întinse şi privi în jur. Nimic nu se schimbase; somnul nu
alungase iluzia. Probabil că dormise toată noaptea, fiindcă
prin ferestrele murdare se strecura lumina aurie a
dimineţii.
Neştiind ce altceva să facă, porni din nou prin clădire,
încercă iar fiecare uşă şi urcă cu grijă scările şubrede, în
ciuda atenţiei lui, o treaptă cedă; piciorul îi intră prin lemn
şi, când îl trase afară, marginile ascuţite îi sfâşiară carnea.
Nu avea nimic cu care să se poată bandaja, aşa că porni
mai departe, lăsând o dâră de sânge în urma lui.
Pustietatea şi ruinele din jur deveniră insuportabile.
Dacă ar lua un scaun, ar sparge un geam şi ar ieşi, oare
unde s-ar pomeni? Habar n-avea, dar trebuia să încerce.
Dacă ar mai sta aşa, fără să facă nimic, ar înnebuni şi,
oricât de urâtă era situaţia la şcoală, tot nu se compara cu
cea de aici. Viaţa, oamenii din jur, prietenii dobândiră
brusc o nouă valoare pentru el. Dacă va scăpa din
nenorocirea asta, va renunţa la orice gând de sinucidere şi
va urma sfatul directoarei cu privire la înfrângerea
demonului, ba chiar va coopera cu Oryon, dacă va fi nevoie.
Se întoarse în salon, dezmembră un scaun pe jumătate
rupt, alese cea mai solidă bucată de lemn şi izbi în
fereastră.
Lemnul se frânse. Sticla rezistă.
Încercă din nou cu celelalte scaune, la ferestrele din
celelalte încăperi. Nici un geam nu cedă.
Era blocat înăuntru! Disperat, se prăbuşi pe podea.
Mâinile îi erau pline de tăieturi şi zgârieturi, iar în degete i
se înfipseseră aşchiI. Îngropându-şi capul în palme, izbucni
în plâns.
Un zgomot îl smulse din ghearele disperării: mieunatul
sonor al unei pisici.
Rehanne plecă de la bibliotecă să-1 caute pe Fenton,
află că are oră cu doamna Blake şi se întoarse în camera ei,
hotărâtă să se odihnească puţin, să coboare înainte să se
încheie ora de curs şi să-1 aştepte la ieşirea din clasă.
Îşi scoase pantofii şi se întinse în pat. Obosită cum era,
nu trebuia să adoarmă, fiindcă risca să nu se trezească la
timp pentru a-1 întâlni pe Fenton. Va închide însă ochii
pentru câteva minute…
Sunetul clopoţelului ce anunţa cina o trezi. Sări în
picioare şi se uită la ceas, neputând să creadă că dormise
atât de mult. Venise ora mesei, iar ea ratase ocazia de a-1
întâlni pe Fenton după ultima oră de curs. Va trebui să-1
vadă după cinĂ. Îşi netezi hainele, se pieptănă şi porni
grăbită spre sala de mese.
Îl căută din priviri pe Gray, dar degeaba. Era a treia
masă la care nu venea şi Rehanne hotărî să şterpelească
puţină mâncare pentru el. Dar nu-1 văzu nici pe Fenton,
iar lui nu îi stătea în fire să renunţe la masă. Totuşi, astăzi
parcă nu fusese deloc el însuşi. Probabil că va da de el
după cină, dar mai important era să-1 găsească pe Gray şi
să-1 convingă să mănânce.
Giselle stătea la o masă cu Lina şi Vanita; al patrulea
loc era liber. Rehanne se îndreptă spre ele, nerăbdătoare să
vorbească puţin cu Giselle, pe care n-o văzuse toată ziua.
Poate că, în sfârşit, aflase ceva despre Kress.
Palidă, cu cearcăne adânci sub ochi, fata îi făcu semn
din cap, dar nu spuse nimic. Când se aşezară din nou,
după invocaţie, Rehanne i se adresă:
— Arăţi de parcă n-ai fi dormit deloc, Giselle. Cât timp
ai stat cu Kress?
Spera că, odată cu răspunsul la întrebarea rostită, va
primi şi celelalte informaţii dorite.
— Am stat trează toată noaptea. Spre dimineaţă am
reuşit să adorm puţin. Directoarea m-a învoit de la ore.
Vorbind, Giselle luă un platou cu şuncă şi se servi.
Tăie o bucată şi o duse la gură, apoi îşi îndreptă atenţia
spre legume şi pâine. Rehanne bănuia că încearcă să
amâne întrebările despre Kress şi decise să aştepte un
moment mai potrivit pentru a o descoase.
Lina, care părea mai liniştită ca de obicei, vorbea încet
cu Vanita. Rehanne nu acordă atenţie conversaţiei dintre
ele; la urma urmei, se aşezase la masa asta ca să stea de
vorbă cu Giselle. Dar când o auzi pe Vanita spunând ceva
despre cercelul pierdut al lui Chantal, nu putu să nu tragă
cu urechea.
— Asta a fost primul, din câte ştiu eu, răspunse Lina.
— Ştiam. Chantal a întrebat pe toată lumea despre el.
Dar n-am avut habar că mai lipseşte şi altceva; de aceea,
când mi-a dispărut piatra de foc, n-am făcut legătura cu
cercelul pierdut.
— Mă îndoiesc că există vreo legătură între ele, spuse
Lina cu gura plină. Prostuţa aia de fată probabil că l-a
rătăcit pur şi simplu. Se poate ca zarva şi acuzaţiile ei cum
că ar fi fost furat să-i fi dat cuiva ideea să fure şi alte
lucruri. Cercelul nu e un instrument magic, precum
celelalte lucruri dispărute.
Spunând aceasta, Lina se întoarse spre Rehanne,
observând parcă abia acum că le asculta conversaţia.
— Ţie îţi lipseşte ceva? Vreun obiect pe care îl foloseşti
la vrăji?
Rehanne clătină din cap, uimită de întrebare.
— Nu cred. Eu n-am nimic special… Doar lumânări şi
alte chestii pe care le poţi găsi oriunde. Dar ce altceva mai
lipseşte?
— Talismanul meu de destrămare a pazei, bagheta lui
Oryon şi piatra de foc pe care o foloseşte Vanita ca să
comunice cu morţii.
— Am pierdut-o aseară, explică Vanita amestecând cu
furculiţa în farfurie, fără a lua însă vreo înghiţitură. Abia
atunci am deschis cutia în care o păstrez, prima dată de
când am venit aici, aşa că nu ştiu sigur când a dispărut.
Am căutat-o în cameră şi apoi i-am spus directoarei despre
dispariţia ei. E ciudat că nu mi-a povestit despre celelalte
lucruri care lipsesc.
— Eu nu i-am zis nimic despre talisman şi mă îndoiesc
că Oryon a anunţat dispariţia baghetei, replică Lina.
— Maridel şi-a pierdut pisoiul şi ştiu că i-a spus asta
directoarei, interveni Rehanne. Zice că fără el nu-şi poate
folosi talentele magice.
Lina se aplecă în scaun, dintr-odată mai atentă.
— Era pisica ei? N-am ştiut asta.
— Ai văzut-o?
— Nu. Dar m-a întrebat despre ea. Mi-am închipuit că
a fugit pe undeva; n-am asociat-o cu dispariţiile, răspunse
Lina lăsându-se pe spate în scaun, cu ochii închişi şi
fruntea încruntată de concentrare.
— Giselle, ţie nu-ţi lipseşte nimic? întrebă Vanita.
Giselle mâncase tot timpul, fără a interveni în
conversaţia lor. Acum clătină din cap, îşi mai luă o porţie
de legume şi continuă să ronţăie ca pentru a le da de
înţeles că voia să fie lăsată în pace.
De ce se poartă atât de ciudat? se miră Rehanne în
sinea ei. După ce s-a arătat atât de prietenoasă seara
trecută, de ce lasă azi să se înţeleagă că nu vrea să aibă de-
a face cu mine? Să fie doar obosită, sau ascunde oare ceva?
Lina deschise ochii.
— Vanita, piatra nu i-ar fi de folos cuiva care nu are
talentul tău, nu-i aşa?
— Nu. Şi cred că nici cuiva care are talentul meu;
piatra e acordată pe vibraţiile mele.
— Talismanul meu ar putea fi folosit de oricine, dar
bagheta lui Oryon e la fel ca piatra ta. Şi nimeni nu poate
vorbi cu morţii prin animalul altcuiva. Atunci, de ce s-ar fi
obosit hoţul să fure ceva ce nu-i e de nici un folos? Sau
poate că… poate că nu le-a luat pentru a le folosi el, ci
pentru a ne împiedica pe noi să le utilizăm!
— Dar Oryon îşi poate exercita puterile şi fără baghetă,
replică Rehanne.
— De unde ştii asta? ripostă Lina iute, suspicioasă.
— L-am văzut aseară.
Amintindu-şi că Lina nu fusese acolo, Rehanne îi
povesti cum destrămase Oryon paza de pe scări, pentru ca
Giselle să-1 poată ajuta pe Kress. Amintirea îi reînvie
neîncrederea în ea şi pentru un moment se întrebă dacă
făcea bine amestecându-se în discuţie; Giselle era probabil
deşteaptă fiindcă se ţinea deoparte.
— Deci le-a arătat tuturor câtă putere are, spuse Lina
a cărei încruntare sugera ce părere are despre imprudenţa
lui Oryon. Dar e posibil ca hoţul să nu fi ştiut înainte că el
poate face orice, chiar şi fără baghetă.
Împingându-şi farfuria din faţă, Lina sări în picioare şi,
fără a se sinchisi să-şi ceară scuze, plecă şi se duse la masa
la care Oryon mânca împreună cu Britnor şi Reece. Al
patrulea loc fusese rezervat probabil pentru Fenton. Lina se
aplecă şi-i şopti ceva la ureche, iar el se ridică şi ieşiră
amândoi din sala de mese, ignorând regula care cerea ca
nimeni să nu plece înainte ca toţi să termine de mâncat.
Probabil ştiau că nu vor fi chemaţi înapoi; magistrul
Tumberlis prezida azi masa, iar el era atât de miop, încât
nu avea cum să-i vadă.
Rehanne luă o chiflă, o tăie pe jumătate, puse două
felii de şuncă înăuntru, o înveli în şerveţel şi o ascunse în
buzunar. Dacă Lina şi Oryon putuseră să plece mai
devreme, ea de ce să n-o facă?
— Scuzaţi-mă, le spuse celor două fete rămase la
masă, apoi se ridică şi plecă să-1 caute pe Gray.
Se opri mai întâi la masa băieţilor şi-1 întrebă pe
Reece:
 — Ştii cumva unde e Gray? E la voi în cameră?
— Nu era acolo când am coborât eu. Nu l-am văzut
toată ziua; nu avem ore împreună.
— Dar l-a văzut vreunul dintre voi? Sau Fenton?
— Fenton a urcat în camera lui după ultima oră de
curs, interveni Britnor, părând dornic să-i fie de ajutor. Am
trecut pe la el să-1 iau jos când a sunat clopoţelul pentru
masă, dar nu era acolo. M-am gândit că trebuie să fi
coborât mai devreme. Dar nu ştiu unde ar putea fi. Noi i-
am rezervat un loc.
Rehanne îi mulţumi şi plecă. Mai întâi căută la parter,
în salon şi în bibliotecă, apoi în aripa sălilor de clasă şi în
curtea interioară. Sala de reuniuni era încuiată, iar salonul
din aripa profesorilor era gol. Se întoarse în clădirea
principală. Deşi în programul activităţilor gospodăreşti
afişat lângă uşile sălii de mese nu scria că Gray sau Fenton
ar fi fost repartizat la bucătărie, încercă şi acolo, fără
succes însă. Nici căutarea la subsol, în spălătorie, nu se
dovedi mai fructuoasă. Urcă până la etajul băieţilor şi luă
camerele la rând, bătând în uşi. Singurul elev din anul al
treilea aflat în dormitor era Nevii Santomayor, care părea
teribil de stânjenit de vizita ei şi-i spuse că nu ştie nimic.
Nici de la cei din anii întâi şi doi nu reuşi să afle nimic.
Rehanne se opri apoi în faţa biroului directoarei. I se
spusese să nu se apropie de Gray, dar putea întreba, cel
puţin, de Fenton; cei doi erau, probabil, împreună.
Dar se răzgândi. Directoarea îşi va da seama de
subterfugiu şi îi va ţine o altă predică. Şi în plus, dacă ştia
unde sunt Gray şi Fenton, probabil că nu avea de gând să-i
spună ei. Prin urmare, urcă din nou la etaj, pentru a le
întreba şi pe fete, aşa cum procedase cu băieţii. Cineva
trebuie să-1 fi văzut măcar pe unul dintre ei. Doar nu
dispăruseră în cine ştie ce altă dimensiune!
 Lina se fâţâi de colo-colo agitată, până ce izbuti s-o
alunge pe Giselle din cameră. Bun! Unica modalitate de a-şi
potoli agitaţia era să-şi schimbe forma, dar nu putea face
asta de faţă cu colega ei. Oryon era de vină pentru starea în
care ajunsese. Când îi povestise despre piatra dispărută a
Vanitei, el nu reacţionase aşa cum ar fi sperat ea; se
mulţumise să ridice din umeri şi să-i întoarcă spatele, iar
când îl chemase înapoi, se purtase cu ea distant şi stătuse
cu nasul pe sus, ca vechiul Oryon. Drept urmare, Lina nu-
şi mai ceruse scuze pentru acuzaţiile de mai devreme. Dacă
era prea furios pentru a fi bine-crescut, lasă-1 să fiarbă în
suc propriu! Ea una era gata să-şi recunoască greşeala, dar
n-avea de gând să se umilească în faţa lui. De fapt, în faţa
nimănui!
Mintea ei dădu comanda necesară, muşchii i se
încordară, apoi se relaxară în clipa în care trupul luă forma
de panteră. Sări pe pervaz, se ghemui şi privi în noapte prin
fereastra deschisă, cercetând grădina de jos. Ochi un strat
de pământ afânat şi sări.
Solul buretos şi plantele înverzite îi atenuară căderea;
era puţin zdruncinată, dar nu se rănise. Zăbovi câteva clipe
lingându-şi blana, până ce îşi reveni din şoc, apoi porni lin
printre straturile de salată, adulmecân-du-şi prada. Iepuri
grăsuni mişunau prin grădină, ron-ţăind frunze de salată şi
varză, iar ea abia aştepta să-şi înfigă colţii într-unui. O
schimbare în bătaia vântului îi aduse însă în nări miros
iute de sânge.
Atentă, cu urechile ciulite şi muşchii încordaţi, gata de
salt, luă urma mirosului. Ajunse între tulpinile înalte ale
porumbuluI. Îi ofereau o bună ascunzătoare, însă şi
pericolul era mai mare aici. Ghemuindu-se cu burta la
pământ, se târî încet, neauzită, abia atingând câte o frunză.
Porumbul trosni. O formă se înălţă în beznă, în faţa ei.
Ceva prea întunecat chiar şi pentru ochii ei de pisică. O
duhoare cumplită o învălui şi, în clipa următoare, cu un
mârâit, Lina zvâcni şi o luă la goană, traversând grădina şi
avântându-se pe câmpul de dincolo. La fel de rapidă ca ea,
creatura o urmări până ce sări dincolo de albia îngustă a
unui râu. Acolo se opri, dându-şi seama că nu mai era
urmărită.
Porni apoi într-un ocol larg, cu gândul să revină la
albia râului undeva departe de locul în care o traversase
prima dată; dacă totul avea să fie în regulă, va sări din nou
pe partea cealaltă şi se va întoarce la şcoalĂ. Înainte de a
ajunge însă iar la râu, mirosul de iepure îi distrase atenţia.
Foamea îi dădea târcoale din nou, aşa că porni spre ospăţ.
Mai târziu, cu botul încă plin de sângele iepurelui şi
uitând complet de spaima prin care trecuse, o luă la picior
spre şcoală, pe cel mai scurt drum. Cu mult timp înainte
descoperise un traseu relativ sigur înapoi către camera ei.
Acum, înconjurând clădirile, ajunse la zidul de piatră din
jurul curţii. Dintr-un salt urcă pe muchia lui, apoi de acolo
pe acoperişul sălii de reuniuni, pe care îl traversă şi, cu o
nouă săritură, ateriză pe clădirea profesorilor. De aici se
zărea bine fereastra de la baia fetelor şi, când toate luminile
aveau să se stingă înăuntru, nu-i rămânea decât să
străbată acoperişul în viteză şi să ţâşnească pe fereastră, în
baie. Acolo va reveni la forma umană şi se va întoarce
liniştită în camera ei.
Numai că de această dată, când sări pe pervazul băii şi
apoi jos, pe podea, lumina se aprinsE. În aceeaşi secundă,
Ferene K'Sere tresări şi abia dacă-şi înăbuşi un ţipăt de
spaimă, apăsându-şi palmele pe gură.
— Lina? Tu trebuie să fii. Puah! Eşti toată plină de
sânge. Ce naiba ai făcut?
Pantera mârâi şi se ghemui, gata parcă de atac, deşi
nu voia decât s-o sperie pe intrusĂ. În loc să fugă însă, fata
întinse mâinile în faţă şi strigă:
 — Stai! Daneu V'Liet!
Cuvintele nu-i spuseră nimic Linei; pentru panteră, ele
nu însemnau decât că sperietura nu fusese suficientă, în
clipa următoare ţâşni spre Ferene, dar încremeni în aer,
blocată de o forţă neaşteptată. Se răsuci şi se zvârcoli în
loc, dar nu căzu. Ceva, un fel de plasă invizibilă, o ţinea
suspendată în aer.
Incapabilă să scape, încercă să revină la forma umană,
pentru a discuta raţional cu Ferene. Dar nu izbuti. Iar în
jur nu se mai vedea nici fata, nici baia, nimic. Era
înconjurată de o ceaţă alburie, prin care nu putea
străpunge nici cu privirea, nici cu auzul. Chiar şi propriile
ei mârâituri şi răgete erau mute.
Şi simţea că nu mai poate suporta acest neant.
Crimă şi derută.
Gray nu apăru nici la micul dejun; nu dormise în
camera lui noaptea trecută şi niciunul dintre cei pe care îi
întrebase Rehanne nu-1 văzuseră. Cuprinsă de panică, era
hotărâtă să discute cu directoarea şi să-i spună despre
dispariţia lui, dar fusese repartizată la bucătărie imediat
după masa de dimineaţă, înainte de prima oră de curs.
Trebuia să scape într-un fel şi să-1 mai caute o dată, după
care să se ducă la directoare.
Se prezentă la bucătărie imediat ce termină de mâncat,
începu curăţenia devreme şi, când îşi făcură apariţia şi
ceilalţi elevi, îi rugă s-o scuze pentru câteva minute.
Majoritatea erau în anul întâi şi se arătară foarte
binevoitori cu ea. Lăsându-1 în locul ei pe Troy Cavender,
din anul doi, plecă în grabă.
Oare unde se ascunsese Gray? Să fi părăsit şcoala?
Verifică în bibliotecă şi privi spre uşa din capătul
culoarului. O dâră subţire de lumină răzbătea de sub ea;
probabil că nu era bine închisă. Apropiindu-se, Rehanne
zări ceva prins între toc şi tăblie.
 Împinse uşa suficient cât să poată ridica acel ceva,
apoi o propti cu piciorul în vreme ce examină obiectul găsit.
Era un caiet pe care văzu scris numele lui Gray. Probabil că
ieşise pe uşa asta şi pusese caietul acolo ca să fie sigur că
nu se închide în urma lui. Deci nu plecase cu intenţia de a
nu se mai întoarce. Dar nu se mai întorsese.
Deschise uşa mai mult şi privi afară. Câţiva elevi
munceau în grădină, ca de obicei la ora asta. Gray nu
fusese repartizat în echipa lor; totuşi, Rehanne îşi spuse că
ar trebui să lase şi ea caietul pe post de proptea şi să dea o
tură prin grădină, întrebându-i pe cei de aici dacă îl
văzuseră.
Se aplecă să proptească uşa, dar un urlet o încremeni
locului. Elevii din grădină o luară la fugă spre rândurile de
porumb. Puse caietul în buzunar şi alergă şi ea în urma lor,
lăsând uşa să se închidă cu zgomot. Când ajunse la parcela
cu porumb, auzi ţipete şi trosnetele tulpinilor călcate în
picioare.
— E mort! strigă cineva. Are gâtul sfâşiat!
— Nu! gemu Rehanne şi se repezi înainte, încercând
să-şi facă loc cu coatele printre elevii strânşi în faţa ei.
Vreau să-1 văd! Lăsaţi-mă să-1 văd pe Gray!
Dar două braţe o prinseră şi o traseră înapoi.
— Nu, nu trebuie să-1 vezi, îi spuse o voce
bărbătească. E oribil!
Petra o luă uşor de talie.
— Nu e Gray, îi spuse ea. E Fenton.
Nu era Gray! Rehanne îngheţă. Uşurarea resimţită lăsă
imediat loc unei certitudini teribile. Fenton îşi amintise
ceva. Iar acum era mort. Caietul lui Gray în uşă…
Dispariţia lui… Asta putea însemna că el era vinovat pentru
ce se întâmplase aici. Dar caietul era bine ascuns în
buzunarul ei – singura dovadă, probabil, care îl lega de
crima asta. Dar dacă ucisese o dată, ori poate de două ori –
la urma urmei, nu ştia dacă Kress mai trăia sau nu – o
putea face din nou. Iar ea nu avea de gând să permită aşa
ceva.
Desigur, nu Gray era de fapt ucigaşul, ci fiara din el,
monstrul pe care-1 adusese de pe Tărâmul Teribil. El nu
putea fi învinovăţit pentru faptele bestiei; aceasta însă
trebuia exorcizată. Da, îi va mărturisi directoarei tot ce ştia
şi îi va arăta caietul, sperând ca ea să găsească o
modalitate de a-1 elibera de fiara aceea care îl distrugea.
Cineva o chemase deja, dar Rehanne nu voia să-1 acuze pe
Gray de faţă cu ceilalţi elevi; va vorbi cu directoarea în
particular, mai târziu, nu aici, în faţa trupului mutilat al lui
Fenton.
Se smulse din braţele care o ţineau şi o luă la fugă
spre clădire, intrând pe uşa dinspre sălile de clasă, fiindcă
probabil cealaltă, pe care ieşise, se încuiase la loc. Se
întoarse la bucătărie şi izbuti să-şi ascundă agitaţia,
spunându-le celorlalţi doar că nu-1 găsise pe Gray şi nici
nu vorbise cu directoarea.
După ce îşi termină treburile, se duse la prima oră de
curs. Magistrul Hawke îşi aştepta elevii în prag.
— Ora nu se mai ţine, le spuse el. Prezentaţi-vă în
treizeci de minute la sala de reuniuni, pentru o întrunire de
urgenţă.
După o jumătate de oră, când toţi elevii şi profesorii se
strânseseră în sală, vestea se răspândise deja şi Rehanne
îşi dădu seama, din şoaptele ferite, dar şi din discuţiile pe
faţă, că toată lumea aflase că Fenton fusese ucis, iar Gray
dispăruse. La fel şi Lina. Nimeni n-o mai văzuse de seara
trecută.
Avem aceeaşi dilemă în continuare, îşi spuse ea. Gray
sau Lina?
Directoarea începu să vorbească, fără a aduce însă
vreo lămurirE. Îi anunţă fără ocolişuri că Fenton Rhoze
fusese asasinat în lanul de porumb, că autorităţile
provinciei vor începe o anchetă la care toţi elevii erau rugaţi
să coopereze pe deplin, că şcoala va iniţia propria
investigaţie şi că toţi cei care deţineau vreo informaţie,
indiferent cât de neînsemnată părea, erau invitaţi să se
prezinte în biroul ei după încheierea şedinţei. Timp de două
zile, cursurile erau anulate. Nici un elev nu avea voie să
părăsească perimetrul şcolii, sub nici un motiv. O slujbă va
fi organizată a doua zi, în memoria lui Fenton. Elevilor le
era strict interzis să-şi folosească puterile. De asemenea, li
se cerea să pună capăt bârfelor şi zvonurilor. Munca în
grădină nu va fi reluată decât odată cu reînceperea
cursurilor, iar până atunci nimeni nu avea voie să iasă în
grădină. Şi nu în ultimul rând, toţi cei cărora le lipsea un
obiect personal erau rugaţi să declare dispariţia.
După această ultimă cerinţă, directoarea le spuse că
sunt liberi pentru tot restul zilei, să-1 plângă pe Fenton.
Elevii începură să părăsească sala, în timp ce patru
sau cinci dintre ei se apropiară de podium; probabil că
aveau anumite informaţii. Caietul lui Gray părea că atârnă
greu în buzunarul ei. Ar trebui să se ducă şi ea spre
directoare şi porni într-acolo, dar o zări pe Chantal printre
ceilalţi şi se opri. Oare voia să reclame doar dispariţia
cercelului, sau mai avea şi alte informaţii?
Curioasă, se apropie de grupul de elevi şi se postă în
spatele lui Chantal, observându-i pe cei din jur: Reece,
Britnor şi un băiat din anul întâi pe care auzise că-1
cheamă Dwayne. Dar Ferene K'Sere ajunse prima în faţa
directoarei şi o trase deoparte, şoptindu-i ceva la ureche.
Rehanne observă că Chantal făcea eforturi vizibile să audă
ce-i spune, dar cum ea nu putea distinge mai nimic,
probabil că nici colega ei de cameră nu reuşea.
Când Ferene termină ce avea de spus, directoarea se
întoarse către ceilalţi.
 — Trebuie să mă duc cu miss K'Sere să rezolv o
problemă. Nu voi întârzia mult. Vă rog să mergeţi la mine la
birou şi să mă aşteptaţi cu toţii în faţa uşii.
Apoi plecă împreună cu Ferene. Ceilalţi schimbară
priviri nedumerite şi porniră în grup spre aripa sălilor de
clasă. Pierdută în gândurile şi temerile ei, Rehanne observă
abia când ajunse la scară că Chantal nu se mai afla printre
ceilalţi. N-o văzuse furişându-se pe undeva, dar dispăruse,
încălcând flagrant ordinul directoarei; prostuţa asta de fată
o căuta cu lumânarea!
Ferene şi directoarea erau în faţa lor şi urcară spre
etajul al treilea, în vreme ce restul elevilor rămaseră la doi,
să aştepte în faţa biroului, evitând să se privească unii pe
alţii. Reece îşi drese glasul, îşi înfundă mâinile în buzunare
şi îşi ridică ochii spre Rehanne. Roşind, începu să se
bâlbâie:
— Ar trebui… ăăă… ar trebui să-ţi spun că… ştii…
Gray n-a fost în cameră azi-noapte. Probabil că directoarea
ştie deja, dar îmi închipui că se aşteaptă s-o anunţ. Nu
încerc să-i fac necazuri lui Gray.
— Ştiu, răspunse ea. Şi eu am de gând să-i spun cum
l-am căutat seara trecută şi în dimineaţa asta. La urma
urmei, cred că… Simţi că o podideşte plânsul, dar se
stăpâni. Cred că şi lui Gray i s-a întâmplat ceva.
Reece plecă funtea în chip de încuviinţare, dar evită s-o
privească în ochi. Era limpede că îl suspecta pe Gray şi că
avea intenţia să-i mărturisească asta directoarei.
— Eu trebuie să-i spun că s-ar putea să fiu ultima
persoană care l-a văzut pe bietul Fenton în viaţă, interveni
Britnor, poate vrând să-1 scutească pe Reece de
stânjeneală sau poate fiindcă doar simţea nevoia să
vorbească. Adică, adăugă el repede, am fost ultimul, cu
excepţia criminalului. După ultima oră am urcat împreună
şi l-am lăsat la uşa camerei lui. Când am coborât pentru
cină, el plecase deja. Şi n-am mai auzit să-1 mai fi văzut
cineva după asta.
— Eu l-am văzut, răsună o voce de băieţel, tremurată.
Elevul din anul întâi, scund şi grăsun, stătea chiar în
capătul scărilor, la marginea grupului. Rehanne uitase de
prezenţa lui. La unison cu ceilalţi, se întoarse acum spre el.
Tenul rozaliu al băiatului devenise roşu de-a binelea.
— Eu… eram în bibliotecă şi citeam pentru prima temă
la cursul de etică, aşteptând ora cinei. La un moment dat
am ridicat ochii şi l-am văzut pe Fenton trecând. Dar nu
era singur. Era…
Deodată, băiatul icni, se dădu brusc înapoi, ca şi cum
ar fi fost tras din spate, zăbovi o frântură de secundă pe
muchia scărilor şi căzu. Ceilalţi se repeziră să-1 prindă, dar
era prea târziu. Rostogolindu-se, izbind cu capul în trepte,
Dwayne se prăvăli până în josul scărilor.
Toţi încremeniră, ca şocaţi, până ce, involuntar,
Rehanne scoase un ţipăt. Printre strigătele celorlalţi, Reece
şi Britnor coborâră şi se aplecară asupra băiatului.
— Aduceţi un vindecător! urlă Reece.
— Cred că e deja prea târziu, replică Britnor pierit.
Cred că şi-a frânt gâtul.
— Ei bine, cel puţin pentru moartea asta nu puteţi da
vina pe mine!
La auzul vocii dure şi îngheţate, Rehanne se întoarse şi
o văzu pe Lina încadrată de Ferene şi de directoare, ca un
prizonier între gărzi. Directoarea dădu drumul braţului
Linei şi coborî treptele, îngenunchind lângă Dwayne. Deja
începuseră să se adune şi alţi elevi, atraşi de ţipete. Giselle
ieşi în viteză din salon, se trânti lângă trupul prăbuşit şi îşi
împinse mâinile printre cele ale directoarei, încercând să
atingă faţa şi gâtul băiatului.
— Nu mai poţi face nimic, miss Dorr.
 — Nu! urlă Giselle. Nu! Nu din nou! Nu poate muri! N-
am să-1 las! Nu mai vreau o altă moarte! N-am să-1 las!
Şi se aruncă asupra lui Dwayne, acoperindu-i faţa cu
obrazul ei şi apăsându-i pieptul cu mâinile. Reece şi Britnor
se dădură la o parte din calea ei, trăgându-se înapoi şi
împingând-o pe Rehanne spre Lina şi Ferene. Aceasta din
urmă încă ţinea strâns braţul Linei, al cărei chip scânteia
de furie.
— Asta a fost un accident, spuse Ferene. Ce i s-a
întâmplat bietului Fenton, nu!
Rehanne privi din nou grupul adunat la poalele
scărilor. Directoarea se aplecase peste Giselle, cu mâinile
pe fruntea eI. Încerca probabil să o liniştească, s-o
consoleze pentru că nu putea învia morţii.
Ceva îl făcuse pe Dwayne să-şi piardă echilibrul şi să
cadă chiar în clipa în care se pregătea să rostească numele
celui care îl însoţea pe Fenton. Să fi fost un accident?
Rehanne nu prea credea. I se păruse, fugitiv, că sesizează o
prezenţă pe scări în spatele băiatului, când acesta căzuse –
aceeaşi prezenţă îngheţată pe care o simţise în camera
goală când trăsese cu urechea şi mai târziu, pe scări, după
atacul asupra lui Kress. Şi dacă prezenţa aceea îl ucisese
pe Dwayne şi îl rănise pe Kress, înseamnă că nu Lina era
vinovată. Şi în mod cert acelaşi era criminalul şi în cazul lui
Fenton. Or, nu se putea ca doi asasini să umble liberi prin
şcoală. Şi nici Gray nu putea fi vinovat.
Dar unde naiba era Gray?
Linei prea puţin îi păsa de grăsanul care zăcea mort la
poalele scărilor. Nu credea că fusese vorba despre un
accident, dar nu se sinchisise s-o contrazică pe Ferene. Cu
cât atrăgea atenţia mai puţin asupra situaţiei umilitoare în
care se afla, cu atât mai bine. Acum îi părea rău că spusese
şi ceea ce spusese.
 Ferene era abia în anul doi, dar uşurinţa cu care o
capturase sugera că ajunsese deja la nivelul al patrulea,
sau chiar mai mult. Lina n-avea habar ce forţă o ţinuse
prizonieră; ştia doar că încremenirea aceea păruse să
dureze la nesfârşit. Faptul că nu vedea, nu auzea şi nu
simţea nimic în jurul ei o descumpănise atât de tare, încât
atunci când fusese readusă brusc în lumea culorilor şi a
sunetelor şi îşi reluase forma umană, se pomenise stând în
patru labe pe podea, mârâind ca un animal. Atingerea
directoarei o liniştise şi îi dăduse posibilitatea să se ridice
în picioare şi să-şi recapete ceva din demnitatea pierdută.
Apoi o auzise pe Ferene acuzând-o că îl ucisese pe
Fenton sfâşiindu-i gâtul cu ghearele ei de panteră, aducând
ca dovadă faptul că avusese botul mânjit de sânge când
intrase pe fereastra băii. Directoarea adăugase atunci că,
lângă cadavrul lui Fenton, fuseseră găsite urme de labe. Nu
i se dăduse prilejul de a-şi susţine nevinovăţia. Directoarea
şi Ferene o înhăţaseră de câte un braţ şi o târâseră după
ele spre biroU. Încercase să se opună şi să scape, dar
puterile lor o blocaseră. Nu putuse decât să scrâşnească
din dinţi în culmea furiei, în vreme ce o purtaseră pe
coridoare ca pe un criminal de rând. Iar când directoarea
alergase spre cadavrul lui Dwayne, ea tot nu reuşise să se
elibereze din strânsoa-rea în care o ţinea Ferene, aşa că
rămăsese nemişcată, încercând să nu-i lase pe ceilalţi să
observe cât de neputincioasă era.
Apoi îl zări pe Oryon la poalele scărilor şi încercă să-i
prindă privirile. Dacă i-ar putea transmite într-un fel ceea
ce voia, el ar avea puterea s-o elibereze. Oryon o văzu şi o
studie câteva clipe. Telepatia nu era unul dintre talentele
Linei, aşa că nu putea decât să se încrunte spre Ferene şi
să privească semnificativ mâna acesteia încleştată pe braţul
ei; Oryon nu dădu însă vreun semn că i-ar fi înţeles
mesajul. Ah, dacă şi-ar recăpăta puterile! Nu era sigură că
şi le irosise încercând să se elibereze din „închisoarea” în
care o blocase Ferene sau că aceasta i le suprima într-un
fel anume. Fata asta părea să utilizeze o forţă
considerabilă, pe care Lina nu reuşea s-o biruiască. Dar
poate că va izbuti să extragă ceva din puterea ei. Se relaxă,
se concentră şi încercă să deschidă un canal de la Ferene
spre ea. Fata îi aruncă însă o privire mânioasă şi îşi
încleştă mai tare mâna pe braţul ei. Canalul nu se
deschisE. În ciuda ei însăşi, Lina nu putea să nu admire
capacităţile extraordinare ale fetei; asta însă n-o împiedica
să dorească în continuare să se elibereze.
Se îndoia că vreunul dintre cei prezenţi îşi folosea
acum puterile, dar nu strica să verificE. Întinse un fir de
forţă, pentru a testa, dar imediat fu izbită de un şoc;
atinsese ceva puterniC. Încercă să verifice ca nu cumva
sursa să fie directoarea sau Giselle. Oricât de mare i-ar fi
fost disperarea, nu era atât de proastă încât să extragă
putere de la directoare; şi nici atât de crudă nu era încât să
se folosească de Giselle, când biata fată încerca să vindece
pe cineva.
Fluxul de putere venea de undeva din grupul celor
strânşi la poalele scărilor. Nu era Oryon; amprenta lui o
cunoştea. Atunci, cine să fie? Şi ce făcea persoana
respectivă? Nu se vedea nici o manifestare de putere, şi
totuşi fluxul considerabil indica o utilizare accentuată.
Lina inspiră adânc, trăgând puterea în ea însăşi, bu-
curându-se de senzaţia de forţă. Brusc, ceva întunecat şi
veninos se abătu asupra ei, ca nişte păianjeni târân-du-i-se
pe corP. Închise imediat canalul. Tremurând, se forţă să-şi
reprime senzaţia de greaţă care îi întorcea stomacul pe dos,
umplându-i gura de un gust amar ca fierea. Privi repede
spre Ferene, pentru a vedea dacă simţise şi ea fluxul acela
malefic. Era încruntată, mâna îi strângea braţul la fel ca
înainte şi se uita doar la grupul strâns lângă scară.
 Acolo, directoarea o ridică pe Giselle de pe trupul lui
Dwayne şi o susţinu să nu cadă. Lina îşi aminti brusc de
un alt accident, petrecut cu ani în urmă pe scările casei ei
din Stansbury, când fratele ei mai mic alunecase şi murisE.
Închise ochii, îndurerată, dar îi deschise imediat când auzi
paşi apropiindu-se pe scări şi o văzu pe Veronica venind cu
Giselle şi ducând-o un etaj mai jos.
Directoarea le spuse lui Oryon şi lui Kelby Carter să
ridice trupul lui Dwayne şi să-1 ducă în salon. Celorlalţi le
ceru să se retragă în camerele lor, dar Ferene nu se clinti,
iar Lina se văzu nevoită să rămână lângă ea şi să suporte
privirile curioase ale tuturor celor care treceau pe lângă ele.
Chantal îi aruncă o uitătură veninoasă. Lina n-o zărise
printre ceilalţi şi se miră de unde apăruse acum.
Rehanne nu urcă nici ea, rămânând alături de Ferene
şi Lina. Ea, cel puţin, nu se holba curioasă, ci privea doar
spre uşa salonului, cu o expresie obosită şi îngrijorată.
Când directoarea ieşi, urcând scările, Rehanne păşi în faţa
lui Ferene şi spuse:
— Vă rog, trebuie să vă vorbesc imediat. Directoarea
încuviinţă şi se întoarse apoi spre Ferene:
— Voi vorbi întâi cu miss Zalos, dar nu va dura mult.
Apoi intră în birou împreună, iar Lina se pregăti pentru o
nouă aşteptare, închipuindu-şi că Rehanne voia să se vaite
în legătură cu Gray. Dar nu, trebuia să fie ceva mai mult
decât atât. Uşa se deschise din nou şi directoarea anunţă:
— Voi întârzia puţin. Miss K'Sere, dă-i drumul
domnişoarei Mueller şi întoarceţi-vă amândouă în camerele
voastre. Lina, vei constata că ţi s-a retras capacitatea de a-
ţi schimba forma, până la elucidarea acestor crime.
Lina îşi încleştă pumnii şi îşi înghiţi protestul; oricum,
ar fi fost inutil. Directoarea intră imediat înapoi în birou,
fără a mai aştepta să vadă dacă Ferene îi ascultă ordinul.
Pentru câteva clipe lungi, păru că n-are de gând s-o facă.
Nu rosti nici un cuvânt, mulţumin-du-se s-o fixeze pe Lina
cu priviri sumbre, fără să-i dea drumuL. Într-un târziu
pufni dezgustată şi-i aruncă braţul cât colo, ca şi cum s-ar
fi scuturat de o mizerie scârboasă. Lina aşteptă până ce o
văzu îndepărtându-se şi apoi urcă scara şi se grăbi spre
camera ei.
Absenţa lui Giselle îi oferi ocazia să facă un mic
experiment, încercă să-şi schimbe forma, dar constată că
directoarea n-o păcălise; nu izbutI. Îşi testă şi celelalte
talente. Putea ridica manualele de pe birou, făcându-le să
plutească în aer, putea mişcora şi mări iar scaunul, putea
crea şi destrăma iluzia că perna ei era o lespede mare şi
neagră. Deci directoarea nu-i luase şi celelalte abilităţi –
ceea ce ar fi făcut, cu siguranţă, dacă ar fi crezut cu
adevărat că ea îl ucisese pe Fenton. Sau poate ştia cât de
reduse îi erau puterile acum… Numai că ea se aştepta să
sporească din nou. Nu va trece mult şi o va chema, în mod
cert, să răspundă la acuzaţia pe care i-o adusese Ferene.
Dacă l-ar găsi pe Oryon şi l-ar convinge să mai încerce
un schimb, şi-ar putea consolida rapid forţele, aşa că ieşi
din cameră şi porni spre scărI. În capătul lor se intersectă
cu RehannE. Încercă s-o ocolească şi să treacă mai departe,
dar mâna ei o opri.
— Trebuie să vorbesc cu tine.
— Sunt ocupată, replică Lina.
Dar Rehanne nu se dădu la o parte din drum.
— E important, zise ea. Am nevoie de ajutorul tău.
Solicitarea îi stârni curiozitatea. Dădu din cap în semn că
acceptă şi porni înapoi, spre camera ei.
Mieunatul sonor răsună atât de neaşteptat în liniştea
înconjurătoare, încât Gray aşteptă să-1 audă de mai multe
ori pentru a se convinge că nu are halucinaţii. Sări în
picioare şi porni spre sursa miorlăitului.
 După ce se asigură că în salon nu se ascundea nici o
pisică, intră pe culoarul ce ducea spre sălile de clasă. Aici
abia dacă pătrundea o rază slabă de luminĂ. Îşi miji ochii
pentru a vedea mai bine şi pentru o clipă zări ceva ce
semăna cu o coadă stufoasă dispărând pe un coridor
lateral. O luă la fugă, coti după colţ şi alergă mai departe,
stârnind nori de praf care îi îngreunau şi mai mult vederea.
Un alt mieunat îl convinse că se afla pe drumul cel
bun. Se opri la o bifurcaţie a culoarului. Fluturarea unei
cozi argintii la mică distanţă în faţa lui îl convinse s-o ia la
dreapta.
Bifurcaţie? Pe coridoarele din clădirea şcolii nu existau
bifurcaţii! Intersecţii da, însă cea de care tocmai trecuse el
fusese clar o bifurcaţie. Dar nu zăbovi să desluşească
misterul, ci goni mai departe în urmărirea ghidului său
felin.
Un alt mieunat. Şi o curbă în faţă. Culoarele şcolii erau
drepte; curbe nu existau.
Aici lumina era mai bună. Raze în culorile curcubeului
pătrundeau prin ferestrele înguste, cu vitralii. Şcoala însă
avea numai geamuri simple – prăfuite da, însă nu colorate.
Nu mai conta însă. Fereastra din această încăpere era
simplă, coridorul nu mai era plin de praf şi în faţa lui
mergea o pisică argintie, cu coada stufoasă pe sus, ca un
stindard.
— Pis-pis-pis! Vino aici, pisicuţo! o ademeni Gray.
Animalul nu-i dădu însă atenţie, continuându-şi drumul.
Gray nu-1 slăbi din ochi. Cu un aer hotărât, parcă ştiind ce
face, pisica îl conduse într-o sală splendidă, cu candelabre
de cristal şi oglinzi înalte cât pereţii, în rame groase de aur.
Gray îşi privi cu gura căscată imaginea reflectată în ele – o
siluetă şleampătă, murdară, ciufulită, cu ochi sălbatici,
care contrasta grosolan cu eleganţa din jurul lui. Ruşinat,
se întoarse şi începu să caute iar pisica; o zări ţâşnind pe o
uşă din celălalt capăt al sălii.
Traversă în fugă pardoseala de marmură albă şi intră
în ceea ce părea a fi o sală a tronului, unde picioarele i se
afundară în covorul gros şi roşu. Tapiserii minunate
acopereau pereţii şi sute de lumânări ardeau în
candelabrele de cristal ce atârnau din plafonul înalt şi
boltiT. În faţa lui, pe un piedestal, se afla un fotoliu aurit,
cu perne de catifea roşie. Pisica sări pe el, se roti şi se
tolăni pe o parte, privindu-1 pe Gray aidoma unui rege care
ascultă plângerile unui supus.
— Pisicuţo, unde m-ai adus? întrebă el. Vocea sa avu
un ecou straniu în sala goală.
Nu se aştepta la vreun răspuns şi nici nu primi unul.
Pisica însă îl privea fix, ca şi cum ea ar fi aşteptat ceva de la
el. Neavând habar ce putea fi acest ceva, Gray porni să dea
ocol sălii. Scaune cu spătar drept, din ma-hon lustruit, şi
perne moi erau aranjate de-a lungul pereţilor. Trecu printre
două, vrând să vadă mai îndeaproape o tapiserie.
Era o lucrare de calitate, care înfăţişa o păstoriţă
mânând o turmă de oi la vale pe o coastă de munte, spre
un sat pierdut în depărtarE. Într-o parte, privind păstoriţa
şi oile ei, se afla un satir cocoţat pe o stâncă înaltă, care
cânta la nai. Fiece detaliu al lucrăturii era atât de bine
executat, încât Gray aproape că putea auzi muzica.
Se trase înapoi şi se îndreptă spre următoarea
tapiserie: o imagine din pădure, cu un cerb care se adăpa
dintr-un pârâu, în vreme ce acelaşi satir, călare de astă
dată pe o creangă de copac, cânta la nai. Din nou, în
mintea lui Gray răsunară notele muzicale şi se gândi la
Viad, elevul din anul întâi care putea umple imaginaţia
cuiva cu o muzică suavă. Dar Viad nu era aici şi acordurile
erau doar un produs al fanteziei lui, stimulate de sala
misterioasă şi elegantă.
 Merse spre o altă tapiserie; şi în aceasta apărea satirul
care cânta la nai, de această dată într-un decor hibernal,
cu copii care patinau pe un lac îngheţat.
Sub privirile neclintite ale pisicii, Gray studie
îndeaproape toate tapiseriile de pe pereţi; satirul se regăsea
în fiecare, deşi niciodată ca personaj central – ba uneori
atât de retras în fundal, încât trebuia să examineze atent
lucrătura pentru a-1 observa. Creatura cu bărbiţă şi coarne
îl trimise cu gândul la demonul cu chip de ţap, dar respinse
imediat asociaţia. De fiecare dată figura lui era una veselă,
ghiduşă, astfel că părea mai degrabă un simbol al bucuriei
sau al liniştii sufleteşti, decât al răului.
După ce încheie turul sălii, Gray se postă din nou în
faţa tronului pe care şedea pisica.
— Ce semnificaţie au toate astea? întrebă el.
Ca şi când i-ar fi răspuns, animalul sări jos şi se
îndreptă agale spre uşă. Gray îl urmă în sala cu oglinzi.
Pisica se opri în faţa uneia dintre ele şi dădu din coadă
către sticlă. Privindu-şi reflexia, văzu aceeaşi figură trasă şi
murdarĂ. În jurul lui însă, încăperea nu mai era goală: o
sumedenie de oameni splendid îmbrăcaţi se învârteau de
colo-colo, salutându-se, schiţând plecăciuni şi vorbind între
ei, ca la o recepţie de gală. Dincolo de ei, rânjind peste
umăr, se afla satirul din tapiserii.
Gray se răsuci pe călcâie, privi în spate, spre încăperea
goală, dădu din mâini şi încercă să pipăie acolo unde ar fi
trebuit să fie satirul; degetele lui prinseră însă doar aerul.
Se întoarse din nou spre oglindă şi văzu încă o dată
încăperea populată. Dintre toţi ocupanţii ei, numai satirul
părea conştient de prezenţa lui. Prinzân-du-i privirile,
creatura cu picioare de ţap duse naiul la gură şi începu să
cânte. Lumea din sală se strânse în jurul lui, ascultând
muzica pe care Gray o putea auzi doar în imaginaţiE. În
final satirul făcu o plecăciune şi ceilalţi aplaudară. Dar nici
un moment ochii lui nu se depărtaseră de la Gray, dându-i
senzaţia clară că pentru el cântase de fapt, nu pentru
publicul din oglindă.
Gray se întoarse şi din nou sala era goală în spatele
lui. Pisica miorlăi, ieşi din încăpere şi porni pe un coridor,
printr-o arcadă îngustă, ajungând într-un culoar întunecat.
Ghidul felin dispăruse. Se gândea să revină în zona
luminată, când pisica se lipi de el. Torcând sonor, se freca
de picioarele lui, părând să-1 îndemne să meagă înainte.
Gray se aplecă şi o scărpină între urechi.
— Cred că aş face bine să mă încred în tine, amice.
Pari a şti să te descurci pe aici.
Şi porni pe urmele ei, în beznă. După câţiva paşi, se
lovi de ceea ce părea a fi un zid de cărămidă.
— Şi acum, ce facem?
Nici un răspuns. Nici un mieunat, nici un tors. Nici o
atingere pe picioare. Nimic. Pipăi zidul şi la un moment dat
simţi o muchie, o deschizătură. Evaluându-i dimensiunile,
se strecură prin ea.
Şi se pomeni în salonul şcolii. Cel real. Şedea lângă
şemineU. În dreptul uşii, cu spatele spre el, se aflau Oryon
şi un alt elev pe care, după câteva clipe, îl recunoscu: era
Kelby Carter. Un corp omenesc era întins pe jos, în mijlocul
camerei. Trăsăturile îi erau oarecum familiare… Era băiatul
cu figură de copil cu care stătuse la masă, împreună cu
Viad. Oare cum îl chema…? Ah, da, Dwayne. Făcu un pas
spre el şi-i privi chipul rotund, care avea acum paloarea
morţii.
Probabil că făcuse un oarecare zgomot, căci Oryon şi
Kelby se întoarseră spre el.
— De unde ai apărut? îl întrebă Oryon.
— Nu ştiu.
Părea un răspuns prostesc, dar habar n-avea unde
fusese şi cum ajunsese aici.
 Ochii lui Oryon se îngustară; sprâncenele i se ar-cuiră.
Kelby se holba la el, uluit, chiar înspăimântat.
— Arăţi oribil, îi spuse Oryon fără urmă de simpatie în
glas. Directoarea tocmai a ieşit. Va vrea să te vadă şi să afle
ce s-a întâmplat cu tine. Noi trebuie să facem de pază şi să
nu lăsăm pe nimeni să intre în salon până la sosirea
poliţiei. Dar cred că ar prefera să te conduc la ea.
Gray clătină din cap:
— Kelby poate să se ducă s-o anunţe că sunt aici. Aşa
voi avea ocazia să vorbesc cu tine înainte de a discuta cu
ea.
Oryon păru surprins, dar încuviinţă.
— Du-te, Kelby! Grăbeşte-te!
Băiatul fugi din salon, parcă bucuros că i se oferise
prilejul să plece. Oryon aşteptă până ce zgomotul paşilor lui
se stinse pe culoar, apoi se întoarse spre Gray.
— S-a dus. Ce voiai să-mi spui?
Înghiţindu-şi nodul din gât, Gray răspunse chinuit:
— Doar că am hotărât să colaborez cu tine. Nu am de
ales.
— Tu ai făcut asta? întrebă Oryon arătând cu capul
spre cadavrul lui Dwayne.
— Dacă eu l-am…? Fireşte că nu! Nici măcar nu ştiu
cum a murit!
— Dar cu Fenton cum rămâne? Cineva i-a sfâşiat
beregata. Tu ai fost acela?
— Fenton?! Eu… Nu! bâigui Gray şi se prăbuşi pe un
scaun. Cred că ar fi mai bine să-mi spui ce s-a petrecut
aici.
Pan-demon-iu.
Oryon n-avu timp să-1 pună la curent decât pe foarte
scurt cu evenimentele dimineţii, înainte ca directoarea să
intre în saloN. În acelaşi timp sosiră şi autorităţile, într-o
limuzină neagră. Directoarea părea mai enervată şi mai
îngrijorată ca niciodată.
— Speram să nu ajungă decât după prânz, spuse ea
privind pe fereastră. Mă întreb dacă au adus vreo persoană
dotată, aşa cum i-am rugat. Dacă nu, mă tem că nu vor
înţelege niciodată ce s-a întâmplat aici.
Dar un dotat ar înţelege? se întrebă Gray în sinea sa.
Ea oare înţelege?
Fiindcă el unul nu pricepea nimic. Năucit de ceea ce îi
povestise Oryon, nu putea decât să stea şi să se holbeze
neputincios la directoare.
— Veronica le va deschide şi-i va reţine câteva minute,
dar pe urmă trebuie să mă duc să discut cu ei. Voi doi
duceţi-vă sus. Gray, dacă te grăbeşti, vei avea vreme să te
speli înainte de masa de prânz. Eu am să trag de timp cât
mai mult posibil. Vei putea să le faci faţă mai bine după ce
vei fi mâncat ceva.
Îşi închipuie că eu sunt vinovat. Gândul îl izbi cu forţa
unui baroS. Încearcă să mă protejeze, dar nu fiindcă ar
crede în nevinovăţia mea. Desigur, de fapt credea că
demonul din el făcuse toate nenorocirile şi deci nu-1
învinuia pe el. Voia să-1 ajutE. Îi spusese „Gray”, nu
„domnule Becq”, dar credea că el era autorul crimelor.
De data aceasta însă, nu mai avusese nici o pierdere
de memorie. Iar ceea ce i se întâmplase nu fusese un vis.
Probabil că nimeni nu-i va crede povestea, niciodată, dar
cel puţin el unul ştia că nu are absolut nimic de-a face nici
cu uciderea lui Fenton, nici cu moartea lui Dwayne.
— Haide, Gray, îl îndemnă Oryon, ajutându-1 să se
ridice în picioare. Să mergem sus înainte să ne vadă
poliţiştii.
Ar fi vrut să refuze ajutorul lui, dar genunchii aproape
că-1 lăsară şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi susţinut Oryon.
Bine cel puţin că nu era nimeni prin preajmă, ca să fie
martor la umilirea lui. Kelby nu mai coborâse şi Oryon îi
spusese că directoarea le ceruse tuturor să rămână în
camere şi să nu iasă decât pentru a veni la masă.
Se simţea ceva mai bine când ajunse la el în cameră,
astfel că reuşi să facă un duş şi să se bărbierească singur,
deşi l-ar fi putut chema pe Reece, dacă ar fi avut nevoie.
Colegul lui se arătă surprins să-1 vadă, iar Gray nu-i
explică unde a fost.
— E o poveste lungă, se mărgini el să spună, şi nu am
puterea să ţi-o relatez acum.
Când termină cu spălatul îşi dădu seama că se făcuse
deja prea târziu pentru a mai coborî la masă, dar Oryon
veni şi-1 anunţă să nu-şi facă probleme.
— Am aranjat să-ţi fie adusă mâncarea sus, îi spuse el
râzând. N-a fost tocmai uşor, dar aşa vom avea ocazia să
vorbim.
După ce se îmbrăcă, Gray porni spre camera lui Oryon.
Coridorul era pustiu; toţi elevii erau la masă sau cel puţin
aşa crezu el până ce deschise uşa şi, înăuntru, pe lângă
Oryon, le zări pe Rehanne şi Lina. Uimit şi dezamăgit, dădu
să iasă, dar Rehanne se repezi la el şi îl îmbrăţişă.
— Gray, am fost atât de îngrijorată pentru tine! Când
Oryon mi-a spus că eşti aici, mi-am spus că trebuie să te
văd. Unde ai fost?
Strângând-o lângă el, Gray nu răspunse. N-ar fi trebuit
să se afle aici; nu voia s-o implice şi pe ea în toată nebunia
asta. Liniştea pe care i-o aducea însă prezenţa ei era
copleşitoarE. Îşi îngropă faţa în părul ei, trăgându-i în piept
parfumul plăcut şi bucurându-se de moliciunea lui pe
obraz şi pe buze.
— Înduioşătoare această regăsire, dar nu avem timp de
asta acum.
 Vocea sarcastică a Linei spulberă armonia
momentului. Gray se smulse din îmbrăţişare şi se întoarse
spre Oryon.
— Ea ce caută aici? întrebă indicând cu bărbia în
direcţia Linei.
— Eu am invitat-o. Rehanne era cu ea, aşa că… Gray
se răsuci dintr-o mişcare spre prietena lui.
— Erai cu ea?! De ce? Rehanne roşi.
— Am… am avut o întrevedere cu directoarea, bâigui
ea repezind cuvintele de parcă n-ar fi vrut să le rostească.
Ea m-a sfătuit să discut cu Lina. A spus că, dacă ne
adunăm cunoştinţele, am putea găsi fiecare câte o piesă a
enigmei şi, punându-le laolaltă, am putea forma o imagine
coerentă. Şi a mai spus… Rehanne ezită, trase aer adânc în
piept şi continuă: A mai spus că Fenton şi Dwayne au fost
ucişi fiindcă ştiau ceva ce nu mai ştia nimeni altcineva.
Deci dacă vom dispune toţi de aceleaşi informaţii, vom fi
mai protejaţi. Ucigaşul va trebui să ne omoare pe toţi patru
pentru ca respectivele informaţii să nu se afle. Şi nu-i va fi
uşor s-o facă.
— Sau ucigaşa, ripostă Gray întunecat, privind
încruntat spre Lina. Şi dacă e vorba despre unul dintre noi,
ar însemna că rămân numai trei persoane de ucis. Ori
poate numai două, adăugă el privind suspicios când spre
Oryon, când spre Lina.
— Eu n-am omorât pe nimeni, replică Lina. Dar tu?
— Ne pierdem vremea cu asemenea certuri, interveni
Oryon. Dacă unul dintre noi e ucigaşul, în mod cert nu va
recunoaşte acest lucru. Dar dacă împărtăşim între noi tot
ce ştim şi unul dintre noi minte, el – sau ea – va cădea în
capcană. Şi dacă nu desluşim iţele cât de cât înainte ca
poliţiştii să ne interogheze, unul sau unii dintre noi ar
putea sfârşi în închisoarea din Millville.
Rehanne îl luă de braţ.
 — Te rog, Gray, vino şi stai jos. Oryon a adus de
mâncare.
O urmă până la cele două birouri, care fuseseră
alăturate pentru a forma o masă. Pe ele se aflau platouri cu
friptură de vită rece, brânză, pâine, murături şi felii de
roşii. Un ceainic cu ceai la gheaţă era însoţit de patru
pahare.
— Rehanne a zis că probabil ţi-e foame, spuse Oryon
turnând ceaiul. Putem discuta în vreme ce mâncăm.
Ar fi trebuit să-i fie foame, dar vederea platourilor şi
gândul de a mânca împreună cu duşmanii lui îi întoarseră
stomacul pe dos. Rămase ezitând în spatele scaunului şi nu
luă paharul pe care i-1 întinse Oryon.
— Oh, zeii mei! N-are nici un rost! exclamă Lină şi
porni hotărâtă spre uşă.
Oryon trânti ceainicul pe masă cu atâta forţă, încât
lichidul gălbui ţâşni şi dădu pe afară.
— Vino înapoi!
Ordinul lui o opri în loc, dar nu se întoarse. Rămase cu
spatele spre ei, ţeapănă şi imobilă.
— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să vin, mormăi Gray.
Rehanne îl privi de alături de el, părând gata să
izbucnească în lacrimi.
— Chiar nu ne putem purta civilizat nici măcar pentru
o oră? se răsti Oryon.
Lina se răsuci pe călcâie.
— Tocmai tu vorbeşti de purtare civilizată, izbucni ea,
privindu-1 cu ură. De unde ştim că nu eşti tu ucigaşul?
Dintre toţi cei pe care îi ştiu eu, numai tu puteai să-1 tragi
pe bietul băiat pe scări în jos şi să-i frângi gâtul. Cine altul
mai are talentul invizibilităţii?
Rehanne icni scurt, iar Gray izbi cu pumnul în
spătarul scaunului.
 — Ăsta-i primul lucru cu cap pe care-1 aud de la Lina,
spuse el.
— Se pare că directoarea ne-a supraestimat, replică
Oryon pe un ton îngheţat. Nu suntem în stare să cooperăm,
nici măcar pentru a ne salva vieţile.
— Deci recunoşti că viaţa ta încerci s-o salvezi! ripostă
Lina.
— Pe a mea, pe a ta, pe a lui şi…
— Oh, încetaţi! Sunteţi ridicoli! strigă Rehanne, cu
lacrimile şiroindu-i pe obraji. Nu pentru asta ne-am adunat
aici!
— Şi ce am…
Un ciocănit în uşă întrerupse întrebarea Linei. Nimeni
nu se clinti de la locul lui, dar uşa se deschise, oricum.
Kress intră în cameră. Zâmbea.
Nimeni nu mişcă. Nimeni nu părea să mai respire.
— Ei bine! Tocmai mă întrebam unde a dispărut toată
lumea. Petrecerea asta e pentru mine? Ce drăguţ din partea
voastră! Nu mă aşteptasem la aşa ceva.
Şi se apropie de masă. Lina se trase într-o parte când
trecu pe lângă ea. Instinctiv, Gray făcu un pas spre
Rehanne şi îşi puse un braţ în jurul ei.
Ochii lui Kress scânteiau. Vocea lui avea o nuanţă
îngheţată şi dură, ca tăişul unui cuţiT. Înhăţă o felie de
pâine, trânti deasupra o bucată de carne şi o îndesă,
întreagă, în gură. Luă un pahar, dădu ceaiul pe gât, lăsă
paharul să cadă pe podea şi îşi umplu gura cu altă bucată
de carne, de data asta fără pâine.
Gray o împinse uşor pe Rehanne spre uşă şi se
îndepărtă abia vizibil de Kress, în vreme ce acesta era
ocupat cu înfulecatul. Rehanne îl urmă fără a-i pune vreo
întrebare, deşi probabil era nedumerită. Oryon se retrăsese
până la peretele din spate şi se apropia, cu mişcări ferite,
de fereastră; poate avea de gând să sară, la nevoie.
 Kress continua să se îndoape şi Gray începu să creadă
că vor izbuti să iasă pe culoar, de unde vor putea alerga
apoi după ajutor. Lipită de el, Rehanne tremura. Probabil
că îşi dăduse seama ce devenise Kress. Trebuia să o scoată
de aici, s-o ducă undeva în siguranţă.
Trecură prin faţa Linei şi ea îl prinse de braţ.
— Ce s-a întâmplat cu el?
— E posedat, şuieră Gray, încercând s-o tragă şi pe ea
spre uşă.
— Şi ai de gând să fugi şi să-1 laşi pe Oryon singur cu
el?
La şoapta ei indignată, Kress ridică fruntea şi rânji. O
bucată de brânză îi atârna în colţul gurii, iar pe bărbie i se
lipiseră firimituri de pâine. Dădu drumul din mână celui
de-al doilea pahar şi se îndreptă spre ei, zdrobind cioburile
sub tălpi.
— Trebuie să ne folosim puterile împotriva lui, şopti
Lina fără a se mişca din loc.
Ce putere? se întrebă Gray tăcut. Poate că ea şi Oryon
vor reuşi să facă împreună ceva ca să oprească fiara aceea.
El unul nu putea şi probabil că nici Rehanne nu avea
resurse. Se smulse din strânsoarea Linei, o trase pe
Rehanne în spatele lui şi o împinse spre uşă.
— Fugi! îi strigă. Cheam-o pe directoare!
Slavă Dătătorului de putere, ea îl ascultă. I se auzeau
paşii alergând pe coridorul pustiu.
— Prostule! îi strigă Lina. Avem nevoie de toate puterile
noastre. Foloseşte-o pe a ta!
Cu un scrâşnet inuman, cu buzele trase înapoi şi dinţii
la vedere, Kress se năpusti spre ei, lovindu-i şi izbindu-i cu
mâinile, şi îl muşcă pe Gray de umăr. Oryon se aruncă în
spinarea lui şi-i încleştă capul în în-doitura braţului. Kress
îi dădu drumul lui Gray şi se răsuci spre noul lui atacator.
 Folosiţi-vă puterile, spusese Lina. Dar din câte îşi
dădea el seama, Oryon îşi folosea numai forţa fizică. Kress
îl trântise la podea, îl încălecase şi îşi înfipsese mâinile în
gâtul lui, strângând.
— Ajută-mă, Gray! strigă Lina.
Un scaun se ridică în aer, se aruncă spre Kress şi i se
sparse în cap, aparent fără nici un efect. Cărţile de pe birou
şi o veioză grea îi izbiră ţeasta la rândul lor. Lina trecuse
deci la treabă, dar artileria pe care o trimitea deasupra lui
se dovedea la fel de eficientă ca un roi de ţânţari.
Gray îşi folosi talentul, adunând cioburile de pe jos,
ridicându-le şi formând din ele capul de satir din tapiserii,
pe care îl poziţionă în faţa lui Kress; era singurul lucru la
care se putea gândi acum.
Cu un urlet de turbare, Kress îl lăsă pe Oryon şi izbi
sculptura. Fragmentele de sticlă ţâşniră în aer ca o
arteziană. Gray le adună din nou şi formă un alt chip, de
această dată al pisicii care îl îndrumase. Kress se trase
înapoi.
Ţinându-se cu mâinile de gât, Oryon se chinui să se
ridice în picioare.
— Lina, pavăză! horcăi el.
Lina se repezi spre el şi-i prinse mâna. Gray simţea
curenţii de putere emanând dinspre ei şi se concentră
asupra sculpturii, pentru a-1 ţine pe Kress ocupat. Dar nu
avea suficientă forţă. Capul de pisică se sfărâmă. Kress
scoase un răget şi se aruncă spre el, izbindu-1 în piept cu
umărul. Gray se împletici şi căzu pe spate, iar Kress se
trânti peste el, presându-1 la podea, sufocân-du-1. O
lovitură îi explodă parcă în cap şi un întuneric terifiant îl
învălui.
Rehanne alergă spre biroul directoarei, bătu în uşă cu
pumnii, dar nu-i răspunse nimeni. Probabil că era la masă.
Sau poate discuta cu poliţiştii.
 Se năpusti pe scări în jos. Salonul era pustiu.
Cadavrul lui Dwayne nu se mai afla acolo. Rehanne se
răsuci şi o luă la fugă spre sala de mese. De undeva din
umbră apăru Veronica şi îi blocă drumul.
— Ce s-a întâmplat, domnişoară? Alte necazuri?
Rehanne dădu din cap, chinuindu-se să-şi recapete
răsuflarea.
— Kress… L-a atacat pe Gray. Şi pe Lina. Şi pe Oryon.
Şi e…
Dar Veronica îşi adunase deja fustele şi pornise în
goană pe scări. Rehanne ezită, neştiind dacă s-o urmeze
sau s-o caute mai departe pe directoare. Ştia că rolul ei de
îngrijitoare ascundea o funcţie mult mai importantă şi că
femeia dispunea de puteri considerabile. Dar vor fi ele oare
suficiente acum, când era în joc viaţa lui Gray? Nu putea
risca. Sala de mese era la doar câţiva paşi distanţă; se
auzeau dinăuntru murmur de voci şi zăngănit de vase. Se
repezi într-acolo, dar tânăra asistentă a Veronicăi îi ieşi în
cale şi-i blocă drumul.
— Nu, Rehanne! Directoarea nu e înăuntru. Discută cu
poliţiştii în salonul profesorilor. Nu trebuie să-i deranjezi.
— E o urgenţă, replică Rehanne grăbită şi, când
cealaltă nu se mişcă din calea ei, încercă s-o dea la o parte.
Trupul acela zvelt părea însă un bolovan de neclintit.
Rehanne era mai solidă şi mai înaltă, dar nu reuşi să treacă
de ea.
— Du-te înapoi, îi ceru îngrijitoarea. Vin şi eu cu tine.
Dar cine se credea îngâmfata asta? încercă s-o
ocolească, dar cealaltă făcu un pas în lateral, blocându-i iar
drumul, şi îşi puse mâinile pe umerii ei.
— Rehanne!
Vocea asta… Rehanne o cunoştea. Sub privirile ei,
trăsăturile banale ale îngrijitoarei se schimbară, adoptând
un aer familiar.
 — Tria!
Prietena ei duse un deget la buze.
— Ssst! Nimeni altcineva nu mai ştie. Doar Lina. Ea
vede mereu dincolo de iluzie. Acum vino, repede!
Şi o împinse pe scări, în sus. De această dată,
Rehanne o urmă. Ar fi vrut să-i pună o sumedenie de
întrebări, dar nu era timpul pentru asta. Străbătură în
goană treptele şi coridorul, spre uşa deschisă a camerei lui
Oryon. Veronica era înăuntru, cu mâinile în şolduri, privind
în jur, la cioburile şi stropii de sânge de pe jos. Gray,
Oryon, Lina şi Kress nu se vedeau nicăieri.
— Unde sunt? întrebă Rehanne.
— Au dispărut.
— Unde?
Veronica se întoarse spre ele şi schimbă o privire cu
Tria.
— Nu ştiu, răspunse ea. Asta va trebui să aflăm.
La un ceai.
Rehanne privea disperată cioburile şi petele de sânge
care mânjeau podeaua camerei lui Oryon, încercând să-şi
închipuie ce se întâmplase acolo după plecarea ei. N-ar fi
trebuit să se ducă; ar fi trebuit să rămână alături de Gray.
Studie resturile de mâncare de pe masă. Dacă nu s-ar fi
certat, dacă ar fi discutat şi ar fi cooperat, ca oamenii
civilizaţi, poate că ar fi reuşit să-1 înfrângă pe Kress.
Poate că ei îl înfrânseseră totuşi. Ba nu; dacă ar fi
făcut-o, ar fi fost aici. Printre atâtea cioburi şi sânge, nu
putea crede că totul se sfârşise cu bine.
Tria o prinse de mână şi-i arătă stropii de sânge de
lângă uşă.
— Să verificăm pe culoar. Poate au lăsat o urmă după
care să ne ghidăm.
O lăsară pe Veronica în mijlocul camerei, aparent
imobilă. Lui Rehanne îi părea rău acum că n-o căutase în
continuare pe directoare. Nu făcuse decât să piardă astfel
timp preţios, timp care ar putea însemna diferenţa între
viaţa şi moartea lui Gray.
Pe coridor, o dâră de sânge trecea prin faţa camerei lui
Kress, spre baie. Văzând-o, speranţele ei renăscură. Tria o
opri însă în faţa uşii.
— Intru numai eu, îi spuse ea.
Devenind aproape invizibilă, prietena ei deschise uşa
băii şi intră. Câteva clipe mai târziu se întoarse.
— Nu-s acolo. Şi nu e sânge pe podea. Nu cred că au
ajuns până aici.
— Dar unde ar putea fi? în vreun dormitor? întrebă
Rehanne în timp ce, mijindu-şi ochii, examina dâra de
sânge care părea să se sfârşească brusc, în mijlocul
coridorului.
— Putem să verificăm, răspunse Tria scuturând un
mănunchi de chei prinse la brâu. Dar nu cred că vom găsi
nimic.
— Kress s-a dus, poate, în camera lui.
— Să ne uităm.
Tria descuie uşa şi privi înăuntru. Rehanne se uită şi
ea peste umărul ei. Camera era goală şi curată; pe jos nu se
vedea nici un strop de sânge.
Când se întoarseră, văzură că lângă ele apăruse
Veronica.
— O putere considerabilă a fost descătuşată, le spuse
ea. Prea multă şi necoordonată. Nu-mi dau seama ce au
făcut, fiindcă indiciile sunt confuze. Totuşi, n-are rost să
mai zăbovim aici. Nu-i vom găsi în nici un loc în care am
putea ajunge pe vreuna dintre uşile astea. Veniţi cu mine,
amândouă. Mergem la mine în cameră, să bem câte un
ceai.
— Un ceai?! exclamă Rehanne, nevenindu-i să-şi
creadă urechilor.
 — Ceaiul limpezeşte mintea şi ascute simţurile, replică
îngrijitoarea pe un ton vesel.
Dădu să refuze cu indignare, dar Tria se grăbi să-i
explice:
— Are în cameră lucruri care ne-ar putea ajuta să-i
localizăm. Probabil că va dura ceva timp, dar se va apuca
imediat de treabă. Nu-ţi face griji, nu se apucă acum să dea
o petrecere cu ceai!
Deşi n-avea chef să înghită nimic, Rehanne le urmă pe
scări în jos.
Elevii ieşeau din sala de mese; prânzul se încheiase.
Câţiva o priviră curioşi cum se ţine după cele două
„îngrijitoare”, astfel că răsuflă uşurată când ajunseră în
relativa siguranţă a clădirii profesorilor.
— Miss Zalos!
Glasul directoarei, venind dinspre salon, o luă prin
surprindere. Uitase ce-i spusese Tria – că directoarea
discuta cu poliţiştii acolo. Acum se apropie de ea, iar
oamenii legii din Castlemount, în uniformele lor verzi cu
argintiu, o însoţiră.
— Îmi pare bine că te-am găsit, îi spuse directoarea.
Domnii ar vrea să-ţi pună câteva întrebări.
Rehanne simţi că i se opreşte inima în piept. Nu acum!
Veronica veni lângă ea, în vreme ce Tria îşi continuă
drumul.
— Din moment ce n-ai mâncat de prânz, le-aş sugera
domnilor să ni se alăture la un ceai în sufrageria mea.
Acolo nu vom fi deranjaţi sau întrerupţi de nimeni.
— Excelent! replică directoarea, întorcându-se apoi
spre poliţişti: Nici n-am putea găsi un loc mai potrivit
pentru anchetarea elevilor.
Unul dintre bărbaţi se încruntă, altul se scărpină în
bărbie, dar al treilea încuviinţă, aşa că se aliniară frumos în
spatele directoarei şi al lui Rehanne, în vreme ce Veronica
porni înainte.
Simţind că nu poate îndura amânarea asta, Rehanne
se gândea numai la soarta lui Gray şi a celorlalţi,
întrebându-se ce li s-o întâmpla oare în vreme ce ei
pierdeau astfel vremeA. În prezenţa poliţiştilor, nu putea să
discute despre asta cu directoarea; cine ştie cum ar
reacţiona sau ce concluzii ar trage din povestea ei
neverosimilă. Aşa că se lăsă condusă în apartamentul de la
etajul întâi al Veronicăi, unde i se făcu semn să se aşeze pe
un fotoliu. Tria aduse o măsuţă de servit şi-i întinse o
ceaşcă de ceai. Veronica puse pe masă un platou cu
fursecuri. Nimeni nu părea să se grăbească; dimpotrivă,
toată lumea era relaxată şi binedispusă. Rehanne simţea că
mai are puţin şi înnebuneşte.
— Domnul este inspectorul-şef Telpor Ardrey, spuse
directoarea indicându-1 pe cel mai înalt dintre poliţişti, un
bărbat de vârstă mijlocie cu nasul lung şi coroiat, ai cărui
ochii păreau mereu pe fugă, fără a privi direct spre ceva
sau cineva. Este şeful poliţiei din Millville şi conduce
această investigaţie. Noi, fireşte, îi acordăm tot ajutorul de
care are nevoie şi îi îndeplinim toate solicitările.
Ceva în vocea ei părea că-i contrazice însă spusele şi
Rehanne îşi dădu seama că trebuie să fie precaută.
Poliţistul îşi drese glasul.
— Înţeleg că deţii informaţii despre crimele petrecute
aici, începu el, privind undeva spre urechea ei stângă. Te
rog să ne spui tot ce ştii. Asistentul meu, adjutantul Lewis
Canby, va nota mărturia dumitale.
Asistentul scoase din buzunar un carneţel şi un
creion, pregătindu-se să scrie. Rehanne tremura atât de
tare, încât ceaşca începu să zăngăne pe farfurioară. Nu va
îndrăzni să le povestească oamenilor ăstora despre Gray,
despre caietul lăsat în uşă şi despre misterioasa prezenţă
pe care o simţise pe scări. Aruncă o privire fugară spre
directoare, sperând să primească de la ea vreun indiciu,
dar femeia se mulţumi să soarbă din ceai tăcută, cu faţa ca
de piatră. Veronica şi Tria ieşiseră din cameră. Era, deci, pe
cont propriu.
Cel de-al treilea bărbat – observă ea – o studia atent.
Era mai tânăr decât ceilalţi doi, iar faţa sa prelungă îi era
ciupită de vărsat. Ceva ciudat în privirea lui îi atrase
atenţia. Abia după câteva clipe îşi dădu seama ce e: omul
nu avea gene. Uitătura lui fixă amintea de cea a unui şarpe.
Probabil că Ardrey îi remarcase ezitarea.
— Doamna directoare a solicitat ca măcar unul dintre
membrii echipei să fie dotat, spuse el, adresându-se parcă
fotoliului. Domnul Shardan are darul discernământului; îşi
va da seama dacă spui adevărul sau dacă vei ascunde
anumite informaţii. Te rog să începi.
Rehanne trase aer adânc în piept.
— Mă numesc Rehanne Zalos. Sunt elevă în anul al
treilea şi…
Zăngănitul veselei o întrerupse. Tria împingea măsuţa
de servit, în vreme ce Veronica umplea din nou ceştile şi
platoul cu fursecuri. Deşi iritaţi, poliţiştii nu obiectară.
După ce servi pe toată lumea, Tria plecă, dar Veronica
rămase în mijlocul încăperii.
— Domnilor, spuse ea, obiceiul nostru cere să însoţim
ceaiul cu puţin divertisment. Pentru încântarea
dumneavoastră, am invitat un foarte talentat muzician.
Făcu semn şi în cameră intră un elev din anul întâi,
care schiţă o plecăciune. Ardrey se încruntă la măsuţa de
servit.
— Uite ce e, femeie, nu avem…
Dar vocea îi amuţi brusc. Ochii îi luceau şi omul
rămase cu gura căscată. Asistentul scăpă creionul din
mână, iar carneţelul căzu pe podea, neobservat. Pleoapele
omului cu ochi de şarpe se închiseră. Lipsa genelor dădea
chipului său un aspect straniu, de goliciune. Directoarea
zâmbi.
Veronica o prinse pe Rehanne de braţ şi o ridică în
picioare.
— Repede, îi ceru ea. Nu ştiu cât de mult poate
continua Viad muzica asta.
— Eu n-aud nici o muzică, replică Rehanne în şoaptă,
nedumerită.
— Ei o aud.
Îngrijitoarea o împinse afară din cameră, printr-un hol
mic, în bucătăria mică în care aştepta Tria.
— Pedeapsa pentru cei care obstrucţionează o anchetă
oficială este aspră, spuse Veronica. Trebuie să lucrăm
repede, să te întorci, iar Viad să plece înainte ca ei să-şi dea
seama ce s-a întâmplat. Grăbeşte-te şi spune-mi tot ce ştii
– sau ce crezi că ştii, iar eu o să văd cât de mult le poţi
spune poliţiştilor.
— Dar cel care e dotat… îşi va da seama dacă omit
ceva.
— Aiurea! Talentele lui sunt slabe. Am eu grijă de el;
nu va afla nimic din ce nu vom dori noi să-i spunem.
Rehanne aruncă spre Tria o privire neîncrezătoare.
— Nu te îngrijora, o asigură prietena ei. Veronica îi
poate face faţă.
— Dar cum rămâne cu Gray? Şi cu ceilalţi? Cum îi
vom găsi?
— Deja lucrez la asta. Informaţiile pe care mi le vei da
vor fi de ajutor. Aşa că, dă-i drumul! începe cu începutul şi
spune-mi totul.
Tria împinse spre Rehanne un taburet de bucătărie, iar
Veronica se aşeză pe altul. Rehanne începu cu sosirea lui
Gray la şcoală, povestindu-i cum, din cauza cercelului
pierdut al lui Chantal, ratase întâlnirea cu el. Era o istorie
lungă şi, în sinea ei, se frământa din cauza timpului
pierdut astfel.
Tria rămăsese în picioarE. Întorcându-se spre ea,
Rehanne rămase uimită de privirea ei vagă, de postura
rigidă şi de aerul de intensă concentrare care i se citea pe
faţă. Se uita când la ea, când la ceasul de pe peretele opus;
limbile lui nu se mişcaseră de când începuse să
povesteascĂ. Însemna ori că Tria oprise timpul în loc, ori că
ceasul era defect, dar ea bănuia care era adevărul. Mai
liniştită, se strădui să-şi amintească fiece detaliu, oricât de
mic, care ar fi putut avea legătură cu rănirea lui Kress şi
moartea lui Fenton şi Dwayne. Veronica asculta atentă. N-o
întrerupse niciodată, dar din când în când mâinile ei
schiţau mişcări ciudate, de parcă ar fi ţesut firele poveştii
într-un fel de tapiserie de ansamblu.
Tocmai sfârşea de relatat intrarea neaşteptată a lui
Kress în cameră şi purtarea lui inumană, când Veronica
sări de pe taburet şi întinse mâinile în faţă. Rehanne se
opri.
— Continuă, continuă, îi ceru îngrijitoarea
nerăbdătoare fără a o privi, ci îndreptându-şi ochii spre
ceva ce numai ea vedea.
Nedumerită, Rehanne îşi sfârşi povestea.
— Ah, da, replică Veronica. Cred că am prins-o.
Lina habar n-avea ce face Gray, dar era clar că implica
mai multă putere decât ar fi bănuit ea că arE. Întotdeauna
luase în derâdere unicul talent al lui Gray, dar iată că
acum, sculpturile lui blocaseră forţa demonului. Când
lovitura lui Kress îl făcu să-şi piardă cunoştinţa, brusca
retezare a fluxului de putere o zdruncină şi, probabil, îl
afectă deopotrivă pe Oryon.
Călare pe pieptul lui Gray, Kress îşi dădu capul pe
spate şi scoase un urlet. Apoi sări şi o luă la fugă târându-
şi victima după el, afară din cameră, lăsând o dâră de
sânge în urmă. Oryon se năpusti după el, însoţit de Lina.
În mijlocul coridorului, Kress se opri şi-1 ridică pe
Gray pe un umăr. Gray deschise ochii, gemu şi începu să
se zbată. Oryon îi ajunse din urmă şi-1 apucă de umeri,
încercând să-1 smulgă din strânsoarea lui Kress. Ah,
dacămi-aş putea schimba forma, îşi spuse Lina. Ca panteră
ar fi putut lansa un atac eficient asupra răpitorului. Ajunse
la ei în clipa în care, arătându-şi colţii, Kress dădu drumul
prăzii şi se repezi la Oryon. Gray se rostogoli şi Lina îl
prinse înainte de a izbi podeaua. Amândoi se aruncară
asupra lui Kress.
Un val de ameţeală o cuprinse şi se văzu nevoită să se
retragĂ. Întreaga clădire părea că se clatină. Kress se
smulse din mâinile lor şi o luă la goană pe coridor.
Regăsindu-şi echilibrul, Lina porni pe urmele lui. Şi se opri,
dintr-odată, uluită.
Coridorul se schimbase. Kress se pierdea în lungul
unui tunel întunecat, ce părea săpat în piatră. Privind în
jur, îi văzu pe Oryon şi Gray holbându-se la fel de uimiţi ca
ea. Habar n-avea unde ajunseseră, dar în şcoală nu se mai
aflau. Oryon îşi reveni primul.
— Trebuie să-1 prindem, le strigă şi începu să fugă
după Kress.
— Vino! îi ceru ea lui Gray şi porni în goană după
Oryon.
Îl auzea gâfâind greu în spatele ei şi îşi aminti că era
rănit şi că, probabil, nu putea ţine pasul cu ei. Dar nu se
opri, fiindcă nu voia să se piardă de Oryon. Şi el şi Kress
erau undeva departe, nu se mai vedeau, înghiţiţi de
întunericul tunelului.
Fugi până ce lipsa luminii o obligă să încetinească, în
bezna asta nu-şi putea da seama unde se afla sau încotro
se îndrepta.
 — Oryon! strigă. Gray!
Nimeni nu-i răspunse. Pipăi în jur, sperând să
găsească un zid după care să se ghideze.
— Gray! Oryon!
Continua să-i strige în vreme ce bâjbâia orbeşte, fără a
găsi nimic care s-o ajute să se orienteze. Ochii ei de pisică
vedeau excelent noaptea; şi acum ar trebui să poată
distinge ceva, dar întunericul din jur era mai puternic decât
ea.
Îşi extinse puterile, testând împrejurimile, concen-
trându-şi toate forţele pentru a îndepărta iluzia. Era un
talent la care de obicei putea face apel cu uşurinţă, dar
acum parcă bezna însăşi îi absorbea puterile, secătu-ind-o
fără a-i da nimic în schimb. Fiindcă nu voia să se epuizeze,
îşi încetă căutările şi îi strigă din nou pe Gray şi OryoN. În
cele din urmă, disperată, ţipă:
— Kress! Kress, eşti aici?
Nimeni nu-i răspunse, dar i se păru că bezna din jur
devine o idee mai puţin densă. Privi prin ea, încercând să
distingă ceva. Oare locul acela din stânga era mai întunecat
decât partea din dreapta? Porni spre zona ce părea mai
luminoasă.
Străbătu o distanţă considerabilă mergând încet, cu
mâinile întinse în faţă pentru a nu se izbi de vreun perete
ori de un alt obstacol nevăzut şi neştiind dacă nu cumva îşi
imagina doar zona aceea puţin mai luminoasă, fiindcă îşi
dorea să fie acolO. Însă umbre mai întunecate păreau să
plutească în bezna din faţa ei.
— Oryon? Gray? Kress? De data aceasta nu mai strigă,
ci îi chemă cu o voce joasă, speriată. E cineva aici?
Ceva – o mână oare? – o prinse de talie. Scoase un
ţipăt îngrozit şi dădu din mâini, pentru a scăpa. Lucrul
care o ţinea o strângea însă mai tare; o trăgea în faţă şi
într-o parte.
 Deodată, lumina izbucni în jurul ei, orbind-o. Clipi
repede, repetat, până ce vederea i se limpezi. Se afla într-o
bucătărie mică. Veronica o ţinea de talie, Rehanne şedea pe
un taburet, alături, iar Tria stătea rezemată de un perete şi
părea că e în transă.
— Lina! exclamă Rehanne sărind de pe scăunel. Unde
ai fost?
Privirile Triei începură să se focalizeze. Se depărtă de
perete şi-i surâse Linei.
— Mi-am spus că tu vei fi cel mai uşor de găsit. Mintea
ta lasă o urmă adâncă.
— Bine ai venit, miss Muller, interveni Veronica. Ai
ajuns la timp pentru o ceaşcă de ceai.
Bariere şi blocade
— Habar n-am unde am fost, spuse Lina. Nu ştiu cum
am ajuns acolo şi nici cum m-am întors aici. I-am pierdut
şi pe Oryon, şi pe Gray şi pe Kress. Oryon fugea după
Kress, iar eu încercam să mă ţin pe urmele lor, dar era prea
întuneric pentru a zări ceva. Gray rămăsese undeva în
spatele meu. I-am strigat pe toţi, dar nu mi-a răspuns
niciunul. Trebuie să-1 găsim pe Oryon! Dacă e împreună cu
Kress, înseamnă că e în mare pericol.
— La fel şi Gray, adăugă Rehanne.
Ar fi vrut să afle mai multe amănunte, dar ceasul de pe
perete funcţiona din nou.
— Vom încerca să-i găsim, le asigură VeronicA. În
primul rând însă, trebuie să scăpăm de poliţiştii aceia. Miss
Zalos, du-te şi spune-le povestea, tot ce-ţi aminteşti.
— Adică tot ce ţi-am spus şi ţie? îngrijitoarea chicoti.
— Ţi-am rearanjat eu puţin amintirile. Doar temporar,
să ştii. Aşa că, spune-le tot ce-ţi trece prin minte. Lucrurile
pe care ei nu trebuie să le afle nu ţi le vei aminti nici tu.
Vino! Concertul lui Viad se apropie probabil de sfârşit.
 Rehanne îşi spuse că ar trebui să-i fie recunoscătoare
îngrijitoarei, dar în realitate o enerva faptul că îi
manipulase mintea fără ca ea să-şi dea seama.
Intră în salon, se aşeză în fotoliu şi, în aceeaşi clipă,
Viad se retrase încet, iar Veronica ieşi odată cu el. La
câteva secunde după plecarea lor, inspectorul-şef Ardrey şi
ajutoarele sale se mişcară în scaune, clipiră şi priviră
nerăbdători spre Rehanne, aparent fără a avea habar de
întreruperea care tocmai se sfârşise.
— Haide, haide domnişoară… Zalos parcă te cheamă,
nu-i aşa? Să nu pierdem timpul! o îndemnă inspectorul
adresându-se unui punct de deasupra capului ei. Vrem să
auzim tot ce ştii despre crimele acestea.
Să-i dăm drumul, îşi spuse Rehanne în sinea ei şi apoi
repetă povestea pe care i-o relatase Veronicăi. De data
aceasta i se păru că-şi aminteşte mai uşor şi mai repede, în
vreme ce ea vorbea, adjutantul Canby scria furibund,
umplând pagină după pagină în carneţelul lui. Ardrey o
întrerupse de câteva ori, cu întrebări:
— De ce nu te-ai oprit să afli ce voia Fenton? încă îi
explica poliţistului că încerca să-1 prindă din urmă pe
Gray, când inspectorul lansă următoarea întrebare:
— Ai idee ce voia?
— Cred că îşi amintise ceva.
— Ce anume şi-ar fi putut aminti? Ţi-a spus ceva, cât
de puţin, în camera lui Kress? Ceva care ar putea sugera
identitatea atacatorului?
Rehanne răspunse că nu, iar inspectorul schimbă
imediat subiectul:
— Dar Dwayne? A zis că l-a văzut pe Fenton cu cineva.
Cine ar fi putut fi?
Fiecare răspuns al ei era urmat de o nouă întrebare:
„Cine erau prietenii lui Fenton? Avea şi o prietenă?
 De ce nu crezi că Dwayne a căzut pur şi simplu pe
scări, accidental? Obişnuieşti să sesizezi prezenţe
misterioase? De ce ai venit aici, la această şcoală?”
Se străduia să răspundă cât mai corect la fiecare
întrebare, dar ultima o scoase din sărite; n-avea nimic de-a
face cu anchetA. Îşi muşcă buzele pentru a-şi înăbuşi o
replică nepoliticoasă şi făcu eforturi să răspundă cu
răbdare:
— Am vrut să-mi perfecţionez talentul de a face vrăji.
Am învăţat multe despre vrăji de la bunica mea, dar ştiam
că mai sunt multe alte lucruri pe care nu le puteam
deprinde de la ea.
— Deci ăsta e talentul tău, vrăjile? Şi îl foloseşti des?
se interesă inspectorul privind încruntat zidul din spatele
ei.
— Ocazional. Nu ni se permite să ne folosim
aptitudinile decât sub supravegherea unui profesor.
— Deci n-ai încercat să faci vreo vrajă pentru a găsi
inelul colegei tale sau alte obiecte dispărute?
— Nu, răspunse Rehanne ezitând o clipă, dându-şi
seama cu uimire că ar fi putut încerca o vrajă pentru a găsi
cercelul, numai că nu se gândise deloc la astA. În cele din
urmă, adăugă: Chantal nu m-a rugat s-o fac, iar eu ar fi
trebuit să cer permisiunea pentru a încerca.
— Şi vrăjile astea… dau totdeauna rezultate?
— Nu funcţionează de fiecare dată aşa cum aş vrea eu,
replică ea, agasată de asemenea întrebări. Dar obţin mereu
un fel de rezultat.
— Deci din când în când, mai dai şi rateuri, zâmbi
poliţistul, dar surâsul i se transformă rapid într-un rânjet:
Ai rănit vreodată pe cineva?
De data asta, Rehanne nu-şi mai stăpâni furia.
— Nu! Sunt foarte atentă. Şi nu fac niciodată vrăji
malefice, numai din cele bune.
 — Pricep. Poate că o voi ruga pe directoare să-ţi
permită să ne demonstrezi şi nouă una dintre aceste „vrăji
bune”. Dar deocamdată cred că am aflat de la tine tot ce
voiam.
Şi inspectorul aruncă o privire spre asistentul său
dotat.
— Satisfăcător, replică acesta. Ardrey încuviinţă.
— Îţi mulţumesc pentru cooperare, miss Zalos. Gata.
Era liberă. Ridică ochii spre directoare, pentru a afla ce
trebuia să facă mai departe.
— Veronica te va conduce, se mărgini ea să spună,
îngrijitoarea intră, o însoţi spre uşă şi ieşiră amândouă pe
coridor.
— Tria şi Lina ne aşteaptă în clasa doamnei Dova, îi
spuse ea. Acolo vom putea vorbi în linişte.
Iar să vorbească! Nu pălăvrăgiseră oare destul?
Lina se aplecă pe marginea scaunului, în sala de clasă
a doamnei Dova.
— Deci nu mai sunt eu singura care ştie că te afli aici.
Te deranjează?
Tria clătină din cap.
— E bine să ştie cât mai puţini oameni, dar în
Rehanne am încredere. Cred că e mâhnită fiindcă nu i-am
spus şi ei mai înainte, dar am respectat instrucţiunile
Veronicăi. Dacă lumea ar şti că mă aflu aici, şi-ar da seama
imediat că nu sunt doar o îngrijitoare.
— Ceea ce înseamnă că şi-ar da seama de acelaşi lucru
şi în privinţa Veronicăi. Dar nu crezi că toţi elevii de anul
trei au mirosit deja că e mai mult decât o simplă
îngrijitoare?
Tria râse.
— Nu toţi sunt atât de pătrunzători ca tine, Lina.
 — Aici ai dreptate, replică ea surâzânD. Îmi aduc
aminte cât timp ţi-a trebuit ţie până să vezi mâncarea aşa
cum e ea de fapt.
În clipa aceea, intră Veronica, urmată de Rehanne.
— Ce-i aşa amuzant? întrebă aceasta din urmă,
încruntată. Staţi aici la taclale ca două vechi prietene, în
vreme ce Gray şi Oryon rătăcesc pe cine ştie unde şi sunt,
poate, sfâşiaţi de un demon!
— Dar suntem vechi prietene, replică Lina ridicân-du-
se în picioare. Şi ce-i rău dacă ne umplem timpul vorbind?
Vă aşteptam pe voi.
— Ei bine, am venit, deşi habar n-am pentru ce.
— Fiindcă sunt unele lucruri pe care trebuie să le
înţelegi, interveni Veronica. Te rog să stai jos, adăugă
arătându-i o bancă şi chinuindu-se să se strecoare şi ea în
alta.
Cu mâinile în şolduri, Lina rămase în picioare.
— Când are directoarea de gând să-mi redea abilitatea
de a mă transforma?
— Asta va trebui s-o întrebi pe ea. Eu nu te pot ajuta.
— Adică nu vrei! Veronica clătină din cap.
— Nu pot desface ce a făcut ea. Şi mă îndoiesc că ai
nevoie de abilitatea asta atât de mult pe cât crezi.
— Ba sigur că am! Ar fi trebuit să dispun de ea când
ne-a atacat Kress. Şi, apropo, de cât timp crezi că e
posedat?
— Din seara în care a fost atacat. De aceea îl ţineam la
adăpost, într-un loc din care n-ar fi trebuit să poată scăpa.
— E bine de aflat că nici tu nu eşti infailibilă, replică
Lina, bucurându-se de rara ocazie de a o întărâta puţin pe
îngrijitoare.
Femeia refuză să muşte însă momeala.
— N-am pretins niciodată că aş fi infailibilă, spuse ea
pe un ton blând. Acum stai jos, te rog, şi am să vă explic cu
ce avem de-a face. Dar mai întâi lăsaţi-mă să-i redau
amintirile domnişoarei Zalos.
O expresie uimită se întipări pe figura lui Rehanne.
— Caietul lui Gray! exclamă ea. Am uitat să le spun că
am găsit caietul lui în uşă. Şi despre cercel… Cercelul lui
Chantal, pe care l-am găsit sub uşa camerei lui Kress.
— Ai găsit cercelul? în camera lui Kress? Lina se
aşezase pe scaun, dar acum să ridică iar, ca împinsă de un
arc. Când a fost asta? Mie de ce nu mi-ai spus?
— Directoarea mi-a interzis să vorbesc despre el. Şi nu
e important. Trebuie să-1 găsim pe Gray.
— De unde ştii tu că nu e important? se repezi Lina.
— Miss Mueller, te rog să stai jos şi să nu te mai ridici,
îi ceru Veronica. Iar tu, miss Zalos, nu poţi face nimic
pentru a-1 găsi pe Gray; el însuşi e capabil să se găsească
singur.
— Dar nu poate! exclamă Rehanne care, spre
dezgustul Linei, părea gata să izbucnească în lacrimi.
Unicul lui talent este acela de a crea sculpturi. Şi tu ştii
asta!
— Aşa crede el, că e unicul lui talent, o corectă
Veronica. Noi am ştiut mereu că Gray are mai multă putere
decât cea care poate fi exprimată în sculpturile lui efemere,
oricât de frumoase ar fi ele; nu i-am putut descoperi un alt
talent, dar suntem siguri că mai are unul. Directoarea a
cunoscut odată pe cineva pentru care descoperirea
neaşteptată a unui talent ascuns a avut consecinţe fatale.
Şi nu vrea ca asta să i se întâmple şi lui Gray.
— Dar i s-ar putea întâmpla? întrebă Rehanne muş-
cându-şi unghiile – un obicei pe care Lina îl detesta.
— Nu i s-a întâmplat. Celălalt talent al lui pare a fi
ieşit deja la suprafaţă şi l-a utilizat fără a-şi da seama de el.
Asta mă face să cred poveştile pe care mi le-aţi spus voi,
preciză Veronica făcând un semn cu bărbia spre Rehanne
şi Lina. Iar Tria a confirmat.
— Şi care e acel talent?
— Tria îţi va explica.
Îngrijitoarea cea tânără îşi netezi rochia simplă, de
lucru.
— Ştii că eu am darul de a altera timpul, începu ea cu
o voce joasă, de parcă s-ar fi jenat să vorbească despre
neobişnuitul ei talent.
Rehanne încuviinţă.
— Ai făcut asta şi puţin mai înainte, în bucătăria
Veronicăi, în vreme ce eu vă povesteam.
— Nu e cine ştie ce, totuşi. Unele persoane au
abilitatea de a altera spaţiul, de a trece dintr-un loc în altul
ca Davy, spre exemplu.
— Şi tu poţi face asta, interveni Lina.
Tria se încruntă, ca pentru a o avertiza pe fosta ei
colegă de cameră să n-o mai întrerupă.
— Alterarea spaţiului presupune de fapt plierea
dimensiunilor spaţiale astfel încât să te poţi transfera dintr-
un loc în altul. Iar timpul nu e altceva decât o altă
dimensiune. Când pliez timpul, mă transfer de la un
moment la altul. Tipul acesta de transfer dimensional e
diferit de ceea ce predă Aletheia la cursul de călătorii
interdimensionale. Ea se poate deplasa între dimensiuni şi,
astfel, are acces la alte universuri. Petra a învăţat şi ea să
facă asta.
Ca şi tine, replică Lina, de data aceasta în gând,
încruntându-se în acelaşi timp la Rehanne, care îşi rodea
unghiile cu furie. Tria continuă:
— Gray are un talent care îi permite să călătorească în
timp şi să acceseze alte timpuri.
— Alte timpuri? întrebă Lina.
 — E greu de explicat. Când modifici spaţiul, te muţi
dintr-un loc în altul în lumea noastră. De obicei în cadrul
aceleiaşi clădiri. Când modific timpul, mă duc de la un
moment la altul pe aceeaşi axă a timpului – în urmă cu o
oră sau două şi apoi din nou înainte. Dar aşa cum
călătoriile interdimensionale duc în locuri din alte lumi sau
chiar din alte universuri, călătoriile intertemporale duc pe o
altă axă a timpului decât a noastră, unde timpul se scurge
altfel, iar călătorul e martor la evenimente care nu s-au
întâmplat niciodată în timpul nostru, deşi s-ar fi putut
întâmpla. Nu ajunge într-o lume diferită, ci într-o versiune
alternativă a lumii noastre.
— Şi Gray poate face asta? Nu cred! replică Rehanne.
— Când am modificat timpul, am sesizat o turbulenţă
care a afectat axa temporală – o turbulenţă pe care nu eu
am creat-o. Mi-am deschis mintea către Veronica şi i-am
permis şi ei s-o simtă. Ea a bănuit despre ce e vorba. Iar
faptul că a găsit-o pe Lina a demonstrat că avea dreptate.
Tria îşi îndreptă privirile spre Lina şi continuă:
— Gray v-a luat cu el undeva între timpuri şi, când tu
te-ai despărţit de ceilalţi, ai rămas prinsă între axele
temporale. De aceea te-a putut localiza Veronica. Tu erai
turbulenţa pe care am simţit-o. Dar Gray, Oryon şi Kress
nu se aflau acolo; ei au intrat pe o altă axă a timpului.
Întorcându-se din nou spre Rehanne, Tria adăugă:
— Îmi pare rău. Ştiu că va fi dureros ce-ţi voi spune în
continuare: nu avem cum să-i găsim. Nu există nici o
posibilitate de a afla unde se află. Gray are acces nu doar la
toate axele temporale din acest plan al existenţei, ci şi la
cele din toate celelalte planuri. Iar variantele în acest caz
sunt infinite. El singur va trebui să-şi găsească drumul
înapoi.
— Dar Oryon? întrebă Lina. El nu are talentul ăsta şi
atunci ce va face?
 Tria îşi plecă fruntea.
— Mă tem că totul depinde de Gray. El i-a dus acolo
unde au ajuns şi numai el îi poate aduce înapoi.
Rehanne sări în picioare, în faţa Triei.
— Nu! Nu-i putem abandona! Ce s-ar fi întâmplat dacă
l-am fi abandonat pe Gray data trecută când a fost în
necaz?
— De data asta e diferit.
— Cum anume e diferit? E doar o consecinţă a ceea ce
s-a întâmplat atunci! Demonul care îl stăpâneşte pe Kress
este o creatură a Femeilor Teribile cu care ne-am
confruntat.
— Diferenţa, răspunse Tria privind-o în ochi, constă în
faptul că de data aceasta Gray şi Oryon nu sunt captivi pe
Tărâmul Teribil. Nu se află undeva unde i-am putea găsi
noi, însă sunt liberi şi au resursele necesare pentru a
înfrânge demonul şi a se întoarce aici.
— N-ai de unde să ştii asta! ţipă Rehanne.
— Eu ştiu că Oryon şi Gray nu sunt împreună,
interveni Lina, ridicându-se şi ea de pe scaun. Ce-1 va
determina pe Gray, care îi urăşte şi pe Oryon şi pe Kress,
să se ducă să-i caute? N-o să-i pese dacă ei nu vor putea fi
salvaţi.
— Dar ţie îţi pasă? ripostă fosta ei colegă de cameră,
ţintuind-o cu privirea.
— De Kress, nu. El şi demonul lui pot să dispară
pentru totdeauna. Dar Oryon… Lina se întrerupse, ridică
din umeri şi apoi continuă parcă fără a vrea: în ultima
vreme s-a dovedit util.
— Domnişoarelor, vă rog să staţi jos şi să mă ascultaţi,
le ceru Veronica. Nu vom ajunge nicăieri dacă ne vom certa
ca nişte fraiere.
Rehanne se aşeză în scaunul ei, ca o şcolăriţă
ruşinată. Veronica o constrânge, îşi spuse Lina. N-are rost
să-i dau ocazia s-o facă şi cu mine. Aşa că îşi reluă locul în
scaun, atentă, dar îngrijitoarea se întoarse şi-i vorbi
celeilalte:
— Rehanne, eşti prea tânără ca să fii mamă şi tu asta
ai încercat să fii pentru Gray. Tonul ei nu era moralizator,
aşa cum ar fi fost al directoarei într-o astfel de ocazie. Avea
o atitudine directă, chiar prietenoasă, dar în ochii lui
Rehanne licăreau încă furia şi durerea. Te-ai străduit să-1
protejezi, continuă Veronica, dar el nu de asta are nevoie.
Trebuie să-şi găsească propriile forţe şi să le folosească. Iar
acum are şansa să o facă. Poate că va eşua, dar eu nu cred
asta.
Apoi, văzând că se întoarce spre ea, Lina îşi spuse în
gând: Aha! A venit şi rândul meu. Şi se îmbărbătă pentru
ce avea să urmeze.
— Lina, tu te-ai folosit de Oryon. Mă miră că el ţi-a dat
voie. Tonul îngrijitoarei era mai puţin prietenos de data
aceasta, mai aspru. Dar moneda are două feţe nu-i aşa? Şi
tu l-ai lăsat să se folosească de tine, ştiind ce a fost şi ce ar
putea redeveni dacă ar dispunea prea rapid de prea multă
putere. Nu ştiu ce i se va întâmpla şi ce are sau n-are
puterea să facă, dar, oricare ar fi situaţia, tu nu trebuie să
împărţi cu el responsabilitatea pentru faptele lui. Dar dacă-
1 vei aduce înapoi şi veţi urma drumul pe care aţi pornit,
vei fi la fel de vinovată pentru rezultatele obţinute. Poate că
deja eşti.
Aluzia că ea îl îndemnase pe Oryon la crimă o izbi ca
un fier înroşit în foc. Cuprinsă de furie, dădu iar să scoată
la iveală pantera din ea. Şi fiindcă nu putea, se mulţumi
doar să-şi bâţâie coada invizibilă şi să mârâie neauzit, în
vreme ce îngrijitoarea continuă:
— Gray, Oryon şi chiar Kress îşi vor găsi calea înapoi
sau nu se vor mai întoarce niciodată. Nu-i puteţi ajuta şi
trebuie să acceptaţi asta. Dar aveţi altceva de făcut.
Poliţiştii care au venit aici nu vor putea dezlega misterul şi
descoperi făptaşul. Cu cât rămân mai mult aici, băgându-şi
nasul peste tot, cu atât vor încurca mai mult situaţia. Tipul
ăla aşa-zis dotat e un amărât, abia la nivelul al doilea. Va
trebui să-i lăsăm să se fâţâie pe aici dându-şi importanţă.
Dacă nu cooperăm, şcoala riscă să-şi piardă licenţa de
funcţionare. Dar pentru Gray şi Oryon e mai bine că nu
sunt în raza de acţiune a poliţiei. Directoarea are dreptate,
să ştiţi: nu putem spera ca autorităţile provinciale să dea
dovadă de corectitudine faţă de cei dotaţi. Iată însă care e
misiunea voastră, Rehanne şi Lina: să puneţi capăt
crimelor. Puneţi-vă pe treabă şi aflaţi cine-i vinovatul.
Astfel, terenul va fi sigur pentru băieţi şi atunci poate că se
vor întoarce.
— Dar… dar…, bâigui Rehanne, demonul a fost de
vină. Şi acum a dispărut, fiindcă e în Kress.
Veronica dădu din cap.
— Există mai mulţi demoni, nu unul singur. Cel din
Kress era reţinut, închis, când Fenton şi Dwayne au fost
ucişi. Deci nu el e vinovat. Şi nici Kress. Demonii nu pot
veni aici decât dacă îi invocă sau îi aduce cineva de pe
Tărâmul Teribil. Directoarea e de părere că au ajuns în
şcoală prin intermediul lui Gray, dar eu nu cred asta.
Altcineva lucrează cu demonii şi voi două trebuie să aflaţi
cine e această persoană.
Lina se aplecă în faţă, incitată, gata de acţiune.
— Cum? întrebă ea. Şi câţi demoni există? Câţi ucigaşi
trebuie să căutăm?
— Câţi elevi sunt suficient de cruzi şi de îndrăzneţi
pentru a invoca demoni? Cred că va trebui să căutaţi o
singură persoană şi un singur om n-ar putea – sau n-ar
avea curajul – să invoce mai mult decât unul sau doi
demoni. Persoana aceea este adevăratul ucigaş – e cineva
căruia îi face plăcere să le dea fiarelor de lucru.
 — Şi de ce ne trimiţi pe noi să-1 căutăm? întrebă
Rehanne. Directoarea ne-a avertizat să nu ne amestecăm.
— Se va răzgândi, replică Veronica scurt.
Adică tu o vei face să se răzgândească, replică Lina în
gânD. Îngrijitoarea însă continuă:
— Amândouă sunteţi isteţe, aţi mai fost puse la
încercare şi, oricum, deja aţi început căutările; poate că nu
v-aţi dat seama că de fapt căutaţi un ucigaş, dar cred că aţi
găsit nişte indicii importante. Sunteţi în anul al treilea şi
cel puţin la nivelul treI. Împreună deţineţi o putere
considerabilă. Iar vinovatul este extrem de talentat. Pentru
a-1 elibera pe Kress a fost nevoie de o putere extraordinară.
Şi pot să vă spun că nu s-a folosit pentru asta puterea
demonilor, fiindcă reţeaua de putere care îl înconjura a fost
special creată împotriva lor.
Lina sări brusc de pe scaun.
— Ferene! Ea are multă putere – aproape cât tine, Tria.
Să mergem să vorbim cu ea.
— Aveţi grijă! le avertiză Veronica. Eu trebuie să mă
întorc la directoare, dar Tria poate veni cu voi. Nu uitaţi,
nimeni altcineva nu trebuie să mai afle cine e ea.
Lina dădu nerăbdătoare din cap în semn că a înţeles şi
porni spre uşă, dar se opri brusc şi se răsuci pe călcâie.
— Am nevoie de abilitatea mea de a mă transforma.
— Ai şi alte talente, replică îngrijitoarea. Ţi-am spus
deja că numai directoarea îţi poate restitui ceea ce ea ţi-a
luat.
Lina n-o credea. Strâmbându-şi gura a dezgust, ieşi
din încăpere, urmată de Rehanne şi Tria. Ajunseră la etajul
trei, bătură în uşa lui Ferene. Le deschise colega ei, Sindia
Carroll. Nedumerită, deschise uşa larg, pentru a le arăta că
Ferene nu era în cameră.
— N-am mai văzut-o dinainte de prânz, le spuse ea.
Apoi Tria rămase în capătul scărilor, iar ele două se duseră
mai întâi în camera lui Rehanne, pentru a vorbi cu
Chantal. Lina se opri în prag, lăsând-o doar pe Rehanne să
intre. Chantal stătea în faţa comodei şi scotea din ea
hainele, aruncându-le pe jos.
— Acum mi-a dispărut şi celălalt cercel, o anunţă ea
imediat. L-ai văzut cumva?
— Nu, nu l-am văzut. Şi nu ştiu la ce ţi-ar mai folosi
un singur cercel. Ştii cumva unde e Ferene?
Chantal scăpă din mână plicul pe care îl ţinea şi se
aplecă să-1 ridice.
— De ce te interesează?
— Trebuie s-o întreb ceva. E foarte important.
— Directoarea ne-a spus să rămânem în camerele
noastre şi eu asta am făcut. Dacă Ferene n-a ascultat-o,
habar n-am unde ar putea fi.
Şi cu asta Chantal îi întoarse spatele şi continuă să
scotocească în comodă.
Trebuia s-o iau eu la întrebări, îşi spuse Lina. Rehanne
e prea moale. Şi proiectă iluzia unui păianjen mare şi păros
în sertarul în care căuta Chantal. Fata scoase un ţipăt şi se
trase înapoi. Rânjind, Lina ieşi pe culoar.
— De ce a trebuit s-o sperii aşa? o întrebă Rehanne,
alăturându-i-se. Ce-ai obţinut cu asta?
— M-am simţit mai bine.
Se îndreptară apoi spre camera Linei, unde nu
rămaseră mult: Giselle nu era înăuntru. Trecură şi pe la
celelalte camere, întrebând dacă ştia cineva unde era
Ferene, dar nu aflară nimic şi se duseră să-i comunice şi
Triei rezultatul.
— Să fie cumva la parter, în ciuda ordinului
directoarei? întrebă Rehanne. Sau s-o fi chemat chiar
directoarea?
— Nu cred, replică Tria.
 — N-ar trebui să încercăm şi în camera liberă? sugeră
Lina.
— Ba poate că da.
Îngrijitoarea cea tânără scoase o cheie de pe lanţul de
la brâu şi descuie uşa. O umbră pe podea îi atrase atenţia
şi Lina ridică privirea să vadă de unde provine.
Trupul lui Ferene atârna de cârligul becului din plafon.
— Iarăşi am ajuns prea târziu! Acum nu ne mai poate
spune nimic.
O pauză.
Gray nu putea ţine pasul cu Lina; nu avea forţa
necesară. Nu mâncase de prea mult timp, trupul îl durea
din cauza loviturilor lui Kress, iar sângele îi curgea din
rănile pe care i le făcuseră pe spate cioburile peste care
căzuse. La toată această suferinţă fizică se adăuga deruta
ce-1 cuprinsese când se pomenise ajuns de pe culoarul
şcolii în locul acesta necunoscut şi bizar, pierdut undeva în
neant.
Îşi încetini fuga şi în cele din urmă se opri şi privi în
jur. Suprafaţa pe care se afla era solidă, de un cenuşiu
şters şi atât de simplă, lipsită de orice element distinctiv,
încât habar n-avea dacă era din piatră, metal sau din
altceva. Se aplecă şi puse un deget pe ea, dar atingerea nu-i
oferi mai multe informaţii; părea ceva rece şi oarecum
aspru, dar atâta tot.
Pardoseala aceea ternă constituia unica sa legătură cu
realitateA. În jur nu se vedeau nici pereţi, nici plafon – doar
spaţiu gol oriunde se uita şi n-ar fi putut spune dacă
spaţiul acela se întindea la infinit sau îl închidea într-un fel
de bulă invizibilĂ. Întinse braţele în lături, dar nu întâlni
vreun obstacol; putea merge în orice direcţie fără ca nimic
să se schimbe în jur.
Deja nu mai ştia încotro dispăruseră ceilalţi, cum i-ar
putea găsi sau dacă voia cu adevărat să-i găsească. Poate
că era mai bine că scăpase de ei. Numai că se simţea foarte
singur acum. Când se pomenise în şcoala părăsită avusese
în jur lucruri uşor de recunoscut, obiecte pe care le putea
atinge, încăperi şi coridoare, scări şi uşi. Aici însă nu avea
nimic şi pe nimeni, doar pe el însuşi.
— Aşa vom vedea cât de mult îmi place propria mea
companie, spuse încercând să facă o glumă nu tocmai
fericită.
Dar n-avu nevoie de mult timp pentru a hotărî că nu-i
plăcea deloc. Şi-ar fi dorit acum prezenţa oricui, chiar şi a
lui Oryon. Sau Kress. Cu demon cu tot? se întrebă înfiorat.
Începu să se întrebe dacă nu cumva murise când îl
atacase Kress şi impresia că ajunsese aici însoţit de ceilalţi
fusese de fapt doar un vis de muribund. S-ar fi aşteptat la o
tranziţie mai clară între viaţă şi moarte, dar la urma urmei,
ce ştia el?
Se pipăi peste tot. Trupul îi părea solid. Se ciupi şi îl
durU. Îşi duse mâinile la spate să simtă rănile de la cioburi
şi icni din nou de durere; când se uită, pe degete avea
sânge. Deci trebuie să fie viu!
Ei bine, dacă era într-adevăr viu, ar fi cazul să
găsească o cale de scăpare de aici. Când îşi spusese, mai
înainte, că are o viaţă goală şi pustie, habar n-avusese ce
înseamnă pustietatea. Iar când îi evitase pe cei din jur, nu
ştiuse cum e să fii complet singur. Crezuse că s-a învăţat
minte de când se pierduse în şcoala părăsită; atunci,
izolarea îl convinsese să accepte colaborarea cu Oryon.
Ah, dacă nu s-ar fi răzgândit între timp! Şi nu s-ar fi
răzgândit, dacă n-ar fi fost Lina. Ea îl scosese din sărite şi-1
făcuse să uite ce angajament îşi luase. Dar de fapt
cooperase cu amândoi când îi atacase Kress. Şi unde-1
adusese cooperarea? Aici!
Cum de se eliberase Kress? Cineva ştiuse cum să
găsească încăperea ascunsă în care fusese ţinut.
Directoarea le-o arătase lui şi lui Oryon, dar nu crezuse că
mai ştiu despre ea şi alţi elevi. Iar acel cineva avusese
puterea de a străpunge paza dublă instalată de directoare.
Şi nu se putea gândi decât la o singură persoană capabilă
de toate astea. Oryon.
Kress venise în camera lui. De ce? Cum de ştiuse unde
să-i găsească, dacă nu-i spusese el? Treptat, suspiciunile i
se transformară în certitudine. Oryon era responsabil,
categoric, pentru starea lui Kress, pentru eliberarea lui şi a
demonului, pentru că îl atacase pe el şi-1 adusese în locul
ăsta pustiu. Oryon începuse totul, cu doi ani în urmă, el
provocase tot răul care se abătuse asupra lui.
Cu pumnii încleştaţi, strigă în sinea lui: Dă-mi drumul
de aici! Lasă-mă să-l găsesc pe Oryon! îşi imagină figura lui
familiară, cu ochii batjocoritori, cu smocul de păr negru
căzându-i pe frunte, cu bărbia ieşită în afară, arogantă.
Privi în jur, dorindu-şi să aibă ceva din care să-i sculpteze
chipul, să-i dea un caracter real. Dar nu avea nimic. Ah,
dacă ar putea da formă nimicului, con-turându-şi din el
duşmanul…
Dinţii îi scrâşneau, încleştaţi. Sudoarea i se scurgea pe
obraji. Trupul întreg îi tremura de pe urma efortului, în faţa
lui, o umbră se adânci, căpătând soliditate.
Oryon căzu din neant. Părul îi era zburlit în toate
direcţiile, dintr-o tăietură de deasupra ochiului îi şiroia
sângele, iar un braţ îi atârna moale.
— Gray! gemu el. Slavă Dătătorului de putere!
Se împletici înainte şi căzu inconştient la picioarele lui
Gray.
Rehanne se holba cu o fascinaţie oripilată la faţa
purpurie a lui Ferene, cu limba scoasă, ochii ieşiţi din
orbite şi funia înfăşurată strâns în carnea gâtului. Tria o
trase într-o parte şi le împinse pe amândouă afară din
cameră, închizând şi încuind apoi uşa.
 — Mă duc să anunţ că a murit. Le voi spune poliţiştilor
că am găsit-o când am intrat în cameră ca să fac curat. Voi
două duceţi-vă în camera Linei şi încuiaţi-vă acolo. Nu daţi
drumul nimănui înăuntru şi nu ieşiţi decât dacă trimite
directoarea după voi. Dacă o face, voi veni să vă iau eu sau
va veni Veronica. Nu deschideţi altcuiva.
— Nici chiar poliţiştilor? întrebă Rehanne.
— Mai ales nu lor.
— Dar cât va trebui să ne ascundem? interveni Lina. Şi
de ce? N-am făcut nimic rău.
— Sunteţi în pericol şi deja au murit prea mulţi
oameni. Duceţi-vă! Folosiţi timpul ăsta pentru a judeca
bine lucrurile. Discutaţi între voi despre tot ceea ce ştiţi.
Vedeţi dacă împreună ajungeţi la o concluzie.
— Vei veni şi tu curând, nu-i aşa? întrebă Rehanne,
care se simţea mult mai în siguranţă şi mai încrezătoare în
prezenţa Triei.
— Nu. Asta e problema voastră, nu a mea. Eu vă voi
ajuta când voi putea, dar nu vă bazaţi pe mine.
Apoi se întoarse şi coborî scările în fugă.
— Vino, îi spuse Lina şi porni spre camera ei. Rehanne
simţea cum stomacul i se urcă în gât amintindu-şi scena
cutremurătoare pe care tocmai o văzuse. Când Lina
deschise uşa, se repezi pe lângă ea şi se prăbuşi pe patul
lui Giselle, tremurând.
— Atâtea morţi! Atât de mult rău! hohoti ea, ne-
maiputându-se controla. Cum se aşteaptă oare să-1 oprim
noi două? Ce putem face noi împotriva unei forţe pe care
nimeni n-o vede, care loveşte pe negândite, care…
— Dacă-ţi plângi de milă n-o să rezolvi nimic, ripostă
Lina şi replica ei căzu asupra lui Rehanne ca un duş rece.
Dacă nu mai vrei alte morţi, ridică-te de acolo, şterge-ţi
ochii şi ajută-mă să-mi dau seama ce am putea face.
 Rehanne se ridică, dar lacrimile continuau să-i şiro-
iască pe obraji. Această a treia moarte, survenind după
dispariţia lui Gray, era mult prea greu de suportat.
— N-are rost, spuse ea. Ce putem face noi împotriva
demonilor? De ce trebuie să facem noi ceva?
Lina se repezi la ea, ridică o mână şi-i arse o palmă
peste obraz.
— Nu te mai smiorcăi! Crezi că-i faci vreun bine lui
Gray dacă stai aici şi bâzâi?
Rehanne îşi frecă obrazul şi ridică spre ea o privire
încruntată. Lina se duse la birou, deschise un sertar şi
scoase din el hârtie şi un creion, apoi se aşeză pe scaun.
— Adună-te şi începe să gândeşti! îi ordonă ea. O să
începem cu obiectele pierdute. Facem o listă cu tot ce ştim
că a dispărut, când a dispărut şi cui aparţinea. Primul e
talismanul meu, hotărî Lina şi creionul începu să-i zboare
pe hârtie. L-am pierdut în prima seară aici. Am ajuns la
şcoală dimineaţă devreme şi am despachetat înainte de
prânz. Am pus talismanul în sertarul de sus al comodei.
Seara târziu, când m-am uitat după el, nu mai era. Am
lipsit din cameră aproape toată după-amiaza, dar încui
mereu uşa. Şi, desigur, Giselle nu sosise încă. Mi-am spus
că trebuie să-1 fi furat Kress, fiindcă el e unul dintre puţinii
care ştiau despre existenţa lui, dar nu sunt sigură…, ezită
Lina ciocănindu-şi bărbia cu creionul. Şi ce-a fost apoi?
Bagheta lui Oryon?
— Cum rămâne cu cercelul lui Chantal? interveni
Rehanne. A fost primul lucru care a dispărut.
— Dar nu e un dispozitiv magic, obiectă Lina
încruntată. Mă rog, bine! îl trec şi pe el pe listă. Când l-a
pierdut?
— În prima zi, înainte de sosirea lui Gray. Chantal a
zis că purtase cerceii la prânz, ca să-1 atragă pe Kress, îmi
închipui. Apoi şi i-a scos şi i-a lăsat în tăviţa de pe comodă,
aşa susţine ea. Mai târziu, când a vrut să şi-i pună din
nou, unul dispăruse.
— Nu văd ce legătură are cercelul cu restul, bombăni
Lina în vreme ce nota totul pe hârtie.
— Ar putea avea, totuşi. Mai ales că acum l-a pierdut
şi pe al doilea. Mă întreb dacă acela pe care l-am găsit eu
sub uşa lui Kress a fost primul dispărut sau celălalt.
— Hmmm! Poate că, la urma urmei, e ceva în asta.
— Şi-mi mai amintesc ceva, continuă Rehanne
gânditoare. M-am dus la bibliotecă să-1 caut pe Gray, iar
acolo era Petra. I-am spus că nu m-am întâlnit cu Gray din
cauză că am căutat cercelul lui Chantal, că ea era foarte
necăjită fiindcă cerceii erau de fapt ai mamei ei, o
moştenire de familie. Iar Petra a zis că nu crede aşa ceva;
că familia lui Chantal e foarte săracă şi mama ei n-ar putea
avea asemenea bijuterii.
Lina se întrerupse din scris şi privi spre Rehanne.
— Trebuie să discutăm cu Chantal, hotărî ea. Aş vrea
să ştiu de unde are cerceii şi de ce a minţit.
— Poate că Petra se înşală.
— Mă îndoiesc. E isteaţă şi nu obişnuieşte să
bârfească. Iar Chantal chiar e o mincinoasă. Poate că totuşi
cerceii au o utilitate magică şi ea nu vrea ca altcineva să
afle asta. Bun, adăugă Lina începând să scrie din nou. Am
notat şi cercelul, aşa că trecem la bagheta lui Oryon.
— Nu, stai! Mi-am mai amintit ceva. Când eram la
bibliotecă şi vorbeam cu Petra şi Coral, Britnor lucra în
atelierul din spate, dar la un moment dat a venit să se
plângă de o carte care lipsea. Un fel de carte de farmece,
creD. Încerc să-mi amintesc cum spunea el că se cheamă.
Ceva cu transformări. Nu ştiu dacă a găsit-o până la urmă,
dar biblioteca nu se deschisese încă şi nimeni nu
împrumutase cărţi, deci volumul ar fi trebuit să fie acolo.
 — Asta înseamnă că trebuie să vorbim şi cu Britnor,
decise Lina, luând o nouă coală de hârtie. Mai bine să fac
încă o listă. Se pare că o să avem mult de lucru când o să
putem ieşi din camera asta.
În continuare trecură pe listă obiectele despre care
ştiau amândouă: bagheta lui Oryon, pisoiul lui Maridel,
giuvaierul Vanitei. Lina întrebă din nou, aşa cum făcuse şi
la masă, dacă obiectele ar fi putut fi furate pentru a-i
împiedica pe proprietarii lor să le folosească.
— În cazul cărţii nu poate fi vorba despre asta, spuse
Rehanne. Dacă a dispărut într-adevăr, trebuie să fi fost
unul dintre primele obiecte furate şi a fost luată, în mod
cert, de cineva care voia să folosească vrăjile din ea.
— Deci ar trebui să căutăm pe cineva care are darul
ăsta. E un talent destul de obişnuit, aşa că asta nu ne
ajută prea mult; cred că putem elimina însă câteva
persoane.
— Poate, o întrerupse Rehanne în clipa în care îi veni o
nouă idee, poate că trebuie să aflăm cine a folosit o vrajă de
transformare.
— Pentru asta avem nevoie să ştim mai multe despre
carte şi despre vrăjile din ea.
— Aş vrea să găsim cartea şi celelalte lucruri, spuse
Rehanne şi sări deodată în picioare. Dacă am găsi
giuvaierul Vanitei, ea l-ar putea utiliza pentru a lua
legătura cu Fenton, Dwayne şi Ferene. Astfel ar afla ce s-a
întâmplat şi cine i-a ucis.
Lina izbi cu palma în tăblia biroului.
— Da! Poate că tocmai de asta a fost furat giuvaierul,
ca Vanita să nu-1 poată folosi. Trebuie să-1 găsim.
Se ridică şi se apropie de uşă, punând mâna pe clanţă.
— Dar giuvaierul a fost furat înainte să moară cineva,
interveni Rehanne. Şi, oricum, nu putem ieşi de aici. Adu-ţi
aminte ce a spus Tria.
 — Avem prea multe de făcut pentru a rămâne închise
în cameră.
— Dar nu cred că am trecut totul în revistă. Poate că e
cazul să facem şi o listă cu întrebările la care trebuie să
aflăm răspuns. De exemplu, cine a vandalizat camera lui
Gray şi de ce.
Lina dădu drumul clanţei.
— Şi cine are darul invizibilităţii. Bine. Lista asta o faci
tu, hotărî Lina, care se întoarse la birou şi-i aruncă hârtia
şi creionul.
— Cine l-a eliberat pe Kress, adăugă Rehanne după ce
notă celelalte două întrebări.
— Cred că ştiu răspunsul ăsta. Bănuiesc că a fost
Ferene. Ea avea o putere uluitoare şi cred că a convins-o
cineva să facă asta. Pe urmă ori a ucis-o persoana
respectivă, ori s-a sinucis ea când şi-a dat seama ce a
făcut.
Rehanne o privi fix. Da, avea sens. Lina continuă:
— Şi mai e o întrebare importantă: Cine l-a rănit pe
Kress? Şi ce şi-a amintit Fenton? împreună cu cine l-a
văzut Dwayne trecând prin faţa bibliotecii?
— De ce avea Gray sânge pe mâini în noaptea în care a
fost atacat Kress? adăugă Rehanne, apoi se opri şi privi
acuzator spre Lina. Şi tu… tu ţi-ai schimbat forma în
noaptea aceea. Când am venit aici s-o caut pe Giselle, am
văzut sânge pe pervaz.
Lina păru surprinsă. Se trase uşor înapoi, spre pat, şi
se aşeză.
— Uitasem de asta, răspunse ea gânditoare. M-am
transformat într-adevăr în panteră în noaptea aceea. Dar
dâra de sânge nu era de la mine; eu nu m-am întors în
cameră pe fereastră. Nici chiar ca panteră nu pot sări pe un
geam de la etajul al treilea. Am vrut s-o întreb pe Giselle
despre asta, dar cu toată agitaţia aceea în legătură cu
Kress, am uitat.
Rehanne se încruntă, neştiind sigur dacă s-o creadă.
— Camera ta e chiar deasupra celei în care stătea
Kress, sublinie ea.
Lina se ridică şi începu să se plimbe de colo-colo prin
spaţiul îngust dintre paturi.
— Ştiu. Dar nu m-am apropiat de camera lui. Şi nu era
o urmă de panteră. Nu mi-am dat seama ce e, fiindcă era
prea mânjită. Am crezut că Giselle s-o fi lovit şi… Brusc, se
răsuci spre Rehanne: Unde e Giselle?
— Nu ştiu. N-am mai văzut-o după ce a luat-o
Veronica, atunci când încerca să-1 vindece pe Dwayne.
Lina înclină din cap cu priviri sumbre.
— Veronica a luat-o de acolo. Dar probabil că ea doar a
calmat-o şi pe urmă a lăsat-o să plece. Noi ne-am dus mai
târziu în apartamentul Veronicăi şi Giselle nu era acolo.
— Poate că a ascuns-o Veronica undeva.
— Pentru ce? Mai degrabă cred că a liniştit-o şi i-a
spus să se ducă în camera ei. Trebuie s-o găsim, decise
Lina şi porni spre uşă.
— Crezi că…?
— Era alături de Kress în timpul vindecării, iar Kress e
în centrul întregului mister. Stătea cu faţa lipită de faţa lui
Dwayne când încerca să-1 readucă la viaţă. Poate că el i-a
şoptit ceva înainte de a muri. Sau poate că asta a crezut
ucigaşul. Toţi cei care au fost asasinaţi deţineau nişte
informaţii secrete. Cred că Giselle e în pericol. Poate că e
deja moartă. Nu mai putem aştepta aici, declară Lina şi
deschise uşa. Trebuie s-o găsim.
Dincolo de timp.
Lina n-avea idee de unde să înceapă s-o caute pe
Giselle. Logic ar fi fost s-o găsească pe Veronica şi s-o
întrebe unde o lăsase şi cu cât timp în urmă, dar ştia că,
dacă nu o va convinge pe îngrijitoare de pericolul ce plana
asupra fetei, va fi trimisă din nou în camera ei.
Aruncă o privire temătoare spre încăperea în care o
găsiseră pe Ferene. Uşa era închisă şi dincolo de ea nu se
auzea şi nu se zărea nimic. Făcându-i semn lui Rehanne s-
o urmeze, porni spre scară. Coborî precaută, atentă la
eventuale zgomote de jos. Coridoarele erau ciudat de
liniştite pentru o după-amiază obişnuită. Aruncă o privire
pe palier şi văzu că uşa de la biroul directoarei era închisă,
iar culoarul, dincolo de ea, era gol. Cu un alt semn spre
Rehanne, coborî la primul etaj.
Jos, Rehanne se apropie de ea, o bătu pe umăr şi-i
aruncă o privire întrebătoare, arătând spre salon. Lina
clătină din cap, sigură că Giselle nu era acolo, apoi se
întoarse pe coridorul ce ducea spre sălile de clasă.
O uşă se deschise. Inspectorul-şef Ardrey ieşi din-tr-o
clasă.
— Cine eşti tu? lătră el. Şi ce cauţi aici?
— O… o căutam pe directoare. Trebuie s-o anunţ ceva.
— Ceva în legătură cu crimele?
— Sper că nu, domnule, replică Lina în vreme ce
mintea ei lucra febril. N-o găsesc pe colega mea de cameră
şi m-am gândit că ar trebui să-i spun.
Ceilalţi doi poliţişti ieşiră pe culoar şi închiseră uşa
clasei în urma lor; probabil că trupul lui Ferene era
înăuntru.
— Dar tu, domnişoară… Zalos parcă te cheamă, nu-i
aşa? Tu ce cauţi aici?
— A venit cu mine, răspunse Lina repede. Mi-era frică
să cobor scările singură.
— Cine e colega ta de cameră?
— Giselle Dorr.
 Unul dintre poliţişti notă ceva într-un carneţel. Al
treilea se apropie de Lina; probabil că el era cel dotat, aşa
că va trebui să fie atentă ce spune.
— Când ai văzut-o ultima dată?
Lina hotărî să rişte o minciună, fiindcă nu voia ca
poliţiştii să afle că fusese de faţă la moartea lui Dwayne.
— N-am mai văzut-o de la micul dejun.
— Şi cum te cheamă?
— Lina Mueller.
— Ea e cea care îşi schimbă forma, interveni omul cu
carneţelul. Voiaţi să vorbiţi cu ea.
Ardrey încuviinţă, privind undeva în tavan.
— Miss Zalos, întoarce-te în camera ta. Domnişoara
Mueller va fi reţinută pentru o vreme.
Rehanne îi aruncă Linei o privire neajutorată şi se
retrase, fără îndoială cu intenţia de a face exact ce i se
ordonase. N-o să-i treacă prin minte să se furişeze şi s-o
cheme pe Tria sau pe Veronica, îşi spuse Lina, aşa că va
trebui să mă descurc de una singură.
— Ai vreun motiv aparte pentru care ai devenit brusc
îngrijorată de soarta colegei tale? întrebă poliţistul înalt.
— Două crime nu-s un motiv suficient?
— Nu-mi răspunde mie cu o altă întrebare! se răsti
Ardrey.
— Mi-am zis că n-ar fi trebuit să iasă din cameră.
— Dar ţi-ai zis că tu ar trebui să ieşi, ca s-o cauţi, şi să
iei cu tine şi o prietenă.
Asta nu fusese o întrebare, aşa că Lina nu avea ce să
răspundă.
— Şi unde aveai de gând să cauţi?
— Peste tot.
— Încotro te duceai când te-am oprit eu?
— Spre curtea interioară. M-am gândit că poate a vrut
să ia puţin aer.
 — Şi în ce te schimbi tu? într-un fel de pisică? Lina îşi
spuse că n-are de ce să se ascundă; probabil că poliţiştii
avea deja informaţia asta.
— Într-o panteră.
— Ce-ar fi să ne faci o mică demonstraţie? Ar fi vrut ea
să poată.
— Directoarea mi-a interzis acest lucru, răspunse cu
un aer cuminte.
Individul dotat zâmbi, sau mai degrabă rânji cu
cruzime. Ardrey se aplecă spre ea şi o prinse de mâini.
Ajutorul lui lăsă carnetul şi scoase din buzunar o pereche
de cătuşe, prinzându-i un capăt de încheietură.
— Ce faceţi?
— Ne încheiem cu succes investigaţia. Eşti acuzată că,
sub formă de panteră fiind, l-ai ucis pe Fenton Rhoze.
— Dar cum rămâne cu celelalte crime? ripostă Lina
furioasă, dându-şi seama prea târziu de greşeala comisă.
Ardrey îi prinse imediat scăparea:
— Celelalte? Ştii şi despre o a treia crimă, nu-i aşa?
— Ştiu despre băiatul acela din anul întâi, Dwayne şi
cum l-o mai fi chemând. Şi despre Kress Klemmer. Toată
lumea îl crede mort.
Ardrey schimbă o privire cu ajutorul său dotat, în
vreme ce adjutantul îşi scoase din nou carneţelul şi notă
ceva în el. Apoi inspectorul-şef îşi ridică mâneca hainei şi
prinse de încheietura sa celălalt capăt al cătuşelor.
— Va trebui să avem o discuţie îndelungată, miss
Mueller. Dar numai după ce vei fi închisă într-o celulă din
Millville.
În foşnet de fuste, directoarea îşi făcu apariţia dinspre
scări.
— Domnule inspector, strigă ea, de ce mi-ai încătuşat
una dintre eleve?
 — Cred că este periculoasă. Ancheta noastră sugerează
că ea e cel mai plauzibil suspect.
— Ţap ispăşitor, vrei să spui! replică directoarea,
oprindu-se în faţa lui; Lina n-o mai văzuse niciodată atât de
furioasă. Nu pot permite o asemenea parodie de justiţie!
— Daţi-vă la o parte, doamnă! Ştiţi care e pedeapsa
pentru amestecul într-o anchetă a poliţiei. Fata va fi
judecată de tribunalul provinciei. Dacă refuzaţi să
cooperaţi, şcoala îşi va pierde licenţa de funcţionare.
Călcându-şi pe inimă, directoarea se trase înapoi. Apoi
se întoarse şi o privi pe Lina în ochi, fără a se mişca, până
ce poliţiştii o traseră după ei, spre ieşirE. În privire i se
citise un îndemn la precauţie, dar şi altceva. Lina simţi
brusc un aflux de putere. Nu avea de gând să încerce încă,
dar era sigură că directoarea îi redase abilitatea de a se
transforma.
Ardrey o duse afară şi o împinse în maşina de poliţie,
pe bancheta din spate, apoi se urcă lângă ea. Asistentul
dotat se înghesui în partea cealaltă, astfel că era încadrată
de cei doi bărbaţi. Adjutantul se aşeză la volan, porni
motorul şi maşina demară în viteză, spre Millville.
— N-am omorât pe nimeni, spuse Lina.
— Nu contează dacă ai omorât pe cineva sau nu. Aşa
cum a remarcat şi directoarea ta, eşti un ţap ispăşitor
convenabil.
— În timp ce adevăratul asasin e liber să ucidă din
nou!
— Oh, o să-1 prindem noi şi pe el, replică Ardrey
privind pe fereastră. Avem de-a face cu un caz în care
vrabia din mână e momeala de care avem nevoie pentru a
prinde tot stolul. N-am găsit acum nici o bază legală pentru
a vă închide şcoala de vrăjitorii, dar cred că de data asta
problema se va soluţiona de la sine.
 Lina habar n-avea care erau intenţiile poliţiştilor, dar
îşi putea imagina o serie de posibilităţi şi niciuna nu
prevestea ceva bun pentru ea sau pentru şcoală. Studie
cătuşele. Erau strânse, dar laba unei pantere ar fi putut
scăpa din ele. Privi spre stradă. Un camion se apropia de ei.
Aşteptă să treacă; era de preferat ca în jurul lor să nu se
mai afle alte maşini când şoferul avea să piardă controlul
volanului.
Tipul dotat se aplecă şi scoase ceva de sub banchetă.
— Fii atent la ea, îl preveni el pe Ardrey, în timp ce
deşurubă capacul unei sticluţe.
Lina se încordă, gata să se transforme, dar în aceeaşi
clipă individul îi apăsă pe faţă o bucată de cârpă. Un miros
dulceag, greţos, îi umplu nărilE. Încercă să-şi ţină
respiraţia; cârpa însă o sufoca. Simţi cum ameţeşte şi capul
începu să i se învârtească.
Transformă-te! îşi spuse, dar era prea târziU.
Întunericul o cuprinse.
În loc să se întoarcă în camera ei, cum îi spusese
poliţistul, Rehanne urcă scările în goană, spre biroul
directoarei. Trebuia s-o ajute pe Lina, s-o găsească pe
Giselle. Bătu la uşă, deşi nu credea că îi va deschide
cineva. Directoarea apăru însă în prag.
— Vi s-a spus să nu ieşiţi din camerele voastre!
— Ştiu, răspunse Rehanne jalnic. Vă rog, nu-mi cereţi
să vă explic acum. Nu avem timp. Poliţiştii au luat-o pe
Lina. Au spus că o reţin.
Cu priviri furibunde, directoarea o împinse la o parte şi
se năpusti pe scări, în jos. Rehanne porni după ea, dar
femeia întoarse capul şi-i ceru:
— Du-te înapoi! Aşteaptă-mă!
Reveni în birou, unde uşa rămăsese deschisă. Era prea
agitată pentru a se duce singură în camera ei. Dar nici
răbdare să aştepte prea mult nu avea. Se ridică în picioare,
dar încăperea era prea mică pentru a-i permite să se plimbe
de colo-colo. Pentru a-şi ocupa mintea cu ceva, începu să
citească titlurile cărţilor de pe raft. Una îi atrase atenţia. O
luă şi citi titlul din nou, crezând că n-a văzut bine.
Transformări, transmutări şi metamorfoze. Aşa se numea
cartea pe care n-o mai găsise Britnor în bibliotecă. Deci nu
fusese furată; o împrumutase directoarea.
Deschizând-o, văzu pe prima pagină scris de mână
„Miryam Vedreaux”. Îşi aminti vag că acesta era numele
directoarei, deşi toată lumea îi folosea funcţia atunci când i
se adresa. Deci exemplarul de aici era cartea ei, nu cea care
lipsea de la bibliotecă. Verifică pe cotor, pe ultima copertă,
pe pagina de titlu; nicăieri nu apărea ştampila bibliotecii.
Se aşeză pe un scaun şi începu s-o răsfoiascĂ. În ciuda
îngrijorării, deveni curând fascinată de ciudata culegere de
vrăji. Prima parte trata alchimia şi procedeele de
transmutare a metalelor inferioare într-unele preţioase,
detaliind o procedură complicată de producere a aurului. A
doua parte cuprindea diverse vrăji pentru transformarea
unor obiecte în altele: un cui într-o broşă de argint, un şal
de lână într-o capă de dantelă, sau o coadă de purcel într-o
bluză de mătase. Mai erau şi vrăji de transformare a
obiectelor în animale şi invers: o bobină de aţă într-un
şoarece, o rămurică într-o lăcustă sau un băţ într-un
şarpe. La fiecare vrajă era menţionată o avertizare: că
transformarea era temporară şi că obiectul sau animalul
transformat avea să revină la starea sa iniţială în cel mult o
oră.
A treia parte a cărţii i se păru lui Rehanne cea mai
interesantă: trata modalităţile de schimbare a înfăţişării.
Astfel, autorul vrăjii putea deveni frumos sau tânăr pentru
o seară, putea lua, temporar, înfăţişarea unei alte persoane
ori putea schimba aspectul altcuiva pentru o scurtă
perioadĂ. În plus – aici Rehanne rămase cu ochii pironiţi pe
pagină – exista o vrajă prin care un demon putea lua,
pentru o perioadă de cel mult optsprezece ore, înfăţişarea
unei fiinţe umane!
Cel care furase cartea de la bibliotecă făcuse probabil
această vrajă. Deci era posibil ca nu Kress să fi venit atunci
în camera lui Oryon, ci un demon astfel „deghizat”. Poate că
cineva voia ca el să fie învinovăţit pentru faptele demonului.
Trebuia să-i arate şi Linei cartea astA. Îndesă volumul
în fustă, îşi trase bluza deasupra, se duse la uşă şi privi
afară. Directoarea încă nu se întorcea. Bun!
Ignorând sentimentul de vinovăţie care îi dădea
târcoale, alergă în camera Linei, a cărei uşă rămăsese
descuiată când ieşiseră ele, scoase cartea de la brâu şi o
azvârli în sertarul biroului. Listele pe care le alcătuise Lina
erau la vedere. O puse deasupra şi pe cea făcută de ea, le
împături pe toate trei şi le înghesui în buzunar. După ce
închise uşa cu grijă în urma ei, coborî din nou scările şi se
întoarse în biroul directoarei.
Peste două minute se întoarse şi aceasta, trecu pe
lângă ea şi se aşeză cu greu în fotoliu. Pentru un lung
moment, rămase tăcută, cu ochii plecaţi.
— Au luat-o pe Lina, spuse ea într-un târziu. Nu i-am
putut opri.
Rehanne se ridică, alarmată.
— Şi ce-i vor face? N-o vor răni, nu-i aşa?
— Tot ce e posibil. Se vor folosi de ea pentru a
discredita şcoala, de asta sunt sigură. Am ales un loc izolat
pentru această şcoală, tocmai pentru ca nedotaţii să nu ne
considere o ameninţare, şi ne-am străduit să ne creăm o
imagine pozitivă. Dar crimele din ultimele zile au distrus tot
ce am clădit în ultimii cincizeci de ani. Ele au convins
autorităţile că suntem periculoşi şi că trebuie să fim
desfiinţaţi. Mi-e teamă că o vor provoca pe Lina să-şi
folosească puterile şi apoi vor folosi acest lucru ca să ne
pedepsească pe toţi.
Un val de mânie se iscă în sufletul lui Rehanne.
Femeia asta era îngrijorată numai pentru şcoală, fără a se
sinchisi de Lina. Cât de caracteristic pentru ea! Dar
văzând-o atât de sfârşită şi descurajată, furia i se mai
potoli.
— Dar o puteţi proteja, nu-i aşa? O puteţi salva?
Directoarea clătină din cap.
— Avem puterea de a o face, desigur. Dar dacă am
folosi-o, am întoarce împotriva noastră întreaga provincie.
I-am redat capacitatea de a se transforma. Probabil că n-ar
fi trebuit s-o fac, dar nu m-am îndurat s-o las să plece fără
a se putea apăra.
Asta era o veste bună. Lina era deşteaptă; va găsi ea o
cale de a scăpa şi de a se întoarce la scoală. Directoarea îşi
ridică privirile spre Rehanne. '
— Mi-e teamă că ai rămas astfel într-o poziţie
vulnerabilă, miss Zalos. Te rog să fii foarte, foarte atentă. Vi
s-a spus să rămâneţi în camerele voastre. Dacă aţi fi făcut-
o…
Nu mai era nevopie să continue; Rehanne înţelese
restul: ele şi-o făcuseră cu mâna lor.
— O căutam pe Giselle, spuse ea. N-am mai văzut-o de
câteva ore şi ne-a fost teamă să nu fie şi ea o altă victimă.
Directoarea oftă.
— Dacă aţi fi aşteptat şi mi-aţi fi spus mie ce vă
frământă, eu v-aş fi putut linişti. Am ascuns-o pe miss Dorr
în apartamentul meu. Aţi avut dreptate să bănuiţi că e în
pericol, dar aţi greşit presupunând că eu n-am anticipat
acest risc. Vino cu mine!
Îşi adunase din nou puterile, asumându-şi din nou
acel aer de autoritate şi invulnerabilitate care o părăsise
pentru câteva minute. Rehanne o urmă în apartamentul
alăturat.
Sufrageria mică era goală.
— Miss Dorr! strigă directoarea şi se îndreptă spre
cealaltă camerĂ. În prag se opri, cu un sughiţ de surpriză,
şi se prinse cu mâna de tocul uşiI. În dormitor era vraişte:
aşternuturile fuseseră smulse de pe pat şi zăceau în
mijlocul podelei, un scaun era răsturnat, mărunţişurile de
pe măsuţa de toaletă fuseseră aruncate pe jos. Giselle nu se
zărea nicăieri. Urme însângerate mânjeau pervazul
ferestrei.
Directoarea alergă la geam şi privi în afară.
— Nu e jos, răsuflă ea uşurată. Dar ce fel de urme sunt
astea?!
Rehanne le studie şi ea. Păreau a fi fost lăsate de un
animal marE. În mod cert nu aparţineau unui om, dar nici
unei pantere. Nu erau deci ale LineI. În minte îi veni cartea
pe care o luase; poate că ea ar putea explica urmele acelea
ciudate. Ar trebui să recunoască în faţa directoarei că o
furase din birou, s-o aducă înapoi şi apoi s-o lase pe ea să
vadă ce părere are.
Când se întoarse cu faţa spre ea, directoarea părea
şocată.
— M-am înşelat! M-am înşelat atât de tare! spuse ea ca
pentru sine. Trebuie să mă consult imediat cu Veronica.
Apoi îşi ridică ochii spre Rehanne şi adăugă: Am făcut o
greşeală teribilĂ. Îmi pare rău. Voi încerca tot ce pot pentru
a o îndrepta.
— Dar ce aţi…?
— Am greşit crezând că Gray era posedat de un
demon, m-am lăsat înşelată de semne pe care n-am timp
acum să le explic. Trebuie să vorbesc cu Veronica şi apoi s-
o găsesc pe Giselle. Du-te la tine în cameră şi aşteaptă.
 Şi o împinse spre uşă. Rehanne încercă să se opună, s-
o roage şi să-i spună despre carte, dar directoarea îşi folosi
puterea pentru a o împiedica să vorbească şi a o scoate din
apartament. Uşa se închise în urma ei şi Rehanne se
pomeni în capătul scărilor de la etajul al treilea, singură.
Rămase locului, furioasă. Femeia aia recunoscuse că
făcuse o greşeală; acum însă mai comisese încă una. Acum
nu-i mai părea rău că furase carteA. Încrederea în
directoare i se spulberase; la urma urmei, ea zăpăcise totul.
Permisese ca Lina să fie arestată, ca Gray să se rătăcească
în alte axe ale timpului, ca Giselle să fie răpită şi, probabil,
asasinată. Da, nu se va mai baza pe ea de acum înainte.
Nu se va supune ordinelor şi nu va aştepta umilă în
camera eI. Îşi va asuma singură dificila misiune de a
captura demonul şi a lua urma ucigaşului. Cum va face
însă toate astea, habar n-avea. Dar va face tot ce-i va sta în
puteri.
Lina se trezi cu o durere de cap cumplită şi un gust
oribil în gură. Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, îşi
dădu seama că se află într-o celulă minusculă, unica sursă
de lumină fiind o fantă îngustă, verticală, imediat sub
tavan. Pereţii erau din piatră groasă, iar uşa din oţel masiv
avea o ferestruică mică, prevăzută cu gratii. Lina era
întinsă pe un fel de bancă din piatră, lipită de zid. Nici un
alt obiect de mobilier nu se mai afla în celulă. O scurgere
într-un colţ duhnea a urină.
Îşi scutură un fior şi dădu să se ridice, alungându-şi
un val de greaţă. Nu avea de gând să se îmbolnăvească sau
să se simtă rău. După câteva minute încercă iar să se
ridice, încet, şi izbuti. Cu paşi nesiguri, tremuraţi, se duse
la uşă. Era încuiată. Şi păzită. Poliţiştii nu riscau deci
nimic.
Ochii şi nasul lui Ardrey se iviră în ferestruică.
 — Ah, te-ai trezit, în sfârşit! Bun! Acum trebuie să
stăm de vorbă, miss Mueller.
Lina se trase înapoi, gata să se transforme şi să se
repeadă asupra lui, când intră. El însă izbucni în râs.
— N-am să deschid uşa. Vorbesc cu tine de aici.
— N-am nimic să vă spun.
— Ba ai. Când voi termina cu tine, vei fi bucuroasă să-
mi povesteşti tot ce faceţi acolo la şcoală – vrăjitorii,
invocări de demoni, sacrificii umane… Gazul ăsta hipnotic
o să-ţi înmoaie complet voinţa. Curând ai să dai la iveală
toată afacerea aia sordidă.
Figura lui se retrase de la ferestruică şi în locul ei
apăru capătul unui furtun, care începu să înainteze spre
ea. Un jet de gaz ţâşni din el.
În prezenja duşmanului.
Gray continua să se zgâiască la faţa lovită şi
însângerată a inamicului său. Ce putere-1 adusese oare pe
Oryon aici? Şi într-o asemenea stare? Acum nu mai era
cazul să-şi facă griji în privinţa forţelor lui. Zăcea
inconştient pe podea, la un pas de el, atât de uşor de ucis.
Pentru Gray era teribil de simplu să-şi ducă la bun sfârşit
răzbunarea la care visa de atâta vreme. Putea scăpa
definitiv de întunecatul ăsta, în hainele lui negre. Aici, în
locul acesta misterios şi pierdut, nu risca nimic; nimeni n-
ar găsi vreodată cadavrul, nimeni n-ar şti.
Uită-te la el, cu pantalonii lui negri şi cămaşa neagrăpe
care le poartă ca să-şi afişeze ticăloşia! Aroganţa nu-i mai
ajută acum la nimic. Şi Gray îl împinse uşor cu vârful
piciorului. Oryon gemu. Să-1 lase mai întâi să-şi revină, să-
şi vadă moartea cu ochii? Nu, asta i-ar da ocazia să-şi
adune puterile şi să riposteze. Mai bine s-o facă acum,
repede, să profite de norocul pe care soarta i-1 scosese în
cale.
 Îngenunche lângă Oryon şi îşi puse mâinile pe umerii
lui. Sângele i se infiltră printre degete. Oare murea chiar
acum? îl lipsea de plăcerea răzbunării?
Era uşor de ghicit ce anume îl rănise. La urma urmei,
Oryon fugise după Kress. Demonul din Kress se întorsese
probabil asupra lui şi îl atacase, aşa cum îl atacase şi pe
Gray puţin mai devreme.
Oryon m-a salvat! Şi ce a zis oare înainte de a cădea? „
Gray! Slavă Dătătorului de putere! a Trebuie să fi crezut că
eu l-am adus aici într-un fel oarecare, pentru a-l scăpa de
demon. Au susţinut mereu până acum că nu sunt posedat.
Cine mă va mai crede, dacă termin acum ce a început un
demon?!
Trase la o parte cămaşa de pe umărul însângerat al lui
Oryon şi găsi rana – o tăietură adâncă de pumnal în
omoplat.
— Trebuie să opresc sângele, spuse ca pentru sine.
Strânse marginile rănii una lângă alta şi apăsă tare.
Fluxul scăzu, dar nu suficient. Respiraţia rănitului era
sacadată şi superficială.
— De ce nu sunt şi eu vindecător? bombăni văzând că
eforturile lui sunt în zadar.
Acum voia ca Oryon să trăiască tot atât de mult pe cât
voise înainte să-1 vadă mort. Un tămăduitor puternic, cum
era directoarea, i-ar fi închis imediat rana şi ar fi cicatrizat
carnea sfâşiată. Dar ea nu era aici. Şi nici vreun alt
vindecătoR. În minte îi veniră marii tămăduitori care
absolviseră cu un an în urmă. Din câte ştia el, nimeni nu-i
înlocuise anul acesta. Singura elevă care susţinuse că are
puteri vindecătoare era Giselle Dorr, dar nici ea nu era cine
ştie ce talent.
Orice tămăduitor ar fi fost util acum. Morocănos, privi
din nou rana din care sângele continua să se scurgă printre
degetele lui. Fără a-şi da seama, formă din clăbucii sângerii
chipul lui Giselle. Sculptura supravieţui vreo două secunde
înainte de a dispărea.
— Nu de imaginea ta am nevoie, mormăi el, ci de tine!
Ţipete. Strigăte. Şi un bufnet sonor. Giselle ateriză
lângă el, dând din mâini şi din picioare. Văzându-1, se
rostogoli într-o parte şi se ridică, încă ţipând. Pe faţă şi pe
braţe avea urme însângerate.
— Giselle, nu fugi! Am nevoie de ajutorul tău. Uită-te!
E Oryon. E rănit grav.
Giselle se trase înapoi cu paşi mici, gata s-o ia la fugă.
Privea spre Gray cu suspiciune şi groază. Apoi ochii îi
lunecară pe trupul lui Oryon. Scoase un alt ţipăt.
— Nu pot! E un truc!
— Fără un vindecător, o să moară, insistă Gray. Nu e
nici un truc. Eu nu pot opri sângerarea.
— Era o chestie, mare ca un urs… A încercat să mă
ucidă.
— Dar acum nu mai e. Aici eşti în siguranţă. Hai,
Giselle!
Încet, fata începu să se apropie de el, în vreme ce
privirile îi zburau în toate părţile, atentă la orice eventual
atac. Se opri departe de Gray şi se holbă la Oryon.
— E viu?
— Da, dar nu ştiu cât va rămâne aşa, dacă nu-1 ajuţi.
Giselle privi în jur, de parcă acum vedea pentru prima oară
locul în care ajunsese.
— Unde mă aflu? Cum am ajuns aici?
— Mai contează? Grăbeşte-te, pentru numele
Dătătorului de putere!
Uite că am început să vorbesc ca el! Giselle continua
să se zgâiască la Oryon.
— Nu sunt chiar atât de pricepută, să ştii. Toţi cei pe
care am încercat să-i vindec au murit.
Gray îşi pierdu răbdarea.
 — Dar încearcă măcar, la naiba!
Fata mai făcu un pas. Şi un altul. Oryon tuşi. Un fir de
sânge îi apăru în colţul buzelor. Giselle ţipă scurt şi se
aruncă spre el, dădu la o parte mâinile lui Gray şi îşi puse
palmele pe rană.
— Putere, spuse eA. Încearcă să canalizezi putere spre
mine.
— Eu n-am… începu Gray, dar se opri.
Eu n-am talentul asta, voise să spună, dar îşi dăduse
seama că, într-un fel sau altul, împărtăşise aceeaşi putere
cu Oryon şi Lina, mai devreme. Şi o adusese pe Giselle aici.
Şi pe Oryon. Nici talentul ăsta n-ar fi crezut că îl are. Dar
nu ştia cum să canalizeze puterea. Tot ce putea face era să
privească spre Giselle, să încerce să-şi adune forţele şi să i
le transmită eI. Îşi imagină un tub, ca un fel de cordon
ombilical gros, unindu-i şi îşi vizualiză puterea ca pe un
fluid de preţ care trecea prin tub în trupul ei, în mâinile eI.
Închise ochii şi strânse pleoapele tare, străduindu-se să se
concentreze. Imaginea deveni mai clară. Văzu un tub dintr-
o membrană rezistentă, transparentă, prin care curgea un
lichid auriu. Palmele lui Giselle străluceau în lumina lui.
Se simţea însă din ce în ce mai slăbit, mai ameţit, şi-i
era greu să menţină imaginea. Creierul părea că încetează
să-i mai funcţioneze. Ca de la mare distanţă, auzi vocea
fetei:
— Am reuşit!
Urechile îi ţiuiau şi avea impresia că se roteşte
ameţitor în neanT. Încercă să stea drept, să se orienteze.
Pete întunecate îi fugeau în faţa ochilor şi nu mai ştia
încotro era susul şi josul.
Faţa lui Giselle pluti undeva deasupra lui.
— Nu te mişca, îi spuse ea. Ai leşinat. Mi-ai trimis
foarte multă putere. N-aş fi crezut…
 Zăcea întins pe spate şi nu se putea mişca. Muşchii lui
refuzau să reacţionezE. Încercă să vorbească şi nu izbuti să
scoată decât o şoaptă abia auzită:
— Oryon?
— Sunt aici, răspunse o voce şi chipul lui apăru lângă
cel al fetei. Mi-ai salvat viaţa.
Şi am ajuns la mâna ta, spuse Gray în sinea lui,
amintindu-şi şi făcând din nou eforturi să se mişte. Mâinile
şi picioarele îi erau grele, ca de fier. Nu putea decât să
privească în sus, la Oryon, şi să-i aştepte râsul crud şi
cuvintele batjocoritoare.
Oryon se aşeză însă în genunchi lângă el.
— Partea proastă e că nici eu nu mai am vreun strop
de putere. Mi-am epuizat-o luptând împotriva lui Kress. Iar
Giselle şi-a secătuit-o şi ea pe a ei. Va trebui să ne odihnim
şi să aşteptăm să ne refacem. Trebuie să rămânem aici
până ce vom avea din nou suficiente puteri pentru a trece
în altă parte. Presupun că nu ştii unde ne aflăm, nu?
Gray dădu din cap în semn că nu.
— Are nevoie de apă şi de mâncare, interveni Giselle.
Organismului îi trebuie combustibil pentru a-şi reface
forţele.
— Nu cred că vom găsi ceva aici, răspunse Oryon. Mă
duc să caut ceva, dacă voi credeţi că ajută. Zeii îmi sunt
martori că îi datorez asta.
— Nu! Gray clătină iar din cap, ceva mai energic de
această dată. O să te rătăceşti. Ca mai înainte. Daţi-mi
puţin timp. Lăsaţi-mă să mă odihnesc.
— Cred că are dreptate, spuse Giselle cu îngrijorare.
Toţi trei ar trebui să ne odihnim.
Gray adormi în clipa în care îl auzi pe Oryon că
acceptă sfatul fetei. Când se trezi, se simţea deja mai
înzdrăvenit. Izbuti să ridice capul şi să privească în jur.
Giselle dormea la câţiva paşi de el. Dar unde era Oryon?
Poate că îi trădase şi găsise o cale de scăpare în timp ce ei
fuseseră cufundaţi în somn.
O umbră se contură în vidul înconjurător, luând
treptat chipul lui Oryon.
— Te simţi mai bine? îl întrebă apropiindu-se de el.
În chip de răspuns, Gray încercă să se ridice în
picioare. Oryon îl luă de braţ şi-1 susţinu. Giselle tresări,
deschise ochii şi îşi trecu o mână peste faţă. Văzându-i pe
cei doi băieţi, sări şi ea în picioare.
— Crezi că e bine că te-ai ridicat?
— Era cazul să mă ridic, replică Gray. Trebuie să
găsim o cale de a scăpa de aici.
— Eu mi-am testat puterile, îi anunţă Oryon. Mi-au
revenit puţin. Nu suficient însă. Tu cum stai, Giselle?
Fata îi privi pe amândoi printre pleoapele
întredeschise.
— Zăresc aure vagi în jurul vostru. Şi puterile mele s-
au mai refăcut, puţin. Dar când sunt în deplinătatea
forţelor, văd aurele clare şi strălucitoare.
Gray uitase că fata are acest talent. Nu întrebă însă ce
anume îi spuneau aurele.
— Mă gândeam, interveni Oryon, că, dacă ne-am pune
puterile în comun, am avea şansa de a-1 trimite pe unul
dintre noi înapoi la şcoală, pentru a cere ajutor.
Giselle îşi scutură un fior.
— Şcoala… Eu nu vreau să mă mai întorc acolo,
replică ea strângându-şi mânile la piept şi privind spre
Gray. Un demon umblă liber acolo. Şi mă atacase când m-
ai adus tu aici. Tu mi-ai salvat viaţa.
— Şi ţie? făcu Oryon, privind-o incredul. Un demon mă
înjunghiase şi se pregătea să mă ucidă, când Gray m-a tras
aici. Cum ai reuşit asta, Gray?
 — Nu… nu ştiu sigur, bâigui el frecându-şi bărbia şi
simţind un început de barbă; oare cât dormise? Mi-am
imaginat figura ta… şi ai apărut.
— Ştiai despre demoni? întrebă Giselle, făcând ochii
mari.
— Kress e posedat – asta ştiam, şi că Oryon pornise
după el. Despre celălalt demon habar n-am.
— Spune-ne tu ce-i cu el, îi ceru Oryon lui Giselle.
După o ezitare, fata începu să vorbească încet, alegându-şi
cuvintele:
— Eram atât de supărată din cauza lui Dwayne, încât
devenisem isterică. Veronica m-a dus în apartamentul ei şi
m-a liniştit puţin. M-a întrebat dacă am simţit sau dacă am
văzut ceva în aura lui Dwayne care să sugereze ce i s-a
întâmplat. Când am ajuns eu la el însă, aura lui abia se
mai distingea şi n-am putut citi în ea decât frică. Şi
surprindere. Atâta tot, până când am încercat să-i insuflu
din nou viaţă. Dar n-am putut; era deja prea târziU. În
clipa aceea mi-a mirosit însă ceva un parfum abia simţit şi
un miros mai puternic, de… nu ştiu sigur, dar parcă era
ceva ca sulful. Veronicăi i s-a părut important detaliul ăsta,
fiindcă după o vreme m-a dus la directoare şi mi-a cerut să-
i povestesc şi ei. Directoarea a zis că aş putea fi în pericol şi
m-a ascuns în apartamentul ei, iar ea a plecat să discute
cu poliţiştii. Voi fi în siguranţă acolo – aşa mi-a spus. Dar
n-am fost. Fiindcă acolo m-a găsit demonul.
Giselle se întrerupse, îşi scutură un alt fior şi îşi plecă
ochii, de parcă ar fi văzut fiara din nou.
— Şi cum arăta demonul? întrebă Gray.
Fata păli, încă tremurând. Oryon puse o mână pe
umărul ei, pentru a o linişti, şi în cele din urmă Giselle îşi
reluă povestea.
— Era înalt cât un om şi avea formă omenească, dar
era acoperit peste tot cu păr negru, ca o maimuţă sau ca
un urS. În loc de mâini avea labe. Iar faţa… faţa îi era
oribilă. Era turtită, cu nasul mic, lătăreţ, şi dinţii lungi,
ascuţiţi. Nu i-am putut vedea ochii, fiindcă avea păr pe
obraji, iar sprâncenele îi erau groase şi ieşite în afară.
Dar el m-a văzut. Am fugit în dormitor şi a venit după
mine. Am sărit pe pat, încercând să scap, dar a înşfăcat
aşternutul şi m-a tras spre el. Am sărit din nou jos, dar s-a
luat după mine şi încerca să mă sfâşie cu ghearele. Am
găsit o foarfecă în sertarul biroului şi l-am lovit cât am
putut de tare. A urlat şi şi-a dus o labă la umăr. Atunci am
încercat să fug, dar s-a repezit asupra mea, m-a prins şi m-
a târât spre fereastră. Credeam că o să mă arunce jos,
dar… n-a făcut-o. Şi m-am pomenit aici.
— Straniu! remarcă Oryon.
Foarte straniu. O fiară neagră. De mărimea unui om.
Cu o rană la umăr. Ochii lui Gray se aţintiră asupra
umărului vindecat al lui Oryon. Cum căpătase oare rana
aceea? Kress nu avusese la el un cuţit.
— Dar tu nu ne-ai spus povestea ta, îi zise el.
— Păi, nu-mi amintesc prea multe. Fugeam după
Kress. Eram cât pe ce să-1 prind, dar s-a făcut brusc
întuneric şi aproape că nu mai vedeam. Iar el s-a întors
spre mine şi m-a înhăţat. Ne-am luptat. M-a împins cu
spatele în ceva, într-un fel de raft sau o masă din piatră. M-
am strecurat pe sub braţul lui şi am încercat să fug. Atunci
m-a înjunghiat – cu un obiect pe care l-a luat de pe masă,
cred. Ştiam că sunt rănit grav şi că nu voi putea alerga mai
repede decât el, dar am încercat, oricum. Şi apoi… te-am
văzut pe tine.
Oare spunea adevărul? Cu el, nu puteai şti niciodată,
în ochii lui negri nu se citea nimic. Poate era doar o
coincidenţă faptul că Giselle înjunghiase fiara neagră în
umăr, iar Oryon, îmbrăcat tot în negru, fusese rănit tot la
umăr. Dar Gray nu prea credea în coincidenţe.
 — Mă întreb ce s-a întâmplat cu Kress, spuse el cu
glas tare. De ce nu te-a urmat aici?
— Bănuiesc că n-a putut. Totuşi va trebui să-1 găsim;
e prea periculos pentru a-1 lăsa în libertate.
— Să sperăm, mai bine, că nu ne va găsi el pe noI.
Încă nu avem puterea de a-i face faţă, spuse Gray, întor-
cându-se apoi spre Giselle. Tu ştiai că Kress e posedat?
— Da, răspunse ea dându-şi pe spate părul lung şi
decolorat de soare. Când am încercat să-1 vindecăm deşi
contribuţia mea a fost neînsemnată – demonul s-a arătat.
Directoarea şi Veronica au făcut o vrajă pentru a-1
imobiliza şi m-au pus să jur că nu voi spune nimic. Se
temeau că elevii vor intra în panică dacă vor afla. Erau
sigure că îl vor putea ţine închis până ce-şi vor da seama
cum să-1 distrugă.
— Ei bine, s-au înşelat, observă Oryon.
— Directoarea nu se înşală prea des, ripostă Gray
privindu-1 în ochi. Mă întreb cum a scăpat.
Chiar dacă îi sesizase suspiciunea, Oryon nu lăsă să se
vadă nimic, mărginindu-se să spună:
— Să lăsăm asta pe mai târziu. Acum trebuie să găsim
o cale de a scăpa de aici. Repet, cred că ar trebui să ne
punem puterile în comun şi să încercăm să-1 trimitem pe
unul dintre noi înapoi la şcoală, să aducă ajutoare.
Lui Gray ideea asta nu-i plăcea, dar nici nu avea alta
mai bună.
— Şi cum hotărâm cine pleacă – dacă vom putea
trimite pe cineva?
— Cel mai cinstit ar fi să tragem la sorţi, dar nu prea
avem cu ce, replică Oryon pe un ton lejer. Giselle, ne dai tu
câteva fire de păr?
Fata îşi înfăşură câteva fire pe deget şi trase, strâm-
bându-se, apoi îi întinse lui Oryon smocul. El alese două,
rupse unul în două şi-1 lăsă pe celălalt întreg, după care le
strânse în pumn, astfel încât numai capetele să fie vizibile.
— Alege tu primul, îi spuse lui Gray. Apoi Giselle.
Gray luă un fir. Era scurt, ca şi cel pe care puse Giselle
mâna. Oryon deschise pumnul, lăsând să se vadă firul
lung.
— Se pare că eu plec, conchise el.
— Ai trişat! izbucni Gray.
— Te poţi duce tu, sau Giselle. Nu mă interesează. Dar
fetei îi era preea frică să plece, iar lui Gray nu-i surâdea
ideea de a o lăsa singură cu Oryon.
— Nu, replică el. Tu ai ieşit la sorţi.
Probabil că avea să-i trădeze, să-i lase acolo, dar Gray
îşi spuse că trebuie să rişte.
— Şi cum procedăm?
— Ne prindem de mâini, spuse Oryon şi, când ei îi
urmară îndemnul, continuă: Ne concentrăm asupra
punctului din centrul cercului. Şi ne proiectăm puterea
într-acolo. O lăsăm să se acumuleze până ce îi simţim toţi
trei forţa. Apoi o tragem înapoi la semnalul meu. Probabil
că va trebui să repetăm întregul proces de mai multe ori.
Gray se strădui să urmeze instrucţiunile, deşi nu prea
credea că mai are ceva putere pe care s-o proiecteze. Nu
simţea absolut nimic. Toată chestia asta i se părea o
aiureală, un joc prostesc. Şi când Oryon le ceru „Trageţi
înapoi, acum!”, aproape că îi veni să râdă. Nu ştia cum să
tragă înapoi, aşa cum nu ştiuse nici cum să proiectezE. Îşi
imagină pur şi simplu puterea venind înapoi spre el, dar
nici de data asta nu simţi nimic.
Repetară exerciţiul de câteva ori, în vreme ce Gray
devenea tot mai descurajat şi mai dezgustat. Tocmai era pe
punctul de a-i anunţa că el renunţă, când Oryon spuse:
— Destul. Să vedem ce am reuşit. Gray era sigur că nu
reuşiseră nimic.
 — Acum depinde numai de tine, Gray. Fă ce ştii tu să
faci.
— Dar n-am habar ce să fac! Nu sunt convins că am
făcut ceva nici prima dată.
— Păi, cineva a făcut, replică Oryon pe un ton vesel.
Haide, încearcă!
Gray intenţionă ca Oryon să se întoarcă la şcoală, îşi
imagină camera lui şi pe el în mijlocul ei. Dar nu se
întâmplă nimic.
— Eşti sigur că procedezi la fel ca mai înainte?
— Aşa cred. Dar n-am puterea necesară.
— Ba ai! ripostă Giselle venind în faţa lui şi privin-du-1
în ochi. Aura ta este albă şi luminoasă, mai strălucitoare
decât a lui Oryon. A lui e albăstruie. Şi asta înseamnă
putere, dar a ta e una dintre cele mai scânteietoare pe care
le-am văzut vreodată.
Gray se holbă la ea, nevenindu-i să creadă. Cum era
posibil să aibă atât de multă putere şi el să nu-şi dea
seama, să n-o simtă?!
— Te blochează ceva, spuse Oryon, citindu-i parcă
gândurile.
— Poate că n-ai încredere în el, că va chema ajutoare,
sugeră Giselle.
Era adevărat, fireşte. Nu avea şi nu putea avea
încredere în OryoN. Îl adusese aici în urma unui acces de
furie, iar acum încerca să-1 trimită înapoi având suspiciuni
şi resimţind doar dezgust. Văzând că el nu răspunde,
Oryon se întoarse spre el:
— Îţi dau cuvântul meu, Gray, deşi bănuiesc că nu
mai crezi în el. Dar voi aduce ajutoare şi sigur mă voi
întoarce.
Gray dădu din cap în semn că a înţeles, închise ochii şi
îşi recreă în minte camera lui OryoN. Încercă să-şi
amintească fiece detaliu, să reconstituie imaginea în
întregime. Paturile cu pledul bine întins deasupra, ca la
cazarmă. Fără aşternuturi. Păturile erau de un bej gălbui.
Apoi birourile. Al lui Troy era acoperit de cărţi şi hârtii,
al lui Oryon era gol şi curat. Pe podea nu exista covor.
Perdele simple de bumbac, bej, acopereau ferestrele, îl
plasă mental pe Oryon în mijlocul camerei, între cele două
paturi. Cămaşa neagră şi pantalonii aidoma erau boţite şi
rupte de la toate prin câte trecuse. Părul ciufulit îi cădea pe
frunte în şuviţe întunecate. Privirea arogantă, buzele
curbate într-un surâs vag…
— Ai reuşit!
La strigătul lui Giselle, deschise ochii. Oryon
dispăruse.
Ca un şarpe, furtunul înainta spre LinA. Îşi acoperi
nasul şi gura cu o mână şi, ţinându-şi respiraţia, îşi di-rijă
întreaga putere spre tubul de cauciuc care se roti, se răsuci
şi ieşi din celulă printre zăbrelele ferestruicii din uşă. Lina
îşi scoase bluza şi o îndesă între gratii, pentru a bloca
intrarea gazului. Afară se auzeau ordinele lătrate ale lui
Ardrey:
— Închideţi-1! Găsiţi valva aceea! Repede! Ultimele
cuvinte fuseseră de fapt o bălmăjeală.
Urmă o bufnitură şi pe hol se instală tăcerea. După ce
mai aşteptă câteva minute, scoase bluza din ferestruică şi,
ţinându-şi răsuflarea, se ridică pe vârfuri pentru a privi
afară. Ardrey era întins pe jos, inconştienT. În mână ţinea
cheia de la celulă. Cu bluza apăsată pe nas, abia
îndrăznind să respire, Lina îşi folosi puterea pentru a ridica
cheia şi a o introduce în broască, pe dinafară. După câteva
secunde, izbuti să deschidă uşa.
La câţiva metri de Ardrey îl văzu pe adjutantul Canby
ghemuit pe jos, chicotind, cu mâna pe robinetul tubului de
gaz, pe care nu reuşise să-1 închidă însă complet.
Simţindu-se deja ameţită, se grăbi spre capătul holului,
unde trecu de o uşă şi intră într-un birou.
Individul dotat o aştepta. Avea un zâmbet urât şi ochii
de şarpe îi scânteiau. Cu braţele întinse în lături, se proţăpi
în calea ei.
— Ştiam eu că o să-i păcăleşti pe fraierii ăia! Eşti exact
instrumentul de care am nevoie. Mult timp am aşteptat o
şansă ca asta.
— O şansă?
Inspirase prea mult din gazul acela hipnotic şi mintea
nu-i mai funcţiona cum trebuie.
Individul râse, întinse braţele şi o înhăţă, trăgând-o
afară din birou, pe coridor, spre ieşirE. În faţa uşii ce dădea
afară se opri şi-i spuse:
— Ar fi bine să te îmbraci înainte de a ieşi.
Încă ţinea bluza în mână, făcută ghemotoc, şi de la
brâu în sus n-avea pe ea decât sutienul. Se îmbrăcă, prea
confuză pentru a se mai simţi ruşinatĂ. Îi trecu prin minte
să se revolte şi să încerce să fugă, dar nu avea suficientă
energie pentru asta.
Insul cu ochi de şarpe o prinse de încheietură şi o
trase după el, afară. Limuzina cu care veniseră era parcată
la bordură. Deschise portiera şi o împinse înăuntru, pe
scaunul de lângă şofer, apoi se grăbi să ocolească maşina
ca să urce la volan.
Sări! Fugi! o îndemnă o voce dinlăuntrul ei. Dar
muşchii refuzară să acţioneze. Omul se aşeză alături.
— Sunt Drake Shardan, spuse el. Lucrez de ani buni
pentru proştii ăştia, ascunzându-mi talentele speciale şi
aşteptând pe cineva cu o putere pe măsura mea. Tu ai o
asemenea putere. Vom face o echipă splendidă.
Jocuri de putere.
Gray nu se simţea bine singur cu Giselle în locul
acesta pustiu. Se aşeză şi îşi încrucişă braţele în jurul
genunchilor. Foamea îi dădea târcoale, iar consumul de
forţă de adineauri îi readusese senzaţia aceea de slăbiciune.
Giselle şedea graţios, cu picioarele strânse sub ea. Chipul îi
radia de bucurie.
— Chiar am reuşit, nu-i aşa? Să-1 vindec pe Oryon.
Gray încuviinţă.
— Fireşte, n-aş fi izbutit fără puterea pe care mi-ai
transmis-o, dar talentul este al meu. Tu nu vindeci, aşa-i?
— Nu, replică el scurt, apoi spunându-şi că fata merita
mai mult decât această unică silabă, adăugă: Ai mai
tămăduit şi pe alţii înainte, am impresia.
— O, mici zgârieturi şi tăieturi. Nimic cu adevărat
periculos. După o clipă zâmbetul îi pieri şi fata continuă: Pe
fratele meu nu l-am putut salva. Am încercat din răsputeri,
dar n-am avut suficientă forţă. Ah, dacă ai fi fost tu acolo!
— Nici un tămăduitor nu poate salva orice viaţă.
— Şi nici pe Dwayne nu l-am salvat.
— El era deja mort când ai venit tu. Dar Kress a fost
vindecat.
— Dar nu datorită mie. Directoarea şi Veronica l-au
tămăduit. Da, m-au lăsat şi pe mine să stau acolo, să cred
că am contribuit şi eu. Dar în realitate n-a fost nevoie de
mine; s-ar fi descurcat ele şi în lipsa mea.
— Cred totuşi că ţi-ar fi cerut să pleci dacă n-ai fi fost
de nici un ajutor.
— Şi când te gândeşti unde a dus vindecarea aceea!
Am salvat un demon.
Acum iar se întristasE. În sinea lui, Gray era de acord
că ar fi fost mai bine să-1 lase pe Kress să moară, dar
trebuie s-o liniştească într-un fel pe Giselle.
— Dar eşti cu adevărat o vindecătoare, sublinie el. Şi
eşti mai norocoasă decât majoritatea tămăduitorilor, fiindcă
mai ai şi alte talente.
Fata se lumină la faţă.
 — Asta aşa e. Poate că talentul de vindecătoare ar fi
fost mai puternic, dacă n-aş mai fi avut şi altele. Dar mai
pot face câteva lucruri. Chem animalele şi le liniştesc,
prezic vremea, citesc aurele. A ta a pălit din nou, se
încruntă ea. Sper că Oryon se grăbeşte.
Aşa spera şi el.
— Ce culoare are aura mea acum? o întrebă.
— Verde cam întunecat. Nu tocmai sănătos.
Gray nu mai spuse nimic. Nu trebuia să citească
aurele pentru a-şi da seama că şi ea era obosită şi slăbită.
Dacă Oryon nu se întorcea, aveau să moară aici şi nimeni
nu-i va mai găsi vreodatĂ. Închise ochii şi începu să
picotească. Poate că adormi chiar, dar la strigătul vesel al
fetei, se trezi.
Oryon stătea în faţa lui, ţinând în mână un coş de
nuiele.
— M-am întors, declară el. Şi am adus de mâncare,
prin bunăvoinţa directoarei şi a Veronicăi.
— Credeam că te-ai dus după ajutor!
— Ăsta-i ajutorul, replică Oryon cu un zâmbet larg.
Suntem toţi trei aproape morţi de foame.
— Da, dar de ce nu ne-a adus directoarea pe noi la
şcoală, în loc să te trimită pe tine înapoi?
Zâmbetul lui Oryon pieri.
— A spus că nu e momentul. A mai murit cineva, iar
şcoala forfoteşte de poliţie. Au arestat-o pe Lina.
— Aha!
La strigătul lui triumfător, Oryon se încruntă şi clătină
din cap.
— Au vrut doar să aresteze pe cineva, pe oricine. Lina
nu e vinovată, iar directoarea ştie asta.
Gray nu credeA. Înainte însă ca el să poată spune
ceva, Giselle întrebă:
— A mai murit cineva? Cine?
 — Ferene K'Sere.
— Demonul…
— Da, replică Oryon scurt. Asta-i un alt motiv pentru
care directoarea e de părere că suntem mai în siguranţă
aici. Şi acum, vreţi să mâncăm, sau nu?
Puse coşul jos, îl deschise, scoase o faţă de masă şi o
întinse pe podea. Urmară pahare şi o carafă mare cu li-
monadă, farfurii, tacâmuri şi, minunea minunilor, un pui
întreg, umplut şi fript, o grămadă de legume crude şi gătite,
plus o pâine proaspătă.
— Asta ar trebui să vă refacă forţele.
Îndoielile lui Gray păliră în faţa mâncării. Se repezi la
pui fără a mai aştepta-o pe Giselle şi îşi umplu farfuria cu
vârf. Iar după ce termină, îşi mai puse o porţie. Când
sfârşiră, nu mai rămăsese nimic, decât oase de pui şi
farfurii murdare. Mulţumit, Gray se lăsă pe spate, căscă şi
simţi cum i se închid ochii.
— Nu te aşeza prea comod, îl avertiză Oryon în vreme
ce strângea resturile ospăţului şi le punea la loc în coş.
Cina asta n-a fost pe gratis. Avem treabă.
Gray se ridică în capul oaselor.
— Ce vrei să spui? Credeam că nu trebuie decât să
aşteptăm să plece poliţia din şcoală.
— Nu. Directoarea are noi ordine. Acum, că am
mâncat, trebuie s-o trimiţi pe Giselle înapoi. Iar noi doi
pornim după Kress.
Rehanne ieşi din apartament ştiind că directoarea o va
căuta pe Giselle şi că metodele ei se vor dovedi mai eficiente
decât orice ar putea încerca ea. Şi nu voia să dea nas în
nas cu creatura care trecuse de pază, intrase în
apartamentul directoarei, o atacase pe Giselle şi lăsase
urmele acelea pe pervaz. Sunt o laşă, recunoscu în sinea ei.
Fiara era responsabilă pentru toate crimele care avuseseră
loc. Aşa că Rehanne nu prea mai spera ca Giselle să fie
găsită în viaţă.
Dar dacă ucigaşul e un soi de creatură malefică,
înseamnă că nu un elev e vinovat. Şi atunci, de ce să-l
cauţi printre elevi? Doar dacă… îşi aminti de cartea pe care
o luase; trebuia s-o studieze pe îndelete.
Se duse în camera Linei, încuie uşa şi se aşeză la
birou. Scoase cartea din sertar, dar n-o deschise imediat.
Amintindu-şi listele pe care le făcuseră împreună, le luă din
buzunar, le netezi şi le întinse în faţa ei. Poate că îi vor fi de
folos. Scrisul curgător şi hotărât al Linei era uşor de citit.
Rehanne trecu în revistă lista obiectelor dispărute şi cea a
persoanelor cu care stabiliseră să discute, apoi examină
întrebările notate pe cea de-a treia filă.
Poate că voi găsi în carte răspunsuri la unele dintre
aceste întrebări. O deschise la ultimele capitole şi începu să
citească. Imediat se auzi clopoţelul care anunţa cina, dar îl
ignoră; nu-i era foame şi, pe urmă, avea treburi mai
presante decât masa de seară. Dacă Lina ar fi fost aici, să
studieze cartea împreună… Lina era mai inteligentă decât
ea şi ar fi sesizat unele conexiuni care ei probabil că-i vor
scăpa.
Dar Lina nu-i aici. Şi chiar dacă nu gândesc la fel ca
ea, mă pricep mai bine la vrăji. Poate că eu voi înţelege ceva
ce ea ar trece cu vederea. Examină cu atenţie fiecare vrajă
prezentată în carte, dar singura ce părea a avea o legătură
cu crimele era una de transformare a unui demon.
Dar de ce ar vrea cineva să transforme un demon?
Imediat îi veni în minte un răspuns: pentru a-1 folosi la
comiterea unei crime şi a arunca vina asupra celui al cărui
chip îl ia demonul. Dar nu asta se întâmplase. Nimeni nu
văzuse când fuseseră înfăptuite crimele şi deci nimeni nu
ştia pe cine să învinovăţească. Dacă demonul ucisese pe
când avea chip uman, n-ar fi preferat să fie văzut? Dacă
luase chipul lui Kress, de ce fusese el prima victimă? Astfel
Kress nu mai putea fi considerat suspect în cazul crimelor
care urmaseră. Nu, n-avea nici un sens!
Totuşi, Rehanne citi vraja cu atenţie, urmărind cu
degetul lista materialelor necesare – multe neclare – şi se
opri la cel mai ciudat. Un obiect adus de pe Tărâmul
Teribil, sau care a fost folosit anterior de un demon. De
unde ar putea obţine cineva aşa ceva?
Doar dacă… Kress fusese prizonier pentru o vreme pe
Tărâmul Teribil. Poate că adusese ceva de acolo, sau poate
că el însuşi se potrivea definiţieI. În orice caz, era clar
implicat şi din nou Rehanne se întrebă de ce devenise el
prima victimă a demonului.
Sau poate că nu Kress, ci demonul fusese cel rănit, cu
abdomenul spintecat şi sânge pretutindeni. Să fi fost o
iluzie inspirată de acelaşi demon?
Dar respinse imediat ideea. Directoarea şi Veronica ar
fi sesizat o asemenea înşelătorie şi nu s-ar fi străduit toată
noaptea să-1 vindece pe Kress, aşa cum spusese Giselle că
făcuseră.
Dar nimic nu părea că se leagă, aşa că reîncepu să
citească vraja. Celelalte materiale necesare nu erau greu de
obţinut. La invocarea unui demon era totdeauna nevoie de
puţin sângE. În acest caz, două sau trei picături ar fi fost
suficiente, dar trebuia să provină de la persoana al cărei
chip urma să-1 ia demonul. O cantitate atât de mică nici
nu era greu de obţinut – o împunsătură „accidentală” cu un
ac sau o bucăţică de pânză cu care se ştersese o tăietură de
la bărbierit, şi gata!
Nici procedura nu era complicată, însă implica un
pericol foarte mare – ca orice vrajă de invocare, de altfel.
Rehanne îşi scutură un fior când îşi aminti dezastrul care
se petrecuse cu doi ani în urmă, când Tria şi Lina
încercaseră să invoce o Femeie Teribilă. Orice vrăjitoare cu
cap se ferea de asemenea proceduri riscante, iar Rehanne
refuzase atunci să ia parte.
În carte, după textul vrăjii şi spaţiul liber de dedesubt,
cineva scrisese câteva cuvinte cu o cerneală care în timp se
decolorase, astfel că deveniseră greu de citit. Rehanne se
chinui să descifreze scrisul şi simţi că i se taie respiraţia
când îi desluşi înţelesul.
Cuvintele formau un avertisment: Această vrajă nu
trebuie repetată. Scrisul nu părea a fi al directoarei.
Rehanne se întrebă dacă fraza exista şi în exemplarul de la
bibliotecă. Dacă nu, cel care o folosise încercase probabil să
repete procedura. Bunica ei o atenţionase cu privire la
vrăjile pe care nu trebuia să le facă decât o singură dată;
dacă erau repetate, riscau s-o ia razna şi să-1 rănească sau
să-1 ucidă pe cel care le făcea.
Poate că asta i se întâmplase lui Kress. Poate că
încercase să facă vraja a doua oară şi fusese distrus de
demonul pe care îl invocase. Părea o explicaţie logică
pentru rănirea şi posedarea lui, dar nu şi pentru crimele
care surveniseră.
Rehanne rămase în continuare la birou, recitind listele
şi întorcând problema pe toate feţele. Dacă toate astea s-ar
fi întâmplat anul trecut, ar fi fost mai simplu. Wilce ar fi
fost aici să-l ajute pe Gray, iar Tria ar fi putut colabora cu
noi de la bun început, fără a se mai feri. Dar de ce nu se
întâmplaseră anul trecut? Dacă Gray adusese cu el un
demon de pe Tărâmul Teribil, de ce acesta se manifestase
abia după aproape doi ani? Chestia asta n-avea nici un
sens. Toţi cei implicaţi în complotul de acum doi ani
fuseseră în şcoală şi anul trecut.
Toţi, cu excepţia lui Reece. Şirul de evenimente tragice
începuse atunci când camera în care stăteau el şi Gray
fusese vandalizată. Camera lui Reece. Rehanne mai adăugă
o întrebare pe listă: Ar fi posibil ca Reece să fi invocat
demonul?
Zgomotul paşilor pe culoar îi spuse că masa de seară
se încheiase şi fetele se întorceau în camere. Iar ea nu va
rezolva nimic continuând să mai rămână aicI. Înarmată cu
întrebările, hotărî să treacă pe la persoanele de pe cea de-a
doua listă a Linei: Chantal, Britnor, Vanita (să caute o
modalitate de regăsire a giuvaierului) şi directoarea (s-o
întrebe cine avea darul invizibili-tăţii). La urmă adăugă şi
numele lui Reece.
Directoarea probabil că nu-i va oferi nici o informaţie,
iar Vanita, dacă ştia vreo modalitate de a-şi regăsi
giuvaierul, probabil că ar fi făcut-o deja până acum. Şi de
când luase cartea, Rehanne nu mai vedea vreun rost să
discute cu Britnor. Rămâneau astfel doar Chantal şi Reece.
Se ridică de la birou, ieşi, încuie uşa şi porni spre camera
ei.
Chantal şedea la birou, cu capul plecat şi faţa ascunsă
în palme. Plângea oare? Rehanne se apropie şi puse o mână
pe umărul ei. Chantal sări în picioare, se răsuci şi începu
să dea cu pumnii în ea, privind-o cu ochi mari, îngroziţi, pe
faţa albă ca hârtia. Rehanne se trase într-o parte, ferindu-
se din calea pumnilor.
— Hei! Stai uşor! îmi pare rău, n-am vrut să te sperii.
Chantal lăsă braţele să-i cadă în lături. Treptat,
răsuflarea agitată i se linişti şi o nuanţă rozalie îi apăru în
obraji.
— De ce te-ai furişat în spatele meu aşa? Cum vrei să
reacţionez după toate câte s-au întâmplat?
— Nu m-am furişat. Am crezut că ai auzit când am
intrat.
— Ei bine, n-am auzit, replică Chantal iritată. Rehanne
îşi stăpâni pofta de a-i trage una peste mutra îmbufnată.
Avea dreptul să fie speriată, desigur; la urma urmei, toţi
erau. Dar pentru asta nu trebuia să se înfurie şi să-şi verse
mânia pe ea.
— Şi mă rog, unde ai fost? Parcă trebuia să rămânem
în camerele noastre.
— Am fost la Lina, răspunse Rehanne scurt, fără a-i
mai povesti ce se întâmplase cu ea.
— Nu ştiam că sunteţi aşa bune prietene. Era şi Giselle
acolo?
Rehanne se încruntă. De fapt, venise aici să pună ea
întrebări, nu să fie interogată aşa. Şi furia pe care o afişa
Chantal continua s-o intrige. N-o să-i spună ce păţise
Giselle; asta n-ar fi făcut decât s-o sperie şi mai tare.
— Nu, se mulţumi să răspundă. Ţi-ai găsit celălalt
cercel? întrebă ea apoi pe un ton banal, ca şi cum n-ar fi
vrut decât să facă puţină conversaţie.
Frică. Furie mai intensă. Suspiciune. Emoţiile o izbiră
pe Rehanne cu forţa unui uragan.
— Păi… da, l-am găsit. La fel de încruntată, Chantal
deschise pumnul, ca să-i arate cercelul. Era în sertarul tău,
ascuns sub ciorapi. L-aş fi găsit mai devreme, dacă n-ar fi
apărut păianjenul acela.
— În sertarul meu! Dar cum a ajuns acolo? Şi de ce
mi-ai căutat prin lucruri?
— Căutam cercelul. Şi l-am găsit. Iar acum vreau să
ştiu unde-i celălalt.
— Dar crezi că ţi l-am furat eu?
— Ce altceva să cred? Cine ar fi avut ocazia, mai bine
decât tine?
Asta era deja prea mult! Ar fi căutat ea însăşi în
sertare, dacă Chantal ar fi rugat-o. Şi de fapt scotocise prin
ele atunci când căutaseră primul cercel. Desigur, era
posibil ca bijuteria să fi căzut întâmplător în sertarul ei, dar
Rehanne nu prea credea aşa ceva.
 — De ce ţi-aş fi furat un cercel? Nici măcar nu eram în
cameră când ţi-a dispărut primul. Şi tu ştii asta.
Aminteşte-ţi cum te-am ajutat să-1 cauţi.
— Numai că nu l-am găsit, replică Chantal pe un ton
rece, acuzator.
— Eu nu sunt hoaţă! De unde să ştiu că n-ai pus tu
singură cercelul acolo? întrebă Rehanne mânioasă, fără a
se mai gândi la ce spune, vrând doar să se răzbune pentru
acuzaţia care i se adusese.
Dar imediat simţi o împunsătură de frică. Cuvintele ei
exprimaseră, poate, un adevăr.
— Ia povesteşte-mi despre cerceii tăi, Chantal, îi ceru
ea, hotărâtă să se folosească de acest avantaj. Toate
celelalte lucruri care au dispărut aveau proprietăţi magice.
Cerceii ce au? La ce îi foloseşti? De fapt, n-au fost ai mamei
tale. Ai minţit în privinţa asta. Ştiu, şi vreau să aflu de ce.
Se aşteptase ca Chantal să nege, dar văzu că se albeşte
din nou la faţă.
— De unde ştii? bâigui ea. Cine ţi-a spus?
Măi să fie! Rehanne îşi spuse că e cazul să preseze şi
mai tare.
— Kress, minţi ea. Tocmai ne-a făcut o vizită. Crezuse
că Chantal o să întrebe la cine se refera cu acel „ne-aa şi se
chinuia să găsească un răspuns prin care să nu dea nimic
în vileag, dar fata zvâcni în picioare şi începu să urle isteric:
— Unde e Kress? Ce-aţi făcut cu el? Ce v-a spus?
O spaimă bruscă puse stăpânire pe Rehanne. Proiectă
un val puternic de calm şi se trase înapoi spre uşă, cu
spatele.
— N-am idee unde-i Kress. Şi în nici un caz nu sunt
responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat cu el.
Chantal rămase în picioare privind-o fix, cu o expresie
ciudată în ochi, ceva între frică şi furie. Ţinând cercelul
între degetul mare şi arătător, ridică braţul. Rehanne o
zbughi din cameră înainte ca ea să apuce să arunce micul
giuvaier – dacă asta avusese intenţia să facă. Evident, fata
nu era într-o dispoziţie propice dezvăluirilor, aşa că mai
bine s-ar duce la Reece, deşi habar n-avea ce să-i spună.
Cum să întrebi pe cineva dacă n-a invocat cumva un
demon?! Va trebui să-1 ia pe ocolite, să-i pună întrebări din
care să nu reiasă că-1 suspecta, dar care să-i ofere un
indiciu, cât de mic, dacă el era într-adevăr vinovatul.
Preocupată în încercarea de a-şi formula în minte
întrebările, ajunse în capătul scărilor şi puse piciorul pe
prima treaptă, înainte de a deveni conştientă de ceva
periculos.
Ceva în spatele ei.
Se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. O mână o izbi în
piept. Pierzându-şi echilibrul, căzu pe spate, dădu să se
prindă de balustradă, nu izbuti şi începu să alunece. Pe
când încerca să se oprească, auzi o şoaptă feroce:
— Ghash, prin acest zălog îţi poruncesc ţie s-o ucizi. O
fiară hidoasă, de înălţimea unui om, se materializă în
capătul scărilor. Rânjindu-şi colţii, ţâşni spre ea, cu
ghearele întinse în faţă. Răsuflarea fierbinte a monstrului,
duhnind a sulf, o împresură. Ghearele îi sfâşiară bluza.
Foloseşte-ţi puterea! îi comandă o voce interioară şi,
disperată, Rehanne proiectă un jet calmant spre fiară, în
încercarea de a-i potoli turbarea. Dar mintea ei era
impenetrabilă. Bestia o înhăţă; îi înfipse colţii în umăr; îşi
încleştă ghearele în şoldul ei.
Ignorând durerea, azvârli spre monstru un nou val de
forţă, menit să-i întunece mintea. Fiara urlă. Rehanne îşi
dirijă întreaga putere în ceaţa care învăluia mintea bestiei.
Ghearele se retraseră, lăsând în urmă şiroaie de sânge.
Colţii îşi slăbiră strânsoarea, eliberân-du-i umărul. Cu
greu, Rehanne se ridică. Fiara întinse o labă spre ea, dar
izbuti să se ferească.
 — Du-te înapoi de unde ai venit! îi ordonă ea încercând
să-şi stăpânească tremurul din glas.
Care era numele pe care îl şoptise vocea? Ghash!
— Ghash, îţi poruncesc ţie: întoarce-te pe tărâmul tău!
Monstrul făcu un pas în spate şi dispăru.
Umărul şi şoldul o dureau înfiorător; colţii şi ghearele
fiarei erau probabil veninoase. Trebuia să caute ajutor.
Izbuti să se ridice în picioare.
Ceva o împinse la loc. Capul i se izbi de marginea dură
a treptelor. Năucă, ghemuită la baza scării, auzi paşi
apropiindu-se de sus. Nu putea, nu avea voie să leşine!
Trebuia să lupte cu inamicul acela nevăzut. Dar bezna îi
dădea târcoale, trăgând-o în adâncurile ei.
Strânsoarea unor mâini în jurul gâtului – mâini
omeneşti, nu gheare – o readuse în simţiri. Se zvârcoli,
încercând să-şi elibereze braţul prins în cădere sub corp.
Degetele îi apăsau tot mai tare beregata, retezând fluxul de
aer spre plămâni. Şi bezna o absorbi cu totul.
Ispita.
Shardan îşi conducea maşina prin Millville cu o viteză
ameţitoare, fără a vorbi, ceea ce o scutea pe Lina de grija de
a se concentra asupra conversaţiei în vreme ce mintea ei
încă nu-şi revenise de pe urma gazului hipnotic. Privea
apatică pe fereastră, la vitrinele magazinelor. Străbătură
centrul oraşului şi apoi intrară pe o serie de străduţe
înguste, într-o zonă cu locuinţe. Shardan nu încetini nici
măcar în faţa câinilor şi a copiilor care se jucau în stradă;
maşina îi ocolea în viteză, în scrâşnet de pneuri, iar copiii o
luau la fugă, speriaţi. Pe Lina numai starea de letargie o
împiedica să ţipe.
Uşurarea pe care o resimţi când ieşiră din oraş şi
intrară pe autostradă nu dură mult. Limuzina rula şi mai
repede, hurducăind în gropi şi scârţâind la curbe. Probabil
că individul încerca să ajungă la destinaţie înainte ca
efectul gazului să dispară complet. Lina îşi simţea mâinile
şi picioarele grele, dar mintea începea să i se limpezeascĂ.
Îşi spuse că poate ar izbuti să-şi folosească puterile, dar la
viteza cu care mergeau nu avea curaj să încerce; dacă omul
ar pierde controlul volanului, ar muri amândoi.
Shardan coti de pe autostradă pe o străduţă îngustă,
care îl obligă să încetinească. Lina întinse uşor mâna spre
mânerul portiereI. Înainte de a mai putea face însă vreo
mişcare, maşina se opri în faţa unei case vechi.
— Vreau să fii atentă la mine, îi spuse Shardan.
Ascultă ce îţi propun înainte de a hotărî să-ţi foloseşti
puterile împotriva mea. După ce vei auzi ce am de gând,
cred că vei fi bucuroasă să cooperezi.
Lina încuviinţă, nu fiindcă ar fi avut intenţia să asculte
sau să coopereze, ci pentru a-1 face să vorbească şi a-i
înşela vigilenţa.
— Am făcut un lucru periculos acolo, în Millville,
continuă el. L-am trădat pe inspectorul-şef şi te-am luat
din închisoare. Dacă el şi Canby află despre asta, n-am să
mă mai pot întoarce, fiindcă m-ar ucidE. Îţi spun toate
astea ca să înţelegi ce risc am fost dispus să-mi asum. Am
aşteptat mult timp o asemenea ocazie, iar acum n-o
puteam lăsa să-mi scape. Când ai făcut trucul acela cu
furtunul de gaz, mi-am dat seama că era un semn, indiciul
pe care i-1 cerusem Dătătorului de putere. Aşa cum ţi-a
spus Ardrey, am darul discernământului, ştiu să sesizez
adevărul, dar nu numai atât. Pot simţi şi nivelul de putere
al oricărui dotat. Tu ai o putere considerabilă; ai ajuns la
nivelul al patrulea. Nu ştiam că la şcoala voastră sunt elevi
atât de dotaţi, aşa că am fost încântat să te descopăr.
Profesorii, desigur, sunt toţi la nivelul al cincilea sau al
şaselea, dar ei sunt prea înguşti la mine şi prea
conservatori pentru a-mi fi mie de folos.
 Uite că infailibil nu e, îşi spuse Lina. Habar n-are
despre Veronica şi despre Tria. Mă întreb ce ar zice dacă ar
afla despre cele două Experte de nivelul al şaptelea.
Probabil că ar prefera-o pe Tria în locul meu. Ba nu, i-ar fi
prea frică de ea. Ei bine, o să înveţe el să se teama şi de
mine. Am ajuns deci la nivelul al patrulea? Aşa credeam şi
eu, dar nu eram sigură. Nu ma surprinde însă că
directoarea nu s-a sinchisit să-mi dea de ştire.
— Sunt sigur că ai observat cum mă tratează Ardrey.
Lina ridică din umeri într-un gest echivoc, considerând
că e mai bine să nu-i spună că fusese prea preocupată de
problemele ei pentru a-i da lui cine ştie ce atenţie.
— El îi dispreţuieşte pe cei dotaţi, continuă Shardan.
Nu fiindcă e invidios pe puterile lor. Asta aş mai putea
înţelege. Dar el crede că ne este superior din punct de
vedere moral. De fapt, pe noi ne consideră o formă de viaţă
inferioară.
— Şi atunci, de ce lucrezi pentru el?
— N-o fac fiindcă am nevoie de o slujbă, ci pentru că
am aşteptat un prilej de a-1 discredita şi a prelua eu
controlul poliţiei.
Lina se încruntă. Nu vedea de ce i-ar fi mai bine poliţiei
sub conducerea lui Shardan, dar chestia asta n-o privea pe
ea.
— De ce nu-mi spui mai repede ce ai de gând? îl
întrebă ea enervată.
— Foarte bine. Uite ce e: cei dotaţi se mulţumesc să
stea pe margine, fără să-şi folosească puterile în avantajul
lor. Aş vrea să văd că toţi dotaţii, nu numai eu, ocupă locul
pe care îl merită. Fiindcă avem abilităţile, inteligenţa şi, nu
în ultimul rând, puterea necesare. Ştiu – te-am „citit” în
privinţa asta – că nu eşti loială faţă de nici un grup şi faţă
de nici o persoană, decât faţă de tine însăţi. Eşti genul de
om care vrea puterea fără să-i pese de modul în care o
obţine.
— Şi acesta e tipul de om pe care îl vreau la guvernare.
Cu puterea ta, pe de o parte, şi cu experienţa şi
cunoştinţele mele, pe de alta, va fi simplu să punem
stăpânire mai întâi pe poliţie, apoi pe Consiliul din Millville
şi în cele din urmă pe guvernul provinciei. Cine ştie, poate
ajungem în final şi la Triumvirat!
— Eşti ţicnit!
— Ba deloc. Cei nedotaţi sunt uşor de influenţat.
Ostilitatea lor şi scrupulele Comunităţii dotaţilor sunt cele
care ne-au împiedicat să punem mâna pe întreaga provincie
Arucadi. Dar în ultimii ani ostilitatea lor a pălit substanţial.
Ardrey e un rebut al vremurilor trecute. Şi tocmai din cauza
asta e ideal pentru planurile noastre.
— Planurile tale, îl corectă Lina, plictisită de
elucubraţiile lui.
— Să nu-mi spui că tu nu eşti ambiţioasă. N-am să te
cred. Ascultă aici! îţi ofer şansa de a deveni una dintre cele
mai influente persoane din rândul celor dotaţi. Primul pas
în planul meu este discreditarea totală a lui Ardrey. Şi nu-
mi pot închipui că te-ai opune la asta.
Lina ridică din umeri. Ea credea că deja îl discreditase
pe inspector când evadase, lăsându-i pe el şi pe ajutorul lui
inconştienţi în hol.
— Eu îl urăsc, continuă Shardan, pentru că mă târăşte
după el ca pe dotatul lui personal, deşi toată lumea ştie ce
părere are despre cei talentaţi. Acum are de gând să se
folosească de problemele de la şcoală, de crimele acelea,
pentru a-i acuza pe cei dotaţi şi a lansa un veritabil
pogrom. Dar noi putem face ca planul ăsta să se întoarcă
împotriva lui. Să arătăm cum s-a amestecat în soluţionarea
crimelor, împiedicând aducerea în justiţie a adevăratului
ucigaş, aruncând şcoala într-o lumină rea şi încercând să
ascundă contribuţia pe care dotaţii o aduc la bunăstarea
ţinutului şi a provinciei în ansamblu.
Deci totul se rezuma la şcoală şi la crime.
— Şi cum propui să faci toate astea? îl întrebă ea.
— Îl deconspirăm pe adevăratul asasin, aducem dovezi
că Ardrey a împiedicat buna desfăşurare a anchetei şi a
complotat împotriva şcolii, iar apoi oferim Consiliului
provincial irezistibila ocazie de a-şi spori averea
concediindu-1 pe Ardrey şi punându-mă pe mine în locul
lui.
Shardan deborda de entuziasm, iar în ochii fără gene îi
sclipea o licărire nebunească.
— Dar nu ştim cine e asasinul, obiectă Lina. Şi nu văd
cum soluţionarea crimelor ar spori averea provinciei.
— Tu nu ştii cine e asasinul, şi nici eu. Dar directoarea
ştie aproape sigur. Talentul meu îmi permite să-mi dau
seama că ea deţine o sumedenie de cunoştinţe pe care le
ascunde faţă de ceilalţi profesori şi faţă de elevi, în plus, are
acces la alte dimensiuni, în care bogăţii fabuloase aşteaptă
să fie descoperite. Iar pentru a afla ucigaşul şi a exploata
acele bogăţii, nu trebuie decât s-o controlăm pe directoare.
— Ceea ce nu-i deloc simplu, ripostă Lina, fascinată de
ideile trăsnite ale omului. Directoarea deţine o putere
considerabilă.
Nu mai adăugă şi că puterea ei era susţinută de cele
două Experte.
— Considerabilă, într-adevăr, spuse Shardan bâţâ-ind
tare din cap, de parcă Lina tocmai răspunsese corect la o
întrebare dificilă. Eu însă am mijloacele necesare pentru a
o neutraliza. Ţi-am spus deja că am alte talente pe care nu
le-am dezvăluit niciodată în faţa şefilor mei. Priveşte!
Shardan stătea cu braţul stâng întins firesc pe lângă
corp. Acum îl ridică însă atât de brusc, încât Lina se repezi
la mâner şi deschise portierA. Înainte să poată sări afară,
filamente de lumină izbucniră din degetele lui întinse şi
formară o plasă în jurul eI. În numai câteva secunde o
învăluiră, înfăşurând-o într-un fel de pâclă albă. Deşi nu
rostise nici un cuvânt, Shardan reuşise o vrajă exact ca
aceea prin care o imobilizase Ferene. La fel ca atunci, era
închisă într-un soi de cocon prin care nu răzbătea nimic
din lumea de afară. Veronica spusese că individul era abia
la nivelul al doilea, dar în cazul ăsta n-ar fi putut produce o
închisoare ca asta în care o prinsese pe ea. Şi eforturile de
a scăpa nu făceau decât să-i consume forţele.
Plasa se dizolvă în cele din urmă şi Lina căzu înapoi pe
bancheta maşinii. Shardan radia de satisfacţie.
— Aşa o putem neutraliza pe directoare, o înştiinţă el.
Pot să te învăţ şi pe tine trucul ăsta mărunt.
Lina făcu ochii mari. Truc mărunt! Da, i-ar fi plăcut să
afle şi ea secretul. Ba chiar era musai să-1 afle, deşi asta
însemna să-i cânte individului în strună pentru o vreme.
Shardan zâmbi.
— Acum, că ai aflat cât de uşor te pot împiedica să
fugi, vino în casă cu mine şi îţi voi arăta încă unul dintre
talentele mele ascunse.
Coborî din maşină şi Lina îl urmă în casă. Interiorul
era simplu, cu câteva piese de mobilier din lemn lucrat de
mână, banal şi practic. Probabil că nimeni nu locuia aici;
ţicnitul folosea clădirea doar pentru scopurile lui ticăloase.
Curent electric nu exista; Shardan aprinse o lumânare, o
puse într-un sfeşnic, şi o conduse pe Lina în dormitor. Pe
patul cu cadru din lemn era întinsă o saltea plină de praf,
fără aşternuturi. Pe un perete atârna o oglindă înaltă, într-o
ramă din lemn de pin lustruit, mai bine cizelată decât
celelalte lucruri din jur. Shardan o împinse în faţa ei.
Lina nu era deloc încântată de imaginea pe care o
vedea: haine boţite, păr nepieptănat, obrazul murdar.
 Dar uită imediat de aspectul ei când Shardan veni în
spatele ei, ţinând încă lumânarea în mână. Temătoare, îl
privi în oglindă, însă nu imaginea lui, ci a ei începu să
tremure şi să se transforme. Nu-şi putu stăpâni un strigăt
de surpriză când văzu trăsăturile familiare ale directoarei
înlocuindu-le pe ale ei. Shardan chicoti.
— Vezi deci că nu mă laud degeaba. Poate că n-am eu
prea multe talente, dar cele pe care le am sunt foarte utile.
Pe acesta l-am dobândit recent. Te pot face să-i ţii locul
directoarei în vreme ce vom scoate de la ea informaţiile
necesare. Nu reuşesc să menţin transformarea decât
pentru perioade scurte – cel mult o oră sau două – deci va
trebui să gândim totul bine, ca să exploatăm la maximum
acest interval.
Cu aceste cuvinte, insul coborî lumânarea, imaginea
din oglindă tremură din nou şi Lina văzu cu bucurie cum
figura ei reapare.
— Dacă ai atâta putere, de ce mai ai nevoie de mine?
întrebă ea. De ce n-ai luat pur şi simplu înfăţişarea lui
Ardrey, ca să-1 înlocuieşti de mult la conducerea poliţiei?
— Aş fi făcut-o, dacă aş fi putut. Din păcate, pe mine
însumi nu mă pot transforma; talentul meu nu
funcţionează decât pe o altă persoană. De aceea am nevoie
de un alt dotat lipsit de principii rigide.
Lina ştia că multe talente puteau fi folosite doar pe
alţii. Poate că individul nu minţea, dar asta nu-i alungă
suspiciunile.
— Trebuie să-mi dai o dovadă că pot avea încredere în
tine, îi spuse ea. De unde să ştiu că nu mă vei trăda odată
ce vei obţine ceea ce vrei?
— Încredere! scuipă el. Uite un cuvânt pe care
Comunitatea dotaţilor îl flutură adesea. Eu n-am să
vorbesc însă despre încredere, ci despre siguranţĂ. Îţi voi
da şi ţie arma pe care ţi-am arătat-o mai devreme, ca s-o
poţi imobiliza pe directoare. Ştiu că ţi-ai dori să stăpâneşti
şi tu trucul acelA. În schimb, voi lua ceva de la tine, un
lucru pe care-1 voi păstra ca o garanţie că vei coopera; ceva
ce ştiu că n-ai vrea să pierzi. Şi cred că ai să-mi urmezi
planurile.
Lina se răsuci pentru a-1 privi în ochi. Semăna cu un
şarpe mai mult ca niciodată. Se încordă, încercând să se
preschimbe în panteră. Dar nu izbuti. Shardan făcu o
strâmbătură:
— Ah, da! Ştiu despre talentul tău şi despre cât de
drag îţi e. Când directoarea ţi l-a redat, am obserrvat
imediat. De fapt, îţi puteam distinge forma de panteră în
interior. Şi am identificat procesul prin care directoarea a
prins acea formă şi ţi-a retras-o, iar apoi ţi-a înapoiat-o.
Shardan îşi frecă mâinile de satisfacţie şi continuă: Nu-ţi
pot spune cât de încântat am fost să văd acest proces.
Imediat mi-am dat seama de valoarea lui pentru mine.
Lina explodă aidoma unui vulcan. Se aruncă asupra
lui, lovindu-1 cu mâinile şi cu picioarele. Brusc însă, se
pomeni prinsă din nou în plasa aceea albă. De data
aceasta, când el îi dădu rumul, se prăbuşi, deloc elegant,
pe pat. El nu se mişcase de lângă oglindă.
— Linişteşte-te! îi ceru el. Talentul îţi va fi înapoiat
atunci când şi tu mi-1 vei reda pe al meu. Nu vei avea
nevoie de forma de panteră pentru a duce la îndeplinire
sarcina pe care ţi-o încredinţez. Doar asta îţi va trebui,
preciză Shardan şi, deschizând pumnul, îi arătă ceva ce
semăna cu un ghem de fire luminoase. Darul meu în
schimbul capacităţii tale de a te transforma.
Şi-i aruncă ghemul. Ea îl prinse şi-1 examină
suspicioasă.
— Cum funcţionează? îl poate folosi oricine?
— Toţi cei care au chiar şi cel mai neînsemnat talent.
Strânge-1 în palmă, îndreaptă mâna spre persoana pe care
doreşti s-o imobilizeze, deschide degetele şi lasă-ţi mintea
să dirijeze firele. Se vor deplasa cu viteza gân1 dului pentru
a înfăşură victima.
Lina strânse ghemul în mână, întinse braţul în direcţia
lui Shardan şi desfăcu apoi pumnul, aşa cum o învăţase el.
Filamente de lumină ţâşniră spre el, dar imediat se
retraseră în palma ei cu o forţă ce-i dădu furnicături în
piele. El izbucni în râs.
— Mi-am ridicat o pavăză împotriva ei. Doar nu credeai
că sunt chiar atât de neghiob?! Dar directoarea nu se va
aştepta la aşa ceva; n-ar trebui să ai probleme utilizând
plasa pe ea.
— De unde o ai? Tu ai făcut-o? întrebă Lina, fremă-
tând de curiozitate.
— A fost o… o… cum să-i spun… o recompensă pentru
un serviciu pe care i l-am făcut în Tirbat unui tip foarte
dotat. Din păcate, cu câţiva ani în urmă intrase în conflict
cu un înalt membru al guvernului naţional, iar eu l-am
ajutat să scape de condamnarea la moarte în schimbul
acestui truc pe care mi l-a împărtăşit. Fireşte că pe urmă a
trebuit să plec pentru totdeauna din Tirbat.
— Ziceai că nu e nevoie de un talent deosebit pentru a-
1 folosi. Ar putea fi utilizat şi de cineva nedotat?
— Nu. Dacă autorităţile l-ar fi putut exploata în vreun
fel, eu nu l-aş mai fi obţinut.
Lina roti în palmă ghemul miraculos. Indiferent de
unde provenea, era minunat şi tare i-ar fi plăcut să-1 aibă.
Ştia că nu cu asta o imobilizase atunci Ferene; atunci
fusese vorba despre magie în adevărata putere a
cuvântului, nu de vreun obiect sau dispozitiv. Dar ghemul
i-ar fi oferit Linei aceeaşi abilitate, chiar dacă nu avea
talentul aparte al lui Ferene.
Dar mai ştia şi că, oricât de mult şi l-ar fi dorit, n-ar fi
dat în schimb abilitatea de a se transforma. Shardan
înţelesese perfect acest lucru; de aceea acceptase să-i
încredinţeze un asemenea dar minunat.
— Acum trebuie să mă întorc în Millville şi să văd ce
fac colegii mei, o anunţă el. Dacă şi-au revenit, am pregătit
o poveste pe care să le-o spun. Tu aştepţi până când mă
întorc. Va trebui să rămâi peste noapte aici. Am să-ţi dau
aşternuturi şi o pătură. Dimineaţă te duc înapoi la şcoală şi
ne vom pune planul în acţiune.
Lina încuviinţă morocănoasă, puse ghemul magic în
buzunar şi aşteptă în linişte în vreme ce el se fâţâi de colo-
colo, luând din dulap cearşafuri, arătându-i unde e oala de
noapte şi scoţând dintr-o cămară un borcan cu dulceaţă de
mure şi o pâine, pe care le puse pe o masă albă, smălţuită.
— Regret că n-am nimic mai bun să-ţi ofeR. Îţi voi
aduce mâine ceva mai consistent. Iar în curând ne vom
putea ospăta ca nişte regi.
Şi cu asta, plecă. Lina auzi cheia răsucindu-se în
broască şi, câteva secunde mai târziu, motorul limuzinei
pornind. Aşteptă până ce sunetul se pierdu în depărtare,
apoi luă borcanul cu dulceaţă şi-1 izbi de perete, unde se
sparse şi se împrăştie formând o mânjeală ce-i mai ostoi
furia. Pâinea o trânti pe jos şi o fărâmiţă sub tălpi. Păcat că
Gray nu e aici, ca să sculpteze ceva din firimiturile astea,
îşi spuse.
Încercă uşile şi ferestrele şi constată că, aşa cum
bănuia de fapt, erau încuiate. Nu conta însă. Shardan nu-i
luase toate talentele.
Luă o mână de dulceaţă şi scrise cu ea pe tăblia albă a
mesei: Ne vedem la şcoală. Apoi, în faţa uşii, îşi adună
întreaga putere şi micşoră ivărul şi balamalele până ce uşa
începu să se mişte uşor, o trânti la pământ, păşi peste ea şi
ieşi. Traversă aleea şi porni pe marginea autostrăzii, privind
în zare după o maşină. Una avea să apară curând, fără
îndoială, şi n-avea să-i fie greu să-1 convingă pe şofer să
oprească şi s-o ia până la şcoală.
Gray se ciondăni puţin cu Oryon înainte de a accepta
să plece amândoi în căutarea lui Kress. Ştiuse în sinea lui,
de când hotărâse să-i salveze viaţa, că urma să se implice
în problemele lui Oryon. La urma urmei, prostia lui fusese
cea care dezlănţuise demonii, iar acum venise vremea ca
aceştia să fie înfrânţi. Poate că avea să fie ucis în încercarea
de a le veni de hac; probabilitatea – îşi spuse el – era chiar
mare. Viaţa lui nu valora prea mult, iar dacă şi-o va pierde
în lupta cu răul care ameninţa şcoala, măcar moartea lui
va preţui ceva.
Întinse mâinile spre Oryon şi Giselle, pentru un alt
schimb de putere. Prima dată nu simţise nimic; acum însă,
energia părea că lasă în urmă o dâră de furnicături în
vreme ce-i părăsea corpul, iar când o absorbi din nou, o
fierbinţeală cumplită îl cuprinse. Nu ştia dacă devenise el
mai sensibil sau dacă senzaţiile indicau o sporire a puterii.
Dacă o va putea trimite pe Giselle înapoi la şcoală, putea fi
sigur că era mai puternic.
Îşi imagină culoarul din faţa biroului directoarei,
amintindu-şi în detaliu podeaua de scânduri, tocită de paşii
generaţiilor de elevi care aşteptaseră acolo, uşa masivă,
palierul, scara ce urca spre etajul al treilea şi cea care
cobora spre primul. Apoi o plasă pe Giselle în mijlocul
scenei, în faţa uşii, gata să ciocănească.
Îşi înăbuşi un impuls puternic de a se transfera
totodată şi pe sine împreună cu Oryon. Ar fi putut, era
sigur de asta, dar ştia că nu va avea linişte la şcoală până
ce nebunia asta nu se va sfârşi. Ceva părea că trage de el,
chemându-1 acolo, în capătul scărilor. Strânse pleoapele
pentru a alunga ispita şi refuză să se vadă pe sine însuşi în
mijlocul scenei.
 De data aceasta îşi dădu seama când Giselle dispăru;
transferul trimise o undă de şoc pe canalul pe care îl
deschisese. Imaginea ei mentală începu să se deplaseze: o
văzu înaintând şi apoi răsucindu-se să privească la ceva pe
scări.
Oryon îl scutură de braţ. Deschise ochii. Viziunea
dispăru.
— Foarte bine! îl lăudă el. Şi acum, îl poţi găsi pe
Kress?
— Nu ştiu. O să încerc, dar înainte de asta… Cum ne
vom proteja pe noi înşine? Ce arme vom folosi împotriva
demonului?
— Directoarea mi-a dat două lucruri. Primul este
numele demonului. Cât timp l-a ţinut captiv în corpul lui
Kress, şi-a folosit puterile pentru a-1 descoperi. Prin faptul
că-1 ştim, vom avea un oarecare control asupra luI. Îl
cheamă Grimgrist. Şi al doilea lucru… Oryon căută în
buzunar şi scoase un obiect mic. Directoarea a zis că s-ar
putea să-1 recunoşti.
Şi-i întinse un cercel ca o semilună din argint, cu un
diamant în mijloc. Gray îl privi, nevenindu-i să creadă.
— De unde-1 are? întinse mâna spre el, dar şi-o
retrase imediat. E unul dintre cerceii pe care i-am
cumpărat pentru Rehanne, ca dar de întâlnirE. Îi aveam în
buzunar în seara Balului de Iarnă, când… când tu… când
Femeile Teribile…
Amintirile dureroase îl copleşiră, aducând cu ele un
nou val de mânie. Oryon făcu un pas înapoi şi închise
cercelul în palmă.
— A fost găsit sub uşa lui Kress, în seara în care l-a
atacat demonul, îi spuse el. Directoarea crede că, atunci
când a fost pe Tărâmul Teribil, Kress l-a găsit – sau i-a
găsit pe amândoi – şi l-a adus cu el când a fost salvat, fără
a spune nimănui nimic. Apoi şi-a dat seama că, din cauza
asocierii lor cu Tărâmul Teribil, cerceii puteau fi utilizaţi
pentru a invoca un demon şi a-1 controla. Dar Kress s-a
întins mai mult decât l-a ţinut pătura; niciodată n-a fost
foarte deştept. N-a mai putut păstra controlul, demonul a
pus stăpânire pe el şi acum e posedat.
Explicaţia reuşi să-1 calmeze pe Gray. Era logică. Şi cu
toate că îl învinovăţea încă pe Oryon, responsabilitatea
pentru toată nebunia de acum cădea în întregime pe umerii
lui Kress.
— Deci noi va trebui să-1 salvăm de consecinţele
propriei lui tâmpenii?
— Trebuie ori să distrugem demonul, ori să-1 trimitem
înapoi de unde a venit şi să ne asigurăm că nu se va mai
întoarce.
— Şi cercelul ne va ajuta?
— El ne poate duce la demon; faptul că-i cunoaştem
numele ne-ar putea ajuta să-1 controlăm. Asta e tot ce ne-a
putut promite directoarea.
Gray se simţi străbătut de un fior premonitoriu. Din
nou se văzu nevoit să-şi alunge tentaţia de a se transfera şi
pe el în adăpostul sigur al şcolii. Dar atâta vreme cât
demonul rămânea liber, siguranţa avea să fie doar o iluzie.
— Bine, spuse. Hai să-i dăm drumul!
Evadarea.
Un ţipăt ascuţit răzbătu dincolo de perdeaua de
inconştienţă care era pe cale s-o cuprindă. Mâinile de pe
gâtul ei îşi slăbiră strânsoarea. Câteva clipe mai târziu,
două braţe moi îi ridicară capul; o atingere delicată îi
atenuă durerea din piept. Revenindu-şi în simţiri, Rehanne
îşi aminti dureros de vânătăile şi loviturile pe care le
căpătase când căzuse pe scări. Apoi şi acea durere cedă,
înlocuită de o senzaţie caldă, plăcută. Fiindcă nu voia să
deschidă ochii şi să distrugă starea minunată de relaxare
care o cuprinsese, încercă să blocheze şoaptele care o
chemau, insistent, pe nume.
În cele din urmă ridică însă pleoapele şi privi chipul
îngrijorat, aplecat deasupra ei. Giselle! Abia după câteva
secunde izbuti creierul ei să înţeleagă adevărata
semnificaţie a prezenţei fetei acolo.
— N-ai murit! bâigui ea uluită. Am fost atât de
îngrijorate… Dar se întrerupse, fulgerată de un gând bizar,
şi după o secundă continuă: Dacă nu cumva… Am murit,
oare? Suntem amândouă…
— Fireşte că nu, prostuţo! A fost totuşi cât pe-aci.
Slavă Dătătorului de putere că am ajuns la timp!
— Dar unde ai fost? Şi cum ai ajuns aici? De unde ai
ştiut?
— Nu ştiam că ai probleme. Doar printr-un noroc am
ajuns la vreme. Am fost împreună cu Gray. Tocmai mă
atacase un demon, când Gray m-a transferat, nu ştiu cum,
din biroul directoarei într-un alt loc. Habar n-am unde; era
un loc pustiu, fără nimic în jur. Dar Oryon şi Gray erau
acolo; Oryon fusese grav rănit, iar Gray m-a chemat să-1
vindec.
Rehanne se holbă la ea, abia venindu-i să creadă ce
auzea. De ce era Gray împreună cu Oryon – asta înţelesese
din ce-i povestise Lina. Dar de unde căpătase el talentul de
a aduce pe cineva la el, în ceea ce Tria descrisese ca fiind o
altă axă a timpului? Şi dacă acum avea această putere, de
ce o adusese pe Giselle şi nu pe ea?
Dar imediat se mustră singură pentru această mică
gelozie; n-o chemase pe ea fiindcă avusese nevoie de un
vindecător. Şi totuşi, Giselle nu era o tămăduitoare
puternică. Mai potrivite ar fi fost directoarea, Veronica sau
Tria. De ce nu apelase la ele? Dar Gray nu ştia despre Tria
şi…
 — Gray m-a trimis înapoi, iar el şi Oryon pleacă în
căutarea lui Kress, continuă Giselle să-i explice. Când am
apărut, te-am văzut zăcând aici şi părea că te strangulează
ceva.
— Chiar mă strangula!
Deja pieriseră şi ultimele urme ale letargiei; oricum,
pierduse prea multă vreme. Se ridică în capul oaselor şi
privi în jur.
— Cineva, continuă ea, asasinul probabil, are darul
invizibilităţii. Şi m-ar fi ucis, cu siguranţă, dacă n-ai fi
apărut tu. Iar acum nu poate fi departe. Suntem în pericol
aici.
Şi porni în jos pe scări. Giselle o prinse de braţ.
— N-ar trebui să cerem ajutor directoarei? Rehanne
clătină din cap.
— Directoarea a făcut deja prea multe greşeli. Trebuie
s-o găsim pe Veronica. Dacă există cineva care ne poate
ajuta, ea e aceea.
Cu fiecare utilizare a puterii, Gray era tot mai mândru
de talentele sale nou-descoperite. Pentru prima dată în
viaţă îl încerca dorinţa de a-şi pune forţele la încercare şi de
a testa noi modalităţi de a şi le extinde. Pentru prima dată
înţelegea cum se lăsase Oryon ademenit de ispita puterii.
Devenise nerăbdător să se confrunte cu Kress, încrezător
că va izbuti să-1 controleze şi să înfrângă demonul. Acum
Oryon îl tempera şi-i cerea să fie precaut. Fără îndoială că
se gândea la rana aproape fatală pe care i-o făcuse Kress.
(Dacă fusese Kress; Gray încă nu-şi putea risipi îndoielile.)
— Dacă-1 aducem aici, transferul îl va prinde cu garda
jos şi ne va oferi nouă avantajul surprizei, insistă Oryon.
— Dar ne va lipsi de o armă esenţială, sublinie Gray cu
alte cuvinte ceea ce-i mai spusese de două ori până acum.
Sosirea noastră neaşteptată îl va lua prin surprindere. Iar
dacă are o armă şi încearcă să ne atace, îl pot timite pe el
aici, iar noi îl vom urma şi-1 vom înhăţa cât va fi
dezorientat, înainte de a se dezmetici şi a-şi da seama ce s-
a întâmplat cu el.
— Kress va fi, poate, dezorientat, dar crezi că va fi şi
demonul? Şi ştim că are cel puţin o armă, cea cu care m-a
înjunghiat pe mine. A doua oară nu-1 vom mai lua prin
surprindere. Dacă folosim cercelul pentru a-1 atrage aici şi-
1 imobilizăm cu ajutorul numelui, vom evita să ne irosim
puterile. Dacă însă facem cum spui tu, riscăm să rămânem
fără forţe.
Gray refuză cu încăpăţânare să accepte opiniile
celuilalt. Puterea acumulată în urma schimbului pulsa în
el, îi curgea prin vene, cerea să fie folosită. Se simţea
atotputernic, invincibil.
— Dacă tu nu vrei să vii, mă duc singur, declară fără a
da ascultare acelei voci micuţe care îi şoptea că replica asta
îngâmfată suna exact ca una dintre frazele pe care le-ar fi
putut rosti Oryon înainte.
— Vin, răspunse acesta demn.
Gray îşi savură victoriA. Încordându-şi muşchii
braţelor, strânse pleoapele tare, ca să arate cât de bine se
concentrează. Fiindcă nu putea vizualiza împrejurimile lui
Kress cum făcuse când o trimisese pe Giselle înapoi la
şcoală, şi-1 închipui aşa cum îl văzuse ultima dată,
construind apoi mental imaginea sa şi a lui Oryon de o
parte şi de alta a lui Kress. Neştiind ce se află în jurul lui,
acolo unde se afla el, îşi trimise fluxul de putere în afară, în
căutarea lui Kress, în loc să-1 tragă spre sine, aşa cum ar fi
făcut pentru a-1 aduce pe el aici. Nu simţi nimic din
tranziţie. Şoapta lui Oryon, „Dătătorul de putere să ne
ajuteâl făcu să deschidă ochii.
Se transferaseră într-o sală din piatră cu plafonul
înalt. Pereţii accidentaţi sugerau că ar putea fi o peşteră, în
centru, pe o masă din piatră chiar în faţa lor, zăcea Kress;
era legat, iar în priviri îi scânteia teroareA. În spatele mesei,
trei demoni hidoşi, cu colţii rânjiţi, discutau. Pe unul Gray
îl recunoscu: era cel pe piatră ascuţită, îndreptată spre
pieptul lui Kress. Locul întreg duhnea a sulf.
Ca şi cum imaginea aceasta nu ar fi fost suficient de
înspăimântătoare, Gray ridică ochii şi zări ceva ce-i îngheţă
sângele în venE. În spatele demonilor, pe tronuri aşezate
sus, pe o platformă, şedeau cele două Femei Teribile care îl
răpiseră, îl torturaseră şi-1 transformaseră şi pe el într-o
fiară. Pe chipurile lor de mort se lăţeau rânjete flămânde.
La un gest al lor, două creaturi se repeziră şi-i înhăţară pe
el şi pe Oryon. Gheare tăioase ca nişte pumnale se înfipseră
în braţul lui.
— Gray, du-ne înapoi! strigă Oryon.
Dar frica şi groaza îl paralizaseră, lăsându-1 neajutorat
în prada duşmanului. Fiara care-1 înhăţase îl azvârli ca pe
un fulg peste masă, spre o alta şi, ca pe o minge, demonii
începură să-1 arunce de la unul la altul, prinzându-1 cu
ghearele lor ascuţite până ce începu să sângereze din toate
rănile.
— Grimgrist, prin numele tău şi prin zălogul pe care-1
deţin, îţi poruncesc ţie să mă eliberezi pe mine şi pe colegul
meu, răsună vocea lui Oryon, fermă şi sonoră.
Râsul macabru al Femeilor Teribile îi spulberă lui Gray
şi ultima speranţĂ. În pragul leşinului, era pasat de colo-
colo, în vreme ce demonii ţeseau fire în jurul lui, legându-i
braţele şi picioarele strâns. Firele îi tăiau carnea şi aşa
îndurerată. Fiarele îl azvârliră pe masă, lângă Kress. Câteva
secunde mai târziu ateriză alături şi Oryon, legat şi el
fedeleş. Femeile Teribile se apropi-ară şi se aplecară
deasupra lor, umbrind masa cu aripile desfăcute.
— Aşa deci, Gruefell, ne-ai oferit un ospăţ grozav.
Bravo!
 La cuvintele ei, Gruefell şi ceilalţi doi demoni începură
să alerge şi să ţopăie în jurul mesei, scoţând chiote de
încântare.
— Gray! Şoapta lui Oryon abia ajunse până la eL. Îţi
transmit toată puterea pe care o am. Scoate-ne de aici!
Dar nu putea. Cu Femeile Teribile aici, lângă el, simţea
că îşi pierde minţile rapid.
— Încearcă, îl îndemnă Oryon din nou şi imediat simţi
un val de putere infiltrându-se în el.
Oryon se străduia, făcea tot ce putea. Gray trebuia să
încerce şi el. La urma urmei, din vina lui ajunseseră aici.
Avea datoria să-şi răscumpere greşealA. Închise ochii,
încercă să blocheze urletele şi chiotele care îl înconjurau,
durerea care îl măcina, senzaţia cumplită pe care i-o dădea
firul care-i bloca circulaţia sângelui în mâini şi picioarE.
Încercă să-şi imagineze camera lui de la şcoală, însă chiar
şi cu ochii închişi, tot vedea craniile hidoase ale Femeilor
Teribile.
Una dintre ele îşi trecu pe obrazul lui degetele
terminate cu gheare. Amintirile ce-i reveniră în minte la
gestul ei îi înăbuşiră orice alt gând.
— Mai repede! auzi strigătul lui Oryon ca de la o
distanţă uriaşă.
Încercă din nou, vizualizând disperat patul lui şi al lui
Reece, cu aşternuturile vraişte, aşa cum le lăsau de obiceI.
Îşi imagină că simte sub el nu piatra rece a mesei, ci
salteaua moale a patului… cearşafurile şifonate… pătura
aspră de lână… perna sub cap… Oryon întins pe patul lui
Reece… liniştea şcolii în locul urletelor demonilor.
— Oh! Ai reuşit! izbucni glasul lui Oryon în tăcerea
înconjurătoare. Dar unde-i Kress?
Gray privi în jur, la încăperea familiarĂ. În ciuda
tuturor aşteptărilor, izbutise! Dar la Kress nu se gândise
nici o clipă. Iar acum, toată puterea îi pierise. Oryon se
zvârcolea, încercând să-şi desfacă legăturile de la braţe şi
picioare.
— Trebuie să-1 aduci şi pe el. Altfel o să-1 ucidă.
Repede!
— Nu pot. Nu mi-a mai rămas putere deloc.
— Ce s-a întâmplat? Voi de unde aţi apărut, băieţi?
răsună vocea tremurătoare a lui Reece, de undeva de lângă
uşă.
Gray reuşi să-şi întoarcă puţin capul, suficient cât să-
1 vadă pe colegul lui de cameră ghemuit lângă perete.
— Reece! Direcţionează-ţi puterea spre Gray. Lasă-1 s-
o absoarbă!
La ordinul lui Oryon, Reece făcu un pas spre ei.
— De ce?
— Fără întrebări! Fă-o!
Gray simţi un fir slab, ca atingerea unei pene. Nu!
Cum l-aş putea salva pe Kress? Nu pot! Apoi îşi aminti,
ruşinat, de recenta lui aroganţă, de prostia pe care o făcuse
ignorând sfatul lui Oryon.
— Mai mult, îi ceru el lui Reece.
Atingerea deveni mai fermă şi Gray o absorbI. Îşi
contură în minte imaginea lui Kress zăcând pe masa de
piatră. Aici, comandă în gând. La mine!
Reece abia avu timp să sară într-o parte, f erindu-se
din calea mesei de piatră care ateriză cu un trosnet între
paturi, crăpând podeaua şi zguduind camera, clă-tinându-
se într-o parte şi-n alta înainte de a se stabiliza. Pe ea,
trupul lui Kress luneca de colo-colo, cu mânerul cuţitului
din piatră ieşindu-i din piept.
Când ecoul căzăturii se stinse, glasul lui Oryon sparse
tăcerea:
— Reece, pentru numele Dătătorului de putere,
dezleagă-mă!
Apoi se auzi şi vocea lui Kress, slabă, sfârşită:
 — E prea târziu. Sunt terminat. Dar la fel e şi Gruefell.
Femeile Teribile l-au ucis când aţi dispărut voi.
Şi apoi se aşternu liniştea. Câteva clipe mai târziu,
Oryon confirmă ceea ce Gray bănuia deja:
— E pe moarte.
Abia simţea mâinile lui Reece desfăcând firul care îl
imobiliza. Nu-i mai păsa acum de nimic. Ratase încă o
dată. Kress murea din cauza mândriei şi îngâmfării lui.
Oryon, cel pe care atâta vreme îl dispreţuise, îşi
păstrase capul şi acţionase curajos, în timp ce el se
pierduse cu firea şi se văitase ca un laş. Şi cu toate că
merita cele mai aspre învinuiri, nimeni nu rosti nici un
cuvânt de reproş.
Când scăpă şi de ultimul fir, se ridică în capul oaselor,
frecându-şi braţele şi picioarele rănite. Reece trebuia să-1
dezlege şi pe Oryon. Ferindu-şi privirile de chipul
însângerat al lui Kress, Gray ocoli masa, ieşi pe coridor şi
se împletici spre scări. Nu voia să se ducă undeva anume;
trebuia doar să fugă.
Cineva – nu se uită să vadă cine, dar îşi spuse că era
probabil Veronica – trecu în grabă pe lângă el şi o voce,
poate tot a ei, spuse:
— Stai! Nu te duce mai departe.
Dar nu-i dădu atenţie. Trebuia să fugă. Dar unde se
putea duce ca să scape de el însuşi?
Morţii vorbesc, cei pierduţi sunt regăsiji.
Rehanne şi Giselle ajunseră în capătul scărilor şi se
îndreptară spre curtea interioară. Coridoarele, în mod
normal forfotind la ora aceasta a serii, erau pustii. Toţi
elevii respectau probabil ordinul de a rămâne în camerele
lor.
— De unde să ştim că asasinul nu e cumva prin
apropiere, dacă e invizibil?
 La auzul vocii temătoare a lui Giselle, Rehanne
încetini.
— Cred că îi pot simţi prezenţa, răspunse ea încercând
să-şi ascundă îndoiala din glas. Am mai simţit-o şi înainte,
dar nu ştiam ce e.
Nu era sigură că ar putea sesiza-o însă la vreme
pentru a fugi. N-ar trebui s-o pună pe Giselle în pericol.
Dar fata era deja în pericol; asasinul trimisese o dată
demonul s-o ucidă şi nu va ezita să-1 mai trimită o dată.
— Şi ce ai de gând să faci dacă-i simţi prezenţa?
— Ssst! făcu Rehanne, fiindcă nu putea recunoaşte că
nu avea nici un plan.
Mergând pe vârfuri, pentru a-i da celeilalte de înţeles
că trebuie să facă linişte, îşi continuă drumul prin faţa
sălilor de clasă. Privind spre culoarul cu care urmau să se
intersecteze, văzu în locul lui o arcadă dincolo de care se
înălţa, clar vizibilă, o scară de marmură. Abia îşi stăpâni
un strigăt de surpriză. Mai zărise şi altă dată imagini fugare
ale sălilor tainice aflate într-o altă clădire a şcolii, mai
mare, care constituia o punte între dimensiuni şi deschidea
calea către alte lumi. Intrase o dată sau de două ori în
câteva săli mici, splendid decorate, şi aruncase o privire
scurtă înainte ca imaginile să dispară, înghiţite de
obişnuita lor invizibilitate.
Acum era însă altfel. Scara pe care o zărea nu avea
nimic din atmosfera vagă, ireală, care înconjurase sălile
acelea; dimpotrivă, se întindea în faţa ei solidă,
ademenitoare. Aruncă o privire spre Giselle şi, din
înfăţişarea ei uluită, îşi dădu seama că şi ea o vedea.
Intraţi pe fiecare uşă care vi se deschide în faţă, îi
sfătuise de atâtea ori magistrul Tumberlis. Rehanne îşi
amintea foarte bine lecţiile în care Moşu' Tumbă le vorbise
despre caracterul multidimensional al şcolii, spunându-le
că abilitatea de a vedea şi de a explora sălile şi culoarele
care îţi apăreau în faţă pe neaşteptate constituia semnul
unui nivel de dotare superior.
În ciuda nevoii presante de a o găsi pe Veronica, scara
aceea splendidă o îmbia. Probabil că Giselle simţea şi ea
aceeaşi atracţie, fiindcă trecu pe sub arcadă în vreme ce
Rehanne ezită.
— Trebuie să intrăm, şopti ca în vis, şi începu să urce
treptele.
Rehanne o urmă cu paşi înceţi, temându-se că fac o
mare greşeală. Era abia la jumătatea scărilor, când Giselle
ajunse deja sus.
— Aşteaptă-mă! strigă, dar fata nu-i dădu atenţie.
Întorcând capul, constată cu spaimă că holul familiar
al şcolii dispăruse; uşi aurii, închise, blocau arcada. Poate
că fuseseră atrase în cine ştie ce capcană.
— Giselle! strigă alarmată.
— Grăbeşte-te, Rehanne! Vino să vezi ce-i aici!
Cuvintele ei păreau că se pierd în depărtare şi
Rehanne urcă în viteză restul treptelor. Se afla pe un
coridor mărginit pe o latură de ferestre în culoarea ambrei,
prin care lumina ce pătrundea de afară avea o strălucire
auriE. În capătul coridorului se vedea o încăpere în care
Giselle intrase deja. Rehanne se grăbi s-o prindă din urmă.
Era o sală circulară, fără mobilier, fără ferestre, fără
alte uşI. În pardoseala din marmură albă erau încastrate
inele dintr-un fel de metal, fiecare într-o altă culoare,
distanţate astfel încât o persoană de înălţime medie să
poată păşi dincolo de ele, pe placa de marmură care
despărţea un cerc de altuL. În centrul inelelor se afla un
disc auriu, suficient de mare ca un om să poată sta pe el în
picioare.
Cu braţele pe lângă corp, Giselle stătea pe discul acela
şi se uita în sus, cu o expresie fascinată. Rehanne ridică şi
ea privirea. Plafonul boltit al încăperii era decorat cu
aceleaşi cercuri colorate, ca podeaua, iar în centru un disc
auriu părea suspendat în aer, sub cupolă, chiar deasupra
discului din pardoseală.
— Ce e acolo? Ce vezi? o întrebă.
Dar Giselle nu răspunse, părând că nici măcar n-a
auzit. Rehanne îşi spuse că trebuie să ajungă la ea, dar
simţea o reticenţă stranie la gândul că va fi nevoită să
treacă peste cercurile acelea metalice. Se opri în faţa
primului, un inel galben, trase adânc aer în piept şi păşi
peste el, atentă să nu-1 atingă cu piciorul. O furnicătură ca
un curent electric slab o străbătu când trecu pe deasupra
lui. Nu era neplăcut, dar nici nu-i alungă temerile.
Următorul inel era albastru şi, când păşi dincolo de el,
un fior îngheţat o scutură, sporindu-i frica. Traversarea
celui de-al treilea cerc, unul albastru deschis, îi stârni o
greaţă cumplită, care o făcu să se prăbuşească în genunchi
de cealaltă parte a benzii metalice, cu stomacul întors pe
dos. Slăbită, tremurând, se ridică în picioare şi privi în faţă.
Alte două cercuri se aflau înaintea ei, unul roşu strălucitor,
iar celălalt violet. Strigă din nou la Giselle, dar nici de
această dată nu primi vreun răspuns. Prietena ei stătea
nemişcată, de parcă ar fi fost o stană de piatră.
Luându-şi elan, Rehanne sări peste inelul roşu. O
fierbinţeală feroce o învălui. Simţea carnea arzându-i parcă.
Dacă s-ar opri, probabil că n-ar mai putea să se mişte, aşa
că se avântă dincolo de cercul violet. Oroarea morţii puse
stăpânire pe ea. Un urlet îi ţâşni din piept. Avea impresia
că alunecă într-un mormânt deschis. Hohotind isteric, se
târî pe pardoseală, spre discul auriu, şi se prinse de
picioarele lui Giselle.
Deodată se simţi parcă pe o insulă de serenitate.
Spaima îi dispăru. Se ridică şi o privi pe Giselle, se întinse,
o luă de umeri şi începu s-o scuture. Fata se smulse din
mâinile ei şi o împinse fără a rosti un cuvânt. Teama
începu s-o cuprindă din nou. Se repezi iar la Giselle, trase
de ea şi o dădu jos de pe disc. Clipind derutată, Giselle
strigă:
— Nu! N-ai nici un drept! Vorbeam cu fratele meu. Şi
continuă să se zbată, dar Rehanne o ţinu strâns.
— Revino-ţi, Giselle! Fratele tău e mort. Nu cu el
vorbeai.
— Ba da. Era chiar aici, replică ea plângând şi arătând
cu mâna spre discul de sus. Apoi, răsucindu-se brusc, se
smulse din mâinile ei şi sări din nou pe disc. Rehane o
prinse şi începu să tragă de ea până ce o dezechilibră şi,
împingând-o în partea cealaltă, din elan, se pomeni că
păşeşte ea pe disc.
Calm. Alinare. Seninătate. Ridică ochii spre discul de
sus. O figură privea spre ea. A lui Fenton. Zâmbetul lui
larg, familiar. Părul roşcat, ciufulit, aşa cum îl ştia
dintotdeauna.
— Rehanne, o strigă el pe un ton vesel. Voisem să-ţi
spun ceva, dar n-am mai avut ocazia. Şi nu-mi pot lăsa
treburile neterminate. Făcu o pauză, timp în care zâmbetul
i se şterse, apoi continuă: Mi-am amintit ceva ce mi-a spus
Kress. Ştii, nu era uşor să fiu colegul lui de cameră.
Totdeauna se lăuda cu ceva, iar eu nu prea mai eram atent
la ce spune. Dar îmi amintesc că, puţin mai devreme în
seara în care a fost sfâşiat, tot bătuse toba că în curând va
avea mai multă putere decât oricând în viaţa lui. L-am
întrebat cum urma s-o obţină şi mi-a zis: „Chantal o să mă
ajute. E o mică depravată, dar are nişte talente utile. Am
ademenit-o cu o pereche de cercei şi cu promisiuni pe care
n-am de gând să le respect.” A început să râdă şi cred că şi-
a dat seama că spusese cam prea multe. „Să-ţi ţii gura”, m-
a atenţionat. „Altfel, ţi-o închid eu pe vecie.” Nu m-am
speriat, dar n-am mai spus nimănui altcuiva. Dar nu Kress
m-a ucis, ci un demon. Cred…
 Giselle o împinse de pe disc şi căzură amândouă pe
podea, bătându-se şi trăgând una de alta, până ce se
rostogoliră, încleştate, peste inelul violet. Rehanne se ridică
ameţită, tremurândă, pradă unui presentiment negru.
Giselle zăcea ghemuită, gemând scuturată de fiori.
Rehanne întinse o mână şi-i atinse umăruL. Încet, fata se
întinse. Privirea pe care o îndreptă spre ea era ternă, însă
normală, sănătoasă.
— Trebuie să plecăm de aici.
Giselle încuviinţă. Ajutându-se una pe alta, se ridicară
în picioare şi străbătură restul inelelor de pe podea.
Rehanne le simţea şi acum efectele, dar mai slab ca la
venire, iar Giselle părea prea împietrită pentru a mai da
atenţie acelor senzaţii ciudate. Când ajunseră la uşă şi
intrară pe coridorul cu ferestre de culoarea ambrei, se
opriră de parcă avuseseră amândouă acelaşi gând.
— Chiar am vorbit cu fratele meu, spuse Giselle pe un
ton mirat. I-am văzut figura în discul auriu. Mi-a spus să
nu mă învinovăţesc pentru moartea lui. Fusese prost
dispus şi gonise cu calul peste un câmp periculos, căzuse,
piciorul îi rămăsese prins în scară şi calul îl târâse astfel pe
pământul stâncos. Murise deja de mult când am ajuns eu
la el şi fireşte că nu l-am mai putut vindeca.
Şi privi în ochii lui Rehanne cu o expresie care parcă o
sfida să-i spună că toate astea nu-s decât aiureli.
— Te cred, o asigură ea. Când am păşit pe disc, eu l-
am văzut pe FentoN. Îi povesti pe scurt ce-i zisese
roşcovanul, apoi adăugă: încă mai vorbea când m-ai tras tu
la o parte. Nu ştiu ce altceva voia să-mi mai spună, dar
sper că a fost suficient pentru a-1 lăsa să se odihnească în
pace.
Giselle încuviinţă.
— Parcă aşa a fost să fie, să venim aici şi să vorbim cu
ei. Pentru binele lor, dar şi pentru al nostru.
 Rehanne dădu din cap dar, frapată de implicaţiile
cuvintelor ei, se opri brusc. Desigur că aşa a fost să fie, aşa
a trebuit; altfel uşa nu s-ar fi deschis în faţa lor. Nu-i părea
rău pentru experienţa pe care tocmai o avusese, vorbind cu
morţii, dar nu-i plăcea senzaţia că era un pion într-un joc
pe care nu-1 înţelegea.
Lumina filtrată prin ferestre era mai palidă acum; se
făcea târziu. Rehanne porni în grabă spre scara de
marmură, urmată de Giselle. Un mieunat sonor o
încremeni locului. Se răsuci pe călcâie. O pisică argintie
venea spre ea, cu coada ridicată în aer, ca un stindard.
Torcând, se frecă de picioarele ei.
— Pisoiul lui Maridel! El trebuie să fie! exclamă ea şi
ridică motanul, luându-1 în braţe.
— Dar de unde a apărut? se miră Giselle.
— Nu ştiu, însă e unul dintre lucrurile dispărute. Să i-
1 ducem lui Maridel.
Coborâră scările în grabă, intrară pe coridorul familiar
şi se îndreptară direct spre camera lui Maridel.
Trupul cald al pisicii şi huruitul uşor pe care-1 scotea
torcând erau liniştitoare şi Rehanne îi mângâie blana moale
în timp ce aşteptau la uşă. Cam prea mulT. Îngrijorată,
ciocăni din nou, mai tare.
În sfârşit, un glas timid se auzi dinăuntru:
— Cine e?
Fireşte că le era teamă să deschidă, după tot ce se
întâmplase; ar fi trebuit să-şi dea seama de asta.
— Sunt eu, Rehanne. Şi Giselle. Am găsit pisica lui
Maridel.
Uşa se deschise vreo doi centimetri. O pereche de ochi
înfricoşaţi priviră afară. Rehanne ridică pisica la vedere.
— Rază de Lună! Maridel îi smulse motanul din braţe
şi-1 strânse la piept, lipindu-1 de rochia de flanel trasă –
ciudat – peste o cămaşă de noapte din mătase. Oh, Rază de
Lună, mi-am făcut atâtea griji pentru tine! Unde ai fost,
motănel obraznic?
Apoi ridică privirea şi îşi dădu părul la o parte din ochi.
— Unde l-ai găsit? întrebă ea repezit, ca şi cum ar fi
suspectat-o pe Rehanne că-i ascunsese pisica.
— Pe coridor, lângă scări, răspunse ea, fără a-i mai
explica la ce coridor şi la ce scări se referea de fapt.
Acum, că înapoiase motanul, nu mai voia decât să
plece. Maridel reintră în cameră şi dădu să închidă uşa, dar
pisica scoase un mieunat sonor şi întinse o labă spre
Rehanne. Uşa rămase deschisĂ. Îngropându-şi faţa în
blana ei, Maridel spuse:
— Rază de Lună zice că am fost nepoliticoasă. Ar
trebui să vă invit în cameră, dar Debra s-a culcat. Nu se
simte prea bine, aşa că…
— Nu-i nimic, interveni Rehanne repede. Noi trebuie să
plecăm.
Pisica miorlăi şi mai tare, se zvârcoli, sări din braţele
stăpânei lui şi începu să se frece de picioarele lui Rehanne,
împingând-o parcă înăuntru.
— Cred că ar fi mai bine să intri, spuse Maridel. Rază
de Lună insistă.
— Aşa cred şi eu, şopti Giselle. Pisica are o aură
pozitivă. Poate că ne va fi de ajutor.
Gray rătăci pe culoarele şi prin sălile pustii ale vechii
şcoli părăsite, fără a şti cum ajunsese iar aici şi fără a-i
păsa, de fapt. Locul se potrivea cu starea lui de spirit –
praful, mobilierul rupt, mirosul de lemn putred… Şi în
primul rând pustietatea.
Singurătatea era bună pentru el. Nu merita să trăiască
alături de alţi oameni. Nu le putea suporta acuzaţiile. Sau
mila. Bietul Gray! Bietul, prostul de Gray! Avea puteri pe
care nu ştia că le are, nu ştia cum să le folosească şi nu
putea învăţa să le controleze. Prost şi incapabil, ăsta era el.
 El era vinovatul. Nu doar pentru moartea lui Kress, ci
pentru totul. Pentru că nu-şi folosise puterea mai devreme.
Pentru că o utilizase în mod greşit. Pentru că refuzase să-1
ajute pe Oryon când i-o ceruse directoarea prima dată,
înainte să înceapă şirul asasinatelor.
Dacă ar fi făcut ce i se ceruse, dacă n-ar fi fost atât de
încăpăţânat, n-ar mai fi murit atâţia oameni. Veselul,
glumeţul Fenton… Dwayne, doar un copil… Kress… Kress,
care nu fusese o victimă nevinovată, aşa cum fuseseră
ceilalţi; dar nici n-ar fi meritat să moară aşa.
Sacrificat de demoni! Ucis pentru a satisface setea de
sânge a Femeilor Teribile. Măcar acum demonul Gruefell
era mort – dacă puteau fi crezute ultimele cuvinte ale lui
KresS. Însă mai erau încă doi demoni, rămaşi să terorizeze
întreaga şcoală. Oare ar putea face el ceva pentru a-i opri?
Sau orice efort al lui risca doar să înrăutăţească lucrurile?
Poate că, dacă nu s-ar mai amesteca, dacă i-ar lăsa pe
ceilalţi să se ocupe…
Ajuns în salon, luă un picior al unui scaun rupt şi
începu să deseneze cu el în praful de pe jos. Preocupat de
amărăciunea lui, nici nu-şi dădu seama ce desenează,
decât atunci când o rază de soare pătrunse prin fereastră şi
lumină pardoseala preţ de o clipă. Era un soi de portret al
satirului.
Satirul… Oare ce era el? Gray avea senzaţia pregnantă
că nu era o creatură rea. L-ar ajuta, oare? Ar putea? Merita
să încerce.
Îşi amintea sala cu oglinzi, în care îl văzuse pentru
prima datĂ. Închise ochii şi încercă să-şi recreeze în minte
încăperea în fiece detaliu – oglinzile în ramele lor sculptate,
oaspeţii în veşminte de epocă, satirul însuşi, privind peste
umăr, la propria sa reflexie în oglindă. Amănunt cu
amănunt, recreă întreaga scenă în închipuire. Când simţi
că a inclus absolut tot ce-şi amintea, deschise ochiI. În faţă
îşi văzu imaginea oglindită, în spatele lui, satirul zâmbea.
Când Lina ajunse la şcoală, era deja întuneric de mult.
Masa de seară se sfârşise; şcoala era învăluită în tăcere, cu
uşile încuiate. Nu voia să bată şi astfel toată lumea să afle
de sosirea ei. Dacă s-ar fi putut transforma, intrarea în
clădire n-ar mai fi fost o problemă. Aşa însă, nu vedea nici
o soluţie. Procedeul pe care-1 folosise ca să iasă din casa
lui Shardan nu-i era util aici; şcoala era păzită împotriva
unor astfel de vrăji şi nici măcar nu avea talismanul la ea.
Probabil că va trebui să trezească pe cineva pentru a-i
deschide, însă înainte de asta ar fi bine să se ducă prin
spate şi să încerce intrările de acolo. Poate că nu erau la fel
de bine păzite.
Îşi croi uşor drum la lumina ferestrelor de la etajele doi
şi trei. La primul nu se vedea nimic, deci salonul rămăsese
închis şi ordinul directoarei ca fiecare să rămână în camera
lui era încă în vigoare. N-ar trebui s-o surprindă asta, îşi
spuse, deşi avea impresia că lipsise zile întregi, nu doar
câteva ore. Era greu de crezut că atât de multe se
întâmplaseră într-o singură după-amiază.
Privind spre ferestrele de la etajul al doilea, observă cu
surprindere lumina aprinsă în camera lui Oryon; îl crezuse
încă rătăcind într-un alt timp. Dar probabil că în cameră
era doar colegul lui, Troy. O umbră întunecată apăru în
fereastră. Privi atentă. Era Oryon, nu Troy! Fără îndoială.
Dacă i-ar putea atrage atenţia…
Se aplecă şi căută câteva pietricele, strânse un pumn,
se ridică şi începu să le arunce spre fereastră, folosindu-şi
puterea pentru a nu rata ţinta. La una dintre ele azvârli
prea tare şi geamul se sparsE. Îl văzu pe Oryon dând
perdeaua la o parte şi privind în joS. Îi făcu semn cu mâna.
— Oryon, Lina sunt! strigă ea cu vocea înăbuşită. Am
rămas încuiată pe afară. Ajută-mă să intru!
 El scoase capul pe fereastră şi o privi lung.
— Poţi să urci pe frânghie? o întrebă.
— Da.
— Aşteaptă.
Dispăru de la geam şi Lina studie celelalte ferestre,
sperând că nu i-a auzit nimeni. Aşteptarea se prelungi,
într-un târziu, Oryon reapăru şi-i aruncă o frânghie lungă.
Făcuse noduri din loc în loc, ca să poată urca mai uşor.
Lina se căţără fără probleme, iar când ajunse sus, el o
prinse de mână şi o trase peste pervaz. Apoi ridicară
împreună frânghia.
— Ce s-a întâmplat aici? întrebă ea aruncând o privire
fugară în jur. Când te-ai întors? Şi cum?
Troy şedea lângă biroul său, cu ochii mari şi în mod
clar stânjenit. Privea agitat, când spre Oryon, când spre ea.
— Eu să plec? întrebă şi porni spre uşă, mergând cu
spatele, sperând probabil să primească un răspuns
afirmativ.
— Nu, rămâi, replică Oryon repede, înainte ca Lina să
poată spune ceva. Apoi, văzând-o că se încruntă, adăugă:
Deja au fost prea multe secrete. De asta au murit oameni.
Suntem cu toţii implicaţi, întreaga şcoală. Şi trebuie să
colaborăm unii cu alţii.
Lina hotărî să nu piardă timpul discutând cu el în
contradictoriu, deşi avea încă îndoieli. Troy era doar în anul
al doilea, iar ea nu-şi amintea exact ce talente avea el, însă
ştia sigur că are abilitatea de a bloca exercitarea puterii.
Acest dar putea fi util, dar nu voia s-o împiedice pe ea să
facă schimb de putere cu Oryon.
— Troy e un domolitor, spuse acesta, de parcă i-ar fi
citit gândul. Dacă situaţia se agravează, poate că vom avea
nevoie de talentul lui. Şi nu ne putem aştepta să ne ajute
dacă nu ştie ce se petrece.
 Lina ridică din umeri, acceptând punctul lui de vedere
fără a fi totuşi de acord cu el.
— E posibil ca Kress să fie mort, spuse Oryon pe
neaşteptate. Demonii l-au ucis. Aproape că ne-au terminat
şi pe mine, şi pe Gray. El a reuşit să ne transfere de acolo
la timp, dar când l-a putut lua şi pe Kress, deja îi
înfipseseră un cuţit în piept şi era pe moarte. Gray se
învinovăţeşte pentru asta. A fugit undeva şi acum nu ştiu
unde e. Veronica a venit şi m-a trimis să-1 caut, iar ea a
încercat să-1 ajute pe Kress. Am încercat să-1 găsesc pe
Gray, dar probabil că s-a transferat iar undeva. Tipul are o
putere extraordinară; ciudat e că şi-a dat seama de ea atât
de târziu.
Lina îşi spuse că Veronica şi Tria l-au salvat, poate, pe
Kress, dar ei una nu-i păsa, iar Oryon habar n-avea. Alte
lucruri erau mai importante acum.
— Ce-i cu Rehanne întrebă ea? Ce-a mai făcut?
Rehanne era o bună executantă, dar nu avea deloc
iniţiativă; în nici un caz nu o vedea acţionând de una
singură.
— Nu ştiu. Când l-am căutat pe Gray, am încercat să
dau şi de ea, dar n-am găsit-o; nu era în camera ei. Poate
că a chemat-o Gray şi a luat-o cu el, acolo unde s-o fi dus.
Lina se strâmbă. Contase pe ajutorul fetei, deşi asta
fusese înainte de a şti că Oryon se întorsese. Acum ar
putea colabora cu el, dar ştia că n-ar reuşi să-1 manipuleze
aşa cum ar fi manevrat-o pe Rehanne.
— Sunt şi un localizator, interveni Troy pe neaşteptate.
Nu pot localiza o persoană care se află într-un alt plan,
fireşte, dar dacă e aici, în acest plan, o pot face.
Lina îşi încruntă sprâncenele, exasperată.
— De ce n-ai spus asta mai devreme? Te-am fi putut
folosi ca s-o găsim pe Giselle. Ea s-a întors?
 — Nu ştiu unde-i acum, dar o vreme a fost cu mine şi
cu Gray. Ea m-a vindecat când un demon mi-a sfâşiat
umărul. Gray a trimis-o înapoi la şcoală înainte de a porni
noi doi în căutarea lui Kress şi de atunci n-am mai văzut-o.
— Înţeleg că sunt încă multe lucruri pe care nu mi le-
ai spus, dar detaliile mai pot aştepta, decise Lina. Ar trebui
să ne apucăm de treabă.
— Într-o clipă. Dar tu nu mi-ai spus unde ai fost şi
cum ai rămas încuiată pe dinafară.
Lina se trânti pe un scaun şi povesti pe scurt aventura
prin care trecuse, descriind cum scăpase mai întâi de
Ardrey şi apoi de ShardaN. Îi spuse despre ambiţiile
acestuia din urmă, dar nu pomeni nimic despre arma pe
care el i-o dăduse şi nici despre capacitatea lui de a-i
conferi ei înfăţişarea directoarei.
— N-ar trebui să te duci mai întâi la directoare şi să-i
spui despre acest Shardan? întrebă Oryon.
— Dacă ea nu mă cheamă, nu. Şi ea ne ascunde unele
lucruri.
— Bine. Atunci, să trecem la treabă. Troy, fă ce trebuie
să faci pentru a-i găsi pe Gray şi Rehanne.
— Am făcut-o deja, răspunse puştiul blonziu. Nu-1 pot
localiza pe Gray, dar Rehanne şi Giselle sunt împreună, în
camera lui Maridel.
Lina sări în picioare.
— Să mergem!
— Prea târziu, obiectă Troy. Scările sunt păzite.
— Oryon le poate debloca. A mai făcut-o şi înainte.
— Da, dar… Staţi puţin! Mă întorc imediat.
Cu aceste cuvinte, Oryon ieşi în fugă din cameră şi se
întoarse două minute mai târziu, aducându-1 cu el pe
Reece.
— Puterile mele sunt scăzute acum, le explică el. Reece
e un intensificator; îmi va da un surplus de putere, dacă voi
avea nevoie. Şi, apropo, zice că Veronica şi asistenta ei l-au
dat afară din cameră când au încercat să-1 vindece pe
Kress, iar când el s-a întors, mai târziu, dispăruseră cu
toţii, aşa că nu ştie dacă au reuşit sau nu să-1 salveze.
— Chiar şi masa de piatră dispăruse, împreună cu
toate distrugerile făcute, interveni Reece.
— Lăsaţi asta acum! Să mergem sus!
În maiou şi chiloţi, Reece nu părea deloc dornic să
pornească în această aventură, aşa cum nu era nici Troy.
Dar amândoi îi urmară pe Oryon şi Lina spre scări.
O adunare, o răsfirare.
Gray se întoarse lent cu spatele spre oglindă, privind
spre locul în care păruse să se afle satirul. La fel ca înainte,
încăperea era goală, oaspeţii şi satirul fiind vizibili doar ca o
reflexie în oglindă. Se răsuci din nou spre imaginea
reflectată în luciul sticlei. Creatura zâmbi, arătă în spate,
se întoarse şi îşi croi drum prin mulţime spre uşa aflată de
cealaltă parte a camereI. În prag se opri şi, privind spre
Gray, îi făcu semn să vină, apoi ieşi.
Gray se întoarse şi el, zgâindu-se la încăperea goală.
Văzu într-adevăr o uşă în capătul opus, una pe care n-o
zărise până atunci. Era deschisă, aşteptând parcă. Se grăbi
spre ea.
Uşa ducea către o scară îngustă, cufundată în
întuneric. Pipăind, începu să coboare. Jos, o a doua uşă
dădea într-un fel de grădină mică, închisă. Se făcuse deja
noapte, unica sursă de lumină fiind cea a stelelor, aşa încât
lucrurile din jur abia se distingeaU. În mijlocul grădinii se
afla ceva ca un bolovan, pe care se zărea cocoţată o siluetă.
Satirul!
Creatura îşi duse mâinile la gură şi imediat sunetul
înalt, ademenitor, al naiului, umplu aerul nopţii. Gray se
simţea vrăjit de muzică, alinat şi liniştit.
 Habar n-avea de când cânta; notele îl învăluiau într-o
dulceaţă atemporală. Iar când muzica se încheie, Gray îşi
spuse că armoniile îi vor rămâne în suflet pentru
totdeauna. Silueta se ridică şi se apropie de el. Era un om,
nu un satir.
— E vremea să intrăm, îi spuse.
Gray clipi şi recunoscu locul în care se aflau. Chiar şi
pe întuneric putea recunoaşte curtea interioară a şcolii. Iar
ceea ce i se păruse a fi un bolovan era de fapt bazinul
fântânii arteziene. La lumina de pe coridor îşi dădu seama
că persoana care îl vrăjise cu muzica ei era Viad, elevul din
anul întâi care avea darul de a transmite armonii sonore.
— Veronica m-a trimis să te aduc, îi explică el.
Prietenii tăi te aşteaptă la etajul trei, în camera lui Maridel.
— La etajul trei? Acolo stau fetele şi scările sunt păzite.
— Grăbeşte-te şi vei vedea că paza a fost suspendată.
— Dar cine e Maridel? Eu n-o cunosc. Şi de ce sunt
prietenii mei la ea în cameră?
— E o elevă din anul întâi. Prietenii tăi o cunosc. Stă în
a doua cameră pe stânga, când urci scările. Du-te înainte
de a fi reluată paza.
Gray ajunsese deja la jumătatea scării când îşi dădu
seama că Viad nu-1 urmase şi că nici nu-i spusese care
erau „prietenii” care îl aşteptau.
Rehanne intră în camera lui Maridel. Rază de Lună
torcea lipit de picioarele ei. Maridel le făcu semn ei şi lui
Giselle spre scaunele de la cele două birouri, iar ea se aşeză
pe pat. Colega ei stătea întinsă în celălalt pat, cu cuvertura
trasă până sub bărbie şi faţa palidă, încadrată de părul
negru.
Giselle dădu să se aşeze, dar imediat sări şi se îndreptă
spre ea, întrebând:
— Ce s-a întâmplat? Eu sunt o vindecătoare. Te pot
ajuta.
 Rază de Lună îi tăie calea şuierând şi se repezi la ea,
muşcând-o şi zgâriind-o.
— Au! Nu! Opreşte-te! ţipă Giselle, lovind pisica şi
trăgându-se înapoi.
Maridel făcu un pas şi luă motanul în braţe.
— Pisoi rău! îl certă ea.
Fără a scăpa animalul din ochi, Giselle continuă să se
dea înapoi, spre scaun.
— Nu vrea s-o vindec pe… cum o cheamă pe colega ta,
Debra?
Maridel încuviinţă cu un semn din cap.
— De ce? Poţi să afli? întrebă Rehanne, intrigată de
comportamentul straniu al pisicii.
— O să încerc.
Maridel se aşeză din nou pe pat, ţinând motanul
strâns în braţe şi îşi îngropă faţa în blana lui argintie. După
o clipă ridică fruntea; părul îi acoperea ochii aproape în
întregime.
— Nu vrea să-mi spună, le înştiinţă ea. Unicul lucru pe
care l-am aflat de la el e că boala Debrei nu e gravă.
Rehanne era totuşi sceptică. Fata zăcea cu ochii
închişi, iar pielea îi era galbenă ca de ceară. Părea să nu fi
remarcat sosirea lor, deşi ţipetele lui Giselle ar fi trebuit s-o
trezească dintr-un somn obişnuit. Parcă era însă în comă.
Poate că Giselle ar fi trebuit să mai încerce o dată, în vreme
ce Maridel ţinea pisica. Tocmai voia să sugereze asta, când
se auzi un ciocănit în uşă.
— Rehanne e acolo? se auzi vocea Linei.
Rehanne sări şi alergă spre uşă. Ignorând-o pe
Maridel, care îi strigă să fie atentă, deschisE. În prag se
afla, într-adevăr, Lina, dar nu era singură: împreună cu ea
veniseră Oryon, Troy şi Reece. Rehanne se holbă la ei,
nevenindu-i să creadă, până ce Lina întrebă:
— Ei, ai de gând să ne laşi să intrăm?
 — Nu! ţipă Maridel, dar Rehanne se dădu la o parte,
făcându-le loc.
Troy şi Reece erau vizibil stânjeniţi să se afle în camera
unor fete în toiul nopţii. Privirea acestuia din urmă zăbovi o
clipă asupra Debrei, în pat, după care băiatul întoarse
capul, roşu la faţă. Lina înaintă între paturi şi arătă cu
degetul spre fata culcată:
— Ce-i cu ea?
— E bolnavă, îi răspunse Rehanne.
— Şi pisica nu-mi dă voie s-o vindec, adăugă Giselle.
— Pisica? se răsuci Lina în loc, privind spre Maridel şi
ghemul de blană din braţele ei.
Rază de Lună căscă şi întoarse capul.
— Nu vă pot oferi un loc să staţi, îmi pare rău, spuse
Maridel pe un ton plângător, care mai degrabă sugera că îi
invită să plece din camera ei.
— O să stăm pe jos, replică Oryon. Trebuie să
discutăm.
— Dar e târziu! Iar Debra nu se simte bine.
— Nu contează cât e ceasul. Au murit oameni, demonii
umblă liberi, suntem cu toţii în pericol şi, ca să
preîntâmpinăm alte morţi, trebuie să facem ceva în seara
asta.
Oryon se aşeză pe podea între cele două birouri, iar
Lina se trânti lângă el. Reece şi Troy rămaseră în picioare,
acesta din urmă rezemându-se de colţul unui birou.
— Dar de ce ne implicaţi pe mine şi pe Debra? Noi n-
avem nimic de-a face cu crimele sau cu demonii! protestă
Maridel.
— Şi crezi că sunteţi în siguranţă? o întrebă Lina.
Suntem implicaţi cu toţii, toţi cei din şcoală.
Maridel se ridică, fără a-şi lăsa pisica din braţe.
 — Atunci hai să trezim pe toată lumea şi să convo-căm
o adunare generală. La care s-o chemăm şi pe directoare; ar
trebui să fie şi ea aici.
Lina clătină din cap.
— Directoarea pare că lasă totul pe umerii noştri. Iar
noi o să rezolvăm problema.
— Aveţi vreun plan? întrebă Rehanne, abia îndrăznind
să spere că Lina va putea rezolva într-adevăr ceva, însă
dorind cu disperare să creadă că da.
— Am o idee…
Dar o bătaie în uşă întrerupse cuvintele Linei. Maridel
scoase un mormăit exasperat. Reece, aflat cel mai aproape
de uşă, o deschise de-o palmă, privi afară şi apoi se trase
într-o parte. Gray intră în camerĂ. Înfăţişarea lui frântă îi
stârni îngrijorare lui Rehanne. Nu se bărbierise şi nu-şi
schimbase hainelE. Îl strigă şi se apropie de el, printre cei
ghemuiţi pe jos. El părea că n-o văzuse; privea ţintă spre
Oryon. Dar Lina îi adresă imediat o întrebare tăioasă ca o
lamă de cuţit:
— De unde ai ştiut unde suntem?
N-ar fi trebuit să-i vorbească pe un ton atât de
acuzator, îşi spuse Rehanne; trecuse deja prin prea multe.
El clipi şi se întoarse spre Lina, trezindu-se parcă dintr-un
vis.
— Viad m-a trimis.
— Viad? Dar cum…? Lina se întrerupse însă brusc şi
în clipa următoare pocni din degete. Veronica! Ea a aranjat
totul! Ei, nu şi crimele, fireşte. Numai situaţia asta în care
noi trebuie să le rezolvăm, să oprim asasinul şi să
înfrângem demonii. Aşa lucrează ea; mi-am dat eu seama
de asta! Nu face nimic pe faţă, ci manipulează oamenii.
Conduce şcoala şi ne manevrează de parcă am fi nişte piese
pe o tablă de şah. Iar directoarea nu-i decât o marionetă.
 Se opri, gâfâind şi încruntându-se la feţele din jur, care
o priveau uluite. Avea dreptate, Rehanne era sigură de asta,
deşi ceilalţi o credeau probabil dusă cu plutA. Întinzându-
se printre Reece şi Troy, Rehanne îşi puse braţul în jurul
lui Gray.
— Am fost atât de îngrijorată pentru tine!
El nu reacţionă, nici măcar n-o privi, ci îi spuse Linei:
— Nu cred una ca asta despre directoare.
— Dar e adevărat, indiferent dacă tu crezi sau nu.
Mâine am să vă dovedesc. Ştiu câteva trucuri de care
Veronica n-are habar. Şi cred că am să aranjez astfel încât
directoarea s-o ia prin surprindere.
Rehanne nu era încântată de modul în care Lina
preluase frâiele, dar ceilalţi păreau dispuşi să accepte acest
lucru.
— Cum adică? întrebă Giselle. Dar Lina ridică din
umeri.
— Asta mai poate aştepta. Ne-am adunat aici ca să-1
găsim pe ucigaş înainte să dea el – sau ea – peste noi.
— Păi, se pare că el sau ea sau ce-o fi n-are nici o
problemă să ne găsească atunci când vrea, sublinie
Rehanne.
Maridel scoase un suspin şi strânse pisica la piept.
Troy strecură o privire speriată spre uşă.
— Nu e nici un el, nici o ea, interveni Reece. E un
demon.
— Demonul sau demonii sunt cei care ucid, preciză
Oryon, dar cineva i-a invocat. Cineva îi controlează, sau cel
puţin încearcă. Fiindcă nu sunt uşor de controlat. Kress a
învăţat asta pe pielea lui. Apoi se întoarse spre Reece şi-1
întrebă: Ce s-a întâmplat după ce am plecat eu? Kress a
murit?
— Nu ştiu. Poate că nu. Veronica şi asistenta ei l-au
luat din cameră.
 Gray ridică din umeri şi deveni chiar mai palid, dacă
era posibil aşa ceva. Rehanne încercă să-1 îmbrăţişeze.
Blând, dar cu o mişcare fermă, el o împinse şi se aşeză pe
singurul scaun care rămăsese liber la birou.
— Dacă a murit, îi spuse Oryon privind spre el, nu e
vina ta, Gray. Tu ai făcut tot ce-ai putut.
— Ştii bine că nu-i adevărat. Dacă te-aş fi ascultat şi
aş fi procedat aşa cum voiai tu, l-am fi putut salva.
— N-ai de unde să ştii asta. Nu te mai chinui gân-
dindu-te la ce-ar fi putut fi.
— Aşa e, interveni Lina. N-avem timp acum să ne
analizăm greşelile trecute. Trebuie doar să nu mai facem
unele noi.
— Şi deci ce propui? întrebă Giselle.
— În primul rând, să ne împărtăşim toate informaţiile
pe care le deţinem. Vreau să aflu tot ce s-a întâmplat cât
timp am fost în Millville. Şi am sesizat aici ceva ce ne-ar
putea fi de ajutor, adăugă Lina întorcându-se spre
Rehanne. Oryon mi-a povestit deja ce s-a petrecut cu el şi
cu Gray. Tu ce-ai făcut? Ce idei ţi-au mai venit?
Rehanne aruncă o privire spre Reece. Simţi cum
roşeşte în timp ce mărturisi cum se întrebase de ce toată
nebunia asta nu se întâmplase cu un an în urmă şi cum se
hotărâse să se ducă la etajul băieţilor pentru a-1 lua pe
Reece la întrebări.
— Adică m-ai suspectat pe mine? exclamă acesta.
— De ce nu? Nimeni nu e mai presus de orice
bănuială, ripostă Lina. Continuă, Rehanne.
Le povesti apoi cum simţise prea târziu prezenţa aceea
stranie în spatele ei, cum fusese împinsă pe scări, cum
fusese atacată de demon şi cum o salvase Giselle.
— Aşa că, încheie ea, ideea mea cu privire la Reece a
fost greşită. Atacul a venit de undeva din spatele meu, de la
etajul feteloR. Îmi pare rău, Reece.
 El dădu din cap în semn că da, fără a se lumina însă la
faţă.
— Să nu-ţi pară rău, interveni Lina. A fost o idee bună.
Chiar, de ce nu s-au întâmplat toate astea anul trecut?
Ştim cu toţii ce s-a petrecut înainte!
Gray privea fix în podea, Oryon şi Reece înclinară din
cap îndureraţi, iar Troy mormăi ceva jenat. Doar Maridel se
holba la ei perplexĂ. În anul întâi fiind, ea probabil că nu
ştia. Dar Lina continuă:
— Cele aflate de mine în Millville ar putea oferi un
răspuns la întrebarea asta. Shardan mi-a zis că inspecto-
rul-şef Ardrey vrea cu orice chip să discrediteze şcoala şi,
pentru a-şi duce minunatul proiect la bun sfârşit, a înscris
aici un elev care să tragă cu ochiul pentru el. Poate că asta
n-are nimic de-a face cu problemele de anul acesta, dar
poate că are. E posibil ca Ardrey să-şi fi recrutat spionul
spre sfârşitul anului trecut. O să ţinem minte lucrul ăsta în
timp ce vom trece în revistă tot ce ştim despre crime,
despre circumstanţele în care s-au produs şi despre
obiectele dispărute.
Rehanne abia dacă mai asculta în vreme ce Lina
recapitula datele care ei îi erau deja cunoscute. O amintire
îi dădea târcoale, dar nu reuşea să pună degetul pe ea. Ca
prin vis, o auzi pe Lina enumerând obiectele pierdute şi
întrebându-se pentru ce or fi fost luate. Apoi fu adusă în
discuţie cartea care dispăruse de la bibliotecă şi totul
deveni clar în mintea ei.
— Am priceput! exclamă cu glas tare.
Pentru prima dată, Gray privi spre ea, cu o expresie de
interes în ochi.
— Ştii despre cine e vorba?
— Da. Cred că da, răspunse Rehanne, scrutând feţele
din jurul ei. Vă amintiţi cum anul trecut, spre sfârşit, trei
eleve au dat de necaz în Millville? Eula şi Bettina au făcut o
prostie; erau amândouă în anul întâi, când… când noi am
avut celălalt necaz, şi au renunţat după primul trimestru,
dar s-au întors anul următor. După cele întâmplate în
Millville, au plecat din nou; nu ştiu dacă au renunţat ele
sau dacă au fost exmatriculate, dar nu contează. Cea de-a
treia elevă era Chantal, iar ei i s-a permis să rămână la
şcoală. Era pe atunci doar în anul întâi şi a pretins că nu
făcuse decât să se ia după Eula şi Bettina. Eu una mă
îndoiesc. Oricum, ideea e că a putut lua legătura cu Ardrey
şi e posibil ca el s-o fi ameninţat ca s-o convingă să-i facă
pe plac.
— Da, se potriveşte, spuse Oryon.
Gray se încruntă însă, cu un aer dezamăgit.
— O fi Chantal spioană, dar asta nu-i totuna cu a
invoca demonii pentru a ucide oameni.
— Nu, dar ascultaţi mai departe, interveni Rehanne cu
grabă. Nu-i place să spună ce talente are. Coral mi-a zis că
Chantal e empată inversă, dar se poate să aibă şi darul
invizibilităţii.
— Asta-i doar o presupunere, obiectă Reece.
— Una bună, sublinie Lina. Mai departe?
— Ştiţi cartea aceea care lipsea? Am găsit un exemplar
la fel în biroul directoarei. Rehanne le povesti despre ultima
vrajă din carte, cea care transforma un demon dându-i
înfăţişarea unei persoane anume, şi despre avertismentul
scris de mână pe aceeaşi pagină, apoi continuă: Ştim cu
toţii cât de prietenoasă era Chantal faţă de Kress. Să
presupunem că, indiferent pentru ce motiv, au folosit
amândoi vraja aceasta cândva înainte de rănirea lui Kress.
Dar n-au ştiut că vraja nu trebuie făcută şi a doua oară.
Habar n-am când au folosit-o prima dată şi nici ce plan
aveau, dar oricum ceva n-a mers bine când au încercat a
doua oară, şi demonul l-a sfâşiat pe Kress.
 — Cred că ştiu eu când au folosit-o prima dată,
interveni Gray brusC. În ziua în care am ajuns eu la şcoală.
Tocmai ieşeam din salon ca să mă duc sus, când Kress s-a
izbit de mine şi m-a împins în Jerrol. Aşa am crezut eu, că
era Jerrol. Dar el n-a spus nimic, doar a mârâit şi m-a
atacat. M-ar fi atras într-o luptă, dar a apărut Veronica, ne-
a oprit şi pe mine m-a trimis în biroul directoarei. Sunt
sigur că n-a fost Jerrol, ci un demon, iar ei încercau să mă
atragă pe mine – probabil şi pe adevăratul Jerrol – în
necaZ. În salon se afla atunci un poliţist, care ne privea.
Cred că era Ardrey. Dacă ne-am fi bătut, i-am fi făcut jocul,
aruncând şcoala într-o lumină proastă.
— Adică exact ce voia Ardrey, preciză Lina. Mie mi se
pare o teorie rezonabilă.
— E însă o mică problemă, continuă Rehanne ro-
zându-şi o unghie. Pentru vrajă e necesar un obiect adus
de pe Tărâmul Teribil. Nu ştiu de unde ar fi putut face
Chantal rost de aşa ceva. Dar cred… Vocea începu să-i
tremure şi privi spre Gray, apoi adăugă: Cred că de la
Kress.
— Da, şi exact aşa s-a întâmplat, interveni Oryon, care
se întoarse spre Gray. Cercelul pe care ţi l-am arătat, îţi
aminteşti?
— Cumpărasem cerceii pentru tine, Rehanne, ca dar
de întâlnirE. Îi aveam la mine… atunci. Kress i-a găsit,
probabil, şi i-a adus aici.
Atunci! tresări Rehanne ducându-şi mâna la gură şi
rozându-şi frenetic unghiile.
— Ha! izbucni Lina. Iar el i-a dat lui Chantal. Ticăloasă
mică! Ar fi trebuit să ne dăm seama.
Rehanne îşi luă mâna de la gură şi reluă:
— A minţit când a spus că l-a pierdut pe primul; voia
doar să îndepărteze bănuielile de la ea însăşi. Dar apoi
chiar a pierdut unul, cel pe care l-au folosit pentru a invoca
demonul care l-a sfâşiat pe Kress. Şi s-a prefăcut, cu surle
şi trâmbiţe, că l-a găsit pe primul în sertarul meu, dând
vina pe mine, că i l-aş fi luat eu.
— Da, totul se leagă până acum, conchise Oryon.
Putem înţelege ce s-a întâmplat cu Kress. Dar cum rămâne
cu asasinarea lui Fenton şi Dwayne?
— Dacă Chantal are darul invizibilităţii, spuse
Rehanne după o clipă de gândire, l-ar fi putut împinge cu
uşurinţă pe Dwayne pe scări. Şi cred că ar fi putut invoca
un demon pentru a-1 ucide pe Fenton, cu toate că n-a mai
avut cum să folosească încă o dată vraja de transformare.
De asta a trebuit să-1 atragă afară, ca nimeni să nu vadă
ce face.
— Dar, interveni Giselle încruntându-şi sprâncenele,
cum l-a eliberat pe Kress – dacă ea a făcut-o? Cum l-a găsit
acolo unde l-a ascuns directoarea?
Gray privi spre Oryon insistent, dar Troy fu cel care
răspunse:
— Cred că eu pot fi învinovăţit pentru asta. Chantal a
venit la mine plângând, disperată fiindcă nu ştia dacă
Kress mai era în viaţă sau nu, şi m-a implorat să încerc să-
1 găsesc. Şi-a dat seama că, dacă ar fi fost mort, nu l-aş fi
putut localiza; prin urmare, dacă dădeam de el, însemna că
trăieşte. Şi l-am găsit, deşi nu am identificat locul cu
precizie. A fost ceva ciudat… La început am crezut că e
undeva la etajul al treilea, deşi nu pricepeam de ce ar fi fost
dus la etajul fetelor. Apoi mi-am dat seama că era de fapt
mai sus, poate undeva la mansardă.
Deşi… Dacă şcoala ar fi avut vreun turn, aş fi zis că e
într-o cameră din turn. Nu înţelegeam şi i-am spus asta lui
Chantal, dar ea a părut mulţumită; mi-a spus că-i e
suficient să ştie că el trăieşte încă.
 — Dar tot nu înţeleg cum ar fi putut ajunge la el,
insistă Gray. Şi chiar dacă a ajuns, cum l-a eliberat? Oryon
n-a reuşit.
În faţa privirilor nedumerite ale celorlalţi, Oryon se
grăbi să explice că directoarea dezvăluise în faţa lui şi a lui
Gray locul în care era ascuns Kress.
— Mi-a cerut să încerc să destram paza, dar n-am
reuşit.
Lina sări în picioare.
— Sunt sigură că Ferene l-ar fi putut găsi şi ar fi
izbutit să destrame şi paza. Avea o putere uluitoare. Iar
Chantal a convins-o probabil s-o facă. Numai zeii ştiu ce i-o
fi spus ticăloasa aia mică.
— Trebuie s-o găsim pe Chantal, decise Giselle,
ridicându-se şi ea de pe podea.
— Nu va fi uşor, dacă se face invizibilă, preciză Lina.
Troy stătuse tot timpul mai în spate, lipit de perete, ca şi
cum ar fi vrut să se facă una cu el. Acum însă, făcu un pas
în faţă, hotărât.
— Invizibilă! exclamă el entuziast. Eu pot să
contracarez darul ăsta.
Oryon izbucni în râs.
— Fireşte! Orice domolitor poate asta. Uite şi motivul
pentru care ai fost repartizat în cameră cu mine. Deşi eu
nu mi-am mai folosit talentul invizibilităţii de când…
Vocea i se stinse şi Oryon ridică din umeri. Chiar îi
pare rău pentru ce a făcut atunci, îşi spuse Rehanne.
Giselle, palidă şi cu vocea tremurând, întrebă:
— Şi ce vom face cu Chantal când o vom găsi? E
periculoasă.
Doar Maridel mai rămăsese aşezată, ţinând pisica
strâns la piept.
 — Orice aveţi de gând să faceţi, interveni ea, aş vrea s-
o faceţi în altă parte. Nimeni nu vă dă dreptul să veniţi aici
când Debra e atât de bolnavă.
— Ce talente are Debra? întrebă Oryon, fără a da
atenţie spuselor ei.
Maridel dădu drumul motanului, care sări pe podea.
— De ce întrebi? Doar nu te aştepţi ca ea să poată lua
parte la…
— Răspunde! se răsti Oryon. Nu ne jucăm aici. Avem
nevoie de tot ajutorul, din partea oricui.
— Păi, Debra nu vă poate fi de nici un folos. Ea ştie să
controleze animalele; ăsta e singurul ei talent.
— Atunci, de ce nu te-a ajutat să-ţi găseşti pisica?
întrebă Rehanne aproape fără să vrea.
— Păi, fiindcă Rază de Lună e mai deosebit; nu e o
pisică obişnuită.
Motanul ridică ochii spre ea, cu capul întors într-o
parte. Apoi se răsuci şi se apropie de Lina, se aşeză în faţa
ei şi o privi fix, cu urechile ciulite. Lina se strâmbă la el şi i
se adresă lui Oryon.
— Pierdem timpul. El încuviinţă.
— Troy, vezi dacă o poţi localiza pe Chantal.
— Am nevoie de linişte pentru asta.
— Vei avea linişte, replică Oryon privind aspru
chipurile din faţa lui.
În cameră se aşternu tăcerea. Toţi ochii se îndreptară
spre Troy, care nu făcu altceva decât să stea nemişcat,
privind în gol, concentrat. Rehanne număra secundele în
gând. Curând, se transformară în minute. Nimeni nu
mişca.
— E în prima cameră pe cealaltă parte a coridorului,
cea mai apropiată de scări, anunţă Troy brusc, şi toată
lumea tresări.
 — E vorba despre camera goală, spuse Rehanne. Cea
în care a fost spânzurată Ferene.
Şi unde simţise ea pentrru prima dată prezenţa aceea
nevăzută.
— Îi poţi contracara invizibilitatea de aici? îl întrebă
Oryon pe Troy. Sau trebuie să fii în aceeaşi încăpere cu ea?
— Pot să încerc de aici, răspunse el cu îndoială în glas.
— Aşteaptă, îi ceru Oryon, care se întoarse spre Gray:
Tu poţi s-o transferi aici? Imediat ce Troy o face vizibilă?
Gray îşi frecă bărbia ţepoasă.
— Nu ştiu. Nu sunt sigur că pot transfera pe cineva în
cadrul aceleiaşi axe temporale. O să încerc, dar…
— Încercarea nu-i suficientă. Trebuie să reuşim. Reece,
fă tot ce poţi pentru a-i spori puterea. Şi pe a lui Troy. Gray
şi Troy, acţionaţi la semnalul meu.
Nimeni nu obiectă la comanda lui Oryon şi nici nu
întrebă cu ce drept îşi asumase rolul de lider. Totdeauna a
avut aerul ăsta de autoritate, îşi spuse Rehanne în sinea ei.
De aia a intrat în necaz atunci. Sper însă că de acum ştie
bine ce face.
— Acum! strigă el îndreptând o mână spre Gray şi alta
spre Troy.
Maridel ţipă de spaimă. Lângă Lina, Rază de Lună
căscă, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi. Debra gemu şi se
răsuci în pat, pradă parcă unui acces de febră. Cu un urlet
de furie, Chantal căzu în mijlocul lor, în faţa lui Rehanne şi
atât de aproape de ea, încât o călcă pe picior.
— Înhăţaţi-o! comandă Oryon.
Rehanne o prinse de umeri. Ţipând, Chantal se
zvârcoli, încercând să scape. Reece se repezi şi el s-o ţină.
Brusc, fata încetă să se mai zbată. Arăta caragios,
înfăşurată aşa cum era într-un halat de baie roz, vechi şi
şleampăt. Nemişcată, privi pe rând la chipurile celor strânşi
în jurul ei şi în cele din urmă ochii i se opriră asupra Linei.
 — Ce înseamnă asta? se răsti ea.
Dar umerii îi tremurau sub mâinile lui Rehanne.
— Cred că ştii şi tu, răspunse Oryon.
Privirile ei treceau repezi de la unul la altul. Apoi,
scoţând ceva din buzunar, strigă:
— Ghash, te invoc!
Rehanne îşi încleştă mai tare braţele în jurul ei, Gray
îşi sări în ajutor, iar Oryon păşi în faţa Linei, ca pentru a o
proteja. Secunde lungi se scurseră, fără ca nimic să se
întâmple. O expresie de uşurare se întipări pe unele feţe.
Dar un geamăt adânc le atrase atenţia spre Debra. Fata
ţâşni în capul oaselor, de parcă ar fi fost o marionetă trasă
de sfori. Ochii îi erau închişi, dar gura i se deschise larg,
mai larg decât orice gură omenească. Un fum negru începu
să-i iasă din gâtlej, solidificându-se şi luând forma hidoasă,
ca de urs, a demonului Ghash.
Maridel urlă de groază, fără a-şi putea lua ochii de la
colega ei de cameră. O ceaţă cenuşie se scurgea acum din
gura deschisă a Debrei, dând naştere unui al doilea demon,
o fiară cu creastă şi cioc lung de pasăre, cu gâtul subţiratic
şi trup de om, cu pielea în culoarea oaselor îngălbenite de
vreme.
Debra căzu înapoi pe pat, zăcând nemişcată, ca
moartă. Maridel se trase înapoi, lipindu-se de zid. Rază de
Lună veni lângă ea. Giselle căzu în genunchi şi se ghemui
sub unul dintre birouri.
Primul demon trecu pe lângă Lina şi o smulse pe
Chantal din strânsoarea în care o ţinea Rehanne. Al doilea
îl împinse pe Reece din drumul lui, aruncân-du-se spre
Rehanne şi GraY. Îngrozită, ea se răsuci într-o parte, iar
Gray se azvârli în faţa ei, apărând-o cu trupul lui. Reece şi
Troy se ascunseră în spatele lor.
 — Grimgrist! strigă Oryon, revenindu-şi din şoc. Şi
Ghash! Vă spun pe nume şi vă ordon să nu ne faceţi nici
un rău.
Cei doi se răsuciră cu faţa spre el, Ghash ţinând-o încă
pe Chantal în labe. Rehanne privi pe după umărul lui Gray,
abia îndrăznind să spere că demonii vor asculta ordinul lui
Oryon. Fiarele se holbau la el, cu colţii rânjiţi. Gata de atac,
aşteptau amândoi într-un echilibru precar, între nemişcare
şi dezlănţuire. Chantal îşi smulse un braţ din strânsoarea
demonului şi duse mâna la buzunar, de unde scoase o
baghetă neagră.
— Uite, răcni ea spre Ghash. E a lui. Foloseşte-o
pentru a-1 ataca.
Demonul înhăţă cu greu bagheta în laba lui cu gheare
lungi, o flutură spre Oryon, apoi o trânti pe jos şi călcă pe
ea, făcând-o mici fărâme. Ca şi cum o coardă se rupsese,
Grimgrist porni la atac, îl înşfăcă pe Oryon de gât şi-1
ridică de la podea.
Lina sări de lângă patul lui Maridel şi înălţă pumnul,
ca pentru a arunca un obiect. Cu un muget înfiorător,
Ghash o azvârli pe Chantal într-o parte şi prinse în labe un
braţ şi un picior al lui Oryon. Grimgrist nu-i dădu drumul,
aşa că demonii începură să tragă de el; dacă o mai ţineau
aşa, riscau să-1 sfâşie în două.
— Opriţi-vă! strigă Gray făcând un pas în faţă.
— Nu, Gray! ţipă Rehanne agăţându-se de el şi
încercând să-1 tragă înapoi. Te vor ucide.
Dar el continua să înainteze, cu Rehanne atârnată de
el. Se aruncă asupra lui Grimgrist şi încercă să-i desprindă
degetele de pe gâtul lui Oryon. Demonul mârâi şi dădu să-1
muşte.
— Foloseşte-ţi puterea! strigă Lina apropiindu-se de ei,
cu pumnul ridicat în aer. Reece, ajută-1 să se concentreze.
 Oare cum se aştepta fata asta ca el să-şi adune
puterile în vreme ce se lupta cu un demon? Gray simţi colţii
monstrului înfigându-i-se în umăr. Miorlăind feroce,
scuipând şi şuierând, Rază de Lună ţâşni spre faţa lui
Grimgrist. Demonul căscă ciocul, dădu să-1 în-şface, dar
rată. Motanul îşi înfipse ghearele în pieptul lui. Ghash îi
dădu drumul lui Oryion, încercând să scape de pisică.
Confuzia şi teroarea pe care le resimţea Rehanne erau
suficiente pentru a explica brusca ameţeală care o cuprinse
şi impresia tulbure de dezorientarE. Îşi spuse că vede
probabil dublu până ce, pe măsură ce mintea i se limpezi,
îşi dădu seama că are în faţă un zid de oglinzi în care se
reflectau cei doi demoni, Oryon, Gray, ea şi Rază de Lună.
Ceilalţi nu.
N-avea idee cum ajunseseră aici – poate că îi
transferase Gray într-un fel. Era cumplit locul acesta în
care oglinzile multiplicau la nesfârşit trupurile hidoase ale
demonilor şi chinurile la care îi supuneau pe Oryon şi
Gray. Sânge picura pe pardoseala de marmură. Sângele lui
Gray. Al lui Oryon. Al lui Grimgrist.
Ghash izbuti să smulgă pisica ale cărei gheare i se
încleştaseră în piept. Rază de Lună căzu la podea şi se feri
din calea demonului. Rehanne îşi văzu imaginea în oglindă,
o figură palidă, tremurând, cu braţele înfăşurate în jurul lui
Gray. Ca o lipitoare, îşi spuse. Nu-l ajut în felul ăsta. Nu fac
decât să-l trag înapoi.
Se sili să-i dea drumul. Trebuia să găsească o
modalitate de a-1 ajuta să înfrângă fiarele. Foloseşte-ţi
puterea, strigase LinA. Îşi utilizase darul de constrângere
mentală asupra lui Ghash când îl trimisese Chantal s-o
atace. Nu era sigură însă că o mai putea face încă o dată, şi
asupra ambilor demoni în acelaşi timp. Dar trebuia să
încerce.
De cealaltă parte a oglinzii.
 Lina se rotea în jurul demonilor, încercând să găsească
locul potrivit din care să azvârle asupra lor plasa oferită de
Shardan. Dar cu Oryon între ei, nu-i putea prinde fără a-1
imobiliza totodată şi pe eL. În plus, Gray şi Rehanne îi
stăteau şi ei în cale. Oare cât de departe se putea întinde
plasa asta? Poate că ar trebui să-i captureze pe toţi şi apoi
să găsească o modalitate de a-i reţine doar pe demoni,
eliberându-i pe ceilalţi. Ah, dacă ar fi avut mai multe ocazii
să exerseze aruncatul plasei!
Strigase la Gray să-şi folosească puterea, dar ştia că-i
este greu s-o facă în vreme ce lupta cu demonii. Iar acum
era prea absorbit de ei pentru a o auzi dacă-i cerea să se
dea la o parte din drum.
Pisica lui Maridel sări la unul dintre demoni. Foarte
bine! Poate că mâţa asta era totuşi bună de ceva. Dacă ar
distrage fiarele îndeajuns să-şi poată arunca ea plasa…
Deodată, demonii, Oryon, Gray, Rehanne şi pisica
dispărură. Pur şi simplu se evaporară, lăsând un spaţiu gol
în mijlocul camerei. Cu o mişcare lentă, Lina coborî braţul.
Probabil că Gray îşi folosise puterea pentru a-i transfera în
altă parte. Acum îi părea rău că-i sugerase să facă uz de
puterea lui; nu-i plăcea deloc sentimentul de neajutorare
care o năpădi ştiind că nu mai poate face nimic pentru a-1
ajuta pe Oryon. Ar fi trebuit să arunce plasa cât a avut
timp.
Privirile îi căzură asupra lui Chantal, care se ghe-
muise lângă patul Debrei. Tocmai potrivită pentru a-şi
vărsa furia şi frustrarea asupra ei! Deschise pumnul şi
azvârli plasa spre ea înfăşurând-o într-un cocon alb,
conectat de mâna ei printr-un fir strălucitor. Trase de fir şi
gogoaşa pluti spre ea ca şi cum n-ar fi cântărit nici cât o
pană.
Giselle ieşi din ascunzătoarea ei de sub birou.
 — Ce s-a întâmplat? Unde au dispărut? Ce i-ai făcut
lui Chantal? bâigui ea tremurând.
— Chantal e aici, înăutru, răspunse Lina ciocănind
coconul alb, pufos şi delicat ca un nor. Acum n-o să mai
facă nici o prostie. Dar nu ştiu unde s-au dus Gray
împreună cu Oryon şi demonii.
Încercase să pară neafectată, dar îngrijorarea îi
răzbătea din glas. Dacă i-ar veni o idee, ceva, orice!
— Troy, îi poţi localiza?
Băiatul şedea lângă uşă, cu o expresie buimacă pe
chip. Lina repetă întrebarea încă de două ori înainte ca el s-
o conştientizeze. Deschise gura să răspundă, însă o închise
la loc când Reece izbi cu pumnul în perete.
— Şcoala asta! Blestemata asta de şcoală! O să ne
ucidă pe toţi!
Lina îi aruncă o privire furibundă.
— Panichează-te aşa şi chiar o să fii ucis. Dacă vrei să
rămâi în viaţă, trebuie să gândeşti limpede.
— Vreau să plec de aici! gemul el, lipindu-şi faţa de
zid.
— Păi, nu poţi! Termină odată! Avem nevoie de ajutorul
tău.
Dar el îi întoarse spatele şi-şi acoperi urechile cu
palmele. Prostul! Aproape că merita să moară. Mai bine să-
1 lase în pace.
— Troy, poţi să-i localizezi?
— Încerc, răspunse el, dar nu dau de nimic. Sunt în
afara razei mele de acţiune.
Exact de asta îi fusese şi ei teamă. Nu avea cum să
ajungă la ei, nu avea cum să-1 ajute pe Oryon. Dar dacă
exista un om în lumea asta capabil să aibă grijă de el
însuşi, Oryon era acela. De ce el, şi nu Gray sau Rehanne,
era cel care o preocupa atât de tare? Oare în cursul acelor
schimburi de putere devenise într-un fel o parte din ea?
Dar imediat Lina scutură din cap, pentru a-şi alunga
această idee aiurită. N-avea rost să-şi facă acum probleme
pentru soarta celor dispăruţi; oricum, nu-i putea ajuta cu
nimic. Mai bine să-şi ocupe mintea cu ceea ce putea face
într-adevăr.
Se apropie de Giselle şi o împinse spre patul în care
Debra zăcea palidă şi nemişcată.
— Vezi dacă mai trăieşte. Cum a fost posibil ca
demonii s-o folosească în felul ăsta?
Giselle se împletici spre pat şi puse o mână
tremurândă pe fruntea fetei.
— Trăieşte!
— O poţi vindeca? O poţi ajuta să-şi revină?
— O să încerc.
Se aşeză pe marginea patului şi privi pacienta de parcă
s-ar fi temut s-o atingă.
— Haide, insistă Lina. Grăbeşte-te puţin!
— Şi dacă… dacă se întorc demonii?
— N-or să se întoarcă! se răsti Lina, deloc sigură că
demonii nu vor reveni, dar pierzându-şi răbdarea în faţa
atâtor dovezi de laşitate din partea tuturor. Se întoarse apoi
spre Maridel: Tu de ce te smiorcăi?
— Rază de Lună! în sfârşit îl recuperasem, iar acum a
dispărut din nou şi chestiile alea îl vor ucide!
— Trei oameni au dispărut împreună cu „chestiile”
alea, iar tu-ţi faci griji pentru o mâţă proastă?! Scoate-ţi
asta din minte! Vreau să vii cu mine.
— Unde? bâzâi Maridel, ştergându-şi lacrimile cu părul
lung.
— În camera goală. Vreau să aflu ce făcea Chantal
acolo.
— De ce nu-i iei pe ei? protestă fata arătând spre Troy
şi Reece.
 — Eu mă duc s-o chem pe directoare, decise Reece. Ala
e singurul loc în care am să mă duc.
Şi deschise uşa.
— Treci înapoi!
Lina îşi folosi puterea pentru a trânti uşa la loc şi a o
ţine închisă, în ciuda eforturilor lui.
— Dar de ce nu vrei? întrebă Troy timid. De ce nu vrei
s-o chemăm pe directoare?
— Încă nu.
Era totuşi conştientă că directoarea – sau Veronica,
sau Tria – i-ar fi putut găsi şi salva pe Oryon şi pe ceilalţi;
ele aveau puteri de care ea nu dispunea. Veronica spusese
că nu-1 poate localiza pe Gray în alte axe temporale, dar
Lina nu avea încredere în bondoaca de îngrijitoare.
Ha, îngrijitoare! îi venea să şi râdă. Veronica, nu
directoarea, conducea de fapt şcoala şi îi controla pe toţi.
Lina îşi dăduse de mult seama de asta şi nu-i plăcuse.
Pe de altă parte, o capturase pe Chantal şi ştia că ar fi
trebuit s-o predea directoarei, dar asta însemna să
deconspire darul primit de la Shardan şi încă nu era gata
să facă asta.
— Nu ne-ar ajuta cu nimic s-o chemăm, răspunse ea la
întrebarea lui Troy. N-ar putea face nici ea mare lucru.
Giselle, reuşeşti ceva cu Debra?
Aplecată deasupra fetei bolnave, Giselle clătină din
cap.
— Nu pot s-o trezesc.
— Mai insistă! Troy, rămâi cu ea. Reece, tu vii cu
Maridel şi cu mine.
Se apropie de cei doi băieţi, trăgând coconul după ea.
Maridel o urmă, târându-şi picioarele, de parcă fiecare pas
ar fi însemnat un efort uriaŞ. Îi făcu semn lui Troy să se
apropie de Giselle, dar el se opri la distanţă de pat, ca şi
cum i-ar fi fost şi lui teamă că demonii se vor întoarce.
Totuşi, în el avea Lina încredere să-1 lase aici; pe Reece ştia
că nu se poate baza.
— Vino! îi spuse acestuia, apucându-1 de braţ. Nu te
paşte nici un pericol.
Apoi deschise uşa şi-1 împinse afară. Reece se opuse
pentru o vreme, apoi cedă şi porni pe culoar alături de ea,
aruncând priviri speriate spre coconul alb care plutea în
pas cu ei.
Camera goală era încuiată, aşa cum Lina bănuise de
fapt, dar încuietoarea nu constituia o problemĂ. În câteva
secunde izbuti să deschidă uşa, aprinse lumina şi intrară
cu toţii.
— Chantal avea bagheta lui Oryon, le aminti ea.
Probabil că a ascuns-o pe aici pe undeva, aşa cum a
ascuns probabil şi celelalte obiecte furate. Haideţi să le
căutăm.
Nu se aştepta ca Reece sau Maridel să-i fie de prea
mare ajutor; îi adusese cu ea fiindcă nu avea încredere în
ei. Maridel însă privi în jur, arătă spre un sertar pe
jumătate deschis al comodei, îl trase afară cu totul şi
scoase un strigăt de triumF. În spaţiul gol rămas se aflau o
grămadă de lucruri: talismanul Linei, giuvaierul Vanitei,
lumânări, cartea, unele obiecte despre care Lina îşi dădu
seama că erau ingrediente pentru vrăji, plus câteva lucruri
care fuseseră probabil furate, fără să le reclame cineva
însă. Printre acestea era un minunat şal de dantelă albă,
un mic pumnal cu plăsele de argint şi un inel bărbătesc din
aur masiv, de forma unui şarpe care îşi înghite coada – al
magistrului Hawke, cu siguranţă.
— Ce mai colecţie! exclamă Lina, aplecându-se să-şi
recupereze talismanul.
Dădu apoi să se ridice, dar în ultimul moment se
răzgândi şi înhăţă şi giuvaierul Vanitei. Puse talismanul în
buzunar, păstrând piatra preţioasă în palmă. Lumina
reflectată în ea îi dădea străluciri ca de foc.
— Cred că ar trebui s-o înapoiem imediat Vanitei.
— Dar e târziu, obiectă Maridel. Probabil că doarme.
— O s-o trezim. Cu ajutorul pietrei, poate că ne va
spune dacă Oryon, Gray şi Rehanne sunt încă în viaţă, le
explică ea, împingându-i spre uşă.
Crezuse că Reece va protesta, dar el căzuse într-o
tăcere morocănoasă. Mergea alături de ea ca un
somnambul. Poate că reacţia aceea isterică pe care o
avusese fusese din cauză că rămăsese fără putere, după ce
o dirijase atât de multă spre Gray şi, probabil, spre Oryon.
Dar nu conta; nu avea acum timp să se înduioşeze pentru
el; trebuia să afle ce s-a întâmplat cu Oryon.
În faţa camerei Vanitei, bătu la uşă.
— Cine e? se auzi imediat un glas dinăuntru.
— Lina. Eşti îmbrăcată? E şi Reece cu mine. Ţi-am
găsit giuvaierul.
Un pufnet enervat al lui Maridel îi aminti că uitase să
menţioneze şi numele ei, dar nu se mai sinchisi să-şi
îndrepte greşeala. Uşa se deschise şi Vanita păşi pe culoaR.
Îmbrăcase un capot elegant din mătase roşie care, cu părul
ei negru, lung până la umeri, îi dădea un aer exotic.
— Shadoe doarme, explică ea şi apoi, văzând
giuvaierul, zâmbi larg. Chiar l-ai găsit! Unde?
— Îţi explic mai târziu. Acum avem nevoie să-1
foloseşti.
Vanita îl luă din mâna ei. Piatra licări într-un roşu
aprins, ca şi cum şi-ar fi salutat stăpâna, deşi probabil că
reflecta doar culoarea capotului. Fata o ridică la nivelul
feţei şi privi în adâncurile ei.
— Am nevoie de un loc ferit ca să aflu ceva, spuse ea.
— Putem merge în camera mea, replică Lina. Giselle e
în altă parte.
 Vanita încuviinţă, apoi zări coconul alb.
— Ce-i asta?
— N-avem timp de explicaţii. Vino, insistă Lina, din ce
în ce mai nerăbdătoare.
Vanita aruncă o privire îndoielnică spre Maridel şi
Reece. El rămase în aceeaşi muţenie, dar Maridel se lansă
într-o avalanşă de explicaţii entuziaste:
— Chantal. Ea era hoaţa şi Lina a prins-o şi a închis-o
în… în aia, şi Rehanne mi-a găsit pisica, dar demonii au
venit şi… Au!
Ciupitura Linei îi opri potopul de cuvinte. Maridel
îndreptă spre ea o privire înveninată, dar primi în schimb
un ghiont care o împinse înainte pe culoar.
— Explicaţiile mai târziu, zise Lina ferM. Încearcă să-1
contactezi pe Oryon, ca să vedem dacă e viu sau mort. La
fel ca Gray şi Rehanne.
— Dar unde sunt? întrebă Vanita în vreme ce Lina
descuie uşa camerei şi aprinse lumina.
— Nu ştim. Pe o altă axă temporală, unde nimeni nu-i
poate contacta dacă sunt în viaţă. Dacă sunt morţi însă, vei
putea să iei tu legătura cu ei, nu-i aşa? întrebă ea
împingând coconul în cameră şi făcându-le celorlalţi loc să
intre.
— Probabil. Morţii sunt undeva în afara timpului.
Vanita se duse la biroul lui Giselle, care era mai
ordonat decât al Linei, puse giuvaierul jos, se aşeză pe
scaun şi se aplecă în faţă.
— Vrei să încerc mai întâi cu Oryon?
— Da.
Lina îşi trase lângă birou celălalt scaun, ca să
urmărească şi ea procedura îndeaproape. Maridel se aşeză
pe pat, iar Reece se trânti pe jos, lângă perete. Lina nu le
mai acordă nici o atenţie, absorbită de focul ce licărea în
giuvaier, aprins ca o flacără adevărată. Brusc, Vanita se
ridică şi îşi dădu capul pe spate. Gura i se deschise, iar
buzele începură să se mişte. Maridel scoase un chiţăit de
spaimă când fata începu să vorbească cu glasul lui Oryon:
— Cine mă cheamă înapoi? Tocmai trecusem dincolo.
Eu… nu, eu…
Vocea pieri. Umerii Vanitei căzură. Flacăra din giuvaier
se stinse.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Lina strângând în mâini
marginea biroului. E mort?
— E… Era. Am ajuns la el, apoi a dispărut. Nu ştiu de
ce. Asta nu mi s-a mai întâmplat niciodată, replică Vanita
zgâindu-se la piatra întunecată, ca şi cum i-ar fi putut veni
vreun răspuns din ea.
— Mai încearcă o dată, o îndemnă Lina cu inima
bubuindu-i în piept.
Nu, nu putea fi mort! Nu Oryon!
Vanita încuviinţă şi de data asta îşi făcu mâinile pâlnie
în jurul pietrei, ascunzând-o de ochii curioşi ai Linei. După
câteva minute, ridică fruntea şi clătină din cap.
— Nu-1 pot contacta. Nu ştiu ce înseamnă asta.
Oare să îndrăznească să spere? Dar le vorbise deja
prin canalul accesibil doar celor morţi! Lina îşi muşcă
buzele. Simţea cum o podidesc lacrimile şi în nici un caz n-
avea să le dea voie să izbucnească. După ce se asigură că
vocea nu-i va tremura, spuse:
— Încearcă să-1 contactezi pe Gray. Sau pe Rehanne.
Din nou se aplecă Vanita asupra giuvaierului. Iar Lina din
nou aşteptă. Un răstimp ce i se păru interminabil. Piatra
licări atât de puternic, încât strălucirea ei răzbătu dincolo
de palmnele făcute căuş ale Vanitei. Prin gura ei, se făcu
auzit un alt glas:
— Nu! Nu poţi…
Era vocea lui Rehanne, plină de teroare.
 — Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! răsună şi glasul lui
Gray limpede, ferm şi ascuţit.
Apoi se lăsă tăcerea, o tăcere cumplită, fiindcă nu
puteai şti ce ascunde.
Palidă şi tremurând, Vanita privea mută giuvaierul ale
cărui străluciri se stinseserĂ. Încercând să priceapă ceva
din strigătele acelea tulburătoare, Lina îşi şterse, absentă,
câteva lacrimi.
Gray se zbătu să se elibereze din strânsoarea lui
Grimgrist. Oryon zăcea moale în labele păroase ale lui
Ghash şi nu-ţi puteai da seama dacă trăieşte sau e mort.
Fiarele n-o atacaseră încă pe Rehanne, dar odată ce vor fi
terminat cu ei doi, se vor întoarce asupra ei, fără îndoială.
Poate că ar reuşi s-o trimită înapoi, deşi efortul îi va
consuma toate puterile rămase.
Grimgrist îi răsuci braţul la spate cu o forţă ce-i
trimise un val de durere în umăr şi-n piept. Strânsoarea se
accentuă şi, cu un trosnet sec, osul braţului se rupse.
Suferinţa îl potopi, ameninţând să-1 înghită într-o mare de
întuneric.
Zvârcolelile sale nu izbutiră decât să-1 împingă pe
Grimgrist să se fâţâie de colo-colo, ca într-un balet
bolovănos, până ce ajunseră amândoi cu faţa spre zidul de
oglinzi. Gray îşi zări imaginea reflectată în luciul sticlei.
Văzu cum cealaltă labă a demonului îi înşfacă umărul şi
ştiu că îşi urmăreşte propria moarte.
Dar, cu un urlet de turbare, demonul ridică ochii,
privindu-şi reflexia în oglindă. Reacţia sa îi distrase atenţia
lui Ghash care, la rândul lui, se uită spre oglindă şi,
răcnind, azvârli trupul lui Oryon spre zidul de sticlă.
Oryon trecu prin oglindă, contopindu-se cu propria sa
imagine. Cu un alt urlet furios, Grimgrist îi dădu drumul
lui Gray şi se repezi spre perete. Elanul îl duse dincolo,
unde începu să se lupte cu dublul său. Ghash îl urmă,
atacându-şi la rândul său reflexia. Ca un fundal bizar al
unei scene suprarealiste, bărbaţi şi femei în veşminte
elegante se adunară în jurul intruşilor, urmărindu-i cu
expresii de scârbă şi spaimă.
Două braţe cuprinseră capul şi umerii lui Gray.
Rehanne venise lângă eL. Încercă să-i aşeze braţul rupt pe
piept, ceea ce-i smulse un urlet de durere.
— Am să te duc la un vindecător, îi spuse ea.
— Nu. Trebuie să-1 salvez pe Oryon. Ajută-mă, îi ceru
el, încercând să se ridice.
— Stai liniştit. Eşti rănit rău. Nici nu poţi sta în
picioare.
— Dar trebuie.
Se sforţă din nou să se ridice, şi aproape că leşină de
durere.
— Te rog, Gray, păstrează-ţi forţele pentru a ne scoate
de aici.
— Nu pot să-1 părăsesc… cum l-am părăsit pe Kress.
— De ce ţi-ai risca tu viaţa pentru Oryon?
Nu-i răspunse, dar îşi adună puterile pentru o a treia
încercare de a se ridica. Rehanne îl trase înapoi. El se
zbătu, se eliberă din strânsoarea ei înghiţindu-şi gemetele
de durere şi se împletici spre oglindă. Ajunse suficient de
aproape cât s-o poată atinge cu braţul sănătos, dar
Rehanne se ivi din nou în spatele lui, ca o găină ce-şi
proteja unicul pui.
— Trebuie să fac asta, bolborosi el, disperat s-o facă să
înţeleagă. Nu îi… ajuta… pe demoni.
— Încerc să te ajut pe tine!
— Atunci… nu mă… opri.
Apăsă cu palma în oglindă, simţindu-i răceala.
— Lasă-mă pe mine!
Rehanne trecu între el şi oglindă, presând sticla în
încercarea de a trece dincolo. Dar nimic nu se întâmplă şi
din cauza ei Gray nu mai vedea ce se petrece dincolo. Se
rostogoli peste ea şi braţul rupt i se lovi de picioarele ei.
Impactul îi smulse un urlet de suferinţĂ. Întunericul îl
înghiţi. Avea impresia că e absorbit într-un vârtej. Orbeşte,
izbi în stânga şi-n dreapta cu mâna sănătoasă, atinse ceva,
înşfăcă obiectul şi-şi încleştă degetele pe el.
— Gray, nu! Glezna mea!
Probabil că Rehanne se aplecase deasupra lui, iar el,
agăţându-se de ea, o dezechilibră, căci se prăvăli peste el şi
căzu cu toată greutatea pe braţul lui frânt. Gray leşină.
Plutea undeva în faţa oglinzii şi siluetele reflectate îl
chemau parcă. Demonii încă se luptau, dar păreau că se
micşorează, că-şi pierd din consistenţă. Oryon zăcea acolo
unde căzuse şi un bărbat dintre dansatori se apropie de el,
ocolind demonii pe departe, se aplecă deasupra lui şi-i
atinse umărul. Rănitul se mişcă.
Oamenii strânşi în jurul fiarelor se despărţiră în două
grupuri şi dintre ei apăru satirul, care zâmbi către Gray,
fără a se depărta de dansatori. Sub privirea lui, Gray
începu să se simtă dintr-odată apăsat de o greutate ce-1
trăgea în jos; se ghemui în sine însuşi, iar durerea îl
copleşi. Gura i se umplu de o amăreală greţoasă.
— Gray!
Strigătul; lui Rehanne nu făcu decât să-i sporească
chinurile. N-o putea lăsa să-1 tragă înapoi. Trebuia să
ajungă la Oryon. Fiindcă înţelese deodată atât lumea aceea
de dincolo de oglindă, cât şi motivul pentru care Oryon
intrase în ea. Era o lume a morţilor, iar dacă el îşi prelua
locul între dansatori, Gray probabil că i se va putea alătura,
însă niciodată nu va mai izbuti să revină de acolo.
Se ridică în genunchi, sprijinindu-se pe braţul sănătos,
şi se târî spre oglindă, cu mâna ruptă atârnându-i pe
podea. Rehanne îi cuprinse mijlocul cu braţele.
— Nu! strigă ea.
 — Ajută-mă să mă ridic, o imploră el printre dinţii
strânşi.
De data aceasta îi împlini rugămintea, dar picioarele
lui tremurânde refuzară să-i susţină greutatea; se împletici
şi Rehanne îl prinse în ultima clipă, împiedicân-du-1 să se
prăbuşească peste oglindĂ. În mişcare, braţul lui rupt se
balansă înainte. Gray se pregăti pentru şoc, dar braţul îi
trecu lin prin sticlă. Cu un zvâcnet, îşi lăsă trupul să treacă
în sala de dincolo de oglindă. Rehanne încercă să-1 urmeze,
dar se pomeni blocată la jumătatea drumului, zbătându-se
ca o muscă prinsă în răşină, cu degetele întinse pentru a se
agăţa de cămaşa lui Gray.
— Nu! Nu poţi!
— Dă-mi drumul! strigă el. Dă-mi drumul!
Şi forţele probabil că îi reveniră, căci se smulse din
strânsoarea ei şi se avântă spre Oryon. Braţul nu-1 mai
durea; răspundea acum bine comenzilor sale, iar rana
parcă i se vindecase. Ţâşni printre cei doi demoni care încă
se mai luptau, deşi păreau acum două biete fantasme, şi
ajunse lângă Oryon.
— Nu poţi să-1 iei! strigă el spre bărbatul care îl
conducea spre dansatori.
Acesta se întoarse spre el, mânios. Gray ridică braţul şi
izbi, pumnul aterizând în bărbia lui, dezechili-brându-1. Îl
înşfăcă apoi pe Oryon şi-1 trase către oglindă. Oryon îl
urma ca în transă; se împleticea, dar nu i se opunea. Gray
îl duse printre demoni, spre braţele deschise ale lui
Rehanne.
— Trage-1 înapoi! îi spuse. Ia-1 cu tine!
Şi îl împinse atât de tare spre ea, încât amândoi se
rostogoliră pe spate, dincolo de oglindĂ. Îşi luă şi el avânt,
dar sticla îl opri. Era prins.
— Bine lucrat! rosti o voce în spatele lui. O viaţă în
schimbul alteia.
 Când se întoarse, îl văzu pe satir zâmbindu-i.
Rehanne zăcea pe podea, tremurând. Secundele de
captivitate în sticlă fuseseră un coşmar; nici acum nu
izbutea să-şi revină. Resimţise aceleaşi senzaţii
înfricoşătoare ca atunci când traversase inelul violet în sala
aceea circulară, în care vorbise cu Fenton. Teroarea şi fiorul
îngheţat al morţii puseseră iar stăpânire pe ea, împreună
cu iluzia că aluneca într-un abis fără fund. Iar Gray se
depărtase de ea, o abandonase. Panica îi sporise,
cuprinzându-i fiece colţişor al minţii.
Când ceva căzu peste ea, se agăţă de el cu disperarea
unuia care se îneacă. Greutatea aceea atârna pe ea,
împingând-o în spate, dincolo de încleştarea oglinzii. Căzu
cu un bufnet, gata să-şi piardă cunoştinţa. Povara o apăsa;
abia mai putea respira. Instinctiv, o împinse într-o parte şi,
rostogolindu-se, trase adânc aer în piept.
Se ghemui, strângându-şi genunchii la piept şi cuprin-
zându-şi corpul cu braţele, pentru a se încălzi şi a-şi opri
tremurul. Lângă ea, cineva gemu. Sunetul o readuse în
simţirI. Îşi întinse picioarele, se ridică în capul oaselor şi
privi în jur.
— Gray?
Dar pe podea, alături de ea, zăcea Oryon, cu capul în
mâini. Gemu din nou. Rehanne merse de-a buşilea până la
el.
— Oryon! Trezeşte-te! Trebuie să-1 găsim pe Gray. El
deschise ochii, dar părea că-i este greu să-şi fixeze privirile.
— Demoni…? bâigui el cu o voce hârâită, abia audibilă.
Ea îi făcu semn spre oglindă şi rămase cu gura căscată
văzând că în luciul ei nu se mai zărea decât imaginea ei
alături de Oryon.
— A dispărut!
 Sări în picioare şi se aruncă în oglindă. Era solidă,
dură, rece, dar nu îngheţată; sticlă, pur şi simplu.
Rezemată de ea, începu să plângă în hohote.
— L-am pierdut. Ţi-a salvat viaţa; pe el însuşi nu s-a
putut salva.
După o vreme, se întoarse spre Oryon. El şedea în
capul oaselor, zgâindu-se la ea şi la oglindă, părând năuc.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu-ţi aminteşti? întrebă ea, arătând spre imaginea
reflectată. Nu-ţi aduci aminte că ai fost acolo? Mort, cred.
Gray a intrat după tine şi te-a adus înapoi. Dar el… el nu s-
a mai putut întoarce.
— Poate că s-a transferat în altă parte.
Ea clătină din cap. Gray nu mai avusese suficientă
putere, era sigură de asta.
— Şi vrei să spui că e mort acum? bâigui el ridicân-du-
se cu greu şi venind în faţa ei.
— Nu ştiu. Lacrimile îi urcară din nou în ochi. Mi-e
teamă că da.
Oryon o privi timp de câteva clipe, apoi se răsuci cu o
mişcare lentă, privind în jurul lui.
— Unde suntem? întrebă el. Unde au dispărut
demonii? Spune-mi ce s-a întâmplat.
Rehanne îşi şterse obrajii cu dosul mâinilor şi îi
descrise lupta lui Gray cu demonii, reacţia lor la vederea
oglinzii, îi spuse cum îl aruncase Ghash prin sticlă şi apoi
trecuse şi el prin ea, cum Gray – în ciuda eforturilor ei – se
dusese pe urmele lor şi-1 azvârlise pe Oryon afară.
— Deci suntem pierduţi, conchise el. Fără Gray, nu
mai avem cum să ne întoarcem la şcoală.
Cuvintele lui păreau nepăsătoare. Oare nu-i păsa că
Gray îşi sacrificase viaţa pentru a-1 salva pe el? Nu era
îngrijorat decât pentru că nu se mai puteau întoarce acasă?
 — Nu pot face nimic pentru Gray de aici, spuse el pe
un ton blând. La şcoală vom găsi ajutor. Poate că nu va fi
prea târziu pentrtu a-1 salva, dacă ne-am putea întoarce
suficient de repede.
Replica lui o făcu pe Rehanne să se ruşineze. Avea
dreptate. Era necesar să se întoarcă şi să aducă ajutoare.
Dar cum? Prin minte îi trecu brusc imaginea unei pisici cu
blană argintie. Rază de Lună! Motanul venise cu ei. Oare
unde dispăruse?
— Rază de Lună! strigă. Hei, pis, pis, pis!
Un mieunat îndepărtat îi răspunsE. Împreună cu
Oryon, porni într-acolo. Sunetul părea să vină dinspre
peretele opus oglinzii. Când se apropiară de el, Rehanne
zări o uşă abia vizibilă, atât de bine părea să se confunde
cu tencuiala zidului. Se grăbi spre ea, temân-du-se să nu
fie încuiată. Dar când o atinse, se deschise. Dincolo de ea
se afla o scară; la jumătatea ei, Rază de Lună şedea ca şi
când i-ar fi aşteptat. Când puseră piciorul pe prima treaptă,
pisica re ridică şi începu să coboare. Amândoi o urmară de-
a lungul unui coridor îngust, dincolo de o altă uşă. Aceasta
dădea afarĂ. În numai câteva secunde, în ciuda
întunericului, Rehanne îşi dădu seama că ajunseseră în
curtea şcoliI. Îl prinse pe Oryon de braţ şi arătă cu mâna
spre clădirea profesorilor – un contur masiv în lumina
stelelor.
— Veronica, îi spuse. Ea va şti ce să facă.
Schimbul.
Rehanne bătu cu pumnul în uşa îngrijitoarei şi
aşteptă, nerăbdătoare. Poate că nu era înăuntru. Sau poate
că dormea într-o cameră din spate şi nu auzea. Bătu din
nou. Oryon puse o mână pe braţul ei, ca pentru a o linişti.
— Se aud paşi. Vine cineva.
Uşa se deschisE. În prag se afla Tria.
 — Veronica! Avem nevoie de Veronica. Gray… Trebuie
să-1 ajute!
Durerea şi groaza o împiedicau să-şi adune gândurile.
Tria părea să-i înţeleagă însă bâiguielile.
— Intraţi. Ştie şi ea. La asta lucrează.
Intrară amândoi în salon. Veronica era aşezată la o
masă mică şi ţinea în palme un glob de cristal. Alături de
ea, directoarea stătea ţeapănă, cu mâinile încleştate una pe
cealaltă, cu trăsăturile încordate şi privirile aţintite la glob.
Niciuna dintre cele două femei nu acordară atenţie nou-
veniţilor.
Rehanne îşi aminti cum avusese mai devreme
certitudinea că e manipulată, că directoarea ascundea
informaţii faţă de ea şi de ceilalţi. Poate că greşise venind
aici. Dar asta era singura speranţă de salvare a lui Gray. Se
apropie de Veronica şi o zgâlâţi de umăr.
— Gray, spuse ea. L-am pierdut. Trebuie să-1 aduci
înapoi.
— E prea târziu, replică îngrijitoarea şi făcu un semn
cu bărbia spre cristal.
Rehanne îl privi şi în luciul lui zări un vârtej de forme.
Se lăsă într-un genunchi pentru a vedea mai bine. O scenă
licărea, mică şi îndepărtată, în profunzimile globului.
Concentrându-se, începu să distingă oameni şi obiecte. Mai
întâi văzu o siluetă aşezată pe un bolovan, cu un fluier de
trestie în gură. Nu semăna a om; picioarele păroase se
terminau cu copite, iar pe cap avea coarne. Un demon,
oare? Şi ce făcea?
O mulţime de oameni se adunaseră în jurul lui,
ascultând probabil muzica. Oameni, nu demonI. Îmbrăcaţi
aşa cum îi văzuse mai devreme pe cei din oglindă, în
costume şi rochii elegante, dintr-o epocă de mult apusă.
 Creatura de pe bolovan lăsă fluierul şi surâse – un
zâmbet cald, plăcut şi vesel, nu unul hain. Spectatorii
aplaudară, încântarea citindu-li-se pe chip.
Mijindu-şi ochii pentru a vedea mai bine, Rehanne
studie feţelE. În primul rând, chiar în faţa creaturii, îl zări
pe Gray. Părea la fel de fericit ca toţi ceilalţi, aplauda
entuziast, iar braţul rănit îi părea acum perfect sănătos. Se
întoarse spre tânărul aflat alături de el şi dădu din cap.
Puştiul cu păr roşcovan avea trăsături familiare, dar
Rehanne nu-şi putea da seama cine e.
— Les!
Directoarea şopti numele ca şi când ar fi rostit o
rugăciune. Rehanne privi spre ea, uluită să vadă că ochii i
se umpluseră de lacrimi. Uitându-se din nou în cristal, îl
recunoscu pe tânărul de lângă Gray: era bărbatul din
portretul aflat pe perete, în holul cel mare al şcolii.
Apoi scena păru că se disipează. Rehanne îşi lăsă şi
celălalt genunchi pe podea şi se întoarse spre Veronica.
— De ce nu-1 poţi salva? Probabil că îl urmăreşti de
ceva vreme. Ştii unde e. Iar demonii au dispărut, nu-i aşa?
— Cei doi mai periculoşi au dispărut, într-adevăr,
Ghash şi Grimgrist. Gruefelle a fost distrus mai devreme.
Cel puţin pentru prezent, alţii nu mai au acces în şcoală.
Ducându-i pe cei doi în Sala Oglinzilor şi silindu-i să-şi
privească dublurile în oglindă, Gray a descoperit cea mai
bună cale de a-i distruge. Demonii nu pot suporta
contactul cu perechile lor de pe tărâmul morţilor. Păcat că
Gray a trecut şi el dincolo. Acum e bine, în siguranţă, dar
noi nu mai putem ajunge la el.
Rehanne se agăţă de fusta Veronicăi.
— De ce? Ai o putere uriaşă, ştiu asta. Tu ne-ai
manipulat pe toţi.
Directoarea scoase un sunet straniu, sugrumat, iar
îngrijitoarea replică:
 — Recunosc că am aranjat unele provocări pentru voi,
dar n-am făcut nimic care să provoace cuiva moartea. Şi
nici n-am trimis pe nimeni în alte dimensiuni sau pe alte
axe temporale. Ceea ce nu înţelegi tu e că Dătătorul de
putere manevrează totdeauna oamenii şi situaţiile şi că el
sălăşluieşte într-un loc care transcende axele temporale şi
diferitele planuri ale existenţei.
În vreme ce Rehanne ezită, cuprinsă de îndoieli, Oryon
se apropie.
— Asta înseamnă că Dătătorul de putere este viu? Tria
puse o mână pe umărul lui şi răspunse blând:
— Da, Oryon, Dătătorul de putere este încă viu. Vorbe!
Nu făceau decât să vorbească mereu şi să ignore
rugăminţile ei. Rehanne îşi încleştă degetele pe braţul
Veronicăi.
— Dar tu ai puterea de a-1 salva pe Gray! îngrijitoarea
îi acoperi mâna cu palma ei.
— Draga mea, nici chiar eu nu pot aduce morţii înapoi.
— Morţii! Dar Gray nu e… Avea braţul rupt, iar
demonul i-a sfâşiat o bucată de umăr, însă nu era mort. Ar
putea fi vindecat, şi…
Oryon se întoarse spre ea.
— Eu am fost mort. Ghash m-a sugrumat, spuse el
frecându-şi ceafa. Gâtul încă mă mai doare. Eu sunt cel
care ar trebui să se afle dincolo de oglindă. Gray a venit ca
să mă salveze şi a rămas acolo în locul meu. Şi-a dat viaţa
în schimbul vieţii mele.
— Gray a făcut una ca asta! exclamă directoarea pe un
ton uluit. Totdeauna am ştiut că are această putere. La fel
ca Les. Se ridică, mai înaltă decât toţi cei din jur, şi adăugă:
Fiindcă era în viaţă şi a acceptat un schimb de bunăvoie,
un alt schimb ar trebui să fie posibil.
Prinsă în ghearele fricii, Rehanne îşi înghiţi nodul din
gât şi se forţă să deschidă gura:
 — Mă duc eu.
— Singură nu vei putea ajunge pe acel tărâm,
răspunse directoarea privind-o blând. Eu am puterea de a
te duce acolo, dar lui Gray îi va trebui un motiv pentru a se
întoarce, iar tu ai datoria de a i-1 oferi. Dacă-1 vei putea
convinge să plece, voi rămâne eu în locul lui.
Veronica îşi dădu capul pe spate şi o privi:
— Avem nevoie de dumneavoastră aici.
— Acum cincizeci de ani, când am vrut să-1 urmez pe
Les, acest argument m-a convins să n-o fac. Timp de
cincizeci de ani, în singurătate, mi-am făcut datoria, dar
durerea fiindcă l-am pierdut nu s-a potolit nici azI. Îmi e
suficient. Tria! Tria, adu-1 pe Viad. Repede!
Se auzi zgomot de paşi în fugă şi apoi o uşă trântită.
— Comunitatea la care spuneţi că ţineţi atât de mult, îi
spuse Veronica privind-o în ochi, e într-un mare pericol.
Crimele acestea i-au făcut mult rău. Dacă n-am fi pierdut-o
pe Ferene K'Sere… Fata avea o putere fantastică, poate
chiar mai mare decât a Triei. Dacă mi-aş fi dat seama…
— Nu trebuie să te simţi vinovată, interveni
directoarea. Şi eu regret profund moartea ei, dar nimeni nu
e de neînlocuit, inclusiv eu.
— Sunteţi cea mai potrivită pentru a apăra
Comunitatea, insistă îngrijitoarea. Crimele au oferit
autorităţilor civile un motiv pentru a ne ataca. Inspectorul-
şef Ardrey va face tot ce-i va sta în puteri ca să…
— A venit timpul ca şi altcineva să apere Comunitatea.
Eu mi-am făcut datoria. Daţi-mi voie să mă alătur
Comunităţii aflate de cealaltă parte.
Veronica îşi plecă fruntea.
— Atunci, aşa să fie, Miryam. Eu nu te voi opri.
Tria se întoarse atât de repede cu Viad, încât Rehanne
bănui că îşi folosise puterea pentru a-1 aducE. Încercă să
se ridice şi Oryon îi dădu o mână de ajutor.
 — Am nevoie de muzica ta, Viad, îi spuse directoarea,
pentru a ne croi o cale. Iar dacă ajungem acolo, Gray şi
Rehanne vor avea la rândul lor nevoie de ea pentru a-i
ghida înapoi.
Băiatul înclină din cap, arătând că a înţeles perfect ce
anume se aştepta de la el.
— Tu vii cu mine, îi spuse ea apoi lui Rehanne, lu-ând-
o de braţ. Dar numai până la uşă.
Însă nu spre uşa apartamentului o conduse, ci către
un perete în care tocmai apăruse un fel de rampă largă,
care se întindea dincolo de zidurile clădirii. Directoarea şi
Rehanne urcară pe această rampă, urmate de Viad.
Rehanne simţi cum mintea îi este învăluită de o
muzică atât de dureros de dulce, încât îi frângea inima.
Drumul era lung. Rampa se întindea până departe de
tot, aşa încât, când Rehanne întoarse capul pentru a privi
în urmă, salonul Veronicăi dispăruse deja într-o ceaţă
deasă. Aerul devenea tot mai rece pe măsură ce urcau, deşi
nu exista nici o adiere de vânT. În faţă, de o parte şi de alta
a rampei, nu se vedea nimic, decât un fel de vid limpede şi
strălucitoR. Încercă să privească în jos, se cutremură şi se
trase într-o parte, ferindu-se de neantul ce părea să se
întindă până la infinit.
Într-un târziu, ajunseră la o perdea de lumină
tremurătoare, unde directoarea se opri.
— Tu nu vei merge mai departe, îi spuse ea, la fiecare
cuvânt trimiţând în aerul îngheţat un fuior de abur. Eu pot
intra doar dacă Gray acceptă să facă schimbul. Trebuie să-
1 chemăm de cealaltă parte a perdelei.
— Şi cum facem asta? De unde va şti că noi suntem
aici?
— Muzica lui Viad îl va atrage suficient de aproape şi
deci ne va putea auzi. Tu trebuie să-1 convingi să treacă
dincoace.
 O umbră apăru dincolo de perdea.
— E aici, spuse directoarea. Vorbeşte cu el.
Deşi se strădui să distingă ceva, Rehanne nu izbuti,
dar spuse cu voce tare:
— Gray, sunt Rehanne. Am venit să te iau acasă.
Muzica îi cânta încă în mintE. În afara ei, nu mai auzea nici
un sunet.
— Ai înfrânt demonii, continuă ea adresându-se
siluetei aflate după perdea. Eşti un erou. Acum trebuie să
te întorci. Şcoala are nevoie de tine.
Nici un sunet nu răzbătu de dincolo; silueta nu se
mişcă.
— Eh am nevoie de tine, Gray! Te iubesc! Te rog, nu
mă părăsi!
Perdeaua tremură, umbra deveni mai întunecată, dar
nimeni nu apăru. Directoarea se apropie.
— Gray, tu ai înainte o viaţă întreagă, spuse ea pe un
ton imperios. A mea e aproape de sfârşit. Lasă-mă să trec
eu în locul tău. Vino la Rehanne şi dă-mi mie voie să mă
duc la Les. N-o obliga pe prietena ta să trăiască în aceeaşi
singurătate care m-a măcinat pe mine timp de cincizeci de
ani.
— Vino, Gray! Te rog, vino! îl imploră Rehanne, cu
lacrimile îngheţate pe obraji.
Disperată, îşi puse în funcţiune talentul coercitiv,
transmiţându-i impulsul de a face pasul înainte, de a i se
alătura, fără a şti însă dacă mesajul va putea trece de
perdea. Muzica lui Viad ademenea, plângea şi se ruga.
Perdeaua se mişcă. O mână apăru prin ea. Rehanne o
prinse şi o trase spre ea. Dar o voce, alta decât a lui Gray,
răsună de dincolo:
— Vino la mine, Miryam!
Ca o fetiţă, directoarea se avântă înainte. Braţele ei
larg deschise străbătură perdeaua. Pentru o clipă, vălul de
lumină se despărţi în două. Gray trecu prin el şi, în acelaşi
moment, directoarea, tânără şi fremătândă, se aruncă în
braţele întinse ale băiatului roşcovan care stătuse alături
de GraY. Înainte ca perdeaua să se închidă la loc, Rehanne
îl şi strânse la pieptul ei. Carnea îi era rece, iar când buzele
ei le atinseră pe ale lui, i se părură atât de reci şi de
imobile, încât se trase imediat înapoi, fără a-1 mai săruta.
Ochii lui păreau că privesc în gol, lipsiţi de orice expresie.
Viad porni să coboare rampa. Rehanne îl urmă în
tăcere, conducându-1 pr Gray, care mergea ca în vis.
Temându-se să nu fi readus lângă ea decât un cadavru viu,
îşi înăbuşi tot ce ar fi vrut să-i spună. Ceaţa din faţa lor
începea să se subţieze şi salonul Veronicăi deveni vizibil.
Oryon stătea în picioare, aşteptându-i; Veronica şedea tot
la masă, cu globul de cristal în faţă. Paşii lui Viad erau deja
mai grăbiţi. Curând, coborî de pe rampă şi muzica încetă.
Când păşi de pe rampă pe covorul decolorat, Gray se
împiedică şi un braţ începu să-i atârne, moale. Rehanne
scoase un ţipăt văzând cum osul îi iese prin pielea galbenă
ca de ceară, iar sângele îi ţâşneşte din rana de la umăr.
Oryon făcu un pas înainte şi-1 prinse în clipa în care era pe
cale să se prăbuşească, iar Viad îl ajută să-1 întindă uşor
pe podea.
— Era vindecat, spuse Rehanne. Până acum, nu avea
nimic.
— Dincolo de oglindă, toate rănile sunt vindecate, îi
explică Veronica; vocea ei părea obosită şi îmbătrânită.
Gray a revenit la starea în care se afla când a trecut de
cealaltă parte. Să se ducă cineva după Giselle. Ea este
unica vindecătoare pe care o mai avem acum.
Despre dramă şj artă.
Lina stătea singură la masă. Puţini alţi elevi se
aventuraseră afară din camerele lor, pentru a veni la micul
dejuN. Încă nu fusese anunţată nici dispariţia directoarei,
nici capturarea asasinului şi înfrângerea demonilor, aşa că
toţi erau încă agitaţi şi temători. Magistrul Tumberlis, cu o
înfăţişare mai solemnă decât de obicei, prezida masa şi
anunţă că la ora două după-amiaza va fi convocată o
adunare la care toată lumea era obligată să participe. Până
atunci, ordinul ca toţi elevii să rămână în camerele lor, cu
excepţia orelor de masă, era încă valabil.
Lina mânca încă atunci când Tria, în uniforma ei de
îngrijitoare, veni s-o anunţe de sosirea lui Shardan, ceva
mai devreme. Renunţând la şunca şi clătitele din farfurie,
Lina se duse să răspundă la chemarea lui. Se aşezară
amândoi în salon, pe scaunele de lângă şemi-neu, la
distanţă de uşă. Ochii lui Shardan o fixau cu intensitatea
unei cobre. Ardrey avea să vină mai târziu, îi explică el,
adăugând că fusese trimis pentru a stabili întrevederile
inspectorului-şef cu directoarea, cu unii profesori şi cu
diverşi elevi.
— Ar fi trebuit să-mi urmezi instrucţiunile şi să aştepţi
să mă întorc, îi spuse el. Ţi-ai asumat un risc prostesc şi
periculos venind aici de una singură.
Lina zâmbi cu gura până la urechi.
— Dar totul a mers bine. Eu cunosc obiceiurile şcolii.
Ceea ce voiai tu să fac era mult mai uşor de făcut noaptea.
La lumina zilei mi-ar fi fost imposibil s-o păcălesc pe
directoare şi s-o prind singură.
— Deja ai făcut-o? întrebă el în şoaptă, aplecându-se
spre ea.
Lina încuviinţă.
— Vrei s-o vezi?
— O ai în plasă? Şi nimeni nu ştie?
Cu un surâs îngâmfat, Lina aprobă încă o dată:
— A fost simplu. Şi după ce a stat în coconul acela
câteva ore, sunt sigură că-ţi va spune tot ce vrei să ştii.
— Adu-mi-o!
 — Nu, e prea multă lume în jur. Dacă o aduc aici în
cocon, acum, vom trezi prea multe suspiciuni. Şi oricum,
va trebui să-ţi respecţi şi tu partea din înţelegere: vreau să-
mi redai abilitatea de a-mi schimba forma.
— Mai întâi va trebui să joci rolul directoarei când va
veni Ardrey. Te învăţ eu ce să spui şi ce să faci, astfel ca el
să fie discreditat, iar eu să apar ca un erou.
Şi-i expuse planul său. Părea fezabil, iar pericolul
implicat nu era mai mare decât ar fi fost Lina dispusă să
rişte, însă mai adăugă şi ea câteva idei proprii. Shardan
acceptă cu atâta uşurinţă spusele ei cum că Chantal era
ucigaşa, încât Lina bănui că nu era deloc surprins de acest
lucru.
— Am să-ţi urmez planul, declară ea, dar nu înainte de
a-mi reda talentul de transformare. Doar când îl voi avea
înapoi te vei putea răzbuna şi tu pe Ardrey. Ştii să-mi
citeşti gândurile, aşa că îţi dai seama – sunt convinsă –
dacă spun adevărul sau nu.
Pleoapele lipsite de gene clipiră. Buzele lui se lăţiră
într-un rânjet larg.
— Şi am să ştiu dacă vei încerca să mă păcăleşti. BinE.
Îţi vei avea talentul înapoi când îmi vei aduce plasa, cu
directoarea înăuntru. Şi ar fi bine s-o faci repede, adăugă el
ridicându-se de pe scaun. Ardrey trebuie să vină dintr-un
moment în altul.
Lina clătină din cap.
— Ţi-o voi aduce când va fi şi Ardrey aici. Am să-1
conving că înăuntru e închisă asasina şi că ar fi prea
periculos s-o eliberăm. Te vei ocupa tu de asta, pretinzând
că ştii o metodă prin care s-o scoţi de acolo în siguranţă. O
să te duci în sala de seminarii aflată de cealaltă parte a
scărilor, unde am să aranjez să te aştepte Chantal, legată şi
ascunsă. Acolo o să doseşti plasa cu directoarea prinsă în
ea şi o să te întorci cu Chantal, pe care i-o predai lui
Ardrey. Apoi te întorci mai târziu după plasa cu
directoarea.
Ochii lui străluciră ameninţători.
— Dacă încerci să mă tragi pe sfoară, o să-mi dau
seama. Dacă sesizez orice mică înşelătorie, te distrug
înainte să apuci tu să mă trădezi.
— Sunt sigură că îmi citeşti deja intenţiile, deci ştii
dacă am de gând să te trădez.
— Îmi pari că spui adevărul, recunoscu el. Am
încredere în tine. Ai fi o fraieră să dai cu piciorul la tot ce-ţi
ofer eu. Dar ai grijă! Respectă planul pe care l-am convenit.
Lina se ridică în picioare.
— O să fii mulţumit de ceea ce am să fac.
Cu aceste cuvinte, ieşi din salon şi urcă scările. Când
ajunse la etajul al treilea, Rehanne o aştepta.
— Totul a mers bine? întrebă ea neliniştită. Nu ţi-a
putut citi gândurile?
— Ba mi le-a citit perfect, răspunse Lina şi începu să
râdă văzând dezamăgirea care se întipări pe figura ei. Fii
liniştită, adăugă ea apoi. Vraja ta a ţinut. Nu mi-a putut citi
gândurile pe care mi le-ai reprimat. La urma urmei, i-am
spus adevărul exact aşa cum îl ştiam eu în momentul
respectiV. Înainte să mă întorc la el, o să te las să-mi mai
împrospătezi reprimarea. Mai întâi însă, hai să ne adunăm
toţi şi să mai trecem o dată planul în revistă.
Încet, cu precauţie, Lina coborî scările şi intră în
salonul în care aşteptau bărbaţii: Ardrey, Canby, Shardan
şi patru membri ai Consiliului provincial. Se simţea cam
bizar imitând mersul directoarei şi păşind ca şi cum ar fi
fost mult mai înaltă decât era în realitate. Şi-ar fi dorit să
aibă la îndemână o oglindă pentru a se asigura că iluzia era
una reuşită.
Trase spre ea filamentul de putere la capătul căruia
era legat coconul alburiu şi se opri o clipă pentru a-şi pune
ordine gândurile înainte de a se adresa vizitatorilor. Privirea
lui Ardrey se fixă asupra plasei.
— Ce-i asta? Unde e prizoniera mea?
— Prizoniera dumneavoastră îşi revine după efectele
tratamentului dur şi inacceptabil pe care i l-aţi aplicat,
inspector-şef Ardrey, răspunse Lina pe tonul şi cu intonaţia
directoarei. Pe feţele care o priveau nu se citea nici urmă de
suspiciune. Miss Mueller, continuă ea, nu are nimic de-a
face cu crimele de care aţi acuzat-o.
— Dacă e nevinovată, de ce a folosit vrăjitoria pentru a
fugi înainte de a o putea interoga?
— Fiindcă era mult prea speriată. Aţi adormit-o cu
cloroform! Când s-a trezit, aţi ameninţat-o cu tortura şi aţi
încercat s-o reduceţi la neputinţă cu ajutorul unui gaz
hipnotic. Colegul dumneavoastră care are darul de a citi
gândurile poate depune mărturie că spun numai adevărul.
— Aiurea! exclamă Ardrey privind undeva lângă
Shardan.
Cei patru membri ai Consiliului se aplecară spre
acesta, pentru a-i auzi verdictul, în vreme ce Canby scria
de zor în carneţel. Shardan îşi drese vocea şi coborî
pleoapele lipsite de gene, ca şi cum ar fi fost puţintel
stânjenit.
— Nu detectez nici urmă de falsitate în declaraţiile ei.
— E imposibil! tună Ardrey, furios. Caută mai adânc;
probabil că te păcăleşte.
— Îmi pare rău, domnule inspector-şef. Adevărul e cât
se poate de limpede.
Consilierii se fâţâiră descumpăniţi în scaunele lor,
încruntându-se şi ei la Shardan. Până şi Canby se oprise
din scris şi îl privea uimit.
— Crime oribile au fost comise aici, reluă Ardrey pe un
ton din ce în ce mai ridicat. Fata aceea nu poate fi singura
implicată, însă în nici un caz nu e nevinovată. Şi cred că l-
aţi corupt pe ajutorul meu.
— Ba deloc. Ajutorul dumneavoastră n-a făcut altceva
decât o evaluare onestă, aşa cum i-o cere de altfel şi funcţia
sa. Domnilor, continuă Lina cu glasul directoarei,
întorcându-se spre cei patru consilieri, mă bucur că l-aţi
însoţit aici pe domnul inspector-şef Ardrey. Regret profund
tragicele evenimente din ultimele zile şi mi-am dedicat
întregul timp şi toate abilităţile mele pentru a-1 demasca pe
asasin.
— Şi aţi reuşit? întrebă unul dintre consilieri.
— Am reuşit. Domnule, se întoarse ea spre Shardan,
vreţi să luaţi în primire această plasă, verificând şi
comunicându-le celorlalţi ce conţine?
Şi-i întinse firul de care era prins coconul privindu-1
drept în faţă. Acesta era cel mai periculos moment. Probabil
că puterile lui nu vor putea distinge ce se afla în plasă, dar
dacă ar observa unicul firicel înfăşurat pe degetul ei mic…
Mâna ei o atinse pe a lui. Shardan luă firul şi, în
aceeaşi clipă, Lina simţi un val de energie, când esenţa
formei de panteră îi pătrunse în corp. Forţa o luă prin
surprindere şi avu impresia că deghizarea ei fusese uşor
afectată. Dar, trăgându-se cu un pas înapoi, văzu că ochii
tuturor erau aţintiţi spre coconul alb. Filamentul subţire
legat de degetul ei nu era mai vizibil decât un fir de
păianjen.
— Ăsta e un truc! declară Ardrey. Orice-o fi chestia
aceea, ştiu sigur că în ea nu-i nici un ucigaş.
— Pare, într-adevăr, foarte fragil, adăugă şi consilierul
care vorbise mai înainte. Trebuie să insistăm să ni se ofere
o dovadă. Cuvântul domnului Shardan nu este suficient.
Lina încuviinţă.
— Vă voi oferi o dovadă. Dar mai întâi daţi-mi voie să
vă explic, le ceru ea, revenind la locul ei de lângă uşă.
Şcoala noastră a fost totdeauna o instituţie care a respectat
legea şi şi-a propus să ofere societăţii absolvenţi de cea mai
bună calitate, tineri şi tinere graţie cărora comunitatea din
Arucadi să poată prospera. Din păcate, cei dotaţi au fost
adesea şi pe nedrept ţinta multor prejudecăţi şi
neînţelegeri. Reaua credinţă a inspecto-rului-şef, continuă
Lina ridicând braţul şi arătând cu degetul spre Ardrey, l-a
determinat să plaseze un spion, un informator, în rândurile
elevilor noştri, în speranţa că va găsi astfel dovezi prin
intermediul cărora să ne poată incrimina.
Ardrey ridică pumnii încleştaţi.
— N-am să stau să ascult asemenea aberaţii!
— Las-o să vorbească, interveni brusc cel mai vârstnic
consilier.
— Spionul, continuă Lina, era o tânără pe nume
Chantal Navarese. Fiindcă n-a descoperit nici o infracţiune
în şcoală, miss Navarese a hotărât să creeze ea unele. A
căutat un tânăr a cărui forţă morală nu era atât de solidă
pe cât ar fi trebuit şi l-a convins s-o ajute să vandalizeze
camerele altor elevi şi să le fure din bunuri. Pentru aceasta,
l-a ispitit să caute un surplus de putere pe tărâmul
demonilor. Planul lor s-a soldat însă cu consecinţe
neprevăzute: demonii au intrat în ei şi i-au determinat să
ucidă. După ce au făcut ce au voit aceştia, demonii l-au
distrus pe bietul tânăr. Fata trăieşte însă şi este prizonieră
în plasa pe care i-am încredinţat-o domnului Shardan.
Din nou, toţi îşi întoarseră privirile spre acesta toţi, cu
excepţia cu Ardrey, care se făcuse dintr-odată livid.
— Faceţi acuzaţii fără a avea dovezi! răcni el.
— Eu simt că spune adevărul, întări Shardan.
— Scoate-o din… din chestia aceea. Lasă-ne s-o
vedem.
Cu o înclinare a capului, consilierii cerură şi ei acelaşi
lucru.
 — Fata e periculoasă, replică Lina, respectând
scenariul convenit. Sunt necesare anumite precauţii. O
eliberare prematură i-ar permite să dezlănţuie demonii din
nou.
— Ridicol! Nu-i nimic în chestia aceea. Cum ar putea
fi? strigă Ardrey, lovind coconul cu pumnul. Nu e decât un
soi de balon modificat prin vreo vrăjitorie.
Shardan trase plasa de lângă el.
— Repet, directoarea spune adevărul.
— Trădătorule! urlă Ardrey. Minţi!
Un consilier se ridică şi-1 prinse pe inspector de braţ.
— Liniştiţi-vă! îi cerul el, iar apoi se întoarse spre aşa-
zisa directoare: Doamnă, aţi lansat nişte acuzaţii grave.
Trebuie să le susţineţi şi prin dovezi.
— Aşa voi face.
Până aici, Lina respectase planul lui Shardan; spera că
modul în care îşi jucase rolul până acum îl convinsese că
era cooperantă şi îi îndepărtase orice suspiciune, în
picioare, Ardrey o privea furibund, cu mâinile în şolduri.
Lina îşi aţinti şi ea ochii asupra lui.
— Dumneata şi oamenii dumitale, îi spuse indicând cu
bărbia spre Shardan şi adjutantul Canby, care scria agitat
în carneţel, aţi examinat cadavrele celor trei victime, nu-i
aşa?
— Ştii bine că am făcut-o! Doar erai de faţă! Atenţie! se
admonestă Lina în gând. Nu-ţi poţi permite prea multe
greşeli ca asta.
— Exact, întări ea. Prin urmare, îi veţi recunoaşte pe
martorii mei.
Apoi se întoarse spre uşă şi făcu un semn cu mânA. În
cadrul uşii, palidă pe fondul holului întunecat, se ivi o
arătare – un cadavru al cărui păr roşcovan era năclăit de
sânge uscat, în care se prinseseră fragmente de lemn, cu
obrazul învineţit, gâtlejul sfâşiat şi carnea din jur înnegrită.
 Consilierii icniră de groază. Unul dintre ei se înecă. Un
altul strigă:
— Vrăjitorie! Eu unul nu cred aşa ceva!
— Morţii sunt martori de încredere, domnilor, interveni
Lina. Ei nu pot minţi. Fenton Rhoze, spune-le acestor
domni cine te-a ucis.
Cu un gest lent, fantoma ridică un braţ şi arătă spre
coconul de lângă Shardan. Un sunet bolborosit se auzi
dinspre gâtul ei, iar la marginile rănii începură să apară
balonaşe de sânge. Cu un horcăit, cuvintele răsunară clar:
— Chantal Navarese. M-a ademenit afară. A chemat un
demon să-mi reteze gâtul.
Şi la fel de lin precum apăruse, năluca ieşi din
încăpere, pe coridorul întunecat.
— Următorul martor! strigă Lina.
Un al doilea vizitator din lumea morţilor se materi-aliză
în cadrul uşii.
— Dwayne Echols, numeşte-1 pe asasinul tău! Ochii
lui priveau goi; capul i se clătina într-o parte şi-n alta.
— N-am putut s-o văd, spuse el. Fiindcă s-a protejat
cu o vrajă de invizibilitate când m-a împins şi m-a făcut să
cad pe scări şi să-mi frâng gâtul. I-am simţit mâinile şi i-am
recunoscut parfumul. Iar după ce am murit, am ştiut că
Chantal Navarese m-a ucis.
Ieşi apoi şi el din cameră, în locul lui apărând un al
treilea spectru; părul lung îi era prins la spate, astfel că se
vedeau pe gât urmele frânghiei, iar faţa îi era de un roşu
aprins, ochii îi ieşiseră din cap, iar limba îi atârna dintre
buzele vineţii.
— Ferene K'Sere, ai murit de propria ta mână. Cine te-
a împins să te sinucizi?
— Chantal Navarese. Şoapta hârâită abia se auzi. M-a
convins să-mi folosesc puterea pentru a-1 elibera pe Kress.
Nu ştiam că el e posedat de un demon. Când mi-am dat
seama ce am dezlănţuit, vinovăţia m-a copleşit. Chantal mi-
a sporit sentimentul de culpabilitate, cu puterile ei, până ce
m-a determinat să mă spânzur.
Lina era bucuroasă că folosiseră giuvaierul Vanitei
pentru a vorbi cu Dwayne şi Ferene, astfel ca mărturiile lor
să fie reale. Ultima informaţie pe care le-o oferise Ferene
elucida o problemă care o tot măcinase: nu înţelesese de ce
fata, cu puterea pe care o deţinea, ar fi vrut să-şi ia viaţa.
Ultimul martor plecă şi el, iar Lina se întoarse spre
reprezentanţii autorităţilor.
— Aţi auzit cuvintele victimelor. Iar acum…
— Aşteptaţi! strigă o voce în spatele ei.
Se întoarse şi văzu cum în cameră intră Kress, cu
mânerul unui pumnal ieşindu-i din piept.
— Am şi eu dreptul s-o acuz pe Chantal. Ea m-a
împins să conspir împreună cu demonii. Ei m-au sacrificat,
dar ea este responsabila. Şi cer răzbunare.
Se apropie de Shardan şi de coconul alb. Ardrey se
trase înapoi la vederea cadavrului umblător. Carneţelul
adjutantului căzu cu zgomot pe parchet. Shardan nu se
clinti din loc.
— Destul cu şarada asta! mârâi el.
Spectrul atinse coconul. Lina trase de firul prins de
deget şi desfăcu plasa. Chantal se rostogoli pe podea, ridică
privirea spre Kress, urlă îngrozită şi ochii i se dădură peste
cap, până ce numai albul ochilor rămase la vedere. Corpul
îi zvâcnea şi i se zvârcolea.
Fantoma se retrase. Shardan se încruntă la Lina.
— M-ai trădat! strigă el strângând firele plasei, inclusiv
pe cel pe care îl păstrase ea. Lina încercă să se opună, dar
nu izbuti.
Ascunzând plasa în pumn, Shardan se întoarse spre
ceilalţi.
— V-a păcălit pe toţi, spuse el. Nu e directoarea. Priviţi!
 Lina simţi furnicături în tot corpul când el încercă să
destrame aparenţa. Forţa lui era considerabilă, dar iluzia
rezistă. La urma urmei, nu puterea lui Shardan o crease; ca
şi spectrele, înfăţişarea directoarei fusese menţinută cu
ajutorul unei vrăji pe care o găsise Rehanne în cartea luată
din biroul acesteia. Shardan se făcu roşu la faţă.
— E o impostoare, urlă el şi, sărind peste Chantal, se
repezi la Lina.
La nici o palmă de ea, se opri brusc şi căzu pe spate,
ca şi cum s-ar fi izbit de o barieră invizibilă. Lina zâmbi.
Oryon nu-şi pierduse îndemânarea.
— Domnilor, se adresă ea consilierilor, după cum
observaţi şi dumneavoastră, nu numai că asasinul a fost
descoperit, dar s-a demonstrat şi că aceşti poliţişti sunt
corupţi şi ineficienţi. Ei sunt responsabili pentru plasarea
acestei năpârci în mijlocul nostru, adăugă ea cu o privire
dispreţuitoare spre Chantal. Am încredere că veţi lua
măsurile care se impun pentru ca şcoala mea să nu mai
sufere alte neplăceri.
— Mincinoaso! Trădătoareo! continuă Shardan să urle.
Şi din nou Lina simţi efortul lui de a destrăma iluzia,
înnebunit de furie, începu să sară în sus şi-n jos,
bolborosind ceva de neînţeles. Iluzia persistă. Lina se temu
că va folosi plasa de forţă asupra ei, dar înainte ca el să
poată face o mişcare, cei patru consilieri se ridicară, îi
înhăţară pe el şi pe Ardrey şi-i scoaseră din încăpere.
Canby îi urmă cu aerul unui câine bătut. Un consilier se
întoarse şi întrebă, arătând spre Chantal:
— Cum rămâne cu ea? Să trimit alţi poliţişti s-o ridice?
— Dacă aveţi încredere, ne vom răfui noi cu ea,
răspunse Lina. Cei dotaţi au obiceiul de a-şi disciplina
singuri membrii. Vă promit că, după ce vom termina cu ea,
nu va mai putea face nimănui vreun rău.
 Consilierul încuviinţă, evident uşurat că scăpa de o
asemenea responsabilitate.
Când toată lumea ieşi din cameră şi rămase singură,
Lina se prăbuşi pe un scaun şi se debarasă de iluzie.
Câteva clipe mai târziu, pe uşă îşi făcură apariţia colegii eI.
Îndrumaţi de Tria, Viad şi Todrick o ridicară pe Chantal şi o
scoaseră din încăpere.
— Ai fost extraordinară, Lina! exclamă Maridel. Alături
de ea, Rază de Lună torcea audibil.
— Aş fi putut jura că erai chiar directoarea, se minună
şi Giselle. Fiecare cuvânt, fiecare gest părea al ei.
— Mulţumesc, replică Lina, a cărei oboseală pieri la
auzul atâtor laude. Şi voi aţi fost grozavi. Nici nu mi-am dat
seama cine pe cine a imitat.
Rehanne îi explică:
— Britnor a jucat rolul lui Fenton, Troy a fost Dwayne,
iar Petra s-a dat drept Ferene.
— Ne-am fi simţit jigniţi dacă nu ne-ai fi lăsat să luăm
şi noi parte, o informă Petra, alături de care Britnor,
zâmbind, încuviinţă şi el.
— Dar… Kress! El nu fusese inclus în plan, se miră
Lina, întorcându-se spre Oryon. Tu trebuie să fi fost!
El clătină însă din cap.
— Eu doar am adăugat amănuntul cu pumnalul.
— Excelent! Cu adevărat înfiorător.
— Doar că morţii nu sunt înfiorători, interveni Gray.
Stătea rezemat de perete, cu un braţ în ghips şi cu
obişnuita sa expresie sumbră. Cel puţin, nu sunt înfiorători
după ce trec dincolo, adăugă el.
— Dacă i-am fi înfăţişat fericiţi şi sănătoşi, n-am fi
obţinut efectul dorit, preciză Lina. Dar cine a jucat rolul lui
Kress?
— Eu, răspunse o voce din uşă.
 Înalt, arătos şi părând cât se poate de sănătos, Kress
intră în salon, îl traversă şi se opri în faţa şemineului. Doar
Oryon părea că nu e deloc surprins de spectaculoasa lui
apariţie. Toţi se traseră cu un pas înapoi, cu excepţia lui
Gray, care se apropie încet de el.
— Tu eşti? Chiar tu? N-ai murit?
— Arăt a mort? Acum, vreau să spun, replică el
demonstrând că nu şi-a pierdut nimic din vechea aroganţă.
Directoarea m-a vindecat; de fapt, ea şi Veronica.
Şi se încruntă pentru o clipă, nedumerit parcă de acest
gând. Probabil că încă nu ghicise rolul adevărat al
presupusei îngrijitoare. Mda, îşi spuse Lina în sinea ei,
Kress nu dă pe afară de isteţime.
— Slavă Dătătorului de putere! exclamă Gray. Mă
învinovăţeam pe mine pentru moartea ta.
Kress avea totuşi suficient de mult bun-simţ ca să se
ruşineze la auzul acestei remarci.
— După tot ce-am făcut euy tu dădeai vina pe tine?
întrebă el, apoi adăugă repede: N-am ştiut… Adică… n-am
vrut să atrag demonii aici. Asta a fost lucrătura lui Chantal,
să ştiţi, şi…
Oryon îşi drese glasul, iar Kress se opri, roşu în obraz,
şi după o clipă spuse:
— Da, aşa e. Am făcut multe lucruri pe care n-ar fi
trebuit să le fac. N-am vrut totuşi să moară nimeni şi… şi
mi-am învăţat lecţia. Sincer! La urma urmei, demonii au
încercat să mă ucidă de două ori. Şi ar fi reuşit, dacă n-ar fi
fost vindecătoarele noastre. Şi Gray. Aşa cum…
Kress se întrerupse şi privirea îi zbură undeva în
depărtare; faţa lui păru dintr-odată îndurerată, brăzdată de
cute care nu fuseseră acolo înainte. Nimeni nu spuse nimic
şi, după un moment de tăcere stânjenitoare, continuă:
— După lucrurile pe care mi le-au făcut… Nu mai
vreau să am niciodată de-a face cu vreun demon.
 — Iar eu nu mai vreau să am nimic de-a face cu
poliţiştii, interveni Lina, dorind să abată gândurile tuturor
de la subiectul demonilor.
— Cred că după toate astea ne vor lăsa în pace,
remarcă Oryon.
— Şi ce se va întâmpla cu Chantal? întrebă cineva.
— Veronica se va ocupa de ea; probabil îi va confisca
toate puterile şi o va închide undevA. Într-o altă lume,
poate.
— Excelentă soluţie! spuse Debra scuturându-şi un
fior. Stătea pe braţul fotoliului în care era aşezată Maridel;
culoarea îi revenise în obraji, iar privirea îi era din nou
limpede. Nu mi-a plăcut să fiu un canal de trecere pentru
demoni. N-avea nici un drept să mă folosească aşa.
— A vrăjit-o pe Debra după ce Kress a fost ucis, explică
GisellE. Îi era teamă că demonii vor veni după ea şi a
procedat aşa crezând că, dacă îi va canaliza în Debra, ea va
scăpa de pericol. Numai că ei au trecut prin trupul Debrei
şi au înhăţat-o în cele din urmă.
— Nu mi-am dat seama ce face, insistă Debra. Eram
puţin răcită, iar ea mi-a spus că vraja mă va vindeca.
Maridel îşi mângâie pisica, privind-o cu mândrie.
— Rază de Lună nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea
fiindcă ştia ce făcuse Chantal şi voia ca demonii să iasă la
iveală fiindcă era sigur că îi vom învinge şi-i vom alunga din
şcoală.
Auzind pluralul folosit de Maridel, Lina surâse.
Motanul avusese, într-adevăr, un rol important, trebuia să
recunoască asta. Dar Maridel?! L-o fi considerând ea pe
Rază de Lună animalul ei de casă, dar Lina era sigură că
situaţia stătea de fapt invers. Indiferent ce identitate reală
avea motanul, Maridel nu era altceva decât purtătoarea lui
de cuvânt.
 — Cred că ar trebui să sărbătorim, spuse Vanita. Nu
doar demascarea lui Chantal şi înfrângerea demonilor, ci şi
modul în care am colaborat şi ne-am împărtăşit puterile
pentru a pune la cale toată şarada asta şi a-i păcăli pe
poliţişti. Şi pentru salvarea lui Kress.
— Da, e o idee grozavă, exclamă Petra. Putem să ne
îmbrăcăm elegant la cină şi pe urmă să dansăm.
— Da, da, aşa să facem! răsunară alte câteva glasuri.
— Dacă noua directoare sau noul director ne permite.
Remarca lui Reece avu efectul unui duş rece.
— Ai dreptate, întări Troy. S-a convocat o adunare
generală pentru după-amiază. Mă întreb cine va deveni
director.
— Probabil Moşu' Tumbă. El e cel mai vârstnic
profesor.
— Ei, asta-i! Tumbă e dus bine cu pluta! ripostă
Maridel.
— Eu cred că va fi numită doamna Dova sau doamna
Blake, spuse Vanita. Cea de-a doua ne-ar da voie să facem
o petrecere.
— Doar magistrul San Marte să nu fie! exclamă Britnor
cu o strâmbătură.
— Totuşi, îi place şi lui dansul.
Lina o zări pe Tria stând lângă uşă, neobservată. La
zâmbetul ei, îi făcu uşor cu ochiul.
— Cred că, indiferent cine va fi noul director, tot vom
putea petrece.
— Am să port rochia mea de şifon! anunţă Maridel
sărind de pe scaun. Debra, tu poţi să îmbraci chestia aceea
albastră mulată, care îţi vine atât de bine.
— Cred că Oryon ar trebui să onoreze evenimentul
purtând altceva decât negru, sugeră Giselle.
Toţi ceilalţi încuviinţară şi-1 priviră.
— Păi, ăăă, bâigui el, n-am decât haine negre.
 — Împrumută ceva! strigă un glas.
— Da, Oryon, a venit vremea să nu te mai îmbraci ca
un cioclu, spuse şi Britnor.
Obrajii lui se înroşiră şi mai tare.
— Eu… ca să fiu sincer… nu disting culorile. Aş arăta
ridicol dacă aş încerca să-mi asortez hainele.
— Nu distinge culorile! Gray făcu un pas în faţă, se
holbă la Oryon şi apoi izbucni într-un hohot uriaş de râs.
Nu distinge culorile! exclamă el încă o dată, plesnindu-şi
genunchiul cu mâna sănătoasă. Haide, omule! îţi dau eu
ceva de la mine. Doar sunt un artist; poţi să ai încredere în
gusturile mele.
Încă râzând, luă braţul lui Oryon şi îl conduse afară.
Ceilalţi îi urmară, chicotind şi vorbind între ei. Rehanne
rămase lângă şemineu, privind portretul de pe perete.
— E prima dată când îl aud pe Gray râzând aşa, de doi
ani încoace, spuse Lina. O să fie bine, Rehanne.
Ea continua să privească tabloul.
— S-a dus la el. A avut nevoie de cincizeci de ani
pentru a o face, dar în cele din urmă s-a dus la el. Eu n-am
avut curajul ăstA. În loc să mă duc eu la Gray, l-am obligat
pe el să se întoarcă. Ştiu că o să fie bine, dar… Se întoarse
spre Lina, cu ochii înotându-i în lacrimi. Directoarea mi-a
spus totdeauna că trebuie să învăţ să-1 las liber, dar n-am
ascultat-o. Giselle i-ar fi putut vindeca braţul, dar n-a
lăsat-o el. A zis că-1 vrea doar pus în ghips. Voia să-1
doară, ca să-i îndepărteze gândurile de la cealaltă durere,
cauzată de întoarcerea aici. Nu dă vina pe mine. M-a lăudat
fiindcă l-am ajutat să lupte cu demonii şi aşa mai departe.
Dar situaţia nu va mai fi aceeaşi între noi. Nu mai poate fi
aceeaşi.
— Lucrurile se schimbă, Rehanne, spuse Lina pe un
ton somnoros. Nimic nu rămâne la fel. Oamenii se schimbă.
Uită-te cât de diferit este acum Oryon. Ai fost alături de
Gray când a avut nevoie de tine. Acum nu mai are fiindcă,
în sfârşit, s-a vindecat. E un om puternic. Dacă îl iubeşti
numai fiindcă are nevoie de tine, nu e suficient. Mai dă-i
ceva timp. Aşteaptă să vezi ce se mai întâmplă. Poate că vei
avea o surpriză.
Ochii i se închiseră. O auzi pe Rehanne ieşind din
cameră. Era obosită, dar mulţumită de reuşită. Doar că-şi
pierduse plasa de putere, pe care sperase s-o poată păstra.
Dar n-avea nici un rost să plângă acum pentru eA. Într-o
zi, ori o va recupera, ori va găsi alta.
— Nu pricep, Gray, spuse Reece şezând călare pe
scaun, cu braţele sprijinite de spătar, şi privind valiza în
care Gray îşi îndesa lucrurile împăturite. De ce pleci acum,
când totul s-a aranjat?
El nu răspunse. Auzise deja toate argumentele, de la
Lina şi de la Oryon, de la Giselle şi mai ales de la Rehanne.
Reece insistă însă:
— Tocmai ţi-ai regăsit întreaga putere. Acum ai nevoie
doar s-o dezvolţi. Iar ăsta e ultimul tău an de şcoală. De ce
să dai cu piciorul la tot?
Gray se îndreptă de spate şi privi spre colegul lui.
— Nu dau cu piciorul la nimic, încercă el încă o dată
să explice, deşi ştia că Reece nu va înţelege. Nu mai am nici
o putere. Mi-a dispărut. Şi n-o vreau înapoi. Am avut-o
atunci când mi-a trebuit. Gata, mi-a ajuns. Aş irosi tot anul
dacă aş rămâne. Nu, lasă-mă să termin, spuse el când
Reece încercă să-1 întrerupă. Nu ştiu de unde am căpătat
puterea de a mă transfera – pe mine şi pe alţii, pe alte axe
temporale. Poate că mi-a fost împrumutată de cineva care,
după ce şi-a împlinit ţelul, a luat-o înapoi. Un lucru ştiu
sigur însă: adevăratul meu talent este arta. Pe el vreau să-1
dezvolt, ori aici n-o pot face, adăugă el şi închise capacul
valizei peste hainele strânse. Arta pe care o realizez cu
ajutorul puterilor mele durează doar câteva secunde. Vreau
să creez lucruri durabile. Am aflat că există în Stansbury o
şcoală de artă şi sculptură care mă va accepta, la
recomandarea doamnei Blake.
Încă nu-i putea spune „directoare”; pentru el,
directoarea era şi va rămâne una singură.
— Dar o părăseşti pe Rehanne, obiectă Reece. Gray
clătină din cap, refuzând să mai vorbeascĂ. Îşi luă valiza şi
se îndreptă spre uşă. Autobuzul sosea abia peste o oră, dar
voia să iasă şi să-1 aştepte afară.
— Te iubeşte, să ştii, insistă Reece.
Gray se întoarse şi se rezemă de uşă cu un oftat.
— De asta trebuie să plec. Timp de doi ani m-am bazat
pe ea, m-am alimentat din puterea ei. Şi nu mai pot face
asta. Trebuie să-mi găsesc propria mea sursă de forţă.
Deschise uşa, ieşi pe culoar, se opri şi se întoarse
pentru a arunca o ultimă privire în cameră.
— Poate că, dacă voi găsi ceea ce caut, mă voi întoarce
la ea. Deşi nu ştiu dacă atunci o să mă mai vrea.
Cu aceste cuvinte, porni pe culoar, trecu pe lângă
biroul fostei directoare, coborî scările şi ieşi pe uşile duble.
Lângă bordură, puse valiza jos şi se aşeză pe ea, să aştepte
autobuzul.

SFÂRŞIT