Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu

prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene
se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să
le privească…

După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat

viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu
putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și
nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi
atât de idioată.

Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în
Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuiește și se mistuiește în
deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de
strigoi.

Destinul este acea parte din Timp în care Istoria își imprimă voința ei asupra
noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în
Spectacol.

Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare
vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea
nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți.

Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea
asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în
altă parte, cu alți oameni.

Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.”