Istoria stiloului

Primele stilouri au apărut odată cu inventarea papirusului de către egipteni, cândva între 3000 şi
2800 î.Hr. Aceste instrumente primitive de scris erau bucăţi de trestie sau papură, prevăzute cu o
gaură tubulară centrală, ce puteau absorbi o coloană îngustă de lichid colorat, pe care îl eliberau lent
în momentul în care erau înclinate sub un anumit unghi. Având în vedere faptul că materia primă se
găsea în natură, de-a lungul malurilor fluviului, scribii egipteni aveau la dispoziţie o sursă inepuizabilă
de instrumente de scris.

Momentul adoptării instrumentelor de scris din pene de pasăre a marcat evoluţia scrisului sub
aspectul execuţiei şi controlului caracterelor, depăşind chiar capacităţile de caligrafiere ale chinezilor,
ce foloseau pensule cu păr fin.

Mult timp, peniţa a reprezentat instrumentul de scris standard pentru mai multe civilizaţii. Obiectul
era furnizat, evident, de către păsări, iar omul l-a adaptat necesităţilor sale. Iniţial, o pană proaspăt
smulsă sau găsită era uscată, apoi curăţată de grăsimile animale ce ar fi împiedicat absorţia cernelii.
Pana se usca prin aplicarea progresivă a căldurii, pentru a se evita fragilizarea. La începutul secolului
al XIX-lea se folosea peniţa din metal, dar utilizatorii erau în continuare nevoiţi să înmoaie
instrumentul într-o călimară şi să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Astfel, peniţele metalice se
utilizau, în esenţă, la fel ca trestiile cu mii de ani înainte.

Această stare de fapt a durat până în anul 1827, când românul Petrache Poenaru (1799-1875),
absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, brevetează primul toc rezervor din lume. Această invenţie a
fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris, sub titulatura “Condeiul portăreţ fără sfârşit,
alimentându-se însuşi cu cerneală“. Ea a revoluţionat domeniul mijloacelor de scris, punând la
dispoziţia oamenilor un instrument deosebit de util. Tocul cu rezervor cu cerneală “Poenaru“,
cunoscut sub numele de stilou, elimina zgârâieturile de pe hârtie produse prin utilizarea trestiilor,
penelor şi tocurilor cu peniţă metalică şi, în acelaşi timp, scurgerile nedorite de cerneală. În schimb,
acesta asigura un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor parţi componente.

Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, perfecţionat
ulterior, în 1863, de Brissant şi Coffin şi, mai apoi, în 1884, de Watterman. Ultimul a realizat un sistem
practic de umplere cu cerneală a rezervorului ce avea să domine producţia de stilouri până spre
mijlocul secolului al XX-lea. Rezervorul lui Watterman era o cămăruţă pliabilă din cauciuc, în contact
cu un levier de forma unei pompiţe de pe suprafaţa externă a stiloului. Ridicarea levierului ducea la
eliminarea aerului din cămăruţă, creând un vid; ulterior, prin eliberarea levierului, cerneala era
aspirată în rezervor. Camera etanşă, împreună cu îmbunătăţirea calităţii cernelii, au redus la
minimum riscul închegării.

Invenţia lui Watterman s-a bucurat de un asemenea succes, încât numele său a devenit curând
sinonim cu stiloul cu rezervor.
Mai târziu au apărut şi pixurile cu bilă create de ungurul Lazlo Biro. Diferenţa dintre stilouri şi pixuri
este considerabilă. Punctul forte al pixului era rezistenţa acestuia, însă la succesul său a contribuit şi
faptul că rezervorul ce conţinea o cerneală specială era suficient de încăpător pentru a scrie mai
multe scrisori sau chiar câteva capitole de carte, cerneala uscându-se imediat. De asemenea,
cerneala unui pix este mai vâscoasă decât a unui stilou.

Până în prezent, se pare că nimeni nu a reuşit să rezolve principala problemă a pixurilor cu bilă:
scurgerea pastei. Putem spera că aceasta să fie urmatoarea descoperire tehnologică!

sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Partajează asta:

FacebookTwitterLinkedIn

Similare

Cerneala - o istorie

În „Invenţii în istorie”

Istoria cărţii

În „Invenţii în istorie”

Istoria hârtiei

În „Invenţii în istorie”

Publicat în: Invenţii în istorie | Etichetat: inventarea stiloului, inventie, istorie, Lazlo Biro, Petrache
Poenaru, stilou, Watterman

Navigare articole

← Mai vechi

Mai noi →
9 răspunsuri

Mihaela Petrescu 9 martie 2010 la 20:43 | Răspunde

Citind postarea , mi-am adus aminte de….mine. Proaspata absolventa a Universitatii Bucuresti-
romana/franceza, traducind ,din franceza in romana, brevete de stilouri…ha, ha, ha..pentru
Ministerul Industriei Usoare. …in 1979…Dumnezeu sa-l binecuvinteze pe marele Petrache Poenaru!

Lacri Si Cristi 15 aprilie 2013 la 20:05 | Răspunde

frumos

Anonim 15 aprilie 2013 la 20:46 | Răspunde

Lacri Si Cristi ai dreptate!

olari raluca 18 aprilie 2013 la 20:24 | Răspunde

da este tot ceea ce am nevoie

olari raluca 21 aprilie 2013 la 15:31 | Răspunde

este ceva nou pentru mine!!!!

stefan 31 octombrie 2013 la 13:52 | Răspunde

imi place foarte mult stiloul

VALENTIN 13 februarie 2016 la 14:52 | Răspunde

DETIN STILOUL 🙂 PREZENTAT IN A DOUA IMAGINE PE CARE CLAR… NU IL FOLOSESC ESTE DIN 1924
…..IL DAU LA SCHIMB PE O MASINA :))
Goji 18 martie 2016 la 20:07 | Răspunde

Hmmm. Fără să stârnesc o dispută, Poenaru nu a inventat stiloul cu rezervă sau stiloul, în general.
Patentul lui este un concept care perfecţionează invenţiile deja existente. Iar despre conceptul ăsta s-
a vorbit de mult timp, însă, el a avut norocul să-i facă un patent, ajutat noţiunea asta ce s-a creat
după Revoluţia franceză. Stilouri cu rezervoare existau deja de câteva sute de ani. Nu era însă un
obiect des întâlnit sau produs la scară largă, pentru că avea prea multe dezavantaje. Waterman la
asta a ajutat. L-a făcut disponibil la scară largă, l-a produs în masă, având un produs complet, a fost
pionier pentru marii producători de stilouri.

Bine, nouă, ca români, ne cam place să ne mândrim cu ce-i al nostru, sau să considerăm că suntem
ignoraţi pentru că Poenaru nu s-a născut într-o ţară mai civilizată, însă, nu prea e cazul. Contribuţia
lui la stiloul de astăzi nu poate fi negată, însă, nu poate nici fi numit inventatorul acestui instrument.
Existau deja stilouri cu rezervor, se utilizau, Poenaru le-a reinventat din punct de vedere al
conceptului.

El a folosit o pană de lebădă ca rezervor. Puneai cerneala acolo. Pentru a alimenta peniţa, apăsai pe
rezervor, cerneala era împinsă în peniţă, astfel puteai scrie. Capacul avea un ac, care, era împins pe
fanta de alimentare, pentru a bloca curgerea cernelii.

Diferenţa o constă în folosirea unui material flexibil pentru rezervor, cum e pana de lebădă. Până
atunci, pentru realizarea rezervoarelor se foloseau materiale dure, precum sticla ori metalul, iar
pentru a alimenta peniţa, trebuia să scuturi stiloul. Din motivul ăsta, stilourile cu rezervor nu era
apreciate. Trebuia să le scuturi pentru a le alimenta şi era greu să controlezi pe unde aruncau
cerneală. Poenaru, folosindu-se de pana de gâscă, a rezolvat problema asta, putând ajusta mai uşor
volumul de cerneală pe care îţi doreai să îl eliberezi.

El altceva nu a făcut. Nu a inventant peniţa, nu a inventat stiloul care nu zgârie, sau ştiu eu, ce mai
zici pe-acolo. Nu asigura un flux constant al cernelii, dar asigura un control mai bun.