PETRE ŢURLEA

ROMÂNI ŞI UNGURI

VOLUMUL li
1940-1945

EDITURA
KARTA-GRAPHIC
2018
Această lucrare, în trei volume, a apărut cu sprijinul
Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale,
prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Prahova,
prilejuită de Centenarul Marii Uniri.
PETRE ŢURLEA

,,...
ROMANI
ŞI
UNGURI
VOLUMUL li
1940-1945

EDITURA
KARTA-GRAPH IC
2018
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŢURLEA, PETRE
Români şi unguri/ Petre Ţurlea. - Ploieşti : Karta-Graphic, 2018
3 voi.
ISBN 978-606-693-120-5
Voi. 2. - 2018. - ISBN 978-606-693-122-9

94
323.1

Redactor: Alexandru Stănciulescu

Tehnoredactor: Mihaela Tudor
Coperta: Claudiu Voicu

Toate drepturile şi responsabilităţile asupra textului aparţin autorului.

Editura nu are nici o responsabilitate în legătură cu conţinutul lucrării.
 Cuprins

O motivare .„... „............................................................................................................................................... 7

I. 1940 ................................................................................................................................................................ 15

li. 1941-1943 ··················································································································································· 107

III. 1944-1945 ................................................................................................................................................. 249

Procesul ............................................................................................................................................................ 381

Note ................................................................................................................................................................... 391

Indice. Nume de persoane ........................................................................................................................ 445

Abrevieri ........................................................................................................................................................... 460

Anexe................................................................................................................................................................. 462
 O motivare

Relaţiile dintre români şi ungun, m anii 1940-1945, au păstrat

caracteristica din perioada interbelică: o permanentă adversitate; mai mult,
aceasta s-a acutizat, în urma raptului teritorial din 1940.
Românii erau indignaţi de faptul că li se impusese - de către Germania
şi Italia - la Viena, cedarea unor teritorii în care erau singurul popor de
etnogeneză. În plus, ei aveau din totdeauna asupra Transilvaniei de Nord-Est
şi un drept demografic evident. Îl indicau toate lucrările cu adevărat ştiinţifice
ale vremii. Cea mai apropiată de momentul Diktatului de la Viena era semnată
de Sabin Mănuilă - La carte ethnographique de la Roumanie, Bucarest, 1940.
(România nu a fost singura ţintă a pretenţiilor Ungariei. Primul Diktat
de la Viena, 2 noiembrie 1938, a consfinţit destrămarea Cehoslovaciei;
Ungaria primind cu acest prilej sudul Slovaciei şi o parte din Ucraina
Subcarpatică - în total 12 400 km 2, cu o populaţie de 1 100 OOO locuitori.
După ce a provocat grave incidente de graniţă, la Muncacevo şi Ujghorod
la 14 martie 1939, Ungaria va ocupa roata Ucraina Subcarpatică la 15-17
martie 1939. În aprilie 1941, va ocupa o parte din Iugoslavia.) Prin al doilea
Diktat de la Viena, 30 august 1940, Ungaria lua de la România un teritoiriu
de 43 OOO km 2 ; aici erau 2 604 OOO locuitori, din care 1 305 OOO români
(50,1 %) şi 968 OOO ungari şi secui (37,2 %); mai erau germani - 72 109 (2,8
%), evrei - 148 649 (5,7 %), rutenii. - 28 098 (1,1 %), alţii - 87 184 ( 3,4
% ). 1 Aşadar, românii nu erau majoritari doar în raport cu ungurii şi secuii,
ci deţineau şi o majoritate absolută, în raport cu toate minorităţile etnice
la un loc. România nici măcar nu pierduse în luptă acest teritoriu, Ungaria
refuzând, cu laşitate, o confruntare directă, pe câmpul de luptă, convinsă că
nu va fi în stare să-i faca faţă. În perioada stăpânirii horthyste a Transilvaniei

7
PETRE ŢURLEA

de Nord-Est, adversitatea dintre cele două popoare s-a accentuat şi datorită

atrocităţilor antiromânaşci ale administraţiei maghiare, la care a participat
cea mai mare parte a ungurilor din regiunea respectivă. Recâştigarea regiunii
răpită samavolnic în 1940 a fose un ţel major al Poporului Român în toată
perioada celui de al Doilea Război Mondial; ca şi recâştigarea Basarabiei şi
Bucovinei de Nord. Lupta pentru aceste teritorii era dreaptă.
De parcea cealaltă, ungurii erau satisfăcuţi de faptul că au câştigat, în
1940, jumătate din Transilvania. Dar, orgoliul lor nemăsurat nu se împăca cu
ideea că ceea ce câştigaseră era doar un cadou din partea Berlinului şi Romei;
nu fuseseră în stare să înfrângă Armata Română. De aceea, au încercat să
făurească o aură de eroism Armatei Maghiare care intra în Transilvania de
Nord-Est. Pentru ca penibilul situaţiei să fle deplin, militarilor maghiari li
s-au ridicat arcuri de triumf în localităţile unde intrau „glorioşi"; în oraşele
principale, însuşi Horchy, pe un cal alb, se afla în fruntea trupelor. Şi, ca să
dea impresia unei cuceriri vitejeşti, răzbunătoare pentru umilinţa acceptării
Tratatului de la Trianon din 1920 şi a ocupării Budapestei din 1919, a fose
adusă o forţă militară cu cocul disproporţionată, mărşăluind prin Transilvania
de Nord-Est ca după un război victorios, deşi nu se trăsese nici un glonţ
împotriva „inamicului'', a Armatei Române. În trufaşa operaţiune au fose
antrenaţi 309 932 militari, la care se adăugau 7 300 membrii ai administraţiei
militare, 2 268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente de urmărire ale
Poliţiei, 1 200 subofiţeri, 17 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinând Jandarmeriei.
Dacă, imediat după Dikcacul de la Viena din august 1940, oficialităţile de la
Budapesta şi presa budapestană s-au arătat foarte mulţumite, afirmând chiar
că nu speraseră să obţină atât de mule, foarte repede vor anunţa că nu este de
ajuns, că ţelul este recucerirea întregii Transilvanii şi a Banacului. 2
Toate acestea au generat o situaţie de-a dreptul explozivă în relaţiile dintre
România şi Ungaria în toată perioada ocupaţiei horcysce a Transilvaniei
de Nord-Est, Germania a împiedicat transformarea acestei situaţii într-un
conflict militar. În condiţiile războiului împotriva URSS, Berlinul avea
nevoie de linişte în spatele frontului; avea nevoie ca atât Armata Ungară, cât
şi Armata Română, să participe la războiul contra Moscovei, nu să se lupte
între ele; dorea să folosească doar în beneficiu propriu rezervele de petrol şi
agricole ale României. Nu a admis un război între cele două state, acţionând
pentru menţinerea scacuquo-ului teritorial, concomitent, însă, întreţinând şi
speranţele ambelor tabere în satisfacerea ţelurilor lor, satisfacere condiţionată,
evident, de fidelitatea faţă de Reich.

8
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Complexitatea deosebită a evoluţiei raporturilor dintre români şi unguri

în timpul celui de al Doilea Război Mondial justifică numeroasele lucrări
care prezintă această evoluţie. Asupra momentului apariţiei lor se impune o
prezentare.
În anii celui de al Doilea Război Mondial, în mod normal, au apărut
doar articole generale, prezentări fără suport arhivistic asupra evenimentelor
în curs din Transilvania de Nord-Est. Două sunt motivele pentru slaba
popularizare în România a acţiunilor puterii de ocupaţie. În primul rând,
intervenţia Germaniei şi Italiei, care obliga autorităţile româneşti să nu
admită prezentarea publică a unor materiale cu realităţile din Transilvania,
pentru a nu incita şi mai mult Poporul Român împotriva Ungariei. Cele două
Mari Puteri se constituiseră drept garante ale „integrităţii şi inviolabilităţii
Statului Român" 3 , dar, fiind cele care impuseseră cedarea unui teritoriu
românesc, se considera că se constituiseră şi în garante ale românilor din
acel teritoriu în raporturile lor cu Ungaria. În aceste condiţii, dezvăluirea
atrocităţilor maghiare ar fi dus, implicit, la condamnarea celor care nu
şi-au respectat angajamentele luate. Se adaugă deja menţionata dorinţă
a Germaniei de a folosi Ungaria şi România în războiul împotriva URSS.
În al doilea rând, publicarea unor materiale pe tema atrocităţilor horthyste
necesita o largă acţiune de documentare, de corelare a tuturor informaţiilor
ce veneau la Bucureşti pe diverse canale, de verificare a lor, ceea ce cerea timp.
În urma unei munci laborioase, astfel de materiale au fost alcătuite de diverse
organisme ale Statului. Erau foarte bine documentate şi erau puse la dispoziţia
Guvernului, pentru a le folosi în acţiunea diplomatică de salvare a românilor
din Transilvania de Nord-Est. Nu erau destinate publicării. Nu se dorea
folosirea lor în campanii de presă pentru lămurirea opiniei publice interne,
ci aveau un scop cu mult mai important; pentru moment, determinarea unei
poziţii favorabile românilor, din partea Germaniei şi Italiei; pentru viitor,
determinarea unei poziţii favorabile României din partea celor ce urmau să
ia o hotărâre finală la Conferinţa de Pace.
Prima menţionare a intenţiei unui organism central al Statului Român de
a realiza o documentare amănunţită asupra atrocităţilor la care administraţia
horthystă îi supunea pe români datează din 20 septembrie 1940: o adresă
a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, către Consulatul Regal
Român din Oradea, solicitând „date pentru alcătuirea urgentă a unei lucrări
relative la atrocităţile săvârşite de unguri în Transilvania de Nord". 4 Adresa era
urmarea ordinului dat de Ion Antonescu, la 18 septembrie, prin rezoluţia pusă

9
PETRE ŢURLEA

asupra unui raport al Marelui Stat Major: „Ţineţi la zi atrocităţile şi încălcării

de angajamente făcute de unguri în teritoriile ocupate.'' 5 Paralel, în mai multe
ministere - de Justiţie, de Război, de Interne, al Propagandei Naţionale - şi
la Preşedinţia Consiliului de Miniştri încep a se alcătui arhive speciale pe
această problemă. Foarte active, în direcţia respectivă, au fost organismele
subordonate Ministerului de Interne; acestora, Conducerea Ministerului
le cerea, la 4 decembrie 1940, printr-un ordin circular, şi întocmirea
unor statistici cât mai exacte, lunare, privind refugiaţii şi expulzaţii din
Transilvania de Nord-Est. 6 De menţionat faptul că foarte multe documente
sunt rezultatul activităţii Serviciului Special de Informaţii; erau transmise de
agenţii acestuia lăsaţi în regiunea ocupată. SSI alimenta cu aceste informări
instituţiile centrale ale Statului cu atribuţii în domeniu, pentru ca acestea
să ia măsurile care se impuneau. De asemenea, un rol foarte important l-a
avut Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor - cu acţiune privind
toate regiunile pierdute în 1940 -, organism înfiinţat, printr-un Decret Lege
semnat de Ion Antonescu, la 14 septembrie 1940.7
Cel mai activ pe linia strângerii de documente privind situaţia din
Transilvania de Nord-Est a fost Ministerul Afacerilor Străine care, de altfel,
avea şi sarcini speciale în această direcţie de la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri; avea şi surse multiple de informaţii, în primul rând consulatele
româneşti de la Cluj şi Oradea. Sub patronajul Ministerului Afacerilor
Străine au fost alcătuite, anual, volume documentare masive, de sinteză a
tuturor informaţiilor relative la problema respectivă. Realizarea primului
volum era hotărâta la 23 august 1941, într-o întrunire la care au participat
secretarul general al Ministerului patronator al acţiunii, Davidescu, delegatul
Ministerului Propagandei Naţionale, Corneliu Codarcea, doi reprezentanţi
ai Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Petre Moldovan şi Petre Patrinca.
Titlul documentarului Un an de dominaţie maghiară în Ardealul cedat. Urma
să aibă trei capitole distinctei I .Actele legislative şi de autoritate ale Guvernului
Maghiar îndreptate împotriva şcoalei, bisericei şi economiei româneşti, sub
înfoţişările ei, din Ardealul cedat; 2. Măsurile de ordin administrativ ale
aceluiaşi Guvern, menite a întări măsurile de ordin legislativ şi având ca scop de
a lovi şi a şicana elementul românesc din provincia robită; 3. Actele de violenţă
împotriva vieţii şi libertăţii populaţiei româneşti. La întrunirea menţionată,
se constata că materialul documentar necesar întocmirii sintezei exista deja,
„în bună măsura", la Ministerul Afacerilor Străine, Preşedinţia Consiliului
de Miniştri (Serviciul Central de Informaţii) şi la Comisia de negocieri cu

10
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Ungaria. 8 Acţiunea începută astfel, în august 1941, va fi finalizată în toamna

aceluiaşi an. 9 Apoi, câte un volum de acest fel va fi alcătuit în fiecare an. Au
fost puse la dispoziţia organismelor centrale româneşti interesate; nu vor
fi publicate. Din ele se vor întocmi broşuri selective de uz intern. Aşadar,
există fonduri arhivistice masive, formate în anii războiului mondial, privind
situaţia din Transilvania de Nord-Est. Ele nu au fost folosite în acel moment
pentru alcătuirea unor lucrări cu destinaţie publică, însă conferă astăzi,
posibilitatea unei documentări complete.
Dacă în timpul războiului factorul politic extern a împiedicat dezvăluirea
întregii situaţii din regiunea răpită prin Diktatul de la Viena din 1940, după
război în acelaşi sens a acţionat, în principal, factorul politic intern, evoluţia
luptei pentru patere. În lupta sa pentru cucerirea acesteia, în anii 1944-1947,
Partidul Comunist Român avea nevoie de susţinerea organizaţiilor politice
ale maghiarilor din România şi, de aceea, interesele minorităţii maghiare
trebuiau menajate. Cu toate că în 1945-1946 s-au făcut cercetări serioase
asupra atrocităţilor din Transilvania de Nord-Est, având loc şi un proces
în faţa Tribunalului Poporului din Cluj ( 1946), totuşi în presă au răzbătut
puţine lucruri; şi, nici nu s-a publicat vreo lucrare de referinţă. La încercarea
de a se arunca vălul uitării asupra faptelor istorice reprobabile din anii
celui de al Doilea Război Mondial, pentru a atrage voturile maghiarilor
în tabăra comunistă, nu s-a renunţat nici după actul de dreptate săvârşit
de Tribunalul Poporului de la Cluj, când au fost condamnaţi mulţi dintre
autorii asasinatelor. Legate de faptele din timpul ocupaţiei horthyste au mai
avut loc şi alte procese; dar, se încerca de fiecare dată să se inventeze şi o vină
a românilor. În acest sens s-a acţionat în timpul multelor procese privind
crimele săvârşite de ungurii din Aita Seacă, judeţul Covasna. 10
După ce au cucerit întreaga putere politică, comuniştii au considerat că
prezentarea adevărului istoric poate, pe de o parte, înăspri relaţiile dintre
românii şi maghiarii din Transilvania şi, pe de altă parte, poate altera relaţia
cu Ungaria. Cum cele două ţări erau aliate în cadrul blocului comunist,
o deteriorare a relaţiilor dintre ele nu era de admis nici din partea URSS.
Totodată, nu trebuie omis faptul că, până la jumătatea anilor '60, istoriografia
românească era dominată şi încătuşată de atotputernicia unor oameni ca
Mihail Roller; editurile, în majoritate, erau tot în mâna unor minoritari
internaţionalişti cu stadii vechi în Komintern, precum Valter Roman
(Neulander). Astfel se explică tăcerea aproape deplină a istoricilor români, în
problema ocupaţiei horthyste, până spre începutul anilor '70.

11
PETRE ŢURLEA

După 1970, în contextul comunismului cu faţă naţională susţinut

de Nicolae Ceauşescu, situaţia s-a schimbat. În primul rând, s-a hotărât
centralizarea, la Ministerul de Interne, a documentelor considerate mai
importante, din arhiva acestei instituţii, privind revizionismul maghiar
început în 1918. Lucrarea, masivă, având şapte volume, a fost întocmită în
1976, de către Centrul de Informatică şi Documentare. Purta titlul :Activitatea
revizionist-iredentistă maghiară împotriva României. Documentar; la fiecare
document se indică şi sursa originară de provenienţă, ceea ce-i conferă o
autenticitate deplină. De menţionat faptul că autorităţile momentului nu
aveau de gând să popularizeze lucrarea; aceasta a fost întocmită doar în două
exemplare, purtând fiecare menţiunea „Secret". 11
Unii iscorici au început sâ pătrundă în arhive inaccesibile până atunci,
dar nu în coate. Ca urmare, s-au publicat o serie de articole, studii şi chiar
volume masive privitoare la situaţia din Transilvania de Nord-Est în timpul
ocupaţiei horthyste. Gh. Zaharia, L. Vajda, Gh.1. Badea, P. Bunta, M. Covaci,
L. Fodor, A. Simion, Gh. Ţuţui au publicat volumul Rezistenţa antifascistă
în partea de nord a Transilvaniei (septembrie 1940-octombrie 1944), Edit.
Dacia, Cluj-Napoca, 1974; Gh.1. Badea, Vasile T. Suciu, Moisei, Târgu
Mureş, 1982; I. Ardeleanu, Gh. I. Badea, Mihai Făcu, O. Lusting, M. Muşat,
L. Vajda, Teroarea horthystofascistă în nord-vestul României. Septembrie
1940-octombrie 1944, Bucureşti, 1985; Mihai Făcu, Biserica românească din
nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă 1940-1944, Edit. lnstittului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985; Nicolae Corneanu,
Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986; Gh.
I. Badea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, Administraţia militară horthystă din
nord-vestul României, septembrie-noiembrie 1940, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,
1988. De asemenea, capitole întregi din sintezele de Istorie a Românilor
sunt consacrate Transilvaniei de Nord-Est ocupate. La fel, articole şi studii
publicate în reviste de specialitate; din această categorie, de menţionat acelea
ale lui Cornel Grad - în „Crişia", 13, 1985 şi „Acta Musei Porolissensis",
Muzeul de Istorie şi Artă Zalău, 4, 1980.
În perioada de după 1989, au apărut mai multe volume privind
problematica ocupaţiei horthyste, cu exploatarea cot mai fructuoasa
a arhivelor. Printre acestea: Vasile Puşcaş, Al Doilea Război Mondial.
Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944), Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1995 - istoricul clujan are meri eul de a fi primul care

12
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi-a cantonat insistent atenţia spre reflectarea în diplomaţie a situaţiei din

Transilvania de Nord-Est; Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi
acţiune diplomatică românească, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Idem,
Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti,
2005; au tratat problema şi Raoul Şerban, Ioan Lăcătuşu, Constantin
Mustaţă, ş.a. Este, totuşi, destul de puţin, având în vedere deschiderea deplină
a arhivelor, ceea ce a creat posibilităţi majore de cercetare. Motivul existenţei
unei anumite reţineri în abordarea subiectului este acuza de naţionalism
repede aruncată asupra celor care abordează problema, fie din partea
direct interesată în necunoaşterea adevărului, partea maghiară, fie dinspre
intelectualii români cosmopoliţi, adesea fără operă, doritori de acoperire
a faptelor criminale împotriva Poporului Român, dar susţinând învinuiri
nefondate la adresa acestuia. Reţinerea de a prezenta problema Transilvaniei
de Nord-Est o regăsim şi în ceea ce trebuia să fie cea mai importantă lucrare de
Istorie românească pentru perioada 1940-1947 - Istoria Românilor, tratatul
patronat de Academia Română, volumul IX, coordonator academician Dinu
C. Giurescu, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2008; prezentarea problemei
respective ocupă doar o jumătate de pagină, dintr-un volum de 1 213 pagini;
având şi multe greşeli. 12
Pentru suferinţele evreilor din Transilvania de Nord-Est, foarte bine
documentate sunt mai ales volumul lui V. Ciubăncan ş.a., Drumul
Holocaustului, 1995; şi, mai recent, volumul lui Gh.I. Badea, Tragedia
evreilor din nordul Transilvaniei, 2001.
Despre suferinţele românilor din Transilvania ocupată, în străinătate au
apărut foarte puţine volume, toate având autori români precum Zenobius
Pâclişanu sau Traian Golea. Unii, ca Aurel Sergiu Marinescu din New
York, se cred istorici, fără a fi în realitate; publică volume înainte de a se
documenta în arhivele româneşti, crezând că sentimentele patriotice ţin loc
şi de argumentaţie ştiinţifică. De aceea, se ajunge la exagerări, ori concluzii
forţate, uşor contestabile, ceea ce aduce deservicii istoriografiei româneşti.
Astfel de lucrări apar şi în România, din ambiţia unor oameni aflaţi în afara
breslei istoricilor; cu aceleaşi consecinţe negative.
Cu toate lucrările publicate până acum, problematica Transilvaniei de
Nord-Est în perioada 1940-1944 fiind în linii mari cunoscută, foarte multe
documente au rămas încă nefolosite. Ele trebuiesc aduse la lumină. Investigaţia
poate fi făcută şi în planuri puţin acoperite, precum acela al acţiunii
diplomatice; aşa cum s-a spus, o exploatare sistematică a acestuia a început-o

13
PETRE ŢU RLEA

istoricul Vasile Puşcaş, printr-o lucrare foarte valoroasă. Autorul lucrării de

faţă a publicat, începând din 1996, mai multe volume privind raporturile
dintre români şi unguri. Primul se referea la perioada 1940-1944. În cei 20
de ani de la apariţia lui, au fost identificate foarte multe documente noi,
privind problema respectivă, în Arhiva Naţională Istorică Centrală, Arhiva
Ministerului Afacerilor Externe, Arhiva Ministerului Apărării Naţionale,
Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ajunsă la Arhiva Consiliului
Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii). Astfel, volumul de faţă nu
este doar o reluare. Pe lângă argumentarea în plus a unor fapte cunoscute,
se evidenţiază unele asupra cărora istoriografia nu s-a aplecat, se stabilesc,
cu mai mare claritate, răspunderile. Majoritatea documentelor privind
acţiunea diplomatică a României pentru salvarea românilor din Transilvania
de Nord-Est au fost publicate în Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune
diplomatică românească (p. 143-592); ca urmare, acestea vor fi menţionate,
rară a mai fi republicate. În schimb, în Anexe vor fi inserate documentele cele
mai importante nou identificate.

14
 I. 1940

Ocupând Transilvania de Nord-Est, Ungaria horthystă şi-a propus

înlaturarea caracterului românesc al acesteia, printr-o ofensivă pentru o
schimbare radicală în plan demografic, o ofensivă împotriva şcolii româneşti,
a bisericii, a proprietăţii; prin schimbarea a însăşi aspectului localităţilor.
Pentru atingerea acestor deziderate au fost folosite toate metodele opresive,
ajungându-se chiar la crime în masă. Tocul a fost premeditat.
Încă din momentul ocupării regiunii s-a dorit ca schimbările să fie radicale
şi vizibile. Cu mândrie, ziarele budapestane anunţau etapele pătrunderii
armatei invadatoare în Transilvania de Nord-Est. După intrarea în Cluj, se
anunţa că din oraş au dispărut „Piaţa Unirii", strada „l.G. Duca'', inscripţia
„Matei Corvin" de pe statuia din centru, fiind înlocuite cu denumiri
maghiare. „De acum - se scria -, pe caldarâmul oraşului răsună bocancul
honvezilor, copitele cailor maghiari, tancurile şi trupele maghiare care vor
veghea la noua reînviere a oraşului de altădată." 1 Tot vizibile s-au dorit să
fie şi asasinatele şi schingiuirile, pentru a-i face pe cât mai mulţi români să
se refugieze în România. La fel, răpirea proprietăţilor româneşti, agresiunea
împotriva şcolilor şi bisericilor.
Acţiunea violentă a fost întreprinsă, din ordin sau voluntar, de către
militarii maghiari. Lor li s-au alăturat, cu entuziasm şi ură, foarte mulţi
civili maghiari; era consecinţa intensei propagande antiromâneşti din toată
perioada interbelică. „Civilizaţia superioară maghiară'', atât de mult clamată,
s-a manifestat printr-o sălbăticie asiatică, împotriva românilor şi a evreilor, în
toată perioada războiului, chiar şi după înlăturarea administraţiei horchyste.
Se disting mai multe etape: septembrie-decembrie 1940; 1941-1943; 1944,
până la momentul ieşirii României din războiul alături de Germania; august

15
PETRE ŢU RLEA

1944-martie 1945. În această ultimă etapă, în lipsa administraţiei şi Armatei

Horthyste, atrocităţile antiromâneşti au fost săvârşite de populaţia maghiară
care, treptat a început a fi coordonată pe acest plan de către noile formaţiuni
politice ungureşti. Fiecare etapă a avut elemente de individualizare. Acţiunea
antiromânească având consecinţele cele mai grave s-a desfăşurat în perioada
septembrie-decembrie 1940, iar acţiunea antievreiască cea mai intensă a fost
în intervalul martie-august 1944.
Într-un material de sinteză alcătuit de Biroul Contrainformaţii al
Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române, în 1945, intitulat
Studiu documentar asupra atrocităţilor comise de unguri faţă de populaţia
română din Ardeal în timpul de la 1940-1945, se apreciază că în întreaga
perioadă a ocupaţiei horthyste, „toate manifestările ungurilor, faţă de
populaţia românească din acest teritoriu, au fost animate numai de dorinţa
de a răzbuna o pretinsă nedreptate istorică ce i s-ar fi cauzat prin Tratatul
de la Trianon şi de ura implacabilă împotriva a tot ceea ce este românesc,
întreţinută şi transmisă timp de veacuri printr-o intensă propagandă şovină.
Ungurii revizionişti, şovini, iredentişti, răzbunători şi provocatori din fire,
nu au cunoscut nici limită şi nici scrupule în calea realizarii ideii întaptuirii.
Ungariei Milenarei, la care să se încorporeze întreaga Transilvanie, curăţată,
dacă este posibil, complet, de elementul românesc existent în acest teritoriu.
Aceştia sunt oamenii, sentimentele şi ideile ale căror manifestare influenţată
de diferite evenimente politico-militare, s-a concretizat prin faptele odioase
inserate în tabelele anexă." 2
De remarcat concentrarea efortului distructiv al ocupantului asupra
intelectualităţii româneşti - preoţi, învăţători, funcţionari - categorie
socială în jurul căreia se strângeau comunităţile româneşti şi rară de care
acestea puteau fi mai uşor deznaţionalizate. Este evident faptul că şi această
caracteristică a represiunii demonstrează existenţa unui plan de întaptuire
metodică a purificării etnice.

*
În epocă, cel mai mult au impresionat omorurile şi violenţele fizice din
toamna lui 1940. Autorităţile româneşti au strâns consemnări exate despre
acestea, şi le-au înregistrat pe judeţe, localităţi, date calendaristice. Un material
de sinteză, care conferă o imagine generală de necombătut. 3 Sunt prezentate,
parţial, şi violenţele din 1941. 4 În acelaşi material sunt consemnate arestările
şi internările, expulzările, înfometarea populaţiei româneşti, scoaterea

16
 ROMÂNI ŞI UNGURI

românilor de sub scutul legilor. 5 Coroborate cu mulţimea de alte documente

din epocă, pe problema respectivă, majoritatea datelor din materialul de
sinteza se validează. În urma angajamentelor solemne pe care Guvernul Ungar
şi le-a asumat la Viena, era de presupus că Ungaria va renunţa la vechile sale
metode de violenţă pentru deznaţionalizarea cetăţenilor de altă rasă. Această
presupunere a fost, însă, o iluzie.
Deşi transferul de teritoriu s-a produs printr-un act diplomatic şi s-a
efectuat pe cale paşnică, totuşi ocuparea Transilvaniei de Nord s-a făcut cu
o armată disproporţionat de numeroasă, iar administrarea acestui teritoriu a
fost lăsată în seama Armatei până la 9 decembrie 1940.
În timpul operaţiilor de ocupare şi după ocupare, sub administraţia
militară, Armata şi populaţia maghiară - aceasta din urmă prin organizaţiile
paramilitare: Rongyos Garda (Garda Zdrenţăroşilor), Levente (Vitejii),
Tuzharcosok (Luptătorii din Linia de Foc), asistate de Armată, de Poliţie
şi de Jandarmerie - au dezlănţuit şi au întreţinut, tot timpul, o teroare de
neînchipuit în contra populaţiei româneşti. Această teroare, desfăşurată pe
întreaga întindere a teritoriului cedat, s-a manifestat prin insulte, ocări, bătăi,
arestări, internări în lagăre de concentrare, expulzări, schingiuiri, omoruri
individuale şi în masă şi alte samavolnicii (de exemplu, violuri), care, toate la
un loc, au transformat viaţa populaţiei româneşti Într-un adevărat infern. În
unele comune (Ip şi Trăznea din judeţul Sălaj), Armata Maghiară a răpus mai
mult de jumătate din populaţie şi a ucis nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii,
cu o cruzime ce întrece orice posibilitate de explicare.
Toată această teroare, începută sub administraţia militară şi continuată
şi după încetarea acesteia, nu s-a desfăşurat la voia întâmplării, ci după un
plan bine stabilit şi cu consecvenţă urmărit. Scopul ei, din ce în ce mai vădit,
extirparea păturei conducătoare româneşti şi anume a intelectualilor de la
oraşe, a preoţilor şi învăţătorilor de la sate, pentru ca astfel, masele ţărăneşti,
rămânând fără conducătorii şi ocrotitorii lor fireşti, să poată fi mai uşor
maghiarizate sau, la, nevoie, distruse.
Numărul total al victimelor regimului de teroare, inaugurat de Armata
Ungară de ocupaţie şi continuând până în ziua de azi [materialul de sinteză
datează din octombrie 1941], este următorul: omorâţi 919; schingiuiţi
771; bătuţi 3 373; arestaţi 13 359. Totalizată pe judeţe, statistica acestor
atrocităţi este următoarea: Bihor 3 565; Ciuc 510; Cluj 6 157; Maramureş
282; Mureş 2 481; Năsăud 162; Odorhei 140; Satu Mare 1 184; Sălaj 1 759;
Someş 1 599; Trei Scaune 583. (A se vedea tabloul Preşedinţiei Consiliului

17
PETRE ŢURLEA

[de Miniştri] nr. 1206/1941.) La această situaţie trebuie adăugat grupul de

români expulzaţi în număr de 12 595 şi grupul de români refugiaţi în număr
de 123 916. (A se vedea tabloul Ministerului Afacerilor Interne, înregistrat
nr. 1437 /52 din 29/X/1941.)
Populaţia românească din Transilvania de Nord, care a ajuns din nou
sub stăpânirea Ungariei, a trăit şi trăieşte una din cele mai grele şi dureroase
încercări ale existenţei sale. Pentru a ilustra violenţa extremă a regimului
unguresc instalat în teritoriul cedat, dă următoarele cazuri;
OMORURI ÎN MASĂ.
1. judeţul Sălaj. 1. Trăznea. În ziua de 9 septembrie 1940, trupele
maghiare, îndată după intrarea lor în sat, au deschis focul cu arme, mitraliere,
tunari şi grenade. După încetarea primelor salve, soldaţii alergau din casă în
casă, incendiind gospodăriile şi împuşcând pe cine întâlneau. În acel măcel
au pierit peste 100 de români, dintre cari, după declaraţiile unui colonel
ungur făcută protopopului Simion Haţieganu, 23 de copii sub 12 ani şi 34
femei. Preotul Traian Costea a fost împuşcat în cap; târât apoi în pridvorul
casei, a ars cu casă cu tot. Învăţătorul L. Cosma şi soţia lui, scăpaţi din prăpăd,
au fost împuşcaţi după o săptămână între comunele Bodia şi Agriş, de
jandarmi, sub pretextul că au încercat să fugă de sub excortă. De reţinut: casa
parohială din Trăznea era asigurată la Societatea «Prima Ardeleană» (Erste
Siebenbiirgische Alegemeine Assekuranz A.G.) Procesul verbal încheiat de
oocietate la 18 decembrie 1940 stabileşte; «Laut allg. Versicherungs-
bedingungen Ar. 2, nachdem der Brand au/ Befehl des Militărkommandos
entstaden ist, ist cler Schadenersatz abzuweisen,» «Prima societate Generală
de Asigurări Ardeleana S.A. - Conform condiţiilor generale de asigurare,
art. 2, întrucât incendiul s-a iscat la ordinul Comandamentului militar,
despăgubirea trebuie respinsă. 2. Ip. În noaptea de 13 spre 14 septembrie
1940, echipe de soldaţi unguri, conduse de « nemzetăr »-i (Străjeri ai
Neamului) au dezlănţuit un măcel tot atât de sângeros ca cel de la Trăznea.
Au fost ucişi, cu o sălbăticie fără frâu, 155 români (bărbaţi, femei, copii), iar
casele lor jefuite. Cadavrele victimelor au fost îngropate într-o groapă
comună, fără preot. [„.] 3. Cosniciul de Sus. La 18 septembrie 1940, unităţi
din Armata Maghiară au masacrat fără nici un motiv 16 ţărani români ( 15
bărbaţi şi o femeie), care au fost îngropaţi într~o groapă comună, fără preot.
[„.] 4. Camăr. În 16 septembrie 1940, echipe militare maghiare au ucis patru
ţărani români. [„.] 5. Şimleul Silvaniei. În 14 septembrie 1940, Armata
Maghiară a schingiuit şi ucis şapte români. [„.] Zalău. În 9 septembrie 1940,

18
 ROMÂNI ŞI UNGURI

soldaţi unguri au executat, la marginea oraşului, familiile Vicas Gheorghe şi

Prunea Gheorghe (total cinci persoane). Soţia lui Vicas Gheorghe era
însărcinată, iar soldaţii unguri i-au scos copilul din pântece cu baionetele,
apoi l-au ciopârţit. Pe şoseaua Meseşului, în apropierea oraşului Zalău,
Armata Ungară a executat I S soldaţi rezervişti români care se întorceau de la
concentrare şi se duceau spre căminurile lor în teritoriul cedat Ungariei. În
I O septembrie 1940, un căpitan ungur a împuşcat cu revolverul pe ţăranul
român Sârbu Gheorghe şi două femei (ţărance) în curtea Liceului Wesselenyi
din Zalău, unde era instalat Comandamentul militar maghiar. [... ] 7. Între
comunele Zăuani şi Nuşfalău. În septembrie 1940, Armata Maghiară a
executat alţi patru români. 8. Ciumărna. În 9 septembrie 1940, Armata
Maghiară a executat pe următorii ţărani români, incendiindu-le apoi
gospodăriile; Ion Ghiuruţan, subprimar; Ion Ţiriac şi soţia sa Ana N. Raţiu;
Teodor Ţiriac; Rozalia Ţiriac; Gavrilă Oprea; Ion Ţigău; Gavrilă Oltean;
Florea Cigălneanu; Nicolae Bărbunaş şi un ţăran din Trăznea al cărui nume
nu se ştie. Mai adaug că tatăl lui Gavrilă Oprea a fost şi el asasinat în comuna
Trăznea. [... ] 9. Cerişa. În 16 septembrie 1940, Armata Maghiară a executat
pe ţaranii Pislo Vasile; Silaghi Petru; Buboi Teodor; Ardelean Gavrilă şi şapte
membri ai familiei Moticiac. [... ] II.judeţul Cluj. IO. Mureşenii de Câmpie.
(Imbuz, Ombuztelke). În seara zilei de 23 septembrie 1940, Armata Maghiară
a adunat în casa preotului şi apoi, pe la orele 10 a măcelărit pe următorii:
preot Andrei Bujor şi soţia sa născută Lucreţia Mureşanu, copiii lor - Lucia
Bujor licenţiată în litere, Marioara Bujor, stud[ entă] a[ nul] II Facult[ atea] de
Şt[iinţe], Victor Bujor, elev el[ asa] VIII de liceu, pe soţia învăţătorului Gh.
Petrea n[ăscută] Natalia Miron, pe fiica şi pe mama acesteia (Rodica Petrea
de 4 ani! şi Ana Miron), pe cantorul Ion Gurzău şi soţia acestaia, pe servitoarea
preotului Bujor, luhas. Victimele au fost aruncate într-o groapă comună.
Exhumate după trei zile, s-a văzut că Marioarei Bujor i-a fost zdrobită ţeasta,
iar pieptul lui Victor Bujor [era] străpuns cu baioneta şi hainele tuturor
sfârtecate. După omor, casa a fost devastată. Cinism caracteristic: Dosarul nr.
1896/1941 al Judecătoriei Cluj cuprinde următoarea încheiere - «Familia
numitului preot a atentat cu arma împotriva Armatei Maghiare Regale, ceea
ce a atras după sine dispoziţii militare". [... ] 11. Hida. În ziua de 1Oseptembrie
1940, o unitate de honvezi care intra în sat aducea sub escortă 11 ţărani prinşi
pe şosea. Nouă din aceştia au fost scoşi în câmp şi împuşcaţi, pe moşia
Hatfaludi. Cadavrele lor au stat în câmp neîngropate de marţi până sâmbătă.
Soldaţi le-au jefuit actele de identitate. Între cei ucişi se găsea şi tânărul

19
PETRE ŢURLEA

învăţător Negrea Traian dinJurtele, judeţul Sălaj, originar din Scărişoara. Tot
în 1Oseptembrie 1940, soldaţii unguri au mai executa doi români în Hida, în
apropierea morii zisă «a Dascălului. [... ] 12. Sânmihaiul Almaşului. În ziua
de 11 septembrie 1940, soldaţii unguri au împuşcat, în hotarul comunei, 1O
tineri români, prinşi pe şosea. [... ] 13. Valea Drăganului. În ziua de 12
septembrie 1940, soldaţii unguri au împuşcat 12 tineri români care se
întorceau de la concentrare. Cadavrele lor au zăcut trei zile neîngropate pe
marginea şoselei. [... ] 14. În Cluj au fost omorâţi următoriii gardieni români:
a) Chiorean Ion. b) Moldovan Gherasim. În ziua de 11 septembrie. [... ] c)
Toşa Vasile, lovit în cap cu o sticlă de un civil şi schingiuit groaznic în 11
septembrie, mort la Clinică la 14 septembrie. d) Naş Vasile; spinarea ruptă,
străpuns cu baioneta prin spate în ziua de 11 septembrie 1940. Pârău Vasile,
schingiuit împreuna cu Naş. [... ] (Declaraţia lui Mărgineanu Justin, cumnatul
lui Naş, dată la Judecătoria Mixtă din Petroşani, 11 ianuarie 1941. [... ] A
văzut şase cadavre de gardieni în pivniţa Clinicei din Cluj; unul avea nasul
tăiat, alţi doi urechile tăiate şi ochii scoşi.) 1S. În septembrie 1940 [... ], o
bandă de civili unguri a omorât trei români în cimitirul Bisericei Ortodoxe
din Cluj. Alţi doi români au fost omorâţi la sfârşitul lunei septembrie în faţa
Distileriei de petrol din cartierul Dâmbul rotund al Clujului.[ ... ] 16. În ziua
de 12 septembrie 1940, în str. Moţilor, colţ cu str. Ilie Măcelaru, Cluj, o ceată
de civili unguri a omorât cu cuţitele doi ţărani români. Cadavrele acestora au
fost văzute.[ ... ] 17. La 24 septembrie 1940, alţi doi gardieni români au fost
masacraţi cu cuţitele de o bandă de terorişti unguri, în dosul Bisericei
Greco-Catolice din Mănăştur-Cluj. [... ] 18. La 11septembrie1940, au fost
împuşcaţi pe scările Universităţii din Cluj, de civili unguri, trei tineri români.
III.judeţul Someş. 19. Sucutard. În ziua de 23 septembrie 1940, la marginea
satului, pe malul lacului Ţaga, soldaţii unguri au executat patru bărbaţi, după
ce i-au bătut cu bicele şi înţepat cu baioneta. În aceeaşi zi, în sat au fost
executate două fete. Soldaţii au fost instigaţi de contele Wass, proprietar din
Sucurard, care a denunţat pe numeroşi români ca duşmani ai Statului Ungar.
[... ] IV. judeţul Bihor. 20. Almaşul Mare. În ziua de 8 septembrie 1940, o
bandă de civili şi militari unguri a ucis 13 români. [... ] 21. Diosig. În 4
septembrie 1940, Armata Maghiară năvălind în această comună, înainte de
termenul prevăzut prin sentinţa arbitrala de la Viena, a omorât un locotenent
şi cinci soldaţi români. 22. Oradea. În ziua de 12 septembrie 1940, au fost
împuşcaţi de soldaţi unguri doi ţărani români, lângă linia ferată la marginea
oraşului. [... ] 23. Oradea. În luna octombrie 1940 [... ], au fost împuşcaţi doi

20
 ROMÂNI ŞI UNGURI

tineri români pe motivul că sunt legionari, cadavrele lor au fost depuse la

Morga Spitalului judeţean. 24. Oradea. În luna septembrie 1940, [„.],
agricultorul Drâmba şi fiul său, în vârstă de 18 ani, au fost împuşcaţi de
soldaţii unguri, iar soţia şi fata de 17 ani a lu Drâmba au fost maltratate în
mod îngrozitor, apoi transportate la spital în stare foarte gravă. [„.] 25.
Oradea. În septembrie 1940, [„.] au fost executaţi de autorităţile militare
maghiare trei agenţ de poliţie români.

OMORURI INDIVIDUALE

I. judeţul Cluj. 1. Cluj. La S septembrie 1940, deci înainte de intrarea

Armatei de ocupaţie, ungurul Geister Iosif a împuşcat cu un foc de revolver
pe elevul român Maior Alexandru. [„.] 2. În 11 septembrie 1940, un ţăran
român, lăptar, a fost prins în Piaţa Mihai Viteazul, de o bandă de terorişti,
dus într-o cârciumă, undei s-a înfipt un cuţit în inimă şi a murit pe loc. [„.]
3. În noaptea de 14 spre 1S septembrie, Almăşanu Ioan, funqionar vamal, cu
domiciliul în ser. Bucureşti, a fost ridicat de un soldat ungur şi ucis cu focuri
de arme în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta şi zdrobit cu bocancii
[„.] 4. În 13 septembrie, soldaţii unguri au împuşcat un ţăran român în fap
atelierelor C.F.R. [„.] S. Badea Alexandru, sold.ac desconcertac, a fose aruncat
din tren şi călcat de roţi. [„.] 6. Raţiu Alexandru, muncitor: coace coastele
rupte. Autopsia a dovedit că aceasta a fose cauza decesului. [„.] 7. Huedin. La
1O septembrie 1940, a doua zi după intrarea trupelor maghiare în Huedin, a
fost omorât cu o ferocitate ce întrece orice închipuire, protopopul ortodox
român din acel orăşel, Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofiţer ungur,
în timp ce se ducea la o înmormântare, părintele protopop Munteanu a fost
schingiuit timp de patru ore în chip fioros: bătut cu pumnii şi ciomegele
până ce a căzut la pământ; i s-a smuls părul şi barba cu carne cu toc, i-au fost
frânte oasele şi răsuci ce mâinile, iar unul din asasini, Buclai Janos-Gyepii, i-a
înfipt de mai multe ori un baston în gură, până i-a ieşit prin ceafă. Odată
cu părintele protopop Munteanu a fost ucis de aceeaşi bandă de asasini şi
gardianul Nicola Gheorghe. Cadavrele celor două victime au fose aruncate
la marginea oraşului, într-o râpă din hotarul moşiei contelui Banffy Nicolae.
[„.] 8. Someşeni. În septembrie 1940, ţăranul Pantea Ion a fose ucis de soldaţi

21
PETRE ŢURLEA

unguri care i-au tăiat arterele de la mâna dreaptă, apoi i-au înfipt baioneta în
piept, în faţa fetelor lui, Lenuţa şi Marioara, care s-au salvat prin fugă.[ ... ] 9.
Nădăşel. În 3 noiembrie 1940, o bandă de unguri din comuna Viştea, judeţul
Cluj, a tăiat cu securile capul tânărului Ciocănaş Ion, în văzul surorei sale mai
mici.[ ... ] 10. Arghireş. La 16 septembrie 1940 a fost arestat Boc Gheaoghe,
dus la şcoală şi schingiuit până la moarte de soldaţi unguri. După câteva zile,
cadavrul lui a fost scurmat din pământ de porci, în hotarul comunei, purtând
urmele unor mutilări groaznice. [... ] 11. Poeni. La 13 septembrie 1940, Panc
Gheorghe, agricultor, a fost schingiuit de soldaţi unguri; după două zile a
murit în chinuri groaznice. 12. Cuzăplac. La 6 februarie 1941, Rusu Sidor,
impiegat comunal, a fost împuşcat de civili unguri în clădirea Primăriei. 13.
Coasta ( Gyulatelke). Beldean Ion, comerciant de coloniale, sosit în comună
în 20 septembrie 1940, pentru a se căsători, a fost arestat imediat, dus la
Primărie de o ceată de soldaţi şi bătut îngrozitor; apoi, escortat într-o pădure
apropiată, a fost împuşcat. Cadavrul lui, ciuruit de gloanţe, spintecat de
baionete şi jefuit, n-a fost înhumat decât după trei zile. 14. Corpadea. Cam
la trei săptămâni după intrarea Armatei Maghiare, ţăranul Ciupar Vasile a
fost dus de soldaţi unguri, legat, împreună cu feciorul său, în pădurea din
hotarul comunei. S-au tras trei gloanţe în el şi a căzut la pământ într-un lac de
sânge. Feciorul a scăpat cu fuga. După câteva zile, Ciupăr a murit la un spital
din Cluj.[ ... ] II.judeţul Bihor. 15. Salonta. În 10 septembrie, Cristea Iosif,
restaurator, a fost schingiuit de soldaţi unguri cu atâta sălbăticie, încât în
scurtă vreme a murit. 16. Sântion. Tiponuţ Gheorghe şi fiul său, agricultori,
au fost răpuşi în noaptea de 16-17 septembrie de soldaţi unguri; alţi trei
membri ai familiei au fost schingiuiţi. [... ] III.judeţul Someş. 17. Baţa. Borbil
Gavrilă, fost primar comunal, a fost ucis de ungurul Maka Odăn din aceeaşi
comună, în 4 septembrie 1940. [... ] 18. Mălin. În noaptea de S octombrie
1940, o ceată de unguri, năvălind în casa lui Vereş Petru, îl omorî pe acesta cu
securile, rănind grav şi pe fratele lui, Vereş Ion. Principalul criminal, Mathe
Francisc, a fost identificat chiar a doua zi. [... ] IV.judeţul Sălaj. 19. Stâna. În
9 septembrie 1940, ţăranul Taloş Ion şi soţia lui din Stâna, întorcânduase de
la Zalău, unde s-au dus să cumpere făină, au fost împuşcaţi de soldaţi unguri
care înaintau pe şosea. [... ] 20. Căpleni. Boca Ioan, agricultor, a fost ucis de
ungurul Szabo J6zsef, din aceeaşi comună, în luna septembrie 1940. Szabo l-a
chemat pe Boca noaptea din casă şi l-a lovit cu un par în cap, lăsându-l mort.
[... ] 21. Hălmăjdi. În 16 septembrie 1940, soldaţi unguri au schingiuit sălbatec
pe Moise Gavrilă, primarul comunei, apoi l-au împuşcat. [... ]V.judeţul Satu

22
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Mare. 22. Nistor Iosif. învăţător, originar din Crucişor, judeţul Satu Mare,
refugiat în România şi întors în teritoriul cedat cu paşaport, pentru interese
familiale, a fost omorât între Curtuioşeni şi Petreşti (Satu Mare). Cadavrul
depus la Morga Spitalului din Satu Mare prezintă tăieturi cu baioneta pe faţă,
la coaste etc.[ ... ] 23. Doba. Olah Augustin a fost schingiuit de soldaţi unguri
la S septembrie şi a murit la 8 septembrie 1940. [... ] 24. Medieşul Aurit. La 6
septembrie 1940, Petriceanu Gheorghe a fost schingiuit şi omorât de soldaţi
unguri, cadavrul a fost aruncat într-un şanţ câteva zile, fiindcă înmormântarea
n-a fost încuviinţată. [... ] VI. judeţul Târnava Mare. 25. Agrişteu. La S
septembrie 1940, opt flăcăi unguri au prins pe tânărul Costea Emanoil, l-au
ciopârţit cu cuţitele şi l-au zdrobit cu ciomegele. Crezându-l mort, l-au dus
lângă linia ferată pentru a-l îngropa într-un şanţ. Aici asasinii au încercat cu
o lumânare sau cu chibrituri ţinute în faţa gurei, dacă Emanoil Costea mai
respiră. Victima revenindu-şi a început să ţipe. Călăii i-au ars ochii şi i-au
smuls limba din gură, apoi l-au înjunghiat. L-au înhumat sumar, un picior
rămânându-i descoperit. Cadavrul a fost găsit; autorităţile maghiare au făcut
autopsia [.„] VII.judeţul Ciuc. 26. Ditrău. În 12 septembrie 1940, Ţepeş Ilie,
pădurar din comuna Bicazul Ardelean, chemat la comandamentul militar
maghiar din Ditrău care era instalat în localul Primăriei, a fost zdrobit în
bătăi, ciopârţit cu cuţitul, apoi în stare muribundă a fost aruncat pe fereastră
în stradă de la etaj. Cadavrul său a fost lăsat două zile pe stradă în vederea
publicului.

SCHINGIUIRI ÎN MASĂ

I. judeţul Bihor. 1. Mihai Bravul. În ziua de 7 septembrie 1940, soldaţi

unguri au arestat 20 de români care se aflau la munca câmpului, i-au dus
într-un cimitir părăsit, unde i-au bătut cu patul puştilor, le-au legat mâinile
la spate cu sârmă şi i-au întrebat dacă vor să fie împuşcaţi sau spânzuraţi. La
întrebarea: «Pe cine vreţi să executăm mai întâi?» Bodnar Ilie a răspuns,
«Pe mine.» Întrebat de motiv, Bodnar Ilie a răspuns: «Ca să nu-mi văd
copiii morţi». (Avea doi copii de faţă.) După ce i-au terorizat, le-au dat
drumul, sub ameninţarea că dacă vor spune ceva, vor fi executaţi). [... ]
2. Marghita. În ziua de 4 mai 1941, a fost chemată la Primărie soţia notarului

23
PETRE ŢURLEA

Popa Constantin, Sava Niculina, profesoară de limba franceză, şi fata Zima

Maria, ţărancă de 16 ani. Acolo au fost închise într-o cameră şi silui te de şapte
ţărani unguri. După viol, le-au tăiat sânii cu cuţitele. [... ] II. judeţul Cluj.
3. Baciu. În noaptea de 12 octombrie 1940, o bandă de unguri a intrat în
casa lui Pop Vasile Sole, curator bisericesc, şi au tăiat groaznic pe Pop Vasile,
pe soţia, un băiat şi o fetiţă a acestuia, ciopârţidu-le mâinile. [... ] 4. Bedeci.
În 20 decembrie 1940, 12 gardieni unguri au bătut cu pumnii şi cu patul
armei pe Ilea Gheorghe lui Gligor şi pe Saitiş Gheorghe lui Gavrilă, până au
căzut la pământ. Apoi Saitiş a fost desculţat şi bătut cu biciul la talpă, până i-a
ţâşnit sângele, în timp ce li se explica că «dreptatea românilor a murit».[ ... ]
S. Aghireş. Sarea G. Gheorghe, procuristul Societăţii Caolin din Aghireş, a
fost ridicat de acasă de soldaţi, în seara zilei de 14 septembrie 1940, şi dus la
locuinţa lui Boc Gheorghe, cale de 3 km, pe jos, numai în palme. Acolo au fost
bătuţi amândoi la tălpi, pălmuiţi, bătuţi cu patul puştii. De acolo, ameninţat
mereu cu moartea, [a fost] dus la Şcoală, înfăşurat în cearşafuri şi bătut din
nou până dimineaţa. După aceea, i se fixează domiciliu forţat.[ ... ] 111.jufeţul
Satu Mare. 6. Odo rău. În zilele de 8-9 septembrie 1940, autorităţile maghiare
au arestat 7 de români, pe care i-au închis 3 zile şi 3 nopţi. În timpul închisorii,
au fost dezbrăcaţi şi bătuţi la tălpi cu vână de bou. [... ] 7. Nicula. În primele
zile ale ocupaţiei maghiare, autorităţile militare au adunat la Primărie 42 capi
de familie, români, pe care i-au bătut la tălpi, iar la unii le-au spart capul.[ ... ]
IV.judeţul Trei Scaune. 8. Belini. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940,
au fost ridicaţi de la casele lor şi arestaţi într-un şopron, un numeros grup
de români, bărbaţi, femei şi copii. Aici, soldaţii şi civilii unguri i-au bătut cu
ciomege de stejar verde, anume pregătite. Din şopron, victimele erau târâte şi
aruncate într-o magazie, unde începea o altă serie de torturi. Astfel, lui Bucur
Iosif i-au jupuit pielea de pe spate; lui Păcurar Alexandru i-au rupt o mană şi
i-au spart capul; lui Morar Eugen i-au sfărâmat braţele, iar pe Păcurar Mihai
Nica l-au ciopârţit cu cuţitele.[ ... ] 9. Poiana Sărată. Şandru M. Maria, Ciurea
M. Maria şi Fima I. Veta, fată de 18 ani, au fost violate în primele zile ale
intrării Armatei Maghiare. [... ]judeţul Mureş. 10. Tirimia. În 14 septembrie
1940, un grup de 40 români au fost schingiuiţi cu o sălbatecă cruzime de
soldaţi unguri şi de o bandă de civili unguri. Printre cei mai torturaţi au fost
Laslo Augustin şi soţia, cărora li s-au bătut spini în palme, Baba Avram (oribil
mutilat), Chiriţă Dumitru, Şuteu Teodor, Şuteu Ananie. [... ]

24
 ROMÂNI ŞI UNGURI

SCHINGIUIRI INDIVIDUALE

I. judeţul Cluj. 1. Cluj. În seara zilei de 1S septembrie 1940, pe când se

pregătea de culcare, preotul Pompei Onofrei a fost ridicat din casă în bătăi
crunte, urcat în turnul şi în podul bisericei, pentru a arăta soldaţilor bombele
şi mitralierele care ar fi fost ascunse acolo. Ştrangulat cu o curea şi scăpat
ca prin minune tocmai când era să-şi piardă cunoştinţa. Preotul a fost apoi
spânzurat cu o sârmă, în timp ce ofiţerul înjura pe preoţii români şi pe episcop.
Sârma s-a rupt, preotul a fost îmbrâncit de tot alaiul, bătut cu palmele şi cu
patul puştii; a fost coborât în pivniţă, tot după arme, care, fireşte, nu se găseau.
Cu revolverul la tâmplă, a fost scos în stradă şi dus la Poliţie. În ziua de 4
octombrie, expulzat, în gara Lokoehâza a fost bătut încă odată îngrozitor de
jandarmul care l-a însoţit tot timpul. [... ] 2. În noaptea de 23 septembrie 1940,
Meraru Ion, funcţionar tehnic la Fabrica Dermata, a fost doborât la pământ
de ungurul Szendre Koloman şi de vreo 5-6 tovarăşi ai acestuia, târât în stradă,
izbit cu ciomegele, cu pietre şi cu călcâiele în cap, până şi-a pierdut cunoştinţa.
A doua zi a fost dus la spiral, unde a zăcut trei săptămâni, alegându-se cu o
infirmitate la ureche şi devenind pentru multă vreme incapabil de muncă, în
timp ce agresorii au rămas nesancţionaţi.[ ... ] 3. Cluj. În ziua de 11 septembrie
1940, un grup de poliţişti români care se îndrepta spre Someşeni, au fost
întorşi din drum de Armată, duşi în curtea închisorii Tribunalului, unde au
fost maltrataţi groaznic. Unul din ei, Naş Vasile, a fose înjunghiat, lui Stuparu
Gavrilă i-au spart capul şi i-au înfipt baioneta în spate, iar alţi trei au fost duşi
în nesimţire la spital. Până şi în trăsură salvării s-au urcat câţiva unguri furioşi,
pentru a-i pălmui pe schingiuiţi.[ ... ] 4. Foleşti.J[udeţul] Cluj. Fostul primar
Flueraş Nicolae, ascuns de teama ungurilor, a fost găsit, dus la Primărie, bătut
în tălpi şi în vârful degetelor. Căian Nicolae, care s-a întors din România
să-şi ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie
de fier, încât nu mai era de recunoscut. A doua zi, dus din nou la Postul de
Jandarmi, i s-au smuls unghiile de la mâini şi de la picioare, apoi a fost închis în
temniţa Tribunalului Cluj. [„.] S. Huedin. În ziua intrării Armatei Maghiare
în Huedin şi a asasinării protopopului Munteanu, mulţimea ungurească i-a
spart capul judecătorului Eugen Moga, iar soţiei sale i-a scos doi dinţi. [... ] II.
judeţul Someş. 6. Ilişua. În ziua de 14 septembrie 1940, Râpan Ştefan, student
în Drept, a fost ridicat de soldaţi, dus la interogaţii într-o pădure. A fost bătut
bestial, a fose găsit într-un lac de sânge, seara, în nesimţire, şi dus acasă de nişte

25
PETRE ŢURLEA

consăteni de ai lui. A zăcut cinci săptămâni, scuipând sânge. [... ] III.judeţul

Bihor. 1. Oradea. Lupaţiu Teodor, agent de poliţie, pensionar, a fost arestat
în ziua de 8 septembrie de doi agenţi civili şi dus la Biroul de contraspionaj
din str. Brătianu nr. 11, unde a fost bătut înfiorător de caporalul Erdos Lajos,
care după bătaie l-a forţat să mănânce ardei. Lupuţiu refuzând, a fost trântit
la pământ şi bătut cu bocancii şi cu cravaşa, pâna la nesimţire. [... ] 2. Maian
Dumitru, fost agent de poliţie, arestat în ziua de 8 septembrie 1940, a fost dus
la închisoare unde un soldat ungur i-a scos un ochi cu baioneta. [... ] 3. Porumb
Nicolae, a fost arestat în ziua de 16 septembrie 1940. La închisoare, soldaţii l-au
bătut, rupându-i doi dinţi şi provocându-i o hernie. Deşi schingiuit, Porumb a
fost internat în Lagărul de la Piispokladany, unde a fost reţinut timp de două
luni. [... ] 4. În 6 septembrie 1940, Sărăţeanu Alexandru, funcţionar la Primăria
Oradea şi gazetar, a fost închis la Închisoarea Parchetului Militar. Timp de
cinci zile nu i s-a dat de mâncare. În 11 septembrie a fost torturat timp de
trei ore. După 1O zile, l-au schingiuit din nou timp de patru ore, smulgându-i
unghiile de la mâna dreaptă cu cleştele. Apoi l-au trântit la pământ, au sărit
cu bocancii pe el şi l-au bătut la tălpi şi la fluerele picioarelor. [... ] (Cazul a
fost expus pe larg în cartea d-lor Tiron Albani şi Alex. Sărăţeanu, apărută la
Arad, sub titlul Un petec de Asie în Europa, Editura Arhidiecezană. Mâna lui
Sărăţeanu cu unghiile smulse a fost văzută de profesorul italian Guido Landra,
de la Universitatea din Roma şi de dl. Petre Petrinca, la Arad.) 12. Suncuiuş.
La începutul !unei februarie 1941, jandarmii unguri au intrat în casa familiei
lui Cebec Gavrilă. Toţi ai casei au fost bătuţi crunt. Unei copile de patru ani
i-au turnat petrol pe cap şi i-au dat foc. Cebec Gavrilă, tatăl, i-a stins focul, dar,
pentru aceasta a fost lovit cu patul armelor.[ ... ] 13. Cuzăplac. În 13 septembrie
1940, un sublocotenent ungur şi civilul Szabo Iancsei au forţat pe Puia Ion,
mincitor, să înghită un drapel românesc care era tăiat în fâşii, în timp ce era
bătut groaznic. În stare gravă, Puia a fost internat la Spitalul din Cluj. În cursul
!unei aprilie 1941, un jandarm ungur l-a împuşcat în piciorul stâng. De frică, s-a
refugiat în România.[ ... ] IV.judeţul Trei Scaune. 14. Zagon. În 23 septembrie
1940, Cioară Ion, preot, a fost prins în stradă de o bandă de terorişti, care l-au
bătut cu ciomegele, iar unul dintre ei cu o coasă, provocându-i o rană gravă la
cap.[ ... ] 15. Valea Mare. În ziua de 17 noiembrie 1940, Marin Mihai, epitrop
bisericesc, a fost bătut de o bandă de soldaţi şi civili unguri, care l-a urmă i-au
rupt dinţii din gură. [... ]V.judeţul Satu Mare. 16. Gelu. În octomorie 1940,
Salanţa David, agricultor, de 36 ani, a fost arestat de jandarmii unguri, legat de
coada unui cal şi târât pe pământ până la capătul comunei, unde era o cruce.

26
 ROMÂNI ŞI UNGURI

A fost răstignit şi bătut sălbatec. [... ] 17. Halmeu. În 27 septembrie 1940,

Nichita Ion, perceptor, a fost arestat de jandarmi şi bătut cu patul puştii; i-au
răsucit degetele de la ambele mâini. După aceasta a fost închis la Zalău, fără
asistenţă medicală, până la 1O octombrie, când a fost expulzat. 18. Doba. În
septembrie, după intrarea armatelor maghiare, Turtureanu Nicolae, agricultor,
a fost ridicat şi dus la Postul de Jandarmi, unde a fost bătut şi ameninţat cu
împuşcarea dacă nu pleacă în România.[ ... ]

BĂTĂI

Bătăile, cum se poate vedea din statistica noastră, s-au practicat pe o scară
atât de întinsă, încât ele au devenit un sistem, şi astfel, enumerarea cazurilor lor
ar fi imposibilă. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităţilor, în închisori,
românii au fost bătuţi, individual şi în masă, pentru simplul motiv că sunt
români şi uneori, pentru că nu ştiu ungureşte. O pornire de o furie oarbă
pare a fi cuprins nu numai pe soldaţi, ci şi întreaga populaţie civilă maghiară.
Formaţiuni teroriste s-au ivit în Ardeal încă înainte de sosirea Armatei; ele au
venit în număr şi mai mare deodată cu Armata, sau în urma ei. Acţiunea de
instigare şi de denunţare pe care au desfăşurat-o din toamna trecută [ 1940]
şi până astăzi, şi-a dat cumplitele roade în martiriul înfiorător pe care-l suferă
întreaga populaţie românească din teritoriul cedat. Sate româneşti întregi au
fost nevoite să-şi ia lumea în cap de groaza bătăuşilor unguri, încurajaţi şi
nesancţionaţi de autorităţi. Sate Întregi au dormit în câmp, prin lanuri de
porumb şi prin păduri luni de zile, până la căderea zăpezii.
Bătăile s-au dezlănţuit în deosebi la oraşe şi în satele cu populaţie mixtă.
Adesea ele au fost practicate ca un mijloc de convertire a românilor la una
din religiile maghiare. Cele mai numeroase cazuri de bătăi s-au înregistrat
în judeţele Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Ciuc şi Trei Scaune. Numai pentru
intervalul de la 1 septembrie 1940 şi până la 1S mai 1941, se cunosc 3 373 de
cazuri de bătăi. Şi aici, însă, ca la celelalte capitole ale samavolniciilor maghiare,
trebuie ţinut seama de faptul că în foarte multe cazuri românii maltrataţi
ascund sau neagă chiar, de teama ungurilor, înjosirile suferite. Din miile de
cazuri, spicuim numai câteva: În seara zilei de S decembrie 1940, preotul
Augustin Suciu, din Tăuţi, judeţul Cluj, a fost bătut, în propria lui casă, de

27
PETRE ŢURLEA

patru soldaţi, în faţa învăţătorului ungur care-i asmuţea « tebuie bătut».

Nemaiavând siguranţa vieţii, preotul, la sfatul mai marilor lui bisericeşti, s-a
mutat la Cluj. [... ] În ziua de 6 decembrie 1940, Babăţ lzidor, din comuna
Hodiş, plasa Huedin, a fost ridicat din Biserică, în timpul slujbei religioase,
bătut îngrozitor de jandarmi şi, în cele din urmă, arestat. [... ] În comuna
Floreşti, judeţul Cluj, ca în toate satele din apropierea oraşelor şi din regiunile
cu populaţie mixtă, bătăile nu se mai curmă nici până azi [octombrie 1941].
Românii sunt hăituiţi şi maltrataţi pentru graiul şi pentru portul lor strămoşesc,
li se taie cămeşile, catrinţele la horă, la târguri, pe stradă. [Între sursele primare
menţionate: declaraţiile unor români din Floreşti, judeţul Cluj; declaraţiile a
72 români din satele Moişa şi Merişor, judeţul Cluj; declaraţiile unor români
din Feiurd, acelaşi judeţ, ş.a.m.d.] În comuna Coldău, judeţul Someş, în seara
zilei de 1S februarie 1941, au fost bătuţi până la sânge Mihuţ Ion, Mihuţ
Petru, Mihuţ Pavel. Cauza: A doua zi era nunta feciorului lui Mihuţ Ion. [... ]
La Floreşti, judeţul Cluj, în ziua de Crăciun scandalagii unguri au stâlcit în
bătaie pe Blag Vasile, încât acesta n-a fost în stare să se ridice de la pământ. La
fel a fost bătut de Bobotează [ 1941] Lungu Dumitru, iar la 16 februarie 1941,
Vanea Nicolae, Lungu Ion şi Gal Nicolae. În seara de 2 martie, la o nuntă
românească, ungurii s-au năpustit asupra carului de nuntă, au smuls hainele
de găteală, le-au scuipat şi le-au călcat în picioare. La Bobotează, un grup de
românce a fost atacat de nişte flăcăi unguri, care le-au smuls hainele şi le-au
tăiat cu bricegele. [... ] La Traniş, judeţul Cluj, într-o duminică, la horă, un
soldat ungur turmentat scoate baioneta, loveşte în dreapta şi în stânga, şi când
un flăcău român i-o smulge din mână pentru a înlătura o mare primejdie, apar
grănicerii de la pichet şi, înarmaţi până în dinţi, zdrobesc tot satul în bătăi.[ ... ]
La Cluj, în centrul oraşului, un grup de studenţi români au fost bătuţi şi răniţi
cu cuţitele fiindcă vorbeau româneşte. În ziua următoare, studenţii unguri au
împiedicat pe colegii lor să intre la Universitate. În ambele cazuri, Poliţia a fost
total absentă.

ARESTĂRI St
, INTERNĂRI

Imediat după ocuparea teritoriului cedat, autorităţile militare şi

poliţieneşti au început arestările, deţinerile în închisori şi internările în lagăre

28
 ROMÂNI ŞI UNGURI

anume create. Pentru vini imaginare, pentru aşa-zise infidelităţi împotriva

Statului Maghiar, «comise în timpul stăpânirii româneşti», în sfârşit, din
spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, românii au fost arestaţi,
închişi şi internaţi cu nemiluita. Numărul celor deţinuţi se ridică, până astăzi
[octombrie 1941] la cifra de 13 359.
Urgia arestărilor şi internărilor se îndreaptă, în special, împotriva preoţilor
şi învăţătorilor de la sate şi a intelectualilor de la oraşe, cu scopul vădit de a
lipsi populaţia românească de conducătorii ei fireşti. Închisorile tribunalelor
din Satu Mare, Carei, Târgu Mureş, Zalău, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf.
Gheorghe, Cluj, Oradea etc. au devenit neîncăpătoare. S-au înfiinţat lagăre
speciale pentru românii ardeleni în teritoriul Ungariei, la Seghedin, Debreţin,
Budapesta, Bekes-Csaba, Piispokladany etc. Regimul în închisori şi lagăre
a fost, de la început, de cea mai barbară neomenie. Batjocuririle şi bătăile
erau şi sunt la ordinea zilei. Românii deţinuţi au fost literalmente înfometaţi,
sau li se dădea, în bătaie de joc, hrană stricată şi erau ţinuţi în afară de cele
mai elementare condiţiuni de higienă. În foarte multe cazuri, închisoarea
sau lagărul era un mijloc de şantaj pentru a-i sili pe români să părăsească
Ungaria. Într-adevăr, foarte mulţi deţinuţi şi internaţi au fost eliberaţi numai
cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă«de bună voie», la cetăţenia
maghiară şi pleacă în România.

EXPULZĂRILE

Prin expulzările masive, proiectate din primele zile ale instaurării

regimului unguresc şi până astăzi [octombrie 1941], se urmăreşte, pe
de o parte, schimbarea raportului demografic de până acum în favoarea
elementului maghiar, pe de alta, acapararea bunurilor celor expulzaţi.
Numărul total al expulzaţilor, până la data de 1O octombrie 1941, este de
12 595. [„.] Motivul expulzării. I. În cele mai multe cazuri, expulzarea nu
e motivată în nici un fel. De exemplu, Ordinul nr. 385 din 4 octombrie
1940, iscălit de comandantul oraşului Cluj, colonelul Becki. E modelul cel
mai frecvent. 2. O serie de români au fost expulzaţi fiindcă «nu prezintă
încredere". Un exemplu: Ordinul de expulzare trimis preotului Alexandru
Hurban din Mădăraş, jud[eţul] Bihor, de Comandamentul militar al Plasei

29
PETRE ŢU RLEA

Salonta Mare, cu nr. 449 din 4 octombrie 1940. [... ] 3. Mulţi au fost expulzaţi
pentru simplul fapt că «au sentimente româneşti». Exemplul Ordinul de
expulzare dat avocatului arestat Iosif Olteanu, domiciliar în Oradea, de către
Detaşamentul de poliţie Oradea cu nr. 1349 din 11 nov[ embrie] 1941. [... ]
4. Uneori autorităţile şi-au motivat măsurile de expulzare astfel: «Expulzatul
nu a dovedit cetăţenia maghiară, iar ca cetăţean străin nu s-a anunţat şi nici
nu a cerut autorizaţia de şedere în Ungaria şi, în urma acestui fapt, se află
pe teritoriul Ţării contrar dispoziţiunilor referitoare la străini». Exemplu:
Decizia nr. 407 4 din 30 august 1941 a Chesturii Poliţiei din Satu Mare,
prin care dr. Potra Iulian, director de bancă din Satu Mare, este îndrumat să
părăsească Ţara în termen de 1Ozile. [... ] Dar, adevărata raţiune a expulzărilor
se poate deduce dintr-o decizie ca aceea pe care o citim aici, şi al cărei spirit
lasă câmp liber măsurilor celor mai arbitrare. lat-o: Plutonierul Vasile Gavriş,
expulzat şi întors în teritoriul cedat, «cu permis de trecere a frontiere»,
obţine dreptul de a se stabili în Ungaria pe motivul că n-a avut pedepse
penale, a fost decorat în războiul din 1914-1918 şi fiindcă «expulzarea lui
nu s-a făcut din vreo vină a lui ci din motive politice generale». (Încheierea
prim-pretorului din Ileanda Mare (Nagyailonda), dr. Czetterle, încheiere
dară de baza dispoziţiunei nr. 1S1784/ 1940, XII, a Ministerului de Interne,
comunicată prin ord[inul] 381/1940 al subprefectului jud[eţului]. [... ]
Ca încercare deghizată de expulzare, şi pentru a ilustra şi mai bine motivele
politice generale pentru care se fac aceste expulzări, e vrednic de luat în seamă
Institutul de cercetare a raselor şi de aşezare socială. Nu de mult, prin satele
româneşti din teritoriul cedat au început să apară manifeste ale acestui recent
Institut, în care, după ce se arată că pricina războiului mondial de azi şi a celui
din trecut a fost amestecul de naţionalităţi din Europa Centrală, Institutul
se însărcinează să pregătească «acţiunea de transferare a naţionalităţilor din
Starul în care trăiesc ca minorităţi, în Ţara în care trăiesc fraţii lor, unde se
vor simţi acasă şi unde vor fi în majoritate». Deodată cu aceste manifeste,
se împart şi nişte chestionare intitulare «Coale de origine», în care, printre
altele, figurează şi următoarele întrebări: «Doreşte să părăsească Ţara ?»
[... ] «Vrea să treacă la altă religie?» [... ] Neavând nici o urmă de caracter
oficial, manifestul şi chestionarul amintit au fost difuzate totuşi, de către
organele comunale: învăţători, instructori premilitari - în unele locuri,
chiar de primari - şi de multe ori cu asistenţa jandarmilor. În multe locuri,
li s-a spus românilor că sau semnează chestionarele în termen de trei zile
şi se fac unguri, sau, în caz contrar, trebuie să plece din Ungaria. În spatele

30
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Institutului de cercetare a raselor şi de aşezare socială sată baronul Atzel Ede,

şeful «Reuniunii Tiraliorilor», şi instrucţiunile pe care baronul le trimite
comandanţilor comunali nu lasă nici o îndoială asupra scopului urmărit.
Cităm: «Chestionarele anexate vor fi predate românilor, cu instrucţiunile că
în noul plan de organizare a Europei problema amestecului de popoare, care
este un pericol pentru pace, va fi rezolvată pe calea mutării populaţiei. Prin
aceasta îşi vor împlini, în fine, şi românii dorinţele, şi vor putea trăi fericiţi şi
netulburaţi între fraţii lor, în hotarele României, dincolo de Carpaţi ... E mai
mult decât vădit, că prin Institutul de care ne ocupăm, se urmăreşte izgonirea
românilor nu numai dincolo de actualele frontiere, dar chiar din Ardealul de
Sud. [... ]
Expulzările s-au făcut, pe întreg teritoriul cedat, în condiţiuni uneori
sălbatece; în termen de trei ore, fără a se da voie celor puşi pe drumuri de a-şi
transporta valorile pe care le aveau, fără a le permite să ia nici cele mai sumare
dispoziţii cu privire la tot ce au lăsat în urmă. În unele cazuri, expulzaţii au
fost înghesuiţi în vagoane de vite, murdare, insalubre, ţinute închise până la
punctul de frontieră românesc.
Expulzările au început din momentul instalării administraţiei militare.
Expulzări în masă s-au făcut întâia dată în ziua de 4 octombrie 1940 când
de la Cluj, de la Oradea şi din alte părţi au fost ridicate sute de familii de
intelectuali români. La Oradea, în fruntea celor expulzaţi - 100 de familii
româneşti - se găsea P.S.S. Episcopul ortodox român dr. Nicolae Popovici.
Deasemenea, au fost expulzaţi în masă, luându-li-se agoniseala de o viaţă
întreagă, coloniştii din nordul teritoriului cedat, cum se arată în capitolul
proprietăţi rurale al Memoriului de faţă. Mii de gospodării, din zeci de colonii
româneşti, au fost aruncaţi în prăpăstiile dezolării, puşi pe drumuri, ruinaţi.
Grija autorităţilor maghiare de a salva aparenţele legalităţii şi ale umanităţii
este de o ipocrizie mizeră şi străvezie, exemplu dintr-o sută: În decizia nr.
109274/1941 - VII/ A/30, prin care Ministerul Agriculturii din Budapesta
repune pe proprietarul de dinainte de 1918 în posesiunea moşiei sale de
odintoară din Lazuri (judeţul Satu Mare), luând toate loturile coloniştilor
şi tot ce s-a investit în aceste loturi, Ministerul vorbeşte de coloniştii care au
renunţat de bund voie la imobilele lor. În realitate, această renunţare a fost
«pregătită». Astfel în 9 septembrie 1940 au venit în comună generalul Ember
Geza Kanizsay, mare proprietar, şi Lengyel Endre, şi pe urma lor circa 800
soldaţi. Au început şicanele, bătăile şi schingiuirile; bărbaţii au fost dezbrăcaţi,
legaţi deolaltă şi purtaţi astfel de-a lungul satului. Cantorul ortodox, Buzea

31
PETRE ŢU RLEA

Gheorghe, a fost culcat pe spate în mijlocul bisericii, punându-i greutăţi pe

piept şi pe deasupra icoanele lui Horea, Cloşca şi Crişan; sau lipindu-i o
lumânare pe frunte sau pe piept, care trebuia să ardă până la capăt şi să-i frigă
pielea. Altădată, aceluiaşi cantor i se poruncea să scoată toată apa din vreo
fântână «ca să se vadă dacă nu e cineva ascuns acolo". Şi tot acest cântăreţ
de strană a fost pus într-o zi să scoată singur o troiţă de gorun din pământ.
Nereuşind, cu toată ploaia de bătaie pe care o primea, troiţa a fost scoasă cu
boii altui colonist, dusă la bucătăria Armatei şi pusă pe foc. Simion Gavrilă
a fost bătut până l-a năpădit sângele pe gură, pe nas şi pe urechi, iar Stoica
Antonie a fost bătut la tălpi la el acasă, în timp ce soţia şi copiii lui urlau de
durere şi de milă. Prin astfel de mijloace s-a obţinut iscălitura pe formulare
de renunţare «de bună voie», mai ales că oamenii nu erau lăsaţi să citească
textul pe care erau siliţi a-l iscăli. [... ]Şi aşa s-au petrecut lucrurile, în genere,
în toate coloniile din nordul Ardealului; în Tiream, în Lucăceni, în Macea,
în Baba Novac etc. O comparaţie între situaţia din august 1940 şi cea de azi
[octombrie 1941] spune tot. În momentul pronunţării Sentinţei arbitrale
de la Viena, aveam în cele trei judeţe din nordul Transilvaniei (Bihor, Sălaj,
Satu Mare), 36 colonii româneşti, cu un număr de 14 781 locuitori. Au fost
evacuate complet 13 colonii, parţial 1O. Au rămas în fiinţă şi aproximativ
intacte 13 colonii, iar numărul coloniştilor stăruind să rămână pe loc este
6 138. Românismul ardelean pierde astfel în 36 comune, 8 643 suflete! [... ]

REFUGIAT/I
,

Numărul enorm al refugiaţilor - 123 916 la data de 10 octombrie

1941, reprezentând aproape 1O % din totalul populaţiei româneşti din
teritoriul cedat - defineşte mai elocvent decât orice demonstraţie, caracterul
dominaţiunii maghiare. Un mare număr de refugiaţi au părăsit teritoriul după
ce au suferit maltratări, închisori sau internări - parte din ei fugind chiar din
închisori sau lagăre, alţii s-au refugiat în momentul când erau să fie arestaţi. În
general, motivul exodului de proporţii atât de înspăimântătoare a fost teama
dovedită de întemeiată, de persecuţiile ce aveau să urmeze. Pentru a ilustra
situaţia generală, ne mărginim la expunerea câtorva cazuri: 1. Baciu Vasile şi
Forgasiu Iosif, agricultori din comuna Iancu (judeţul Cluj), au fost arestaţi

32
 ROMÂNI ŞI UNGURI

la 16 septembrie 1940 şi închişi în localul Şcoalei din comună. Auzind că

vor fi împuşcaţi, au spart zidul şi au fugit în România. [... ] 2. Avocatul Hoţiu
Alexandru, funcţionar la Contenciosul ţinutului Someş-Cluj, a fost ridicat
de acasă, în seara zilei de 11 septembrie 1940, de patru jandarmi unguri şi
dus la Chestura Poliţiei, unde jandarmii l-au bătut până la sânge, rupându-i
coastele de pe partea stângă. Au stat apoi în Sanatoriul Parc din Cluj, până la
27 septembrie; dar, ameninţat mereu că ar mai putea fi arestat, în ziua de 11
octombrie 1940 a fugit în România. 3. Dr. Iosif Pogăceanu, avocat, fost şef
de cabinet al d-lui Alexandru Vaida-Voevod (fost preşedinte de Consiliu), a
sosit la Turda în ziua de 17 septembrie 1940, rănit în regiunea renală de un
glonte de revolver. Dl. Pogăceanu a fost rănit chiar acasă la el, de un ofiţer
ungur. Scăpând cu fuga, a trecut peste graniţă şi a ajuns la Spitalul din Mociu.
4. Nici cetăţenii de origină etnică germană n-au fost cruţaţi. Astfel, Wilhelm
Gustav, supraveghetor la fabrica de Tutun din Cluj, a fost atacat de un grup
de unguri în noaptea de 11-12 septembrie 1940. I-au spart casa, l-au bătut
crunt. După ce s-a putut scula din pat, la 17 septembrie, a reclamat cazul la
Consulatul German din Cluj, iar în S octombrie, temându-se de urmări, s-a
refugiat în România. [... ]"
Documentului care prezintă în sinteză atrocităţile îndurate de români
în anul de început al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei de Nord-Est,
îi trebuiesc alăturate, pentru o prezentare cât mai realistă, cel puţin câteva
din declaraţiile martorilor români şi ale martorilor şi autorilor maghiari ai
acestor atrocităţi, foarte multe din aceste mărturii ale celor implicaţi direct,
păstrate mai ales în arhivele din Transilvania, au fost prezentate de Gheorghe
I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, într-un volum foarte laborios alcătuit:
Administraţia militară horthystd în nord-vestul României, Edit. Dacia,
Cluj-Napoca, 1988. Ca urmare, în volumul de faţă se va încerce mai ales o
complectare a materialului documentar deja adus în discuţie, cu documente
din arhivele centrale, preluând, însă, şi o parte din informaţiilee apărute în
1988.
Din toate acţiunile antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est, cele mai
grave au fost asasinatele în masă; mai ales cele de la Trăznea, Ip, Mureşenii
de Câmpie. De aceea, privind tocmai evenimentele din aceste localităţi,
declaraţiile unora din cei direct implicaţi (români şi unguri), ca şi consemnările
diferitelor autorităţi (din România şi Ungaria) trebuiesc prezentate. 6
Trdznea. Masacrarea populaţiei româneşti din Trăznea, Sălaj, a avut loc
pe 9 septembrie 1940. Prima menţionare a acestui masacru, în documentele

33
PETRE ŢURLEA

instituţiilor centrale româneşti, apare într-o notă către Ministerul Afacerilor

Străine, trimisă de Gheorghe Crutzescu, ministrul plenipotenţiar al
Bucureştilor la Budapesta, datată 12 septembrie 1940. Menţiona prezentarea,
în presa budapestană, a versiunii oficiale a Guvernului Maghiar privind
asasinatele: trupele ungare au răspuns unui atac al „gărzilor maniste", şi au
făcut-o „chiar cu ajutorul populaţiei româneşti"; au fost omorâţi „ 16 manişti". 7
Aceeaşi teză, a vinovăţiei „franctirorilor români", o afirma şi Ministerul
Afacerilor Străine al Ungariei, la 16 septembrie 1940, către reprezentantul
diplomatic al României; adăuga, totuşi, că „regretă împuşcăturile de la
Trăznea". 8 O nouă recunoaştere a asasinatelor în masă de la Trăznea o face,
la 21 septembrie 1940, chiar ministrul de Externe al Ungariei, contele
Csaky Pal, în faţa diplomatului român Valer Pop. Păstra, însă, formula de
disculpare: „Populaţia românească a atacat cu focuri de armă şi mitraliere
Armata Maghiară, şi aceasta i-a tratat în consecinţă, ca franctirori.'' 9
Textul cu franctirorii români din Trăznea a fost repetat difuzat la Radio
Budapesta, aşa încât majoritatea ungurilor l-au crezut. Faptul este confirmat
într-o depoziţie din 20 noiembrie 1945 a preşedintelui Organizaţiei Judeţene
Sălaj a Uniunii Populare Maghiare, dr. Aloizius Nemetz: „Despre cazul de la
Trăznea am auzit prima dată la Radio Budapesta, care a prezentat chestiunea
în felul următor: în timpul când trupele intrau în comună, au fost atacate
cu focuri de armă din turnul Bisericei şi din casele particulare, în urma cărui
fapt Armata a deschis focul, omorând 16 oameni. Iar honvezii au avut patru
morţi. Mai târziu, cam peste un an, am călătorit cu autobuzul împreună cu
doamna unui notar din comuna Buciumeni, anume Nagy Adalbert, pe care
am întrebat-o câţi morţi au fost în comuna Trăznea. Dânsa mi-a spus că soţul
ei a înregistrat 68 sau 86, neputând astăzi să-mi aduc aminte cifra exactă pe
care mi-a spus-o această doamnă. Eu, însă am reţinut că cifra era cu mult mai
mare decât aceea pe care o comunicase Radio Budapesta. Am mai întrebat-o
pe doamnă dacă au fost morţi şi unguri, şi mi-a spus cd nu a fost nici unul.
[subl.n. ]" 10
Minciuna cu franctirorii din Trăznea a fost montată chiar în localitatea
respectivă. Martori oculari vor afirma că, pentru a justifica atacul şi masacrul,
soldaţi unguri şi unii civili unguri localnici au pretextat că au fost atacaţi din
turnul Bisericii, de către fiica preotului Costea, care trăgea cu mitraliera.
Pentru ca afirmaţia să fie plauzibilă, au prins pe fiica evreului Berkovitz
Mendel, au fotografiat-o lângă Biserică, după care au împuşcat-o. Publicată
în presă, fotografia a fost larg popularizată, mai ales în rândurile Armatei,

34
 ROMÂNI ŞI UNGURI

pentru a o incita împotriva românilor. În realitate, fiica preotului Costea nu

a făcut nici un gest ostil ungurilor, şi, după ce a fost ascunsă de o familie
maghiară, a reuşit să fugă din comună în teritoriul românesc, unde a dat o
declaraţie privind crimele de la Trăznea. 11 Într-o declaraţie din 1984, teza
autorităţilor maghiare este infirmată şi de Gall Erzsebet: „Este o mare
minciună că măcelul de la Trăznea a avut loc pentru că fiica preotului, Otilia
Costea, ar fi deschis focul cu o mitralieră asupra trupelor horthyste. [... ]
Aceasta este numai o înscenare, pentru ca acei călăi horthyşti să aibă un motiv
pentru a împuşca oameni." 12 Surorile Gall au salvat-o pe Otilia Costea, care a
mai trăit încă 40 de ani. Tot ele au salvat şi familia Vasile Puşcaş. 13 Şi regimul
de ocupaţie va infirma pretextul lansat în 1940: Otiliei Costea i s-a intentat
un proces, în 1941, la Tribunalul Regal Maghiar din Cluj; va fi condamnată
la moarte deşi se susţinuse că fusese împuşcată în septembrie 1940.
Prima prezentare largă a evenimentelor de la Trăznea, făcută de un martor
ocular, aparţine Otiliei Costea refugiată la Câmpeni, în teritoriul României,
la 22 septembrie 1940. 14 Declaraţia a ajuns la Legiunea de Jandarmi Turda; de
aici la Prefectura judeţului Turda şi apoi la autorităţile centrale din Bucureşti.
,,În ziua de 9 septembrie - se scria -, între orele 7-8, a intrat în comuna
Trăznea Armata Maghiară. [... ] Noi, intelectualii români care ne găseam în
faţa Primăriei, cu toţii ne-am retras în Primărie, iar eu am mers acasă. [... ]
Am văzut că Armata Maghiară aducea sub baionete un grup mare de ţărani
români (bărbaţi, femei, copii). Din grupul acesta de ţărani, unul s-a refugiat în
curtea Parohiei, unde a fost împuşcat de Armata Maghiară. [... ] Subsemnata
m-am îngrozit de cele văzute şi m-am refugiat în casa maghiarului GallJ6zsef,
care stă vis-a-vis de casa noastră. De aici, privind prin o ferestruică mică spre
locuinţa noastră, am văzut cum Armata Maghiară trăgea cu mitraliera în
turnul Bisericii unde se găsea clopotarul cu câţiva oameni, trăgând clopotele.
Aceştia toţi au fost împuşcaţi. Am văzut când casa noastră a fost înconjurată
de către soldaţii unguri, care au tras focuri de armă prin geamuri şi uşi. În
acest timp, în locuinţa în care mă refugiasem a intrat un soldat ungur care
m-a ridicat şi, sub baionetă, m-a dus la un locotenent-colonel ungur, care
a dat ordin soldatului să mă împuşte imediat. Soldatul m-a izbit de câteva
ori de un gard, spunându-mi «Pe tatăl tău l-au împuşcat, acum urmează să
te împuşcăm şi pe tine.» Apoi m-a luat să mă ducă spre comuna Păuşa. Am
trecut pe lângă locuinţa noastră, unde am văzut grajdul arzând, iar cel care mă
escorta mi-a apus: «Tatăl tău este de mult mort şi se găseşte de mult în cer,
unde vei merge şi tu nu peste mult timp.» Ajungând la marginea comunei,

35
PETRE ŢURLEA

m-au pus în libertate, după care eu m-am înapoiat acasă. De casă, însă, nu
m-am putut apropia întrucât ardea, iar haina preoţească a scumpului meu tată
în batjocură au atârnat-o de poartă. Subsemnata, foarte disperată, am umblat
prin comună, care era incendiată, pentru a mă interesa de părinţi şi spre seară
am găsit pe mama mea refugiat în casa ungurului Varga Alexandru. Mama
mi-a spus că tata a fost împuşcat şi că cadavrul a rămas în casa incendiată.
Ştiu că Armata Maghiară s-a dedat la cele mai groaznice atrocităţi: soldaţii
maghiari înconjurau casele cetăţenilor români, după care îi omorau prin
împuşcare, apoi caselor le dădeau foc. Astfel au ars majoritatea caselor din
centrul comunei Măgura. Primăria a fost aruncată în aer cu dinamită. Armata
Maghiară, după ce a făcut această ispravă, a dat ordin ca de la fiecare casă
maghiară să se adune la curtea boierului păsări etc., pentru a aranja o veselie
cu întreg Poporul Maghiar din comună.
În seara acelei zile, îngrozite de cele văzute, ne-am refugiat în pădurea
Curmătura, iar de aici, prin comunele Bozna, Bodia, la Răstolţul Mare. Aici,
fiind informată că sunt căutată de către jandarmii unguri, de bunăvoie m-am
dus şi m-am prezentat la Postul de jandarmi, în comuna Buciumi, unde
din nou am fost arestată şi reţinută timp de 48 ore, sub pretextul că-mi fac
cercetări. Aici, la Post, în camera vecină se mai găseau arestaţi dl director
învăţător Cozma Lazăr cu soţia, ambii din comuna Trăznea. După 48 de ore
de arestare, noaptea pe la orele 2, m-a ridicat o patrulă de jandarmi, apoi m-a
dus spre comuna Bogdana, unde mi-a dat drumul, spunându-mi: Să nu spun
la nimenea că cine sunt şi de unde sunt şi despre cele întâmplate, căci contrariu
va fi împuşcată şefa Oficiului poştal din Buciumi. Eu am trecut peste munţi,
până am ajuns în comuna Săcuieu, unde m-am prezentat la grănicerii români.
Drumul de la Buciumi până la Săcuieu l-am făcut desculţă şi îmbrăcată cu un
palton primit de la un locuitor cu numele Pop. Îmi reamintesc că mama mea
a rămas în comuna Buciumi, însă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea."
S-au păstrat mai multe declaraţii ale unor români fugiţi din Trăznea în
teritoriul României. Au fost date în faţa unor oficialităţi şi a unui preot.
Dobran Anica, născută în 1892, mamă a trei copii, scria: „La ocuparea
comunei de către unguri, au fost împuşcaţi 87 români, între aceştia intră şi
cei care au murit în casele lor, care fiind aprinse n-au putut fugi fiind grav
răniţi. Preotul a fost împuşcat în faţa casei sale şi, după aceasta, l-au târât în
casa care ardea, unde a ars şi el complect, nefiind ce îngropa de el. Oamenii
care au murit şi n-au ars, au fost puşi într-un car şi duşi în cimitir, unde au fost
îngropaţi câte 3-4 într-o groapă făcută de rudele lor, fără preot. În comună

36
 ROMÂNI ŞI UNGURI

au ars în total 40 case cu şure cu tot. După ce au ars casele, ungurii care se
găseau în comună încă din timpul României, au fost strânşi în casa unui boier
ungur, unde [... ] li s-a spus că vrea să dea foc întregii comune, ca să ardă toţi
românii şi astfel să se şteargă de pe hartă." Dar, ungurii din comună au rugat
ca să nu mai aprindă satul „căci casele ungurilor sunt împrăştiate printre
cele româneşti în întreaga comună, şi astfel li s-ar distruge şi lor întreaga
gospodărie. Oamenii din comună vorbesc că din cauza moşierului Bay
Ferenţ, care posedă jumătate din hotarul comunei, s-a întâmplat dezastrul din
Trăznea." Fiul Anicăi Dobran a fost împuşcat şi străpuns cu baionetele; s-a
permis îngroparea lui doar după trei zile. În aceeaşi declaraţie se menţionează
numărul românilor refugiaţi din Trăznea - că mai erau în Trăznea 1200-1400
români; că în primul an după masacru, celor 15 familii de unguri din comună
li s-au adăugat, prin colonizare, alte 15; că, tot pentru creşterea ponderii
populaţiei maghiare, fusese înfiinţat un cămin de copii orfani unguri aduşi
din Ungaria; noul primar era ungur; la Primărie se vorbea doar ungureşte;
nu mai era nici un învăţător român. 15 Altă refugiată, Bârjoc Maria, născută în
1905, declara: „Trupele maghiare au împuşcat în Biserica românească şi i-au
spart ferestrele. Tot atunci, au împuşcat 87 oameni din comună [... ] aceasta
numai pentru faptul de a-şi satisface plăcerile lor barbare. Au mai dat foc
la 40 case [... ]. Mulţi din cei care au fost împuşcaţi au ars în casele lor, la
care ungurii le-au dat foc. Au fost maltrataţi şi bătuţi mai mulţi oameni. [... ]
Preotul Costea Traian a fost împuşcat şi ars în casa lui aprinsă de unguri. [... ]
Învăţătorul şi învăţătoarea au fost împuşcaţi. [... ]Aceştia au fost înlocuiţi cu
învăţători unguri." Bârjoc Maria s-a refugiat împreună cu cei doi copii ai săi. 16
Tot împreună cu copiii s-a refugiat şi văduva Mărgăraş Viorica, născută în
1907, care declara: „La venirea ungurilor mulţi locuitori ai comunei noastre
au fost victimele celei mai barbare agresiuni pomenită vreodată. Unii au
fost maltrataţi mai întâi, apoi împuşcaţi; unora le-au fost aprinse casele şi
au ars de vii. Au fost ucişi mişeleşte copii mici şi femei gravide. Unii au fost
supuşi unor chinuri nemaipomenite. În total, au fost ucise 80 persoane. La
două săptămâni după acest masacru, demn numai de numele ungurilor, alţi
locuitori ce au scăpat cu fuga au fost duşi şi arestaţi, ţinuţi închişi două luni
de zile, unde au fost supuşi la cele mai grele chinuri. [... ] Primarul comunei
este ungur. De asemenea, şi notarul este ungur. Învăţătorii din comună sunt
unguri." 17 O altă declaraţie făcea Lazăr Floarea, născută în 1911, refugiată
cu toată familia; descria evenimentele în acelaşi fel, adăugând: „La două
săptămâni după cedare şi după măcelul acela grozav, ungurii au strâns din

37
PETRE ŢURLEA

comună pe toţi oamenii [bărbaţii] care au mai rămas, ducându-i în lagăr la

Piispokladany, unde i-a ţinut arestaţi timp de două luni, unde au fost bătuţi
şi chinuiţi, omorându-i cu foamea." 18 Foarte asemănătoare şi declaraţia lui
Bârjoc Vasile, născut în 1919. El indica 76 împuşcaţi, între care „şi copii până
la trei ani". După asasinarea preotului şi aruncarea lui în foc, „au tras cu tunul
în Biserică". 19 Cea mai în vârstă dintre refugiaţi, Mărgăraş Floare, născută în
1879, menţiona: „Armata Maghiară mai întâi a înconjurat comuna [... ], şi
apoi au început execuţia în masă, împuşcându-i şi înfigându-le baioneta în
corp; au ucis bărbaţi, femei şi copii. Pe femei şi copiii mici i-au ucis în modul
cel mai barbar, ciopârţindu-le corpul în bucăţi; apoi ne-a adunat peste 200
persoane şi ne-au dus lângă o apă din jos de sat, şi am fost aşezaţi pe două
rânduri; au aşezat două puşti mitraliere în poziţie de tragere. Nu am fost
împuşcaţi datorită faptului că în momentul când urma să fim executaţi, a sosit
la faţa locului un ofiţer care a vorbit în limba română şi ne-a spus să mergem
acasă. [... ] Ungurii [locuitori ai comune], în colaborare cu Armata, au dat
foc caselor şi animalelor românilor [... ], au batjocorit Biserica, trăgând cu
armele în pereţi, găurindu-i şi furând hainele preoţeşti din Biserică. Un băiat
al meu a fost ucis de soldaţii unguri [... ] când au fost ucişi mişeleşte şi în mod
barbar atâţia români fără nici o vină. Autorităţile maghiare şi funcţionarii
unguri ne batjocoresc şi ne fac mereu şicane cu scopul de a ne lua toată averea
şi a pleca în România." 20 Şi multe alte declaraţii în acelaşi sens. Peste tot se
adăuga menţiunea că, cei rămaşi în viaţă după masacru au fost înfometaţi de
autorităţile maghiare. 21
Într-un grup de declaraţii, din 1941, ale unor supravieţuitori din Trăznea,
se află un Tablou nominal cu persoanele asasinate mişeleşte de Armata Maghiară
la 9 septembrie 1940 în comuna Trăznea. Este întocmit de autorităţi pe baza
declaraţiilor. Are o greşală: consemnează 75 victime, deşi statisticile finale
vor indica 86. Tabloul este important pentru că prezintă datele esenţiale:
nume, vârstă, naţionalitate, cum a fost omorât. 22

Nr. Numele şi

română puşcată în cap

38
ROMÂNI ŞI UNGURI

39
PETRE ŢURLEA

puşcat şi tăiate

Documente ulterioare vor completa tabloul din 1941. Numărul final al

celor asasinaţi la Trăznea va fi de 86; lor li se adaugă aproape 200 răniţi şi peste
250 orfani. 23 Mai greu s-a întocmit un Tablou nominal cu bunurile care au ars
în comuna Trăznea. După o documentare laborioasă, Consulatul General al
României la Cluj, realiza Tabloul; era datat 17 ianuarie 1942. Era înregistrată
valoarea caselor, mobilelor, dependinţelor, animalelor, atelierelor, morii etc.
Era imaginea unei comunităţi de oameni gospodari, înstăriţi. Valoarea totală,
în lei, era de 14 537 000. 24
Vinovăţia masacrului de la Trăznea revine Armatei Maghiare, dar şi unor
civili unguri. Faptul este indicat, fără dubii, de foarte multe documente ale
vremii. Printre ele, raportul Consulatului General al României din Oradea,
datat 28 iulie 1943, care îl menţiona pe unul din principalii vinovaţi: notarul
Cserbakoy Tibor, fost locotenent în 1940 - „El a ucis pe preotul din Trăznea.
Este de subliniat că este foarte brutal cu românii, făcând tot ce-i stă în
puţinţă pentru a-i distruge.'' 25 Foarte multe documente menţionează cererea
de intervenţie a moşierului Baji (Bay) Francisc, făcută autorităţilor militare
maghiare în timpul manifestaţiilor de la Zalău din 8 septembrie 1940, care
au avut loc în cinstea militarilor unguri sosiţi în oraş; moşierul dorea să fie
răzbunat pentru că o parte a pământului său intrase sub incidenţa Reformei
Agrare din 1921, fiind împărţit ţăranilor. În Hotărârea nr. 1 a Tribunalului
Poporului din Cluj, 13 martie 1946, se menţionează: „La Zalău, la masa

40
 ROMÂNI ŞI UNGURI

ce s-a dat în cinstea trupelor maghiare s-a hotărât de către comandantul

Bat[alionului] 22 Grăniceri Debreţin, acuzatul locot[enent]-col[onel]
Akosi, la îndemnul moşierului Baji Francisc, ca acest Batalion să se abată din
drumul normal şi să treacă prin comuna Trăznea cu scopul de a extermina
populaţia aşezată în partea comunei numită «Măgura», ce fusese expropiată
din proprietăţile moşierului Baji Francisc, precum şi locuitorii indezirabili
din partea veche a comunei, împreună cu locuinţele lor." Se aduc dovezi că
„masacrele de la Trăznea au fost pregătite"· Dintre civilii unguri, Tribunalul
îi acuză în primul rând pe Baji Francisc, Titkos Iosif, Varga Alexandru, Siito
Ioan.
Dacă moşierul voia să-şi recupereze pământurile, ceilalţi aveau „ceva
de răfuit" cu unii români, de aceea „casele lor au fost arătate honvezilor.''
După focurile de armă de la Biserică, sub pretextul existenţei unor trăgători
în turnul acesteia, „Un grup de soldaţi, care stăteau în repaus la intrarea în
comună, au primit comanda să se răspândească în trăgători; cei cu mitraliere
au început să fugă înspre centrul comunei, iar peste puţin s-a auzit comanda
ca toţi cei cu pistoale să meargă înainte; la care comandă, o mulţime de
soldaţi, în cămăşi şi cu pistoale, au început să fugă spre interiorul comunei
şi nu mult după aceasta s-au observat flăcări şi fum din comună[ ... ] Soldaţii
[... ]. erau conduşi de civili din comună pe la diferite case, cărora le dădeau
foc cu şomoioage de paie sau de câlţi, iar cei găsiţi prin curţi sau case erau
împuşcaţi pe loc.'' ,,În urma acestor echipe de ucigaşi veneau alte echipe, cari
ridicau pe cei rămaşi în viaţă, ducându-i pe marginea comunei în direcţia
pârâului morii. [... ] S-a mai dovedit că cei peste 200 de inşi bărbaţi, femei
cu copii în braţe, ce fuseseră adunaţi şi duşi spre executare la Pârâul Morii,
au scăpat cu viaţă numai datorită intervenţiei, pe ultimul moment, a unui
general maghiar, care a mustrat aspru pe acuzatul locot[enent]-col[onel]
Akosi pentru mârşava lui faptă, declarând textual: «Cum aceşti moşnegi,
aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca Armata
Maghiară? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o
ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul Armatei Maghiare." Sunt prezentate
şi alte atrocităţi, între care arestarea şi împuşcarea învăţătorului Cosma Lazăr
şi a soţiei sale, Cosma Aurora - din ordinul locotenentului-colonel Lovisz,
comandantul militar al plăşii Zalău; prinderea şi legarea cu funii de tunuri,
apoi împuşcarea a trei ţărani români; împuşcarea altor români, după primul
val de asasinate etc. În final, erau consemnaţi principalii vinovaţi: dintre
militari - locotenent-colonel Akosi, sublocotenent Koltay, sublocotenent

41
PETRE ŢURLEA

Szabo Zoltin, stegar Gruppa Alexandru, sergentul Gruppa Anton, sergentul

Bahyi Mihail, locotenent-colonel Lovasz; dintre civili - Baji Francisc, Titkăs
Iosif, Siită Ioan, Varga Alexandru .26
Ip. Tot în judeţul Sălaj, la Ip, au fost cele mai grave atrocitaţi. Aici, spre
deosebire de Trăznea, majoritatea populaţiei era formată din unguri. O
asemănare este inventarea unui pretext pentru asasinate; românii ar fi
determinat explozia unei bombe într-o căruţă a Armate Ungare, în urma
căreia ar fi murit doi soldaţi, la 7 septembrie 1940. În realitate, a exploadat
o grenadă prost ambalată de către cei care transportau muniţia. Cercetarea
cazului s-a făcut la Şimleul Silvaniei, cei cinci români arestaţi fiind eliberaţi,
chiar de Tribunalul Maghiar, după câteva săptămâni, cu constatarea că nu
avusese loc nici un atentat. Deşi cercetarea nu se încheiase, „atentatul" a fost
folosit ca pretext pentru masacrarea românilor din Ip, în noaptea de 13/14
septembrie 1940. De asemenea, românii au fost învinuiţi că deţin arme. O
mulţime de documente ale autorităţilor româneşti şi declaraţii ale refugiaţilor
prezintă amănunţit evenimentele; în bună parte, aceste mărturii istorice sunt
valorificate de Gheorghe I. Badea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş. 27
La Bucureşti s-a aflat foarte repede de noul masacru şi, la 20 septembrii
1940, Ministerul Afacerilor Străine cerea Consulatului României la
Oradea o informare amănunţită. Va începe imediat strângerea de declaraţii
ale refugiaţilor privind evenimentele din Ip. Prima, datată 26 septembrie
1940, era aceea a preotului din laz, judeţul Sălaj, Pavel Pordea; era adresată
episcopului greco-catolic de Oradea. 28 Pavel Pordea menţiona că scrie despre
„moartea tragică a românilor gr[ eco ]-cat[ olici] din comuna Ip", întrucât era
născut în acea comună, „unde am avut părinţi, surori, alte neamuri, casă şi
pământ." Românii „au fost denunţaţi Armatei Ungare, de către ungurii din
acea comună, că deţin arme clandestine româneşti, au otrăvit mâncăruri,
băuturi şi fântâni. Notez, de la început, că nici una din aceste acuze nu s-a
verificat, deoarece nu s-a înregistrat nici măcar moartea unui singur om din
Armata Ungară. Românilor acuzaţi de cele de mai sus li s-a făcut cel mai sever
control general din partea soldaţilor unguri, rezultatul percheziţiilor a fost în
favorul românilor. [... ] Pe motiv că n-au găsit necum arme sau muniţii, dar
nici măcar un singur manifest românesc, li s-a aplicat românilor următorul
procedeu: în după-amiaza zilei de 13 septembrie, s-a dat ordin că nici unui
locuitor din comună nu-i permis să-şi părăsească domiciliul, cu nici un motiv.
Fie-mi permis, Excelenţa Voastră, să vă prezint moartea familiei mele, atât de
scumpă mie. În noaptea de 13-14septembrie, de la orele 12-1, familia mea

42
 ROMÂNI $1 UNGURI

a fost conturbată de soldaţii unguri. L-au scos din casă pe tatăl met vitreg,
Cosma Gheorghe, şi l-au bătut până l-au scăldat în sânge. În uşa casei au fost
aşezate posturi înarmate, aşa că nici cei din casă nici cei din afară nu au avut
nici o posibilitate de scăpare. Tatăl meu a fost dus în casă de către mama şi
cinci surori, aşezat pe pat. S-a întâmplat apoi că, pe la 2-3, familia mea a fost
conturbată de a doua echipă a Armatei Ungare şi a fost somată să iasă din
locuinţă. Tatăl mea n-a putut, bătut fiind două ore înainte, decât ajutat de
mama şi de surori. Iaşind familia din casă, a fost mângâiată cu aceea: «Nu
vă temeţi, nu vi se va întâmpla nimic; nu vă va împuşca pe voi nimeni». leşiţi
din locuinţă în curte, li s-a dat comanda de către un ofiţer; «Staţi în şir», iar
soldaţilor: «Trageţi!»
Aşa s-a întâmplat că mi-au împuşcat pe loc tata, Cosma Gheorghe de 52
ani; mama, Ana, născ[ ută] Meze, de 51 ani, Suzana, 20 ani, Domnica, 16 ani,
Iuliana, 14 ani, surori. Sora Suzana avea o fetiţă de două săptămâni, pe care
nu a dus-o afară; Armata Ungară a intrat în casă şi în leagăn a împuşcat şi pe
nepoata Steluţa, în vârstă de două săptămâni. Ca prin minune a scăpat cu
viaţă şi deplină sănătate sora Eugenia, în vârstă de 12 ani, în felul următor: a
stat între tata şi mama; când l-au puşcat pe tatăl meu, sora a leşinat şi a căzut
la pământ, deodată cu tatăl meu. Ungurii au crezut că şi pe ea au puşcat-o,
şi au plecat la casa vecină. Peste puţină vreme, sora şi-a revenit şi a trecut cu
mare atenţiune la sora Maria, de 28 ani, măritată cu Ioan Sârbu. Acolo i-a
văzut ea morţi pe sora Maria, cumnatul Ioan, de 36 ani, şi tatăl cumnatului,
Vasile Sârbu, de 60 ani. Cu şi mai mare atenţiune a trecut la sora Leontina, de
24 ani, cumnatul Nicolae Medieşan, de 30 ani, nepoata Viorica, de doi ani şi
fratele cumnatului, Ioan. Văzându-i pe toţi morţi din familia noastră, plină
de groază şi frică s-a refugiat în comuna vecină, Cosnicu de Jos, unde a stat
patru zile. Notez că sora Eugenia a trecut pe la orele 4 noaptea Barcăul înot,
lipsită de îmbrăcăminte, numai cu o cămaşă. În felul şi forma aceasta şi-au
avut sfârşitul cei din familia mea: tata, mama, cinci surori, două nepoate, doi
cumnaţi, o mătuşă, şase verişori şi alte neamuri; în total, din familia mea sunt
18 morţi. În comună sunt în general 155 persoane moarte, bărbaţi, femei şi
copii.
În felul acesta şi-au găsit sfârşitul şi celelalte familii. Toate acestea le
mărturiseşte sora mea Eugenia, în deplină cunoştinţă de cauză. Mai declară
că soldaţii unguri au fost conduşi din casă în casă de un baaptist ungur, pe
care l-a văzut, îi cunoaşte şi-i ştie numele.

43
PETRE ŢURLEA

Excelenţa Voastră,v-am comunicat numai m mod sumar durerea şi

consternarea ce mi-au cauzat-o Statul Ungar intrând în Ardeal.
Românilor căzuţi jertfă, li s-a săpat un şanţ în apropierea Bisericii, şi în
ziua de 1S septembrie au fost transportaţi cu carele şi înmormântaţi într-o
groapă comună, astupaţi fiind cu var şi puţin pământ, fără nici o ceremonie
religioasă."
Preotul Pavel Pordea a fost convocat, la 20 septembrie 1940, de coman-
dantul militar din Şimleu! Silvaniei, colonelul Leonszky, şi i s-a spus să plece
în România, deoarece nu va putea fi un cetăţean loial Statului Maghiar,
după ceea ce se întâmplase. Preotul îşi anunţa episcopul că va pleca, deoarece
„m-am umplut de atâta groază şi consternare, încât într-adevăr, nu pot şi nici
nu vreau, să mai stau nici măcar în apropierea lor, necum să-i mai văd zi de zi
şi să servesc cu credinţă Statul care mi-a adus atâta durere în suflet. Doresc să
ajung cât mai de grabă în România, deoarece presimt că acolo mă voi simţi
mândru de Ţara mea. Dumnezeu îmi va schimba durerea şi jalea după cei
căzuţi în bucurie." Pavel Pordea scria că şi în refugiu se va sili să fie „un şi mai
bun slujbaş al Bisericii şi al Neamului"
O refugiată din Ip, Reghina Mureşan, a primit, în 1940, o scrisoare de la
sora sa rămasă în teritoriul cedat, în care-i descrie evenimentele din comună
din noaptea de 13/14 septembrie, când fusese plecată şi, astfel, scăpase:
„Ajunsă la casa părintească, la Ip, n-a găsit pe nimeni acasă, şi casa era încuiată.
Întrebând pe vecinii casei (maghiari de origină) unde sunt părinţii şi familia
ce locuiau în casa părintească, i s-a răspuns în mod brutal şi batjocoritor că
toţi au fost mutaţi din casă în împărăţia Cerurilor. La aceste vorbe, şi-a dat
imediat seama de ceea ce s-a întâmplat, cerând să i se arate măcar locul unde
au fost înmormântaţi. Ungurii, care-i dăduseră vestea, la această cerere au
început s-o insulte şi s-o ameniaţe şi pe ea cu moartea, spunându-i că aceasta
se cuvine românilor care au rămas în teritoriul cedat, pe pământ unguresc.
Din casa părintească, au fost scoşi cum dormeau noaptea, şi în costume
sumare, în noaptea de 13/14 septembrie 1940: Tatăl nostru, Gheorghe
Mureşan, mama noastră Ana Mureşan, sora noastră Floarea şi soţul ei Petru
Butcovan împreună cu cei trei copii ai lor, Petre de 10 ani, Vasile de 7 ani
şi Paulina de 2 ani; au fost înşiraţi sub streaşină după etate şi înălţime, şi
au tras asupra lor cu mitraliera până ce au fost omorâţi. La fel au procedat
maghiarii, în aceeaşi noapte, şi cu celelalte rude, prieteni şi cunoştinţe, toţi
români proprietari de case şi pământ, în total 157 persoane, bărbaţi, femei
şi copii. N-au fost scutiţi de moarte nici copiii din leagăn. [subl.n.] Parte din

44
 ROMÂNI ŞI UNGURI

cei destinaţi morţii, înainte de a-i omorî i-au chinuit, lovindu-i până ce le-au
sfărâmat oasele mâinilor şi ale picioarelor, scoţându-le unghiile cu cleştele.
După ce s-a făcut ziuă, maghiarii din comună, din ordinul Comanda-
mentului trupelor maghiare, au făcut la Cimitirul Românesc al satului o
groapă de aproximativ 35 m lungime şi 25 m lăţime, apoi au cărat morţii cu
căruţele şi i-au aruncat în această groapă comună: parte din cei aruncaţi nu
erau încă morţi. Deasupra lor s-a turnat var nestins şi apoi pământ, fără să le
pună măcar o cruce drept semn la acest mormânt comun.
Din familia noastră rude mai apropiate au rămas cu viaţă: bunicul
nostru, Ion Mureşan, de 90 de ani, bunica noastră, Sofia Mureşan, de 88
ani, şi unchiul nostru, Mureşan Ion, numai graţie faptului că locuiesc într-o
stradă izolată din afara sacului. [... ] În comuna Ip n-au mai rămas în viaţă
decât românii săraci, fără pământ, şi pe care nu i-au omorât spunându-le că-i
păstrează ca să aibă cu cine să lucreze pământul [... ],şi să-i aibă servitori, iar pe
proprietarii de pământ i-au omorât, nelăsând în viaţă nici copiii din leagăn."
Toate bunurile familiei Mureşan - mobilă, animale mari şi mici, recolta de pe
16 pogoane etc. - au fost furate de unguri. 29
Toate mărturiile supravieţuitorilor sunt pline de dramatism. Brisc
Teodor, căruia i-a fost împuşcată întreaga familie, menţionează: „Fetiţa
mea s-a văicărit, după ce a fost împuşcată, căci nu a murit imediat şi a fugit
cu intestinele scoase până la mama sa, care era moartă în curte. Atunci au
mai împuşcat-o iarăşi. [... ] Cu acea ocazie, ungurii au omorât în comana Ip
178 persoane, pe care le-au băgat într-o groapă comună, aruncând var peste
ele." Ungurii spun „că ocupă tot Ardealul, şi atunci şi lemnele vor plânge".
Notarul comunei Zăuand, Sălaj, Ioan Mergheşiu, aflat în noaptea de 13/14
septembrie la Ip, a fost arestat şi descrie ce a văzut când era dus la Şcoală, unde
erau cei care conduseseră măcelul: ,,În timpul cât am fost purtat prin comună,
descărcări de puşcă mitralieră şi arme se auzeau, dar nu m-au executat. [... ] La
intrarea în comună, am căutat în curtea unui român unde am văzut patru
morţi, dintre care unul se mai zvârcolea nefiind încă mort. [... ] Am ajuns
carele cu care îi transportau la cimitir pe ceilalţi, morţi din comună; erau
încărcaţi în care doi, trei, cinci până la şapte, ca şi pe nişte porci de la abator;
la unii le spânzurau picioarele, la alţii capul printre roţile căruţelor. Am ajuns
în şoseaua naţională, unde [... ] şi în sus şi în jos, erau numai carele gata pentru
transport." 30
O foarte amănunţită descriere a Evenimentelor de la Ip se aflâ în Hotărârea
nr. 1 din 13 martie 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj. Menţionează

45
PETRE ŢURLEA

pretextul folosit pentru masacru, formarea unor Gărzi Naţionale care au

contribuit la asasinate; erau conduse de moşierul Farago Ştefan şi învăţătorul
Ujhelyi Adalbert şi avea trei grupe în frunte cu Biro Emeric, Fazekas B.
Paul şi Czepei Alexadru; fiecare grupă avea câte 16 oameni. În noaptea de
13/14 septembrie „a sosit tiptil în comună locot[ enent] Vasviry Zoltin
cu compania sa, pe la orele 11 noaptea; îndată după sosire, cu colaborarea
oamenilor din schimbul întâi din Garda Naţională - şi anume acuzatul Beres
F. Sigismund, Biro Emeric junior, Kisfalusi Balint, Osz Arpad, Soos Mihai
şi Borzasi Francisc - a înfiinţat imediat posturi de pândă militară pe toată
suprafaţa satului, din SO în SO metri. [„.]" Câteva echipe de soldaţi, conduse
de acuzaţii arătaţi mai sus s-au dus pe la casele mai multor locuitori români,
sculând din somn şi împuşcând pe următorii [„.]" Sub pretextul unor focuri
trase de români, locotenentul Vasvary a anunţat că va incendia toată comuna;
a fost oprit, pentru că 70 % din locuitori erau unguri. S-au format şapte echipe
de soldaţi, conduse de câte un localnic ungur; Biro Emeric, Csepei Francisc,
Csepei Sigismund, Kisfalusi Alexandru, Beres K. Vasile, Beres Nicolae, Oz
Endre. Ungurii localnici indicau casele românilor; soldaţii îi scoteau afară
şi-i împuşcau, inclusiv copiii. „A doua zi dimineaţa, 14 septembrie 1940, din
ordinul acuzatului locot[ enent] Vasvary Zoltin, au fost scoşi o mulţime de
locuitori cu instrumente de săpat şi au făcut groapa în cimitirul satului; o
groapă lungă de 24 metri şi lată de patru metri. Alţi locuitori au fost scoşi
cu căruţele şi au mers din casă în casă, ridicând cadavrele şi transportându-le
la cimitir. Cadavrele au fost aruncate în groapă în două şiruri, astfel că
groapa fiind lată de patru metri, erau puşi morţii câte doi de-a lungul, cap
la cap, încât doi morţi acopereau lăţimea gropii. Au fost excluse ceremoniile
religioase de înmormântare, sicriele şi poziţia tradiţională în care se aşează un
mort." 31 Cu cinism, în declaraţiile de la procesul din 1946, ungurii localnici
au menţionat felul cum le-au indicat militarilor pe cine să omoare. Beres K,
Vasile declara: „Când am ajuns la prima casă locuită de români, în care locuia
Crişan Gheorghe senior, am spus soldaţilor: «Aici locuieşte un român».
Soldaţii imediat au forţat poarta de la curte şi au strigat la geam ca locuitorii
să vină afară că vor să caute arme. Atunci au ieşit din casă Crişan Gheorghe
senior şi soţia şi doi copii, unul în vârstă de aproximativ opt ani, iar al doilea
în vârstă de aproximativ l S ani. Când toţi au ieşit afară, s-au înşirat unul
lângă celălalt şi soldaţii, fără să caute arme, i-au întrebat [doar] câţi sunteţi?
Crişan Ioan a spus «Suntem patru». La răspunsul acesta, soldaţii fără nici o
altă întrebare au tras în cei patru, atât cu armele, cât şi cu puşca mitralieră pe

46
 ROMÂNI ŞI UNGURI

care o avreau cu ei. [„.] După ce au împuşcat această familie, soldaţii au ieşit
în stradă şi mi-au cerut să le arăt a doua casă locuită de români. În imediata
vecinătate locuia Buboi Vasile, chiar casa următoare. Le-am arătat şi această
casă. Soldaţii au procedat la fel şi la această casă. A ieşit din casă soţia lui
Buboi Vasile, o femeie bătrână şi doi copii (fete) în vârstă de 9-12 ani [„.]
Soţul fusese deja omorât de soldaţi încă dinainte de miezul nopţii. [„.] În casa
următoare [„.] locuia Bocian Ion. În acelaşi fel au procedat şi la acest locuitor,
după ce le-am spus că este român. Şi aici i-au chemat afară [„.], doi bătrâni,
o femeie şi un bărbat, în vârstă de aproximativ 60 de ani, Bocian Vasile, fiul
acestor bătrâni, soţia acestuia şi doi copii mici, cel mai mare în vârstă de trei
ani. La fel i-au înşirat şi i-au împuşcat. [„.] După ce soldaţii au ieşit din curtea
lui Bocian, le-am arătat casa următoare, locuită de Sârbuţ Floare. Aceeaşi
metodă, în toate amănuntele, a fost întrebuinţată şi aici.
Casa următoare fiind locuită de unguri, am trecut mai departe, [„.] În
casa următoare locuia un român [.„] Am spus că acolo locuieşte un român
şi atunci soldaţi, tot în acelaşi fel ca şi până atunci, au intrat în curtea acelei
case, au strigat pe geam şi imediat au ieşit văduva Bocian Gheorghe, Bocian
Vasile, fiul acesteia, două fete, cea mai mare în vârstă de 18 ani, iar cea mai
mică în vârstă de 14 ani. l-au înşirat şi împuşcat la fel ca şi pe ceilalţi." Şi, Beres
K. Vasile prezintă toate familiile de români pe care le-a indicat soldaţilor
pentru a fi împuşcate. Nu arată nici o urmă de remuşcare. 32 În acelaşi ton şi
declaraţiile celorlalţi unguri, locuitori ai comunei Ip, care i-au îndrumat pe
soldaţi. 33 Toate indică o colaborare a civililor maghiari cu militarii maghiari
pentru asasinarea românilor. Colaborare cu atât mai condamnabilă, cu
cât între românii şi ungurii localnici nu avuseseră loc niciodată conflicte,
aşa cum rezulta chiar din declaraţiile respective. Bir6 Emeric senior, la 7
noiembrie 1945 le spunea anchetatorilor că cei asasinaţi nu avuseseră nici o
vină: ,,Întotdeauna, înainte şi după Arbitrajul de la Viena, ungurii şi românii
din comuna Ip au trăit în bună pace şi armonie. Precizez că, după ce s-a auzit
în sat la noi despre cedarea Ardealului de Nord, românii au păstrat aceeaşi
atitudine liniştită, fără nici-o manifestaţiune contra populaţiei maghiare.
Trupele române în retragere au trecut şi prin comuna noastră, în ordine şi
fără nici un incident. Nu am auzit nici un locuitor ungur să se plângă căi s-ar
fi făcut vreo neplăcere de către soldaţii români în retragere. 34
În afara celor două mari asasinate în masă, procesul din 1946 va evidenţia
şi alte momente dramatice, dar cu mai puţine victime. Între acestea, acelea de
la Zalău, Nuşfalău, Huedin, Sucutard, Mureşenii de Câmpie, Sântion.

47
PETRE ŢU RLEA

La 8 septembrie 1940, între comunele Nuşfalău şi Zăuan, 11 romani,

dintre care două femei, „au fost ucişi prin străpungere cu baioneta în inimă".
La asasinat, la fel ca la Trăznea şi Ip, au colaborat militarii unguri cu civilii
unguri. Printre aceştia, Szinkovitz Zoltin, Szabo Ioan, Fabian Ioan, Totos F.
Ioan. Nu a fost indicată nici o vină a românilor ucişi. La 9 septembrie 1940,
ungurii au asasinat mai mulţi români la Zalău. A fost invocat drept motiv
răspunsul la un atac armat al unor franctirori, care ar fi dus la moartea mai
multor militari unguri. Pe lângă depoziţiile martorilor, această teorie este
infirmată de registrul deceselor din zonă pe luna septembrie 1940. Autorităţile
maghiare au afirmat că execuţia celor cinci români (familiile Vicas şi Prunea)
s-ar fi datorat faptului că din casele lor s-ar fi tras în Armata Ungară, fiind
omorâţi 12 soldaţi. Însă, registrul Stării Civile din Zalău nu consemnează
decât moartea a doi soldaţi unguri, la 29 septembrie 1940: unul din ei s-a
sinucis, iar celălalt avusese un accident când a manevrat greşit o grenadă.
Din cei cinci români ucişi, o femeie, Prunea Marieta, era însărcinată în luna
a noua. În Hotărârea nr. l din 13 martie 1946 a Tribunalului Poporului din
Cluj, se menţionează: „Prunea Marieta, născută Blaga, care era însărcinată
în ultima lună, un militar călare a scos-o din casă, a lovit-o şi a târât-o de
păr [... ], a împuşcat-o, dar fiindcă n-a murit imediat, un soldat care venise
din şosea a lovit-o cu călcâiul în cap." Aceşti militari făceau parte din unitate
condusă de colonelul Akosi. 35 Certificatele de deces ale românilor asasinaţi
la Zalău - cu toate numele maghiarizate - se păstrează. Cuprind elemente
de justificare pentru autorii crimelor. Astfel, în certificatul de deces al lui
Pop Nicolae, agricultor, ortodox, din Trăznea, se scrie că a fost împuşcat „la
capătul străzii Regele Ferdinand din Zalău, cu ocazia ocupaţiei, în urma unui
atac prin surprindere." Acelaşi motiv ai împuşcării - atacul prin surprindere
asupra Armatei Ungare - se găseşte şi în certificatele de deces ale lui Vicas
Grigore (Gergely în certificat), al soţiei lui, al lui Vicas Alexandra (Sindor în
act) şi Prunea Gheorghe (Gyorgyne în certificat). 36 O formulă asemănătoare
se găseşte şi într-un raport al Poliţiei Zalău - sub nr. 38/2/ 1940 - despre
o crimă din afara oraşului: „Cu ocazia atacului prin surprindere [subl.n.] la
Vârful Mezeşului, comis la ora 22, în ziua de 9 septembrie 1940, s-a împuşcat
un bărbat[ ... ]. Descrierea mai exactă n-a fost cu putinţă din cauză că, cadavrul
intrase în putrefacţie." Aceeaşi formulă apare şi în alte rapoarte. 37 Toate aveau
aceeaşi dată de înregistrare: 25 septembrie 1940. Şi, pentru toate cazurile,
formula „atac prin surprindere" a fost infirmată; era un pretext.

48
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Pe 1O septembrie 1940 au urmat crimele de la Huedin. A fost tot o

colaborare între militarii unguri şi civilii unguri; dar, aici rolul civililor a
fost determinant. Au fost mai multe victime, două dintre ele fiind omorâte:
protopopul Aurel Munteanu şi poliţistul Nicula Gheorghe. Protopopul
era o personalitate larg cunoscută, un fruntaş al luptei naţionale româneşti
de la începutul perioadei interbelice. Era preşedinte al Despărţământului
Huedin al ASTREI. Prin grija lui se ridicase, în 1923, o troiţă pe locul unde,
în noiembrie 1918, fuseseră arşi 45 români la Beliş. Protopopul făcea parte
din Liga Antirevizionistă Română, ceea ce-i adusese animozităţi din partea
maghiarilor. 38 În Hotărârea din 1946 a Tribunalului Poporului se scrie:
„Victima era un om foarte cumsecade, comunicativ şi popular, stând de vorbă
cu fiecare cetăţean al urbei în limba lui şi nefiind stăpânit de ura de rasă" -
conform mărturiei chiar a pastorului reformat Bokor Marton. Dar, în cadrul
Ligii Antirevizioniste, „fiind bun orator făcuse la timpul său imprudenţa
[subl.n.] să ţină numeroase cuvântări cu caracter antirevizionist cari, prin
conţinutul lor, deşi nu erau de natură a jigni sentimentele adevăraţilor cetăţeai
de origină etnică maghiară, totuşi au aţâţat sensibilitatea şovină şi cari abia
aşteptau momentul revanşei.'" Poliţistul Nicula Gheorghe a fost omorât
pentru că simboliza Statul Român. Victimele nu avuseseră manifestări ale
şovinismului românesc, ci manifestări de mândrie naţională"; de aceea,
ideea asasinatului „s-a putut naşte numai în creere şi mentalităţi morbide,
fasciste, alimentate în această direcţie de propaganda revizionistă de 22 ani
a fasciştilor horthyşti şi argumentată şi poate chiar declanşată de trupele
fasciste-horthyste intrate în oraş." Aflat în drum spre o înmormântare, Aurel
Munteanu a fost luat de un militar ungur şi predat unui grup de civili unguri.
Parte din aceştia au fost identificaţi: Pall Francisc, Budai Ioan Gyepii, Ercsei
Francisc, Kudor Istvan Hanzi, Bethlendi Francisc Gusac, Matyas Ioan Bruma,
Kovacs Andrei, Mathe Francisc, Kudor Ioan Duka. Mai întâi, protopopul a
fost dus în curtea unei case unde a fost bătut. Soldaţii l-au prins şi pe poliţistul
Nicula Gheorghe şi, împreuna cu civili unguri, l-au bătut crunt. După bătaie,
cei doi români au fost scoşi în drum şi urcaţi într-o căruţă care s-a îndreptat
spre marginea comunei. Cortegiului i s-a alăturat „o mare mulţime de civili şi
militari cari au însoţit acest cortegiu macabru pe tot parcursul străzii mari."
Apoi, „victimele au fost bătute crunt de către acuzaţi. Astfel, acuzatul Budai
Ioan Gyepii a împuns cu un par de vie pe victima protopop Munteanu,
acuzatul Ercsei Francisc luase pălăria protopopului Munteanu într-un băţ şi
o agita strigând «de acuma înainte nu-i mai tremură barba vorbind în piaţă»

49
PETRE ŢURLEA

şi în acelaşi timp a lovit de mai multe ori victimele. Acuzatul Bartha Andrei
a aruncat cu pietre în victime; acuzatul Kovâcs Andrei a lovit cu bastonul
peste picioare pe victima Gh. Nicula; a mai lovit de asemenea cu bastonul
şi acuzatul Bethlendi Francisc Gusac, care în acelaşi timp striga «nici o
brazdă, numai tot». Era o aluzie la lozinca Ligii Antirevizioniste Române.
La marginea oraşului, pe câmpul de la obor, Derzsi Francisc şi Szekeres Ioan
au tras victimele din căruţă „şi de acolo au fost târâte de picioare încă vreo SO
de metri până la o surpătură de mal din marginea drumului. Aici victimele
au fost bătute din nou cu bastoanele şi cu picioarele"; erau identificaţi 11
bătăuşi. Victimele au sucombat. „Cel care a dat ultima lovitură cu parul
în protopopul Munteanu a fost acuzatul Mihalţ Alexandru. Acuzatul
Szerekes Ioan junior şi-a însuşit ceasul protopopului Munteanu, iar acuzatul
Kovâcs Andrei şi-a însuşit cizmele poliţistului Nicula Gh. În timp ce unii
pregăteau o groapă sumară pentru victime, acuzatul Pocs Ioan a vârât pe
gâtul protopopului Munteanu o cârjă de fier ruptă, având capătul cu aşchii,
apoi victimele au fost aşezate una peste alta în groapa improvizată sub
mal, după care au fost acoperite sumar cu pământ, iar acuzaţii au început
sd joace se mormânt cântând şi chiuind, [subl.n.]" Comandantul unităţii de
jandarmi unguri instalată în Huedin, maiorul Fekete Pâl, a refuzat cererea
văduvei protopopului de a-i permite o îngropare creştinească, în cimitir. 39
Parchetul Regal Maghiar Cluj a ajuns la concluzia că protopopul a insultat
Armata Ungară, atrăgându-şi, astfel, lovituri din partea ungurilor indignaţi. 40
În 1941, Tribunalul Regal Maghiar din Cluj a constatat vinovăţia asasinilor,
însă a dat nişte pedepse jignitoare pentru memoria celor asasinaţi. Din cele
21 persoane identificate ca fiind implicate în crimele de la Huedin, doar şase
au fost pedepsite cu câte două luni închisoare, iar o persoană cu trei luni;
toţi cei implicaţi, însă, au beneficiat de suspendarea execuţiei pedepsei. Alţi
14 participanţi au rămas nejudecaţi şi nepedepsiţi. 41 Văduva protopopului
Munteanu, refugiată în România, descria şi ea asasinatele săvârşite „în modul
cel mai barbar". 42
Alte crime au avut loc la Sântion, în noaptea de 16/ 17 septembrie 1940.
Plutonierul Turcsânyi Tibor şi unul din locuitorii unguri ai comunei, Szi:ike
Sandor, au asasinat o parte din familia Tipănuţ, sub motivul că erau „mari
români". Hotărârea Tribunalului din 1946 menţionează: Tipănuţ Gheorghe
senior şi fii lui Gheorghe şi Petru, la miezul nopţii au fost scoşi afară din
casă. „După ce acuzatul Turcsânyi i-a înjurat că au fost mari români, a tras
în fiecare câte două gloanţe de revolver. Toţi trei au căzut la pământ, însă

so
 ROMÂNI ŞI UNGURI

victima Tipănuţ Gheorghe junior dând semne de viaţă a fost lovit în cap
cu tocul sandalei, având potcoavă de fier, de către acuzatul Szăke Sindor,
iar plutonierul Turcsinyi îl lovea şi el cu revolverul în cap. La fel a procedat
acuzatul Szăke Sindor şi cu celelalte doue victime, Tipănuţ Gheorghe tatăl
şi fiul acestuia Petru. În urma leziunilor suferite, Tipănuţ Gheorgne senior
şi fiul său Petru au murit în cursul zilei următoare, în spitalul din Oradea,
iar Tipănuţ Gheorghe junior a fost salvat. În furia lui, acuzatul a lovit cu
revolverul şi cu picioarele şi pe soţia lui Tipănuţ Gheorghe senior, care ieşise
din casă pentru a-i ruga să-i ierte, în care timp fetele au fugit înspăimântate
prin fereastră." 43
Acelaşi document din 1946 descrie şi crimele din comuna Sucutard: „În
luna septembrie 1940 - în urma Diktatului de la Viena - şi comuna Sucutard,
ca restul Ardealului de Nord, este ocupată de unităţile Armatei Ungare. Aici
îşi are domeniul contele Wass Albert şi familia, cari purta ură neîmpacată
românilor, cari primiseră de la Statul Român, prin Reforma Agrară, o bună
parte din moşia sa. Mânat de această ură şovină, intervine prin locotenentul
Pakucs, comandantul militar al comunei, să fie arestat fostul primar român,
Mărginean Petru, în care acuzatul Wass Albert vedea pe principalul vinovat
în aplicarea Reformei Agrare, arestând cu el şi pe fata sa adoptivă, Mureşan
Marioara, pe-atunci elevă la Scoală Normală. La intervenţia sa sunt arestaţi
locuitorii români Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, cari prin anul 1938 au avut
îndrăzneala de a porni proces penal împotriva contelui Wass Albert, pentru
leziuni corporale. Odată cu dânşii au fost arestaţi comerciantul Rosenberg,
pe motiv că ar face speculă, şi cumnatele sale Mihaly Estera şi Rozalia, bănuite
de contele Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile
româneşti faţă de acuzat, suspectat pentru activitate iredentistă. Acuzaţii
Mărginean Petru, Mureşan Marioara şi Rosenberg Iacob, după interogatoriul
luat de plutonierul Polgar, care i-a bătut pe ambii bărbaţi cu cizmele, au fost
eliberaţi. Au fost, însă, menţinuţi în arest cei doi săteni Moldovan Iosif şi Câţ
Ioan, precum şi surorile Mihaly, ultimele fiind duse pe la castelul contelui
Wass pentru a fi recunoscute. Toate intervenţiile făcute de Rosenberg Iacob,
singur sau împreună cu comerciantul Ordendich Geza - un bun cunoscut al
contelui Wass - de a scăpa pe cunoscutele sale au rămas infructuoase. Tot cu
acelaşi rezultat s-a întors de la acuzat locuitorul Puşcaş Ioan, care a mers să
implore milă pentru Câţ Ioan. În ziua de duminică, 22 septembrie 1940, pe
când lumea ieşea din Biserică, cei patru arestaţi au fost duşi sub pază militară
până în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţă au fost împuşcaţi şi aruncaţi

51
PETRE ŢU RLEA

în groapă comună." Vinovaţi erau Wass Andrei, Wass Albert, locotenentul

Pakucs şi plutonierul Polgar. 44
Tot contele Wass Albert a determinat şi asasinatele din comune Mureşanii
de Câmpie, aflată la 7 km de Sucutard. Comuna a fost ocupată de un grup
de soldaţi maghiari, aflaţi sub comanda locotenentului Csordas Gergely,
din Regimentul 19 Honvezi din Nyiregyhiza. Faptele sunt prezentate
în Hotărârea din 1946 a Tribunalului Poporului: „Aici [în Mureşenii de
Câmpie] era preot român Andrei Bujor, având soţie şi trei copii. La casa şi
curtea lor cantonaseră mai mulţi soldaţi, care se dăduseră la jafuri. Îngrijorat
de cele ce pot urma, căci militarii erau agresivi, preotul a plecat la Cluj,
pentru a solicita intervenţia Comandamentului militar. Însă, neobţinând
nici o promisiune, în seara zilei de 23 septembrie 1940, pe la orele 1O, soseşte
acasă descurajat. Înainte de a sosi, este pândit pe şosea de acuzatul locotenent
Csordas Gergely. Acesta imediat trimite, încă în aceeaşi seară, o patrulă de
12 soldaţi înarmaţi la casa preotului Bujor, cu ordinul precis de a-l extermina
împreună cu toată familia, precum şi pe cei arestaţi în aceeaşi după-masă,
Gurzău Ioan, cantor, Gurzău Valeria, sotia acestuia, Petrea Natalia, sotia
' '
învăţătorului, Petrea Gheorghe, Ana Miron, soacra acestuia, şi Petrea Rodica,
copilul de cinci ani al învăţătorului, şi menţinuţi sub pază în casa preotului.
Soldaţii trimişii la casa preotului, conformându-se ordinului primit, împuşcă
pe toţi cei mai sus arătaţi, şi anume pe membrii familiei preotului, prin
camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte, împărtăşind aceeaşi soartă şi
servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr
de 11, sunt îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei preotului român,
într-o groapă improvizată.[ ... ] Din probaţiune administrativă s-a dovedit că
locotenent Csordas Gergely a foac instigat de a săvârşi crimele de mai sus de
către acuzatul Wass Albert, din comuna vecină Sucucard, căci contele avea
supărare pe părintele Bujor, din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că
vedea în dânsul un mare român." 45
Deşi puţine la număr, se înregistrează din partea unor personalităţi
maghiare şi chiar din partea unor autorităţi ale Statului Ungar, în epocă,
recunoaşteri ale vinovăţiei Armatei Ungare şi civililor maghiari în asasinatele
comise în Transilvania de Nord-Est. Conform unui raport din 3 octombrie
1940, al ministrului Bucureştilor la Budapesta, Gheorghe Crutzescu, contele
Gyărgy Bechlen, înapoiat din teritoriul ocupat, a declarat că persecuţiile
contra românilor „sunt înfiorătoare'', şi că „autorităţile militare taie şi
spânzură, nevoind să asculte de ordinele moderatoare date de Guvernul

52
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Ungar". 46 În alt document diplomatic - o notă din 28 octombrie 1940 asupra

situaţiei din Transilvania de Nord-Est - se scrie: „În legătură cu atrocităţile
săvârşite de unguri împotriva românilor, se pare că autorităţile militare au
ales anume persoanele destinate să fie comandanţi militari ai centrelor
româneşti, ca aceştia, prin caracterul lor, să fie zbirii populaţiei. Astfel,
cercurile responsabile maghiare afirmă cd măsurile excesive luate împotriva
românilor se datoresc exclusiv generalului Rajnay din Oradea şi colonelului
Beck din Cluj, care au exagerat ordinile primite de la Budapesta. Se afirmă
cd regentul Horthy şi prim-ministrul Teleky au fost surprinşi de cele relatate de
fostul deputat Gydrjăs şi proprietarul Purgly (cumnatul regentului). [„.] La
fel şi populaţia ungurească din Oradea este revoltată de tratamentul neuman
aplicat românilor. O delegaţie de intelectuali unguri în frunte cu avocatul dr.
Şt. So6s (preşedintele Organizaţiei locale a Partidului Maghiar) s-a prezentat
în audienţă comandantului militar al Oradei, Rajnay, cerând să intervină la
forurile în drept pentru revocarea ordinelor de expulzare. Generalul a refuzat
în mod brutal, apostrofându-i că «sunt plătiţi de valahi» (olah berencek).
[ „.] Generalul de divizie în retragere Emeric Csecsi-Nagy, originar din Oradea,
în trecere prin acest oraş, unde are numeroşi prieteni, a dezaprobat energic
măsurile sdlbatece aplicate românilor." 47 Dintre oamenii de cultură maghiari
care au recunoscut şi condamnat atrocităţile horrhyste, unii s-au manifestat
pe această linie chiar în timpul războiului. Astfel Ferenczy Gyorgy publica, -
în 1941, la Arad, volumul Golgotd în Transilvania. Imediat după război au
apărut cărţile mai multor autori maghiari, prezentând şi regimul brutal din
timpul ocupaţiei Transilvaniei de Nord-Est. 48 În aprilie 1945, menţionatul
Nemecz Aloizius, preşedinte al Organizaţiei Uniunii Populare Maghiare
din judeţul Sălaj, cerea „cercetarea acestor fapte inumane". 49 Reacţii ostile
represiunii sau încercări de a-i salva pe românii supuşi acestora s-au înregistrat
chiar în timpul masacrelor de la Trăznea - fapte deja consemnate. Uneori,
soarta aceluiaşi român era influenţată, în direcţii contrare, de diverşi vecini
unguri. Sur Augustin din Zalău a fost reclamat de doi vecini maghiari că
ar fi împuşcat soldaţi unguri; ca urmare, era pe punctul de a fi omorât; la
intervenţia altui maghiar, va fi salvat, pentru ca să fie din nou reclamat de
cei doi vecini, arestat şi iar salvat de un maghiar. 50 Din acrele Procesului din
1946 rezultă salvarea unor români din Ip de către unii săteni unguri. Din
declaraţia lui Csepei Sigismund, 1O decembrie 1945, aflăm că uneia dintre
echipele de soldaţi unguri care împuşcau familiile de români, i s-a alăturat
Fazekas B. Pâl, care „în timp ce mergea, vorbea tot timpul cu soldaţii ca să

53
PETRE ŢU RLEA

nu mai împuşte pe nimeni"; astfel a salvat două familii. 51 Dacă nu puteau

să ajute, unii maghiari îşi arătau măcar compasiunea. Învăţătoarea Cornelia
Zancu din comuna Camer, judeţul Sălaj, într-o declaraţie facută în refugiu, la
Caransebeş, în 25 octombrie 1940, scria: ,,În comuna lpu din judeţul Sălaj,
vecină cu comuna Camer, au fost împuşcate 154 persoane, bărbaţi, femei şi
toţi copiii din leagăn. Chiar o unguroaică ne-a afirmat, că au fost apoi strânşi
cu căruţele şi aruncaţi într-o groapă comună în curtea Bisericei, aruncându-se
peste ei var nestins. Că unii au fost îngropaţi chiar de vii. Însuşi unguroaica
aceea[ ... ] plângea în hohote când mi-a spus." 52

*
În România s-a înregistrat o reacţie complexă faţă de evenimentele
dramatice din Transilvania de Nord-Est. Sub presiunea Germaniei şi Italiei,
Guvernul Antonescu a impus cenzurarea articolelor de presă, pentru a nu
incită populaţia. Dar, opinia publică era informată prin intermediul mulţimii
de expulzaţi şi refugiaţi care au venit în România în toamna lui 1940; în
opinia publică se formează un climat puternic de rezistenţă naţională. La
rândul său, Guvernul Antonescu a afirmat constant că-şi doreşte refacerea
unităţii statale, a strâns dovezi ale comportamentului ocupantului, a acţionat
pentru crearea unei comisii internaţionale de control a atrocităţilor maghiare,
a acţionat pentru menţinerea moralului românilor, a încrederii recâştigării
teritoriilor pierdute; şi, i-a asigurat material pe toţi refugiaţii.
Ion Antonescu, printr-un Comunicat din 7 septembrie 1940, îi chema
pe români să fie gata pentru refacerea hotarelor: „Români, Cu copiii şi cu
bătrânii noştri să mergem mâine, 8 septembrie 1940, ora 11, în bisericile
noastre, şi, îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ,
să ne mustrăm pentru greşelile de care suntem cu toţii vinovaţi, să cerem
iertare nefericiţilor noştri fraţi cari prin vitregia vremurilor şi din propria
noastră vină, au fost răpiţi din trupul nostru îndurerat; să aruncăm blestemul
nostru asupra marilor vinovaţi; să plângem morţii şi martirii cari au căzut şi
au suferit pentru că au voit şi au dorit, şi care au luptat pentru o Românie
cu adevărat mare, pentru o Românie curată, pentru o Românie respectată,
pentru o Românie tare; să ne luăm solemn angajamentul că de azi ne unim în
muncă şi în frăţie, în gândire şi în simţire, în dreptate şi în lege, în disciplină
şi în cumpătare, în ordine şi în credinţă, ca prin muncă să ne întărim, să
prosperăm şi să fim gata." 53 Repetat, în săptămânile următoare Antonescu
a ordonat monitorizarea tuturor acţiunilor antiromâneşti din Transilvania

54
 ROMÂNI ŞI UNGURI

de Nord-Est, pentru a oferi materialul necesar unei comisii internaţionale de

anchetă şi pentru cererile ce urmau a fi înaintate viitoarei Conferinţe de Pace.
Tot în septembrie 1940, a înfiinţat Comisariatul General al Refugiaţilor,
pentru monitorizarea acestora, dar şi pentru susţinerea lor materială.
Spre deosebire de Carol al II-lea, pe care majoritatea românilor au ajuns să-l
urască, pentru că pierduse cu laşitate atătea teritorii şi, de aceea l-au alungat
de pe Tron, aceiaşi români aveau încredere că Ion Antonescu va aduce acasă
acele teritorii. l-au trimis multe proteste împotriva Diktatului de la Viena şi
îndemnări pentru a grăbi refacerea Statului Român; toţi se arătau solidari
în atingerea unui asemenea obiectiv. De cele mai multe ori, prim-ministrul
răspundea unor asemenea mesaje. Din corespondenţa aceasta, răzbate şi
starea de spirit a românilor în condiţiile dramatice de după Diktat.
Din 8 octombrie 1940 datează un protest al avocaţilor români şi germani
din Timişoara, trimis lui Ion Antonescu. Aceştia, „ridică cu energie cuvântul
lor de protest în contra atrocităţilor şi barbariilor maghiare, săvârşite de
către oficialitatea maghiară asupra miilor de intelectuali şi ţărani români,
precum şi contra familiilor lor din Ardealul robit, deşi prin Arbitrajul de
la Viena s-a garantat egalitatea de tratament românilor băştinaşi, cari au
rămas în Dacia Superioară şi care formează majoritatea faţă de maghiari şi
secui. Nerespectarea acestei condiţii sine qua non face inoperantă aplicarea
Sentinţei de Arbitraj de la Viena. Odată cu protestul nostru viu şi îndurerat,
asigurăm pe domnul general Antonescu, Conducătorul Statului Român,
precum şi Guvernul, de întreaga noastră solidarizare în lupta amarnic de
grea pe care o duc pentru reclădirea unei Românii sănătoase, repusă în
graniţele ei naturale. Totodată, facem un călduros apel la conştiinţa lumii
civilizate şi îndeosebi către Naţiunea Germană şi Italiană, de la care aşteptăm
repararea acestei nedreptăţi negrăite, care izbeşte întregul Popor Românesc
drept în inimă, fără repararea acestei nedreptăţi nu poate fi pace între
români şi maghiari. Conştienţi de drepturile noastre şi de dreptatea care va
veni, refuzăm să aplicăm Legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte." Semnau 200 avocaţi români şi 90 germani; decanul Baroului Adrian
Brudariu. Antonescu răspundea „adânc impresionat" de protestul „împotriva
atrocităţilor săvârşite"; mulţumea „pentru sentimentele patriotice de care
faceţi dovadă şi vă asigur de grija şi de lupta mea de fiecare clipă pentru toţi fiii
Neamului nostru". 54 La 12 octombrie 1940, Uniunea Ofiţerilor de Rezervă
din judeţul Prahova, telegrafia generalului Antonescu: Ofiţerii „cu tot
sufletul îndurerat de strămutarea graniţelor, plini de revoltă pentu barbariile

55
PETRE ŢURLEA

şi atrocităţile maghiare îndreptate contra fraţilor noştri rămaşi peste hotare,

înfierează cu energie această sălbăticie organizată şi tolerată de autorităţile
ocupante şi declară că sunt gata pentru orice jertfe pentru întărirea Ţării şi
reîntregirea Neamului, exprimând Întregul lor devotament Patriei, Tronului
şi Conducătorului Statului Român." Semna preşedintele Uniunii, Ballif.
Prim-ministrul a mulţumit. 55
În condiţiile în care, la presiunea germano-italiană, Cenzura a oprit aproape
toate articolele de presă ce prezentau atrocităţile maghiare din Transilvanii
de Nord-Est, în România, dar şi în zona ocupată, au fost răspândite multe
manifeste prezentând compoaramentul ocupanţilor horthyşti şi lansând
îndemnuri românilor, la speranţă şi la rezistenţă. În condiţiile de dictatură
ale momentului, când autorităţile aveau un control foarte strict, este probabil
ca unele din aceste manifeste să fi fost lăsate să scape chiar de către aceste
autorităţi; nu se puteau solidariza pe faţă cu acţiuni care erau şi împotriva
Germaniei şi Italiei, dar lăsau ca astfel de acţiuni să-şi facă efectul. Un
exemplar al unui asemenea manifest - „al tineretului ardelean", evident de
inspiraţie manistă -, a fost descoperit, la jumătatea lunii septembrie 1940, în
judeţul Olt; Siguranţa nota că era răspândit şi în Transilvania de Nord-Est,
fiind adresat „românilor ardeleni". 56 „Răscrucea istorică la care se găseşte
astăzi Neamul şi Ţara noastră - se scria - cere mai mult ca oricând să ştim ce
vrem. De hotărârea noastră atârnă pe veci de veci destinul şi Neamul nostru.
Dacă în aceste clipe de măreaţă gravitate istorică nu ne vom înţelege menirea
pe pâmant, nu suntem vrednici să trăim. Întrebarea se pune răspicat: Se poate
ciunti Ardealul? Ardealul, pentru libertatea căruia s-au jertfit generaţii după
generaţii, Ardealul unde s-a plămădit destinul nostru istoric, citadela culturii
şi spiritului românesc. Semeaţa şi glorioasa lui istorie ne arată drumul de
urmat. Sacrificiul şi mormintele eroilor lui au format spiritul intransigenţei
noastre milenare.[ ... ] Nu!!! Ardealul nu se dă! Cine vrea să-l ia să tragă sabia
şi să şi-o încrucişeze cu a noastră. Vechiul spirit ardelean, călit în foc şi sânge,
este gata să se lupte. Noi nu tratăm dacă vindem sau nu vindem trupul Ţării.
[... ] Ni se cere să ne legăm cu mâinile proprii lanţul de gât, să punem jugul pe
grumazul Neamului şi să tragem la plug pentru aceia cari 1 OOO de ani ne-au
supt sângele. Asta este dreptatea pe oare vor să ne-o impună? [... ] STĂM
GATA DE LUPTĂ!"
Pentru reacţia presei româneşti la evenimentele din Transilvania cedată
sunt de urmărit atât articolele care au fost lăsate să apară cât şi acelea care au
fost cenzurate, care s-au păstrat în Arhiva Ministerului de Interne. Unul din

56
 ROMÂNI ŞI UNGURI

cenzori motiva eliminarea unui articol de prezentare a poziţiei lui Iuliu Maniu:
„Cenzurat conform ordinului că nu poate să apară nici un fel de declaraţie a
vreunui fost om politic din regimurile trecute, mai ales că această declaraţie
este împotriva Arbitrajului de la Viena." 57 La jumătatea lui septembrie 1940,
din ziarele bucureştene au fost cenzurate mai multe articole care prezentau
asasinatele de la Huedin, protopopul Aurel Munteanu şi poliţistul Nicula
Gheorghe. 58 De asemenea, articole privind atrocităţile din regiunea cedată,
în general. 59 Din numărul de la 24 septembrie 1940 al „Neamului Românesc"
a fost eliminat articolul Rezultatul... , al lui Nicolae Iorga. „Ce s-a petrecut
acolo - scria istoricul - la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară
[... ], întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice
scene din vremea năvălirilor barbare, când cel puţin setea de a omorî nu era
unită cu un sadism care aparţine vremurilor noastre. Spânzurări cu capul în
jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, acestea
au fost, după câte ştim până acum, şi martiriul se desluşeşte tot mai mult,
semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte. Statul
Român va face ce crede. Din partea noastră n-avem decât un sfat. A nu se clinti
un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă
pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor.'' 60 Articolul a fost cenzurat;
în schimb, în aceeaşi zi a fost lăsat să apară un alt articol al lui Nicolae Iorga:
Călăuzirea românilor reintraţi în robie; cerea „O grijă de fiecare moment, ca
să nu cadă în deznădejde". 61 A doua zi, 25 septembrie 1940, în articolul O
altă orientare. Nicolae Iorga făcea deosebirea între situaţia din acel moment,
care era trecătoare, şi viitorul Neamului Românesc: ,,Împrejurările interne
despre care se va putea vorbi cu deplină perspectivă numai după multă vreme
[... ], reţin Întreaga atenţie a Naţiei noastre. Dar trupele româneşti, care se
dovedesc şi în ce priveşte Ardealul perfect pregătite pentru luptă, se află zi
şi noapte pe linia retragerii şi strigăte de bucurie întâia gustare a unei prăzi
de mult râvnită, tulbură necontenit simţirea noastră. În judecata lumii care
nu ne cunoaşte destul pentru a ne putea preţui, se rostesc asupra prezentului
şi viitorului noatru sentinţe care ne dor. Preocupările noastre de astăzi ating
Statul, care poate suferi multe schimbări, dar aceste dureri şi jigniri ating
trupul, veşnic viu şi în temeiurile sale neschimbate ale Naţiei. Ea ne chiamă
pe cei de deasupra, a căror solidaritate s-a rupt tocmai acuma, la rănile ei. Şi
de dânsele trebuie să ne ocupăm mai ales, făcând să renască din suferinţa de
astăzi, speranţele de mâine." Şi acest articol va fi cenzurat. 62 În vederea unei
campanii de presă în apărarea Statului Român, Nicolae Iorga a avut o discuţie

57
PETRE ŢURLEA

cu Stelian Popescu - director al ziarului „Universul" şi iniţiator, în 1932, al

Ligii Antirevizioniste Române - la 13 septembrie 1940. În acel moment,
acţiona şi pentru menţinerea secţiilor Ligii Culturale din Transilvania de
Nord-Est ocupată de unguri, pentru ca acestea să lucreze chiar şi în noile
condiţii pentru idealul nnaţional. 63 Informat asupra atrocităţilor maghiare
din teritoriul ocupat, istoricul se plângea, la 21 septembrie, personalului
Institutului de Istorie Universală că nu poate face nici un fel de protest faţă
de comportamentul ocupantului, „căci el ar trebui să se adreseze domnilor
arbitri [germanii şi italienii] şi astfel ar putea să supere pe domnii legionari,
cari îi divinizează." 64 Cu toate acestea, Siguranţa menţiona, într-o notă
din 7 octombrie 1940, că va apare în „Neamul Românesc" protestul lui
Nicolae Iorga faţă de cele ce se întâmplau în Transilvania de Nord-Est. 65 Tot
la început de octombrie, istoricul, printr-o scrisoare, cerea ajutor contelui
J6szika (amintindu-i de prietenia dintre ei), pentru continuarea funcţionării
secţiilor Ligii Culturale; pentru aceasta, solicita o intervenţie pe lângă
prim-ministrul Teleky Pal. În septembrie 1940, Iorga credea că va fi lăsat în
continuare să profeseze în Universitate. De aceea, îşi manifesta hotărârea
să-şi ceară transferul la Universitatea din Cluj - refugiată la Sibiu; aici dorea
să predea Istoria Naţională, insistând asupra istoriei românilor de peste
hotare, mai ales a celor din Transilvania ocupată. Scopul declarat era acela de
a consolida spiritul naţional şi încrederea în viitor. Dar, va fi pensionat forţat.
Iorga a crezut că va fi lăsat să desfăşoare o acţiune pentru întregirea graniţelor
României, în străinătate. La 21 septembrie îşi anunţa intenţia de a trimite
Academiei Italiene un memoriu, care să fie citit în şedinţa acesteia din 10
octombrie; ţinta principală era politica samavolnică a autorităţilor horrhyste
în Transilvania de Nord-Esti. 68 Era invitat să conferenţieze, despre problemele
româneşti, la Ankara şi Grenoble. Îl aborda pe ministrul Washington-ului la
Bucureşti, pentru a-i facilita un ciclu de conferinţe în SUA privind Istoria
României. 69 Şi Academia Română credea că Iorga avea încă un rol important
în refacerea graniţelor; de aceea, preşedintele acesteia, C. Rădulescu-Motru,
lansa, la 10 noiembrie 1940, o invitaţie de a prezenta drepturile românilor
asupra unor regiuni în litigiu cu vecinii; istoricul anunţa că doreşte să facă o
expunere pe marginea unei serii de documente prin care va arăta „modul cum
au privit majoritatea istoricilor şi etnografilor germani situaţia românilor şi
ungurilor în Transilvania". 70 Siguranţa aflase că Iorga pregătea chiar un ghid
pentru a îndruma propaganda românească pentra recâştigarea provinciilor
pierdute. 71

58
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Şi manifestările lui Iuliu Maniu privind situaţia din Transilvania de

Nord-Est erau strict urmărite, atât de autorităţile horthyste, cât şi de cele
româneşti. Guvernul de la Budapesta fusese încredinţat că Maniu, care era
considerat politicianul cu cel mai mare prestigiu în Transilvania, va organiza
rezistenţa în zona ocupată. Ca urmare, s-a inventat teza „gărzilor maniste",
din cauza cărora ar fi fost constrânsă Armata Ungară să treacă la represiuni.
Aceasta a fost teza oficială în legătură cu masacrul de la Trăznea. 72 Ministrul
de Externe, Csâky îl acuza pe Maniu că a încurajat rezistenţa armată. 73 La
rândul lor, autorităţile româneşti se temeau că, prin acţiumile sale ar irita
Berlinul şi Roma, care se constituiseră garante pentru românii rămaşi sub
ocupaţia maghiară; de aceea, îi cenzurau ieşirile în presă, şi-i monitorizau
toate acţiunile. Liderul naţional ţărănist îşi lăsase peste tot în teritoriul
cedat oameni, în fruntea lor fiind Emil Haţieganu. Iar în teritoriul liber
avea prestigiul rezistenţei împotriva lui Carol al Ii-lea, care se extindea şi
pentru momentul cedării Transilvaniei de Nord-Est. Ca urmare, Cenzura
oprea articolele care-i prezentau poziţia. Dar, opinia publică românească îl
va considera conducător al rezistenţei antimaghiare. Îşi va consolida acest
loc prin înfiinţarea, la 8 octombrie 1940, a Asociaţiei Pro Transilvania, în
fruntea căreia a fost ales ca preşedinte. Vicepreşedinţi au fost Dinu Brătianu
de la PNL, şi Ion Mihalache de la PNŢ. Îşi va declara adeziunea şi Partidul
Naţional Creştin. De asemenea, şi Nicolae Iorga i-a trimis lui Iuliu Maniu o
scrisoare de aderare. 74 Asociaţia, cu toate că avea şi membri din alte partide, a
rămas predominant naţional-ţărănistă: secretar era Ghiţă Popp; în Comitetul
de Conducere figurau naţional-ţărăniştii Mihai Popovici, dr. N. Lupu, Virgil
Madgearu, Sever Bocu, Aurel Popovici, Octavian Tăzlăuanu, Augustin Pop,
Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Sever Dan, Aurel Leucuţia, Ion Cămărăşescu. De la
alte partide sau grupări politice: Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu, dr.
C. Angelescu, Iosif Jumanca, D.R. Ioaniţescu, Stelian Popescu, A. C. Cuza.
Scopul declasat era ,,Înălţarea Naţiunii, binele Ţării şi dezrobirea fraţilor
ajunşii sub stăpânire străină". Asociaţia Pro Transilvania va fi recunoscută
ca persoană juridică la 1S noiembrie 1940. A doua zi, însă, în timp de Ion
Antonescu se afla în vizită la Roma, în lipsa sa, Guvernul a hotărât dizolvarea
Asociaţiei invocându-se activitatea „de politică internă şi de provocaţiuni"
a unora din membrii ei şi incompatibilitatea activităţii ce o anunţa cu
„aranjamentele şi interesele internaţionale ale României". Se făcea trimitere,
evident, la Diktatul de la Viena. Interdicţia nu era în concordanţă cu ideile pe
care le susţinea Ion Antonescu; acesta, chiar în noiembrie 1940, i-a vizitat pe

59
PETRE ŢURLEA

Mussolini şi Hitler, prezentându-le dorinţa României de a relua Transilvania

de Nord-Est, aşadar, tocmai ţelul Asociaţiei Pro Transilvania. Prin urmare,
hotărârea de dizolvare, luată în absenţa prim-ministrului, nu exprima şi
voinţa acestuia. Fusese impusă de Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului,
conducător al Mişcării Legionare. Aceasta nu dorea să-l supere pe Hitler şi
dorea să-şi impună patronajul asupra tuturor acţiunilor patriotice, cu toate
că nu spusese un cuvânt împotriva Diktatului de la Viena. La reîntoarcerea
lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu i-a trimis un memoriu cerându-i anularea
hotărârii de dizolvare; totodată îi prezenta Asociţia. Scopul acesteia - scria
Maniu - este de a susţine „drepturile Poporului Român, prin mijloace paşnice
şi legale, şi în special de a constitui un sprijin pentru fiii Neamului, pe care
vitregia vremurilor i-a adus sub stăpânite străină. De altă parte, atunci când în
Ungaria se afirmă public revendicări asupra altor părţi ale teritoriului nostru
socotim, cu toată grija ce trebuie s-o avem pentru interesele internaţionale
ale Ţării, că opinia publică românească nu poate rămâne indiferentă faţă de
aceste provocări. Noi nu uităm cum, desigur n-aţi uitat nici dumneavoastră,
că pierderile pe care le-am suferit se datoresc în mare parte propagandei
strălucitoare a vecinilor noştri şi lipsei reacţiunii îndeajuns de puternică din
partea noastră. Suntem deasemenea convinşi că această propagandă nu poate
fi făcută de organele oficiale, care sunt obligate la o rezervă ce nu la permite
atari manifestări. În aceste împrejurări, socotim de datoria noastră de a vă
ruga să ne arătaţi în ce măsură o arătare a drepturilor fireşti ale României
poate fi în contrazicere cu angajamentele ei internaţionale." 75 Ion Antonescu
a îngăduit activitatea lui Iuliu Maniu privind protejarea românilor din
Transilvania de Nord-Est, şi afirmarea de către acesta a dorinţei românilor de
a reintra în posesiunea teritoriului pierdut la Viena. De altfel, erau direcţii pe
care a acţionat consecvent şi prim-ministrul. Sunt chiar cazuri când i-a luat
apărarea liderului naţional-ţărănist, faţă de criticile aruncate la adresa sa. (În
octombrie 1940, colonelul Georghe Teodorescu, director general al PTT,
a afirmat public despre Maniu că este „conducător al unei bande de hoţi",
că „Ţara ar trebu să-l înlăture şi să termine cu el odată". Un participant la
scena respectivă i-a scris, indignat, lui Antonescu, considerându-l pe colonel
„iresponsabil"; „Pentru noi, ardelenii, dar credem că şi pentru toţi românii
[„.], dl. Iuliu Maniu reprezintă simbolul celei mai sublime reeditări de forţă
şi fermitate naţională şi morală ce a putut să înflorească din lupta şi rezistenţa
noastră milenară. Fiinţa sa, naţională şi morală, s-a situat de mult, şi va rămâne
şi în Istorie, la loc de frunte pe altarul Neamului." Antonescu a ordonat

60
 ROMÂNI ŞI UNGURI

să fie întrebat colonelul dacă a facut asemenea afirmaţii denigratoare. 76 )

Aşadar, cu excepţia articolelor de presă, care ar fi putut trezi imediat riposta
germano-italiană, celelalte acţiuni ale lui Iuliu Maniu vizând Transilvania
de Nord-Est erau lăsate libere de către Ion Antonescu; acesta le considera
încadrabile în politica de pregătire a refacerii unităţii teritoriale a României.

ACT/UNEA
, DIPLOMATICĂ A ROMÂNIEI.

Informat, prin mai multe canale, despre atrocităţile comise de unguri

asupra românilor din Transilvania de Nord-Est, Guvernul de la Bucureşti
a organizat - încă din septembrie 1940 - o acţiune diplomatică susţinută,
intensă, pe lângă Germania şi Italia, care, fiind autoarele Diktatului de la
Viena, răspundeau şi de urmările lui, pentru a stopa farădelegile. S-a dus o
activitate de strângere a cât mai multor date, ca suport, în faţa guvernelor
de la Roma şi Berlin, a cererii intervenţiei imediate. Hotărarea, în acest sens,
aparţinea lui Ion Antonescu, care nu s-a dezinteresat niciodată de ce li se
întâmpla românilor din teritoriul cedat. Realizarea unei documentări cât mai
exacte era cu atât mai necesară, cu cât autorităţile ungare faceau o intensă
propagandă în jurul versiunii proprii asupra cauzelor ce determinaseră
represiunea. În aceasta propagandă erau folosite presa şi diplomaţia, ultima
având un rol ofensiv chiar şi pe lânga reprezentanţii României la Budapesta.
Ofensiva începuse la 16 septembrie 1940 când Gheorghe Crutzescu,
ministrul Bucureştilor la Budapesta, fusese informat de subsecretarul de Stat
la Ministerul Afacerilor Străine ungar că se ajunsese la masacrul de la Trăznea
datorită asţiunii „franctirorilor români". 77
Imediat, diplomaţia româneasca a cerut ca să se ia în discuţie în cadrul
Comisiei mixte româno-ungare pentru rezolvarea problemelor aplicării
în teren a Diktatului, şi problema minorităţilor. Guvernul ungar a interzis
presei să dezvăluie cererea românească. 78 Ministerul de Externe de la
Bucureşti va transmite Legaţiei sale din Budapesta toate informaţiile primite
privind situaţia din teritoriul cedat, pentru a le folosi ca argumente. Primul
document de acest fel era Buletinul de informaţii al Marelui Stat Major, nr.
18359 /B din 13 septemberie 1940. Ordinul de trimitere a documentului era
chiar al generalulu Ion Antonescu, cu menţiunea „Foarte urgent. Astăzi." -

61
PETRE ŢU RLEA

şi data din 14 septembrie. Totodată, generalul ordona: „Se va comunica şi

legaţiunilor germane şi italiene, astăzi, prin Ministerul de Externe". Textul
Buletinului MStM era foarte alarmant: ,,În ultimele zile populaţia maghiară
din teritoriile cedate Ungariei, ajutată de soldaţii din unităţile armate, a
început prigoana şi terorizarea populaţiei româneşti. Numeroşi români sunt
schingiuiţi şi omorâţi, sau arestaţi pentru pretexte imaginare. Încercările
de a se opune acestor acte de terorism sunt reprimate cu cruzime." Se dau
primele exemple: Salonta, Cluj, Cojocna; se insistă asupra evenimentelor de
la Trăznea, cu execuţii în masă şi incendierea satului. 79
Prima întrunire a Comisiei mixte româno-ungare a generat, la 14
septembrie 1940, o discuţie foarte aprinsă. O redă, în raportul său către
Ministerul de Externe de la Bucureşti, Valer Pop, fost semnatar, împreună
cu Mihail Manoilescu, al Diktatului de la Viena, şi numit apoi preşedinte al
Delegaţiei României pentru tratative cu Ungaria. 80 La convorbiri participa şi
ministrul Crutzescu. Conducător al Delegaţiei Maghiare era subsecretarul
de Stat la Ministerul de Externe Ungar, Vărnle (Voernle). Partea maghiară
a vrut să cantoneze discuţia exclusiv pe problemele tehnice şi să înlăture
problemele politice, adică stabilirea regimului juridic pentru românii din
Transilvania de Nord-Est. La insistenţele României, s-a căzut de acord că
problema principală era aceea a celor două minorităţi, română şi maghiară, şi
că ea va fi tratată. Urmau să fie luate în discuţie şi o mulţime de alte probleme:
delimitarea frontierelor, a parităţii între pengă şi leu, a întoarcerii la domiciliu
a populaţiei refugiate sau evacuate, a amnistiei generale pentru trecut, reluării
traficului feroviar şi poştal, înlesnirii trecerii frontierei pentru optanţi etc.
Încă de la început, Delagaţia Română şi-a arătat dezacordul cu Arbitrajul de
la Viena: „Regretăm că Ungaria a stăruit şi s-a ajuns la o soluţie teritorială
între cele două ţări, soluţie care nu este potrivită de a curma tensiunea
dintre ele, în locul soluţiei etnice [schimbul de populaţii], care ar fi înlesnit
o imediată colaborare prietenească între ambele state." Aşadar, România
anunţa vulnerabilitatea hotărârii de la Viena. O contesta chiar imediat
după adoptare şi indica drept problemă fundamentală „reglementarea
satisfăcătoare a regimului juridic al românilor din teritoriile ocupate."
Concomitent, a fost începută şi acţiunea de atragere a Germaniei şi
Italiei în protecţia românilor din Transilvania de Nord-Est. Unul din primii
diplomaţi care au impulsionat demersul în acest sens a fost ministrul român
la Roma, Raoul Bossy. Acesta, la 20 septembrie 1940 propunea ministrului
de Externe de la Bucureşti să se reamintească Guvernului Italian declaraţia

62
 ROMÂNI ŞI UNGURI

făcută de comele Ciano şi de von Ribbemrop după Arbitrajul de la Viena, în

prezenţa delagaţilor maghiari, „că orice atingere a libertăţilor şi drepturilor
naţionalitălităţii române din Ungaria priveşte direct Italia şi Germania". 81
În aceeaşi zi de 20 septembrie, Gheorghe Crutzescu de la Budapesta anunţa
reacţia ambasadorului german în Ungaria: intervenise în două rânduri pe
lângă ministrul de Externe Csaky, pentru a împiedica în viitor acte de violenţă
la adresa românilor transilvăneni. 82 A doua zi, pe 21 septembrie, profitând
de vizita ministrului de Externe german la Roma, Raoul Bossy a transmis
celor doi conducători ai diplomaţiei statelor care impuseseră hotărârea de
la Viena date privind atrocităţile în curs din Transilvania de Nord-Est; şi,
le-a reamintit angajamentul pe care şi-l luaseră faţă de România. 83 Demersul
lui Bossy a avut efect. Acesta a continuat să expună situaţia dramatică a
românilor lui Ciano, şi în timpul întrevederii din 4 septembrie: i-a prezentat
atrocităţile săvârşite de unguri, fapte care produseseră o „adâncă tulburare
sufletească" în România. Ciano, raporta Bossy, „mi-a declarat că împărtăşeşte
cu totul sentimentele noastre şi că [„.], a discutat chestiunea împreună cu
Von Ribbentrop". Cei doi au fost de acord „ca de la Roma şi de la Berlin să
pornească către Budapesta avertismentul cel mai categoric." Ciano anunţa şi
că-l chemase pe ministrul Ungariei în Italia, avertizându-l sever ca atrocităţile
să înceteze. Totodată, hotărâse să autorizeze pe ministrul Italiei la Bucureşti
„să trimită, la nevoie, delegaţi la faţa locului pentru a constata oficial cele
comise; se cerea ca Bucureştii să impulsioneze, în acelaşi sens şi Berlinul. 84 Era
prima menţiune a unei posibile Comisii germano-italiene care să cerceteze
faptele din Transilvania de Nord-Est.
La 24 septembrie, ministrul de Externe, Mihail Sturdza, din ordinul lui
Ion Antonescu îl informa pe Pellegrino Ghigi, ministrul plenipotenţiar al
Romei la Bucureşti, asupra masacrelor de la Tăznea şi Ip. Antonescu cerea
din partea guvernelor italian şi german o anchetă asupra evenimentelor şi
a victimelor, făptuitorii trebuind să fie aspru pedepsiţi. Pentru a lăsa să se
ajungă la o concluzie cât mai realistă, neinfluenţată, Guvernul Român a oprit
orice prezentare în presă a atrocităţilor maghiare. 85
Dacă în relaţia cu partea română diplomaţia ungară susţinea teza
provocării Armatei Maghiare de către românii locuitori ai regiunii ocupate,
în convorbirile cu reprezentanţii guvernelor italian şi german s-a adoptat
o poziţie mai nuanţată. În timpul discuţiei dintre ministrul Ungariei la
Roma şi contele Ciano, din 24 septembrie 1940, reprezentantul Budapestei
„a recunoscut implicit nelegiuirile comise", dar ,,le-a atribuit elementelor

63
PETRE ŢURLEA

extremiste" din rândul populaţiei maghiare. Ciano i-s răspuns: „Contele

Teleki [prim-ministrul] are destulă armată şi poliţie în Transilvania ca să
aresteze imediat şi să arunce în închisoare pe aceşti extremişti, căci în orice caz
Italia şi Germania au luat asupra lor traiul liniştit al românilor din Ungaria şi
se vor ţine de cuvânt.'' 86 Finalul afirmaţiei lui Ciano putea fi interpretat şi ca
o ameninţare la adresa Budapestei.
Paralel cu aruncarea vinovăţiei pentru masacrarea românilor chiar
asupra acestora, autorităţile de la Budapesta au lansat şi idee unei acţiuni
antimaghiare a autorităţilor româneşti din sudul Transilvaniei. Pe această
temă s-a desfăşurat o campanie intensă şi bine coordonată a presei scrise
şi a Postului de Radio ungar, încă de la începutul lui septembrie 1940. Se
dorea acoperirea ecoului atrocităţilor din Transilvania de Nord-Est. Pentru
a incita opinia publică, la 9 septembrie, ora 15,30, radioul budapestan a
transmis alarmat: România concediază în masă muncitorii maghiari din
fabrici, fără a le acorda nici o compensaţie. Deci, aceştia se văd siliţi să se
expatrieze. În Ardeal şi România, în taberele de muncă maghiarii sunt supuşi
la cel mai neomenos tratament.'' 87 Ştirea va fi reluată cu insistenţă în zilele
următoare. 88 După anunţarea repetată a presupuselor acţiuni antimaghiare
din teritoriul transilvănean rămas în cadrul Statului Român, considerându-se
că era deja format un curent de opinie publică, pe această temă, ostil părţii
române, şi că se manifesta deja dorinţa de răzbunare, ziarele şi radioul au
început ameninţările. Ofereau, astfel, Guvernului de la Budapesta, suportul
propagandistic pentru acţiunile antiromâneşti, interpretate ca o răzbunare.
Ziarul „Esti Lap", din 1O septembrie, se ocupa de soarta presupus tragică a
maghiarilor din România, concluzionând: „Nimeni nu poate să se îndoiască
de faptul că Ungaria va trata minoritatea română din sânul ei cum vor fi
trataţi maghiarii din România şi că actuala atitudine a României va avea
consecinţele meritate." Această campanie de presă se adresa şi Germaniei şi
Italiei - cărora li s-au trimis şi adrese oficiale ale Guvernului Maghiar - pentru
a le influenţa în defavoarea României, dar şi pentru a contracara eventualele
plângeri ale acesteia cu privire la tratamentul la care erau supuşi românii
din teritoriul ocupat. Cel puţin la Berlin, ţinta a fost atinsă, ambasadorului
acestuia la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, cerându-i-se să verifice plângerile
ungare. Într-o convorbire pe care ambasadorul o va avea la 18 septembrie, cu
ministrul de Externe Mihail Sturdza, pe marginea acestei probleme, trimisul
german menţiona concluziile la care ajunsese; constatase o situaţie grea a
românilor din Transilvania de Nord-Est, situaţie creată de către autorităţile

64
 ROMÂNI ŞI UNGURI

maghiare în pofida angajamentelor luate de Ungaria la Viena; în schimb,

plângerile ungureşti, privind concedierile în rândul maghiarilor din sudul
Transilvaniei, „a constatat că erau false". 89
Campania iniţiată de Budapesta va continua. Subsecretarul de Stat
la Ministerul Afacerilor Străine al Ungariei îi vorbea ministrului român
Crutzescu, la S octombrie 1940, despre „persecuţiile continue ale elementului
maghiar" din România. 90 Acelaşi oficial ungur, la 7 octombrie, răspunzând
unui protest energic al Legaţiei României faţă de atrocităţile din regiunea
ocupată, dezvolta ideea acţiunilor antimaghiare ale autorităţilor româneşti:
„ 1. Guvernul ungar a fost silit, cu durere, să procedeze la măsuri de represalii,
deoarece actualmente sunt adăpostiţi în Ungaria peste SO OOO de unguri
goniţi din România în condiţiuni sfâşietoare. 2. Astăzi chiar, autorităţile
de la Curtici l-au avertizat de un nou transport de 62 vagoane cu familiile
celor izgoniţi anterior; printre ele se află o femeie care ar fi înnebumit în tren.
3. Faţă de cele SO OOO de persoane izgonite de noi [românii], dacă Ungaria
expulzează două sau trei mii, proporţia rămâne infinit favorabilă nouă."
Reprezentantul Guvernului de la Budapesta afirma că are cunoştinţă şi de
arestări în masă, de lagăre de concentrare, de luare de ostateci. 91
Opinia publică din Ungaria, dar şi cea din Germania şi Italia, erau
bombardate zilnic cu ştiri fanteziste despre „samavolniciile" autorităţilor
româneşti din Transilvania de Sud, cărora, firesc, Guvernul ungar era
îndreptăţit să le răspundă, deşi nu agrea asemenea răspunsuri. La 6 octombrie
1940, ora 20, Postul de Radio Budapesta comenta, în limba germană: „Ca
un popor de cultură, conştient de civilizaţia sa, Poporul Maghiar va şti să
răspundă cu prisosinţă la măsurile pe care le iau românii contra populaţiei
maghiare din România, aplicând aceleaşi măsuri, însă cu mult mai umane. 92
Pe lângă campania de presă şi cea diplomatică, pe tema violenţelor
împotriva ungurilor rămaşi în România, au fost organizate şi manifestaţii de
stradă la Budapesta. Urmăreau consolidarea poziţiei proungare a Puterilor
Axei. La 11 octombrie 1940, pentru a condamna presupusele acţiuni
antimaghiare ale românilor, care ar fi generat un mare număr de refugiaţi,
a avut loc o demonstraţie şi un marş studenţesc în Capitala Ungariei.
Participanţii purtau pancarde cu inscripţii ameninţătoare: „România să
înceteze cu maltratarea ungurilor!" „Studenţimea şi tinerimea maghiară au
terminat cu răbdarea lor!" 93
Ion Antonescu s-a arătat indignat dar şi alarmat de campania pe tema
comportamentului autorităţilor româneşti faţă de mint>ritatea maghiară,

65
PETRE ŢURLEA

care urmărea să estompeze ecoul atrocităţilor din Transilvania de Nord-Est.

La 18 septembrie 1940 ordona Marelui Stat Major: „Discutaţi prin presa
străină acuzaţiile pe care ni le aduce oficialitatea ungară de aici şi din Ungaria,
în presa lor, de modul cum ne purtăm cu ungurii rămaşi la noi.[ ... ] Atmosfera
europeană trebuie întreţinută pentru a crea curentul defavorabil Ungariei." 94
De asemenea, Postul de Radio Bucureşti a prezentat versiunea românească
asupra situaţiei din Transilvaniei de Sud, dar şi a celei din regiunea ocupată, la
23 septembrie. În aceeaşi zi, la ora 22,20, Radio Budapesta în limba italiana,
a răspuns, printr-un contraatac furiosi: „Radio Bucureşti continuă lupta sa
contra Ungariei. Chiar în această seară a anunţat că românii sunt terorizaţi.
România vrea să atragă atenţia întregii lumi şi să o inducă în eroare, spunând
că românii sunt terorizaţi. Noi nu căutăm să răspundem acestei provocări.
România vrea în special, să atragă atenţia Axei. Dar Germania şi Italia nu dau
nicio importanţă acestui fapt." 95
Cum campania denigratoare dinspre Ungaria continua, Guvernul de la
Bucureşti a luat două feluri de măsuri. Mai întâi, s-a ordonat organismelor
administrative din zonele unde trăiau şi unguri, să vegheze ca tuturor
cetăţenilor să li se aplice un tratament egal, nediscriminatoriu pentru
minoritari. În al doilea rând, să se semnaleze la Bucureşti orice caz care ar
fi putut fi interpretat ca acţiune antimaghiară. Ordinele în acest sens se vor
repeta întreaga toamnă a lui 1940. Ultimul era datat 7 decembrie, fiind dat
chiar de Ion Antonescu; generalul Ilie Şteflea îl transmitea Ministerului de
Interne. Se cerea înaintarea la PCM a unei „situaţii numerice a abuzurilor
şi ilegalităţilor de orice natură (administrative, fiscale, culturale) şi a
concedierilor de funcţionari şi lucrători, ce s-ar fi făcut de către autorităţile de
Stat şi particulare contra populaţiei de origină ungară, de pe teritoriul nostru,
de la 1 septembrie, la 1 decembrie a.c." Se menţiona şi motivaţia ordinului:
„Pentru a răspunde afirmaţiunilor Guvernului Maghiar despre tratamentul
minorităţii ungare de pe teritoriul nostru." Totodată, Antonescu cerea ca
Ministerul de Interne să ţină o evidenţă la zi a tuturor cazurilor noi; „A se
stabili, pentru fiecare caz în parte, împrejurările în care s-at fi comis abuzurile
sau ilegalităţile, pentru a se putea dovedi dacă sunt verosimile sau numai
înscenări pentru a servi acţiunii de propagandă maghiară." În final, se ordona:
„A se aduna materialul documentar, care să poată fi folosit pentru combaterea
propagande maghiare privitoare la ilegalităţile şi abuzurile contra minorităţii
ungare de pe teritoriul nostru." Din tabelele întocmite rezultă concedierea

66
 ROMÂNI ŞI UNGURI

câtorva zeci de lucrători unguri, la nivelul întregii Ţări, majoritatea cazurilor

datorate restrângerii activităţii unor întreprinderi, afectaţi fiind şi români. 96

*
În urma măsurilor ce le-a luat, chiar în prima parte a lui septembrie 1940,
Guvernul Român a ajuns să fie foarte bine informat asupra atrocităţilor din
Transilvania de Nord-Est. Şi, a iniţiat o acţiune diplomatică majoră pentru
salvarea românilor din regiunea respectivă. Orientarea acestei acţiuni
diplomatice doar spre Germania şi Italia se datora situaţiei politico-militare
din acel moment. În toamna lui 1940, Franţa nu mai exista decât sub forma
Statului de la Vichy subordonat total Germaniei; Marea Britanie abia se apăra
pe sine; URSS era aliată cu Germania şi dorea o nouă expansiune asupra
României; SUA îşi păstra, încă, neutralitatea. Singurele puteri care dictau
în Europa erau Germania şi Italia; singurele care puteau să impună Ungariei
o altă politică faţă de români; singurele care aveau interes să nu izbucnească
un război între România şi Ungaria. Aşadar solicitările Bucureştilor de
intervenţie a celor două puteri ale Axei erau normale, în acel moment, chiar
dacă Guvernul Ion Antonescu ar fi avut o orientare prooccidentală. De
remarcat, însă, faptul ca Guvernul României nu excludea, în viitor, prezentarea
situaţiei din Transilvania de Nord-Est şi altor puteri, chiar ostile Axei. În acest
sens, este edificatoare telegrama trimisă de Mihail Sturdza, la sfârşitul lui
octombrie 1940, ministrului Bucureştilor la Londra; după ce i se prezentau
atrocităţile făcute de unguri în regiunea ocupată, i se făcea precizarea: „Cele
de mai sus vă sunt comunicate pentru moment spre ştiinţa domniei voastre
personală, [subl.n.] "97 De remarcat şi faptul că încă de la început materialele
adunate cu grijă la Ministerul Afacerilor Străine - unde se formase o Comisie
pentru Transilvania98 - erau destinate şi viitoarei Conferinţe de Pace, nu doar
Puterilor Axei, diplomaţia românească admiţând şi altă posibilitate, în afara
victoriei germane.
Concentrarea materialelor doveditoare a comportamentului antiromâ-
nesc al administraţiei horthysce la Ministerul Afacerilor Străine era dirijată,
încă de la jumătatea lui septembrie 1940, de către prim-ministrul român.
La rândul său, acest minister trebuia să furnizeze informaţii legaţiilor
Bucureştilor la Roma, Berlin şi Budapesta; scopul era impulsionarea unei
intervenţii a Axei. La 14 septembrie, pe Buletinul de informaţii al Marelui
Stat Major Român din 13 septembrie (nr. 18359/B) - prezentând situaţia
din Transilvania de Nord-Est generalul Ion Antonescu punea rezoluţia: „Se

67
PETRE ŢU RLEA

va comunica, prin Ministerul de Externe, d-lui Valer Pop [La Budapesta].

Foarte urgent. Astăzi. Se va comunica şi legaţiunilor germană şi italiană,
astăzi, prin Ministerul de Externe." 99 Buletinul informativ din 13 septembrie
şi Rezoluţia lui Ion Antonescu din 14 septembrie pusă pe aceasta sunt
primele reacţii ale Guvernului Român faţă de acţiunile ocupantului; aşadar,
chiar înaintea masacrului de la Ip. Prin urmare, o reacţie promptă. 100
La început, Guvernul Român a încercat să stopeze atrocităţile din teritoriul
cedat printr-o acţiune energică pe lângă Guvernul la Budapesta, începând
din 16 septembrie 1940. Dar, nu s-a reuşit, partea maghiară adoptând
poziţia învinovăţirii românilor pentru cele întâmplate. În condiţiile poziţiei
inflexibile adoptată de Guvernul de la Budapesta, Guvernul de la Bucureşti
s-a adresat celor două puteri ale Axei, în virtutea asigurărilor pe care acestea
le dăduseră la Viena.
Se părea că demersurile diplomatice făcute pe lângă Germania şi Italia -
mai ales cele menţionate ale ministrului Bucureştilor la Roma, Raoul Bossy-
avuseseră un început de succes. Dar, la 28 septembrie 1940, Bossy primea
de la Bucureşti informaţii privind noile atrocitaţi maghiare. Ca urmare, va
cere o audienţă la Ministerul Afacerilor Străine al Italiei. Ciano fiind plecat
într-o vizită în Germania, a vorbit cu înlocuitorul acestuia, Anfuso, lăsându-i
şi un aide-memoire, în care se consemna „prigoana sălbateca" împotriva
românilor, care continuă şi după demersurile guvernelor Axei la Budapesta.
Anfuso afirma că Guvernul Italiei cunoaşte situaţia şi că-l va informa, chiar
în acea zi, pe Mussolini. 101 În urma intervenţiei ministrului Bucureştilor la
Roma, repetat, la 30 septembrie, şi de cel la Berlin, se va produce o acţiune
comună a miniştrilor german şi italian la Budapesta - traducând în practică
instrucţiunile primite de la guvernele lor. Efectul, însă, a fost negativ; în
locul unei îmbunătăţiri a situaţiei, poziţia Ungariei a devenit şi mai „rigidă
şi respingătoare, iar starea de lucruri din teritoriul cedat s-a înrăutăţit
considerabil" - opina Valer Pop. 102
Rigiditatea Ungariei a dus la iniţiativa României de înfiinţare a unei comisii
mixte speciale, româno-ungare, având drept unic scop cercetarea faptelor din
Transilvania de Nord-Est. 103 Propunerea a fost transmisă prin intermediul
Delegaţiei Române la tratativele cu Ungaria, în ultimele zile ale lui septembrie.
Preşedintele Delagaţiei Maghiare, Vornle, a reacţionat prompt, la 28
septembrie, respingând ideea constituirii unei comisii speciale, „pentru a nu
irita spiritele". În replică, Valer Pop constata că „acest refuz generalizat în sine
poate fi socotit de noi ca o confirmare că vinovăţia este de partea ungurilor în

68
 ROMÂNI ŞI UNGURI

toate cazurile"; o anchetă mixtă nu numai că nu ar irita spiritele, ci ar produce

o destindere. Totodată, Valer Pop anunţa partea ungară că România este
hotărâtă să apeleze la puterile Axei, pentru a întreprinde acestea o anchetă.
Era, evident, o ameninţare. Ca urmare, Vornle şi-a îndulcit tonul, afirmând
buna-credinţă a Ungariei şi hotărârea sa de a respecta angajamentele luate la
Viena de a „reglementa larg situaţia de drept a românilor din Ungaria". Erau,
însă, doar vorbe. În raportul său din 28 septembrie, Valer Pop constata, pe
baza informaţiilor primite de la Consulatul României din Oradea, precum
şi din alte surse româneşti din teritoriul ocupat, că „atrocităţile propriu-zise
în comunele urbane par a se fi rărit considerabil, totuşi acţiunea generală de
terorizare a elementului românesc nu numai că nu a încetat, ci se accentuează
până la generalizare; în special preoţii şi învăţătorii sunt arestaţi şi, sub
presiunea arestării, sunt siliţi să semneze declaraţii de optare pentru cetăţenia
română şi să plece în România; mulţi fruntaşi intelectuali au fost internaţi
ca ostateci [... ], coloniştii sunt alungaţi prin ameninţări, bătăi şi acte de
violenţă [.. .]". Având în vedere situaţia din ce în ce mai gravă pentru românii
din Transilvania de Nord-Est şi refuzul Ungariei de a accepta înfiinţarea unei
comisii mixte româno-ungare de anchetă, Valer Pop propunea Ministerului
Afacerilor Externe de la Bucureşti sâ intensifice acţiunea diplomatică de la
Berlin şi Roma, pentru crearea unei comisii mixte italo-germane, şi pentru
trimiterea în regiune a cât mai multor observatori italieni şi germani. 104
Ultima încercare, imperativă, a Guvernului României, de a se înţelege di-
rect cu Guvernul Ungariei, a fost făcută prin acelaşi Valeriu Pop, la 4 octombrie
1940, la cererea ministrului de Externe Mihail Sturdza. Guvernul Român
solicita, „cu insistenţă [subl.n] o înţelegere cât mai grabnică asupra formării
unei comisii mixte româno-ungare de anchetă", fiind de acord ca această
comisie să-şi poată extinde investigaţiile şi în teritoriul controlat de Statul
Român, pentru a verifica plângerile maghiare. 105 Însă, Ungaria va respinge
şi această propunere, invocând „situaţia intolerabilă ce s-a creat minorităţii
maghiare din România", deşi partea română propusese cercetarea şi a acestei
„situaţii intolerable". Era clar că Budapesta ştia că rezultatele investigaţiei
ar fi fost contrare afirmaţiilor sale. Se va ajunge, astfel, la cel mai încordat
moment, când se admite, de către delegatul Ungariei, posibilitatea izbucnirii
unui război între cele două ţări. „La întrebarea mea - raporta Valer Pop la 5
octombrie - că unde crede Ungaria că se va ajunge cu această atitudine, mi-a
răspuns că Ungaria nu ar dori şi nu doreşte războiul cu România, că dacă
starea de lucruiri actuală va continua şi mai ales se va accentua, războiul între

69
PETRE ŢURLEA

cele două ţări este inevitabil." 106 Întrebat de ministrul Berlinului la Budapesta,
Ermannsdorf, asupra posibilităţilor pe care le vede pentru a ieşi din impas,
Valer Pop indica formarea unei comisii mixte italo-germane de anchetă
care se presupunea a fi neutră, sancţionarea actelor de violenţă, observatori
permanenţi italieni şi germani în Transilvania de Nord-Est. Ca urmare a
atitudinii rigide şi arogante maghiare, Valer Pop hotăra să rupă tratativele
şi să plece la Bucureşti. Alarmaţi, miniştrii Italiei şi Germaniei la Budapesta,
ţări care aveau imperios nevoie de linişte în zonă, se vor prezenta la ministrul
de Externe al Ungariei. În urma acestor întrevederi, Csâky îl va invita pe Valer
Pop la el, pe 4 octombrie, înainte ca acesta să plece la Bucureşti. Acum, în
comparaţie cu ameninţările cu războiul făcute de Vornle, Csiky a făcut o
expunere „quasiamicală şi foarte atenuată", înlăturând categoric perspectiva
unui război între cele două ţări, dar fără a accepta o anchetă internaţională
asupra faptelor din teritoriul ocupat. 107
În România momentului respectiv fiind un regim de dictatură, hotărârile
majore erau luate de Conducătorul Statului, Ion Antonescu. De aceea, Valer
Pop, preşedintele Delegaţiei Române, trecând peste capul ministrului de
Externe, MihailSturdza, îi va transmite direct prim-ministrului, pe S octombrie
1940, un raport general asupra evoluţiei discuţiilor cu partea maghiară.
Sintetiza impasul la care se ajunsese: „1. Situaţia intolerabilă a românilor din
teritoriile ocupate. 2. Refuzul consecvent al Guvernului Maghiar de a admite
anchetă sau control reciproc în ce priveşte situaţia minorităţilor respective
şi actele de violentă comise împotriva lor. 3. Refuzul Guvernului maghiar
de a trece efectiv la negocieri în ce priveşte statutul minorităţii române,
deşi pretind că îşi menţin punctul de vedere că sunt hotărâţi să încheie un
astfel de Statut." Valer Pop îl informa pe Ion Antonescu şi asupra faptului că
partea ungară vedea un război între cele două state ca „inevitabil". De aceea,
trebuia rapid instituită o comisie de anchetă italo-germană. Propunea, ca şi
Crutzescu, „represalii generalizate"; de remarcat insistenţa cu care această
temă era adusă în atenţia lui Ion Antonescu, şi refuzul său constant de a o
accepta. 108
Ministrul Afacerilor Străine, Mihail Sturdza, transmitea, la S octombrie
1940, miniştrilor României la Roma şi Berlin ordinul de a se prezenta urgent
lui Ciano şi Ribbentrop. „Le veţi aminti - se scria în telegramă - în termenii
cei mai măsuraţi, dar cei mai precişi, angajamentele luate la Viena faţă de noi
privitor la minoritatea româneaseă din Ardeal, aceasta nu numai în textul
Sentinţei de arbitraj, dar prin fermele şi solemnele declaraţii ce au fost făcute

70
 ROMÂNI ŞI UNGURI

reprezentanţilor noştri faţă de cei maghiari de miniştrii Afacerilor Străine

german şi italian." Atrocităţile maghiare din Transilvania de Nord-Est „au
întrecut tot ce se putea teme. Sute de intelectuali români, sate întregi cu
femei şi copii ai fost măcelărite"; urgia continuă, fiind tot mai temeinică.
„Această soartă este în dramatică contrazicere cu asigurările care ne-au fost
date." Se menţiona că, până la acea dată, Guvernul Român a răspuns doar prin
proteste grave, dar calme, însă ,,limita răbdării a fost trecută". Puterile Axei
trebuiau anunţate că Guvernul Român cere Guvernului Ungariei, ultimativ,
constituirea unei comisii mixte româno-ungare de anchetă. Iar pentru a se
infirma teza maghiară a unor acţiuni antiungureşti în Transilvania de Sud, se
propunea, ca această comisie să-şi desfăşoare ancheta şi în teritoriile de sub
administratie românească. Propunerea demonstra buna credintă a României,
' '
convingerea că nu sunt acţiuni antimaghiare ce pot fi descoperite. Mihail
Sturdza afirma că neacceptarea ei de către Guvernul Ungariei îi va obliga pe
români să treacă la aplicarea unor măsuri de apărare „ce-i sunt imperativ dictate
de nespusele suferinţe ale conaţionalilor lor. Nu vom proceda, bineînţeles, ca
Guvernul din Budapesta, căci aceasta nu este în firea Neamului." Miniştrii
României trebuiau să ceară o urgentă intervenţie la Budapesta a Germaniei
şi ltaliei. 109
Respingerea propunerii româneşti şi ameninţarea cu războiul lansată de
diplomaţii unguri au dus la o înfierbântare maximă a relaţiilor dintre cele
două ţări. Ca urmare, Mihail Sturdza trimite legaţiilor României de la Roma
şi Berlin un nou ordin de acţiune pe 6 octombrie 1940. Referindu-se la
ameninţarea Budapestei cu folosirea „altor căi", ministrul de Externe român
îi punea pe diplomaţii români în temă cu cele mai recente atrocităţi maghiare
din teritoriul ocupat: asasinatele de la Mureşenii de Câmpie; alungarea a 283
intelectuali români, în frunte cu episcopul Popovici din Oradea; expulzarea a
300 familii româneşti din Cluj ş.a. Faţă de încercarea ungurilor de a legitima
atrocităţile printr-o campanie de calomnii la adresa României, privind
tratamentul minorităţii maghiare, Mihail Sturdza afirma: „Acceptăm orice
control în această privinţă, fie un control mixt şi reciproc româno-ungar, fie un
control germano-italian. Aşteptăm de la unguri exact aceeaşi atitudine." [„.]
Se reafirma intenţia României de a recurge la „masive măsuri de represalii.
[„.] Nu vor avea întru nimic caracterul exceselor maghiare. Până astăzi
populaţia maghiară nu are a se plânge de nimic" Astfel, ideea unei comisii
mixte italo-germane, care să ancheteze situaţia din Transilvania, a ajuns pe
masa guvernelor Axei, care s-au văzut constrânse să o ia în considerare.

71
PETRE ŢURLEA

Poziţia fermă adoptata de Mihail Sturdza nu reprezenta doar o atitudine

personală, ci era a întregului Guvern Ion Antonescu. Prim-ministrul urmărea
îndeaproape situaţia din Transilvania de Nord-Est; primea rapoarte zilnice
asupra acesteia; unele erau transmise Conducătorului Statului peste capul
şefilor ierarhici, ştiindu-se că acela care lua hotărârea finală era acesta. În
acest procedeu se înscriu mai multe rapoarte ale lui Valer Pop; ele ajungeau
şi la Ministerul de Externe, indirect, după ce le adnota generalul - aceste
note fiind ordine către ministru. Astfel, copia raportului lui Valer Pop, din 2
octombrie 1940, era trimisă lui Mihail Sturdza abia la 6 octombrie; în adresa
ce însoţea raportul, generalul Ilie Şteflea consemna măsurile hotărâte la 4
octombrie, măsuri pe care Ministerul de Externe urma să le pună în practică;
erau hotărâte de Ion Antonescu. 11 Procedeul trebuie văzut şi în contextul
rivalităţii tot mai evidente între Mişcarea Legionară (Mihail Sturdza era
reprezentant al ei) şi general; toţi miniştrii legionari erau urmăriţi de oamenii
lui Antonescu, pentru a nu duce o politică independentă în contradicţie cu
liniile generale trasate de acesta. Cu unele excepţii, diplomaţii români ai
momentului erau antonescieni.
În lipsa lui Ribbentrop, ministrul Bucureştilor la Berlin a fost primit, la
7 octombrie, de subsecretarul de Stat la Ministerul German al Afacerilor
Străine, Woermann, şi de Weiszăcker, cărora le-a remis un aide-memoire în
sensul celor cerute de Mihail Sturdza, insistând pe ideea unui comisii mixte
italo-germane. Se primeşte asigurarea că Guvernul Germaniei va lua imediat
legătura cu cel al Italiei, pentru o decizie comună. 112
Văzând intenţia părţii române de a face apel la Puterile Axei, la 6 octombrie
diplomaţia maghiară l-a ameninţat pe Gheorghe Crutzescu: „Ungaria va
fi silită să ceară Axei un arbitraj pentru executarea actului de la Viena". Se
dorea, evident, să se ia înaintea demersului proiectat de români. 113
Aide-memoire-ul înaintat lui Ribbentrop şi lui Ciano este unul din cele
mai clare documente emise de diplomaţia românească în timpul campaniei
de salvare a românilor din regiunea ocupată din Transilvania. Pentru a
amplasa întreaga discuţie în lumina angajamentelor luate, se menţiona, la
început, paragraful S din Arbitrajul de la Viena: „Guvernul Regal Ungar îşi
asumă obligaţiunea solemnă de a considera în totul egali celorlalţi cetăţeni
unguri persoanele cari, în baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetă­
ţenia ungară, dar sunt de rasă română. Guvernul legal Român îşi asumă în
mod solemn aceeaşi obligaţiune pentru cetăţănii români de rasă ungu-
rească cari rămân în teritoriul Statului Român." Iar paragraful 7 stabilea

72
 ROMÂNI ŞI UNGURI

modalitatea de rezolvare a unor eventuale diferende: ,,În cazul când în

executarea prezentului Arbitraj ar surveni dificultăţi sau îndoieli, Guvernul
Regal Român şi Guvernul Regal Ungar se vor înţelege în mod direct. În
cazul când nu ar reuşi să cadă de acord asupra vreunei chestiuni oarecare,
cele două guverne vor supune chestiunea guvernelor italian şi german, care
vor lua în această privinţă o deciziune definitivă". Aşadar, România urmase
litera documentului de la Viena; încercase, mai întâi, o înţelegere bilaterală;
neacceptarea acesteia impunea constituirea unei comisii italo-germane. În
aide-memoire se aminteau şi declaraţiile solemne făcute, tot la Viena pe 30
august 1940, de Ciano şi Ribbentrop, prin care Guvernul Român primise
asigurări liniştitoare. Experienţa celor câtorva săptămâni de stăpânire
maghiară asupra Transilvaniei de Nord-Est demonstrase justeţea temerilor
româneşti: „Sunt acte de violenţă nemaipomenite, sunt omoruri în masă,
persecuţiuni intenţionate şi măsuri de distrugere" împotriva românilor. De
aceea, România a făcut Ungariei propuneri de cercetare a faptelor, printr-o
comisie mixtă, dar a fost refuzată. Ca urmare, în baza articolului 7 al
Deciziei de la Viena, România cerea celor două puteri al Axei să ia măsuri
pentru a asigura populaţia românească din Transilvania de Nord-Est „până
la stabilirea unui Statut al minorităţilor în spiritul şi conform cuprinsului
Deciziunii arbitrale de la Viena, ca cel puţin românii să trăiască într-o
siguranţă omeneşte suportabilă". Aceasta ar fi implicat o cercetare obiectivă a
faptelor incriminate şi pedepsirea vinovaţilor. Guvernul Român, ca urmare,
cerea: 1. Delegaţii germani şi italieni să facă o cercetare la faţa locului pentru
a examina faptele menţionate; 2. Vinovaţii să fie pedepsiţi şi pedepsele să
fie aduse la cunoştinţa Comisiei Mixte; 3. Spre a se evita în viitor asemenea
crime, să se însărcineze organe italiene şi germane în comitatele ungare
locuite de români; Comisia să supravegheze tratamentul aplicat românilor.
Guvernul Român accepta, totodată, aceeaşi supraveghere şi control în ceea ce
priveşte tratamentul maghiarilor din România. 114
În aceeaşi zi cu demersul de la Berlin şi Roma, se înainta un nou protest
energic la Budapesta, faţă de noile atrocităţi din teritoriul ocupat. Ca şi până
atunci, Guvernul Ungar răspundea prin negarea faptelor şi prin noi acuzaţii
la adresa României. De asemenea, se afirma că Ungaria a refuzat constituirea
unei comisii mixte româno ungare, „nu pentru că ar avea ceva de ascuns, ci
pentru că în urma propagandei antimaghiare, făcută de noi [români] la Berlin
şi Roma, chestiunea a ieşit din domeniul relaţiilor româno-ungare, pentru a
trece pe plan mondial. Pentru acest motiv, Guvernul Maghiar a fost nevoit

73
PETRE ŢURLEA

să ceară o anchetă germano-italiană, care ipso facto face inutilă desemnarea

Comisiunii ungaro-romane." 115
Astfel, şi Ungaria a recurs, în final, la ideea unei comisii italo-germane.
Era la mijloc şi convingerea - pe care o exprimase într-un raport şi ministrul
Bucureştilor la Budapesta, Crutzescu - că reprezentanţii celor care au dictat,
la Viena, ciuntirea României nu au interesul să condamne ferm acţiunile
maghiare din teritoriul cedat, pentru că, dacă ar face acest lucru, ar demonstra
opiniei publice că cele două puteri ale Axei se înşelaseră asupra capacităţii
Ungariei de a se comporta ca un Stat civilizat.
Chiar în aceste condiţii, ale situării Ungariei pe aceeaşi poziţie cu România
în problema Comisiei mixte germano-italiană, tonul agresiv al Budapestei
nu a dispărut. La 9 octombrie 1940, răspunzând în Parlament la o întrebare
despre „atitudinea incalificabilă a României privind executarea Arbitrajului
de la Viena", prim-ministrul Teleki Pâl a acuzat autorităţile române că au silit
„prin ameninţări cu bătăi" pe maghiari să părăsească România; că Guvernul
Român a organizat o campanie împotriva Arbitrajului de la Viena; că
măsurile luate de Guvernul Ungar nu erau îndreptate contra românilor, ci
vizau Guvernul de la Bucureşti. 116
De evidenţiat faptul că liderii maghiarilor din România - deşi cunoşteau
bine atitudinea civilizată faţă de unguri a autorităţilor bucureştene, în
contradicţie flagrantă cu aceea faţă de români a autorităţilor budapestane -
s-au integrat deplin în politica Ungariei. Exemplul cel mai caracteristic
este Gyârfâs Elemer, conducător al Grupului Etnic Maghiar din România,
preşedinte al instituţiei care ajunsese fraudulos în posesia maghiarilor, fostul
Status Romano-Catolic, conducător al unor instituţii financiare, fost senator
în multe legislaturi. Deşi optase să rămână în România şi era cetăţean român,
s-a comportat ca purtător de cuvânt al Ungariei. Îndeplinea, deseori, misiuni
pe lângă Guvernul Român, prezentate, însă, ca venind din partea minorităţii
maghiare din România. A avut sarcina chiar să submineze activitatea Comisiei
germano-italiene. Într-o Notă de serviciu din 7 noiembrie 1940, întocmită
la Ministerul Afacerilor Străine, se menţionează: ,,În ziua de 24 octombrie,
domnul Gyârfâs mi s-a prezentat cu propunerea de a constitui o comisiune
româno-ungară pentru a tranşa cât s-ar putea din diferendele existente între
cele două ţări. Din expunerea domnului Gyârfâs rezultă că contele Csâky era
de acocd cu această propunere. Am respins categoric propunerea domnului
Gyârfâs pentru motive evidente. În momentul când Comisiunea de
anchetă germano-italiană îşi îndeplinise călătoria şi îşi pregătea raportul, în

74
 ROMÂNI ŞI UNGURI

momentul când, în urma acestui raport, care nu putea decât reda cu exactitate
atrocităţile comise şi constatate în Ardealul de Nord, Germania şi Italia se
pregătesc a răspunde îndreptăţitelor noastre cereri relative la un control al
lor permanent în acea provincie, era natural ca contele Csaky şi Guvernul
Ungar să dorească a ne îndepărta de la procedura adoptată de noi şi a ne
atrage în discuţiuni şi eventuale aranjamente bilaterale. Tot atât de natural
era ca să dejucăm această manoperă." Chiar şi aşa, Budapesta a încercat să
exploateze momentul, pentru a pune Bucureştii într-o postură nerealistă.
Presa ungară a anunţat că Ion Antonescu a declinat propunerea lui Gyarfas
Elemer. Dar, Agenţia „Rador" publica „din surse competente", o presupusă
dezminţire a ideii că Antonescu ar fi respins propunerea lui Gyarfas. Nota
Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti menţiona: „Fără a pierde un
moment, Radio şi presa ungară[ ... ] înregistrează cu prefăcută bucurie această
dezminţire, pretinzând că Guvernul Român şi-ar fi schimbat atitudinea şi că
ar fi consimţit să fie adoptată soluţiunea negocierilor directe cu Budapesta."
Evident, aceste anunţuri au pus într-o anumită dificultate Guvernul Român
faţă de cel german şi cel italian, cărora putea să le inducă o îndoială asupra
seriozităţii cererii româneşti de ajutor. Agenţia „Rador" a revenit asupra
informaţiei privind schimbarea atitudii lui Antonescu, dar efectul la Roma
şi Berlin deja fusese predus, diplomaţii români pe lângă Puterile Axei fiind
nevoiţi să aibă intervenţii lămuritoare.
Fiind tot mai evident faptul că România va avea succes în cererea de
constituire a unei comisii de anchetă germano-italiene, din partea maghiară
s-a arătat o nervozitate din ce în ce mai mare, ajungându-se şi la încălcarea
limbajului obligatoriu civilizat al diplomaţiei. Mai ales că, autorităţile de la
Budapesta fuseseră silite să ceară şi ele o anchetă internaţională, deşi nu o
doreau în mod evident numai pentru ca România să nu fie doar ea autoarea
iniţiativei. Încununarea enervării diplomaţiei maghiare s-a produs la I O
octombrie 1940 atunci când Valer Pop i-a prezentat lui Vornle o copie a
memoriului pe care România îl înaintase Germaniei şi Italiei, privind situaţia
din Transilvania da Nord-Est. Diplomatul ungur a citit imediat documentul.
„La pasajul unde arătam omorurile în masă - raporta la Bucureşti Valer
Pop - Vornle s-a întrerupt bătând cu pumnul în masă [subl.n.] şi spunând că
sunt afirmaţiuni mincinoase. La aceasta, am bătut şi eu cu pumnul în masă şi
i-am replicat că, cum îşi poate permite această ieşire când arăt purul adevăr,
care poate fi verificat şi controlat." Replica lui Valer Pop a avut efect, discuţia
continuând calm. 118

75
PETRE ŢURLEA

La 11 octombrie 1940, printr-un memoriu, Guvernul Ungariei răspundea

celui al României, care era învinuit că susţine neadevăruri. Guvernul Ungar,
se scria, s-a străduit să îmbunătăţească raporturile dintre cele două ţării şi
„este regretabil că străduinţa aceasta n-a găsit înţelegerea de care ar fi fost
nevoie pentru a da un curs fericit soartei acestor două popoare." Delegaţia
Română condusă de Valer Pop era acuzată de „sabotaj", deoarece în loc de
a executa Arbitrajul de la Viena a urmărit, în primul rând, încheierea unui
acord cu privire la minorităţi. Guvernul Ungariei „a arătat toată bunăvoinţa"
luând măsuri privind şcolile, bisericile, salariile şi pensiile etc. În document,
exprimarea cea mai violentă şi în totală contradicţie cu realitatea era la punctul
3: ,.,Acuzaţiunea infamă [subl.n.] adusă Armatei Ungare, administraţiei mili-
tare, poliţiei şi autorităţilor de jandarmerie, precum şi populaţiei ungare din
nordul Transilvaniei, se respinge cu hotărâre." Se recunoştea numai existenţa
a 850 români expulzaţi. 119 Dar, conform unui raport al lui Valer Pop tot din
11 octombrie, poziţia dârză a Budapestei începuse să aibă anumite fisuri.
Episcopul Iuliu Hossu îl vizitase pe ministrul Csaky, după comunicarea
memoriului român. „L-a găsit obosit"; i-a spus episcopului că Guvernul
Ungar a hotărât înlocuirea mai multor comandanţi militari din Transilvania
(cel de la Cluj şi cel de la Oradea) - tocmai aceia oare se dovediseră cei mai
violenţi - „pentru încetarea incidentelor". Era, bineînţeles, o recunoaştere
a atrocităţilor patronate de aceşti militari. O altă recunoaştere venea de la
Gyarfas Elemer, care i-a relatat, la Budapesta, lui Valer Pop, vizita pe care o
făcuse la Curtici, împreună cu cumnatul lui Horthy, Purgly şi alţi fruntaşi
unguri din Transilvania. Aceştia îi vizitaseră atât pe expulzaţii români din
Transilvania de Nord-Est, cât şi pe refugiaţii unguri din Transilvania de Sud.
„Au fost atât de impresionaţi de cele constatare de ei personal, în ce priveşte răul
tratament aplicat românilor şi bunul tratament aplicat de noi ungurilor, încât
au plecat imediat la Budapesta [... ], unde în lipsa Regentului, au intervenit
energic la prim-ministrul Teleki Pal. În urma acestei intervenţii, Guvernul
Ungar a hotărât cele relatate de episcopul Hossu, reprimirea unei părţi din cei
expulzaţi şi suspendarea momentană a expulzărilor de intelectuali. Cu această
ocazie s-ar fi constatat şi că Guvernul Ungar era greşit informat." 120
Dar, grija permanentă a autorităţilor de la Budapesta de a-şi păstra, în
ochii opiniei publice ungare o imagine războinică, neînfricată, a generat
prezentarea tratativelor cu România într-o viziune proprie, inventată.
Într-un comunicat din 1S octombrie, se anunţa că Ungaria a rupt negocierile,
şi, neavând încredere într-o eventuală Comisie mixtă româno-ungară, a

76
 ROMÂNI ŞI UNGURI

apelat ea singură la Puterile Axei. Astfel, era negată iniţiativa românească

privind formarea Comisiei mixte italo-germane şi faptul că Budapesta fusese
constrânsă să o accepte.
Guvernul Român, pentru a accelera constituirea Comisiei italo-germane,
l-a trimis la Berlin pe diplomatul cel mai bine informat privind situaţia din
Transilvania de Nord-Est - Valer Pop. A fost primit cu o anumită curtoazie,
fiind evident interesul german de a linişti lucrurile. Pe 13 octombrie, înainte
de a se întâlni cu Ribbentrop, a fost invitat la masă de Woermann, secretar de
Stat la Auswărtiges Amt; de faţă era şi deja numitul delegat al Germaniei în
viitoarea Comisie mixtă, contele Altenburg. Pe 14 octombrie Comisia urma
să plece la Bucureşti şi Budapesta, pentru a lua legătura cu cele două guverne,
urmând să se ducă imediat pe teren. Bunăvoinţa germană era legate şi de
faptul că Valer Pop avea şi o altă însărcinare: să pregătească vizita la Berlin a
lui Ion Antonescu, în timpul căreia să se semneze aderarea României la Pactul
Tripartit. 122 În dorinţa de a accelera constituirea Comisiei italo-germane,
s-au transmis prin Valer Pop cele mai noi documente privind atrocităţile
din Transilvania de Nord-Est. Printre acestea şi memoriul din 26 septembrie
1940 el preotului Pavel Pordea către generalul Antonescu. 123 (Era similar cu
cel pe care-l trimisese episcopului său la Oradea.) Aşa cum indică ştampila
de pe documentul preotului, acesta a ajuns la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri; după ce a fost văzut de Ion Antonescu, a fost trimis la Ministerul
Afacerilor Străine, care-l va transmite diplomaţilor români de la Budapesta,
Roma şi Berlin. În acest sens, al trimiterii în cele trei capitale, erau indicaţiile
ministrului Mihail Sturdza: „D-lui Pop urgent şi extrem de interesant. Rog
a se interveni prin dl Pop, prin avion. St[urdza]." „Leg[aţiunea] Berlin,
pentru dl. Pop." „Leg[aţiunea] Roma, pentru dl. Manoilescu." „Leg[aţiunea]
Budapesta - intervenţie. l 2.X.1940." 124 S-au ordonat intervenţii la Budapesta
pentru salvarea preotului Pavel Pordea, care se mai afla încă în teritoriul
ocupat. 125
Un moment important în constituirea Comisiei italo-germane l-a
reprezentat trimiterea la Roma a fostului ministru de Interne, Mihail
Manoilescu. Acesta, împreună cu Raoul Bossy, trebuia să-i aducă la
cunoştinţă lui Ciano evenimentele tragice din Transilvania de Nord-Est; la
documentele strânse, se adăugase în ultimul moment şi plângerea lui Pavel
Pordea. 126 Ciano i-a primit pe cei doi la 13 octombrie. Manoilescu, semnatar
al Diktatului de la Viena, spunea lui Ciano că nu se adresează ministrului
de Ecterne al Italiei, ci arbitrului de la Viena, datoria arbitrilor rămânând

77
PETRE ŢURLEA

permanentă pentru aplicarea actului. Ciano a confirmat această interpretare,

anunţând că tocmai de aceea în câteva zile ministrul plenipotenţiar italian,
Roggeri, împreună cu cel german, Alcenburg, vor pleca în Transilvania pentru
anchetarea situaţiei; România cerea, însă, mai mule; comisii permanente
italo-germane în fiecare judeţ cu minorităţi şi adoptarea în Ungaria a unei
legi privind regimul minorităţilor. Ciano s-a arătat foarte înţelegător şi
doritor de a ajuta România, evident pentru a îndrepta imaginea negativă pe
care românii o aveau despre el: „El ştie că este azi nepopular în România -
raporta Manoilescu - şi o regretă, dar vom vedea la cel dintâi prilej că el va
da satisfacţiuni concrete României (aluziunea a fost evidentă la eventuale
câştiguri teritoriale în alee direcţiuni). [... ] Contele Ciano a insistat mule că
Italia a făcut continuu Ungariei nenumărate servicii, fără nici o contrapartidă.
De aici înainte, Italia rămânând în raporturi intime cu Ungaria, doreşte nu
mai puţin legături de strânsă prietenie şi colaborare cu România. Ciano s-a
arătat a fi un abil diplomat; iar Manoilescu dădea impresia că are încredere
în promisiunile lui.
Prelungita misiune la Roma a lui Mihail Manoilescu (13-21 octombrie)
a trezit anumite temeri la Budapesta, cu ecouri în presă. Aceasta scria că
discuţiile „s-au învârtit mai mule în jurul diferendului româno-ungar, care
acum se consideră lichidat, depăşind polemica de până acum dintre cele două
şări [subl.n.]" 128 Prelungirea misiunii fusese hotărâtă de Ion Antonescu,
Manoilescu fiind şi purtătorul unei scrisori personale a lui Mihail Sturdza
către Ciano. Emisarul român a avut un program foarte încărcat, întâlnindu-se
cu multe oficialităţi italiene de prim rang: ministrul Corporaţiilor, Ricci;
al Culturii şi Propagandei, Pavolini (care s-a arătat „impresionat de ororile
ungureşti"); ministrul Educaţiei Naţionale, Boceai; cu mareşalul Badoglio ş.a.
Însă cea mai importantă - pentru care se prelungise în principal misiunea -
a fost întâlnirea cu Mussolini, la 18 octombrie, în prezenţa lui Ciano. În
raportul său, Manoilescu arăta că în legătură cu atrocităţile ungureşti din
Transilvania de Nord-Est, „Ducele a fost afectat", invocând, în context,
obligaţiile morale de protecţie a românilor pe care le are după Arbitrajul de
la Viena. Manoilescu a mers mai departe şi - raportează el - i-a demonstrat
Ducelui „absurditatea soluţiei de la Viena"; Mussolini a răspuns că aprobă
trimiterea de experţi italieni în Transilvania şi constituirea de comisii mixte
italo-germane în fiecare judeţ, că reîntoarcerea imediată a românilor alungaţi
„este de la sine înţeleasă". Şi în timpul audienţei la Papă, Mihail Manoilescu
a găsit aceeaşi înţelegere: „Papa a condamnat faptele ungurilor şi a promis

78
 ROMÂNI ŞI UNGURI

că după primirea de relaţii de la Nunţiatura din Budapesta, va cere măsuri

pentru încetarea acestor acţiuni. S-a interesat şi de harta etnografică cu noua
graniţă şi avea aerul că o consideră absurdă." 129
În realitate, Mihail Manoilescu a avut parte la Roma doar de manifestaţii
de politeţe diplomatică. România nu se putea baza pe ele, pentru că veneau
după constanta susţinere a pretenţiilor revizioniste ale Ungariei, din toată
perioada interbelică, atât din partea Italiei, cât şi a Sfântului Scaun.
Valer Pop era informat, la Berlin, despre demersul lui Mihail Manoileseu
de la Roma, cu care era rugat de Mihail Sturdza să se sincronizeze. 130
Concomitent, cei doi reprezentanţi ai României erau puşi în curent de
Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti cu faptul că este de acord cu
interpretarea pe care Manoileseu o dăduse Comisiei Roggeri-Altenburg;
aceasta nu putea fi socotită decât ca o prefaţă la instituirea unor comisii
permanente în fiecare judeţ. 131
Problemele ridicate de înfiinţarea Comisiei Roggeri-Altenburg erau de
maximă importanţă pentru România. De aceea - ca şi în cazul misiunii
sale la Budapesta - Valer Pop raporta asupra lor (la 13 octombrie) mai întâi
generalului Ion Antonescu; apoi, abia, trimitea o copie superiorului său
direct Mihail Sturdza. Acum exista o motivaţie în plus pentru informarea
cu prioritate a lui Antonescu; Pop urma să aibă o audienţă şi la Hitler, având
sarcina să anunţe dorinţa României de a întări colaborarea economică, dar
şi politică cu Germania; asta însemna aderarea la Pactul Tripartit. 132 La
începutul misiunii sale, Valer Pop era însărcinat doar să tatoneze terenul
pentru aderare; dar, la 16 octombrie, era însărcinat oficial de la Bucureşti să
înainteze cererea României în acest sens. Legătura dintre cele două scopuri
ale misiunii diplomatului român fusese evidentă încă de la început. Şi
interesul german era satisfăcut; se dorea crearea cu România a unor legături
care să depăşească planul economic, în vederea ancorării acesteia în viitoarele
planuri militare ale Berlinului. Era normal ca autorităţile de la Bucureşti să
încerce să exploateze acest interes şi să-l lege de dorinţa Guvernului Român
ca lucrările Comisiei mixte să fie obiective, să dezvăluie adevărul asupra
situaţiei din Transilvania de Nord-Est. Copia raportului trimis de Valer
Pop lui Ion Antonescu a ajuns la Mihail Manoileseu abia pe 19 octombrie,
când problemele fuseseră deja dezbătute şi li se dăduse o rezolvare. Faptul nu
presupunea preluarea unor prerogative ale ministrului Afacerilor Străine de
către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ci era expresia acordării de către

79
PETRE ŢURLEA

Antonescu a unei maxime importanţe rezolvării favorabile a problemei

salvării românilor din teritoriul ocupat de Horthy.
Chiar în timpul misiunilor la Roma şi Berlin ale lui Manoileseu şi Pop,
Comisia mixtă italo-germană şi-a început activitatea. Un document al
Ministerului Afacerilor Străine, din 16 octombrie 1940, semnat de Mihail.
Sturdza, consemnează faptul. Avusese loc o întrunire, la Bucureşti, pentru a
hotărî modul de lucru. De faţă fuseseră ministrul Afacerilor Străine român;
reprezentanţii la Bucureşti ai Italiei şi Germaniei, Ghigi şi Fabricius, membrii
Comisiei. lntinerarul proiectat trecea prin Braşov, Sibiu, Turda - toate în
teritoriul controlat de România -, Cluj, Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie,
Huedin, Oradea, - din teritoriul ocupat de Ungaria. La sfârşit, se revenea
în teritoriul românesc, la Arad şi Timişoara. În Comisie au fost acceptaţi
doi reprezentanţi ai părţilor în litigiu: unul român şi altul ungur. Urmau
a fi cercetate atât plângerile românilor, cât şi cele ale ungurilor, raportul
final urmând să se refere la toate. Mihail Sturdza, în urma acestui contact
cu Comisia se arăta optimist: „Notez că, cu această ocaziune, ministrul
[Germaniei] Fabricius s-a arătat specialmente eficace şi elocvent în ceea
ce priveşte susţinerea tezei româneşti." 133 După întrunire, la solicitarea lui
Roggeri şi Altenburg, Mihail Sturdza a avut o întrevedere separată cu aceştia,
fară înştiinţarea părţii maghiare. Cei doi voiau să afle părerea ministrului
Afacerilor Străine al României asupra rezolvării finale a problemei românilor
din Transilvania de Nord-Est. Deşi dădeau un caracter neoficial discuţiei, în
mod evident aveau sarcini de la Roma şi Berlin să o poarte. Sturdza le-a spus
că Guvernul său a ajuns la concluzia că politica antiromânească a Ungariei în
Transilvania este calculată, deci conformă unui plan; că „masacrele, teroarea,
fugărirea etc. populaţiei româneşti erau datorate unei porniri înnăscute a
populaţiei maghiare; aceasta era partea cea mai dramatică a situaţiei. La auzul
acestei idei, Roggeri a exclamat: „Mais, alors il n'y a pas de solution!" Sturdza
se arăta de un optimism excesiv, luând politeţea diplomatică a interlocutorilor
drept o acceptare deplină a tezelor româneşti: „Fără a vedea influenţa pe care
opiniile interlocuitorilor mei ar putea-o avea asupra guvernelor lor, am avut
impresia foarte netă că împărtăşeau, şi unul şi altul, aproape în întregime
opiniunile mele. Am avut tot astfel convingerea că domniile lor sunt deja
perfect informate asupra cazurilor de masacre, teroare etc., şi că în această
privinţă raportul lor este deja facut." 134
La 17 octombrie 1940, Comisia mixtă va pleca în Transilvania. Era
alcătuită din: Roggeri şi Altenburg, amândoi cu rangde miniştri în diplomaţia

80
 ROMÂNI ŞI UNGURI

germană şi italiană; Wolff, consilier de legaţie; Dehmel şi Miihlbach, primul

maior, al doilea căpitan; Pignatti, secretar de legaţie; patru stenografe; doi
reprezentanţi ai României şi Ungariei, G. Davidescu şi Ujvary.
Între timp, demersul diplomatic românesc la Roma şi Berlin a continuat.
Mihail Manoilescu a avut o întrevedere cu mareşalul Badoglio, care se
părea a fi cel mai sincer, în raporturile cu reprezentanţii României, dintre
oamenii politici italieni. Acum, principala cerere asupra căreia insistau atât
Manoilescu, cât şi Valer Pop, era permanentizarea controlului Puterilor
Axei. 135 În vederea finalizării grabnice a activităţii Comitsiei mixte, la 25
octombrie, Mihail Sturdza le dădea instrucţiuni celor doi. Aceştia trebuiau
să comunice guvernelor german şi italian că activitatea Comisiei a fost
contracarată de teroarea exercitată de autorităţile maghiare, care au încercat
să împiedice mărturiile românilor; cei care au făcut, însă, declaraţii erau
ameninţaţi că vor avea de suferit. De aceea, se cerea crearea unor subcomisii
locale în tot teritoriul ocupat. Mussolini deja îşi dăduse acordul; mai mult,
Ducele condiţiona încetarea activităţii acestor subcomisii de rezolvarea a
trei probleme: 1. Un statut pentru românii din Transilvania de Nord-Est,
care să fie adoptat şi aplicat; 2. O destindere reală între România şi Ungaria;
3. Sfârşitul războiului mondial. Rămânea să fie convinsă şi Germania de
„importanţa covârşitoare" a acestor subcomisii permanente. 136 Formula
lui Mihail Sturdza - cu „importanţa covârşitoare" - era în contradicţie
cu poziţia lui Ion Antonescu, întrucât admitea că regimul de ocupaţie în
Transilvania de Nord-Est s-ar putea permanentiza; ori, generalul nu a admis
niciodată acest lucru, chiar dacă situaţia românilor din regiunea cedată s-ar
fi îmbunătăţit. Pentru Comisia permanentă s-a obţinut acordul celor două
puteri ale Axei.
G. Davidescu va înainta, la 29 octombrie 1940, în momentul încheierii
lucrărilor Comisiei, raportul său către Ministerul Afaceriloi Străine:
„Comisiunea a parcurs în 11 zile, cu automobilul, aproximativ 3 500 km şi a
audiat peste 500 persoane. Relevez însă că, Comisiunea nu a anchetat toate
cazurile semnalate de cele două părţi şi nu s-a deplasat în toate localităţile
indicate. Punctul de vedere al Comisiunii era că mai multe mărturii
concordante sunt îndestulătoare şi fac inutilă deplasarea la faţa locului (aşa
de exemplu, în cazul incendierii bisericii de la Comalău). Pe de altă parte,
membrii Comisiunii şi-au exprimat părerea că este cu neputinţă şi chiar
inutil a verifica toate cazurile de asasinate comise de ocupanţi în teritoriul
cedat, deoarece cele aproximativ 300 de cazuri de asasinate constatate

81
PETRE ŢURLEA

zugrăvesc cu destulă preciziune starea de lucruri de acolo. Menţionez, de

asemenea, că nici subsemnatul, nici reprezentantul Ungariei, consilierul
Ujvâry, nu am participat la audierea martorilor, Comisiunea considerând că
imparţialitatea cercetărilor este mai bine asigurată prin abţinerea de la audieri
a reprezentanţilor părţilor interesate. Activitatea mea şi a consilierului ungar
s-a mărginit, deci, a pregăti materialul, a propune itinerarul de urmat şi
martorii de audiat, precum şi a ne îngriji de completarea documentării prin
dovezi în scris. În ce priveşte reclamaţiunile noastre, toate cazurile grave au
fost verificate de Comisiune. Astfel, s-a constatat de exemplu că la Ip trupele
da ocupaţie au omorât în seara de 13 septembrie 154 persoane, printre care
34 copii sub 16 ani; că la Trăznea au fost omorâte 76 persoane şi incentiate
60 de gospodării; că la Mureşenii de Câmpie au fost omorâte cu o brutalitate
înspăimântătoare 11 persoane, printre care întreaga familie a preotului
Bujor; că la Huedin a fost omorât în acelaşi chip protopopul Munteanu
etc., etc. Comisiunea nu a neglijat să se documenteze şi asupra expulzărilor
în masă ale românilor din teritoriul cedat, asupra atrocităţilor de tot felul
la care sunt supuşi, precum şi asupra nesfârşitelor serii de abuzuri pe care le
săvârşesc împotriva avutului lor autorităţile militare ungare.[ ... ] Socotesc, de
asemenea, necesar a menţiona că adunarea refugiaţilor noştri din teritoriul
cedat, la Palatul Culturii de la Arad, duminică 27 octombrie, a surprins viu
pe membrii Comisiunei şi în primul moment i-a indispus chiar. Dorinţa
lor, exprimată cu câteva zile mai înainte, fusese de a elucida numai unele
împrejurări neclare în legătură cu atrocităţile de la Ip, Zalău şi Trăznea. Aflând
din primul moment, prin d-na Goga, că în sala festivă a Palatului Culturii s-au
adunat peste 2 OOO persoane, atât ministrul Altenburg, cât şi contele Roggeri
au crezut că se găsesc în faţa unei manifestaţiuni de propagandă, cu atât mai
mult cu cât d-na Goga le sugera ideea ca domniile lor să adreseze adunării
câteva cuvinte chiar de pe scena sălii. Domnul Altenburg mi-a reproşat în
termeni categorici această „eroare tactică" - după cum o numea dânsul -
şi şi-a exprimat temerea că Guvernul de la Budapesta va putea exploata
această manifestaţiune, punând la îndoială obiectivitatea tuturor lucărilor
Comisiunei. Nu am lipsit a arăta domnului Altenburg şi contelui Roggeri că
interpretarea lor este cu tocul greşită şi că temerile lor nu sunt câtuşi de puţin
întemeiate. Am stăruit, de asemenea, asupra faptului că în sală nu se găseşte
decât o mică parte din aceia cari au avut de suferit, cu toţii în mod grav, de
abuzurile ungureşti şi că fiecare participant le va putea expune suferinţe
neînchipuite. După vii discuţiuni, membrii Comisiunei şi-au dat seama de

82
 ROMÂNI ŞI UNGURI

justeţea expunerilor mele şi au ascultat cu atenţie depoziţiunile câtorva zeci

de persoane. Cu toată surprinderea şi indispoziţiunea membrilor Comisiunei
în faţa adunării de la Palatul Cultural, cred totuşi că impresiunea pe care
le-au făcut-o ultimele investigaţii pe teritotiul nostru a fost prea puternică,
rectificându-le unele devieri posibile în aprecierile lor." A fost o identitate
de vederi între reprezentanţii Puterilor Axei în Comisie, „însă întotdeauna
delegatul italian marca o atitudine mai favorabilă tezei ungureşti decât aceea
a delegatului german. Contele Roggeri pierdea uneori din vedere chiar şi
dispoziţiunile precise ale Arbitrajului de la Viena pentru a da curs înclinărilor
sale filomaghiare.'' Roggeri punea semnul egalităţii între tratamentul aplicat
românilor de către unguri şi tratamentul aplicat ungurilor de către români.
La 28 octombrie Comisia a plecat la Budapesta, unde dorea să ia cunoştinţă
de rapoartele comamdanţilor unguri din regiunea Ip şi Trăznea. „Dorinţa
d-lui Altenburg şi a contelui Roggeri de a lua cunoştinţă de rapoartele
ofiţerilor unguri care au comis asasinatele din Ardealul cedat, mă face să
cred că Comisiunea va evita de a prezenta în raportul ei răspunderea pentru
aceste atrocităţi monstruoase. Delegatul german şi cel italian se vor mărgini
a spune câteva cuvinte factorilor competenţi în această privinţă. Purtarea
Armatei Ungare nu va fi astfel înfierată, după cum se cuvine, printr-un act
internaţional public de importanţă istorică." 137
Suspiciunea lui G. Davidescu se va dovedi că fusese întemeiată, în forma
finală a raportului Comisiei Roggeri-Altenburg, mai ales delegatul italian
încercând să diminueze vinovăţia maghiară. Promisiunile lui Ciano nu
au fost aplicate în practică; cordialitatea acestuia fusese doar de suprafaţă,
Mihail Manoilescu se lăsase înşelat de viclenia ministrului de Externe italian.
Autorităţile maghiare se pregătiseră cu minuţiozitate pentru a putea
influenţa concluziile Comisiei Roggeri-Altenburg în favoarea Ungariei.
Vineri, 25 octombrie 1940, la Cluj, la cererea delegatului ungur Comisia a
vizitat al doilea câmp de „refugiaţi unguri''. Într-un raport românesc se scria:
„A fost o înscenare abilă, care s-a terminat cu aclamaţii pentru fi.ihrerul Hitler
şi pentru domnul Mussolini, urmate de strigăte în cor - «Mindent vissza!»
(«Totul înapoi!»)" De asemenea, au fost prezentate Comisiei cazuri
inventate de maltratări ale unor maghiari de către români. Cu toată această
tactică, în drumul său Comisia s-a confruntat şi cu situaţii nedorite de către
autorităţile horthyste, situaţii pe care acestea nu le-au putut preveni. Pe 26
octombrie, la întoarcerea de la Carei la Oradea, Comisia a întâlnit o coloană

83
PETRE ŢURLEA

de 160 căruţe ce transportau 700 români alungaţi. „Delegatul maghiar a avut

cutezanţa să afirme că aceşti români pleacă de bunăvoie". 138
Printre cazurile inventate de autorităţile maghiare şi prezentate Comisiei,
este menţionat şi cel de la Târgu Mureş; la 20 octombrie a fost audiată văduva
Murvay, care pretindea că ar fi fost înjunghiată de către un soldat român:
„S-a constatat că acuzaţia era de domeniul fanteziei." 139 Tactica distructivă a
maghiarilor nu a putut bloca investigarea unora din marile atrocităţi săvârşite
de aceştia. Aceeaşi descriere a itinerariului consemnează la 21 octombrie:
„Comisia de anchetă a ascultat la Turda depoziţia câtorva zeci de refugiaţi
români din toate părţile teritoriului cedat. S-au obţinut dovezi sigure [subl.n.]
cu privire la atrocităţile comise la Ip, Zalău, Trăznea şi Mureşenii de Câmpie.
Marţi 22 octombrie 1940 s-a verificat la faţa locului [subl.n.] informaţiunile
referitoare la atrocităţile de la Ip, Zalău şi Trăznea. La Ip s-a constatat
asasinarea, în seara de 13 septembrie, a 154 persoane, printre care 34 copii
sub 16 ani (o fetiţă de două săptămâni). Am văzut groapa comună în care
au fost aruncaţi aceşti nevinovaţi; o groapă lungă de vreo 20 de metri şi lată
de S metri şi peste cari mâini pioase aruncaseră pe ascuns câteva crizantema
albe. La Zalău, 12 ţărani asasinaţi au fost îngropaţi de către călăul oraşului.
La Trăznea au fost ucise 76 persoane; au fost incendiate şi distruse complet
60 de gospodării." 140
Încrederea doar parţială a Guvernului Român în obiectivitatea Comisiei
italo-germane s-a tradus în practică prin continuarea trimiterii unor
memorii, a unor informări detaliate despre faptele autorităţilor ungare, direct
guvernelor de la Roma şi Berlin, chiar în timpul când Roggeri şi Altenburg îşi
desfăşurau cercetarea. 141
La 31 octombrie 1940, Raportul Comisiei mixte era gata; fiind redactat
la Viena. Având în vedere greutatea cântăririi rezultatelor investigaţiei de
aproape două săptămâni, rapiditatea scrierii Raportului este curioasă. Se lasă
impresia că, la Viena a fost doar definitivată o formulă deja redactată dinainte,
fapt care ridică suspiciuni asupra obiectivităţii concluziilor; suspiciuni care se
confirmă la lectura textului. La Guvernul Român a ajuns doar un rezumat,
deoarece Berlinul şi Roma hotărâseră ca „Raportul să fie comunicat în
întregime exclusiv Guvernului German şi celui Italian", aşadar nu şi părţilor
direct interesate; cel mai probabil pentru a nu adânci diferendele dintre
ele şi pentru a nu atrage acuze de părtinire la adresa raportorilor. 142 Chiar
înainte de a vedea documentul final, într-un raport trimis la Bucureşti de la
Berlin, Valer Pop îşi arăta un pesimism realist; credea că Raportul Comisiei

84
 ROMÂNI ŞI UNGURI

va evita să precizeze răspunderea unor comandanţi de unităţi ai Armatei

Maghiare; credea, însă, că în afara documentului oficial, Altenburg şi
Roggeri vor informa corect guvernele lor. 143 Datarea Raportului Comisiei
a stârnit îndoială; este exprimată şi de Vasile Puşcaş 144 , care consideră că la
mijloc este o greşală de dactilografiere, în realitate documentul fiind încheiat
la 30 noiembrie 1940. Teza aceasta nu se susţine. 31 octombrie nu apare
doar pe rezumatul Raportului, ci şi într-o Notă verbală a Legaţiei Germaniei
la Bucureşti din 3 decembrie 1940; aici se menţionează că „a fost predat
reprezentantului Ministerului Afacerilor Străine la 30 octombrie 1940". 145
La Minister fusese înregistrat a doua zi, 31. Mai mult, în timpul vizitei în
Italia a lui Ion Antonescu de la jumătatea lui noiembrie, acesta l-a întrebat
pe Ciano dacă a citit în întregime Raportul Roggeri-Altenburg, României
fiindu-i transmis doar un rezumat. Spre surprinderea Delegaţiei Române,
Ciano a afirmat că a citit doar o parte, atât cât i se prezentase şi lui, deşi
Raportul avea mai multe părţi şi chiar şi un proiect pentru un aranjament
general în problema românilor din Transilvania de Nord-Est. „Adevărul
este - se concludea într-o notă diplomatică românească că Raportul a fost
depus şi că este defavorabil Ungariei, ceeace nu a convenit contelui Ciano. Şi a
dat ordin delegatului italian Roggeri să-l atenueze. [subl.n.] (În aceeaşi notă
diplomatică, Ciano era numit „marele vinovat al Arbitrajului de la Viena".) 146
Aşa cum îşi exprimase temerea reprezentantul Guvernului Român în
Comisie, G. Davidescu, Raportul încerca să pună semnul egalităţii între ceea
ce se întâmpâse în Transilvania de Nord-Est şi ceea ce se afirma că se întâmplase
în partea regiunii rămasă României. Comisia credea chiar că „de ambele
părţi s-au comis grave maltratări asupra persoanelor". Enormitatea punerii
semnului de egalitate era, însă, atât de vizibilă, încât se venea cu o precizare:
„Totuşi, la o cântărire a cazurilor, în ceea ce priveşte atât amploarea, cât şi
gradul exceselor, partea ungară este proporţional mai încărcată". Se mai scria
că „Numărul omorurilor individuale puse de români în sarcina ungurilor pare
să fie mai mare." Formula era curioasă: omorurile erau chiar consemnate în
documente ale autorităţilor, nu doar afirmate de români; Iar ideea că ungurii
„pare" să fi făcut mai multe, ar trebui să se raporteze la numărul omorurilor
cu autori români; dar nu fusese înregistrat nici unul. Raportul remarca faptul
că printre victimele româneşti erau personalităţi marcante: preoţi, învăţători,
jandarmi, poliţişti. La capitolul Omoruri în masă, Comisiei i-a fost imposibil
să încerce a echilibra balanţa; erau prea cunoscute crimele ungurilor, o parte
din cei asasinaţi fiind deshumaţi chiar în prezenta lui Roggeri şi Altemburg;

85
PETRE ŢURLEA

iar susţinerea unui masacru în masă săvârşit de români era de nedemonstrat.

Nici ungurii nu afirmaseră vreodată aşa ceva. Cu toate acestea, pentru a
atenua vina părţii maghiare, Comisia a acceptat fără nici o probă doveditoare,
teza Guvernului Ungar conform căreia în zona Sălajului şi a Mureşului ar fi
fost descoperite multe arme ascunse de români (două mitraliere, 497 puşti
de infanterie, 60 puşti de vânătoare, 132 pistoale, 305 baionete, 13 săbii,
muniţie, grenade). Se prelua, fără verificare, şi informaţia dată de autorităţile
de ocupaţie, conform căreia Armata Ungară ar fi înregistrat 10 morţi şi 34
răniţi „prin atacurile făcute de populaţie". Erau consemnate 155 victime la
Ip, 76 la Trăznea, 11 la Mureşenii de Câmpie, cinci la Zalău, altele la Sfântu
Gheorghe, Dragota, Marca, Ceresin, Huedin. (Erau evidente unele greşeli.)
Se preia explicaţia dată de către partea maghiară: omorurile au fost justificate
fie de focurile trase asupra Armatei, fie de posesia ilegală de arme. Comisia nu
menţionează dacă este de acord sau nu cu aceste justificări. Totuşi, adaugă o
frază de imputare la adresa ungurilor: „Dacă această justificare s-a putut aplica
unuia sau altuia din cazuri, totuşi, aceasta nu explică asprimea cu care s-a
procedat împotriva femeilor şi copiilor.'' (De reamintit faptul că, la Trăznea
unul din copiii asasinaţi avea doi ani; la Ip altul avea două săptămâni şi tot
aici, unul nu se născuse încă. Iar, în viziunea autorităţilor maghiare, aceştia
trăseseră cu arma împotriva Armatei Ungare!) La capitolul Expulzări din
partea română se contestă atât numărul imens de cazuri invocat de Guvernul
de la Budapesta - 60 OOO -, cât şi însăşi ideea expulzării unor unguri de către
autorităţile române; ungurii au plecat, de bună voie, din dorinţa de a trăi în
Ungaria şi din raţiuni economice. Este interesantă menţiunea din Raport: o
cauză a plecării unor unguri din teritoriul controlat de români a fost hotărârea
Guvernului de la Bucureşti ca maghiarilor care vor să părăsească Ţara să nu li se
facă greutăţi. Dar, să învinovăţeşti autorităţile unui Stat pentru că nu au făcut
greutăţi celor ce doreau să-şi schimbe domiciliul este cel puţin o curiozitate.
În ceea ce priveşte expulzaţii români din Transilvania de Nord-Est, nu se
indica o cifră globală, lăsându-se impresia că sunt foarte puţini. Capitolul
XIII al Raportului era intitulat Impresie generală. Comisia constată, pe baza
cercetărilor făcute, că partea ungară poartă o vină mai mare decât cea română;
au dus la această concluzie în primul rând omorurile în masă comise de către
unguri. În final, se recomandă reglarea, de către Guvernul Ungariei, a tuturor
chestiunilor economice şi crearea unui statut pentru populaţia românească
din Ungaria. Se exprima îndoiala asupra capacităţii României şi Ungariei de
a rezolva problemele dintre ele fără intervenţia Axei.

86
 ROMÂNI $1 UNGURI

Indiscutabil, documentul emanat de Comisia Roggeri-Altenburg nu

justifica efortul diplomatic deosebit al României pentru a se ajunge la
el. Concluziile nu concordau cu gravitatea atrocităţilor maghiare, cărora
Raportul Comisiei nu le-a pus capăt. Partea ungară a continuat să acţioneze
în acelaşi mod ca până atunci. Pentru români a fost o înfrângere diplomatică.
Dar, acţiunea Bucureştilor a avut un efect benefic pentru moralul românilor
rămaşi în teritoriul cedat; se dovedise faptul că Guvernul României urmărea
evoluţiile din Transilvania de Nord-Est, că îşi afirma dreptul de a-i proteja
pe românii de acolo. Apoi, problema comportamentului total necivilizat
al Ungariei fusese internaţionalizată. Ea se constituia şi ca o acuză la adresa
Diktatului de la Viena, anunţând îndreptăţirea anulării sale.

*
În noiembrie 1940, situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est
şi necesitatea revenirii asupra Hotărârii de la Viena din 30 august acel an,
alături de aderarea României la Tripla Alianţă, vor constitui temele vizitelor
lui Ion Antonescu la Roma şi Berlin. La momentul respectiv - caracterizat
prin izolarea Marii Britanii, scoaterea Franţei din Război, ocuparea de către
germani a majorităţii statelor vest europene şi a unora din Centrul Europei,
existenţa unei alianţe între Moscova şi Berlin, izolaţionismul american -,
pentru România era vital ca să fie acceptată ca aliat al Axei, în caz contrar
riscând să devină obiectul ofensivei acesteia spre sud-estul Europei; combinat
cu afirmata intenţie ofensivă a URSS-ului şi a Ungariei. Ceea ce s-a întâmplat
Iugoslaviei în 1941, dispariţia Statului, putea să se întâmple şi României.
Indiferent de simpatiile majorităţii românilor - care nu se îndreptau către
Germania şi Italia, cu regimurile lor fasciste, nici înainte de Diktatul de la
Viena şi o făceau cu atât mai puţin după - pentru salvarea Statului, ca să fie
o speranţă de viitor, în acel moment singura soluţie era aderarea la Pactul
Tripartit.
Aderarea urma să fie discutată în timpul vizitelor prim-ministrului Ion
Antonescu la Roma şi Berlin, în noiembrie 1940. Ordinea aleasă pentru
aceste călătorii - mai întâi în Capitala italiană - era motivată de faptul că
prima invitaţie formală venise de la Roma. 147 Dar, conform unui document
diplomatic asupra acestei vizite, ordinea aleasă s-a datorat şi faptului că
în Italia se manifesta o mai mare ostilitate la adresa României, ostilitate
susţinută de propaganda neobosită de 20 de ani a ungurilor şi de legăturile de
prietenie ale contelui Ciano cu aristocraţia maghiară. În şedinţa Consiliului

87
PETRE ŢURLEA

de Miniştri din 18 noiembrie 1940, Ion Antonescu motiva ordinea vizitelor:

„Am luat calea Roma-Berlin pentru ca să mă duc la Berlin cu lucruri concrete
de la Roma.'' 148
Urmărind o schimbare de atitudine în favoarea României, înaintea
vizitelor în capitalele Axei au fost înlocuiţi titularii legaţiilor României
la Roma şi Berlin; ca şi cei de la Vatican şi din Balcani; cei înlocuiţi erau
diplomaţi foarte buni, dar, fiind moşteniţi de la Regimul Carlist se considera
a fi loviţi de „paralizia generală de la centru în ce priveşte interesele Statului".
De asemenea, a fost accentuată atitudinea adoptată de Carol al Ii-lea încă din
vara lui 1940, de apropierea de Germania şi Italia. Motivaţia era evidentă: linia
proanglo-franceză nu ne putuse garanta integritatea teritorială. Aşadar, nu
din cauza unei adversităţi faţă de Franţa şi Marea Britanie, ci din oportunităţi
de moment. În sfârşit, diferiţi demnitari ai Statului, şi chiar Ion Antonescu,
avuseseră convorbiri cu miniştrii Italiei şi Germaniei la Bucureşti ( Ghigi
şi Fabricius), cu Clodius şi Neubacher. Clodius avea însărcinări speciale în
plan economic. Prim-ministrul i-a acordat o atenţie deosebită, primindu-l,
la începutul lui noiembrie, în vila sa de la Predeal. În şedinţa Consiliului de
Miniştri din 31 octombrie anunţa că, trecând în revistă toate problemele
economice care-l interesau pe emisarul german, îi va vorbi şi despre „situaţia
României faţă de Germania şi bazele noi pe care ne aşezăm" vizând şi
domeniul militar. 149 Într-un material larg al Ministerului Afacerilor Străine
se menţionează momentul de pregătire a călătoriilor în capitalele Axei, cu
motivaţia acestora: „Pe câtă vreme adversarii noştri, ungurii şi bulgarii, au
reuşit să realizeze unanimitatea sprijinului şi simpatiilor internaţionale [în
perioada interbelică] noi am recoltat unanimitatea ignorării şi a antipatiilor.
Stabilirea tuturor greşelilor şi răspunderilor este necesară chiar de acum;
la Preşedinţie va lua fiinţă un birou, încadrat cu oameni de seamă, care să
studieze documentele, să revadă pasivitatea şi incoerenţa care ne-a dus la
Ultimatumul Molotov [... ],la Arbitrajul de la Viena şi umilinţa de la Craiova."
Noul Regim urma să adopte „o atitudine fermă în interior şi o atitudine
nouă în exterior, părăsind procedeul bizantin de a juca pe toate tablourile".
În convorbirile cu Ghigi, Fabricius, Clodius şi Neubacher, Ion Antonescu
le-a arătat „că Noul Regim înţelege să reconstituie forţele de producţie
şi rezistenţă ale Neamului, să vindece rănile morale şi să se pregătească, în
timp cât mai scurt, pentru a juca rolul ce i se cuvine pe plan internaţional.
A arătat deschis acestor reprezentanţi că România nu poate renunţa la
drepturile ei milenare şi Regimul trebuie să se pregătească şi se pregăteşte

88
 ROMÂNI ŞI UNGURI

pentru îndeplinirea îndatoririlor sale faţă de trecut şi viitor." În convorbirile

avute cu Ghigi şi Fabricius, Antonescu constatase o atitudine binevoitoare
dar „rezervată privind intenţiile noastre de viitor pentru realizările noastre
fireşti". 150
Cu toată rezerva reprezentanţilor Germaniei şi Italiei privind intenţia
României de a-şi cere „drepturile milenare", Ion Antonescu a avut, în cadrul
călătoriilor la Roma şi Berlin, în principal scopul de a le prezenta cu claritate.
De aceea, a dat ordin pentru pregătirea unei documentaţii amănunţite,
la 1 noiembrie 1941; ordinul poartă indicaţia „Foarte urgent." Era pentru
Ministerul Afacerilor Străine şi Ministerul Propagandei Naţionale. Se
cereau: „Statistică şi grafice: - Pierderi teritoriale, pe regiuni; prezentare pe
categorii, cultură şi valoare economică. - Pierderi populaţie, pe categorii;
Ş coli, biserici, institutii
, culturale, economice, bancare etc. - Situatia, creată
Statului Român. - Condiţiile economice şi politice ale actualelor frontiere. -
Evacuarea populaţiei germane - Basarabia, Bucovina, Dobrogea - număr,
pământuri şi avuţii abandonate.
- Evacuarea bulgarilor din Dobrogea comparativ cu evacuarea românilor
din Cadrilater; număr hectare, case etc., unde şi cum sunt cazaţi. -
Problema funcţionarilor, preoţilor, învăţătorilor. - Expulzările ungureşti -
comparative, grafice pe categorii pe populaţie. - Grafice comparative presa
ungurească; şcoli, biserici, înainte de Unire, până la cedare, după cedare. [„.]
Banatul, cuţovlahii; românii din Bulgaria - hartă ca aşezarea, numărul lor,
organizaţiile lor culturale, politice, economice, spirituale. - Istoricul sintetic
al Dobrogei, Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, prin hărţi pe epoci." 151
(Insistenţa asupra unor hărţi foarte amănunţite, venea din credinţa că acestea
pot convinge cel mai bine. Ideea era dovedită chiar la începutul lui noiembrie
1940; de la Legaţia din Berlin, Valer Pop şi Brabetzianu anunţau la Bucureşti
că un album cu asemenea hărţi i-a fost prezentat unui diplomat italian din
Capitala Germaniei; acesta „a rămas foarte impresionat, recunoscând că nu a
văzut încă o dovadă atât de strălucită a românismului Ardealului şi a dreptăţii
româneşti." 152 )
Aşadar, Ion Antonescu anunţa că va ridica problema refacerii teritoriale
a României, inclusiv spre Apus. Spunea deschis că înţelege să adere la Pactul
tripartit, fără a renunţa la drepturile sale legitime. Menţinerea, şi după această
precizare fermă - ajunsă imediat la Roma şi Berlin - a invitaţiei adresată lui
Antonescu nu poate fi interpretată ca o acceptare, din partea viitoarelor
gazde, a ţelului pe care şi-l propuneau autorităţile de la Buoureşti, ci ca fiind

89
PETRE ŢURLEA

expresia interesului deosebit cu care era privită România, din punct de vedere
economic şi strategic. Pentru Axă, în perspectiva războinică din Europa de
Sud-Est, era imperios necesar să aibă România alături, şi era preferabil ca
pentru aceasta să nu fie nevoită a întrebuinţa forţa. De aceea, se lăsa impresia
că, mai târziu, la sfârşitul războiului, graniţele vor fi rediscutate, inclusiv
aceea rezultată din Diktatul de la Viena. Concomitent, aceeaşi idee era
vehiculată şi la Budapesta, pentru a întări convingerea ungurilor că orice
şovăială în alianţa cu Germania şi Italia poate înclina balanţa spre România;
şi, totodată se spunea că fidelitatea deplină faţă de Roma şi Berlin în condiţiile
unei schimbări de poziţie a Bucureştilor, ar fi putit aduce Ungariei şi restul
Transilvaniei.
Mihail Sturdza i-a propus lui Ion Antonescu un plan amănunţit de acţiune
a Delegaţiei Române, şi cereri precise adresate viitorilor interlocutori privind
situaţia din teritoriul cedat Ungariei; comisii mixte italo-germane, cu caracter
permanent, în fiecare judeţ din Transilvania de Nord-Est; reîntoarcerea
tuturor românilor expulzaţi şi refugiaţi; crearea unui statut naţional pentru
românii din zona ocupată. În context, era reluată ideea autonomiei, lansată
deja de Mihail Manoilescu în convorbirea cu Mussolini din 18 octombrie
(pe care acesta nu o respinsese, deşi nu o considera posibilă în aoel moment).
Conform lui Sturdza, sugestiile ce puteau fi făcute cu privire la eventualele
schimburi teritoriale în favoarea României erau mai multe; revendicarea
maximală, care presupunea revenirea la graniţa trianonică spre Ungaria;
revendicarea medie, presupunând stabilirea unei graniţe „care ar delimita
o nouă distribuţie etnică", implicând schimbul de populaţie; o soluţie
provizorie, constând în retrocedarea către România doar a unor regiuni, fără
ca prin aceasta problema să fie închisă.
Ministrul Ghigi l-a însoţit pe Ion Antonescu la Roma, încercând în timpul
călătoriei, să-l convingă că nu ar fi oportun să pună acum, lui Mussolini,
problema reparării nedreptăţilor provocate de Diktatul de la Viena. Insistenţa
pe această linie, oarecum nepoliticoasă diplomatic, avea în spate un ordin al
lui Ciano către Ghigi. Antonescu a refuzat cu claritate militară, afirmând că,
dacă nu ar ridica această problemă, însăşi călătoria sa la Roma nu şi-ar mai
avea rostul. Aşadar, ministrul Italiei nu nega caracterul nedrept al Diktatului.
Sfatul său, ca problema să nu fie ridicată, era dat pentru ca Mussolini să nu
fie pus în postură jenantă de a da un răspuns. Italia şi Germania erau gata
să accepte că ungurii se comportaseră rău în Transilvania, dar nu voiau să
recunoască a fi greşită hotărârea de la Viena.

90
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Ajuns la Roma, cu trenul, la 14 noiembrie 1940, pe Ion Antonescu îl

aşteptau, la Gara Termini, majoritatea conducătorilor Italiei: Mussolini,
Ciano, mai mulţi miniştri şi ambasadorul Germaniei în Italia. Pe lângă
onorurile oficiale deosebite ce i s-au rezervat, presa şi radioul i-au făcut o
primire entuziastă; primul comunicat la Radio Roma (ora 13,30) era plin
de expresii mai mult decât cordiale - „Capitala Italiei salută călduros" etc. 153
Cele mai importante au fost convorbirile cu Mussolini şi Ciano. În timpul
lor, Antonescu a lansat ideea, deseori reluată apoi, a contribuţiei viitoare a
României la lupta Axei, în funcţie de care, la sfârşitul războiului, să aibă
dreptul de a revendica refacerea Statului Naţional Unitar. Generalul propunea
realizarea dezideratelor româneşti în etape. La început, ar fi trebuit ca Axa să
oblige Ungaria să respecte toate angajamentele luate la Viena, privindu-i pe
românii din Transilvania de Nord-Est, sub supravegherea unor comisii mixte
italo-germane permanente. Acest prim deziderat presupunea garantarea vieţii
românilor din regiunea ocupată; asigurarea libertăţii acestora, a posibilităţii
organizării lor politice, a dezvoltării lor economice şi spirituale, reprimirea
celor expulzaţi şi a refugiaţilor. Recunoscând că „ungurii au făcut lucruri care
nu era permis să le faca'' şi că Roma şi Berlinul au răspunderi faţă de populaţia
românească din Transilvania de Nord-Est, Mussolini „a fost de perfect
acord cu pretenţiile minimale ale României, le-a găsit justificate şi imediat
aplicabile." Antonescu a menţiopat şi a doua etapă pe care o viza: România
trebuia să-şi refacă graniţele normale. Nu ridica acum această problemă, ci
doar o anunţa, pentru că Axa avea, în acel moment, alte priorităţi. Problema
va fi reluată cu prilejul încheierii păcii.
În urma convorbirilor avute la Roma, s-au putut constata diferenţe între
Mussolini şi Ciano cu privire la problema Transilvaniei. Ion Antonescu
a găsit „perfectă înţelegere" la Mussolini şi mult mai puţină la Ciano. Este
probabil ca la mijloc să fi fost doar un gest de curtoazie al Ducelui, dacă
avem în vedere consecventa situare a aestuia, toată perioada interbelică, de
partea revizionismului maghiar. În general, cercurile conducătoare italiene
cunoşteau bine situaţia din Transilvania şi, de aceea, se menţineau într-o
atitudine rezervată. 154
Un alt document privind vizita lui Ion Antonescu în Italia poartă titlul
Raportul domnului ministru Sturdza asupra întrevederii Conducdtor-Duce. 155
Este o relatare mai amănunţită asupra unora dintre momentele călătoriei,
aducând elemente şi observaţii interesante, ale unui martor ocular. De
remarcat motivaţia dată de Mussolini pentru politica antiromânească de până

91
PETRE ŢURLEA

atunci a Italiei. Aceasta a fost guvernată de considerentul că România nu era

o ţară amică; amintea rolul Româniri la Geneva, la Societatea Naţiunilor, cu
politica lui Titulescu de susţinere a sancţiunilor contra Italiei, în contextul
războiului abisinian. Pentru Mussolini, noul Regim din România a făcut
să se şteargă trecutul; declara chiar, mărinimos, că „a uitat trecutul", şi că va
ajuta noua Conducere a României. Aluziv, Ducele i-a spus lui Antonescu:
„După război vom lua harta Europei şi atunci vom vedea ce trebuie aranjat
şi ce trebuie făcut." Suna ca o promisiune, impresia Delegaţiei Române fiind
aceea că Mussolini nu era mulţumit de urmările Diktatului de la Viena.
„La Viena, a spus Ducele, am dorit să facem tocmai ceva care ar fi asigurat
ordinea în Bazinul Dunărean. A spus aceasta pe un ton din care reieşea că
scopul n-a fost atins. După care, Antonescu a declarat că nu va avea odihnă
„până nu va restitui Neamul în integritatea şi independenţa sa, spre care scop
va utiliza armatele române. [subl.n.]" Şi Mihail Sturdza remarca diferenţa
dintre atitudinea Ducelui şi a lui Ciano; „Contele Ciano a intervenit de
mai multe ori pentru a-şi apăra, fără multă energie şi convingere, teza de la
Viena. La un moment dat, a pus chestiunea dacă am primi ideea unui schimb
parţial de populaţii, înlăuntrul graniţelor actuale; Ministrul de Externe al
României a protestat vehement, arătând că printr-un astfel de schimb [„.]
s-ar încuraja acţiunea de teroare şi atrocităţi a Guvernului Ungar." Ideea lui
Ciano, putând avea la bază o înţelegere, în acest sens, între Germania şi Italia,
acum fiind lansată pentru a testa reacţia României, l-a alarmat pe Sturdza;·
acesta dorea blocarea definitivă a iniţiativei chiar din faza de tatonări. De
aceea, a cerut să se ia notă că: „1. România nu va admite niciodată ca o parte
din populaţia românească din Ardealul de Nord să fie transportată în partea
care ne-a rămas nouă, lăsând majoritatea fraţilor lor şi mai slăbiţi şi fără
apărare în mâinile schingiuitorilor maghiari. Schimbul de populaţie noi îl
admitem, dar în cadrul unor noi graniţe. [„.] 2. Dacă principiul unor noi
graniţe şi al schimbului de populaţie este admis, regimul este în măsură a
lua asupra lui întreaga răspundere a acestui schimb.'' România mai fusese de
acord cu schimbul de populaţie, dar cu menţinerea graniţei trianonice, în
timpul tratativelor de la Turnu Severin din august 1940.
De menţionat şi faptul că unii membri ai Delegaţiei Române au apreciat
ca încordate convorbirile dintre Ion Antonescu şi Mussolini, ultimul fiind
vizibil stânjenit de fermitatea exprimării Concătorului Statului Român, de
sinceritatea acestuia, puţin diplomatică, dorind să provoacă aceeaşi sinceritate
din partea Ducelui. George Barbu! remarca rigiditatea celor doi, şi aprecia:

92
 ROMÂNI ŞI UNGURI

„Concluzia pe care a tras-o Conducătorul era că pe Italia nu se poate coma".

În final, însă, „a avut impresia că Ducele fusese câştigat de partea cauzei
româneşti". Evident, o idee excesiv optimistă. 156
Vizita în Italia a cuprins şi Sfântul Scaun, unde cercurile clericale
s-au dovedit mult mai bine informate, inclusiv asupra „barbariilor
ungureşti" - conform expresiei lor. S-au arătat binevoitoare faţă de români,
dar urmărindu-şi propriile interese. Nu s-a auzit nici o critică privind
comportamentul antiromânesc al unor clerici catolici maghiari. La 16
noiembrie 1940, Antonescu a fost primit de Papă - Pius al Xii-lea, urcat
în Scaun în 1939 -, care a promis tot sprijinul pentru uşurarea situaţiei
Românilor din teritoriul ocupat. Într-o relatare asupra întrevederilor de la
Vatican, se aprecia că „chestiunea raporturilor româno-ungare este posibil să
fie exploatată în interesul catolicismului"; erau aduse şi argumente pentru a
demonstra această tendinţă. De altfel, aşa se întâmplase în întreaga perioadă
interbelică, iar catolicismul, în România, se ralia predominant intereselor
maghiare. Marchizul Paccelli, a lăsat să se înţeleagă că o mai mare libertate
acordată catolicismului în România ar avea ca urmare un sprijin efectiv din
partea Vaticanului; fostul nunţiu papal la Bucureşti afirma, de asemenea,
că Poporul Român, fiind latin, „nu vede de ce s-ar menţine separarea în
biserică". 157 Afirmaţia suna şi ca o ameninţare; românii, daeă doreau sprijinul
Vaticanului, trebuiau să treacă la catolicism. Tot iezuitismul catolic dirijase,
în 1700, şi ruperea unei părţi a românilor transilvăneni de ortodoxism.
Revenit în Tară, Ion Antonescu va face o amănuntită relatare a vizitei sale
' '
la Roma, în faţa Consiliului de Miniştri, la 18 noiembrie 1940: „La Roma,
principala mea acţiune a fost să arăt care este trecutul nostru şi drepturile
noastre, atât în domeniul istoric, cât şi în cel etnic, şi care sunt posibilităţile
noastre de viitor şi care este scopul urmărit astăzi de România [„.]. Fiţi foarte
siguri că g-ralul Antonescu nu a ezitat să spună lucrurile aşa cum le gândeşte
[„.], pentru ca să ating scopurile pe care suntem obligaţi să le atingem faţă de
generaţia trecută şi faţă de generaţiile care ne vor urma. Chestiunea esenţială
care ne-a preocupat şi ne preocupă este să aşezăm Ţara Românească [„.] pe
baze politice, ca să avea siguranţa graniţelor noastre şi linişte împrejurul lor,
iar în al doilea rând, să aşezăm bazele economice pe care să clădim România
de mâine. În ce priveşte bazele politice, ştiţi care sunt problemele care se
pun: este problema care se prezintă la Est, în special la Gurile Dunării, şi
este problema raporturilor cu Ungaria [subl.n.], faţă de atitudinea Statului
unguresc faţă de populaţia românească din Transilvania cedată [„.] În ce

93
PETRE ŢURLEA

priveşte consolidarea noastră politică la Vest, singura problemă care se pune

foarte acut deocamdată - [... ] - este maltratare populaţiei româneşti din
Transilvania cedată." Punctele aprobate de Cian o şi Mussolini (cu ultimul s-a
înţeles „de la ostaş la ostaş"): „Ca Ungaria să execute întocmai angajamentele
luate la Viena. Ştiţi că Axa ne-a garantat la Viena, în primul rând, siguranţa
frontierelor şi, în al doilea rând, liniştea, averea şi libertăţile populaţiei
româneşti rămase în teritoriul cedat. Eu am prezentat chestiunea ca un act
de ofensă adusă Axei, prin faptul că ungurii, a doua zi după Arbitraj, au rupt
acest angajament, şi dacă noi suferim din punct de vedere material şi brutal,
puterile Axei suferă din punct de vedere moral, pentru că ungurii pe ele le-au
desconsiderat, pe binefăcătorii lor. Am pus problema şi din punct de vedere
omenesc şi al justiţiei pure. Am cerut ca ungurii să înceteze persecuţiile şi
maltratările şi ca să aveţi o garanţie pentru încetarea acestei acţiuni, am cerut
stabilirea unei comisii mixte în teritoriile cedate, ceea ce Ducele Mussolini
a găsit necesar şi a fost de acord. În al doilea rând, am cerut să se acorde
un statut populaţiei româneşti similar cu statutul impus la Viena pentru
populaţia minoritară germană, care este mult mai puţin numeroasă decât
populaţia noastră şi nu este grupată în masă compactă ca populaţia noastră
din Ardealul cedat. În al treilea rând [... ] am cerut ca ungurii să fie forţaţi
să-i primească înapoi pe toţi românii expulzaţi şi să le dea posibilitatea să-şi
recapete bunurile lor şi să le stăpânească în linişte acolo.'' Mussolini a găsit
aceste puncte „foarte judicioase"; mai mult, l-a autorizat pe Antonescu, care
urma să meargă şi la Berlin, să-i spună lui Hitler că „el n-are nici o obiecţiune
de făcut şi că este de acord cu aceste cereri"; realizarea lor „depinde numai
de Fiihrer", dacă-şi va da adeziunea. Era şi o pasare a răspunderii. Cel mai
important fusese răspunsul lui Antonescu la întrebarea lui Mussolini asupra
perspectivei relaţiei dintre România şi Ungaria. Generalul afirmase că
nu va ridica problema graniţelor atâta timp cât în Europa era război. Dar,
în momentul păcii, „România îşi va cere categoric şi răspicat, drepturile şi
pretenţiile ei [... ] România va lupta pe viaţă şi pe moarte ca să restabilească
între ea şi Ungaria bazele pe care vom sta. Bineînţeles că, în această privinţă
nu şi-a luat nimeni nici un angajament.'' Antonescu menţiona şi sfatul pe care
îl primise de a nu ridica această problemă în faţa lui Mussolini; nu îl ascultase,
ceea ce nu-l intrigase pe Duce: ,,Înţeleg foarte bine - i-a spus acesta-, d-ta ai
datoria să o faci". Dar, Antonescu se iluziona privind atragerea conducătorilor
italieni în sprijinul României: „Ei împărtăşesc, în măsură destul de largă, ceea
ce am gândit când am spus că românii sunt şi rămân acolo unde au fost şi au

94
 ROMÂNI ŞI UNGURI

venit cei dintâi şi vor pleca cei din urmă din stânca Carpaţilor. Deci, acestea
au luat un caracter oarecum oficial pentru Guvernul ltalian."158
În Raportul privind călătoria generalului Ion Antonescu la Roma (o sinteză
oficială, realizată la PCM) erau prezentate şi părerile unora din membrii
Delegaţiei. Toţi constataseră o poziţie rezervată a italienilor faţă de România
şi de ţelurile ei, mai ales când îi privea pe unguri. Prin urmare, Antonescu era
mult prea optimist. 159 Raportul lui Mihail Sturdza despre vizita la Roma nu
aduce noutăţi. 160
Prima putere europeană a momentului era Germania. De aceea, vizita la
Roma avea o importanţă secundară, ea pregătind-o doar pe aceea esenţială,
la Berlin. Unul din membrii Delegaţiei Române de la Roma, G. Barbul,
nota: „Concluzia pe care a tras-o Conducătorul [Antonescu] era că pe Italia
nu se poate conta. Ea urmează orbeşte Germania." 161 Aşadar, câştigarea
Germaniei ar fi adus automat şi câştigarea Italiei. De aceea, înseşi tratativele
pentru aderarea României la Pactul Tripartit au fost încredinţate lui Valer
Pop, trimis la Berlin în octombrie 1940. Acesta avea sarcina şi de a preveni
prioritatea aderării Ungariei la Pact, ceea ce nu a reuşit; Ungaria va semna la
20 noiembrie la Viena, iar România la 23 noiembrie la Berlin. Concurenţa
dintr cele două state fusese întreţinută chiar de Puterile Axei.
Documentele de sinteză asupra călătoriei la Berlin scot în evidenţă
faptul că, la fel ca la Roma, principala problemă ridicată de partea română
a fost aceea a frontierelor. Ministrul de Externe al Germaniei, Joachim von
Ribbentrop, a încercat, ca şi Ciano, să-l împiedice pe Antonescu să aducă
în discuţie problema Transilvaniei de Nord-Est. Cu brutalitate, chiar la
începutul convorbirii, Ribbentrop anunţa încruntat că a aflat „cu surprindere
şi regret", de la Ciano, despre declaraţiile făcute de şeful Delegaţiei Române
la Roma, în legătură cu Diktatul de la Viena; „El (ministrul de Externe)
îi cere lui Antonescu să se reţină de la orice critici asupra verdictului de la
Viena [„.]". Afirma, de asemenea, că a văzut Raportul Roggeri-Altenburg, în
care se prezintă şi faptul că „în unele locuri ungurii ar fi făcut lucruri ce nu
pot fi înţelese şi care ar fi trebuit să nu aibă loc'', dar „asemenea lucruri sunt
inevitabile în astfel de răsturnări". Aşadar, ministrul de Externe al Germaniei
aducea justificări atrocităţilor maghiare, le considera „inevitabile" şi chiar
afirma că „Verdictul de la Viena i-a făcut României un mare serviciu„" 162
Cu toată opoziţia lui Ribbentrop, în cadrul celor două convorbiri cu
Hitler, Ion Antonescu a ridicat cu insistenţă problema Transilvaniei de
Nord-Est. Faptul este redat în sintezele convorbirilor, făcute de germani

95
PETRE ŢURLEA

conform stenogramei. După formulele iniţiale de politeţe diplomatică,

Antonescu i-a făcut lui Hitler o punere în temă asupra trecutului Poporului
Român şi rolului său în Istorie. După Arbitrajul de la Viena, politica
României se baza pe două coloane: Garanţia cu privire la frontiere şi
protecţia minorităţii de 1 350 OOO de români rămaşi în Ungaria, a căror
viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza acestui verdict. Totuşi,
ungurii au încălcat imediat obligaţia pe care şi-au asumat-o faţă de Germania
şi Europa. 45 OOO de refugiaţi au părăsit partea ungară a Transilvaniei. Ei au
fost maltrataţi şi jefuiţi de avutul lor. Femei şi copii au fost asasinaţi de unguri
şi mulţi dintre refugiaţi s-au ivit în România cu ochii scoşi, limbile tăiate şi
unghiile smulse. El (Antonescu) n-a lua măsuri de represalii, dar neliniştea
din România este covârşitor de mare." Hitler justifica Arbitrajul de la Viena
prin faptul că, în lipsa lui s-ar fi ajuns la un război între România şi Ungaria,
ceea ce ar fi dus la o „catastrofă generală"; s-ar fi creat un vid militar şi politic
propice bolşevismului. Apoi, insista amplu asupra principalei zone de interes
a Berlinului - relaţiile economice cu România. Bineînţeles, era satisfăcut de
dorinţa Bucureştilor de aderare la Pactul Tripartit. Se părea că Hitler vrea
să încheie astfel convorbirea. Dar Antonescu a revenit asupra problemei
cu care începuse, şi pe care interlocutorul său o ocolise: „Antonescu s-a
plâns, în declaraţii de o lungime considerabilă [subl.n.], despre felul cum a
fost tratată minoritatea română de către Ungaria şi a raportat amănunte
în legătură cu acest prost tratament şi altele asemănătoare. România poate
pretinde Transilvania [... ], căci pământul acesta a aparţinut României în
Istoria lui şi n-a fost niciodată divizat. El [Antonescu] a susţinut teza aceasta
cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, [... ] că secuii ar putea fi
consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită,
dar la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica din nou glasul pentru a obţine
dreptate [subl.n.] [... ] El a pledat cu multă vigoare în favoarea tezei române,
adică o strictă respectare a verdictului de la Viena şi în special a obligaţiilor
prevăzute de acesta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra
întregii chestiuni la încheierea păcii generale." Declaraţiile lui Antonescu au
durat „ore întregi'', Hitler fiind adus a recunoaşte că Arbitrajul de la Viena
„n-a găsit o soluţie ideală". Şi reprezentanţii Budapestei îşi susţinuseră teza.
Ca urmare, încheia Hitler, „încă n-a venit timpul să se considere chestiunile
în retrospectivă. El îi poate da, totuşi, generalului Antonescu asigurarea că
înţelege pe deplin simţămintele, indignarea şi durerea lui. În afară de aceasta,
Istoria nu se va opri în anul 1940. [subl.n. ]" Se părea că Hitler încheiase

96
 ROMÂNI ŞI UNGURI

convorbirea; dar, stenograful Schmidt adăuga; „După ce Antonescu a mai

pledat cu multă vigoare punctul său de vedere, cu aceleaşi argumente, încă
de câteva ori [subl.n.], discuţia s-a terminat Într-o atmosferă prietenească." 163
Mai mult, Antonescu a reluat problema Transilvaniei de Nord-Est şi în
convorbirea de rămas bun cu Hitler, din 25 noiembrie 1940. În legătură cu
litigiul româno-ungar, Antonescu „repetă că asupra acestui punct România
va avea un cuvânt de spus la stabilirea păcii generale. Poporul Român ar fi
gata să lupte pentru drepturile sale. În calitate de conducător al acestui popor
şi ca soldat, el [Antonescu] trebuie să sublinieze aceasta." Hitler s-a arătat
încântat de întâlnirea cu Antonescu, care a „reprezentat interesele României
cu o inimă fierbinte" şi lansa o frază cu multe înţelesuri: „Istoria universală a
arătat întotdeauna înţelegere pentru un popor care a tins către ţelul său cu un
idealism credincios şi o dăruire fanatică." Germania va sprijini România „atât
pe tărâm politic cât şi pe cel economic". 164
Conform relatării lui George Barbul, în timpul primei întrevederi,
Antonescu s-a întreţinut cu Hitler fără participarea celorlalţi membri
al Delegaţiei Române, de faţă fiind doar interpretul Paul Schmidt.
Mihail Sturdza, rămas în antecameră, adusese cu el documentaţia despre
Transilvania, special pregătită pentru Fiihrer (lucrările principale se refereau
la împuşcarea românilor din Trăznea şi Ip). După ce interpretul a cerut
documentele, întrevederea s-a prelungit cu o oră şi jumătate. La sfârşit, în
faţa întregii Delegaţii, Hitler a declarat: „Pe viitor, toată politica mea externă
privind România va fi în folosul ţării voastre." 165 În urma acestei întrevederi,
chiar şi Ribbentrop s-a arătat mai amabil, încheind: „Vă voi repeta ceea ce a
spus Fiihrerul: Istoria pentru România nu s-a sfârşit ieri." 166
Prezentarea călătoriei la Berlin, pe care Ion Antonescu o va face în şedinţa
Consiliului de Miniştri din 26 noiembrie 1940, includea şi o comparaţie
cu aceea de la Roma. Deşi primirea a fost „cât se poate de bună", totuşi „a
fost mai puţin afectuoasă ca la Roma", dar „cu rezultate mult mai mari".
Menţiona insistenţa pe care o avusese asupra litigiului româno-maghiar
şi formula lui Hitler că „ceea ce s-a decis la Viena nu este ultima pagină a
Istoriei". Generalul trăgea o concluzie forţată: „Deci, este o asigurare că la
Conferinţa Păcii [... ] noi vom putea pune revendicările noastre înaintea
Marilor Puteri." Excesiv optimist se arăta şi în legătură cu acţiunile imediate:
,,În ce priveşte românii rămaşi sub stăpânire ungară, cererile făcute de mine au
primit aprobare integrală. [... ] Aceste cereri se referă la acordarea unui statut
pentru minoritatea românească rămasă în teritoriul cedat Ungariei. DL von

97
PETRE ŢURLEA

Ribbentrop a dac asigurări că, în două zile, va interveni foarte energic pentru
ca acest statut să se aprobe." Acelaşi a dac asigurări că va interveni şi pentru
reîntoarcerea românilor refugiaţi şi expulzaţi. În sfârşit, Hitler şi Ribbentrop
au dac asigurări că se vor ocupa ca Ungaria să nu mai folosească „metodele
de până acum". Au fost promisiuni şi în ceea ce priveşte permanentizarea
Comisiei mixte icalo-germane. Se arăta chiar încrezător în promisiunea
Ungariei în sensul că „începând de duminică, a încetat cu expulzările". 167
La întrebarea dacă Hitler a fost sincer când a lăsat speranţe României
pentru rezolvarea diferendului său cu Ungaria, nu sunt elemente care să
îndreptăţească un răspuns afirmativ. Aceasta cu atât mai mule cu cât, doar
la trei zile înaintea convorbirii cu Ion Antonescu, pe 20 noiembrie 1940, la
Viena, tot Hitler declarase lui Teleki Pal, prim-ministru al Ungariei, şi lui
Csaky, ministrul de Externe al acesteia, că plângerii românilor privitoare la
atitudinea ungurilor în Transilvania de Nord-Est îi va răspunde că „ungurii
au fose timp de 20 de ani rău cracaţi de către români, iar atitudinea lor de
acum nu este decât reacţia la nedreptăţile pe care le-au îndurat vreme atât
de îndelungacă". 168 Aşadar, politica Germaniei faţă de Ungaria şi România,
ca şi a Italiei, a rămas aceeaşi; menţinerea Dikcacului de la Viena, corelată
cu promisiuni dace, în particular, fiecăreia dintre cele două ţări. Astfel,
perspectiva unei recompense pentru „bună purtare" le ţinea pe acestea
ancorate ferm de Pactul Tripartit.
Pentru România a fose şi un rezultat practic al vizitei lui Ion Antonescu
la Roma şi Berlin: acceptarea comisiilor mixte permanente de control,
icalo-germane, în Transilvania de Nord-Est. Iar Ungaria a anunţat că sistează
deportările din regiune; nu-şi va respecta, însă, cuvântul. S-a evitat şi un pasibil
pericol major. În Germania se acreditase ideea unei Transilvanii autonome,
cuprinzând întreaga regiune; urma să fie slab sau deloc legată de România" -
după cum menţionează istoricul german Andeas Hillgruber. Şi Italia ar fi fost
de acord. Dar, ,,În urma relaţiilor de încredere ce s-au dezvoltat între Hitler şi
Conducătorul Scatului Român - de la vizita generalului Antonescu la Berlin
la 22-23 noiembrie 1940 - Hitler a renunţat la această idee." 169
Reîntors în Ţară, Ion Antonescu şi-a arătat deseori convingerea că
obţinuse o privire binevoitoare a lui Hitler pentru dezideratele româneşti în
Transilvania. Era o teză discutabilă, dar necesară pentru moralul Poporului
Român. Şi, totodată, îi folosea şi prim-ministrului pentru a-şi întări
autoritatea, în contextul tot mai accentuatei rivalităţi cu Mişcarea Legionară.
Prima prezentare fermă a acestei convingeri era făcută în şedinţa Consiliului

98
 ROMÂNI ŞI UNGURI

de Miniştri din 26 noiembrie. Al doilea prilej - de vizibilitate mult mai

mare - îl va avea Antonescu la 1 decembrie 1943, când va ţine la Alba Iulia,
în faţa a peste o sută de mii de oameni, un discurs dedicat Unirii din 1918.
Mişcarea Legionară a încercat să transforme manifestaţia de la Alba Iulia
într-una pur legionară. Nu a reuşit, cu toate că Horia Sima a folosit expresii ca
„Ardealul Legionar" sau „România Legionară". Se dorea ca teza reunificării
Transilvaniei de Nord-Est să fie percepută ca una legionară - deşi în momentul
Diktatului de la Viena Mişcarea nu protestase împotriva autorilor lui. 170 Ion
Antonescu a refuzat să-i identifice pe legionari cu întregul Popor Român.
De aceea, s-a adresat românilor în ansamblu, ardelenilor în particular şi,
separat legionarilor, cu formule ce puteau fi interpretate şi ca mustrări. Iar
în Comunicatul dat publicităţii, conţinând discursul generalului, cuvintele
către legionari lipseau: „Din această cetate a Unirei, a drepturilor noastre
veşnice şi încercate, mă adresez cu încredere tuturor. Îmi îndrept gândul plin
de nădejdi spre ardeleni, spre ostaşi şi spre toţi românii. Fraţi ardeleni! Voi,
cari v-aţi sfâşiat sufletul şi trupul; Voi, cari aţi adăugat dureri noi la hrisovul
suferinţelor de veacuri; Nu deznădăjduiţi. Pe umerii voştri stă apăsarea sfântă
a datoriilor strămoşeşti. În această clipă de îngenunchere, îngenunchiaţi ca să
auziţi troznetul de trupuri pe roată ale lui Horea şi Cloşca; simţiţi în sânge
clocotul de viaţă ardelenească a lui Avram Iancu şi ritmul de redeşteptare
naţională a lui Mureşan. Plecaţi urechea la brazda strămoşească şi păstraţi
în cuget icoana gândurilor lui Lazăr, Şincai şi Şaguna şi cutremuraţi-vă de
biruinţa măreaţă şi veşnică a lui Mihai Viteazul. Ne-am născut aici, suntem
cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni,
fiindcă nu putem părăsi ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile,
nici trădările nu ne vor clinti. Toţi trebuie să păstrăm încrederea în drepturile
Neamului, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă şi prin jertfă
să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă dreptatea străjuieşte lumea. Şi dreptatea
lumii va fi dreptatea noastră. Ostaşi, din cetatea biruinţei lui Mihai Vodă,
de la temeliile întregitoare de Neam, îndrept gândul spre voi toţi, pentru a
vă remărturisi toată iubirea, toată nădejdea şi toată siguranţa pe care Neamul
întreg o pune în vol. Ţara şi cu mine nu vom cruţa nimic pentru ca să vă
pregătim destinul pe care îl meritaţi. Ţara şi cu mine vă iubim şi vă cinstim.
Ţara şi cu mine aşteptăm de la voi ca să nu fiţi mai prejos decât glorioşii noştri
înaintaşi. De aceea, din Alba Iulia, unde gloria celui dintâi întregitor a adus
peste veacuri afirmarea de voinţă şi unire a Ardealului, pentru ca în sunetul
de clopote ale credinţei strămoşeşti să dea Coroana Unirei celui din urmă

99
PETRE ŢURLEA

întregitor, în numele trecutului, pentru apărarea prezentului şi pentru gloria

viitorului, cer azi Unirea Românilor într-un singur suflet ." 171
La recepţia care a urmat, în Sala Unirii, legionarilor li s-a lăsat numai
postura minoră de spectatori. Au vorbit reprezentanţi ai celor două
biserici româneşti - protopopul ortodox de Alba Iulia, Gheorghe Baba şi
episcopul unit Aftenie -, generalul Petre Dumitrescu în numele Armatei din
Transilvania şi Ion Antonescu. Nu s-a îngăduit luarea unor note stenografice;
de aceea, declaraţia lui Antonescu a fost reconstituită de revizorul principal
al Corpului Stenografilor Adunării Deputaţilor, Florin Andronic, după cele
relatate de un participant. Prim-ministrul a oprit accesul în sală al presei,
pentru că a vrut să facă un anunţ care să nu fie popularizat: ,,În scurtă vreme
vom reintra în drepturile noastre teritoriale, consfinţite prin actul Unirii
din 1918." Credea că la Roma şi Berlin obţinuse asigurarea reîntregirii,
„cu condiţiunea ca noi să fim în stare să cucerim ceea ce ni se garantează;
să nu aşteptăm nimic şi de la nimeni altcineva decât noi." Armata trebuia
să fie pregătită pentru momentul care va veni curând. 172 Şi sublinia mai
mult necesitatea solidarizării naţionale, a înlăturării acţiunilor anarhice care
divizau Naţia; se referea, evident, la legionari. Anarhia împiedica solidarizarea
naţională, se constituia ca un obstacol în calea reunificării. Germania şi Italia
care, cu siguranţă, au aflat anunţul făcut la Alba Iulia, nu au reacţionat;
din considerente legate de situaţia internaţională care impunea menţinerea
României alături de ele; se adăuga faptul că, în acel moment tocmai se
finalizau tratativele economice germano-române, interesul Berlinului fiind
maxim. Tăcerea Germaniei şi Italiei putea fi interpretată ca o aprobare a celor
spuse de Antonescu, ceea ce nu era.
În Ungaria, reacţia a fost violentă, atât în presă, cât şi în Parlament.
Semioficiosul guvernamental „Pester Llod", sub titlul Ordine în sud-estul
Europei (articol reprodus în mai multe ziare), considera că declaraţia lui Ion
Antonescu de la Alba Iulia din 1 decembrie 1940 demonstrează „ura cu care
în trecut oratorii români au persecutat Ungaria şi Germania, ambele ţări
suferind în urma dictatelor de pace; aceeaşi ură mocneşte şi astăzi contra
Ungariei şi a tot ce este unguresc". Cu un ton de superioritate, se afirma:
„Defăimările ne lasă reci şi nici nu vor primi răspuns.'' 173 În Parlament,
deputatul de extremă dreaptă Rajniss a avut o intervenţie furibundă, ei
raliindu-se, prin exclamaţii, întreaga Cameră. ,,În esenţa ei, deci - afirma
Rajniss - această adunare [de la Alba Iulia] a avut tendinţa de a deştepta ura
nu numai contra Ungariei, dar şi contra Puterilor Centrale. [... ] Au făcut

100
 ROMÂNI ŞI UNGURI

jurământ că România nu va uita sfintele frontiere naţionale şi că va continua

lupta pentru ele. Deci, în loc să respecte în mod cinstit spiritul Arbitrajului
de la Viena, au început, pe baza urii de rasă, lupta contra Ungariei, o luptă în
care se consideră vinovaţi toţi ungurii nu numai pentru Arbitrajul de la Viena,
dar şi pentru răscoala lui Horea şi Cloşca. [... ] Generalul Antonescu a numit
ziua de 1 Decembrie ca ziua durerii naţionale, care însă deschide drumul
drepturilor româneşti care vor veni." Deputatul se arăta alarmat mai ales faţă
de una din afirmaţiile lui Antonescu: „Am muncit pentru hotarele noastre
[... ] Pentru acest viitor am călătorit la Berlin şi la Roma. România nu este
singură. Credeţi şi aveţi încredere". Aşadar, ungurii avuseseră un agent chiar
în Sala Unirii; acolo Antoneseu făcuse declaraţia din care se cita, şi aceasta
fusese oprită să răzbată în presa românească. Rajniss constata că România
rămânea credincioasă faţă de ea însăşi şi nu respecta Diktatul de la Viena, pe
care dorea să-l desfiinţeze: „Aceasta este, deci, un atac deschis, o declaraţie
de război contra Puterilor Axei. [... ] Trebuie să atragem atenţia Puterilor
Axei ce pot să devină agitaţiunile şi propagandă lipsită de răspundere [... ]
(aplauze unanime). Să protestăm şi să pretindem ca acţiune, cuvânt hotărât şi
protest să se pună capăt răscoalei contra Arbitrajului. [subl.n.] În puternicele
aplauze ale întregii Camere, discursul se încheia cu ameninţarea că România
„va sta faţă în faţă cu Naţiunea Maghiară, de care să păzească Dumnezeu
România". Pentru atmosfera înfierbântată la maximum din Parlamentul de
la Budapesta, edificator este momentul când Rajniss a citat pasaje dintr-un
articol apărut în ziarul bucureştean „România Nouă": „Ungurii, scrie ziarul,
au redeşteptat în veacul al 20-lea grozăviile năvălirilor tătare (strigăte pe toate
băncile: infamie!). Dar, oricât de perfectă ar fi sălbăticia bestială ungurească,
ea numai asupra Statului Maghiar va putea să aibă consecinţe». (Exclamări:
nemaipomenit!) Teritorii furate? Sălbăticie bestială maghiară? Grozăviile
năvălirilor tătare? (Exclamări: insuportabil!)." De comparat ameninţarea
trufaşă cu furia Naţiunii Maghiare „de care să ferească Dumnezeu România",
cu laşitatea neacceptării unei confruntări directe, bărbăteşti, în vara lui 1940,
şi recurgerea la solicitarea slugarnică a intervenţiei Germaniei şi ltaliei. 174
A doua zi, 4 decembrie 1940, răspunzând discursului-interpelare al lui
Rajniss, prim-ministrul Teleki Pal constata şi el că Guvernul Român nu
acceptă Arbitrajul de la Viena: „Pe temeiul prieteniilor noastre pentru Puterile
Axei - care au trasat frontiera [... ] - noi considerăm justă şi hotărâtoare
deciziunea lor." Teleki protesta împotriva discursului lui Ion Antonescu de la
Alba lulîa şi amintea „tratamentul nobil şi prevenitor ce s-a aplicat românilor

101
PETRE ŢURLEA

din teritoriul reanexat". 175 Afirmaţia prim-ministrului maghiar - în condiţiile

atrocităţilor antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est - nu putea fi decât
expresia cinismului său.
De remarcat, în articolele din presa budapestană şi în discursurile din
Parlamentul Ungar, dorinţa de a incita Puterile Axei împotriva României,
sub motivul că acestea erau atacate dacă se contesta Arbitrajul de la Viena, pe
care ele îl impuseseră. La fel ca în vara lui 1940, Ungaria acţiona cu laşitate;
decreta România ca inamic al ei, dar nu avea curajul unei confruntări deschise
cu „inamicul", ci împotriva acestuia trimitea Germania şi Italia. Numai că
acum, în decembrie 1940, cele două puteri nu au vrut să se mai amestece;

*
La peste o lună de la finalizarea activităţii Comisiei mixte italo-germane,
Ministerul Afacerilor Străine al României primeşte, din partea Legaţiei
Berlinului la Bucureşti (3 decembrie 1940) o Notă verbală conţinând cererile
Axei şi amintind faptul că a trimis, la 30 octombrie, un rezumat al Raportului
Roggeri-Altenburg. Probabil, în iurma nedumeririlor exprimate de partea
română cu privire la unele aprecieri finale ale Raportului în neconcordanţă
cu realitatea, guvernele de la Roma şi Berlin s-au văzut nevoite să garanteze
că „această Comisiune s-a dedicat cu cea mai mare obiectivitate şi cu cel mai
mare interes misiune încredinţată". Puterile Axei făceau şapte recomandări
guvernelor României şi Ungariei. Încetarea imediată a tuturor actelor
de brutalitate şi a tuturor măsurilor care ar avea ca urmare o emigrare a
populaţiei; încetarea campaniei împotriva celeilalte părţi, dusă prin presă
şi radio; să se admită reîntoarcerea expulzaţilor şi a refugiaţilor, cu excepţia
cazurilor izolate, în care sunt motive speciale de respingere; cei expulzaţi să
fie despăgubiţi, dar „de către propriul guvern", instituindu-se pentru aceasta,
între cele două state, o procedură de clearing; reluarea tratativelor între cele
două state, la Budapesta, pentru reglementarea graniţelor, a problemelor
economice şi de comunicaţii; să se încheie un acord româno-ungar cu
privire la tratamentul reciproc al minorităţilor; până la punerea în aplicare
a acordului cu privire la minorităţi, o comisie italo-germană va cerceta în
continuare expulzările şi brutalităţile.
Din mai multe motive, România nu putea fi satisfăcută de Nota verbală a
Puterilor Axei, notă care avea deficienţele Raportului Comisiei italo-germane.
De aceea, la 4 decembrie 1940, Mihail Sturdza transmite o lungă Notă verbală
de răspuns legaţiilor Italiei şi Germaniei din Bucureşti. Sturdza reamintea

102
 ROMÂNI ŞI UNGURI

faptul că, prin scrisoarea sa din 9 octombrie către Ciano şi Ribbentrop, ceruse
nu doar o cercetare a faptelor antiromâneşti, ci şi instituirea unor comisii
permanente de supraveghere, pentru a împiedica pe viitor atrocităţi de genul
celor săvârşite de maghiari până atunci. Comisiei Roggeri-Altenburg i s-a
înaintat, de către Guvernul României, o informare completă asupra faptelor,
cu două remarci: nu există precedent pentru atrocităţile comise în Transilvania
de Nord-Est; pentru sutele de victime inocente, până în prezent nu s-a găsit
nici un vinovat care să fie pedepsit în Ungaria. De asemenea, se menţiona
că acţiunile antiromâneşti ale maghiarilor au continuat şi după încheierea
activităţii Comisiei mixte; ca urmare, Guvernul Român a făcut numeroare noi
sesizări guvernelor Axei. Se aprecia că în săptămânile care au urmat încheierii
cercetării întreprinse de Roggeri şi Altenburg, planul maghiar de anihilare
sistematică a românilor a continuat; el are efecte distructive mai mari decât
au avut cei 70 de ani de stăpânire habsburgică. Comentând punctele 1 şi 2
din Nota verbală trimisă de Axă la 3 decembrie, Guvernul Român indica
legătura dintre campania din presă şi de la radio cu acţiunile antiromaneşti
din Transilvania de Nord-Est. De suspendarea relatărilor din presă, Guvernul
Ungar a profitat „pentru a conduce cu violenţă, rapiditate şi diversitate de
mijloace [... ] opera sa de distrugere naţională a elementului românesc". De
aceea, „O nouă anchetă care s-ar face în acest moment în Transilvania de
Nord ar demonstra că, după cea efectuată de misiunea Roggeri-Altenburg
şi sub acoperirea armistiţiului care a fost cerut celor două părţi cu această
ocazie, Guvernul de la Budapesta a desăvârşit prima parte a programului său
de maghiarizare'', pregătind astfel, recensământul proiectat pentru februarie
1941. În legătură cu punctul 3 al Notei verbale italo-germane, România
îşi exprima temerea că includerea posibilităţii unor excepţii de la dreptul
expulzaţilor şi refugiaţilor de a se întoarce ar putea bloca revenirea întregii
intelectualităţi româneşti. În legătură cu punctul 4 - care privea despăgubirea
celor expulzaţi sau refugiaţi - Guvernul Român sublinia deficienţele
sistemului propus. România se arăta gata să reia tratativele de la Budapesta
pentru trasarea graniţei, rezolvarea problemelor economice şi de comunicaţii,
pentru un acord privind tratamentul asemănător al minorităţilor. În legătură
cu punctul 7, Guvernul Român îşi reafirmă dorinţa unui control cu caracter
permanent în Transilvania de Nord-Est, „în cât mai multe puncte posibil";
propunea cel puţin o comisie la Cluj şi două subcomisii la Oradea şi Baia
Mare. Totodată, aprecia că nu poate face comentarii asupra Raportului
Roggeri-Altenburg, deoarece a primit doar un rezumat al acestuia. 177

103
PETRE ŢURLEA

La observaţiile venite din partea României, guvernele italian şi german vor

răspunde la 4 ianuarie 1941. Se preciza că Guvernul Ungariei deja acceptase
toate recomandările, fără rezerve; de aceea, prin procedura solicitată de către
Guvernul Român „s-ar produce numai mari întârzieri", ceea ce ar duce la „o
nouă şi fatală înrăutăţire a situaţiunii din Transilvania". Deşi formulat cu
politeţe diplomatică, răspunsul celor două puteri ale Axei era foarte ferm,
anunţând că „trebuie păşit imediat şi concomitent la punerea în practică
a tuturor recomandaţiunilor". Se lua, însă, angajamentul ca să fie trimise
imediat, chiar în ianuarie, comisiile permanente italo-germane. 178 În aceeaşi
zi, Ministerului Afacerilor Străinei se transmite, din parte Legaţiei Germane
o altă notă, care definea componenţa comisiilor italo-germane (stabilite la
Cluj şi Braşov) şi atribuţiile lor. Cel mai important era punctul 7 al notei:
„Rolul comisiilor este în principal constatarea faptelor. Utilizarea politică a
rapoartelor comisiunilor aparţine principial Puterilor Axei, de comun acord.
În cazuri urgente, comisiunile pot face propuneri autorităţilor locale." 179
Notele italo-germane din decembrie 1940 şi ianuarie 1941 către Guvernul
României dovedesc faptul că Ion Antonescu se înşelase cu privire la intenţiile
Axei în diferendul româno-ungar. Formula lui Hitler - „Istoria pentru
România nu se opreşte la anul 1940" - fusese doar de politeţe. În realitate,
Axa dorea să permanentizeze situaţia creată prin Diktatul de la Viena. În
ianuarie 1941, Ion Antonescu, aflat în faza finală a conflictului cu Mişcarea
Legionară a cărui rezolvare depindea şi de situarea Germaniei de o parte sau
de alta, nu putea să respingă cererile mai mult decât ferme ale Axei.
În legătură cu activitatea Comisiei Roggeri-Altenburg, se poate
concluziona că: 1. Nu a arătat o deplină obiectivitate în cercetarea faptelor;
2. S-a dovedit părtinitoare în favoarea Ungariei; 3. Concluziile ei, în
pofida realităţii, tindeau să pună semnul egalităţii între situaţia românilor
din Transilvania de Nord-Est şi aceea a maghiarilor din sudul regiunii; 4.
Recomandările Axei, în urma Raportului Roggeri-Altenburg, au fost în
acelaşi ton cu acesta, perpetuându-i greşelile. Ca urmare: 1. Nu au fost
pedepsiţi autorii faptelor antiromâneşti; 2. Atrocităţile săvârşite de maghiari
vor continua; 3. Planul maghiar de deznaţionalizare a românilor va fi aplicat
în practică la fel de consecvent ca înaintea acţiunii Comisiei italo-germane.

*
Pe remacrat faptul că România toamnei lui 1940 s-a îngrijit de refugiaţii
din Transilvania de Nord-Est; i-a primit, le-a asigurat cazarea şi întreţinerea

104
 ROMÂNI ŞI UNGURI

până când au reuşit să se integreze în diverse localităţi din Ţară, a acţionat

pentru ca aceştia să-şi găsească un serviciu stabil. Le-a pus chiar la dispoziţii
trenuri speciale pentru a se putea deplasa; erau puse la dispoziţia refugiaţilor
cinci trenuri speciale, care circulau doar pentru ei. 180 Toate acestea au făcut ca
Ion Antonescu să fie considerat un adevărat salvator. Aşa se explică scrisoarea
adresată acestuia, la începutul lui 1941, de către Asociaţia Românilor
Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardeal: „Asociaţia noastră, în adunarea din 2
ianuarie 1941, v-a proclamat, în ovaţii unanime ca primul ei preşedinte de
onoare. Am vrut să vă ştim mereu alături de noi, ca unul ce prin măsurile
luate de Stat ne-aţi dat întreg obolul pe care Ţara l-a putut oferi în momentele
cele mai grele ale existenţei sale, făcând astfel ca durerea clipelor de prigoniţi
ai soartei să ne fie, cu o părintească grijă, alinată. Alegându-vă ca preşedinte
de onoare al Asociaţiei noastre, n-am făcut altceva decât dragostea ce v-am
purtat-o în suflet am căutat să o exteriorizăm şi să v-o aducem sub această
formă. [... ] Mărturisindu-vă încă odată dragostea noastră nesfârşită pentru
tot ce aţi dispus să se facă şi pentru tot ce aţi făcut pentru refugiaţii şi
expulzaţii ardeleni, rugăm pe Dumnezeu să vă ajute să fiţi în măsură ca să ne
conduceţi victorios din nou la casele noastre, acolo în Ardealul robit, unde
ne sunt îngropaţi strămoşii noştri şi unde ne-am lăsat toată bogăţia noastră
şi fraţii, făcând ca acest colţ al Ardealului să fie din nou şi pentru vecie vatră
pribegilor de astăzi." Semnau dr. Laurian Gabor, care fusese şi preşedinte al
Asociaţiei Invalizilor de Război din Ardeal; şi dr. Anton I. Mureşanu, care
ocupa şi funcţia de consilier la Ministerul de Interne pentru problemele
refugiaţilor şi expulzaţilor ardeleni. Ion Antonescu le răspundea imediat:
„Vă rog să comunicaţi membrilor Asociaţiei, cari îmi transmit în cuvinte
impresionante întregul lor devotament, că ceea ce am făcut şi voi continua să
mai fac pentru acei care au trebuit să-şi părăsească vetrele bătrâne şi crucile
sfinte sub cari se odihnesc strămoşii lor, nu este pentru mine numai o sfântă
datorie de român, ci este izvorât dintr-un îndemn sufletesc şi din legături
trainice care nu pot fi nici uitate, nici înăbuşite. Dacă totuşi, nu s-a putut
face tot ceea ce aşi fi dorit pentru alinarea nesfârşitelor suferinţi ale fraţilor
ardeleni, să ştiţi că se datoreşte vitregiei vremurilor, şi nicidecum lipsei de
bunăvoinţă a oamenilor. Vă rog să primiţi, scumpe domnule preşedinte,
pentru impresionanta dvs dovadă de devotament şi de patriotism, toată
recunoştinţa mea şi să transmiteţi tuturor membrilor Asociaţiei, odată cu
cuvântul meu încrezător în viitor, toată simpatia ce le păstrez.'' 181

105
PETRE ŢURLEA

Refugiaţii şi expulzaţii români din Transilvania de Nord-Est urmăreau

cu mare atenţie evoluţiile politice din România, conştienţi de faptul că,
în funcţie de acestea se vor putea rezolva şi problemele lor imediate, dar
şi problema eliberării teritoriului ocupat de unguri. După victoria lui
Ion Antonescu împotriva legionarilor, fapt care a eliminat posibilitatea
anarhizării Ţarii, la 29 ianuarie 1941, Asociaţia Românilor Expulzaţi şi
Refugiaţi din Ardealul cedat scria prim-ministrului: aproba măsurile de
ordine adoptate de acesta, care duseseră la lichidarea Rebeliunii Legionare;
îşi arăta convingerea că datorită lui Ion Antonescu se va ajunge la „unirea
noastră de mâine în graniţele etnice ale tuturor românilor". 182 Antonescu
răspundea, mulţumind pentru „sentimentele patriotice, pentru mărturia
mişcătoare a devotamentului membrilor Asdciaţiei şi pentru bunele urări ce
mi-au adresat în ceasurile sfâşietoarelor chemări ale Patriei către toţi fiii Ei
buni şi simţitori. Rănile adânci cari sângerează şi ard adânc în sufletul şi în
trupul Neamului nostru, sub blestemul unor greşeli cari nu au fost ale lui,
cer o vindecare deplină. Întâile condiţii ale acestei vindecări le constituie
ordinea şi liniştea - singurele temeiuri ale încrederii în viitor. Simţămintele
fraţilor celor mai greu încercaţi, carii uitând propriile lor dureri au trăit
în toată amărăciunea lor durerile Patriei, au găsit răsunet viu în conştiinţa
românească de pretutindeni. Sufletul meu îmbrăţişează toate durerile şi toate
nădejdile româneşti." 183

*
Toamna anului 1940 a demonstrat intenţiile Ungariei în Transilvania
de Nord-Est; a arătat metodele barbare prin care urmărea maghiarizarea
regiunii; a arătat eforturile majore ale României pentru salvarea românilor
din teritoriul cedat prin Diktatul de la Viena; şi a demonstrat faptul că de
la cei care impuseseră Arbitrajul de la Viena nu se putea aştepta o soluţie
favorabilă românilor.

106
 11. 194 1-194 3

Marele efort diplomatic făcut de România în toamna lui 1940, pentru

a stopa, cu ajutor internaţional, atrocităţile cărora le erau supuşi românii
din Transilvania de Nord-Est după Diktatul de la Viena, nu a dat rezultate,
deşi întreţinuse speranţe. Ungaria şi-a continuat acţiunea de maghiarizare
a regiunii ocupate. Faţă de etapa administraţiei militare, în timpul
administraţiei civile maghiare începută în decembrie 1940 s-a diminuat
numărul asasinatelor, dar au fost intensificate acţiunile împotriva românilor
în plan religios, cultural, în domeniile învăţământ, economie, administraţie,
militar. Foarte mulţi români au continuat, din acest motiv, să se refugieze
în România; au continuat şi expulzările. Cum organismele Statului Român
au strâns - în baza ordinului lui Ion Antonescu din septembrie 1940 - date
despre toate acestea, sursele arhivistice sunt foarte bogate, în cea mai mare
parte inedite, prezentând o oglindă exactă, de necombătut, a evenimentelor.
Pentru aceleaşi fapte sunt mai multe materiale informative, de obicei, având
autori diferiţi aparţinând unor instituţii ale Statului diferite. În mod evident,
autorii nu şi-au corelat informările. Cu toate acestea, nu există decât mici
deosebiri între ele, părţile esenţiale fiind asemănătoare sau chiar identice.
Totul indică veridicitatea faptelor prezentate.
În urma acţiunii sale diplomatice, Guvernul de la Bucureşti a avut
satisfacţia permanentizării comisiilor mixte italo-germane, şi a înfiinţării
câtorva subcomisii. Guvernul de la Budapesta a avut satisfacţia instituirii
unei asemenea comisii şi în Transilvania de Sud rămasă României, ceea ce
ducea la concluzia că Axa acceptase ideea că şi asupra ungurilor ar fi avut loc
agresiuni. Dar, dacă celei de la Cluj i s-au adus la cunoştinţă o mulţime de
fapte verificabile ale maghiarilor ce trebuiau, în principiu, cercetate, Comisia

107
PETRE ŢURLEA

de la Braşov a primit doar plângeri ce nu s-au verificat în practică. Comparând

activitatea acestor două comisii se poate constata că au fost cvasiinactive:
cea de la Braşov s-a antrenat în cercetarea unor plângeri mincinoase, pe care
s-a prefăcut a le considera serioase; cea de la Cluj a tratat cu superficialitate
plângerile românilor, deşi prezentau fapte reale. Acţiunile antiromâneşti
nu au fost stopate. Păstrând o neutralitate doar formală, membrii Comisiei
permanent italo-germane în practică s-au arătat a fi promaghiari. Iar
autorităţile ungureşti au făcut tot posibilul ca acest lucru să fie bine înţeles
de români, pentru a le anula speranţa în posibilitatea unei apărări venite de
la Comisie şi, astfel, plângerile lor să înceteze. Mai mult, sfidător, autorităţile
budapestane şi-au trimis ca reprezentanţi în Comisie chiar pe unii dintre
principalii vinovaţi pentru crimele din 1940, cazul cel mai şocant fiind acela
al lui Wass Albert.
Foarte grav, pentru concluziile transmise de Comisia mixtă, era
filomaghiarismul unora dintre membrii ei, excelând pe această linie
italienii. 1 Adeseori ajungeau la Bucureşti, în 1941-1942, informaţii privind
lipsa de obiectivitate a italienilor. Printre documentele de acest fel, nota
SSI nr. 28463/16 septembrie 1941. Aceasta menţiona că la 4 septembrie
doi ofiţeri şi doi civili din cadrul Comisiei, italieni, au venit în inspecţie la
Aiud, oraş din teritoriul României, pentru a cerceta plângerile maghiarilor
din localitate împotriva autorităţilor române. Urmând tradiţia interbelică
a captării bunăvoinţei celor chemaţi să-şi spună părerea asupra realităţilor
transilvănene, fruntaşii ungari le-au organizat italienilor un banchet
prelungit, acasă la avocatul Muller Eugen; „În timpul mesei, pe la orele
23 - se menţionează în nota SSI - unul din cei doi civili şi servitorul
avocatului Muller Eugen au dus la automobilul Comisiunii o damigeană
cu vin şi un coş cu sticle înfundate de specialităţi, debitând, în timpul cât
le încărcau, injurii şi vorbe batjocoritoare la adresa autorităţilor româneşti
[... ] Repetatele vizite pe care această Comisie le face la Aiud, îndeosebi
însă faptul că descinde la iredentistul ungur Muller Eugen, au provocat o
vădită îngrijorare în cercurile româneşti. [... ] Intelectualii români din Aiud
se întreabă dacă asemenea Comisiune, care se pretează să primească diferite
daruri, poate rezolva obiectiv diferendele româno-maghiare. Intelectualitatea
românească aşteaptă ca Puterile Axei să fie sesizate de această stare de lucruri
şi să procedezee la schimbarea reprezentanţilor lor care au intrat în legături
prea familiare cu iredentiştii unguri din România." 2 Era pentru a doua oară
în 1941 când se înregistra filomaghiarismul italienilor din Comisia mixtă,

108
 ROMÂNI ŞI UNGURI

în aceeaşi localitate, Aiud. Tot SSI anunţase în vară - nota 26273/31 iulie
1941 - că, după o cercetare a plângerilor ungureşti, „Maiorul italian a atras
atenţia conducătorilor români că [... ] este absolută nevoie de o destindere
între unguri şi români şi se impune o convieţuire paşnică, argumentând că
în teritoriul cedat fiind mai mulţi români, pentru fiecare ungur din Ardealul
necedat pot suferi zece români din cel cedat. Din atitudinea maiorului italian
s-a observat că [... ) susţine din toată puterea interesele ungurilor [subl.n.] ." 3
Guvernul de la Bucureşti a adus la cunoştinţa guvernelor Puterilor Axei, pe
cale diplomatică, lipsa de obiectivitate a unor reprezentanţi ai acestora, şi a
obţinut satisfacţie. SSI consemna, la 3 octombrie 1941, înlocuirea delegatului
italian în Comisie, maiorul Passanini. Faptul a produs „consternare în
cercurile ungurilor din Aiud, care îl primiseră deseori pe Passanini." Dar - se
scria în nota SSI - „Trufaşii unguri speră[ ... ] că vor şti să atragă de partea lor
pe succesorul lui în Comisie." 4•
Ungaria şi-a arătat deplinul dispreţ faţă de România, trimiţându-şi
demonstrativ în Comisia italo-germană pe unul dintre cei mai cunoscuţi
vinovaţi pentru crimele în masă din 1940. Odată cu defecţiunea italiană
din 1943 - înlăturarea lui Mussolini - Comisia a rămas formată numai din
ofiţeri germani. Îi erau ataşaţi atât ofiţeri maghiari, cât şi români. Printre cei
trimişi de Guvernul de la Budapesta a fost şi stegarul Wass Albert, în iarna
lui 1944. Faptele acestuia fiind foarte cunoscute în România, Secţia a II-a a
Marelui Stat Major român a fost solicitată să facă o cercetare. Deasemenea,
locotenent colonelul Virgil Bichiceanu, unul din reprezentanţii României pe
lângă Comisie, a avut o investigaţie proprie, soldată cu un raport în aprilie
1944; se referea atât la violenţele antiromâneşti generate de Wass Albert,
cât şi la cărţile incitatoare pe care acesta le scrisese. „Parcurgând o parte din
scrierile contelui Wass - se menţiona în raport -, am constatat în cursul
lor o narare mai mult decât tendenţioasă, uneori chiar falsificată, a unor
întâmplări trecute, prezentarea în lumină cât se poate de urâtă a românilor,
[... ],rezultând dintr-o nestăpânită ură de rasă şi de clasă." Bichiceanu dă apoi
exemple din volumele Titkzatoros ozbak (Cerbul misterios), publicat în 1941;
Farkasverem (Groapă de lup), 1935; Csaba, 1940; Mire afdk megnonek (Pe
când vor creşte pomii), 1942; A Kastely drnyekjban (În umbra castelului),
1943. Până în 1944, Wass Albert publicase 12 volume. „Scrierile stegarului
Wass explică în întregime starea de spirit a ungurilor faţă de românii din
Ardeal, deoarece aceste scrieri nu pot avea alt rezultat şi scop, decât îndârjirea
la extrem a ungurilor contra a tot ce este românesc." Numirea lui Wass pe

109
PETRE ŢURLEA

lângă Comisie era considerată un afront la adresa României. Bichiceanu

anunţa: „Pentru noi, ofiţerii români, nu va fi posibil să stăm la aceeaşi masă
cu acest domn." Superiorul lui Bichiceanu, locotenent colonelul Ioan Enescu,
la 18 mai 1944, raporta că a transmis concluziile acestuia, şefului Comisiei de
ofiţeri germani, colonelul V. Kenschitzi; acesta l-a atenţionat pe Wass Albert
asupra situaţiei creată, iar „delegatul maghiar s-a scuzat, spunând că nu a
scris decât ceea ce a auzit de la alţii şi că nu personal ar fi avut acele impresii
defavorabile românilor". Şeful Comisiei îşi anunţa intenţia de a interveni
pentru înlocuirea lui Wass. Bichiceanu revine, la 25 mai, îmbogăţind
informaţia deja transmisă MStM, prin prezentarea unui alt volum al lui
Wass Albert,jonnek! (Vin!): „Cartea contelui Wass este un monument de
ură încă nemaiîntâlnit de mine în literatura nici unui popor din lume, ură
bolnavă, sadică, revoltătoare. În acelaşi timp, trebuie să o consider ca o culme
a îndrăznelii, să scrii astfel de lucruri după calvarul expulzărilor, după baia
de sânge de la Marca, Ip, Trăznea, după schingiuirile şi omorurile săvârşite
uneori în delir, de Armata Maghiară, poate, chiar sigur din îndemnul unor
confraţi ai contelui Wass, şi după arestările în masă a românilor din Ardealul
cedat." Într-un alt raport, tot din mai 1944, către MStM, se menţionează şi
faptul că Wass Albert a cerut arestarea unor români din comuna Sucutard,
şi chiar a asistat la execuţia lui Iosif Moldovan şi a lui Ioan Câţ, la Ţaga, pe
23 septembrie 1940. Înştiinţat şi el, ministrul de Externe român, Mihai
Antonescu, a cerut o intervenţie fermă a ministrului plenipotenţiar al
Bucureştilor la Badapesta, Eugen Filotti; intervenţia a avut succes, Wass fiind
înlocuit cu locotenentul Simodi. 5
Puterile Axei au vrut să dea României impresia că, prin comisiile şi
subcomisiile de anchetă, s-au aplecat cu seriozitate asupra acţiunilor
ocupantului Transilvaniei de Nord-Est, şi că au intenţia de a le stopa. În această
tentativă se înscrie întrunirea de la Miinchen din 16-18 mai 1941, a membrilor
tuturor comisiilor mixte de control. Cei mai importanţi participanţi au fost
miniştrii plenipotenţiari Roggeri, al Italiei, şi von Biilow, al Germaniei. Erau
de faţă şi câte un reprezentant de la legaţiile germane şi italiene din Bucureşti
şi Budapesta. Consulul general al Germaniei în România, Windecker, l-a
informat pe diplomatul român G. Davidescu, asupra celor discutate, imediat
după terminarea întrunirii. Preciza că, sprijinindu-se pe datele ce-i fuseseră
furnizate de Ministerul Afacerilor Străine român, făcuse o amplă expunere
asupra modului în care România şi Ungaria aplică recomandările pe care
Puterile Axei le făcuseră la 2 decembrie 1940 şi 3 ianuarie 1941. Insistenţa

110
 ROMÂNI ŞI UNGURI

cea mai mare se făcuse asupra punctului privindu-i pe expulzaţi şi refugiaţi;

se recomanda ca aceştia să fie reprimiţi la căminurile lor şi să fie despăgubiţi.
Se constata că Guvernul Ungariei n-a făcut nici cel mai mic pas în această
direcţie. Din contră, a luat o serie de măsuri care au agravat situaţia Era
indicată, în acest sens, Ordonanţa nr. 1440, reglementând chestiuni de drept
în legătură cu situaţia bunurilor imobile şi amestecul brutal în treburile
Bisericii Ortodoxe, prin crearea unei biserici ortodoxe de limbă maghiară,
condusă de un preot ucrainian filomaghiar, Popoff Se constata, în acelaşi
timp, că în opoziţie cu situaţia din Transilvania de Nord-Est, în România
ungurii sunt organizaţi pe bază etnică şi se bucură de toate drepturile. Având
în vedere insistenţa Puterilor Axei de a se pune capăt relatărilor din presa
scrisă şi de la radio privind atrocităţile maghiare (conform punctului 2 al
Notei verbale din 2 decembrie 1940), la întrunirea de la Mi.inchen România
a fost acuzată, din nou, că nu a respectat această prevedere. De remarcat,
însă, replica lui Windecker: atâta timp cât Guvernul Ungariei nesocoteşte
cu totul recomandările Puterilor Axei, creând în teritoriul cedat o situaţie de
condamnat, presa din România caută a da opiniei publice cel puţin satisfacţia
de a vorbi despre aceste stări de lucruri."
Un raport asupra întrunirii de la Mi.inchen transmitea, la 25 mai 1941,
căpitanul Valerian Popescu, ataşat român pe lângă Comisia italo-germană.
Remarca faptul că toţi membrii comisiilor s-au plâns de „lipsa de concurs
şi recalcitranţa autorităţilor şi Guvernului maghiar". De altfel, Guvernul
de la Budapesta ceruse desfiinţarea comisiilor, cerere neacceptată nu doar
de către România, ci şi de Axă. Din contră, s-a hotărât mărirea numărului
personalului acestora. De remarcat faptul că reprezentantul la Întrunire cu
cel mai înalt grad al Axei, maiorul Dehmel, care la începutul activităţii sale
în Transilvania avusese o atitudine filomaghiară evidentă, în mai 1941 „a
îmbrăţişat în întregime cauza românilor din teritoriul cedat".7
Pe ansamblu, controlul Puterilor Axei nu a adus nici o ameliorare a situaţiei
românilor din Transilvania de Nord-Est. Două erau cauzele: îndârjirea
tenace cu care Budapesta îşi urmărea planul de maghiarizare a Transilvaniei
de Nord-Est; poziţia duplicitară a Berlinului şi Romei, autoarele Diktatului
de la Viena, care afişau imparţialitatea, dar, în practică urmăreau întărirea
rezultatului acelui Diktat.

111
PETRE ŢURLEA

*
După primul val de represiuni la adresa românilor din Transilvania de
Nord-Est, din septembrie-octombrie 1940 - desfăşurate cel mai adesea
haotic, sub patronajul Guvernului de la Budapesta dar din iniţiativa unor
unităţi militare ori chiar a civililor unguri - autorităţile maghiare au început
o acţiune metodică, în cele mai diverse planuri, vizând maghiarizarea deplină
şi rapidă a regiunii. Maghiarizarea trebuia să ducă la schimbarea radicală
a raportului numeric dintre români şi unguri. În 1941 a fost organizat un
recensământ „ştiinţific'', pentru a se constata această schimbare.
Din toate planurile în care s-a acţionat, în cel bisericesc se putea duce la
consecinţele cele mai grave pentru români. Biserica fusese şi era în continuare
stâlpul esenţial în menţinerea românismului. Aceasta conserva solidaritatea
de grup a românilor, le păstra individualitatea etnică, conştiinţa de neam şi
limba. În plus, era singura instituţie românească la nivelul întregii regiuni
cedate. Toate acestea au generat lovituri majore şi foarte diversificate,
permanente; prigoana Bisericii româneşti (sub ambele rituri) a fost la
intensitate maximă atât în timpul administraţiei militare, cât şi în timpul
celei civile începută în decembrie 1940.
Principalele metode folosite pentru diminuarea puterii Bisericii
româneşti au fost: dărâmarea, profanarea, închiderea, transformarea unora
dintre lăcaşurile de cult şi a caselor parohiale; alungarea foarte multor
preoţi; trecerea forţată a unor români la bisericile maghiare; confiscarea
proprietăţilor bisericeşti româneşti; înfiinţarea unor biserici pentru români
cu limba de oficiere a serviciului religios maghiară, de rit unit sau ortodox.
Toate acestea se regăsesc în notele şi rapoartele SSI, ale consulatelor româneşti
de la Cluj şi Oradea. Cel mai bine prigoana este reliefată chiar de slujitorii
bisericilor româneşti, aşadar primii afectaţi şi, prin urmare cei mai buni
cunoscători ai ei. Nenumărate declaraţii ale reprezentanţilor ortodoxiei şi
greco-catolicismului - de la preoţi de ţară la episcopi - au fost făcute şi s-au
păstrat ca mărturii de necombătut.
În Transilvania de Nord-Est existau, în momentul Diktatului de la Viena,
1 369 parohii româneşti, ortodoxe şi unite, cu eparhii la Oradea, Cluj, Sighet,
Baia Mare, Satu Mare. Mihai Fătu 8 , bazându-se dominant pe documentele
strânse la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, face o prezentare exactă
a bisericilor dărâmate, devastate şi pângărite în timpul ocupaţiei horthyste.
Cele mai multe acţiuni distructive au avut loc în perioada septembrie
1940-februarie 1941. Au fost dărâmate bisericile din Vârghiş, Sân-Martin,

112
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Racoşul de Sus, Biborţeni, Mărtiniş, Ocland - toate din judeţul Odorhei;

Boroşneul Mare, Crăciunel, Căpeni, Comolău - din judeţul Trei Scaune;
Sălard- judeţul Bihor; Borsec, Ditrău - judeţul Ciuc; Pănet - judeţul Mureş.
Se vor adăuga bisericile din Doboşeni - Odorhei; Biborţeni - Trei Scaune.
Alte 38 biserici româneşti au fost devastate şi deteriorate; băncile şi cărţile
sfinte au fost incendiate, crucile împuşcate, s-a furat material de construcţie,
pe pereţi au fost scrise injurii la adresa românilor. Altele au fost transformate
în depozite, săli de sport ş.a.m.d. Au fost desfiinţate peste 30 de parohii şi mai
multe protopopiate. 9 S-a ajuns chiar ca asupra unei biserici, aceea din Belini,
Judeţul Trei Scaune, să se tragă cu tunul.
Cazurile cele mai cunoscute ale unor preoţi români asasinaţi, sunt cele
ale lui Traian Costea (Trăznea), Aurel Munteanu (Huedin), Andrei Bujor
(Mureşenii de Câmpie) - toţi ortodocşi. De altfel, pe ansamblul regiunii
ocupate, furia s-a îndreptat mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe. Pe lângă
asasinate, foarte mulţi preoţi români au fost bătuţi în public, schingiuiţi,
alungaţi; s-a ajuns până la ierarhi precum episcopul Popovici din Oradea. 10
La oglinda prezentată de Mihai Fătu se pot aduce foarte multe alte fapte,
consemnate în declaraţiile reprezentanţilor bisericilor.
La PCM au ajuns mărturiile foarte multor preoţi maltrataţi şi alungaţi
din Transilvania de Nord-Est în 1940 şi 1941. Puţine sunt cunoscute deja -
precum aceea a preotului Emil Găenariu din Nuşeni, sau a preotului Traian
Pop din Baciu, Cluj. 11 Sunt de reluat. De asemenea, cele apărute într-o revistă
serioasă, „Misiunea", dar cu circulaţie foarte restrânsă. Şi o parte din unele
care se găsesc, încă, doar în arhive. Toate demonstrează unitatea de acţiune a
ocupantului maghiar; desfăşurarea samavolniciilor cu înverşunare, conform
unui plan şi pe întregul teritoriu al Transilvaniei de Nord-Est; demonstrează
faptul că scopul acestor samavolnicii era, în final, distrugerea românismului
în regiunea ocupată.
Preotul unit Iuliu Sonea, din comuna Gociu, raporta episcopului său cele
întâmplate după Diktatul de la Viena. Cu toate că populaţia românească din
comună nu a acţionat împotriva trupelor de ocupaţie, totuşi „a fost supusă
la cele mai grozave şi neînchipuite acte de teroare şi barbarie, fără deosebire
de rang şi clasă socială. Furia dezlănţuită s-a manifestat îndeosebi asupra
preoţimii noastre, cu convingerea că lovesc şi nimicesc centrul nevralgic
ai Neamului nostru, pe conducătorii fireşti, cei mai apropiaţi de sufletul
românesc." Deşi ameninţat, preotul a ales să rămână lângă credincioşii
săi; autorităţile au făcut tot posibilul pentru a se „descotorosi de persoana

113
PETRE ŢURLEA

indezirabilă a unui popă valah". Soldaţii unguri înarmaţi i-au înconjurat

casa; l-au arestat şi dus la Primărie. ,,Între baionete, am fost supus unui
interogatoriu, adresându-mi-se întrebări absurde ca «Mint vezeto ember
kell hogy tudja ki hozott haza fegyvert loszert es katonai folszerelest? Kinel
a kozseg ben volt es van most is civil fegyver? Ki lovoldozott ejszakankent
fegyverrel es direkt ralott a vasuti hidorsegre» [Fiind conducător, trebuie
să ştii cine a adus acasă puşti, muniţie, echipamente militare? Ce civili din
localitate au puşti? Cine a tras cu puşca şi a nimerit şeful gării?] Natural că
le-am răspuns că nu am cunoştinţă de toate acestea, pentru că nu aceasta este
chemarea mea [... ]. Pentru acest răspuns, după concepţia lor «îndrăzneţ»
mi-am luat răsplata, lovindu-mă cu patul armelor atâta timp până când au
văzut că am căzut pe o laviţă." La sfârşitul lui septembrie a fost bătut din nou.
Soldaţii unguri „m-au condus până în dreptul şcolii primare, unde m-au vârât
într-un colţ format de edificiul şcolii şi o casă veche [... ] M-au înconjurat în
văzul credincioşilor mei, ţinuţi la distanţă [... ] aceştia s-au urcat în arbori şi
pe acoperişuri ca să vadă ce vor face cu preotul lor. Aceasta s-a întâmplat în
ziua mare, adresându-mi din nou aceleaşi întrebări, la care le-am dat acelaşi
răspuns. Acolo nu m-au bătut. M-au condus la Primărie, între baionete, unde
din nou am fost interogat, după ce au fost îndepărtaţi din casă primarul,
soţia lui, copiii şi trecătorii de pe stradă. Au barat străzile aşa că am rămas
singur în Primărie cu investigatorii. Nici acum n-am putut să declar altceva
[... ]Atunci s-au înfuriat şi mi-am primit răsplata încăpăţânării mele mai din
plin şi mai abundent ca la prima ocazie[ ... ] Mi-au învineţit spatele şi şalele."
Casa preotului a fost perchiziţionată şi răscolită. „Credincioşii şi familia
mea erau cu lacrimi în ochii şi înmărmuriţi de frică şi groază. N-au fost
lăsaţi să părăsească domiciliul pentru a-mi veni într-ajutor [... ] După aceste
învăţăminte trase natural, am plecat de acasă şi am stat ascuns trei săptămâni,
în care interval de timp veneam noaptea spre duminici şi sărbători şi serviam
Sf[ânta] Liturghie şi iar plecam." Revenit acasă în octombrie 1940, a fost
arestat la Beclean, „şi condus la postul de jandarmi, ţinut fără haine şi hrană
o jumătate de zi, afară împreună cu alţi intelectuali, ţărani şi meseriaşi din
Beclean şi din jur, de unde mai spre seară ne-au îmbarcat într-un autocamion
militar şi ne-au dus spre o destinaţie necunoscută, iar capătul călătoriei ne-a
fost intrarea în cetatea temniţă a celor mai vestiţi criminali şi făcători de rele,
unde am fost internat timp de 11 zile, în condiţiuni inadmisibile [... ] După
eliberare am fost somat că tot a doua zi să mă prezint la postul de jandarmi
din Beclean, pentru a mă insinua." Preotul credea că ungurii voiau „să-mi

114
 ROMÂNI ŞI UNGURI

zdruncine şi să-mi nimicească moralul, după ce mi-au nim1c1t aproape

fizicul, ca îngrozit să iau plaiul. [.„] Facă bunul Dumnezeu ca suferinţele,
durerea, lacrimile şi sângerarea acestui Neam să fie ca o jertfă adusă la Altarul
Neamului, pentru călăuzirea lui la un destin mai bun, mai fericit." Iuliu Sonea
era convins că are o misiune, pentru care cerea sprijinul episcopului „în opera
de ajutorare şi de ocrotire a acestui Neam." 12
La 14 octombrie 1940, un alt preot greco-catolic, Traian Pop din
comuna Baciu, scria şi el episcopului. A fost nevoit să lipsească din parohie
„nemaiputând îndura batjocurile ungurilor din această comună, săvârşite
faţă de mine şi elementul românesc". Prezenta unele din acţiunile violente ale
maghiarilor. „ 1. Când au ocupat armatele ungare Clujul, notarul şi primarul
comunei au îmbătat vreo SO ticăloşi, cari în toiul manifestaţiei au spart
ferestrele ziua pe la casele tuturor românilor. 2. În seara aceleiaşi zile, feciorii
comunei, cari sunt catolici, au umblat prin comună în bandă de 20-30 inşi,
spărgând uşi, ferestre, porţi, garduri, ţigle de pe case etc. A fost o noapte
infernală, cum eu nu am mai pomenit. 3. De atunci până în prezent, românii
fiind îngroziţi şi speriaţi, stau ascunşi prin cucuruzuri, grajduri, poduri de
casă sau fug în păduri. Pe care îi prind noaptea acasă, îi scot ungurii afară şi-i
bat până cad jos ameţiţi. N-au cui se plânge, pentru că toate acestea se fac
la îndemnul autorităţilor comunale şi al Armatei. [... ] La Baciu, nimeni nu
doarme decât îmbrăcat, gata să fugă. Jandarmii cu arme se plimbau pe drum.
La poarta vecinului meu [... ],stăteau peste 40 de inşi, dintre care s-au desprins
vreo 6-7 şi au intrat în curtea lui Tăuţan Ioan Blaga. Au intrat în casă după ce
i-au spart lucrurile din curte. Locuitorul sus amintit s-a urcat în pod. Ungurii
după el. Ce a urmat e o grozăvie Am auzit strigăte de durere, izbituri şi în
urmă linişte." Mai mulţi vecini unguri au intervenit, dar au fost ameninţaţi
cu împuşcarea. „De aici au mers la Pop Vasile Sole. l-au spart poarta, uşa şi au
intrat în casă. L-au bătut pe el, pe fiul lui, pe soţia şi fiica sa, căreia i-au tăiat
venele de la mână, încât nu şi-a putut opri sângele. Se aud strigăte în fiecare
seară, de crezi că Infernul şi-a deschis porţile. Au fost bătuţi până acum vreo
20 români, unii aşa de crunt că nu vor fi oameni sănătoşi niciodată; frica i-a
cuprins pe toţi, încât crezi că nu eşti în sat cu oameni normali, ci la casa de
nebuni. Nu pot să descriu jalea, durerea şi disperarea poporului. Când vine
noaptea, parcă vine judecata din urmă." Nişte vecini unguri l-au salvat Într-o
noapte pe preot în faţa agresorilor. „6. Au aruncat cu pietre asupra bisericii.
7. Nu e seară lăsată de la Dumnezeu ca ungurii să nu pătrundă în casa cuiva.
Dacă nu găsesc pe nimeni în casă ca să-l poate bate, sparg tot ce găsesc, pe

115
PETRE ŢURLEA

urmă pleacă în altă parte. 8. În Suceag, judeţul Cluj, [... ],se petrec aceleaşi
lucruri ca în Baciu. Norocul lor constă în faptul că satul lor e mai aproape de
pădure. Şi acolo au intrat prin case, i-au bătut şi schingiuit pe români. 9. În
seara zilei de 12 octombrie, au intrat în casa cantorului Lăpuşan Ioan vreo 20
unguri şi 6 soldaţi. I-au bătut pe toţi ai casei cari n-au putut fugi pe fereastră.
Tatăl lui Ioan Lăpuşan, fiind om bătrân de vreo 70 de ani, punându-şi mâna
pe cap, i-au tăiat-o cu sabia, în aşa fel că însăşi doctorii din Cluj au zis că nu
va mai putea prinde cu ea nimic. Această ispravă a săvârşit-o viteaza Armată
ungurească. Acestea sunt numai câteva cazuri din cele multe petrecute timp
de o lună în comunele Baciu şi Suceag. [... ] Bătăile se ţin lanţ. Bătrânii, femeile
şi copiii plâng şi se ascund. Bărbaţii în putere fug în pădure. Ţipete şi răgnete
se aud în fiecare seară de la distanţă mare, parcă însuşi Iadul e pe pământ."
Mulţi români vor să se sinucidă. De remarcat faptul că, preotul Traian Pop
scria că pentru toate acestea are martori atât români, cât şi unguri. 13
La 30 octombrie 1940, preotul din comuna Nuşeni, Emil Căienariu,
scria şi el episcopului unit: Soldaţii unguri au intrat în casa parohială, au
distrus tot ce au găsit, au bătut preoteasa şi preotul. ,,Îmbrâncit fiind, mă
lipesc de peretele casei şi îmi aşează baioneta în burtă, zicând că mă spintecă
[... ] Strigă la mine să ies afară; îndată ce fac un pas de la perete, încep a mă
lovi cu picioarele şi cu patul puştii. M-au scos din casă tot bătându-mă, până
ce am ieşit din curte, iar de aici au spus să plec cu ei prin sat, vărsând din
gură veninul vorbelor murdare şi toate epitetele ştiute de ei ... Mi-a fost sete,
în urma zdruncinăturii externe şi interne; am cerut apă de la un credincios
şi n-a lăsat soldatul ce era lângă mine să-mi dea apă. Ajungând în dreptul
unei fantâni ce era lângă drum, au spus că mă vor arunca în ea. Purtându-mă
înaintea lor la fiecare casă unde erau unguri şi cu cari se întâlneau se interesau
despre faptele şi activitatea mea, precum şi raporturile sociale ce le-am avut
cu ungurii din sat. Neaflându-se nici o persoană să mărturisească vreo vină
asupra mea, după vreo 4-5 ore de batjocură şi hulă pe uliţele satului, intervin
cinci unguri din comună să mă lase liber că n-am făcut nimic rău şi n-am
vătămat pe nimenea. În zadar e rugămintea lor." Până la urma, preotul a
fost eliberat pentru că, i s-a spus, soţia sa ştia ungureşte. „După câteva zile
au venit jandarmii la locuinţă, spunamdu-mi ce să vorbesc credincioşilor: să
înveţe ungureşte cât mai repede, căci altfel nu e bine de mine; să pomenesc la
Sf[ânta] liturghie pe Regentul Horthy al Ungariei cu toate titlurile, aşa cum
e scris pe fotografia lui, nu româneşte, ci ungureşte. [... ] Altă dată au venit iar
jandarmii[ ... ], şi mi-au spus să învăţ ungureşte, iar dacă nu-mi convine să trec

116
 ROMÂNI ŞI UNGURI

în România." În mai multe rânduri, soldaţii unguri i-au interzis preotului

să meargă la biserică pentru a oficia slujba divină. Apoi, au mers la locuinţa
acestuia şi au ameninţat: „Alo nevastă, nu ştie bărbatul ungureşte; să înveţe
sau să plece." Alt episod pe 12 octombrie: „Bande de unguri civili însoţiţi de
1-2 soldaţi au plecat pe la casele locuitorilor români trezindu-i din somn;
i-au scos afară din casă şi i-au bătut. Dintre aceşti bătăuşi, unii au zis că ce
crede preotul român că va rămâne numai cu ce a fost bătut; trebuie să mai
primească bătaie. [... ] Ungurii din sat fiind reformaţi au zis şi zic şi în prezent
că ce folos are preotul românesc, că s-a rugat atâta la Dumnezeu să nu vină
unguri în Ardeal, că Dumnezeu tot nu l-a ascultat. Şi spun că eu am făcut
rugăciuni şi liturghii contra lor şi spun mereu o mulţime de hule şi batjocuri
la adresa mea şi chiar a Bisericii. În ziua de 26 octombrie m-am dus la preotul
reformat, rugându-l să-mi spună că pot sta liniştit în comună sau nu. [... ]
Mi-a răspuns să plec vreo două săptămâni căci, deşi n-am făcut rău la nimeni,
ajunge faptul că sunt preot conducător de popor. [... ] Întreaga familie, nici
odihnă nici mâncare nu are." Datorită tuturor acestor lucruri, preotul Emil
Căienariu cerea învoire episcopului să treacă în România. 14
O primă prezentare mai largă a situaţiei clericilor şi credincioşilor
greco-catolici o face, la 12 noiembrie 1940, protopopul Iosif Pop, delegat
mitropolitan, într-o scrisoare către episcopul Iuliu Hossu, la Cluj: „După
ce în satele mici şi unde credincioşii noştri trăiesc amestecaţi cu cei de alte
confesiuni, sunt presiuni ca să treacă la vreo confesiune majoritară, până
atunci în parohii cu populaţie covârşitoare sau curat românească, în regiuni
mai apropiate de cele locuite de maghiari, autorităţile militare fac totul ca
enoriaşii noştri să se învoiască să treacă la Episcopia de Hajdudorogh. La
Voşlobeni, cu aproximativ 1 200 credincioşi greco-catolici, la 28 septembrie,
27 octombrie şi 3 noiembrie, în adunările generale, i-au invitat să ceară
alipirea la Hajdudorogh. Au refuzat. Au fost închişi 46 credincioşi, acum
sunt eliberaţi, dar au fost expulzaţi şase inşi. [... ] Preotul Avisalon Costea
a fost suspendat din serviciu de către autorităţile militare. La Mureş-Izvor,
cu vreo 430 credincioşi, au fost închişi mai mulţi credincioşi, dar în prima
zi, când intimidaţi au semnat alipirea la Hajdudorogh, au fost eliberaţi. La
Hodoşa-Ciuc, cu peste 900 credincioşi, după ce în două rânduri s-au opus
alipirii, la 10 noiembrie i-au adunat jandarmii pe toţi la şcoală şi li s-a spus
că de acolo, nu pleacă până nu semnează unde vor să aparţină. Cei cari, însă,
semnează pentru Blaj sau Cluj până miercuri vor fi daţi peste graniţă. De
teamă, au semnat pentru Hajdudorogh, dar au plâns cu hohot cu toţii şi

117
PETRE ŢURLEA

nu ştiu încotro să ia. La Bicaz-Chei, cu 3 OOO credincioşi, preotul Teodor

Cândea, la 3 noiembrie, a fost scos din biserică de către jandarmi şi expulzat.
În vecinătate e Dămucul, tot cu 3 OOO credincioşi; preotul e refugiat. Aici,
cei 6 OOO credincioşi sunt fără preot. Preotul din Miercurea Ciucului, lsidor
Vlad, şi cel din Gheorgheni-Joseni, Gheorghe Boeriu, au fost expulzaţi. Vă
rog excelenţă să binevoiţi a le aduce la cunoştinţă Excelenţei Nunţiaturi din
Budapesta, ca atunci când se vor fixa satele cari urmează să aparţină Episcopiei
de Hajdudorogh să aibă icoana fidelă despre situaţie şi să ştie cum s-au stors
aşa numitele scrisori de alipire. Vă rog să faceţi cu toată graba, ca Nunţiatura
să fie informată din timp.'' Scrisoarea era expediată din Marosvasarhely
(Târgu Mureş). 15
Urmează multe astfel de rapoarte şi scrisori ale unor preoţi greco-catolici
către superiorii lor. Într-o ordine cronologică, la 25 noiembrie 1940, preotul
Victor Gergelyi, din Gyergyotălgyes, Oficiul parohial greco-catolic Tulgheş
Ciuc, scria Ordinariatului episcopesc din Cluj: „În parohia Ghergyotălgyes
Csikmegye din tractul protopopesc Gyergyszentmiklos se petrec lucruri cu
adevătat jalnice pentru biserică. Mai zilele trecute am primit de la Primărie
un vraf de hârtii, vreo treizeci la număr. Procese verbale despre trecerea mai
multor familii de la religiunea gr[eco]-cat[olică] la cea rom[ano]-cat[olică].
Numărul celor trecuţi este de 115 suflete. Răul nu s-a curmat aici. Au
mai fost chemate încă vreo zece familii de români tot pentru a trece la
rom [ano-cat [oli că]. Şi, oamenii sunt siliţi. De frică şi de teamă de a nu-şi irosi
ce amar au strâns o viaţă întreagă, trec. Li s-a spus verde în ochi: sau treceţi
la religia rom[ano]-cat[olici], ori treceţi în România. Deci, nu se ţine seama
de conştiinţa de libertatea oamenilor. Eu nu am putut şi nu pot protesta. Şi
aşa, n-ar avea rezultatul dorit. În vremurile acestea de schimbări este aşa de
greu. Te pot lua oricând de acasă şi duce oriunde. Cazuri s-au mai întâmplat
în acest sens. Nici de apărat, nu te poţi apăra.'' 16
La 28 noiembrie 1940, în Cancelaria Episcopiei din Cluj, făcea o
declaraţie preotul Capoţi Grigore din comuna Joseni-Alfalu, judeţul Ciuc:
„După 2-5 săptămâni de la intrarea trupelor maghiare în Ardeal s-a dat
vestea, în comuna noastră şi în jur, că toţi românii de religie greco-catolică,
cari nu vor trece de bună voie la religia romano-catolică, vor fi daţi peste
graniţă în România. Auzind aceasta, populaţia s-a speriat şi a început a trece
la religia romano-catolică. Până acum au trecut peste 500-600 credincioşi,
nemairămânând până azi decât vreo 11 O credincioşi în religia greco-catolică.
Toţi cei trecuţi şi-au exprimat dorinţa de a reveni în religia în care au trăit

118
 ROMÂNI ŞI UNGURI

pana acum. Se zvoneşte că dacă toţi vor trece la romano-catolicism nu

vom mai primi averea bisericii greco-catolice, şi ea va trece în dreptul celei
romano-catolice, nemaiavând de azi înainte nici un drept acolo." Şi întreba
pe episcop ce are de făcut. 17
Pe linia urmărită în întreaga Transilvanie de Nord-Est, autorităţile maghiare
au cerut modificări şi la stilul arhitectonic al bisericilor greco-catolice
noi, care era asemănător celui ortodox. Un astfel de caz îl semnala, la 30
noiembrie 1940, preotul Emil Stanislav din Nezăărmenyes - Ormeniş. Aici,
biserica fusese terminată în 1939. Preotul român a primit o adresă din partea
Notariatului maghiar, cu ordinul de a-i schimba stilul. La 8 decembrie 1940,
din Izvorul Mureşului, preotul Emil Colceriu anunţa Episcopia din Cluj că
majoritatea elevilor greco-catolici români din comună fuseseră înregistraţi
ca maghiari; ca urmare, nu s-a mai admis o secţie română în şcoală. O altă
scrisoare din aceeaşi zi, a aceluiaşi preot, menţiona: „Populaţia românească
de religiune greco-catolică din această parte a Ţării [... ] a fost silită să treacă
la Episcopia de Hajdudorog [... ] Populaţia este foarte neliniştita pe această
temă." Unii au spus că, dacă nu se va reveni, vor trece la sectanţi. Preotul cerea
ajutor episcopului, pentru „a rămâne tot aşa cum a fost, cu limba liturgică
românească, în caz contrar populaţia românească de pe aici se va împrăştia
în toate părţile." 19 Presiuni asupra bisericii erau invocate şi de preotul Iosif
Iacob din Bilbor, inclusiv cererea de a introduce limba maghiară în slujbă.
La 9 decembrie, delegatul arhiepiscopal anunţa că-l va ruga pe prefect „să
binevoiască a mai stâmpăra zelul acestor atotputernici, cari mâine poimâine
ne vor face ei cărţi rituale după cari să servim." Ruga pe episcop să aducă la
cunoştinţă toate acestea ministrului cultelor, „ca să-i pună la punct pe aceşti
domni, cari trec atât de mult peste atribuţiunile lor." 20 Iosif Pop nu ştia, sau nu
vroia să creadă că politica opresivă la adresa bisericilor româneşti era dirijată
chiar de Ministerul Cultelor de la Budapesta.
Şi de la începutul lui 1941 s-au păstrat declaraţii în acelaşi sens ale clericilor
greco-catolici. Episcopului Iuliu Hossu i se scria despre evenimentele
dramatice petrecute în comuna Arpasteu Branişte, judeţul Solnok
Doboka-Someş, la sfârşitul lui decembrie 1940; semnau mai multe zeci de
români în frunte cu preotul. Autorităţile maghiare au confiscat localul şcolii
confesionale, clădit de români, care era folosit şi la evenimente culturale.
Clădirea a fost dată spre folosinţă leventiştilor unguri şi organizaţiei „Kultur
Haz". Cum românii au cerut lămuriri, a doua zi de Crăciun, în timpul
liturghiei, 11 S români au fost chemaţi la Primărie. De faţă erau mai mulţi

119
PETRE ŢURLEA

ţărani unguri, jandarmi şi primarul Mora Pista, care „are o ură groaznică faţă
de români". Românii chemaţi la Primărie, „crema românismului din comună,
oameni de mare cinste şi hărnicie [... ],au fost încolonaţi pe două rânduri şi,
fără nici o întrebare, au fost bătuţi de către jandarmi cu pumnii şi cu palmele
peste capete, până când sângele le-a năpădit pe gură şi pe nas şi au fost
învineţiţi la ochi, buze, feţe, urechi. După această primă bătaie, au fost fiecare
în parte bătuţi din nou, rând pe rând, iar unora li s-a administrat şi al treilea
rând de bătaie." Primarul indica vina fiecăruia, majoritatea erau învinuiţi că
ar fi fost legionari. Profesorul Gheorghe Bezeriţa şi fostul primar Gheorghe
Avram, pentru că se împotriviseră confiscării şcolii confesionale; Macedon
Mălinaş „pentru că este un ronân care ţine fruntea sus şi este un harnic
gospodar"; Blaj Teodor „este fără vină, dar fiindcă se găseşte cu locuinţa lângă
biserică şi şcoală"; Gheorghe Neamţ „Fără nici o vină" ş.a.m.d. ,,În acest timp,
s-a terminat Sfânta Liturghie [la biserica greco-catolică], iar intelectualii
români auzind despre bătăile ce se întâmplă la Primărie, au intervenit pentru
încetarea acestui umilitor şi dureros act." S-au prezentat la Primărie cu ei
venind şi doi ţărani unguri. Primarul a promis că nimeni nu va mai fi bătut.
„Cu toate acestea, după plecarea intelectualilor, de la Primărie, au fost
chemaţi încă mulţi ţărani francaşi la «kihalgatisra» adecă la bătaie." Ca să
scape, unii au fugit prin comunele învecinate. „Toţi românii din acest sat
trăiesc sub teroarea bătăii". Semnatarii memoriului cereau episcopului Hossu
să intervină pentru retrocedarea şcolii confesionale; „Să nu mai fim conturbaţi
în cultul nostru religios creştinesc şi strămoşesc, cum s-a întâmplat a treia zi
de Crăciun. Ei s-au instalat în şcoala noastră confesională [aflată lângă]
biserica românească, au cântat şi au dansat, în timp ce noi eram la Sfânta
Liturghie"; pe lângă cei cinci învăţători unguri să se numească şi unul român,
comuna fiind majoritar românească; „Să se înceteze odată cu injuriile,
cântecele şi vorbele urâte la adresa Neamului nostru"; „Să se înceteze
instigaţiunile populaţiei maghiare contra românilor [... ], înlăturându-se
astfel teroarea şi fuga noastră, uneori chiar în miezul nopţii"; „Să fim
consideraţi şi noi oameni cu toate drepturile de viaţă, iar în oficial să fim
ascultaţi şi în limba noastră româaească"; „Să se înceteze cu bătăile neomeneşti
cari ni se administrează"; „Să se înlăture organele administrative rău
intenţionate şi cu duhuri de asuprire a populaţiei româneşti" 21 Tot Episcopiei
de la Cluj îi scria, la 9 ianuarie 1941, şi învăţătorul Ion Butnaru, din Bicazul
Ardelean, judeţul Ciuc. Prezenta situaţia bisericilor greco-catolice din judeţ:
„Credincioşii greco-catolici se află în comunele Bicaz, Tulgheş, Corbu,

120
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Hodoşa, Voşlobeni, Ghimeş în număr de peste 30 OOO. Atât credincioşii cât

şi conducătorii lor sufleteşti au luptat cu multe greutăţi. Unii au fose expulzaţi,
mulţi chiar de la Altar, cum a fose cazul părintelui Cândea de la Bicaz. Ale caz
de expulzare este părintele Avisalon Costea de la Voşlobeni. Unele biserici au
fose schimbate din locaş de închinăciune în ale scop. Astfel, biserica
gr[eco]-cac[olică] din Bicaz Centru, la data de 18 noiembrie 1940 a fose
transformată în cazarmă, iar biserica ortodoxă din Miercurea Ciuc în
magazie." Un agent străbate repetat comunele româneşti şi „forţează
credincioşii să treacă de la religia gr[ eco ]-cac[ olică] la religia
rom [ano ]-cac [o li că]. Astfel, în comuna Bicaz au trecut peste 400 credincioşi.
Aceia ce nu voiau să treacă au fose expulzaţi", Între ei şi învăţători. ,,În urma
expulzărilor, unele parohii au rămas fără preoţi. Avându-se în vedere că în
scările de lucruri actuale numai credinţa ne poate mântui, dacă se poate să fie
trimişi noi preoţi unde lipsesc. Aşa, în Bicaz, din cinci preoţi au rămas doi, iar
la Voşlobeni nici unul." Preoţii români nu mai au venituri. Credincioşii sune
forţaţi să se maghiarizeze, „trecându-i prin filiera romano-cacolicismului". 22
Preotul Gherasim Căpâlna din Simişna, Cluj, a putut expedia episcopului
Hossu abia la 17 ianuarie 1941, plângerea sa privind malcracarile la care fusese
supus în toamna lui 1940.23 Învăţătorul Ion Butnaru din Bicazul Ardelean
revine, la 19 ianuarie 1941, cu o scrisoare către episcopie, relatând amănunţit
atrocităţile suferite de greco-catolicii români din zonă: „Dragostea ce o am
înrădăcinată în suflec pentru Biserica noastră, pentru Şcoala noastră şi pentru
Neamul nostru a tresărit în faţa unor fapte ce se petrec în ţinutul Ciucului şi
le aştern discret pe hârtie, pentru a le şei şi Ex[ elenţa] Voastră.'' Înşira acţiunile
ungurilor împotriva românilor de la 13 septembrie 1940 la 6 ianuarie 1941.
„ 1. Încep cu groaznica moarte a părintelui Ilie Ţepeş la Dicrău, Ciuc în 13
septembrie 1940. 2. Curând după ocuparea teritoriului ardelean se încep
expulzările arbitrare. De pildă; Andrei Toplicean, Gavril Bocancea, Vasile
Scurtu ş.a., locuitori din Bicaz, a căror avere a fose sechestrată. 3. Învăţătorii
Simion Simon şi Trifea Emanuel din Bicaz, nevoind să semneze trecerea la
rom[ano]-caz[olici] au fose expulzaţi. Primul, cu coace acestea, a fose silit să
semneze că pleacă de bună voie, iar averea rămasă o donează Scatului maghiar.
4. Părintele Teodor Cândea de la Bicaz a fose ridicat de la altar şi expulzat.
Averea a rămas pe seama autorităţilor. S. Pe la mijlocul lunei noiembrie 1940
a apărut în comuna Bicaz un agent, care a început să forţeze pe românii
gr[ eco ]-cac[ alici] să iscălească trecerea la rom [ano ]-cac[ alici]. Astfel s-a ajuns
că în comuna Bicaz să treacă peste 400 credincioşi gr[eco]-cac[olici]. 6.

121
PETRE ŢURLEA

Metoda obişnuită a jandarmilor pentru orice articol de lege este maltratarea.

Aşa au fost grav maltrataţi românii Vasile Strâmbu, Gavril Strâmbu,
Alexandru Sioanca din Bicaz, din care cauză s-au şi refugiat în România. 7. În
ziua de 16 noiembrie 1940, învăţătorul director Nicolae Botnariu din Bicaz,
deoarece refuză a iscăli trecerea la rom [ana ]-cat [ol ici] sau trecerea în
România, este silit de acelaşi agent de maghiarizare de a preda averea şcolii
învăţătorului cantor Csibi Geza, neprimind nici până azi un proces-verbal de
precare. 8. În ziua de 18 noiembrie 1940, biserica gr[eco]-cat[olică] din
Bicaz-centru este evacuată şi preschimbată în cazarmă. Menţionăm şi faptul
că preotul rom[ano]-cat[olic], Bogacs din Bicaz, a intrat şi oficiat serviciul
religios în biserica gr[ eco ]-cat[ olică] română din Bicaz lvaneş, fără a avea
autorizaţie sau dezlegare din partea autorităţilor bisericeşti superioare. 10.
Bătrânii noştri cu plete retezate ca ale străbunilor daci sunt siliţi să-şi rundă
parul. [... ] 11. Autorităţile comunale din Bicaz refuză a elibera românilor
actele necesare, când nu ştiu ungureşte. 12. Biserica română ortodoxă din
Miercurea Ciuc a fost prefăcută în magazie. 13. Preotul român, gr[ eco ]-ca-
r[ alic] Avisalon Costea din Voşlobehi a fost expulzat.'' Unii funcţionari
români au fost concediaţi. În comunele româneşti sunt numiţi învăţători
numai unguri fără şcoală, nepregătiţi. Aceştia „pe copiii români îi învaţă că
românii sunt hoţi". Învăţământul se face numai în ungureşte. „Este o situaţie
tristă şi cu atât este mai tristă cu cât este mai nedreaptă. [... ] Faptele nu cer
vorbe, comentarii, ci o judecată imparţială, căci dreptatea nu poate fi decât
una." Se arăta convins că episcopul Hossu va face demersurile ce se impuneau. 24
Şi o scrisoare colectivă, către mitropolitul Alexandru Nicolescu de la Blaj,
trimisă din Subcetate, Ciuc, la 12 februarie 1941: „Din luna septembrie 1940
s-a început prigoana îndreptată contra românilor şi indignarea faţă de
atacurile aduse de barbarii de secui contra noastră, forţându-ne ca să trecem
cu toţii la religia rom[ano]-cat[olică] sau [la Episcopia de] Hajdudorogh.
Încă până la 1 ianuarie 1941, toate aceste maltratări au fost suportate cu mari
greutăţi de noi; cu începerea lunei ianuarie au continuat manifestările contra
românilor, bâtăndu-ne, ne tăia cămeşile de pe noi şi batjocorindu-ne în
modul cel mai barbar. Cu toate aceste barbarii nu s-au mulţumit, ci cu
începere de la 1 februarie 1941 au început la dărâmarea definitivă a tuturor
bisericilor româneşti ce se aflau în judeţele Odorheiu, Trei Scaune şi Ciuc. În
comuna Ditrău, prin zilele de 5-8 februarie a. c., au dărâmat şi împărţit
cărămidă cu cărămidă din Sfânta Biserică greco-catolică la secuii din comuna
Ditrău. Asemenea au procedat şi în comuna Borsec, astfel că până în prezent

122
 ROMÂNI ŞI UNGURI

au dărâmat cca 16-18 biserici româneşti, care sunt dărâmate definitiv,

observându-se că nici în Rusia Sovietică nu s-a procedat în aşa fel de barbarii,
[„.] Deci, umiliţi venim a vă ruga, Înalt Preasfinţia Voastră, a face intervenţiile
necesare, pentru salvarea acestui Popor bătut de soartă şi aruncat în mâinile
barbarilor şi hunilor." 25
Şi mai intense au fost acţiunile maghiare împotriva Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania de Nord-Est; autori erau autorităţile maghiare,
populaţia maghiară, reprezentanţii bisericilor maghiare. Rareori s-au
înregistrat şi încercări de ponderare. Peste tot, acţiunile au fost susţinute de
Armata ungurească. În anii '70 ai secolului XX, în condiţiile „comunismului
naţional", a fost estompată practica primei perioade a comunismului în
România de acoperire a informaţiilor privind atrocităţile maghiare din
Transilvania. Din ordinul conducerii PCR, Securitatea a adunat în arhiva sa, şi
concentrat în dosare speciale, documente relevante privind comportamentul
ungurilor în Transilvania de Nord-Est în timpul războiului. Pe baza acestora
se intenţiona un răspuns la adresa tot mai intensei propagande antiromâneşti
ce se ducea atât în Ungaria, cât şi în Occident. Dar, răspunsul a fost destul
de slab, cu volume sau articole doar în limba română, aşadar, fără ecou în
Occident. Şi cele mai multe documente revelatoare nu au fost aduse la
lumina tiparului. În această situaţie se aflau şi documentele ajunse la Arhiva
CNSAS - un dosar masiv al Consiliului Securităţii Statului, nr. 10479,
vol. 1, arhivat la 18 ianuarie 1972, purtând denumirea Documentar privind
problema culte şi secte; mai multe documente sunt strânse sub titlul Despre
suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului în urma Arbitrajului
de la Viena. 26 „EPISCOPIA ORTODOXA A MARAMUREŞULUI.
RAPORT. Despre suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului
în urma Arbitrajului de la Viena. Actul istoric şi arbitrar de la 30 august 1940,
pronunţat la Viena, a zguduit din temelii tânăra Eparhie a Maramureşului,
care în urma caracterului ei misionar a fost expusă celor mai violente lovituri
ale ungurilor. Data pronunţării acestui verdict, prin care a fost răpit întreg
teritoriul de jurisdicţie al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, l-a găsit
pe Prea Sfinţitul Episcop dr. Vasile Stan la postul său de veghe din Sighet,
împreună cu întreg Consiliul Eparhial, de unde cobora neîntrerupt în mijlocul
credincioşilor, semănând în sufletele acestora încrederea în Dumnezeu şi în
cârmuitorii destinului românesc, aşa cum s-a făcut chiar şi în ultimele zile
ale lunii august 1940, iar vizitaţiile canonice la Remeţi, Virismort şi altele, în

123
PETRE ŢURLEA

zilele cele mai grele, când războiul nervilor era în deplină desfăşurare şi când
toată suflarea din Maramureş era pe culmea disperării.
Consilierii eparhiari, cu episcopul în frunte, în primul moment au
întâmpinat rezultatul verdictului de la Viena cu hotărârea de a rămâne cu
toţii la posturile lor. Prea Sfinţitul episcop Vasile a încercat să ia legătura
telefonică cu ceilalţi doi chiriarchi ortodocşi ale căror eparhii erau, de
asemenea, deţinute de Prea Sfinţitul Nicola Colan al Clujului, şi Prea Sfinţitul
Nicolae Popovici al Oradei, pentru a se consulta în vederea unei hotărâri
identice; dar nu a fost cu putinţa. S-a încercat să se obţină legătura cu Sfanţul
Sinod şi cu Ministerul Cultelor pentru consultare în cauză, dar şi aceasta a
fost cu neputinţă. Astfel izolaţi, evenimentele ne-au surprins fără nici un
fond de rezistenţă materială şi fără nici o încurajare morală a Conducerii
Bisericeşti şi politice de atunci." Întregul personal al Episcopiei a refuzat să se
evacueze în România. „A treia zi după verdictul de la Viena, duminecă, 1
septembrie 1940, începuse teroarea străzii. Bande de unguri înarmate şi
nedisciplinate trecuseră rânduri Tisa, frontiera fiind numai la circa 800 metri
de reşedinţa Episcopală; şi începuseră teroarea, semnalându-se conflicte
serioase între puţinii gardieni rămaşi şi între aceste bande iresponsabile, dar
puse la cale de armate regulate ale ungurilor de peste Tisa. [... ] Cum ţinta
tuturor atacurilor ungureşti era mai ales Episcopia Ortodoxă a Maramureşului
în frunte cu episcopul ei chiar şi în timpurile normale [... ] se convoacă o
consfătuire a Consiliului Eparhiei." S-a hotărât ca episcopul să meargă la
Bucureşti, pentru a solicita intervenţii în susţinerea Episcopiei; este numit ca
vicar episcopesc protopopul Alexiu Lateş; preoţilor li se trimite o circulară,
„prin care sunt sfătuiţi să rămană la posturile lor, îndeplinindu-şi datoriile
duhovniceşti, nearătându-se ostili noilor stăpâniri, până la reglementarea
drepturilor bisericii din teritoriul răpit şi până la reîntoarcerea Prea Sfinţiei
Sale în Maramureş." Autorităţile maghiare au expulzat, până la I O ianuarie
1941, toţi consilierii eparhiari. De la Bucureşti episcopul s-a încadrat în
Delegaţia României condusă de Valer Pop, trimisă la Budapesta, intervenind
pentru Biserica Ortodoxă din teritoriul cedat. Aici, episcopul a fost informat
„de toate abuzurile, crimele şi orgiile săvârşite de bandele maghiare şi armatele
de ocupaţie, care au maltratat în mod barbar preoţimea şi enoriaşii, jefuind
altarele, pe altele profanându-le, izgonind preoţimea şi confiscând bunurile
acesteia; reşedinţa episcopală din Sighet a fost ocupată. Guvernul Ungariei a
interzis episcopului întoarcerea în Maramureş, fiind, astfel expulzat ca şi
episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Cei doi, împreună cu episcopul

124
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Nicolae Colan al Clujului înaintează Delegaţiei române la tratativele de la

Budapesta un memoriu privind drepturile Bisericii Ortodoxe Române din
teritoriul cedat. ,,În acest interval de timp, toată ura acumulată de cavalerescul
Popor Maghiar, cum îi place să se mândrească, s-a năpustit cu urgie mai ales
asupra centrului eparhial din Sighet. Reşedinţa episcopală a fost ocupată de
armată şi mobilierul ce l-au găsit în ea confiscat. Capela episcopală, ce servea
şi de biserică catedrală şi parohială, a fost demontată, crucile de pe reşedinţă
au fost doborâte cu focuri de mitralieră. Clopotele, armonioase şi scumpe ale
Episcopiei. au fost demontate din clopotniţă şi dăruite, cu concursul
catolicilor, drept recompensă pentru unele treceri la uniţi - la trei comune
ruteneşti, Remeţi, Virismort, Hirona de Sus din Maramureş. Toate bunurile
şi înzestrările Episcopiei din Sighet şi din Eparhie au fost sechestrate, ocupate
şi confiscate. Părinţii sufleteşti ai satelor, preoţii ortodocşi, au fost batjocoriţi
în chipul cel mai neomenos, unii maltrataţi şi închişi şi aproape toţi alungaţi.
În judeţul Maramureş şi Sălaj n-a mai fost tolerat nici unul. În judeţul Satu
Mare abia mai rezistă câţiva. Această situaţie demonstrează, mai limpede
decât orice, dezastrul dureros al Eparhiei Ortodoxe Misionare a Maramu-
reşului. Tendinţa mărturisită era să facă tabula rasa din tot ce stăpânirea
românească a creat în timp de 20 de ani." Erau date citate din rapoartele
preoţilor şi credincioşilor ortodocşi privind comportamentul ungurilor. Ele
„sunt oglinda fidelă a intolerantţei ungurilor şi dovedesc realitatea faptelor
săvârşite de ocupanţii unguri, cu toate silniciile, în special faţă de Biserica
Ortodoxă, ale cărei slujitori şi Sfinte Altare au suferit un adevărat martiriu."
În represiune s-au antrenat şi clericii unguri. Unul din ei, preotul romano-ca-
tolic Plebanos, declara unor ofiţeri unguri: „Ortodocşii sunt dublii valahi şi
trebuie exterminaţi ca şi câinii.'' În raport se menţiona: „lată cum factorii
competenţi ai unei credinţe creştine în numele lui Cristos au aţâţat şi mai
mult organele executive, pentru curăţirea fără milă a terenului de ortodocşii
din Ardealul cedat.fiind ortodocşii consideraţi ca reprezentanţii adevăraţi ai
românismului [subl.n.]. Biserica Catolică de toate nuanţele şi riturile a prins
momentul de a se curăţi, cum zic ei, de neghina necatolicilor şi de sectarii
ortodocşi în general, şi în special în ţinutul Maramureşului [... ].La aţâţarea
urgiei ce s-a abătut asupra ortodoxie din Episcopia Maramureşului, al cărei
rol misionar, creştinesc, românesc şi economic a atras atenţiunea plină de ură
a stăpânirii ungureşti au contribuit în mare măsură, cu durere o spunem, şi
unii dintre preoţii români gr[ eco ]-cat[ olici], sfâşiind onoarea naţională.
Aceasta se vede lămurit din atitudinea protopopului gr[ eco ]-cat[ olic] din

125
PETRE ŢURLEA

Borşa şi a preotului gr[ eco ]-car[ alic] din Săcel Maramureş, care, cu concursul
jandarmilor unguri au închis biserica ortodoxă, luând cheile le ei, lăsând pe
credincioşii noştri fără Altar, pentru a-i sili să treacă la uniţi, încât aceştia se
adună în duminici şi sărbători în jurul zidurilor bisericii încuiate, şi cu lacrimi
în suflete cernite roagă pe Dumnezeu să însenineze şi zilele lor [subl.n.]. Între
primele biserici ortodoxe răpite de uniţi a fost biserica nouă din Livada,
judeţul Satu Mare. Unii dintre preoţii gr[ eco ]-car[ alici], în zelul lor papist,
au oprit pe preotul nostru, cu concursul jandarmilor unguri, să înmormânteze
credincioşi ortodocşi. [„.] Alţii au constrâns credincioşii ortodocşi, prin
violenţe de tot felul, să treacă la Biserica Gr[eco]-Cat[olică], făcându-se
stăpâni asupra înzestrărilor noastre bisericeşti. (Cazurile din Iapa şi Valea
Hotarului Sighet, Vişeul de Sus şi de Jos, Dragomireşti, Siliştea de Sus, Sieni,
Sarasău, Ardu Sat, Ruscova, Poienile de sub Munte.) După toate acestea,
unul din aceşti fraţi maşteri a mai avut îndrăzneala să ne cerceteze în una din
zilele lunii aprilie 1941, la Sibiu, şi prezentăndu-se ca ocrotitorul şi apărătorul
bunurilor Bisericii Ortodoxe, ne cerea o hârtie prin care să aprobam luarea în
posesiune a acestor bunuri de către biserica soră gr[eco]-cat[olică], după ce
fuseseră deja uzurpate, sub pretext de a le salva de confiscare, pentru că
ungurii, spunea el, cu Biserica Gr[ eco ]-Car[ olică] sunt mai indulgenţi; în
fond, însă, ca să justifice prin o aprobare cusută cu meşteşug actele de
brigandaj săvârşite împotriva Bisericii Ortodoxe. În favorul uniţilor lucrează
autorităţile ungureşti, convinse că maghiarizarea românilor, în special în
nordul Ardealului, cu concursul acelora va da rezultatele dorite, mai ales
văzând uşurinţa cu care îşi poate face loc limba maghiară în cultul Bisericii
Gr[eco]-Cat[olice]. Însuşi directorul general, dr. leszenszy, din ministerul
Cultelor din Budapesta, a declarat consilierilor I. Rujdea şi M. Munteanu,
când i-a cercetat în luna octombrie 1940: «Tot Maramureşul va fi trecut la
episcopia din Muncaci iar Sătmarul la Hajdudorogh, deci acolo nu mai poate
fi vorba de Episcopie Ortodoxă.» Oarba neunire sufletească între fraţi şi
intoleranţa catolicismului, ce nu se dă înapoi din faţa violenţelor trupeşti şi
sufleteşti, face ca astăzi o parte importantă din preoţimea română unită din
nordul Ardealului să conlucreze cu autorităţile ungureşti la stârpirea ortodoxiei
[subl.n.]. Din această cauză câte suflete drept credincioase nu au rămas fără
cuvântul de mângâiere şi binecuvântarea Bisericii Ortodoxe, câte neprohodite
sau nebotezate pentru că altarele lor au fost închise şi slujitorii lor alungaţi şi
martirizaţi. Dar, zările idealului nostru naţional şi creştinesc încep din nou să
se lămurească, şi în urma vitejiei ostaşilor români şi Conducătorul lor iscusit

126
 ROMÂNI ŞI UNGURI

[Ion Antonescu], nădejdea noastră creşte şi în scurtă vreme vom putea da

strălucire nouă altarelor ortodoxiei pângărite din nordul Ardealului."
Raportul era datat Sibiu 26 iulie 1941, autor fiind Consiliul Eparhial al
Episcopiei Ortodoxe de Maramureş.
Raportul avea în anexe documentele pe baza cărora fusese alcătuit:
adrese şi circulări ale Episcopiei către preoţi; rapoarte către Episcopie
ale unor preoţi şi notari, cei mai mulţi expulzaţi. Preotul Nicolae Stoican
menţiona violenţele împotriva românilor săvârşite de gărzile maghiare, în
Sighet, chiar de la începutul lui septembrie 1940; la 2 septembrie, în faţa
Palatului Episcopal s-a strâns o masa de unguri care manifestau ostil; ultimul
detaşament de grăniceri români şi-au putut face loc, ca să se evacueze, doar cu
focuri de armă trase în sus; ungurii au baricadat strada din faţa Prefecturii şi
un ofiţer român a fost rănit, Armata română fiind nevoită să facă uz de arme.
Din aceleaşi zile este şi raportul notarului Ilie Sgura, în care se menţionau
violenţele ungurilor împotriva bisericilor ortodoxe, ajutaţi de preoţi
greco-catolici români şi de evrei: „Se dădeau la cele mai mari nelegiuiri, aşa
au împuşcat pe un sergent de stradă, au rănit un locotenent de jandarmi, au
îmbrâncit pe prefectul judeţului, colonelul Brătan." Arhimandritul Gherasim
Agapie semna o relatare a acţiunilor împotriva Episcopiei Ortodoxe, datată
17 februarie 1941: autorităţile maghiare şi ungurii localnici au ocupat şi
devastat Palatul Episcopal; toate bunurile au fost confiscate; arhimandritul
a fost arestat timp de 12 zile; în decembrie 1940, i s-a interzis să oficieze
slujba de înmormântare la Valea Porcului, pentru Gr. Munteanu, mort în
bătaia jandarmilor, a primarului şi a preotului greco-catolic Ion Petrescu,
fiindcă nu a voit să treacă de la religia ortodoxă la cea gr[eco]-cat[olică]."
Arhimandritul a fost alungat din sat, iar mortul a fost îngropat fără preot.
Mai mulţi preoţi ortodocşi au fost schingiuiţi: Grozea, Vadulschi, Casam;
cel din urmă „a fost maltratat în modul cel mai barbar de preotul catolic din
Virismort" şi bande de unguri. Erau indicate şi acţiunile unor greco-catolici
români împotriva ortodocşilor: „La instigaţiile preotului gr[eco]-cat[olic]
Ardeleanu din comuna Iapa-Maramureş, cei 200 credincioşi din Valea
Hotarului-Sighet, bărbaţi şi femei, au fost duşi în lagăr la Carei. Aceeaşi
teroare şi la Sarasău [... ]. Aceeaşi prigoană şi asupra tuturor intelectualilor
arestaţi şi duşi în lagăre". La 20 decembrie 1940, arhimandritul a fost expulzat.
În toată Eparhia au mai rămas numai 20 preoţi. Părintele consilier A. Latiş
raporta că, în septembrie 1940 fusese bătut crunt de 1S soldaţi unguri,
plimbat sub escortă prin oraş; i s-a fixat domiciliu forţat; apoi dus încătuşat

127
PETRE ŢURLEA

la Baia Mare şi aruncat în închisoare, alături de deţinuţi de drept comun. În

aceeaşi închisoare mai erau: preotul Alexandru Breban de la Baia Mare, Şt.
Gal vicarul din Şimleul Silvaniei, preotul Vasile Pop, protopopul Mădăraş,
notarul din Seini: Dumitru Crăciun, dar şi notarii Vasile Petrovan şi Faust
Pop, preoţii Brâncoveanu şi Berinde. Părintele Latiş a fost eliberat după 1O
zile şi expulzat. La 1O ianuarie 1941 îşi înainta raportul părintele consilier
Ioan Rujdea: „Nu se poate descrie procedeul şi barbaria ocupanţilor, contra
populaţiei româneşti, care procedeu s-a prelungit chiar şi în anul 1941."
Părintele Rujdea a fost arestat timp de o săptămână; apoi „am dus calvarul
şi clipele de groaza provocate de ocupaţia maghiară"; a fost acuzat că are
bombe. ,,În aceste zile de groază - scria -, românii stau închişi în casele lor,
deoarece vânătoarea după ei a început"; intelectualii erau urmăriţi, preoţii
arestaţi şi maltrataţi (preoţii Ralea, Pârvu etc.) sau chiar omorâri (protopop
Munteanu, preotul Costea şi alţii). Temniţele erau ticsite de români, toate
procedeele neumane le-au aplicat ungurii, care prin această teroare [voiau]
să cureţe Ardealul de Nord de cât mai multa populaţie românească, Poporul
să rămână fără conducătorii fireşti. În relatarea părintelui Ioan Rujdea apare
şi momentul intrării în Cluj a lui Horthy. La primirea oficiaiă au asistat şi
conducătorii bisericilor româneşti: episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu.
Cu această ocazie, ca să-şi arate intenţiile paşnice faţă de noua stăpânire,
reprezentanţii bisericilor româneşti au ţinut, în unele lăcaşe de cult, cuvântări;
între asistenţi au fost şi unguri, care au întrerupt cu „strigăte, urlete, huiduieli;
s-a auzit: «Jos cu puturoşii de popi valahi, afară cu trădătorii şi strigoii, jos
cu nemernicii, să tacă valahul acela»." A doua zi, cei doi episcopi români
au fost primiţi în audienţă de prim-ministrul Teleki Pal, în faţa căruia şi-au
manifestat cu dârzenie nemulţumirea pentru „tratamentul brutal aplicat
populaţiei române de unguri, prin crime, schingiuiri, maltratări neomenoase,
arestări, internări, expulzări etc., la care premierul ungar, zâmbind, a replicat:
«Să nu vă miraţi, căci astfel de lucruri şi la o nuntă se întâmplă foarte adesea,
de cum la un fapt istoric atât de însemnat pentru maghiari». Se vede clar că
înşişi autorităţile în frunte cu primul funcţionar al Ţării ungare au aprobat
aceste atrocităţi. Tot atunci a cerut Teleki episcopilor noştri, să se acomodeze
cu deplină loialitate noii situaţii, ameninţând că în caz contrar, el va aplica
mijloacele de constrângere şi tot îşi va ajunge scopul." Preotul Ruj dea prezintă
şi avatarurile catedralei ortodoxe din Satu Mare: generalul ungur comandant
al oraşului l-a chemat „cerând s-o predăm autorităţilor ungare, deoarece nu
poate tolera o clădire atât de monumentală şi sfidătoare faţă de stăpanirea

128
 ROMÂNI ŞI UNGURI

ungurească în plin centru al oraşului, zidită cu scopul de a arăta că aici este

stăpânire valahă". Şi anunţa că va lua măsurile necesare pentru ca ortodocşii
să dispară din Satu Mare. Împotriva catedralei ortodoxe era o ură generală
printre ungurii din Satu Mare. O reflecta articolul semnat de Czib6 Istvan
în ziarul „Szamos" din S ianuarie 1941: „Aici este acea nenorocită catedrală
zidită în stilul bisericesc al patriarhilor. Marfă de duzină tot asemenea am
văzut la Târgu Mureş. În Regatul Vechi desigur se pot afla nenumărate
exemplare de aceeaşi factură. Că acest monstru [catedrala] mai dăinuieşte aici
[... ] în mare parte se datoreşte solidităţii [... ] Fără întârziere trebuie să facem
să dispară, fără urmă, de pe faţa pământului, această construcţie de ruşinoasă
amintire şi de îngâmfare balcanică." Este menţionată şi situaţia bisericii lui
Cloşca din Cărpiniş-Poşaga, care fusese adusă în comuna Lazuri „ca să stea
strajă la hotar"; a fost batjocorită iar troiţa din faţa ei ridicată în amintirea
eroilor din 1784 a fost scoasă, iar cântăreţul bisericesc Buze Gheorghe, după
ce a fost schingiuit în interiorul bisericii, a fost răstignit pe troiţă, şi i s-a
dat foc. Greco-catolicii români au confiscat bisericile ortodoxe din Livada
şi Paulian, cu toate bunurile lor. Au fost desfiinţate aşezările ortodoxe Peleş,
Micula, Principele Mihai şi altele, românii fiind risipiţi. Moţii din comunele
Horea, lanculeşti şi Scărişoara Nouă s-au opus: „Bărbaţi şi femei s-au apărat
vitejeşte, dar această rezistenţă a fost crunt pedepsită apoi de autorităţile
ungureşti, prin împuşcarea unor ţărani şi internarea mai multora fără urmă.
Credincioşii, cantorii, epitropii în multe locuri au fost duşi în biserici şi
maltrataţi.'' Apoi, autorităţile ungare au instituit în Maramureş o teroare
alimentară: „Fără viza unor preoţi catolici pe bonurile de mălai, petrol şi
sare, acestea nu se eliberează, iar catolicii profită, căci ortodocşilor nu li se
dau bonuri de alimente până nu trec la catolici. Mizeria şi necazul a forţat
pe mulţi să treacă în urma acestei arme perfide şi neomenoase folosită de
catolicismul de toate riturile.'' Se dorea „curăţirea terenului de ortodocşi".
La Satu Mare, preotul catolic maghiar Iacob Erno a luat cu forţa catedrala
ortodoxă şi Oficiul parohial, fapt pentru care a protestat episcopul Nicolae
Colan la Horthy, la Guvernul Ungariei şi la prefectul judeţului; catedrala a
fost retrocedată din ordin de la Budapesta.
Din toate declaraţiile preoţilor ottodocşi din Eparhia Ortodoxă a
Maramureşului, refugiaţi sau expulzaţi în România, rezultă aceeaşi situaţie
dramatică. La Drăguşeni au distrus temelia bisericii noi. În comuna
Principele Mihai, „ungurii s-au năpustit asupra românilor"; li s-a cerut
repetat să plece; în noaptea de 18-19 ianuarie 1941 „s-au năpustit asupra

129
PETRE ŢURLEA

comunei circa 60-70 unguri din satele vecine, le-au spart geamurile şi uşile
şi au bătut pe câţiva ţărani." În locul românilor, autorităţile vor să aducă
unguri din Mateszalko. Şeful Poliţiei din Carei a confiscat sala festivă a
Protopopiatului, apoi protopopul a fost arestat; soţia acestuia declara:
„Soţul este deţinut, expus tuturor caznelor şi torturilor. E complet distrus
sufleteşte; nu primeşte nici apă să se spele, de cum mâncare." După mai multe
săptămâni de închisoare va fi expulzat. În parohia Tâşnad mobilierul capelei
a fost distrus. Ţaranii din lanculeşti au fost jefuiţi ziua şi noaptea de ungurii
din Carei şi comunele învecinate; „Au fost bătuţi şi schingiuiţi foarte grav,
încât au fost duşi la spital 16 oameni, apoi ţinuţi trei zile în vagoane, până
ce au semnat declaraţii că de bună voie se expatriază." Din cauza bătăilor au
fost şi morţi. Soţiei lui Han Nicolae i-au fost rupte braţele, „pentru că şi-a
apărat soţul căzut sub picioarele agresorilor unguri". Ţaranii din Horea şi
Scărişoara Nouă au fost jefuiţi şi bătuţi de unguri veniţi din Ungaria; când
banda de unguri a violentat doi copii, de 2 şi 4 ani, românii au sărit să-i apere
şi a ieşit o încăierare generală, un ungur fiind omorât; autorităţile au arestat
11 ţărani români, de soarta cărora nu se mai ştia nimic. Preotul din Mama,
Laurenţiu George a fost luat la Poliţia din Zalău, unde poliţiştii „s-au repezit
la mine ca nişte tigri, izbindu-mă de pereţi. După mai multe torturi şi răgneli
la mine, m-au închis la Poliţie, şi m-au ţinut acolo două zile şi două nopţi,
fără un pahar de apă." Apoi va fi expulzat. Eromonahul Ghenadie Cojocarul
din Sighet prezenta o imagine mai largă: „Autorităţile militare şi civile
maghiare au ordonat demontarea capelei episcopale ortodoxe şi clopotele
au fost împărţite parohiilor catolice. Preoţii care au rămas după ocupaţie
au suferit cea mai mare prigoană din partea ungurilor. Mulţi din ei au fost
bătuţi şi duşi legaţi pe la închisori şi purtaţi cu jandarmii din loc în loc, până
când la urmă îi expulzau din Ţară, lăsând credincioşii pradă catolicismului
şi averea lor în voia sorţii. Creştinii ortodocşi siliţi de autorităţi să treacă la
catolicism. [... ] Unii credincioşi au trecut la catolicism ca să nu fie persecutaţi."
Autorităţile îi ameninţau pe credincioşi să se întoarcă la catolicism» „care nu
vor asculta vor suferi mari greutăţi şi vor fi expulzaţi". Din Vişeul de Sus,
ieromonahul Sebastian Barbu anunţa că mai mulţi preoţi ortodocşi din
zonă au fost arestaţi, şi apoi li s-a impus ca în trei zile să plece în România.
La fel li s-a impus şi multora dintre intelectualii români. „Au fost ocupate
case parohiale, unele troiţe au fost distruse. Se fac presiuni pentru trecerea la
catolicism. Aceeaşi situaţie şi în parohia Săcel. Peste tot se remarca coalizarea
preoţilor greco-catolici români cu cei romano-catolici unguri împotriva

130
 ROMÂNI ŞI UNGURI

celor ortodocşi. Relatări impresionante despre suferinţele lor şi ale creştinilor

ortodocşi făceau preoţii Aurel Filip din Borşa (luat de la slujba religioasă şi
ţinut în închisoare la Budapesta, în condiţii înfiorătoare), Danci Grigore din
Săcel (ridicat după slujba de duminică, presat să treacă la greco-catolici, dus
în închisoare la Budapesta, unde celulele erau neîncălzite în luna februarie),
Terente Ciorogariu din Valea lui Mihai, Ştefan Bărbos din Baia Mare, Vasile
Racolţea din Seni, Teofan Mătăsaru din Giurdulecul Hodolului, Dosoftei
Constantinescu din Satu Mare (ridicat din pat, noaptea, de soldaţi unguri
şi maltratat chiar în altarul bisericii; împreuna cu mulţi intelectuali a fost
expulzat) ş.a.m.d.
Prigoana împotriva bisericilor româneşti s-a exercitat în toată regiunea
ocupată de Ungaria şi în toată perioada de ocupaţie. O demonstrează o
vastă sinteză, datată 22 septembrie 1942; un memorandum privind situaţia
românilor din Transilvania de Nord-Est, înaintat de Mihai Antonescu,
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Marelui Cartier General al lui
Hitler. Este cel mai important material, întrucât reflecta şi sintetiza toate
informaţiile ajunse la Guvernul României până atunci, avea la bază sursele
cele mai credibile. Conştient de importanţa deosebită; pentru menţinerea
românismului, a bisericilor, Mihai Antonescu dedica situaţiei acestora un
capitol masiv din Memorandumul trimis lui Hider. 27
„Statul maghiar - se scrie în Memorandum - a continuat prigoana siste-
matică împotriva slujitorilor bisericilor româneşti, în care vede supremul
reazim al românismului transilvanean; el nu se sfieşte, însă, să afirme în
faţa lumii că Transilvania eliberată de sub dominaţia română este pământul
libertăţii religioase. Adevărul este, însă, că în timp ce se enunţă la Budapesta
astfel de principii, bisericile româneşti din Transilvania de Nord [sunt] în
bună parte dărâmate sau transformate în magazii de cereale; un mare număr
de preoţi au fost schingiuiţi, maltrataţi, batjocoriţi sau chiar omorâţi, iar
o alta parte deposedaţi de bunuri, smulşi din mijlocul credincioşilor lor şi
aruncaţi peste graniţă. Mii de credincioşi români au fost forţaţi, sub presiunea
autorităţilor militare şi administrative, să treacă la confesiuni maghiare.
Noua linie de demarcaţie româno-ungară taie în două aproape toate
circumscripţiile administrative ale bisericilor naţionale române lăsând în
întregime în Ungaria teritoriul supus jurisdicţiei Episcopiei Ortodoxe de
Maramureş.
Statul maghiar, în loc să fixeze situaţia de drept a acestor biserici, cele
mai numeroase dintre toate care există în Transilvania de Nord, menţine o

131
PETRE ŢURLEA

situaţie neclarificată de provizorat, pentru a zdruncina poziţia şi organizaţia

lor, cu desconsiderarea legilor ungureşti anterioare anului 1918 (Legea despre
egala îndreptăţire a Naţiunii române şi a confesiunilor din 1868, prin care se
recunosc mitropoliile româno-ortodoxă din Sibiu şi greco-catolică din Alba
Iulia). Statul Maghiar ţine, astfel, bisericile sub un regim de adevărată tortură
morală şi materiala. Episcopul ortodox al Oradei a fost expulzat în condiţiuni
ignobile. Episcopia Ortodoxă de Maramureş a fost desfiinţată prin faptul că
s-a interzis titularului să se întoarcă la sediu. Peste 90 % din protopopii şi
preoţii din Eparhia Maramureşului au fost expulzaţi prin mijloace directe
sau indirecte. Episcopul ortodox din Cluj nu este recunoscut oficial şi
este stânjenit sistematic în exercitarea misiunii sale. Lovitura de moarte o
pregăteşte, însă, Bisericii Ortodoxe prin înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe
Maghiare, iar celei Unite prin reînfiinţarea Episcopiei de Hajdudorogh.
Oficialitatea maghiară priveşte Biserica română ca cea mai puternică
expresie a etnocismului românesc transilvănean. De aceea, primul obiectiv
al pustiirii maghiare după Arbitraj a fost Biserica română, slujitorii şi
credincioşii ei.
Episcopia Ortodoxă din Maramureş. Contra Episcopiei Ortodoxe din
Maramureş s-au îndreptat primele măsuri de teroare, în ziua de 2 septembrie
1940, bande înarmate venite din Ungaria au pătruns în Palatul episcopal din
Sighet, prădând şi jefund reşedinţa, profanând capela. La S septembrie, primii
soldaţi unguri intraţi în oraş au dărâmat emblema eparhială de pe faţada
Palatului; la 8 septembrie au ocupat reşedinţa confiscând întreg mobilierul,
demontând capela şi aruncând iconostasul într-un grajd. Au fost doborâte
crucile de pe reşedinţă, demontate clopotele. Concomitent, s-au sechestrat
şi confiscat toate bunurile cu care era înzestrată Episcopia şi parohiile, din
87 parohii câte avea Episcopia de Maramureş înainte de Arbitraj, au fost
desfiinţate prin teroare 60, iar credincioşii siliţi în mare parte să treacă la alte
confesiuni, bisericile care nu au fost date altor confesiuni au fost pur şi simplu
închise şi sigilate. În ziua de 20 ianuarie 1941, biserica ortodoxă din Satul
Mare a fost jefuită şi apoi profanată. În a douajumătate a luniifebruarie 1941
nu mai era nici un preot ortodox în Maramureş. Toţi au fost expulzaţi, după ce
mai întâifuseseră maltrataţi şi batjocoriţi. [subl.n.]
Episcopia Ortodoxă din Oradea. Aceeaşi pornire de distrugere a îndreptat
stăpânirea maghiară şi împotriva episcopiilor ortodoxe din Oradea şi Cluj.
Cea dintâi, redusă la mai puţin de jumătate de ceea ce era înainte de 1940,
a fost din primul moment lipsită de conducătorul expulzat. Ea a fost apoi

132
 ROMÂNI ŞI UNGURI

aproape complet deposedată de bunurile ei materiale. Numeroase biserici

au fost închise, avariate sau dărâmate până la pământ. Din 104 preoţi, câţi
erau la 30 august 1940 pe teritoriul ocupat de Ungaria al Eparhiei, au mai
rămas abia 41; ceilalţi au fost expulzaţi sau forţaţi prin diferite presiuni să
plece. De asemenea, au trebuit să se refugieze din cauza teroarei majoritatea
consilierilor Eparhiei şi toţi profesorii Academiei Teologice, cari azi nu mai
funcţionează. Şi acei numeroşi credincioşi ortodocşi au fost forţaţi să treacă
la confesiunile ungureşti.
Episcopia Ortodoxă a Clujului. Episcopia Clujului, nerecunoscută încă
de drept, fără posibilităţile de existenţă normală, îşi reduce activitatea la
îngrijirea celor mai umile şi elementare nevoi de păstorire. Cele 184 parohii
existente pe teritoriul ungar aveau la 30 august 1940 184 preoţi. Azi nu
mai sunt decât aproximativ jumătate, care din cauza atmosferei de continuă
teroare abia pot face faţă celor mai indispenasabile îndatoriri spirituale. În
ambele episcopii, autorităţile maghiare au luat cu forţa sesiunile bisericeşti
dobândite prin Reforma Agrară română (83 parohii ale Episcopiei Cluj şi
însăşi Episcopia au fost astfel deposedate de pământurile primite ca sesiuni
bisericeşti.) Academia Teologică ortodoxă din Cluj, singura instituţie de
acest fel din teritoriul cedat, nu a fost recunoscută până în prezent de Statul
maghiar şi funcţionează în mod precar, lipsită aproape cu totul de confesor.
În cele trei judeţe secuieşti, organele administrative maghiare au depus cea
mai mare înverşunare în dărâmări de biserici, convertiri cu forţa, maltratări,
pentru o şterge orice urmă a stăpânirii româneşti în acea regiune. Din 60 preoţi
ortodocşi ai celor 56 parohii, cu 30 OOO credincioşi în regiunea secuiască
revenită Ungariei, în luna octombrie 1940 nu mai rămăseseră decât zece,
iar la sfârşitul anului nici unul. Opt biserici au fost dărâmate, douăsprezece
devastate, cinci transformate în magazii. În opt parohii toţi credincioşii au
fost siliţi să treacă la alte confesiuni, în alte nouă majoritatea credincioşilor.
Biserica Greco-Catolică română. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă,
care a lăsat în teritoriul cedat numai 339 448 credincioşi, Biserica Unită este
legată aproape în întregime de Transilvania de Nord, unde au rămas sediile
episcopiilor Cluj, Oradea şi Baia Mare, cu 1 066 145 credincioşi. Situaţia
Bisericii Unite este mai bună decât a celei Ortodoxe, pentru că stă sub scutul
protector al Vaticanului, ceea ce impune oarecare frână patimii Statului
Maghiar. Din cele trei episcopii Guvernul maghiar nu a recunoscut formal
decât pe cea din Cluj. Pe celelalte două le menţine într-o situaţie neclară sub
raport juridic.

133
PETRE ŢURLEA

Episcopia Baia Mare. Titularul nu este încă recunoscut formal, după o

înscenare a autorităţilor locale de a-l evacua din reşedinţa episcopală. Din
bunurile Episcopiei şi parohiilor s-au confiscat 1 481 jugăre. 20 preoţi au fost
expulzaţi sau forţaţi să treacă peste graniţă. Cei rămaşi sunt insultaţi, arestaţi,
bătuţi şi puşi sub control poliţienesc. Peste 3 OOO de credincioşi ai Eparhiei
au fost forţaţi să treacă la confesiunile romano-catolică şi reformată.
Episcopia Greco-Catolică de Oradea. Titularului i s-a refuzat cetăţenia
maghiară şi întoarcerea la reşedinţa sa. A urmat apoi seria persecuţiilor:
alungarea şi maltratarea preoţilor, deposedarea parohiilor de bunurile lor,
convertirea forţată a credincioşilor, dărâmarea, profanarea sau închiderea
bisericilor. Episcopia Oradea, greco-catolică, a avut şi ea mult de suferit.
40 preoţi au fost expulzaţi sau forţaţi să se refugieze. Peste 3 OOO jugăre
confiscate. Peste 2 OOO credincioşi greco-catolici convertiţi la confesiunile
romano-catolică şi reformate. Biserica din Moftiul Mare, Sălaj, a fost
dărâmată, alte biserici închise sau devastate.
Episcopia Greco-Catolică Cluj. Şapte preoţi au fost expulzaţi iar 28 preoţi
forţaţi să plece, după ce au fost vexaţi şi maltrataţi. Preotul Andrei Bujor din
Mureşenii de Câmpie şi familia sa, învăţătoarea Natalia Petrea cu familia sa
au fost masacraţi de honvezi în seara de 23 septembrie 1940 şi casa parohială
devastată. Au fost luate terenurile destinate pentru zidirea catedralei
greco-catolice din Cluj, şi a celei din Dej.
Regiunea secuiască. În regiunea secuiască - judeţele Trei Scaune, Odorhei,
Ciuc şi parte din judeţul Mureş - au rămas 136 parohii greco-catolice, cu
130 OOO credincioşi, aparţinând Mitropoliei Blaj. Aceştia au fost obiectul
unei totale acţiuni de exterminare. Autorităţile militare şi civile, cu concursul
populaţiei secuieşti, au aprins şi devastat biserici, alungat sau închis preoţi,
au interzis în multe locuri oficierea slujbei religioase în limba română, au
martirizat populaţia civilă. Zece preoţi au fost bătuţi, batjocoriţi, purtaţi în
lanţuri. Aproape în toate comunele cu populaţie română s-a cerut categoric,
prin organele Primăriei, credincioşilor să se lase de legea străbună, căci altfel
vor fi expulzaţi. Pretutindeni sesiile parohiilor, primite prin Reforma agrară,
au fost confiscate şi restituitr foştilor proprietari. Şase biserici greco-catolice
au fost dărâmate, o biserică transformată în cazarmă. Se urmăreşte înglobarea
celor 83 parohii greco-catolice române din regiunea secuiască şi graniţa de
nord-vest a României în Episcopia Hajdudorogh.
lată şi situaţia comparativă a celor două biserici înainte şi după Arbitrajul
de la Viena.

134
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Înainte de Arbitraj, Biserica Ortodoxă din Transilvania dispunea de un

mitropolit şi trei episcopi; 1 427 parohii cu 1 416 preoţi; 44 protopopiate;
trei academii teologice cu 24 profesori titulari. După arbitraj a rămas în
Transilvania de Nord un singur epissop; 442 parohii cu 181 preoţi; 21
protopiate; o academie teologică la Cluj, cu doi profesori." Mari pierderi
avusese şi Biserica Unită. ,,Înainte de arbitraj avusese 1 660 parohii cu 1 632
preoţi; 75 protopiate; trei academii teologice cu 24 profesori. După Arbitraj
au rămas în Transilvania de Nord trei episcopi; 927 parohii cu 740 preoţi; 42
protopiate; două academii teologice cu zece profesori."
Memorandumul lui Mihai Antonescu prezenta şi o listă exactă a
bisericilor dărâmate, devastate şi incendiate până în septembrie 1942: „Au
fost dărâmate până la temelie următoarele biserici ortodoxe: Borsec, jud[ eţul]
Mureş; 2. Biborţeni, jud[ eţu] Odorhei; 3. Căpeni jud[ eţul] Trei Scaune; 4.
Comalău, jud[eţul] Trei Scaune; 5. Vărghiş, jud[eţul] Bihor; 6. Hermanul
Secuiesc, jud[eţul] Odorhei. Greco-catolice: 1. Ocland, jud[eţul] Odorhei;
2. Crăciunel, jud [eţul] Odor hei; 3. Mereşti, judeţul Odorhei; 4. Ditrău,
jud[eţul] Ciuc; 5. Pănet, jud[eţul] Mureş; 6. Sânmartin, jud[eţul] Odorhei.
Au fost dărâmate în parte: 1. Biserica ortodoxă din Boroşneul Mare, jud [eţul]
Trei Scaune; 2. Biserica gr[eco]-cat[olică] din Mofriul Mare, jud[eţul] Sălaj.
Au fost devastate bisericile ortodoxe din: 1. Ai ta Medie, jud [eţul] Trei Scaune;
2. Belin, jud[eţul] Trei Scaune; 3. Bixad, jud[eţul] Trei Scaune; 4. Ozun,
jud[ eţul] Trei Scaune; 5. Sfântu Gheorghe, jud[ eţul] Trei Scaune; 6. Cernarul
de Jos, jud[eţul] Trei Scaune; 7. Lisneu, jud[eţul] Trei Scaune; 8. Păpăuţi,
jud[eţul] Trei Scaune; 9. Bicfalău jud[eţul] Trei Scaune; 10. Sântion-Lunca,
jud [eţul] Trei Scaune. Au fost avariate bisericile greco-catolice din: 1.
Aldea, jud[eţul] Odorhei; 2. Mădăraş, jud[eţul] Ciuc. A fost luată cu forţa
de ungurii romano-catolici biserica ortodoxă din Chichiş, jud[eţul] Trei
Scaune. Au fost nivelate temeliile bisericii greco-catolice române în construc
ţie din Dej, jud[ eţul] Someş. Au fost prefocute în magazii bisericile ortodoxe
din: Miercurea Ciuc, Gheorghieni, jud[ eţul] Ciuc; Praid, jud[ eţul] Odorhei.
A fost transformată în cazarmă biserica greco-catolică din Bicaz-Centru;
jud[eţul] Ciuc. Au fost închise bisericile ortodoxe din: 1. Biharia, jud[eţul]
Bihor; 2. Macea, jud[ eţul] Bihor; 3. Diosig, jud Bihor; 4. Col[ onia] Roşiori,
jud[ eţul] Bihor; 5. Marghita, jud. Bihor; 6. Epidcopia Bihor, jud[ eţul] Bihor;
7. Capela ortodoxă din curtea spitalului judeţean din Oradea; 8. Biserica
greco-catolică din Curruiuşeni, jud[ eţul] Bihor." La dărâmarea bisericilor
„au cooperat Armata şi populaţia maghiară. Biserica din Sânmartin a fost

135
PETRE ŢURLEA

mai întâi incendiată, arzând strane, prapuri, icoane etc. Cea din Ditrău a fost
distrusă în februarie 1941. Dărâmarea a durat zile de-a randul iar materialul,
inventarul bisericii şi obiectele sfinte - odăjdii, potirul, icoane şi chiar altarul -
au fost vândute la licitaţie. Au fost sechestrate sau confiscate: Averile Episcopiei
Ortodoxe de Maramureş în întregime, şi aproape ale tuturor parohiilor ei.
Averile bisericilor ortodoxe şi averile bisericilor greco-catolice din regiunea
secuiască. Au fost confiscate în întregime averile următoarelor parohii: 86
parohii din Eparhia Gr[eco]-Cat[olică] a Oradei, în total 3 075 jugăre
cadastrale; 74 parohii din Eparhia Gr[eco]-Cat[olică] a Maramureşului, în
total 1 481 jugare cadastrale. A fost luat de către Primăria Cluj, în baza ord.
nr. 1440/ 1941, terenul pe care urma a fi construită Catedrala greco-catolică.
[... ] Terenul pe care au fost începute lucrările pentru construcţia Catedralei
din Dej, jud [eţul] Someş. Au fost înscrise în cartea funduară ca proprietatea
Primăriei respective terenurile pe care sunt construite catedralele ortodoxe din
Cluj şi Satu Mare. A fost împrocesuatd în baza ord. nr. 1440/ 1941, şi obligată
să plătească importante despăgubiri băneşti Episcopia Ortodoxă a Oradei,
pentru următoarele imobile ale ei situate în Oradea: 1. Reşedinţa episcopiei,
str. Hitler nr. 1; 2. Casa Naţională, str. Rakoczi, nr. 13; 3. Academia Teologică,
(fost imobil Marcovici); 4. Cazarma Crişului. S-au introdus acţiuni, pe baza
aceleiaşi ordonanţe, împotriva bisericilor şi caselor parohiale ortodoxe din: 1.
Salonta, jud[ eţul] Bihor; 2. Săcuieni, jud[ eţul] Bihor; Alejd, jud[ eţul] Bihor.
Menţionăm, de asemenea, că Justiţia maghiară a oprit Episcopia Unită din
Cluj de a exploata pădurea Cheja, de lângă Tuşnad, primită prin Reforma
Agrară, frustrându-o astfel de unica ei sursă de venituri."
Se prezintă şi convertirile forţate la cultele maghiare, prin violenţe fizice
înfometare sau ameninţarea cu expulzarea în România. 28
Un mare pericol pentru bisericile româneşti l-a reprezentat extinderea
forţată a jurisdicţiei episcopiei Unite Maghiare de la Hajdudorogh şi
încercarea de înfiinţare a unei Episcopii Ortodoxe de limbă maghiară.
Într-o anexă a raportului Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, din 26
iulie 1941, deja era anunţată intenţia oficialităţii maghiare de înfiinţare a
unei biserici ortodoxe de limbă maghiară, la început cu rang de episcopie,
apoi mitropolie. Ca nucleu urma a fi folosite parohiile ortodoxe române din
Ungaria trianonică, 23. Se începuse acţiunea, cerandu-li-se preoţilor români
din acestea să întocmească procese verbale, în cadrul consiliilor parohiale,
prin care să-şi exprime dorinţa de aderare la biserica proiectată. „Un fel de
Hajdudorogh". În fruntea acesteia urma a fi prepozitul Popoff Mihail de

136
 ROMÂNI ŞI UNGURI

origină slavă. Unul din zeloşii lucrători pentru acest scop, ungurul Olah
Ianoş (român maghiarizat) a fost răsplătit cu funcţia de comisar gubernia!
cu sarcina de a duce la capăt acţiunea. I s-au alăturat preoţii Mureşan din
Kovar-Apati şi Mişcuţă Szilard Constantin. Aceştia, trecând frontiera
Ungariei trianonice în Transilvania de Nord-Est, „cutreeră parohiile române,
pentru a le face să accepte trecerea sub jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe
Maghiare în organizare". În unele locuri s-a ajuns la ciocniri. În parohia
Ceva, şi parohia Mădăraş, ambele din Bihor, preotul maghiarizat Mişcuţă
a încercat să confişte bisericile, interzicând slujba ortodoxă română. Sătenii
s-au opus; a avut loc o ciocnire; „a intervenit poporul'". 29 În vara lui 1941 şi
SSI raporta iniţiativa înfiinţării Episcopiei Ortodoxe Maghiare. 30 Tot SSI, la
17 iulie 1942, îşi arăta convingerea că iniţiativa Guvernului de la Budapesta
urmărea „deznaţionalizarea prin biserică". Se dorea maghiarizarea românilor,
sârbilor şi rutenilor. Se aduceau amănunte: Guvernul Teleky recursese la
serviciile unui fost ofiţer cazac, prizonier în Primul Război Mondial, Mihail
Popoff (Popov) care rămăsese în Ungaria după război; a terminat teologia
la Budapesta şi a fost hirotonit de arhiepiscopul ortodox Savatici din Praga.
„Acest aventurier - se scrie în raportul SSI-, care a fa.cut servicii Guvernului
din Budapesta şi în timpul cât a fost student, părea a fi elementul indicat să
servească acţiunea de deznaţionalizare a minorităţilor ortodoxe din Ungaria."
A fost numit de Guvernul maghiar Episcop şi administrator al Bisericii
Ortodoxe din Ungaria; avea misiunea unirii tuturor bisericilor ortodoxe
într-o singură Biserică Naţională Maghiară Ortodoxă, cu oficierea cultului
în maghiară. Dar, numirea sa fusese ilegală, deoarece fusese caterisit. De
aceea, primii puşi sub autoritatea sa, rutenii, i-au opus o „dârză rezistenţa". Ca
urmare, însăşi oficialitatea budapestană se disociază de Popoff. Faptul a dus
la o interpelare în Parlament, din partea unui deputat reprezentând Partidul
„Crucile cu Săgeţi"; Popoff era atacat şi se cerea numirea, în locul său, a unui
mitropolit grecc. 31 Interpelarea a fost prezentată în Camera Deputaţilor, la
3 iulie 1942, de către Mosonyi Kalman. 32 Era adresată ministrului Cultelor
şi Instrucţiunii Publice: „1. Are cunoştinţă dl ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice de faptul că înfiinţarea Bisericii autonome Ortodoxe
Maghiare este o necesitate urgentă din punct de vedere naţional maghiar?
2. Este dispus dl ministru [„.] să ia măsurile necesare pentru înfiinţarea
acestei Biserici autonome?" Apoi, Mosonyi Kalman argumenta: „La prima
privire, interpretarea mea s-ar părea că nu este actuală şi că ar fi mai bine
să ne ocupăm de această problemă numai după terminarea războiului. [„.]

137
PETRE ŢURLEA

Dar, această temă este de actualitate şi acum este momentul potrivit pentru
rezolvarea acestei probleme. Eu sunt romano-catolic, deci nu sunt condus
de postulate confesionale, ci exclusiv numai de punctul de vedere naţional
şi rasial maghiar, deci pot să atac această problema cu toată obiectivitatea."
După Trianon, numărul ortodocşilor rămaşi în Ungaria era de 42 OOO; ca
urmare, nu mai putea exista o Biserică ortodoxă. În 1942 erau în Ungaria peste
un milion de ortodocşi; 240 OOO ruteni; 400 OOO români; 360 OOO sârbi. Ei
erau grupaţi în patru episcopii; cele sârbe de la Buda-Szentendre şi Novisad
(Ujvidek), şi cele române de la Cluj şi Oradea. Toate trebuiau unite într-o
biserică autonomă. Mosonyi aducea critici clericilor români: „Colegii mei din
Ardeal cunosc, dar şi noi cunoaştem foarte bine activitatea popilor români
ortodocşi din Ardeal. Această activitate nu este naţională, ci naţionalistă.
(Biro Istvan: Şi încă ce naţionalistă!) Activitatea aceasta n-a urmărit niciodată
scopuri naţionale maghiare, ci scopuri naţionale româneşti. (Aşa este şi azi!)
Scopul lor este iredentismul românesc, România Mare, (Biro Istvdn: Astăzi
şi mai mult!) şi astfel, aceşti popi agită în interesul visului România Mare şi
al iredentismului românesc. Bisericile ortodoxe au fost întotdeauna biserici
naţionale, unde limba liturgică este limba naţională, cea română. Aceasta
este cu atât mai periculos astazi, cu cât în aceste episcopii româneşti, ba
chiar şi în Episcopia sârbească din Novisad (Ujvidek), episcopii rămaşi nu
au fost aleşi conform legilor ungureşti, ci conform legilor româneşti sau
sârbeşti. Să cercetăm acum ce importanţă au din punctul de vedere unguresc
aceste patru episcopii existente. [„.] Dacă privim pe episcopii români din
Cluj şi Oradea, aceştia au fost aleşi de Sinodul bisericesc naţional român şi
confirmaţi de Regele României, care desigur nu i-a confirmat fiindcă aveau
sentimente ungureşti, ci pentru că era convins că în scaunul lor episcopesc
vor servi exclusiv interesele naţionale româneşti. [„.] Vedem cât de urgentă şi
de importantă este rezolvarea acestei chestiuni. Pentru că nu se poate imagina
ca trebuinţele sufleteşti ale celor 700 OOO de cetăţeni maghiari ortodocşi să
fie îndeplinite de astfel de episcopi şi de preoţi numiţi de aceştia, al căror
interes în nici un caz nu este interes naţional maghiar. (Aşa este, aşa este). În
afară de aceasta, episcopul ortodox din Oradea, numit de asemenea de Regele
României, a fugit 33 , aşa că la Oradea nici nu există episcop ortodox, şi această
împrejurare necesită ca situaţia să fie reglementată." Era criticat Ministerul
ungar al Cultelor pentru încercarea de a rezolva problema prin numirea lui
Mihail Popoff, întrucât acesta fusese caterisit de arhiepiscopul Eulogius din
Paris şi, astfel, devenise laic. Popoff însă fusese reprimit în preoţie de către

138
 ROMÂNI ŞI UNGURI

arhiepiscopul de Praga, Savatici. Ministrul Cultelor 1-a numit administrator

şi substitut de mitropolit. „Această numire, din punct de vedere al dreptului
canonic este o imposibilitate, pentru că Mihail Popoff nu are dreptul să
fie nici măcar preot." Deşi Popoff era de încredere „din punct de vedere
naţional maghiar'', totuşi prin el nu se putea pune în practică „punctul de
vedere maghiar în Ardeal". Indica drept soluţie un concordat între Ungaria
şi Patriarhia de la Constantinopol, căreia să i se ceară să delege un episcop
grec, care va deveni mitropolit. Acesta, fiind străin, nu ar fi supus influenţei
românilor sau sârbilor. Apoi, s-ar putea constitui un Sinod din patru episcopi
confirmaţi de Budapesta. „Cu aceasta am ajunge să terminăm cu iredentismul
naţionalităţilor şi problema s-ar rezolva în întregime pentru Ungaria." În
Transilvania, rezolvarea problemei era foarte urgentă deoarece acolo trăiau -
spunea Mosonyi - 300 OOO familii ungureşti care fuseseră „valahizate" de
preoţii români. Acestea trebuiau remaghiarizate, prin episcopi şi preoţi „care
nu vor avea în vedere interese naţionale româneşti sau sârbeşti, ci interese
naţionale maghiare". Limba liturgică urma a fi cea maghiară, pentru a se face
remaghiarizarea.
Chiar şi în lipsa unei înţelegeri cu Patriarhia de la Constantinopol,
Horthy l-a numit episcop pe Mihail Popoff. Acesta, beneficiind de susţinerea
Guvernului Ungariei a iniţiat o campanie de atragere a parohiilor româneşti
ortodoxe în subordinea sa. Adesea folosind jandarmeria şi Justiţia. Emisari
ai noii Episcopii cereau imperativ preoţilor români subordonarea şi
introducerea limbii maghiare în biserică. Rezultatele au fost minore. Celor
care s-au împotrivit li s-au găsit motive pentru a fi trimişi în judecata. 34
A fost folosită pentru maghiarizarea preoţimii ortodoxe şi Armata. Foarte
mulţi preoţi au fost mobilizaţi. Iar Comandamentul Corpului IX Armată
Cluj a emis ordinul 28.023/25 noiembrie 1943, prin care cei care treceau
la confesiuni maghiare erau mutaţi de la companiile de muncă în armata
combatantă şi lăsaţi la vatră. 35
Aparent, maghiarizarea românilor prin intermediul Bisericii Greco-Ca-
tolice putea fi mai uşoară. Aceasta pentru că subordonarea faţă de Papalitate -
elementul distinct principal al acestei biserici faţă de cea ortodoxă - de
multe ori, în perioada interbelică, fusese pusă de ierarhii acesteia înaintea
apartenenţei la Naţiunea română. (De văzut refuzul unirii celor două
biserici româneşti în 1919-1920, refuzul participării la Încoronarea din
1922 alături de ierarhii ortodocşi, situarea de partea Vaticanului în problema
Concordatului, situarea de partea Bisericii Româno-Catolice Maghiare în

139
PETRE ŢURLEA

problema Statusului romano-catolic.) În principal, autorităţile budapestane

au folosit Episcopia Greco-Catolică de Hajdudorogh, creată în 1912, căreia i
se ataşaseră forţat, în timpul Primului Război Mondial, foarte multe parohii
greco-catolice româneşti mai ales din zona secuiască. (Revenite la situaţia
anterioară în 1919.) Dar, regimul de ocupaţie instaurat în 1940 s-a înşelat,
crezând că va fi o maghiarizare facilă. Din partea greco-catolicilor români s-a
înregistrat o foarte dârză rezistenţă, prezentată deja. În această situaţie, s-a
folosit forţa, confiscarea bisericilor şi a bunurilor credincioşilor, alungareaa
preoţilor.
Pentru a justifica presiunile la care erau supuşi greco-catolicii români, a
fost susţinută intens în presă teza conform căreia toţi aceştia ar fi fost unguri
„valahizaţi". În ianuarie 1942, teza apărea şi în „Magyar Futar" („Curierul
Maghiar") şi „Gorogkatolikus Szemle" („Informaţia Greco-Catolică").
Se lansa o idee de-a dreptul aberantă. În judeţele Trei Scaune, Ciuc,
Mureş-Turda, Odorhei, erau comunităţi greco-catolice „curat ungureşti, de
aproape o mie de ani [subl.n.]" Ştiut fiind faptul că greco-catolicii au apărut
abia în 1700! Iar, în final, ziariştii autori ai articolelor scriau: „Nu-i cedăm
pe ungurii noştri. Ajunge cu această pierdere de sânge!" 36 Teoria forţării
ungurilor greco-catolici de a se declara români era foarte des invocată în
presa maghiară, care cerea remaghiarizarea. În acest scop. a fost înfiinţată,
în februarie 1942, şi o Asociaţie greco-atolică Maghiară ( Gorokztelikusok
Orszagos Szovetsege). Aceasta va trimite un memoriu - cu afirmaţia că
greco-catolicii din Secuime, toţi, sunt unguri - ministrului Cultelor de la
Budapesta, Sfântului Scaun, Nunţiaturii Papale din Ungaria, mitropolitului
primat romano-catolic al Ungariei şi Epscopiei de Hajdudorogh. Se cerea
recunoaşterea tezei respective. Totodată, Organizaţia s-a adresat public
presei maghiare, cerându-i sprijinul pentru „acţiunea de salvare de la pieire a
ungurilor greco-catolici". 37
Agresiunile la adresa preoţilor greco-catolici români au continuat şi după
primul val de represiuni, din 1940-1941. Unii erau arestaşi şi condamnaţi la
închisoare, fiind acuzaţi de ofensa Naţiuni maghiare şi de aţâţare (izgatas), în
baza articolului 172, alineatul II din Codul Penal maghiar. 38 În 1943 şi 1944,
Episcopia de Hajdudorog a acţionat ferm, cu sprijinul autorităţilor de Stat,
pentru maghiarizarea tuturor greco-catolicilor din Transilvania de Nord-Est.
La 9 ianuarie 1944, la Cluj a fost adoptată o Moţiune a greco-catolicilor unguri.
Cereau să fie scoşi de sub jurisdicţia eparhiilor greco-catolice româneşti şi
trecerea sub jurisdicţia Episcopiei de Hajdudorogh. În tradiţia sa filomaghiară

140
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi antiromânească, Vaticanul a aprobat cererea; Oficiosul Sfântului Scaun,

„Osservatore Romano" 39 , anunţa că episcopul greco-catolic maghiar, Dudas
Mik.16s de Hajdudorogh, a fost numit „Guvernator apostolic"; i se dădea în
subordine şi Episcopia Greco-Catolică ruteană din Munkacs. Astfel era, în
mod evident, considerat superior ierarhilor greco-catolici români. Chiar în
aceste condiţii, ierarhii greco-catolici români au continuat să desfăşoare o vie
activitate pastorală, au patronat activităţi culturale, întreţinând românismul
printre credincioşi. În „Tribuna Ardealului", singura publicaţie cotidiană
românească din regiunea cedată, deseori, în 1941-1944, apar relatări cu
privire la aceste activităţi; în fotografiile ce însoţesc articolele, participanţii
apar în costume populare româneşti, ca o afirmare a etnicităţii. 41 De altfel,
în jurul bisericilor româneşti se desfăşurau majoritatea acţiunilor culturale
ale românilor din Transilvania de Nord-Est. DGP, într-un raport din 9
noiembrie 1943, înregistra fenomenul. Toate cele trei organizaţii studenţeşti
din Cluj, duceau o vie activitate pe baze religioase. Societatea „Gheorghe
Şincai", a studenţilor greco-catolici, condusă de studentul Olteanu Dionisie,
se afla sub îndrumarea preotului Nicolae Para şi sub controlul episcopului
Hossu. Sub acelaşi patronaj se afla şi „Reuniunea Mariană", care cuprindea, pe
lângă studenţi români şi elevi de liceu; foarte interesant, atât greco-catolici,
cât şi ortodocşi. Iar Societatea „Credinţa Ortodoxă'', a studenţilor ortodocşi
de la Teologie, în frunte cu Titus Trifu, se afla sub patronajul episcopului
Colan. (Nu exista, însă, o unitate de vederi în privinţa activităţilor, au
apărut fracţiuni: „Tribuniştii", cei din jurul ziarului. „Tribuna Ardealului'', şi
„Independenţii". Exponenţii „Tribuniştilor" erau cei mai cunoscuţi; printre
ei Mihai Pop, Vescan, Bugnariu, Raoul Şorban - consideraţi democraţi.
Cealaltă fracţiune era considerată mai naţionalistă. Până la urmă, cele două
se vor înţelege.) 42
În politica de maghiarizare a românilor prin biserică s-au amestecat şi
romano-catolicii. Ei au participat la forţarea schimbării confesiunii, au fost
beneficiarii averilor confiscate şi incitatori ai politicii de deznaţionalizare.
Vor susţine ofensiva Episcopiei Greco-Catolice de Hajdudorogh împotriva
celor româneşti. La 23 iulie 1942 SSI anunţa că, pe 1S iulie, sosise la Satu
Mare un delegat al Vaticanului, cu misiunea de a-i convinge pe preoţii
greco-catolici români să treacă la Episcopia de Hajdudorogh. ,,În acest sens
lucrează, încă de multa vreme, diferiţi călugări unguri romano-catolici, cari
fac presiuni asupra preoţilor şi populaţiei române greco-catolice." Faptul
trezise îngrijorare în Episcopia Greco-Catolică română din Baia Mare. „Se

141
PETRE ŢURLEA

afirmă că trimisul papal soseşte la cererea făcută cu prilejul vizitei la Roma

a mitropolitului primat ungur Seredi, care ar fi stăruit pentru desfiinţarea
Episcopiei Române Greco-Catolice de Maramureş." 43 O altă notă a SSI, din
30 iulie 1942 era titrată Acţiunea de catolicizare a elementului românesc. Se
menţiona colaborarea pe această linie a Bisericii Romano-Catolice şi a celei
Greco-Catolice de Hajdudorogh: „Misionari catolici cutreera regiunile
locuite de minorităţile de altă religie, făcând propagandă şi terorizând,
îndeosebi preoţii celorlalte culte, pentru a-i determina să-şi părăsească
religia şi, împreună cu credincioşii lor să treacă la catolicism. Toţi aceşti
misionari catolici se bucură de sprijinul autorităţilor ungureşti. Acţiunea
de catolicizare se duce îndeosebi în rândurile românilor ortodocşi şi a celor
greco-catolici din Episcopia Greco-Catolică a Mureşului, pe cari misionarii
catolici vor să-i convingă să ceară trecerea la Episcopia Greco-Catolică
din Hajdudorogh." Episcopul de Hajdudorogh, Dudas Mikl6s, a trimis o
Pastorală cu menţiunea: „Realipirea la Patrie a unor părţi din teritoriile rupte,
şi eliberarea de sub bolşevici a populaţiei din statele vecine de la Nord-Est, ne
oferă, din ce în ce o mai mare garanţie şi speranţă că rugăciunile noastre nu
vor rămanea mult neascultate, şi astfel, fraţii rupţi din comunitatea sfintei
noastre Biserici Catolice de 900 ani, vor reveni la credinţa strămoşească." În
Ungaria funcţiona o Asociaţie a Uniunii Sfântului Nicolae, sub patronajul
episcopului de Hajdudorogh, al cărui scop era readucerea la catolicism a
ortodocşilor. 44
În faţa acestei ofensive conjugate a catolicilor unguri, greco-catolicilor
unguri şi autorităţile maghiare, s-a răspuns şi printr-un Memoriu adresat
Papei de către episcopii uniţi din Transilvania de Nord-Est, în vara lui
1942. L-au semnat Iuliu Hossu de la Cluj şi Rusu Alexandru de la Baia
Mare. Conform unei note SSI, se arăta Papei „tratamentul barbar pe care
autorităţile maghiare îl aplică românilor". Pentru că nu mai aveau încredere
în reprezentanţii Sfântului Scaun din Ungaria, episcopii au predat Memoriul
Nunţiului Apostolic din Bucureşti, Andrea Casullo, pentru a-l trimite la
Roma. Casullo, însă, a remis Memoriul preşedintelui Comunităţii Naţionale
a Maghiarilor din România, Gyârfâs Elemer, spre a-l transmite mitropolitului
primat al Ungariei, şi abia după ce-l va vedea acesta să fie trimis la Roma.
„Cercurile ardelene se arată foarte intrigate de gestul Nunţiului Apostolic şi
manifestă intenţia de a cere Guvernului [român] dezavuarea lui." 45 Din nou,
Papalitatea s-a plasat, în disputa dintre români şi unguri, de partea celor din
urmă, susţinând procesul de maghiarizare.

142
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Aceeaşi acţiune antiromânească au desfăşurat şi clericii maghiari rămaşi în

sudul Transilvaniei. Principalul lor scop declarat era întreţinerea atmosferei
în vederea extinderii ocupaţiei horthyste asupra întregii Transilvanii. Cei mai
activi pe această linie au fost clericii romano-catolici, conduşi de episcopul de
Alba Iulia, Marton Aron.
Tot ce a întreprins episcopul Marton Aron, începând cu toamna anului
1940, a mers în direcţia întăririi convingerii ungurilor rămaşi în cadrul
Statului Român, că vor face şi ei parte din Ungaria. Toate aceste acţiuni au
fost făcute în corelare cu acelea ale Guvernului de la Budapesta, cu ajutorul
substanţial al acestuia. O demonstrează foarte multe rapoarte ale instituţiilor
de apărare ale Statului Român: SSI, DGP, IGJ, MStM.
La începutul lui octombrie 1941, IGJ şi DGP raportau: călugăriţa Fall
Erza (în alte documente apare Ana) - care conducea sediul central din Cluj
al Ligii Femeilor catolice Maghiare, subordonată episcopului Marton Aron,
îndeplinind aşadar ordinele acestuia - a doua zi după Diktatul de la Viena, la
31 august 1940, transmitea o circulară către unuităţile în subordine ce urmau
să rămână în teritoriul României: „Ungurii care domiciliază în România
au datoria sfântă de a rămâne în acest teritoriu şi de a participa la serviciile
religioase ce se vor oficia în fiecare săptămână, pentru ca Dumnezeu să ajute
tuturor ungurilor să revină la Patria mamă." [subl.n.] În Circulară se scria că
aceasta a fost transmisă „în urma cuvântului de ordine" al episcopului Marton
Aron. 46 Era şi teza Guvernului de la Budapesta, aceea a ocupării întregii
Transilvanii. În acţiunea pentru împlinirea acestui deziderat, preoţilor li se
acorda un rol deosebit, pentru că aveau autoritate mare în comunităţile în care
activau. Prin adresele 86 525 şi 86 538 din noiembrie 1940 47 , DGP anunţa,
pe de o parte, că Biroul Cultural depe lângă Legaţia Ungariei din Bucureşti,
condus de secretarul Benez, „a dat dispoziţiuni tuturor organizaţiilor
religioase maghiare din România ca, până la terminarea organizării politice
a maghiarilor, să continue ele propaganda maghiară". Pe de altă parte, DGP
constata că preoţii catolici din subordinea episcopului Marton Aron „în
desfăşurarea acţiunii lor de iredentism maghiar, caută să acapareze toate
asociaţiile societăţii maghiare". Tot DGP informa - adresa 86 517 din
noiembrie 194048 - despre intensa propagandă ce se făcea în Ungaria, prin
radio, ziare şi tot felul de organizaţii pentru a-i convinge pe ungurii rămaşi în
România după Diktatul de la Viena să stea pe loc, „să-şi păstreze unitatea de
luptă şi să nu dispereze, ci să muncească cu aceeaşi râvnă ca şi până în prezent,
deoarece în curând va sosi ziua când vorfi realipiţi la sânul Ungariei [subl.n.] ."

143
PETRE ŢURLEA

Autorităţile de la Budapesta nu se limitau, însă, la îndemnuri de genul acesta;

se gândeau şi la o eventuală acţiune armată declanşată în interiorul României.
Foarte alarmantă era informaţia transmisă de DGP, la 22 decembrie 1940 49 ,
conform căreia preoţii unguri - de toate confesiunile - primiseră instrucţiuni
„să facă tot posibilul ca să înarmeze populaţia din Ardeal". Se scria, în aceste
instrucţiuni, că România va intra în război în cel mai scurt timp şi, deci,
populaţia maghiară va trebui să-şi facă singură dreptate şi să facă faţă situaţiei
până la sosirea trupelor maghiare. Aşadar, se dorea un război civil. Pentru
acesta, urmau să se trimită din Ungaria, clandestin, arme, mai ales prin
trenurile care intrau în România; ele trebuiau strânse în depozite; „Preoţii
unguri au fost designaţi cu această misiune importantă, pentru a nu trezi
bănuieli". Pe lângă material propagandistic, instrucţiuni, arme, Budapesta a
asigurat ungurilor rămaşi în România sume mari de bani pentru întreţinerea
acţiunilor antiromâneşti. Banii erau repartizaţi organizaţiilor reprezentative
care aveau ca ţel declarat revizionismul total. S-a încercat păstrarea secretului
cuantumului acestor sume, a destinaţiei lor şi, mai ales, al scopului real al
trimiterii. Însă, Serviciul Special de Informaţii român a reuşit să afle câte
ceva. O notă a lui, din 13 mai 1941, indica faptul că destinatarul preferat
de Budapesta al subvenţiilor pentru propagandă în România era episcopul
Marton Aron. I se trimiteau câte 40 OOO pengo pe an, ca subvenţie pentru
acţiunile de propagandă şi câte 8 OOO pengo pe an ca subvenţie personală;
se adăuga o subvenţie variabilă, conform necesităţilor, pentru întreţinerea
Bisericii Româno-Catolice din România. 50 Sume ceva mai mici primeau
celelalte confesiuni maghiare din România. Acestor sume li se adăugau cele
solicitate expres de episcopul de Alba Iulia, pentru acţiuni iniţiate de el. Astfel,
în august 1941, consiliul Eparhial condus de Marton Aron a hotărât să acorde
ajutoare materiale copiilor unguri săraci cari refuzau să urmeze şcolile de Stat
româneşti şi le alegeau pe cele confesionale maghiare; episcopul, neavând
fondurile necesare pentru a acoperii această acţiune, a hotărât să înainteze un
Memoriu Ministerului Educaţiei Naţionale de la Budapesta, pentru ca, prin
Legaţia Ungariei din Bucureşti, să i se pună la dispoziţie sumele respective.
Cerea, de asemenea, ca să i se transmită şi fondurile destinate copiilor unguri
de confesiune reformată sau unitariană. 51
Diversele asociaţii catolice maghiare, din subordinea episcopului Marton
Aron, sau aflate sub influenţa lui, se arătau foarte grăbite în înfăptuirea ţelului
final al Budapestei - graniţa pe Munţii Carpaţi. Prefectura judeţului Făgăraş,
prin adresa 6 262 din 1O decembrie 1940 52 , anunţa că Fall Elza, călugăriţa

144
 ROMÂNI ŞI UNGURI

romano-catolică ce fusese mutată de Episcopie de la Cluj la Alba Iulia, unde

conducea Asociaţia Femeilor Romano-Catolice din zonă, a trimis o circulară
prin care se ordona filialelor să înfiinţeze, pentru sărbătorirea Crăciunului,
o „săptămână adventă"; în cadrul acesteia urmau să fie organizate întruniri,
reuniuni culturale pentru femei, unde „să se cânte cântece naţionale
ungureşti. Între aceste cântece se aminteşte Trezeşte-te omule din somnul
tău adânc, care face parte din propaganda Asociaţiei iredentiste «Ungurii
care se deşteaptă». Se arată apoi că momentul de dreptate pentru unguri se
apropie şi doreşte să fie serbat de Crăciun. [subl.n.]" De altfel, anunţarea unei
date de înfăptuire a ţelului anexionist maghiar era o tactică larg folosită în
tot timpul războiului, dar şi după el, pentru a ţine populaţia maghiară într-o
permanentă alertă. O notă a SSI, din august 1941, menţiona lucrările adunării
lunare a preoţilor romano-catolici din Episcopia de Alba Iulia; participanţii
constataseră „cu bucurie", că „interesul arătat de copiii unguri şcolilor
maghiare este în anul acesta cu mult mai mare ca în anul trecut, datorită în
primul rând credinţei infiltrate că până în toamnă şi restul Ardealului va fi
cucerit de Ungaria [subl.n.], iar în al doilea rând, datorită intensei propagande
desfăşurată la sate de preoţii şi învăţătorii unguri." Episcopul arăta un
entuziasm deosebit anexionist, anunţând chiar el termene pentru înglobarea
deplină a Transilvaniei în cadrul Ungariei. În septembrie 1941, avea loc la
Turda Consfătuirea reprezentanţilor bisericii Romano-Catolice maghiare
din România sub conducerea lui Marton Aron; în finalul discursului său,
acesta anunţa „Din informaţiile primite de la episcopul romano-catolic din
Budapesta, pot afirma că în curând această Biserică nu va mai avea de suferit
ca Biserică minoritară, deoarece în scurt timp o mare parte din Episcopatul
Romano-Catolic din Ardeal va reveni la Ungaria. [subl.n. ]" 54
În întreg anul 1941, diverse organisme centrale sau judeţene ale Statului
român indicau - prin note, adrese, rapoarte, ordine de zi sau sinteze -
intensa propagandă anexionistă a preoţilor unguri din Transilvania de Sud,
rolul principal avându-l clericii romano-catolici din subordinea episcopului
de Alba Iulia, actionând
, în numele acestuia. Abundenta ' deosebită a unor
asemenea materiale indică veridicitatea faptelor prezentate, ele apărând
în aceeaşi formă în foarte multe locuri. Au fost înfiinţate multe asociaţii
conduse de preoţi, având activitate antiromenească; acţionau alături de
cele mai vechi. Foarte active erau: Uniunea Populară Catolică, Asociaţia
Tinerilor Catolici (Timişoara), Asociaţia Femeilor Maghiare (Arad),
Uniunea Catolică din Ardeal, Reuniunea Muzicală şi Corală Maghiară,

145
PETRE ŢURLEA

Reuniunea Femeilor Catolice Ungare, Oastea lui Christos, Uniunea

Muncitorilor Romano-Catolici din Banat etc. Unele erau transfrontaliere;
făceau parte din organizaţii cu filiale în toată Ungaria. Conducerea lor
de către preoţii romano-catolici le dădea unitate de acţiune şi le impunea
atenţiei colectivităţilor locale. Toate exprimau voinţa episcopului Marton
Aron. Deseori se menţiona ţelul comun al romano-catolicilor unguri, acela
de a „menţine treaz sentimentul naţionalist maghiar şi credinţa în alipirea la
Ungaria a întregului Ardeal". Cei aflaţi în fruntea acestor asociaţii primeau
directive de la episcopul de Alba Iulia, „cu ocazia aşa ziselor vizite canonice",
pe care acesta le făcea lunar.
Pe aceeaşi linie era şi clerul reformat. Aici, rolul de dirijor îl avea episcopul
Arkosy Toma din Turda. Lozinca răspândită de toţi: „Nimic nu va putea
împiedica Ungaria să ia toată Transilvania." 55 Într-un larg raport din 18
august 1941, DGP constata corelarea acţiunii revizioniste a clericilor din
toare confesiunile maghiare. 56
Chiar în timpul reuniunilor declarate a avea doar caracter religios, se
făcea o intensă propagandă antiromânească, inclusiv prin răspândirea
unor materiale tipărite la Budapesta, unele ajunse şi în posesia autorităţilor
române. În primăvara lui 1941, cea mai largă răspândire, în cadrul unor
asemenea întruniri, a avut-o un material de incitare, cuprinzând şi o poezie
antiromânească: „Infanteristul maghiar e primul în lume. I Dacă pleacă la
război, I Fuge valahul rupându-şi opincile. I Când va suna odată alarma la
noi, I Vom face în Bucureşti ordine; I Pe Titulescu, Tătărescu, Tâlhărescu,
Banditescu I dimpreună cu mămăliga şi cu opinca îi vom strivi. [„.] Vom
trece hotarul batjocorii, I Armele ni le va curăţa regele valah I Iar nevasta lui
ne va spăla gamelele. I [„.] Fugi opincă! Vine soldatul lui Horthy!" 57
Interesantă afirmaţia adusă în nota SSI din 7 aprilie 1941, conform căreia,
la Arad preoţii romano-catolici unguri simulează compasiune faţă de evrei,
încercând să-i atragă în lupta antiromânească. 58
În instrucţiunile transmise de la Budapesta, se cerea liderilor minorităţii
maghiare din România să lanseze cât mai multe plângeri împotriva
Statului român, pentru a Întreţine imaginea unui regim opresor, incapabil
de administraţie civilizată, cu concluzia că posibilitatea salvării ungurilor
era dată doar de alipirea la Ungaria a întregii Transilvanii. Reclamaţiile
urmau să fie folosite şi pentru a argumenta, în faţa Marilor Puteri autoare
ale Diktatului de la Viena, noile cereri ale Budapestei; dar, în acelaşi timp
reclamaţiile, deşi nefondate, urmau să contrabalanseze imaginea atrocităţilor

146
 ROMÂNI ŞI UNGURI

horthyste din Transilvania de Nord-Est. Mârton Aron s-a alăturat şi el acestei

campanii de autovictimizare. Printre reclamaţiile trimise Guvernului de la
Bucureşti se aflau şi cele care acuzau perturbarea, de către români, a unor
acţiuni ale Bisericii Romano-Catolice. La 9 august 1941, episcopul reclama
Ministerului Cultelor şi Artelor pe comandorul de aviaţie Corneliu Aurelian
Bobancu, care „conturbă ceremoniile şi serviciile religioase ala cultului,
făcându-şi apariţia în diferite biserici maghiare, în timpul slujbelor". De
remarcat faptul că episcopul înainta reclamaţia pe 9 august 1941, pentru
acţiunile lui Bobancu din urmă cu un an, 1O şi 28 septembrie 1940 59 •
Avuseseră loc, evident, în contestul protestelor românilor faţă de Diktatul
de la Viena din 30 august 1940. Aşadar, presat de Budapesta pentru a aduce
învinuiri românilor, Mârton Aron a redescoperit nişte fapte petrecute cu
mult timp în urmă, într-un context care le făcea de înţeles. În orice caz, ele au
constat doar în aruncarea unor vorbe; nu s-a petrecut nici un act de violenţă.
O altă notă a SSI, din 17 septembrie 1941, prezintă pe larg activitatea
episcopului Mârton Aron: întruniri cu emisari ai Guvernului de la Budapesta,
purtători ai unor instrucţiuni; cu lideri ai organizaţiilor maghiare care
aveau manifestări antiromâneşti, între ei Gyârfâs Elemer, şeful Comunităţii
Maghiarilor din România; şi, mai ales, inspecţiile canonice lunare, folosite
larg pentru îndrumarea propagandei anexioniste. Doar în prima parte
a lui septembrie 1941, episcopul fusese la Sibiu, pe Valea Mureşului, la
Aiud. Peste tot se întâlnea şi cu conducătorii cei mai antrenaţi în campania
antiromânească. La Aiud avusese convorbiri şi cu avocatul Muller Eugen,
cunoscut ca fervent luptător pentru ocuparea întregii Transilvanii de către
Ungaria. 60 (Avocatul era acela care fusese descoperit că mituia membrii
Comisiei mixte germano-italiene, pentru a fi favorabili ungurilor.) SSI
constata că episcopul de Alba Iulia îi promova pe preoţii romano-catolici
şi în funcţie de activitatea lor pe linia anexionismului maghiar; era dat ca
exemplu preotul Heia Adalbert, „un iredentist înfocat", mutat de la Iernut la
Braşov în septembrie 1941.61
Sub îndrumarea episcopului Mârton Aron, preoţii romano-catolici
maghiari din Transilvania de Sud foloseau toate prilejurile pentru a impune
ideea că Diktatul de la Viena era numai o etapă în procesul de ocupare a
întregii Transilvanii: întruniri publice pe teme care erau doar un paravan;
predici presărate ca formale subtile vizând anexarea; manifestări cu ocazia
diverselor sărbători naţionale maghiare. La acest ultim capitol, cel mai ban
prilej era oferit de Ziua maghiarilor de pretutindeni, 15 martie. În 1942, de

147
PETRE ŢURLEA

15 martie preoţii ungari, în primul rând cei romano-catolici, au repetat în

toate bisericile teza conformm căreia „la Viena Naţiunea maghiară a fost
nedreptăţită, urmând ca teritoriile ocupate de Ungaria să fie completate". 62
Aşadar, în toată perioada ocupaţiei horthyste, Budapesta şi-a desfăşurat
acţiunea antiromânească atât prin intermediul bisericilor maghiare din
Transilvania de Nord-Est, cât şi al celor care activau în teritoriul rămas
României. Efectele acestei acţiuni asupra românilor au fost importante,
totuşi, în general, politica Ungariei în acest plan a avut doar rezultate reduse
faţă de speranţele conducerii maghiare. Maghiarizarea prin-biserică a fost
doar o reuşită parţială.

*
Al doilea plan, ca importanţă a efectelor în acţiunea de deznaţionaliozare a
românilor, era cel şcolar. Ungaria a practicat - în planul respectiv - o politică
profund discriminatorie la adresa acestora. Caracteriatica respectivă era bine
cunoscută la Bucureşti. Este cu claritate prezentată în două din marile sinteze
documentare privind situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est.
În Memorandumul semnat de Mihai Antonescu şi înaintat lui Hitler
la 22 septembrie 1942, oglindind primii doi ani de stăpânire horthystă, se
abordează pe larg problema, într-un subcapitol intitulat Deosebirea între
situaţia „de drept" şi cea „de fapt" a învăţământulu românesc. „Ca toate
ordonanţele maghiare, cele privitoare la şcoală cuprind, formal, norme
de echitate faţă de minorităţi, salvarea aparenţelor fiind una din grijile
statornice ale Guvernului maghiar. Dar o succintă analiză a spiritului şi
tendinţei ce se ascund printre rânduri, o confruntare a teoriei cu realitatea pe
teren, pot convinge pe orice om de bună credinţă că prin aceste ordonanţe, la
adăpostul aparenţelor înşelătoare, s-au comis şi se comit - cu asentimentul şi
chiar iniţiativa Guvernului maghiar - cele mai grave abuzuri şi nedreptăţi."
Se prezentau caracteristicile generale ale legislaţiei ungare în domeniul
învăţământului. Şcolile, care la data de 30 august 1940 erau de Stat, rămâneau
mai departe în aceeaşi situaţie. Se menţineau şcolile confesionale. Şcoala
primară de Stat urma să funcţioneze numai acolo unde şcoala confesională
nu era corespunzătoare. Limba de predare în şcolile primare de Stat era
limba maghiară; însă, în comunele cu locuitori din rândul minorităţilor,
învăţământul se desfăşura în limba acestora; în comunele cu locuitori
amestecaţi, se înfiinţau secţii sau şcoli cu limba de predare corespunzând
fiecărei etnii, proporţional cu ponderea fiecăreia. Peste tot trebuia învăţată

148
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi limba maghiară. În comunele cu cel puţin 20 la sută locuitori dintr-o

anumită minoritate, părinţii trebuiau întrebaţi dacă vor şcoală în limba
minorităţii respective. În privinţa învăţământului secundar, Statul întreţinea
şcoli pentru minoritari; trebuia să existe şi şcoli confesionale şi normale. Peste
tot erau obligatorii şase ore pe săptămână pentru învăţarea limbii maghiare.
De la aceste reglementari acceptabile, se ajunsese la o situaţie cu totul
condamnabilă, prin ocolirea legilor: „Deşi locuitorii comunelor din cele mai
multe judeţe ale teritoriului cedat, cu excepţia judeţelor Ciuc, Odorhei şi
Trei Scaune, sunt în întregime sau în covârşitoare majoritate români şcolile
primare de Stat din aceste comune n-au fost transformate în şcoli minoritare
[„.], adică în şcoli având ca limbă de predare limba locuitorilor, ci dimpotrivă
[„.], în marea majoritate a cazurilor, instrucţia elevilor români s-a făcut şi se
face de învăţători unguri, adesea improvizaţi, în limba maghiară." În perioada
interbelică, şcolile confesionale româneşti fuseseră transformate în şcoli
de Stat; ca urmare, în 1940 au devenit şcoli de Stat maghiare. În schimb,
s-au păstrat şcolile confesionale ungureşti în 563 comune, la ele urmând
să meargă şi copiii români. Dispoziţia privind posibilitatea înfiinţării unor
secţii româneşti dacă o cer cel puţin 20 părinţi români era mereu încălcată în
practică, iar solicitanţii „erau urmăriţi, şicanaţi şi maltrataţi" 63
Fenomenul duplicităţii politicii Budapestei faţă de învăţământul în limba
română era constatat şi în ultima mare sinteză documentară din perioada
ocupaţiei horthyste, elaborată de autorităţile de la Bucureşti. Poartă titlul
Acţiunea dusă de unguri pentru exterminarea romanilor din Ardealul ocupat,
datată mai 1944. 64 Se consemna existenţa legală a dreptului de a înfiinţa şcoli
româneşti în comunele cu populaţie românească, dar blocarea acestui drept
în practică.
Primul raport detaliat incluzând şi politica şcolară a Ungarie transmis la
Bucuceşti de către Consulatul României din Cluj, era datat 9 aprilie 1941. Se
dădeau multe exemple indicând acţiunea de deznaţionalizare prin şcoală. În
Maramureş, la 1 martie 1941, „au fost demisionaţi" aproape toţi învăţătorii
români din judeţ. În Someş, învăţătorii români sunt doar 35 % din necesar;
în judeţul Cluj doar 13 %; în judeţul Mureş doar 5 % etc. Se indica şi situaţia
concretă din unele localităţi. În judeţul Someş: în comuna Gârbou nu exista
şcoală românească şi cei 300 elevi români trebuiau să urmeze şcoala în limba
maghiară; situaţia se repeta la Ocna Dejului, unde erau 247 elevi români; la
Răscruci, cu 240; la Surduc, cu 220; la Ciocmari, cu 220. În judeţul Mureş:
la Topliţa, cu 6 OOO locuitori români şi 800 copii, nu era nici un învăţător

149
PETRE ŢURLEA

român; la fel în comunele Stănceni, Răstolniţa, Deda Bistra, cu 300 copii

români; Petriş, cu 70; Morăreni cu 120; Huduc, cu 50; Porceşti, cu 50;
Suseni, cu 60. La !băneşti, erau 600 elevi români, cinci unguri şi cinci evrei;
funcţionau nouă învăţători, din care şase unguri şi trei români, doar unul
fiind salariat. La Hodac, cu 500 elevi români, funcţionau trei învăţători
români şi trei unguri. Era numai şcoală maghiară în Sântana de Mureş, deşi
avea 140 elevi români; Tirimia, cu 154; Ungheni, cu 150; Urmaş, cu 183;
Băla, cu 300. Se dădeau exemple şi din judeţul Cluj. În Borşa erau 368 elevi
români şi 15 unguri, însă numai învăţători unguri; la Cârja, nici un învăţător
român la 156 elevi; la fel în Apahida, cu 364; Corpadeu, cu 165; Popeşti, cu
160; Vultureni, cu 250 etc. În judeţul Cluj (fără oraşul Cluj), erau 23 050
elevi români obligaţi să urmeze şcoli în limba maghiară. 65
Se foloseau cele mai diverse pretexte pentru alungarea învăţătorilor
români. La sfârşitul lui 1940, SSI exemplifica fenomenul prin cazul
învăţătorului Ioan Timaru din Deda Bistra, căruia Comandamentul militar
din plasa Reghinul de Sus i-a retras dreptul de a fi învăţător, indicând ca
motiv: „Sub regimul românesc, cu ocazia sărbătorilor naţionale româneşti, a
preamărit România Mare şi a numit Ardealul pământ românesc pe veci." 66 În
cele mai multe cazuri, suspendarea învăţătorilor români nici nu era motivată.
Majoritatea au fost nevoiţi să se refugieze în România. Cu cinism, ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Budapesta, H6man Balint, declara în
iunie 1941, că în timpul celor două vizite în Transilvania constatase faptul că
„şcolile româneşti întâmpină serioase dificultăţi din cauză că învăţătorii, în
majoritate, au părăsit Ardealul". De aceea a fost nevoit să-i înlocuiaseă. Nu
spunea că fuseseră constrânşi să plece. 67 Ulterior, ministrul nu a mai căutat să
găsească justificări, afirmându-se ferm ca adept al politicii antiminoritare. În
iunie 1942, într-un discurs la Seghedin a spus că numai tratamentul cultural
al minorităţii germane este reglementat în Ungaria, restul minorităţilor
urmând a fi tratate conform „vechilor tradiţii maghiare". Încheia ameninţător:
„Nu putem permite ca dreptul suveran pe care îl exercită şcolile maghiare,
împreună cu bisericile istorice, să fie contestat." Subordonaţii ministrului
erau şi mai categorici. Inspectorul şcolar regional Cluj, în mai 1942, în timpul
inspecţiei pe care a făcut-o în şcoala din comuna Floreşti, fiind nemulţumit
de rezultatele obţinute de elevii români în învăţarea limbii maghiare, a
declarat: „Vă ordon ca pe viitor să procedaţi în aşa fel, ca să dispară odată şi
pentru totdeauna graiul puturoşilor de valahi de pe acest pământ al Sfântului
Ştefan, care a fost, este şi va fi totdeauna unguresc. [... ]Va veni vremea când

150
 ROMÂNI ŞI UNGURI

hotarele Imperiului Sfântului Ştefan vor fi din nou acolo unde au fost în
trecut şi atunci nu vom cruţa nici un suflet de învăţător sau preot valah. Toţi
vorfi exterminaţi ford cruţare. [subl.n.] La Cluj s-a făcut curăţenie. Cei nouă
învăţători valahi care au mai rămas vor fi şi ei îndepărtaţi în curând." 68
Comunităţile româneşti au încercat să acopere deficitul de şcoli de Stat
prin înfiinţarea unora confesionale. Însă, clădirile, deşi erau construite de
săteni, erau folosite abuziv de către Stat; ordinul Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii 122 588/ 1941 interzicea revizoratelor şcolare să le retrocedeze.
La sfârşitul anului şcolar 1941, nu a fost admis examenul de diplomă la
şcolile confesionale normale din Oradea şi Gherla, ceea ce mărea deficitul
de învăţători. Parohiile româneşti au înaintat 800 cereri pentru autorizarea
unor şcoli româneşti; dar anul şcolar 1941-1942 a început şi nici una nu
funsese aprobată, semnatarii au fost concediaţi, ameninţaţi, bătuţi. Astfel,
se concludea în Memorandumul din 1942, „Statul maghiar a recurs la cele
mai incalificabile mijloace", pentru a lipsi populaţia românească de şcoli
confesionale şi învăţători.
La Bucureşti se făceau aprecieri foarte grave asupra situaţiei învăţământului
prirmar de Stat şi confesional românesc din Transilvania de Nord-Est:
„Nu e loc pentru a arăta în întreaga ei întindere imensa paragină"; secţiile
româneşti funcţionau „în condiţii umilitoare"; secţiile româneşti treceau prin
„zguduitoare peripeţii"; învăţătorii şi elevii treceau prin „şicane şi umiliri";
valoarea didactică a abecedarelor şi manualelor de curs primar, „scrise într-o
românească adeseori grotească", este lamentabilă; metodele de instrucţie şi
educaţie sunt „monstruoase", sunt „atentate săvârşite împotriva sufletului
nevinovat al copiilor", aceştia fiind siliţi, de la şase ani, să citească şi să scrie
într-o limbă pe care nu o cunosc, şi să înveţe cântece de defăimare a propriei
lor naţiuni". Cele câteva manuale tipărite de Guvernul maghiar pentru uzul
elevilor de la secţiile româneşti erau considerate „de-a dreptul criminale. Ele
au fost întocmite cu scopul vădit de a otrăvi mintea şi sufletul copiilor şi de a
stâlci graiul românesc." Abecedarele şi cărţile de istorie şi geografie erau scrise
într-o limbă română stricată; celelalte erau scrise în ungureşte. Manualele
„româneşti" erau scrise „într-o limbă pe care nici un român nu o poate
recunoaşte", cu „ignorarea totală a celor mai elementare cerinţe pedagogice,
abundă de neadevăruri la adresa Neamului Românesc". Era introdusă în
manualul de istorie şi cunoscuta teză neştiinţifică a imigrării românilor în
Transilvania, după aşezarea aici a ungurilor: „S-au strecurat mulţi străini în
Ungaria. În părţile muntoase de N-E s-au aşezat slovacii, în ţinutul de Est

151
PETRE ŢU RLEA

s-au ivit pecenegii şi cumanii, iar dinspre Sud, au imigrat primele cete de
ciobani valahi".
Memorandumul semnat de Mihai Antonescu, din 22 septembrie 1942,
identifica foarte clar scopul principal urmărit în şcolile primare cu copii
români: ,,În ce priveşte felul de predare, vom spune că preocuparea principală
a învăţătorilor unguri este una şi singura: infiltrarea sentimentelor ungureşti
în sufletul elevilor români şi înăbuşirea oricărei licăriri a conştiinţei lor
naţionale. Au fost şi sunt şcoli în care copiii români n-au învăţat nimic, decât
cântece maghiare - multe dintre ele jignitoare pentru Neamul din care fac
parte-, astfel că au rămas analfabeţi cum au fost în ziua intrării lor în şcoală.:
„Pe hârtie, limba de predare la secţiile româneşti este cea română. În realitate,
învăţământul se face în mare parte în limba maghiară şi în cel mai şovinist
spirit maghiar. Din şase, câte ar fi legal, orele de predare în limba maghiară au
fost sporite la 15-20 pe săptămână. Dispoziţiunea legală cu privire la cele 24
ore ce trebuiesc să se facă săptămânal în limba română a fost şi a rămas, prin
urmare, literă moartă. Sunt şcoli în comune curat româneşti în care chiar şi
rugăciunea în clasă se face în ungureşte."

' dramatica o avea şi învătământul

O situatie , secundar românesc. Din
totalul de 800 profesori români, câţi erau înainte de Diktat în teritoriul cedat,
la sfârşitul lui 1940 mai erau 160; şi din aceştia, mulţi au fost pensionaţi,
iar alţii înlăturaţi din învăţământ. Ca urmare, în toată Transilvania de
Nord-Est, pentru cei aproape 1 400 OOO români, mai funcţiona un singur
liceu, cel din Năsăud, întemeiat în secolul XIX cu banii românilor. Şi asupra
lui, însă, erau presiuni majore din partea autorităţilor, comandantul militar
al oraşului Năsăud, colonelul Nyari, a trecut la maghiarizarea liceului. La
cererea sa, la S decembrie 1940, Ministerul Instrucţiunii i-a fixat o nouă
denumire oficială: Magyar Kiraly allami roman tanitisi neylvii FOgimnazium
(Gimnaziul Maghiar Regal de limba română); era „maghiar" deşi în tot liceul
erau numai opt elevi unguri. Treptat, au fost eliminaţi profesorii români;
din 19 a mai rămas numai unul. Directorul român a fost înlocuit cu unul
ungur iar cărţile de valoare ale bibliotecii au fost trimise la Budapesta. Pe
lângă unele instituţii şcolare secundare au fost înfiinţate secţii româneşti;
la Cluj, Oradea, Bistriţa - în total şapte. Şi în cadrul acestor secţii au avut
loc permanente acţiuni antiromâneşti. La Liceul de băieţi din Cluj, unde în
1940 erau 243 elevi români şi opt profesori, în 1941 mai rămăseseră doar
doi profesori, locurile fiind luate de profesori unguri; în unele clase nici nu
se preda limba română. La secţia română de la Liceul de Fete din Cluj, cu

152
 ROMÂNI ŞI UNGURI

128 eleve, limba română era predată de profesoare maghiare necalificate; în

timp ce un profesor român de limba română a fost pus să predea matematică.
În plus, două profesoare românce au fost trecute la secţia maghiară. „Se poate
spune că secţiile române mai există doar cu numele." La Şcoala Normală de
Băieţi din Cluj, cu două clase româneşti, din cei şapte profesori români nu a
mai rămas nici unul. Se concluziona: „Rezultatul urmărit de Guvernul ungar
este clar: moartea culturii româneşti."
În privinţa învăţământului superior - după refugierea din Cluj a
Universităţii „Regele Ferdinand I" şi a Politehnicii, la Braşov, Sibiu,
Timişoara - în septembrie 1942 se constata: „Academia Teologică Ortodoxă
din Oradea a rămas fără nici un profesor, astfel că şi-a închis porţile, iar
cea ortodoxă din Cluj a rămas cu abia doi profesori titulari, ceilalţi fiind
expulzaţi sau forţaţi să se refugieze. Au mai fost nevoiţi să se refugieze patru
profesori de la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea şi doi de
la cea greco-catolică din Cluj." În unităţile de învăţământ superior de Stat,
„Dispreţuiţi de profesori, terorizaţi uneori banditeşte de colegii lor, studenţii
români luptă cu greutăţi supraomeneşti pentru a-şi păstra în suflet nestinsă
pâlpâirea de simţire românească."
,,În concluzie, învăţământul românesc de toate gradele din Transilvania de
Nord a fost lovit de moarte de noua stăpânire ungurească. Această stăpânire
ţinteşte, prin loviturile date şcoalei, să ucidă nu numai prezentul, dar şi
viitorul limbii şi culturii româneşti." 69
În următorii doi ani situaţia învăţământului românesc din Transilvania de
Nord-Est a fost degradată şi mai mult. Învăţătorii şi profesorii români sunt
transferaţi de câte trei-patru ori pe an; majoritatea personaluluii didactic
de la secţiile române din învăţământul secundar era compusă din profesori
unguri. Se refuza editarea de manuale româneşti, fiind impuse manuale
editate de unguri - „primitive, într-o limbă românească plină de greşeli, cu
conţinut îmbâcsit de revizionism şi defăimări la adresa României." Se încerca
şi contracararea învăţământului teologic în limba română, la Cluj fiind în
curs de organizare (în mai 1944) Academia Teologică Ortodoxă Maghiară.
Încă din toamna lui 1940, în toate şcolile elevii începeau cursurile cu Crezul
revizionist unguresc - „Cred într-unul Dumnezei, I Cred într-o singură Patrie,
I Cred în reînvierea Ungariei, I Amin!" Salutul obligatoriu în şcoli era în
limba maghiară. Toţi copiii erau obligaţi să înveţe cântece patriotice maghiare
cu versuri revizioniste şi injurioase la adresa românilor. Poporul Român, atât
în manuale cât şi în explicaţiile profesorilor, era „umilit şi calomniat, căutând

153
PETRE ŢURLEA

a se infiltra în sufletele elevilor convingerea că românii n-au istorie, că ei sunt

venetici şi că întreaga lor cultură şi civilizaţie s-a născut sub influenţa celei
maghiare." Se lucrează direct pentru deznaţionalizarea elevilor. Numele le
sunt maghiarizate, sub pretextul că ei sunt „unguri valahizaţi". În registrele
şcolare cel mai adesea apare precizarea, la rubrica religie, „ortodox maghiar"
sau „greco-catolic maghiar". 70

*
Una din pârghiile cele mai importante pentru maghiarizarea Transilvaniei
de Nord-Est a fost aceea economică. Budapesta a susţinut numai capitalul
unguresc; a pus piedici majore în calea celui românesc; a anulat în mare parte
efectele Reformei Agrare din 1921; a confiscat, în mare parte, proprietatea
urbană şi rurală românească, începând cu aceea a celor alungaţi sau refugiaţi;
a confiscat mare parte din averile bisericilor române. Beneficiarii au fost
ungurii şi unele instituţii ale Statului Maghiar. Asaltul împotriva proprietăţii
româneşti a pauperizat populaţia românească din regiune şi a accentuat
refugierea în România, fapt care a dus la creşterea ponderii ungurilor.
Fenomenul este larg prezentat în toate sintezele documentare alcătuite în
cadrul Guvernului de la Bucureşti, fie destinate Germaniei şi Italiei, ca autoare
ale Diktatului de la Viena, ele fiind şi cele care controlau Comisia mixtă de
anchetă în Transilvania de Nord-Est, fiind astfel datoare, în lumina obligaţiilor
asumate în 1940, să facă presiuni asupra Ungariei pentru asigurarea vieţii
românilor; fie destinate viitoarei Conferinţe de Pace, care urma să constate
nu doar drepturile istorice ale României, ci şi faptul că Ungaria avusese, în
timpul războiului, o politică de asuprire sălbatecă a românilor, căreia era
obligatoriu să nu i se mai lase posibilitatea de a se manifesta.
Prima sinteză majoră este în Memorandumul semnat de Mihai Antonescu
şi înaintat lui Hitler la 22 septembrie 1942; capitolul XX se referea la
proprietatea urbană şi rurală. 71 Se începea cu o serie de constatări generale:
„Preocuparea de căpetenie a Guvernului din Budapesta a fost răsturnarea
completă a situaţiunii materiale a românilor, găsită în teritoriul cedat. Alături
de biserică şi de şcoală şi de celelalte instituţii, regimul proprietăţii a fost atins
din temelii, astfel că în Ardealul de Nord astăzi proprietăţile româneşti se
surpă, mii şi mii de averi se prăpădesc, iar existenţa românilor este de-a-ntregul
ameninţată. Îndată după instalarea stăpânirii maghiare au început să fie
puse în vigoare ordonanţe şi decrete, al căror scop era spolierea românilor
şi izgonirea lor din teritoriul pe care Ungaria l-a dobândit prin sentinţa

154
 ROMÂNI ŞI UNGURI

arbitrală de la Viena. Articolul V din textul sentinţei vorbeşte răspicat despre

«egalitate de tratament» pentru românii şi ungurii din teritoriul în discuţie,
dar şi acest articol, ca şi principiile recunoscute de dreptul internaţional,
au fost călcate de Guvernul maghiar. Este de remarcat că în acelaşi timp
populaţia maghiară din România n-a suferit nici o stingherire în exerciţiul
dreptului ei de proprietate. România a rămas consecventă cu principiile care
stau la temelia Reformei Agrare; au fost împroprietăriţi 44 158 de unguri cu
139 096 ha. Ungurii rămaşi în România - 15 671 capi de familie cu SO 016
ha, nu au fost cu nimic atinşi în drepturile lor - iar coloniştii unguri, 6 152
gospodării cu 60 161 jugăre aproape toate în regiunile curat româneşti - se
bucură de garanţie juridică a drepturilor lor şi au deplină libertate economică."
Erau prezentate cele mai grave din măsurile, în domeniul proprietăţii,
luate de Guvernul maghiar în Transilvania de Nord-Est. Se numeau curatori
la proprietăţile rurale (ordonanţa 9370/1940) considerate „părăsite sau
insuficient îngrijite". Nu era nici o garanţie în favoarea proprietarilor
români; noii administratori erau numiţi numai dintre unguri. În acest mod,
erau preluate de administratori unguri toate proprietăţile expulzaţilor şi
refugiaţilor români. Şi pentru proprietăţile urbane au fost numiţi doar
curatori unguri.
La 22 octombrie 1940, Comandamentul militar al oraşului Cluj ordona
numirea unor curatori pentru imobilele „străinilor", adică ale românilor
refugiaţi; aceştia erau unguri. Situaţia nouă este consolidată prin ordonanţa
8230/ 19 noiembrie 1940. La fel s-a procedat în toate localităţile urbane
din Transilvania de Nord-Est. Faptul venea după expulzarea în masă a
românilor, fără a li se îngădui să poată decide în privinţa avutului lor rămas
în Ungaria. Neexistând asemenea dispoziţii, imediat autorităţile maghiare au
declarat averile părăsite, au numit curatori unguri care au trecut la lichidări.
În recomandările guvernelor Axei din S ianuarie 1941, se cerea acceptarea
revenirii expulzaţilor şi refugiaţilor şi despăgubirea acestora pentru daunele
suferite în averea lor, dar Guvernul de la Budapesta nu a aplicat recomandarea,
deşi declarase că o acceptă. O a treia categorii de măsuri punitive o constituia
anularea retroactivă şi revizuirea achiziţiilor imobiliare făcute de români în
perioada interbelică. Ordonanţa 1440/ 1941 (23 februarie) prevedea nulitatea
tuturor actelor juridice prin care s-au dobândit drepturi asupra unor imobile
aparţinând unei instituţii publice româneşti; toate aceste drepturi urmau a fi
înscrise pe numele Statului Ungar. Ordonanţa se extindea asupra achiziţiilor
începând cu 27 octombrie 1918, şi, în unele cazuri, şi asupra celor de după

155
PETRE ŢURLEA

iulie 1914, când începuse Primul Război Mondial. Sub pretextul unor
presiuni asupra ungurilor care-şi vânduseră proprietăţile, „orice dobândire
românească poate fi atacată, se deschide calea arbitrariului." Ca urmare „mii
de proprietari români au fost ruinaţi prin sentinţe cari nesocotesc principii de
drept". Memorandumul lui Mihai Antonescu indică şi câteva cazuri concrete.
Baronul J6szika, fost deputat în Parlamentul României, iar din 1940
prefect al judeţului Sălaj, a intentat mai multe procese ţăranilor, reluându-şi
proprietăţi pe care chiar el insistase să le vândă în perioada interbelică: 180
de familii de ţăranii din Ciachi-Gârbou, Sălaj, erau somaţi să plătească, în
plus faţă de suma de cumpărare din perioada interbelică, 3 663 780 lei şi
24 300 pengă; de la ţăranii din comuna Solomon, Sălaj, cerea 1 300 OOO
lei, în plus pentru pământul pe care li-1 vânduse; a intentat proces la peste
1 OOO ţărani, preoţi şi învăţători din comunele Bălan şi Călpuria, Sălaj. În
1941 a fost anulat contractul de cumpărare a 132 jugăre de către ţăranii din
Sâncicoară, de la evreul Solomon; „Românii din comună au rămas muritori
de foame, luându-li-se şi moşia şi rămânând şi cu banii plătiţi." Conţii Janos
şi Istvan Teleky au intentat proces ţăranilor din comunele Săplac şi Ineu, care
cumpăraseră legal de la el 600 jugăre, la preţul de 6 600 OOO lei; conţii cereau
în 1941 o despăgubire de 12 OOO OOO lei. Succesorii baronului Bornemissza
cereau de la 35 familii de ţărani din comuna Deuşi o despăgubire de 6 667
pengă. Doi evrei maghiarizaţi din Cluj, fraţii Hirsch, cereau familiei Hossu
45 OOO pengă în plus faţă de preţul cu care vânduaeră o proprietate în 1924. La
Oradea, Episcopia Ortodoxă cumpărase, în 1921, un imobil cu 1 200 OOO lei;
în 1941, vânzătorul Gross Imre a mai cerut încă 11 O OOO pengă (3 300 OOO
lei) şi Tribunalul i-a acceptat cererea. Ş.a.m.d. Pentru ca efectele ordonanţei
1440 să fie şi mai mari, a fost completată cu o serie de dispoziţii. Printre altele
se prevedea posibilitatea lichidării bunuri lor românilor alungaţi sau refugiaţi.
De cea mai mare gravitate a fost atacarea consecinţelor Reformei Agrare.
În primul rând au fost luate păşunile comunale. Ordinul Ministerului
Agriculturii din 3 septembrie 1941 către prefecturile din Transilvania de
Nord-Est, preconiza revizuirea reformei şi dispunea ca particularii să nu
facă schimburi sau cumpărături de bunuri provenite din aceasta. Până la
noi dispoziţii, bunurile provenite din Reforma Agrară erau indisponibile.
Prin ordonanţa din 13 aprilie 1941, s-au declarat revizuibile hotărârile de
constituire a păşunilor comunale luate în urma Reormei din 1921. Se indicau
şi câteva cazuri: comunei Bicazul Ardelean, Ciuc, i s-au luat 231 jugăre, la
8 mai 1941; comunei Voşlobeni, Ciuc, i s-au luat 306 jugăre la 8 mai 1941

156
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi alte 200 la 9 mai 1941; comunei Sard, Ciuc, i s-au luat 320 jugăre, care
au fost date comunei ungureşti Macău, la 4 mai 1941; comunelor Vologa şi
Brănişor, Cluj, li s-au luat 60 jugăre la 21 mai 1941; comunelor Fildul de
Mijloc şi Fildul de Jos li s-au luat, la 21 mai 1941, 70 jugăre şi, respectiv,
138 jugăre; comunei Feiurd, Cluj, i s-a luat păşunea de S20 jugăre, şi a fost
dată ungurului ]elen Gyula; comunei Corpadea i s-au luat 60 jugăre, care au
fost date ungurului Gall Elener. Foştii proprietari unguri au primit păşunile
din comuna Dumbrăvioara, Mureş (contele Teleki), din comuna Mureşeni,
Mureş (comele Bissingen), din comuna Voivodeni, Mureş (comele Zichy);
comunei româneşti Săceul de Pădure, Mureş, i s-au luat 93 jugăre, care au
fost date comunei ungureşti Morosvecs. (Cum românii din Săcel nu aveau
altă păşune, şi-au dus vitele tot pe vechiul loc, ceea ce a provocat o bătaie
generală, în urma căreia autorităţile l-au arestat pe preotul Todea Romul.) În
1941 păşunea comunei Agârbiciu, Cluj, de 1SO jugăre a fost redată vechilor
proprietari; comunei Şoimuş, Sălaj, i s-a luat păşunea şi a fost dată comunei
ungureşti Szilagyzent Kiraly; comuna Bene, Sălaj, a pierdut 70 jugăre;
comuna Coruia, Satu Mare, a fost deposedată de 1SO jugăre, date contelui
Teleki şi comunei ungureşti Kovarhosufalu; în comuna Rădoaia-Mera, Cluj,
s-a îngăduit doar familiilor de unguri să folosească păşunea.
Se fa.cea şi o comparaţie între atitudinea României faţă de satele de
colonişti unguri din sudul Transilvaniei, şi aceea a Ungarie faţă de satele
de colonişti români din Transilvania de Nord-Est. În România rămăseseră
6 1S2 gospodarii ungureşti create prin colonizări, deţinând 60 161 jugăre.
Statul Român nu a luat nici o măsură împotriva lor. În schimb, majoritatea
coloniştilor români au fost deposedaţi de autorităţile maghiare şi alungaţi.
Se adăugau devastările de imobile aparţinând românilor, săvârşite de
militari unguri sau de bande de civili unguri. În perioada septembrie 1940-1 S
mai 1941, erau înregistrate 98 devastări în masă şi 40S izolate. Cele în masă
au fost în Sălaj (22), Odorhei (18), Trei Scaune (16), Satu Mare (11), Mureş
( 11 ). Cele mai multe erau însoţite de asasinate, precum la Horia, lanculeşti,
Ip, Lucăceni, Marna Nouă, Marna Siseşti, Sântion, Scărişoara Nouă, Trăznea,
Tuşnad - toate în Sălaj; Baba Novac, Berveni, Colu, Lazuri, Paulian,
Principele Mihai - toate în Satu Mare; Diosig, Gepium, Joşia, Salonta,
Sălard - în Bihor; Frumoasa, Tulgheş - în Ciuc; Breţcu, Covasna, Lunca
Ozunului, Ozun, Poiana Sărată - în Trei Scaune.
Românii au fost deposedaţi de proprietăţile lor în domeniul minier,
comercial, industrial, bancar. Cooperaţia românească a fost dezmembrată.

157
PETRE ŢURLEA

Un alt mare documentar întocmit de Guvernul României, datat mai

1944, prezintă continuarea acţiunilor represive, în plan economic, împotriva
românilor. 72 Se indică şi cauzele acestora. „Autorităţile ungare, conştiente
de faptul că dezvoltarea economică constituie un important factor în viaţa
unui popor şi că un individ cu o bună situaţie materială are o mai strânsă
legătură cu pământul şi o mai dezvoltată conştiinţă naţională, după ce s-au
lovit de rezistenţa rezultată din situaţia economică a românilor, au procedat
la înlăturarea acestui obstacol pus în calea intenţiilor lor, dezlănţuind în
acest scop o înverşunată acţiune de pauperizare a populaţiei româneşti.
[... ] Se urmăreşte anume ca prin pierderea suportului material, românii să
devină un material uşor de transformat [... ], adică să se maghiarizeze, sau
desrădăcinandu-se să se refugieze în România."
Sunt indicate masivele rechiziţii de bunuri agricole alimentare luate
numai de la români, ceea ce a provocat printre aceştia o foamete aproape
generalizată. (De reţinut faptul că în foarte multe din declaraţiile făcute de
refugiaţii transilvăneni în faţa autorităţilor din România, era indicată foamea
drept cauză a plecării lor.)
De cea mai mare atenţie se bucura, în acţiunea Guvernului maghiar
revizuirea Reformei Agrare din 1921. Împotriva acesteia se luaseră măsuri
încă din 1940; acestea vor fi tot mai multe şi cu consecinţe tot mai grave. S-a
iniţiat şi un proiect legislativ pe această temă. Presa a avut mereu subiectul
în atenţie. De asemenea, s-a încercat demonstrarea „ştiinţifică" a necesităţii
înlăturării efectelor Reformei. În 1943, Departamentul pentru Ardeal din
Ministerul Agriculturii de la Budapesta, împreună cu Institutul Ardelean
de Ştiinţe şi EMGE (Erdelyi Magyar Gazdasagi Egyesiilet) au întocmit un
material ce trebuia să justifice acţiunea de revizuire. Se indica o expropiere şi o
împroprietărire inechitabilă. Se pornea şi de la datele demografice falsificate
de autorităţile maghiare la recensământul din 1941 - 53,6% unguri şi 39,9%
români. Prin ordonanţa 970/ 1943 se anulau efectele Reformei Agrare în
domeniul silvic. Pădurile şi păşunile primite de biserici şi şcoli, precum şi
cele primite de persoanele particulare, trebuiau confirmate de Ministerul
Agriculturii de la Budapesta. Cele aflate în proprietatea societăţilor şi
composesoratelor urmau să fie restituite foştilor proprietari. Din 1942,
pădurile şi păşunile comunelor româneşti, provenite din Reforma agrară,
au fost trecute în administrarea ocoalelor silvice, românii nemai putând
beneficia de ele. Ordonanţa 3710/3.VII.1943 prevedea confiscarea tuturor
loturilor de casă, împărţite prin Reformă, pe care nu fuseseră făcute încă

158
 ROMÂNI ŞI UNGURI

imobile. De asemenea, s-a trecut pe scară largă la expropieri ale unor terenuri
aparţinând românilor după 1921. Pretextele erau diverse. Între acestea
şi construirea unor linii ferate; cele mat multe expropieri, pentru astfel
de obiective, au fost făcute în zona Deda-Sărăţel. Aici un număr mare de
români au fost expropiaţi şi au fost constrânşi să plece; în urmă, o parte din
pământuri au fost date ungurilor, cu intenţia vădită de a se crea un coridor
maghiar spre zona secuiască. O reglementare încă din 1941 preciza că orice
cumpărare de bunuri agricole sau urbane trebuia, în teritoriul Transilvaniei
de Nord-Est, aprobată de comandamentul Corpului IX Armată Cluj. Acesta,
însă, nu dăduse nici o aprobare pentru români până în 1944; era acţiunea
reprezentanţei din Cluj a Ministerului Agriculturii de la Budapesta - aşadar,
coordonată de la cel mai înalt nivel guvernamental. Imobilele româneşti
neintabulate erau confiscate. Şi în 1943-1944 şi-a arătat efectele distructive
ordonanţa 1440/1941, care prevedea că orice contract încheiat în timpul
stăpânirii româneşti era presupus ca fiind făcut sub presiune şi, în consecinţă,
susceptibil de a fi atacat. Statul Român era proclamat de rea credinţa; de
aceea, actele de proprietate făcute de el erau anulate; vechii proprietari unguri
îşi puteau revendica bunurile. Astfel au fost intentate mii de procese pe baza
unor declaraţii mincinoase. Doar la Tribunalul Cluj, până la 22 martie 1942
fuseseră înregistrate peste 3 OOO, câte 2 OOO la tribunalele din Oradea, Satu
Mare, Zalău, Sighet. Tăierile de pădure în toate composesoratele româneşti
erau făcute doar în folosul Statului Maghiar, care şi-a impus un comisar
guvernamental pe lângă fiecare.
A fost atacat şi sistemul cooperativelor româneşti de producţie şi consum.
S-au folosit mai multe metode: divizarea celor existente; înglobarea unora
în cooperativele ungureşti; dizolvarea. Efectul a fost major mai ales în lumea
satelor.
Băncile româneşti au fost subminate. La fiecare bancă a fost numit câte
un curator ungur; acesta supraveghea întreaga gestiune, şi nu dădeau voie
să se efectueze operaţiuni bancare importante. Au fost lovite, astfel, cele
mai mari bănci româneşti: „Albina", „Banca Românească", „Banca Victoria".
S-au format forţat bănci româno-maghiare controlate de capitalul unguresc
şi acţionând în favoarea ungurilor: „Aurora" din Năsăud; „Maramureşana"
din Sighet; „Tibleşana" din Dej; „Concordia" din Şimleu; „Râureana" din
Mănaştur; „Silvana" din Şimleu; „Vlădeasa" din Huedin. Toate celelalte
nu au primit aprobare definitivă de funcţionare, având o situaţie instabilă.

159
PETRE ŢURLEA

Tribunalele aprobau orice acţiune a unor unguri sau evrei împotriva băncilor
româneşti.
Pentru preluarea de către unguri a bunurilor românilor alungaţi sau
refugiaţi în România, acestea au fost împărţite în trei categorii: 1) Cele
administrate de curatori numiţi pe baza Ordonanţei 937I195 proprietarii
fiind consideraţi absenteişti; 2) Cele administrate prin curatori ad-hoc, toţi
unguri, care în final intrau şi ele sub incidenţa Ordonanţei 937; 3) Bunurile
administrate prin procura dată de proprietar, acestea fiind cele mai puţine,
majoritatea procurilor nefiind recunoscute.
Comerţul românesc a fost lovit prin măsura preschimbării tuturor
autorizaţiilor obţinute sub regimul românesc. Centrele de comerţ româneşti
au fost închise în majoritate. Aceste măsuri au făcut ca aprovizionarea cu
alimente în regiunile româneşti să fie deficitară. Românilor li. se distribuie
cote mult mai mici de alimente decât ungurilor, şi adesea acestea sunt pur şi
simplu sistate.

*
Autorităţile maghiare au acordat un rol foarte important deznaţionalizării
românilor prin armată. Conform informaţiilor ajunse la Bucureşti în acest
plan s-a acţionat foarte intens, fiind folosite cele mai diverse metode - de
la persuasiune la violenţă fizică. Ca şi în celelalte domenii, Legea generală, a
apărării naţionale, datând din 4 martie 193973 , a fost aplicată adăugindu-i-se
elemente specifice pentru români; apoi, au venit foarte multe ordine ale
MStM care înrăutăţeau situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est;
Ordinul Ministerului Honvezilor 25 092/1941, care fixează proporţia
minoritarilor în unităţile militare la 50 %; Ordinul Ministerului Honvezilor
33 000/20 iunie 1943, care fixează procentul românilor din unităţile
trimise pe front la 30%; Ordinul Armatei a li-a, general Gusztav Jany, din
24 ianuarie 1943, relativ la conduita trupelor ungare de pe front; Ordinul
42 383/1943, al MStM, în legătură cu acţiunea Armatei ungare; Ordinul
28 023/ 1943 al Corpului IX Armată Cluj, relativ la convertirea românilor la
religiile maghiare ş.a.
Numărul românilor recrutaţi în Armata ungară, pe localităţi, era
proporţional, mult mai mare decât al ungurilor, încălcând ponderea
fiecărei etnii. La Bucureşti au ajuns date privind recrutările din foarte multe
localităţi. Un raport al SSI din 9 februarie 1942 consemna: în comuna
Floreşti, Cluj, erau 1 600 locuitori, din care 1 028 români; au fost concentraţi

160
 ROMÂNI ŞI UNGURI

30 români şi nici un ungur. În comuna Gilău cu 2 OOO locuitori, din care

1 006 români, au fost concentraţi 70 români şi nici un ungur. La Apahida
erau 1 500 români şi 70 unguri; au fost chemaţi sub arme doar 60 români.
Nici un ungur nu a fost luat în Armată nici din Bucium, Sălaj, din Morău,
Someş etc. 74 În „Buletinul Informativ al MStM" din 1 decembrie 1942, se
consemna prezenţa minoritarilor în Armata maghiară. Români erau, la acea
dată, 130 OOO. Din aceştia: 60 OOO pe front; 15 OOO în companiile de muncă
din Ucraina; alţi 55 OOO în companiile de muncă din Ungaria. În acel an,
dintre români fuseseră 2 500 morţi şi 3 OOO răniţi. 75
În foile de evidenţă ale unităţilor militare, românii erau identificaţi,
pentru a li se aplica un regim aparte. Mai ales preoţilor români li se crea o
situaţie specială, fiind izolaţi de militarii români. ( Cf. Ordinului MAN
ungar 25 092/Cab./22.XII.1941.)76
De un regim foarte dur „beneficiau" românii încorporaţi şi trimişi
în companiile de muncă. Erau folosiţi mai ales în mine şi la căile ferate. 77
La jumătatea lui mai 1943 erau: Compania 1002 la Bacskertes; 1011
la Hargittafurdă (aparţinând de Centrul de recrutare Reghin); 1013 la
Ambrozfalva (Cenad); 1042 la Munkacs; 1046 la Budapesta (a Centrului
de recrutare Marghita); 1050 la Deda-Bistra (Mureş); 1054; la Urkut
(Veszprem; de la Centrul de recrutare Marghita); 1055 la Kiskunlachaza;
1060 la Monor-Năsăud; 1061 la Topliţa; 1064 la Kardoskut (Csongrad);
1067 la Csepel (cu recruţi din Tăşnad); 1076 la Sajoszentpeter; 1052 la
Negrileşti Someş; 1083 la Gyăr-Zseliz. Documentul remarca dublarea unora
din unităţile de muncă, cu păstrarea aceloraşi numere. 78 Din aceeaşi lună,
mai 1943, datează o notă a SSI privind Grupul de construcţii din Ardeal;
acesta îşi avea Comandamentul la Jibou, Someş, în castelul contelui Teleky. 79
Alte documente consemnează companiile de muncă din minele de cărbuni -
1045, 1047, 1 551, 1552 etc. Cei mai mulţi români erau în compania din
Tatabanya, 9006. 8° Foarte mulţi români erau puşi să lucreze la fortificaţii. 81
Şi, în toată perioada războiului o parte din românii concentraţi erau trimişi
la muncă în Germania; din aceste detaşamente făceau parte şi multe femei.
Mobilizarea pentru muncă funcţiona pe tot teritoriul Ungariei, având caracter
semimilitar. 82 O notă a SSI din 8 mai 1942 anunţa că „rechiziţionarea forţată
a românilor, de tip militar, a luat aspectul unor deportări în masă din toate
judeţele Ardealului cedat". Aveau acelaşi caracter ca şi companiile militare de
muncă. 83

161
PETRE ŢURLEA

Foarte des era semnalată la Bucureşti practica maghiarizării românilor

înrolaţi în Armata ungară. Aceştia erau forţaţi să treacă la bisericile maghiare,
având şi promisiunea trimiterii în zone mai puţin periculoase. 84 Primii asupra
cărora se făceau presiuni erau preoţii ortodocşi; acestora li se promitea chiar
şi lăsarea la vatră. Fenomenul era atât de răspândit, încât a fost tratat pe larg
în marea sinteză documentară alcătuită la Guvernul României în mai 1944.
În unele unităţi militare, însuşi comandanţii cereau militarilor români să-şi
părăsească religia şi limba. În sinteza menţionată procedeul este exemplificat
prin cazul colonelului Botnar Bela, comandantul Divizionului 1 Artilerie
Călăreaţă din Oradea. Acesta, la 16 februarie 1942, le-a cerut militarilor
români să se lepede de religia, numele şi limba lor, spre a deveni unguri,
deoarece „nu va trece mult timp până când şi apele, codrii şi pietrele vor vorbi
numai ungureşte". Asupra rezerviştilor români chemaţi sub arme se făceau
presiuni majore încă din momentul când ajungeau la cercurile de recrutare.
Se dădea exemplul Cercului de recrutare Gherla: „Rezerviştii români
chemaţi aici, imediat după prezentare, sunt introduşi într-o cameră aparte
şi sfătuiţi să treacă la una din religiile maghiare, mărturisindu-le candid că ei
n-ar fi de fapt decât unguri deznaţionalizaţi în timpul stăpânirii româneşti.
În caz de rezistenţă, comandanţii unguri recurg la promisiuni ademenitoare
şi la ameninţări." Se promitea: desconcentrarea, ajutoare materiale,
aprovizionarea regulată cu alimente şi încălţăminte. Printre ameninţări:
concentrarea îndelungată, trimiterea pe front, expulzarea, trimiterea în
tabere de muncă. Alături de ofiţerii unguri, făceau presiuni asupra militarilor
şi rezerviştilor români şi preoţii militari maghiari; îşi extindeau acţiunea şi
în comunele din care proveneau românii. (Printre exemplele date era acela
al preotului militar colonel Huszar Andrei din Cluj. Acesta, în septembrie
1942, a descins în comuna Păuleşti, judeţul Satu Mare; i-a strâns pe români
şi le-a propus să treacă la religia reformată; întrucât a fost refuzat, s-a
adresat Cercului de recrutare Seini, care apoi i-a concentrat pe toţi bărbaţii
români din Păuleşti, ca represalii.) „Efectul acţiunii de deznaţionalizare - se
concludea în mai 1944 - desfăşurată de cercurile de recrutare este deosebit
de însemnată, întrucât foarte mulţi români concentraţi au sfârşit prin a se
declara unguri, a-şi maghiariza numele şi a trece la religiile maghiare." S-a
ajuns ca în comune curat româneşti, precum Şintereag, Dindeşti şi altele din
judeţul Someş, până la 80 % din români au fost forţaţi să treacă la religia
reformată. Aceleaşi presiuni asupra românilor se făceau şi în taberele de
muncă; aici erau repartizaţi românii care nu acceptau maghiarizarea, fiind

162
 ROMÂNI ŞI UNGURI

supuşi unui „tratament de nesuportat". Se preciza că taberele de muncă erau

circa o sută, alcătuite numai din români. „Din cele arătate reese existenţa
unei acţiuni de deznaţionalizare în Armată, bine studiată şi perseverent
urmărită, iar rezultatele ei sunt în cea mai mare parte pozitive pentru unguri,
întrucât numărul românilor deznaţionalizaţi, deşi greu de precizat, este
totuşi foarte mare." Autorităţile ungare dădeau o importanţă atât de mare
acţiunii respective, încât au indicat-o şi în documente oficiale. Corpul II
Armată, Cluj, a transmis unităţilor din toată Transilvania de Nord-Est
instrucţiuni speciale pentru maghiarizarea românilor - Ordinul 28 023/25
noiembrie 1943. Purta titlul A Visszamagyarositas vezbfonala (Călăuza
remaghiarizării). Scopul anunţat era acela „de a trezi conştiinţa naţională
maghiară" în rândul „ungurilor românizaţi".
La încorporare, recruţii erau triaţi şi clasaţi în raport cu „gradul de
românizare"; apoi, în primele şase săptămâni erau supuşi unui control şi li
se făcea educaţie pentru „aclimatizarea naţională". Recruţii români erau puşi
în situaţia de a nu putea să-şi folosească limba maternă. Educaţia se făcea în
şedinţe teoretice, prin participarea la servicii religioase în limba maghiară,
prin şezători de tabără „cu program şovinist". 85
Armata ungară era folosită şi pentru a întreţine şi amplifica ura împotriva
românilor, printre militarii de origină maghiară. Pentru aceasta era folosită în
special revista destinată militarilor: „Kepes Tabori Ujsag" („Revista ilustrată
de front"). Edificator pentru această campanie destinată menţinerii spiritului
de ură faţă de români era numărul din 11 decembrie 1943 al revistei, care
era trimisă ungurilor de pe front; era contestată Adunarea de la Alba Iulia
din 1918 şi erau aspru, violent criticate manifestările din România dedicate
împlinirii a 25 de ani de la acea adunare: „Avertizăm pe români că Ardealul de
1 OOO de ani a fost în stăpânirea Ungariei şi nu a României. Îi mai avertizăm
că niciodată n-am renunţat la Ardeal, nici atunci când verdictul de la Trianon
l-a rupt de la noi. [... ] Avertizăm pe români ca să fie prudenţi cu întinderea
coardei. Astăzi nu trăim timpurile din 1918. Ungaria niciodată nu va renunţa
la Ardeal, şi drepturile nu numai că le pretindem, dar le vom şi apăra." 86
Tot pe front erau trimise multe ziare ungureşti cu articole defăimătoare la
adresa Armatei române. Acestea scriau, în iulie 1941, chiar în momentul
ofensivei glorioase pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, că germanii au
luat comanda lui Ion Antonescu; soldaţii români erau mânaţi cu revolverul
de germani; un întreg corp de armată român s-a predat ruşilor; ca represalii,
germanii au înecat în Prut 20 OOO de români. 87 Constant, militarilor unguri li

163
PETRE ŢURLEA

se făcea o educaţie antiromânească şi erau puşi „să asiste la umilirea militarilor

români. „Era defăimat tot ceea ce este românesc", de către comandanţii
unguri, folosindu-se vechea teză a inferiorităţii Poporului român, a lipsei
lui de civilizaţie. Ţelul era dublu: pe de o parte, întărirea sentimentului de
superioritate al militarilor ungari şi de dispreţ la adresa românilor; pe de alta,
crearea printre militarii români a sentimentului de ruşine pentru origina lor
etnică şi dorinţa de a se maghiariza. 88

*
La procesul de maghiarizare au contribuit mult şi acţiunile administrative
ca: schimbarea forţată a numelor; remaghiarizarea ungurilor consideraţi
românizaţi; concedierea funcţionarilor români ş.a.
La jumătatea perioadei ocupaţiei, în septembrie 1942, autorităţile de la
Bucureşti constatau presiunea întregului aparat de Stat unguresc pentru
maghiarizarea numelor româneşti - în tradiţia generalizată la sfârşitul
secolului XIX. Procesul avea loc prin „brutalităţi. Mulţi comercianţi
şi meseriaşi români, spre a scăpa de teroare" şi-au maghiarizat numele.
Funcţionarii publici treceau în acte numele românilor cu ortografia maghiară.
Efectul cel mai mare avea practicarea acestui sistem de către oficiile Stării
Civile la consemnarea numelor noilor născuţi. Colaborau, cu funcţionarii şi
militarii - în planul maghiarizării numelor-, şi preoţii. În acelaşi documentar
din septembrie 1942, era dat cazul preotului Szabo Karoly, care trimitea o
circulară comandanţilor unităţilor de premilitari şi unor funcţionari civili;
îi instruia cu privire la remaghiarizarea locuitorilor din sate, care, conform
aprecierii sale, erau unguri în proporţie de 50-55 %. În circalară se preciza că
„la spatele acţiunii stau organe care garantează seriozitatea şi reuşita ei". Se
recomanda insistent şi repetat cea mai mare discreţie, deoarece „cu toba nu
se prind vrăbii". 89
Era evident că în opera de maghiarizare a numelor rolul cel mai important
îl aveau notarii. De aceea, încă din toamna lui 1940, Guvernul Ungariei a
înlocuit notarii români cu unii unguri şi chiar pe vechii notari unguri din
Transilvania de Nord-Est i-a mutat peste Tisa aducând în locul lor pe unii din
Ungaria trianonică. ,,În felul acesta - se constata în materialul documentar
alcătuit la Bucureşti în mai 1944 -, s-a tins la reînprospătarea cadrelor
administrative cu oameni de încredere din punct de vedere al intereselor
maghiare." Principala sarcină a notarilor era aceea de maghiarizare a numelor
româneşti, ei îndeplinind şi funcţia de ofiţeri ai stării civile.

164
 ROMÂNI ŞI UNGURI

În toate instituţiile Statului, cei care voiau să-şi păstreze posturile trebuiau
să-şi maghiarizeze numele, asupra lor exercitându-se „o adevărată acţiune
de teroare". O indică însăşi unele documente oficiale. În această categorie,
Ordinul circular 7 61 ( 11 442/1941 - I) din 21 aprilie 1941 al Direcţiei
Regionale Cluj a Căilor Ferate Maghiare. „Având în vedere importanţa
naţională a maghiarizării numelor, şefii de servicii vor arăta oamenilor angajaţi
că pot să-şi maghiarizeze numele, şi explicându-le totodată procedeul de
urmat, le vor propune să-şi schimbe numele cu o rezonanţă străină, cu nume
de bună rezonanţă maghiară. Schimbarea numelor străine este o jertfă atât
de mică, încât Patria cu drept cuvânt o poate cere de la fiii săi cu sentimente
maghiare. Luarea unui nume unguresc trebuie să fie expresia recunoştinţei,
pentru faptul că Patria-Mamă a eliberat pe fraţii noştri de sub prigoană şi
suferinţe îndelungate." La căile ferate au fost păstraţi în funcţii numai acei
români care şi-au maghiarizat numele. Acelaşi procedeu a fost aplicat în toate
instituţiile de Stat. 90

*
Acţiunile constant represive ale autorităţilor maghiare au făcut ca
procesul de refugiere în România a multora dintre românii din regiunea
cedată să continue şi după atrocităţile din toamna lui 1940. Refugiaţii treceau
frontiera în România singuri, cu familiile, în grupuri mai mici sau mai mari;
se înregistrau cazuri când au trecut chiar şi cu turme de oi. 91 Odată ajunşi în
România li se luau declaraţii şi li se întocmeau fişe de evidenţă, cu localitatea
de domiciliu şi cauza refugierii; apoi erau înscrişi în tabele. 92 Statutul social
era foarte divers: învăţători, preoţi, prefesori, funcţionari, comercianţi, notari,
ţărani, elevi, studenţi etc. Erau de la copii până la oameni în vârstă, femei şi
bărbaţi. La 24 octombrie 1942, Grigore Forţu, conducătorul Comisariatului
General al Refugiaţilor din Ardealul de Nord, îl anunţa pe Mihai Antonescu,
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, că instituţia deţinea 188 OOO
fişe de refugiaţi. 93 Motivul părăsirii Transilvaniei de Nord-Est, pentru toţi
aceşti refugiaţi, era acelaşi, deşi expus cu formule diferite în declaraţiile lor.
Îl sintetiza Ana Colesa, casnică, din comuna Belini, judeţul Trei Scaune, la
3 februarie 1941: „Era imposibil să mai pot suferi ilegalităţile şi atrocităţile
acestor unguri." 94
Paralel cu acţiunea de alungare a unor români din Transilvania de
Nord-Est, sau de provocare a refugierii altora, autorităţile maghiare au dus-o
campanie susţinută şi conformă unui plan, de colonizare cu unguri mai

165
PETRE ŢURLEA

ales în zonele predominant româneşti. În practică a fost atât o colonizare

internă, prin dislocarea unor grupuri de secui, cât şi una exterioară spaţiului
transilvan, prin aducerea unor unguri din Ungaria trianonică. Se urmărea,
prin prima metodă, spargerea omogenităţii româneşti a unor zone; prin a
doua se urmărea schimbarea ponderii maghiarilor la nivelul întregii regiuni
ocupate în 1940, ţel la îndeplinirea căruia contribuiau prioritar expulzările şi
refugierile unor români.
În documentarul din mai 1944, problema era tratată pe larg şi se trăgeau
concluzii corecte: ,,În dauna elementului românesc, cu scopul de a disloca şi
slăbi forţa spirituală şi solidaritatea masei româneşti, conducătorii Ungariei
duc o acţiune sistematică de întărire a elementului maghiar din Transilvania
de Nord. Se tinde anume ca prin colonizarea de unguri, şi secui în regiunile
cu populaţie complet românească, să se obţină o dislocare a masei româneşti."
Importanţa ce era acordată colonizărilor a dus la înfiinţarea Serviciului
Colonizării, în Guvernul de la Budapesta, şi a unei Secţii speciale de
politică agrară în cadrul reprezentanţei pentru Transilvania a Ministerului
Agriculturii, cu sediul la Cluj. Aceste instituţii dirijau colonizările, fiind
ajutate de toate celelalte instituţii ale Statului Maghiar. 95
SSI a transmis Guvernului român foarte multe note şi rapoarte privind
colonizările şi efectele lor, în toată perioada ocupaţiei. Fenomenul era
exemplificat foarte bine prin nota din 13 decembrie 1943; printre comunele
din judeţul Someş în care se făcuseră colonizari, era şi Ciceu-Giurgeşti;
fuseseră aduşi unguri pe teritoriul expropiat de la 400 de români refugiaţi.
În comuna respectivă, în 1930 erau 1 391 români şi doar doi unguri; în 1943
au fost aduse câteva sute de unguri din Ungaria trianonică. În Bistriţa, în
schimb, au fost aduşi secui; în jur de o sută; au fost aşezaţi pe moşia evreului
Brecher, de 500 jugăre. 96 Altă notă, din 19 ianuarie 1944, indica aducerea
unor colonişti secui în părţile de nord ale Transilvaniei. 97 În toate informările
de acest fel erau indicate: momentul colonizării; localităţile unde erau făcute;
locul pe care-l ocupau coloniştii; numărul acestora; locul lor de provenienţă.
Aşadar, nişte date foarte exacte. Pe baza lor a fost alcătuit capitolul privitor la
problema respectivă din documentarul menţionat din mai 1944.
Instituţiile create special pentru colonizările din Transilvania de Nord-Est
achiziţionau foarte multe bunuri agricole şi imobiliare, beneficiind de
dreptul Statului Ungar de preemţiune în cazul vânzărilor, dar mai ales prin
deposedările rezultate de pe urma refuzului autorităţilor de a recunoaşte
contractele de cumpărare ale românilor. Se adăugau bunurile confiscate de

166
 ROMÂNI ŞI UNGURI

la românii alungaţi şi refugiaţi. Toate erau revândure ungurilor colonizaţi sau

celor localnici, în condicii
, foarte avantaj· oase. Actiunea
' de colonizare era mai
intensă în judeţele Maramureş, Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureş. Secuii erau
aduşi din zonele unde populaţia secuiască era foarte densă, şi se desfăşura
conform unui plan cunoscut şi de presa budapestană. „Pesti Hirlap" din
29 mai 1942, avea un articol cu ridul Excedentul de populaţie al regiunii
secuieşti. Murările se făceau cu subordonarea lor planului decenal de investiţii
în Ardeal, creat pentru dezvoltarea economică. „Planul are, însă, în acelaşi
timp, şi o importanţă naţională - scria „Pesti Hirlap" -, fiindcă regiunea
secuiască este locuită de una din cele mai viguroase, muncitoare şi prolifice
rase maghiare. S-a dovedit şi până acum că secuii au fost cei care în mijlocul
elementelor străine, venite în Transilvania în ultimele secole din ţările vecine,
au alimentat elementul maghiar ameninţat al Transilvaniei." Dar, secuii au
trecut şi munţii spre Răsărit şi Sud, acolo soarta lor fiind ameninţată în
„oceanul străin". Sarcina planului decenal este şi „de a îndrepta excedentul
populaţiei către părţile occidentale ale Transilvaniei, unde elementul maghiar
este puţin numeros."
Documentarul din mai 1944 dădea foarte multe exemple: SO familii de
secui fuseseră colonizate în satul Borşa-Băi din Maramureş, în gospodăriile
românilor alungaţi. Alte 147 familii de secui au fost aduse, la 11 martie 1942,
în regiunea Carei - li s-a dat o suprafaţă de 2 200 jugăre cadastrale, confiscate
de la românii împroprietăriţi în 1921 din moşia contelui Karoly; românii
au fost alungaţi. La fel s-a întâmplat în toate satele de pe frontiera de Vest,
dinaintea lui 1940, a României. În comuna Ilva Mare, Năsăud, începând din
vara lui 1942 au fost aduse 120 familii de unguri; li s-au pus la dispoziţie
casele şi bunurile românilor refugiaţi. Astfel, proporţia etnică în localitate
s-a schimbat în favoarea ungurilor. (În 1930 din 4 192 suflete, 3 852 erau
româneşti şi doar 11 maghiare.) La intrarea în oraşul Bistriţa, mai multe
familii româneşti fuseseră împroprietărite în 1921; în 1942, pe pământul
lor au fost aduse 20 familii de secui. Terenul cumpărat de 33 români din
Badon, Sălaj, în 1938, nefiind intabulat a fost dat, în 1942, unor unguri. Un
caz similar în comuna Sărmăşag, Sălaj. În martie 1943, sub pretextul unor
lucrări feroviare, au fost confiscate pământurile locuitorilor români din Râpa
de Jos-Deda, Mureş; ulterior au fost date unor unguri. Mai multe grupuri de
unguri, purtând ridul de „Virez" au fost aduse în regiunea Bistriţa. Primul grup
a ajuns la Bistriţa pe S aprilie 1943; au fost primiţi de autorităţi în cadrul unei
ceremonii solemne, „sărbătorindu-se cu această ocazie începutul colonizării

167
PETRE ŢURLEA

secuilor în regiune". Printre localităţile româneşti din Maramureş unde au

fost colonizaţi unguri sau secui, mai. erau menţionate: Borşa, Vişeul de Sus,
Vişeul de Jos, Leordina, Petrova, Săcel, Crăceşti, Berleşti. În cele mai multe
comune, autorităţile maghiare au construit locuinţe tip pentru coloniştii care
nu ocupau casele românilor. S-au făcut colonizări şi în judeţul Someş (printre
altele în comuna Sic şi în Căţcău); în judeţul Cluj (printre altele, în comuna
Luna de Jos); în judeţul Satu Mare etc. Analizând fenomenul colonizărilor,
autorii documentarului observau că „Totuşi, din felul în care s-au făcut până
acum aceste colonizări, rezulta că acţiunea operează mai degrabă în sensul
deznaţionalizării, decât în cel al dispensării masei româneşti"; se putuse
aduce un număr relativ mic de unguri în raport cu numărul foarte mare al
românilor localnici care nu se refugiaseră în România. Ca urmare, coloniştii
erau „mai mult un reazăm al autorităţilor maghiare în acţiunea pe care
acestea o duc pentru deznaţionalizarea românilor. [... ] Oferă autorităţilor un
prilej oportun de a interveni în viaţa românilor conlocuitori". Astfel puteau
fi convinşi unii români să se declare unguri. 98 Prin urmare, colonizările erau
proiectate şi pentru susţinerea planului de maghiarizare a românilor, cel care
putea avea cele mai grave efecte asupra situaţiei demografice din Transilvania
de Nord-Est. Completau măsurile din acelaşi plan vizând domeniul religios,
şcolar, economic, administrativ, militar.
Maghiarizarea românilor a fost mereu prezentată ca un proces de
„remaghiarizare" a ungurilor „valahizaţi", aşadar un răspuns îndreptăţit
la o acţiune din timpul stăpânirii româneşti. S-a încercat şi demonstrarea
„ştiinţifică" a justificării acţiunii Budapestei; acţiune numită „recuperarea
elementului maghiar din zona ungurilor răzleţi". O serie întreagă de instituţii
au primit sarcina găsirii argumentelor. Cel mai important era Institutul
pentru Cercetarea Raselor. Se părea că activitatea acestuia era dirijată de
Secţia a II-a (cu activitate informativă şi de propagandă) funcţionând pe
lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Budapesta. Institutul era - în
aprecierea Guvernului României -, în practică, doar o firmă sub care activa,
deghizat, organizaţia iredentistă maghiară a Tiraliorilor.
Procesul de remaghiarizare a fost susţinut şi justificat de întreaga presă
maghiară, începând cu cea budapestană; se părea ca este o acţiune coordonată
de Guvern, pentru a-i da acestuia pretext de acţiune. Propaganda prin presă
pentru remaghiarizare a început în 1940 şi se va amplifica în 1941-1942,
când s-au obţinut şi rezultate notabile.

168
 ROMÂNI ŞI UNGURI

În vara lui 1941, cotidianul budapestan de largă răspândire „Pesti Hirlap" 99

publica articolul Viaţă nouă pe ruine vechi, în care cerea măsuri grabnice de
remaghiarizare în Transilvania de Nord-Est, pe unele indicându-le special:
copiii români, în timpul verii, să fie duşi în regiuni pur ungureşti, pentru ca să
înveţe limba maghiară; copiii români să fie educaţi doar în şcoli ungureşti etc.
Insista asupra copiilor din judeşul Someş. Tot asupra remaghiarizării din acest
judeţ se apleca şi în vara lai 1942. 100 Indica drept motivaţie faptul că „Românii
sunt în majoritate în judeţul Someş, unde înainte cu 20 de ani nu alcătuiau
decât o minoritate de 20 % din populaţia totală a judeţului. „Keleti Ujsag"
din Cluj credea 101 că doar în Someş trebuiau remaghiarizaţi 70 000-80 OOO
locuitori. Teher Istvan publica la începutul lui 1942, în budapestanul
„Magyarsag" 102, un articol cu referire la judeţul Sălaj. Pretindea că românii de
aici erau unguri deznaţionalizaţi; studiind registrele de stare civilă, mai toţi
apăreau, înainte de 1918, cu nume maghiare. De aceea propunea Guvernului
de la Budapesta să decreteze maghiara ca limbă de predare în toate şcolile
româneşti din Sălaj şi să înceapă o acţiune de redare a conştiinţei naţionale
ungurilor deznaţionalizaţi. Aceeaşi teză în ziarul „Estilap" 103 - „Ungurii
românizaţi pot fi recunoscuţi după numele lor rămase maghiare". În realitate,
era vorba de foarte multe nume româneşti care fuseseră maghiarizate înainte
de 1918, aceasta fiind o politica de Stat; existase chiar şi un îndrumar privind
felul cum trebuia procedat. Ziarele respective repetau că era o largă cerere
de remaghiarizare. ,,În Someş - se scria - sute de sate româneşti, care au fost
cândva ungureşti, cer să fie readuse la viaţa ungurească.: „Ungurii din judeţul
Someş dezvoltă o viguroasă activitate pentru salvarea miilor de suflete
ungureşti ce trăiesc răzleţite. Preoţii, învăţătorii şi gospodarii unguri umblă
prin sate, din casă în casă, şi cercetează cum s-a putut întâmpla procesul
românizării numelor." Societatea „Tărekves" din Dej strângea bani pentru
a susţine remaghiarizarea. S-a tipărit şi o broşură de lămurire, autori fiind
subprefectul Schilling şi ziaristul Sztoika. Un militar de rang înalt, generalul
Fhold Dezsă, susţinător neobosit al remaghiarizării, în august 1942 a făcut o
vizită în Valea Someşului pentru a extinde mişcarea.
Bisericile maghiare s-au antrenat plenar în acţiunea de remaghiarizare.
Dintre multiplele exemple şi acela al preotului reformat Szabo Karoly,
confesor militar al diviziei 27 din Târgu Mureş - personaj deja menţionat.
În august 1942 a transmis o circulară către controlorii de treerat din
judeţul Mureş, cărora le explica felul cum trebuia desfăşurată acţiunea de
remaghiarizare. Printre controlorii respectivi era şi un român, desemnat

169
PETRE ŢURLEA

pe acest post pentru că era considerat ungur; de la el documentul a ajuns

la Bucureşti. Szabo Karoly recomanda: „Distrugerea sentimentului naţional
românesc prin interzicerea oricărei manifestaţii româneşti ca întruniri,
serbări, hore şi îndeosebi impunerea limbii maghiare în şcoli, ademenirea
prin promisiuni a elementului românesc să-şi schimbe numele şi religia."
Urmau să se alcătuiască tabele cu românii care trebuiau să fie maghiarizaţi.
Cei care se opuneau vor fi forţaţi, prin metode brutale: „Ei vor fi urmăriţi în
toate acţiunile lor prezente, cercetându-li-se şi trecutul, iar atunci când se vor
descoperi în sarcina lor fapte pentru care ar putea fi deferiţi Justiţiei, să se facă
uz de acestea, pentru a-i influenţa în atitudinea lor faţă de remaghiarizare." În
fiecare sat trebuia găsit câte un ungur propagator „înflăcărat" al remaghiarizarii
care să conducă acţiunea. Se insista asupra caracterului secret al acesteia. La
rândul său, protopopul militar din Corpul IX Armată, romano-catolic, cerea
şi el, în decembrie 1942, împreună cu toţi confesorii militari din acea mare
unitate, susţinerea remaghiarizării. Numărul celor vizaţi creştea în funcţie de
entuziasmul naţionalist al celor care susţineau acţiunea. Cel mai mult au dat
protopopul romano-catolic Borbandy şi cel protestant Huszar - 400 OOO.
În schimb, deputatul Mosonyi Kalman - în interpelarea menţionată deja,
din 3 iunie 1942, privind înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare - indica
300 000. 104
Foarte intens a activat în direcţia colonizării şi remaghiarizării Institutul
de cercetare a raselor şi de aşezare socială. În practică îl conducea Atzel Ede
avand „o deosebită apreciere şi un nelimitat sprijin din partea Guvernului
ungar". Aparent Institutul urmărea doar strângerea datelor pentru inter=
pretarea corectă a situaţiei demografice din Transilvania de Nord-Est. ,,În
realitate, însă, are obiective precise, urmărind deznaţionalizarea şi chiar
exterminarea românilor."
În toamna lui 1941, Institutul a alcatuit şi transmis în localităţile
cu populaţie românească un formular cu mai multe întrebări. Scopul
declarat era „reglementarea naţionalităţii". Printre întrebări: „Care a fost
religia anterioară?", „Când a fost convertit şi din ce cauză?", „Are dorinţa
de transferare?", „Unde ar vrea să se stabilească?", „Vrea să treacă la altă
religie?", „Ştie ungureşte?" De cele mai multe ori, sătenilor li se arătau doar
formularele, dar acestea erau completate de reprezentanţii Institutului sau
ai autorităţilor maghiare locale. Concluzia trebuia să fie că cei chestionaţi
astfel sunt unguri românizaţi. Formularele erau concentrate la Regionala
X -Ardeleană de Tiraliori din Cluj. Pericolul unei estfel de mistificări a fost

170
 ROMÂNI ŞI UNGURI

sesizat de singurul ziar românesc din regiunea ocupată, „Tribuna Ardealului"

din Cluj, în septembrie 1941; încercarea publicaţiei de a-i lămuri pe români
asupra dedesubturilor întregii acţiuni, a fost cenzurată de autorităţi. 105
Baronul Atzel Eduard (Ede) era originar din Zaul de Câmpie, judeţul
Turda; şi-a păstrat cetăţenia română şi după Diktatul de la Viena, având o
moşie în teritoriul rămas României. Conducea Asociaţia de Tir „Wesselenyi
Mikl6s" - Tiraliorii - având un caracter foarte pronunţat antiromânesc. SSI a
pus-o sub o atentă observare. S-au obţinut date despre majoritatea acţiunilor
Tiraliorilor şi ale preşedintelui lor.
În toamna lui 1941, după larga acţiune cu formularele răspândite în
toate localităţile locuite de români, Atzel Ede, în colaborare cu Hejis
Ivan, conducătorul Gărzii Zdrenţăroşilor, au înaintat un Memoriu
prim-ministrului Bardossy Laszlo, la 3 decembrie. SSI a intrat în posesia chiar
a exemplarului Memoriului pe care îşi făcuse observaţiile prim-ministrul.
Este cel mai edificator document privind aspiraţia spre totala maghiarizare
a Transilvaniei de Nord-Est. „Cântărind situaţia ungurilor din Ardealul
de Nord - se scria -, trebuie să ajungem la convingerea că prin Arbitrajul
de la Viena a trecut sub stăpânire maghiară numai o parte din teritoriul
Ardealului. [... ] Maghiarimea are obligaţia să se îngrijească să contrabalanseze
tendinţele iredentiste române." În Imperiul Sfântului Ştefan au fost garantate
deplin drepturile naţionalităţilor şi libertatea lor de dezvoltare; dar acestea
nu au fost loiale Statului Ungar, folosind libertăţile acordate pentru tendinţe
separatiste. „Politica minoritară mărinimoasă a Guvernului maghiar a dat
posibilitate trădătorilor Statului Maghiar - naţionalităţilor care cu ocazia
năruirii ne-au atacat din spate - ca să-şi pregătească realizarea Trianonului
şi să ciopârţească teritoriul naţional maghiar milenar. E necesar ca, învăţond
din greşelile trecutului, să purtăm o politică minoritară care ajută consolidării
economice şi sufleteşti a maghiarimii în teritoriile cu naţionalităţi, dar care
totodată să apere naţionalităţile din punct de vedere economic şi politic şi să
le constrângă să se contopească in maghiarime. [subl.n.] Aceasta este condiţia
ca să nu mai urmeze un al doilea Trianon şi ca maghiarimea să-şi poată păstra
teritoriile strămoşeşti şi să-şi reîntregească fără amânare hotarele milenare."
Autorii Memoriului recunoşteau dominanţa demografică a românilor în
Transilvania, întrucât documentul nu era destinat publicării: „Numărul
românilor şi puterea lor economică întrece cu mare intensitate insulele
maghiare." Se identifica drept pericol major existenţa unui Stat Român care
dorea explicit să reia Transilvania de Nord-Est, teritoriu unde „românimea

171
PETRE ŢURLEA

şi azi priveşte stăpânirea maghiară ca trecătoare şi este convinsa că acesteia

îi va lua locul din nou stăpânirea română. Intelectualii români rămaşi în
Ardealul de Nord - preoţi, învăţători, avocaţi, medici - sunt într-o continuă
legătură cu consulatele române din Cluj şi Oradea şi cu Bucureştii. Această
legătură este imposibil să fie oprită [... ]Intelectualii români sunt conducători
spirituali ai românimii şi îndeplinesc o misiune foarte importantă[ ... ] Statul
român n-a abzis definitiv de teritoriul Ardealulu de Nord şi nu se împacă
cu Arbitrajul de la Viena; teritoriul Ardealului de Nord şi azi îl priveşte ca
teritoriu românesc." Guvernul de la Bucureşti, în septembrie 1940, dăduse
instrucţiuni secrete intelectualilor români să nu părăsească teritoriul cedat;
apoi a subminat permanent stăpânirea maghiară, folosindu-i pe intelectuali
ca unelte ale propagandei sale. Din motive „de politică externă", Ungaria nu
poate lua deschis toate măsurile de reprimare. De aceea, „activitatea contrară
românilor din Ardealul de Nord n-o pot îndruma şi n-o pot executa decât
particularii, unii patrioţi maghiari şi o societate restrânsă ce se grupează în
jurul lor." Trebuie şi sprijinul Guvernului, pentru ca autorităţile locale să
colaboreze; trebuie aprobarea tacită a forurilor superioare şi sprijinul secret
al lor".
Cei. doi autori ai Memoriului anunţau că deja au început acţiunea în
Transilvania de Nord-Est. Era vorba de formularele vizând maghiarizarea.
Dar autorităţile de la Bucureşti aflaseră de ele şi facuseră anumite proteste
diplomatice. Contrar acestor proteste, Secţia a II-a de la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri din Budapesta „a acceptat planurile noastre ca
ducătoare la scop, şi a apreciat foarte mult activitatea noastră". Se va face o
evidenţă exactă a românilor din Transilvania de Nord-Est şi se va constata
lealitatea lor faţă de Ungaria. Având aceste lucruri, se va crea posibilitatea ca „în
orice moment să zădărnicim orice întreprindere îndreptată contra intereselor
Statului maghiar şi care ar periclita integritatea teritoriului Ardealului." Se
dezvăluia faptul că în programul Societăţii Ardelene pentru examinarea
raselor a figurat şi „planul sancţiunilor economice contra românilor",
întrucât dezvoltarea economică a acestora pune în pericol maghiarimea. De
aceea, „Românii din Ardeal trebuie scoşi treptat din toate posturile economice
şi aşezaţi în locul lor maghiari. [subl.n.]" Se propuneau măsuri coercitive, de
la stabilirea unor cote înalte ale impozitelor, până la revocarea drepturilor de
monopol şi autorizaţiilor industriale.
Punctul II al Memoriului consemna alte măsuri ce ar fi trebuit luate
împotriva românilor. Intelectualii români liber profesionişti erau consideraţi

172
 ROMÂNI ŞI UNGURI

„un pericol pentru ideea de Stat maghiar". În ansamblu intelectualitatea

română avea o influenţă nefastă pentru interesele maghiare. Budapesta „nu
poate să aibă influenţă asupra masei româneşti din Ardeal, până când această
masă stă sub influenţa actualilor intelectuali români; orice încercare, din
toate punctele de vedere, ar fi fără nici o perspectivă." Memoriul propunea
ca intelectualii români să fie „rupţi" de popor, „îndepărtaţi din Ardealul
de Nord, sau dacă trebuie, folosite împotriva lor alte mijloace, ca în urma
acestora ei să abzică benevol de propagarea ideii iredentei româneşti, care
infectează masa românească." Se cereau masuri radicale, între care colonizarea
ungurilor în mijlocul masei româneşti „Faţă de românii din Ardealul de
Nord nu pot fi urmărite decât interesele superioare maghiare, şi faţă de
acestea toate celelalte trebuiesc puse la o parte." Culegerea datelor cu privire
la colonizări se făcea „cu sprijinul organelor secrete. În această activitate
pot să dea un sprijin extraordinar de favorabil organelor de contra spionaj
şi indivizii aşa numiţi «B», plasaţi de către Ministerul Afacerilor Interne
în regiunile cu naţionalităţi." Se propunea şi folosirea împotriva românilor a
membrilor asociaţiilor maghiare care făceau o instruire paramilitară; între ele
şi Reuniunea Tiraliorilor. Toţi ar putea face „serviciul de urmărire-spionaj şi,
în afară de aceasta, la ocaziunea dată, ar putea face presiuni asupra românilor.
[subl.n.]" Aşadar, cei care erau învăţaţi să tragă cu arma puteau să-şi folosească
ceea ce au învăţat asupra românilor. Deja, membrii Reuniunii Tiraliorilor
erau pregătiţi pentru o asemenea represiune; în capitolul confidenţial al
Statutelor Reuniunii, „se vede pe deplin scopul îndepărtat al Reuniunii,
pentru apărarea naţională". Era o prezentare clară a pregătirii asasinării
românilor.
La punctul III se menţiona rolul important ce trebuia să revină Gărzii
Zdrenţăroşilor în contra românilor din Transilvania de Nord-Est. Aceasta,
împreună cu Reuniunea Tiraliorilor, urmau să aibă „o acţiune cu perspective
mari, care are nevoie de aprobare confidenţială a Guvernului maghiar
responsabil [... ], aprobarea tacită şi sprijinul secret al Guvernului maghiar."
Se enunţau scopurile urmărite în comun de cele două organizaţii: „ 1.
Întocmirea în mod confidenţial, a evidenţei românilor din Ardealul de
Nord, în care românii ar fi împărţiţi în mai multe grupuri, şi anume în ce
ordine ar trebui expulzaţi peste hotar. [subl.n.] În judecarea fiecărui caz, se va
avea în vedere criteriul în ce măsură fiecare este periculos siguranţei Statului
maghiar. 2. Cooperarea în mod confidenţial cu autorităţile administrative,
financiare şi industriale pentru a apăra de românii din Ardealul de Nord din

173
PETRE ŢU RLEA

punct de vedere economic. 3. Prin presiuni ameninţătoare sd fie siliţi românii

din Ardealul de Nord, şi anume sd apară cd ei ar dori înfiinţarea Bisericii
Greco-Catolice maghiare. [subl.n] Organizarea unei mişcări în acest scop,
adunarea de subscrieri printre români, pentru un memoriu către Guvernul
maghiar, în care să se ceară înfiinţarea imediată a Bisericii Greco-Ortodoxe
Maghiare şi extinderea jurisdicţiei ei"
La punctul IV se menţiona: „Trebuie să insistăm că îndepărtarea romanilor
de biserică e foarte importantă, şi din punct de vedere al intereselor de
Stat maghiare ar fi foarte avantajoasă." Prin Garda Zdrenţăroşilor ar urma
să se facă: „a) Îndepărtarea de la locuinţa lor, respectiv dispariţia totală a
conducătorilor spirituali, preoţi, învăţători români şovinişti care s-au expus
prea mult. b) Pentru justificarea represiunilor oficiale contra românilor,
membrii Gărzii Zdrenţăroşilor, care vorbesc româneşte, îmbrăcaţi în costume
naţionale române, pentru a avea imaginea unor grupe româneşti, ar începe
atacuri de teroare contra unor grupuri de germani ardeleni şi contra unor
grupuri de unguri. [subl.n.] Prin această metodă, Guvernul maghiar ar avea
ocazia să arate cercurilor germane şi altor cercuri străine ce urmări are agitaţia
Bucureştilor."
Erau propuneri de o gravitate majoră, de-a dreptul criminale, autorii
Memoriului scriind, la punctul V, că-şi dau seama de aceasta: „Recunoaştem
că proiectele noastre conţin lucruri de natură foarte gravă, dar totodată
suntem nevoiţi să aratăm că Guvernul maghiar responsabil trebuie să
recunoască adevărul general, ce nu se poate discuta, că dacă nu ne asigurăm -
cu orice mijloace - stabilitatea stăpânirii părţilor din Ardealul de Nord,
grava responsabilitate istorică cade asupra Guvernului maghiar de azi, şi la un
moment nu va fi în stare să apere integritatea teritoriului maghiar de acum."
Era întărit îndemnul la acţiune violentă: „Trianonul şi poziţia de azi a
naţionalităţilor faţă de Statul Maghiar trebuie să fie pentru fiecare patriot
ungur, un memento veşnic; trebuie sd desconsidere orice principiu sentimental,
şi sd se silească sd asigure cu foc şi fier drepturile ungurimii pe următorii o mie
de ani, în cadrul Carpaţilor. [subl.n.]"
Se cerea o „armonie completă" şi o „cooperare confidenţială" cu Guvernul
Ungariei. Pentru susţinerea Societăţii Ardelene pentru Studierea Raselor, a
reuniunii Tiraliorilor şi a Gărzii Zdrenţăroşilor, autorităţile administrative să
P rimeasca instructiuni confidentiale. Se cerea chiar mai mult: „Conducătorii
' '
acestei activităţi patriotice să poată dispune, într-o anumită măsură, asupra
autorităţilor administrative." Aşadar, să se substituie acestora. ,,Este necesar

174
 ROMÂNI ŞI UNGURI

ca, în anumite cazuri, membrii Societăţii Ardelene a Tiraliorilor şi cei ai Gărzii

Zdrenţăroşilor, în legătură cu acţiunea lor contra românilor, să li se asigure în
întregime nepedepsirea. [subl.n.]" Se cerea şi un sprijin material.
Se anunţa că, deja, Secţia a II-a a PCM ungar a acceptat „aproape în
întregime propunerile noastre". Aceeaşi aprobare se primise şi de la Secţia
specială a MStM, de la Ministerul de Război şi de la organele de siguranţă
naţională din Ministerul Afacerilor Interne. „Comparând situaţia, cu
inimă şi suflet maghiar, acceptăm cu conştiinţa liniştită că realizarea celor
expuse în Memoriul nostru sunt identice cu interesele Poporului Maghiar, şi
amânarea împlinirii acestora sau împiedicarea realizării lor, înseamnă o grea
răspundere.'' 106
SSI a reuşit să copieze chiar exemplarul pe care şi-a scris prim-ministrul
Bârdossy observaţiile, pe 3 decembrie 1941. Autorii Memoriului avuseseră
parte de un tratament deosebit; audienţa lor durase mai mult de o oră şi
jumătate, peste timpul obişnuit. Bârdossy s-a consultat cu secretarul său,
lncze, cu Pataky Tibor, conducătorul Secţiei a II-a din PCM, cu Keresztes
Fischer Ferenc, ministrul de Interne, şi cu un delegat al MStM împreună
cu secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale, colonelul de Stat
Major virez Nâray Antal de Nâray. Menţiunile prim-ministrului pe Memoriu
erau la punctul I - „Se poate realiza."; la II - „Să vadă Ministerul Apărării
Naţionale.''; la III - „Da - pe lângă controlul militar."; la IV - „Măsurile
necesare pentru realizarea de sub 1, 2 şi 3 se pot lua."; la V - „Ardealul nu
poate fi lăsat pe mâna Zdrenţăroşilor. În nici un caz nu e posibil, deoarece
fară îndoială retorsiunile s-ar răsfrânge contra maghiarilor din România.";
la final - „Să fie îndrumat stăruitor Hejas, că nu e voie să se aventureze în
nici o acţiune personală. Să se accentueze că are răspundere personală.
Despre aceasta să fie avizat şi Atzel. Referitor la alte puncte din proiect, nu
mă opun ca în coînţelegere cu organele competente să se realizeze. Sprijinul
material necesar din fonduri ce ne stau la dispoziţie." SSI a aflat şi primele
fonduri pentru Atzel Ede prin Banca Comercială Maghiară: 100 OOO pengă
transmişi imediat, la 20 decembrie 1941. Apoi, la Conferinţa cu prefecţii din
judeţele ardelene, ţinută la Budapesta pe 12 ianuarie 1942, prim-ministrul „a
dat instrucţiuni confidenţiale verbale ca să fie sprijinită organizaţia patriotică
şi activitatea din Ardeal a baronului Atzel Ede". De asemenea, prefecţii să-i
informeze confidenţial pe conducătorii „acţiunii patriotice" despre punctul
de vedere al Guvernului maghiar. Informat, Atzel Ede a adresat, la 10
februarie 1942, o circulară-ordin prefecţilor ardeleni, cerându-le sprijinul la

175
PETRE ŢURLEA

întocmirea evidenţei românilor. A fost activată şi Garda Zdrenţăroşilor din

Transilvania de Nord-Est, în mai 1942, prin hotărârea noului prim-ministru,
Kallay Mikl6s, numit în funcţie la 9 martie 1942. 107
Fiind considerat ca agitator major pentru maghiarizarea românilor din
Transilvania de Nord-Est, care dădea dovada de „ferocitate sadică", Am~l Ede
a devenit obiectul unei supravegheri permanente din partea SSI, fapt reflectat
în multe note şi rapoarte din perioada 1941-1944. În timpul manifestărilor
publice, Atzel ajungea la un adevărat delir verbal antiromânesc. Cel mai
cunoscut dintre discursurile sale de acest fel, a fost ţinut la 8 august 1943,
în timpul adunării de la Şimleu! Silvaniei, cu ocazia sărbătoririi patronului
Ungariei, St. Istvan. Mulţimii de unguri strânşi în piaţa centrală le-a
spus: „Pe aceşti puturoşi valahi opincari ca pe duşmani ai noştri trebuie să-i
extirpăm, trebuie să-i asasinăm. [... ] Camarazi, popii şi funcţionarii, precum
şi conducătorii predică dragostea de aproapele tău, dar aceasta este numai
înşelătorie, pentru că Dumnezeu ajută numai forţa brută; de aceea, toţi
trebuie să o folosim, ca să asasinăm, [... ],să extirpam această bandă puturoasă.
[... ] Religia, cele zece porunci spun: Nu omorî, nu fura, nu pofti femeia altuia,
pentru că aceasta este păcat! Acesta este păcat? Nu e păcat! Acela este păcat,
acela va fi adevăratul păcat, dacă nu vom extirpa această puturoasă bandă de
valahi şi jidovi! [... ] Vom organiza o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom
extermina şi copilul din pântecele mamei sale!" Apoi, arătând cu pumnul spre o
biserică românească din apropiere, a spus: ,,În această biserică valahii se roagă
să învingă duşmanii noştri. Nu vor avea, însă, această bucurie, de asta ne vom
îngriji noi! [... ] Să învăţăm şi copiii de şase ani în a mânui arme, ca să extermine
şi să asasineze josnicul inamic valah şi jidovesc. [subl.n.]" 108 (Discursul lui
Atzel Ede concurează îndemnurile criminale făcute de Daday Lorand, sub
pseudonimul Diics6 Csaba, în volumul publicat în 1939 - Nics Kegyelem -
Atyla, Almos, Arpdd ivadeka, fel az uj honfoglalairal!; Fără îndurare - Urmaşi
ai lui Atyla, Almos, Arpdd, sus la o nouă ocupare de ţară! În finalul volumului,
pagina 156, era publicat jurământul leventului ajuns în Transilvania: „Eu nu
aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima fiecare valah ce-mi iese în
cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea -
satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi, toate fântânile şi
voi ucide până şi copiii în leagăn; în genere, voi distruge acest neam. [... ]Nu
va fi pentru nimeni nici o milă. [... ] Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru
mama care va naşte [... ] Voi suprima pe fiecare valah, şi atunci nu va mai fi

176
 ROMÂNI ŞI UNGURI

în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară! Voi face inofensivi pe

viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă!" 109 )
Asupra cazului Atzel Ede s-a aplecat însuşi directorul general al Serviciului
Special de Informaţii Român, Eugen Cristescu. Într-o adresă către PCM
considera că baronul avea „o activitate excepţional de sfidătoare la adresa
României şi Neamului Românesc". De aceea, propunea săi se ridice cetăţenia
română şi să i se confişte averea din România. 110 Adresa lui Eugen Cristescu
a ajuns în mâna lui Ion Antonescu, care a întrebat Ministernl de Interne şi
Ministerul de Externe ce măsuri au luat. Ministerul de Externe răspundea că,
încă din mai 1942 ceruse deschiderea unei acţiuni penale împotriva lui Atzel.
Iar la 13 octombrie acel an, Ministerul de Justiţie răspundea: Curtea Marţială
Sibiu îl condamnase pe baron la 25 de ani muncă silnică şi confiscarea averii. 111

*
La schimbarea compoziţiei etnice a Transilvaniei de Nord-Est se dorea
să se ajungă şi prin atragerea aici a cât mai multor unguri care trăiau în
afara arcului carpatic, în Moldova şi Muntenia. Cea mai mare atenţie era
acordată ceangăilor din Moldova, care erau consideraţi secui, deşi aceştia
erau în realitate români secuizaţi parţial şi fugiţi peste munţi. De ungurii
din România şi de cei care erau consideraţi unguri, se ocupa Institutul
Academic pentru Minorităţi din Pecs. În toamna lui 1940, un reprezentant
al său, Baumgartner Sandor publica un studiu. Avea formule de-a dreptul
fanteziste: în Argeş şi Oltenia erau foarte mulţi unguri datorită faptului
că în Evul Mediu aici funcţionaseră episcopii romano-catolice maghiare;
oraşele din Muntenia au fost locuite în mare parte de unguri - printre altele,
Ploieşti, Târgovişte, Piteşti, Câmpulung, Bucureşti. Ca argument aducea şi
unele toponime ca judeţul Săcuieni, localităţi precum Mâneciu Ungureni
sau Pământeni Ungureni. Se demonstrase deja, în literatura de specialitate,
că denumirile respective se datorau aşezării în acele localităţi a unor români
fugiţi din Transilvania, care erau numiţi ungureni sau secuieni după locul
de origină, nu după etnie. Institutul respectiv publica şi o listă cu ungurii
trăitori, în 1940, în România de Sud: cei mai mulţi erau la Bucureşti, 23 91 O.
Statistica românească indica - în Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova,
Bucovina - 71 402 unguri. Se adăugau ceangăii, consideraţi secui. 112
Mai multe personalităţi ale ungurilor transilvăneni au cerut, în timpul celui
de al Doilea Război Mondial „recolonizarea în Patrie a ungurilor de dincolo
de Carpaţi" - după formula folosită într-o conferinţă la Cluj, pe 1 decembrie

177
PETRE ŢURLEA

1941, de Miko Imre.11 3 SSI constata că dinspre Guvernul de la Budapesta

se transmiteau semnale ungurilor din România să se mute în Transilvania
de Sud, pentru a spori ponderea maghiarilor de acolo, în eventualitatea unei
recuperări a acesteia. 114

*
Prin urmare, schimbarea ponderii demografice a ungurilor în raport cu
românii, în Transilvania de Nord-Est, pentru a îndreptăţi stăpânirea acestei
regiuni, a fost ţel esenţial al politicii Ungariei în perioada 1940-1944.
Maghiarizarea românilor rămaşi în zona ocupată - după marile expulzări şi
după refugierile forţate de autorităţi -, a fost vizată printr-o mulţime de acte
administrative şi legislative, cu aplicabilitate în toate domeniile de activitate.
Prioritar au fost folosite biserica, şcoala, armata; s-a acţionat şi prin măsuri în
plan economic. În cele mai multe cazuri, s-a recurs la presiune administrativă,
ameninţări şi violenţe ajungând până la crime. În marele documentar din mai
1944, întocmit în cadrul Guvernului României, se consemna faptul că, până
în acel moment, se refugiaseră din Transilvania de Nord-Est peste 220 OOO
români; în registrele administraţiei ungureşti fuseseră înscrişi forţat ca
maghiari în jur de 100 OOO români; circa 100 OOO români fuseseră mobilizaţi
în 1941-1942 şi trimişi pe front, mulţi pierzându-şi viaţa, în timp ce unităţile
militare formate predominant din unguri fuseseră păstrate în interior. 115
Guvernul de la Budapesta a vrut să înregistreze printr-un recensământ
preponderenţa etnică a ungurilor în Transilvania de Nord-Est. Rezultatele
recensământului urmau să fie folosite în momentul Conferinţei de Pace, ca
argument pentru a păstra ceea ce primise prin Diktatul de la Viena. Cu toate
metodele folosite pentru a schimba proporţia demografică din regiunea
respectivă, nu s-a ajuns la o situaţie mulţumitoare. De aceea, s-a recurs la
vechea metodă budapestană a falsificării rezultatelor recensământului.
Ultima statistică din perioada stăpânirii româneşti, alcătuită în ianuarie 1940
de către un specialist recunoscut pe plan internaţional, Sabin Mănuilă 116 ,
consemna pentru regiunea transilvăneană ce va fi ocupată în septembrie
acel an de maghiari, un total de 2 604 OOO locuitori; din aceştia; 1 305 OOO
români (50,1 %), 968 OOO unguri şi secui ( 37,2 %), 72 OOO germani (2,8 %),
28 OOO ucrainieni (I, 1%), 149 OOO evrei ( 5, 7 %), 82 OOO alţii (3, 1 %). După
exact un an, în ianuarie 1941, Guvernul de la Budapesta şi-a făcut propriul
recensământ, care trebuia să dea o preponderenţă maghiară majoră. Cum
rezultatul nu satisfăcea pe deplin, s-a trecut la falsificarea datelor finale, cele

178
 ROMÂNI ŞI UNGURI

care au fost publicate 117 ; total 2 577 OOO locuitori; din aceştia 1 029;000
români (39,9 %), 1 381 OOO unguri şi secui (53,6 %), 45 OOO germani (1,7
%), 20 OOO ucrainieni (0,8 %), 47 OOO evrei (1,8 %), 55 OOO alţii (2,2 %). Se
poate demonstra uşor falsificarea rezultatelor recensământului. Statisticile
româneşti din 1944 înregistrau 220 OOO de români alungaţi sau refugiaţi
din Transilvania de Nord-Est, din care mulţi intraseră în România după data
efectuării recensământului maghiar; aşadar, la acea dată, conform coroborării
tuturor datelor existente în arhive, plecaseră din regiunea ocupată doar în jur
de 100 OOO români. Iar procesul de maghiarizare forţată era la început. În
plus, Ungaria nu intrase încă în războiul împotriva URSS, care se va declanşa
abia la jumătatea lui 1941, prin urmare nu puteau fi puse la socoteală
pierderi pe front. Cu toate acestea, recensământul maghiar din ianuarie
1941 înregistra aproape 300 OOO de români mai puţin decât în ianuarie
1940. Prin urmare, se indicau 200 OOO mai puţin decât în realitate. Au fost
şi alte falsificări evidente. Deşi germanii din Transilvania de Nord-Est aveau
aici, după Diktatul de la Viena, o situaţie privilegiată, fiind sub patronajul
Berlinului, aşadar nu aveau nici un motiv să plece, se indică un minus de
27 OOO. Evreii care fiind susţinători entuziaşti ai stăpânirii maghiare, nu
aveau, în primii ani ai acesteia, a se plânge, totuşi constatăm dispariţia a doua
treimi din ei - de la 149 OOO în ianuarie 1940, au ajuns la 47 OOO în ianuarie
1941. (Cifra de 47 OOO evrei în Transilvania de Nord-Est se poate demonstra
uşor că era falsificată; în 1944, din regiunea unde trăiau doar 47 OOO evrei,
au fost deportaţi şi asasinaţi peste 130 OOO!) Şi numărul ucrainienilor scade
inexplicabil, cu 8 OOO. Majoritatea ucrainienilor fiind ţărani şi susţinători ai
stăpânirii maghiare, nu aveau motiv să plece. Sabin Mănuile aprecia, în 1944,
că metodele de înregistrare a populaţiei, în cadrul recensământului din 1941,
fuseseră corecte, rezultatul fiind, însă, viciat. 118

*
Acţiunea de maghiarizare a Transilvaniei de Nord-Est a fost însoţită de
o foarte intensă propagandă având drept ţintă ungarii şi secuii din regiunea
respectivă. Scopul era dublu. În primul rând, menţinerea şi întărirea
convingerii acestora că ei au dreptul de stăpâni în zona alipită Ungariei prin
Diktatul de la Viena, şi că politica de reprimare a celor care nu-l recunosc
este justificată. În al doilea rând, se urmărea consolidarea convingerii că o
extindere a stăpânirii Budapestei şi asupra părţii de sud a Transilvaniei
era îndreptăţită. Erau indicaţi doi inamici: românii din Transilvania de

179
PETRE ŢURLEA

Nord-Est, care nu se lăsau maghiarizaţi şi era clar că aşteptau o eliberare;

România, pentru că îşi afirma dorinţa de reluare a regiunii pe care o pierduse
sub presiunea Germaniei şi Italiei.
Acţiunea propagandistică antiromânească în Transilvania de Nord-Est,
în perioada ocupaţiei s-a manifestat cu mare intensitate şi în foarte multe
feluri: prin intermediul diverselor asociaţii politice, culturale, economice
religioase; prin discursurile şi acţiunile publice ale unor personalităţi
maghiare; prin lucrări istorice şi literare; prin presă şi radio. Vastitatea
campaniei face ca să nu poată fi decât exemplificată. Cu menţiunea că o
prezentare generală ar însemna consemnarea celor câtorva zeci de mii de
documente strânse în arhivele româneşti, cele mai multe inedite - prezentare
care nici nu este posibilă (întrucât ar trebui zeci de volume masive tipărite),
nici nu este necesară (întrucât spiritul antiromânesc, intensitatea urii la
adresa românilor, metodele de acţiune împotriva acestora reies repetat din
toate aceste documente, fenomenul fiind explicit şi dacă sunt aduse la lumină
doar unele).
Teza necesităţii răzbunării pentru stăpânirea de 22 de ani a României şi
teza continuării extinderii în dauna României a graniţelor Ungariei, erau
cvasiunanim împărtăşite de unguri. S-a produs o adevărată întrecere între
diferite personalităţi sau organizaţii pentru găsirea celor mai radicale formule
de exprimare; şi cine vorbea mai apăsat şi mai înfierbântat, cine propunea
metode mai radicale era considerat mare patriot, adesea se supralicita şi
în Transilvania de Nord-Est se auzeau voci mai stridente chiar decât la
Budapesta.
Încă din toamna lui 1940 s-au format, în jurul ungurilor plecaţi din
Transilvania de Sud, o serie de organizaţii militând pentru înglobarea
acesteia în cadrul Ungariei. Aduceau ca argument, bineînţeles, dreptatea
istorică, dar şi „exploatarea" căreia i-ar fi supuşi maghiari rămaşi în România,
aceştia trebuind „salvaţi". Între aceste organizaţii era şi o Ligă a Refugiaţilor
Unguri din Arad, condusă de Locsi lstvân; avea sediul la Oradea şi se
zbătea pentru „cucerirea întregului Ardeal". 119 Uniune Naţională Maghiară,
existând în 1941, era condusă de Ferenyi Zsigmond şi Nemethy Bela; îşi
anunţa ca obiectiv Ungaria Mare; în decembrie 1941 propunea o declaraţie a
Parlamentului de la Budapesta, prin care să fie anulată ratificarea Tratatului de
la Trianon. 120 Imediat după Diktatul de la Viena, nemulţumiţi de prevederile
acestuia, o serie întreagă de oameni politici maghiari transilvăneni au
înfiinţat Erdelyi Pârt (Partidul Ardealean), cu sediul central la Cluj; era

180
 ROMÂNI ?I UNGURI

condus de contele Teleky Bela; îşi anunţa drept scop principal susţinerea
propagandei pentru ocuparea întregului Ardeal. Au fost create sedii mai
în toate judeţele Transilvaniei de Nord-Est. O notă a SSI, din 1 septembrie
1941, menţiona încercarea conducerii Partidului Ardelean de a-şi atrage şi
membri români. A fost refuzată. Cu toate aceaste, ca să mascheze insuccesul,
secretarul general al Partidului, Mik6 Emeric, vorbea la unele întruniri şi în
limba română, ca şi cum în sală ar fi fost şi români. Doar prefectul român
maghiarizat de Maramureş, Jurca, a devenit membru activ al Partidului
Maghiar; era considerat trădător de către români, pentru că punea în aplicare
toate măsurile represive indicate de la Budapesta, arătându-şi fidelitatea
deplină faţă de Statul Maghiar. 121 Partidul Ardelean îşi anunţa dorinţa de a
lupta „pentru edificarea unei Ungarii puternice şi independente" în graniţele
dinainte de 1918. În documentul de înfiinţare se scria: „Ne gândim cu
dragoste frăţească la ungurii din Transilvania de Sud. Nu ne vom odihni
până ce soarta lor nu va fi soluţionată." Se anunţa dorinţa ca ungurii de
dincolo de Carpaţi să fie „aşezaţi în Ţară". Era deplânsă, în acelaşi document,
soarta maghiarimii care două decenii fusese „lipsită de bunurile materiale şi
morale". 122 Deputaţii Partidului Ardelenesc din Parlamentul de la Budapesta
erau foarte activi. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 25 noiembrie 1941
s-au remarcat chiar doi dintre aceştia. Arvay Arpad declara dramatic:
„Suferinţele ungurilor încă nu au luat sfârşit. Dincolo de hotarele Ungariei
mai trăiesc 700 OOO unguri, care aşteaptă să fie eliberaţi din robia egipteană."
Iar Balogh Artur spunea cu seninătate că apreciază politica Guvernului
de la Budapesta faţă de minorităţile din Transilvania de Nord-Est, aşadar
aprecia asasinatele, distrugerea bisericilor, represiunea şcolară, alungarea
românilor, maghiarizarea forţată a celor rămaşi. Şi arunca, de la înalta tribună
a Parlamentului, o formulă profund mincinoasă: „La noi, întotdeauna
minorităţile au putut fi mulţumite de soarta lor." Anunţa că luase cunoştinţă
„cu indignare", din declaraţia prim-ministrului Ungariei, că „dincolo de
hotare fraţii noştri de sânge suferă şi că situaţia lor este insuportabilă". Foarte
dârz, cerea anexarea şi a Transilvaniei de Sud. Încheia curajos; „România nu
ne sperie!" 123 Partidul Ardelean a evoluat spre un radicalism antiromânesc
ce a început să stânjenească şi Guvernul de la Budapesta. Pentru a-l tempera,
în perioada 6-8 decembrie 1943, prim-ministrul Kallay a făcut o vizită în
Secuime, unde erau cele mai vocale secţii ale Partidului. A ţinut cuvântări
în faţa liderilor locali la Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorhei, Lunca
Bradului, Stănceni şi ultima la Cluj. A cerut insistent „potolirea spiritelor",

181
PETRE ŢURLEA

în urma cererilor exagerate „privind tratamentul românilor", avute de

reprezentanţii Partidului în Parlament; între altele, ceruseră sistarea pensiilor
plătite românilor şi înăsprirea măsurilor poliţieneşti împotriva acestora.
Totuşi, a vrut să-şi arate şi fermitatea faţă de România; de la Cluj, a plecat să
inspecteze fortificaţiile de la frontiera de sud. 124
Consulatele Ministerului de Externe român de la Cluj şi Oradea, SSI,
DGP - raportau deseori existenţa şi activitatea antiromânească a unei
sumedenii de organizaţii ungureşti din Transilvania de Nord-Est. Între acestea
Garda Zdrenţăroşilor (Rongyos Garda), Asociaţia de Tiraliori „Vesseleny",
Asociaţia Foştilor Luptători în Scaunul Vitejilor, Vânătorii Turanici, Arpad,
Cercul Tinerilor Ardeleni, „Turul", Leventiştii etc. Toate aveau o componentă
politică şi una militară şi desfăşurau o puternică propagandă naţionalistă.
Autorităţile de la Bucureşti acordau o atenţie deosebită în special celor ce
se arătau mai ofensive şi aveau mai mulţi membri, deci o putere mai mare. Pe
primul loc se afla Garda Zdrenţăroşilor. Fusese înfiinţată, la Budapesta, în
1919, sub conducerea unui fost maior de jandarmi, Hejjas Ivan. La început,
scopul principal urmărit era acela ca prin dezbinare şi acte de terorism în
teritoriile dezlipite de Ungaria, să influenţeze hotărârile Conferinţei de Pace.
Cu ocazia crizei cehoslovace din 1938-1939, Garda Zdrenţăroşilor a format
aşa-zisele Trupe Libere (Szabad Csapatok); erau franctirori care produceau
tulburări în teritoriile revendicate de Ungaria. Acţiunea a fost recunoscută
de către unul din liderii organizaţiei, Egyady Balazs Dennes, într-o broşură
intitulată Rongyosok (Zdrenţăroşii). Se acţionase la cererea Guvernului -
„Trebuia să dăm ajutorul nostru, tăinuit şi în mod ilegal, Guvernului, care
trata la masa verde." La începutul lui 1940, se considera că devenise foarte
puternică, având „câteva zeci de mii de membri, strânşi în general „din epavele
societăţii, oameni fară nici un rost, care aşteptau ocuparea Ardealului pentru
a se căpătui.'' Acţiona sub conducerea Serviciului de spionaj şi terorism
maghiar. Mare parte din oamenii Gărzii erau originari din Transilvania,
de aici şi marea ei eficienţă după Diktatul de la Viena. „O bună parte din
asasinatele şi schingiuirile săvârşite contra românilor este opera membrilor
acestei organizaţii, constituiţi în bande, cu sprijinul şi consimţământul
autorităţilor ungare." După 1941, mulţi „zdrenţăroşi" au intrat în celelalte
organizaţii naţionalist-şovine maghiare. Formal, Guvernul de la Budapesta
nu s-a asociat cu acţiunile violente ale Gărzii, faţă de care s-au primit dese
proteste de la Bucureşti. Momentul de apogeu al maiorului Hejjas Ivan a
fost în ianuarie 1941, când a înaintat Guvernului ungar un Memoriu cerând

182
 ROMÂNI ŞI UNGURI

aprobarea „pentru stârpirea elementului românesc din Ardealul de Nord."

Nu a primit-o, deşi tacit acţiunile sale au fost tolerate; nici unul din membrii
Gărzii nu a fost pedepsit. În schimb era alimentată cu fonduri guvernamentale.
La fel a acţionat şi în Serbia, unde se face vinovată de asasinarea sârbilor din
Bacska. 125
În scop militar, dar şi în cel de propagandă erau folosite organizaţiile
premilitarilor, numiţi levenţi; aveau baze în fiecare localitate. Pe lângă
instrucţie militară, tinerilor unguri li se făcea şi o îndoctrinare naţionalistă
antiromânească. 126 O mai mică activitate în Transilvania desfăşura Partidul
fascist „Crucile cu Săgeţi" condus de maiorul Szallasy Ferenc. 127
În campania de propagandă vizând consolidarea sentimentelor
naţionalist-şovine ale ungurilor transilvăneni s-au antrenat cele mai diverse
personalităţi, ajungând chiar la membrii ai Guvernului de la Budapesta;
iar foarte mulţi reprezentanţi ai nobilimii maghiare s-au crezut obligaţi
să se evidenţieze prin dârzenia lor naţionalistă. Unul dintre aceşti nobili,
contele Teleky Artur era deseori semnalat în notele SSI, susţinând cuvântări
aţâţătoare în diverse localitaţi din Transilvania deNord-Est. Modelul era cel al
discursului ţinut în comuna Bandul Unguresc, judeţul Mureş, la 7 noiembrie
1941; se încheia cu anunţul unei noi extinderi a frontierei Ungariei: „Să nu
credeţi că această frontieră este definitivă, deoarece atât Germania, cât şi
Italia ne-au promis că în scurt timp Ungaria se va întinde iarăşi în hotarele pe
care le-a avut înainte de războiul mondial." 128 Deseori, din discursurile ţinute
în Transilvania de diverşi miniştri unguri răzbătea aceeaşi idee a necesarei
şi iminentei extinderi a graniţei; chiar dacă nu erau atât de expliciţi precum
contele Teleky. Cele mai multe discursuri de acest fel le-a ţinut ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii, Homan Balint, autor şi al unor articole de ziar sau
broşuri mobilizatoare. Fiind ministru şi al Instrucţiunii, unele discursuri
le-a avut în cel mai important centru de învăţământ transilvănean - Clujul.
Poate şi de aceea, manifestările antiromâneşti erau cele mai vizibile şi cele
mai multe tocmai la Cluj. În oraş se semnala la împlinirea unui an de la
Diktatul de la Viena, manifestaţii şi încercări de provocare a românilor. În
toamna respectivă, în toate vitrinele au fost afişate hărţi ale Ungariei Mari.
În decembrie, mai mulţi unguri au spart, cu pietre o astfel de vitrină, fiind
puşi să facă acest lucrn chiar de către reprezentanţi ai autorităţilor maghiare,
ca să-i poată învinovăţi pe români, şi să întreţină ura contre acestora. 129 Peste
tot erau răspândite afişe mobilizatoare. Cel mai des întâlnit în 1942, avea un
text aţâţător; era lipit pe ziduri în tot oraşul: „Turda înapoi! [... ] Gândiţi-vă

183
PETRE ŢURLEA

la cei ce sunt bătuţi la sânge pentru că sunt unguri, care sunt târâţi la Sibiu
[aici era o Curte Marţială], care sunt deposedaţi de tot ce au, care trăiesc
în groază şi oprimare. Gândiţi-vă la Ardealul de Sud, la Ardealul furat!" 130
Discursurile aţâţătoare ale reprezentanţilor autorităţilor şi urmările acestora
erau monitorizate la Bucureşti. 131 La 8 decembrie 1943 chiar prim-ministrul
Kallay ţinea la Cluj un discurs anunţând apropiata refacere a Ungariei Mari.
Şi-şi încheia anul cu an discurs în Camera Deputaţilor de la Budapesta,
despre politica externă a Ungariei; aceasta urma să rămână neschimbată,
ungurii urmând să-şi „varorifice drepturile" asupra teritoriilor pe care le
revendicau. 132 Formula a generat aprobarea entuziastă în primul rând a
deputaţilor reprezentând Partidul Ardelenesc. Iar în ianuarie 1944, tot la
Cluj, cunoscutul politician de extremă dreaptă lmredy Bela anunţa ferm: Nu
va fi pace Europa, până ce nu va fi refăcută Ungaria Mare. 133
Transilvania de Nord-Est a fost inundată cu o mulţime de broşuri
sau volume masive cu îndemnuri antiromâneşti, şi prevestind extinderea
frontierelor. Una din broşuri avea ca autor pe ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii, Homan Bâlint: îl glorifica pe regele Ştefan, aducându-l ca
argument pentru ocuparea în întregime a Bazinului Carpatic. 134 Istoricii
Makkai Lâszl6 şi Galdi Lâszlo publicau o Istorie a românilor 13 5; cei doi - de
altfel, istorici adevăraţi - scriau în Prefaţă că vor să arate „Uneltirile românilor
şi să răstoarne falsele lor teorii, care numai de domeniul Istoriei nu pot fi, pe
care-şi bazează pretenţiile asupra Ardealului." Era o nouă demonstrare a tezei
conform căreia şovinismul antiromânesc era preferat adevarului ştiinţific
chiar şi în cazul multora dintre personalităţile reale maghiare. În vara lui
1941, cu sprijinul material al Guvernului de la Budapesta, Editura Magyar
Genius va publica, în tiraj de masă, volumul Erdely, 22 eves rabsaga (Robia
de 22 de ani a Ardealului); autor T6th Sândor; a fost răspândit mai ales în
Transilvania de Nord-Est; vândut la preţ infim sau chiar dăruit membrilor
diverselor organizaţii naţionalist şovine. Cuprindea, conform aprecierii SSI,
„minciuni şi jigniri la adresa românilor". 136 Foarte multe astfel de producţii
propagandistice ocupau permanent vitrinele tuturor librăriilor.
Se adăuga acelaşi tip de propagandă făcută prin manualele de şcoală -
mai ales cele de istorie, geografie şi literatură. Se mergea astfel pe linia
propagandei şovine făcută în şcolile din Ungaria interbelică. Astfel de
manuale erau obligatorii şi pentru cei mai mici elevi. În Geografia Ungariei
pentru clasa I gimnazială, publicată în limba română, în 1941, era prezentat
teritoriul Ungariei Mari, care urma a fi întregit; „Nu s-au eliberat, încă,

184
 ROMÂNI ŞI UNGURI

regiunile noastre minere de aur, argint şi cupru, de o frumuseţe rară." (p.

108) Cele mai încărcate cu texte antiromâneşti erau, bineînţeles, manualele
de istorie; se mergea de la cunoscuta teorie a invadării Transilvaniei de către
ciobanii români, care au profitat de bunătatea ungurilor băştinaşi, la formule
jignitoare privind cultura şi civilizaţia românească. 137
Propaganda antiromânească se făcea şi prin tipărirea, în tiraje de masă,
şi răspândirea de manifeste, poezii, cântece, prin Postul de Padio Budapesta
şi mai ales prin presa scrisă. Prezentări ale acestui tip de propagandă erau
centralizate, la Bucureşti, în volume masive - iniţial folosite pentru sintezele
alcătuite la PCM, ulterior arhivate. 138
La împlinirea unui an de la Diktatul de la Viena a fost un moment de
fierbinţeală propagandistică deosebită. Tema comună era „Totul înapoi!" Pe
5 septembrie 1941 au fost mari manifestaţii la Cluj; în timpul lor s-au produs
şi violenţe împotriva românilor care au îndrăznit să circule pe străzi. A fost
răspândit textul tipărit al Imnului Sfintei Mutilate. 139 Totul înapoi, pentru
refacerea Imperiului Sfântului Ştefan se cerea şi la Budapesta. Aici va avea
loc, în perioada 5-7 octombrie 1941, o adunare încheiată cu o demonstraţie
a Asociaţiei „Acţiunea Catolică", cu delegaţi din toată Ungaria. S-a afirmat
„misiunea istorică" a catolicismului maghiar, de susţinere a refacerii Ungariei
Mari. Prin prezenţa Nunţiului Papal, Sfântul Scaun se ralia tacit la acest
ideal antiromânesc. 140 Tot atunci, pe foi volante, a fost răspândită în întreaga
Transilvanie de Nord-Est, poezia Gyozunk (Vom învinge), autor Sipăr
Jenă. Cerea „Totul înapoi", până la Adriatica; „Străzile Braşovului mai sunt
călcate, încă, de bocanci străini, I În timp ce sărmanii unguri vagabondează
ca cerşetori. I Le curge sângele de 20 de ani, I De când la Trianon s-a scris
această tragedie. I [„.] I Ardealul este comoara noastră scumpă. I [„.] I
Calvarul nostru cere răzbunare", etc. 141 Premilitarii unguri, levenţii, aveau un
marş cu text îndemnând la asasinarea românilor: „Nu-mi schimb baioneta cu
nimeni, I Cu ea voi înjunghia valahii! I [„.] I Nu-mi cere să-mi dau puşca, s-o
schimb. I Nu-mi schimb puşca mea cu nimeni. I Cu ea voi împuşca valahii !" 142
Ţelul anexionist era subiectul Marşului faştilor luptători: „Dumnezeule fi
cu noi! I Ne trebuie Aradul şi Braşovul! I Aradul şi Braşovul ni se cuvin I
Şi ni se cuvine şi Timişoara. I Vrem vechile hotare, I Să curgă sângele celor
ce se opun!" 143 Imnul revizionist şi Crezul revizionist erau tipărite pe afişe
cuprinzând harta Ungariei Mari şi figuri alegorice reprezentând Ungaria
înlănţuită. 144 Un cântec intonat în timpul tuturor manifestaţiilor avea
refrenul: „Să fluture drapelul Ungariei, I Şi să răsune bocancii ungurilor pe

185
PETRE ŢURLEA

străzile Aradului, Braşovului şi Timişoarei." Altul, la fel de popular, având ca

autor pe Kesztelani, se încheia cu îndemnul: ,,Înainte, ostaşi ai lui Horthy I
La luptă pentru apărarea libertăţii sfinte. I Bubuie tunul, zăngănesc săbiile,
I Ostaşi maghiari, ostaşi ai lui Horthy, I Veţi reprimi Ardealul întreg!" 145
Cele mai multe din producţiile de acest fel erau strânse în broşuri speciale.
Una din ele, apărută în 1941, se intitula Ungaria va fi mare. Cântecele şi
poeziile publicate aici cuprindeau, conform informării SSI, „Cele mai
grosolane insulte la adresa românilor"; printre altele, acestora li se spunea
„bandiţi şi nemernici, valahi blestemaţi", „zdrenţe". 146 O altă broşură, tipărită
tot în 1941, cuprindea cântece ostăşeşti; se intitula Hajra Honved Erdelyert
(Înainte honvezi pentru Ardea{). Românii erau îndemnaţi: „Fugi valahule, vin
soldaţii lui Horthy I [... ] I Ardealul Întreg va fi iar al nostru!" Şi un îndemn
pentru militarii unguri: „Au rămas în afară Aradul, Timişoara, Braşovul, I
Aiudul, Orşova şi Sighişoara însângerată. I Sfinte Ştefan! Măritul nostru
rege, I Horthy, comandantul nostru erou, I Readuceţi şi pe acestea în sânul
naţiunii noastre renăscute!" 147 Alt cântec ostăşesc exprima o convingere: „Nu
va mai ţine mult, câteva zile, I Până când hotarul valah îl vom trece. I Mergem
să facem ordine. I Vom relua totul înapoi. I [ ... ] I Braşov, Timişoara, Deva,
Sighişoara I Pe moţi îi vom alunga de aici." 148 Cine nu avea talent poetic,
compunea texte în proză, cu acelaşi mesaj. Un afiş foarte răspândit în 1943,
anunţa: „Fraţi maghiari, Vom ajunge timpul când o să putem merge în Banat;
Horthy ne va conduce în curând la Arad. Dreptatea nu o cerem numai, ci o şi
pretindem, nervii noştri nu mai îndură atâta ticăloşie!" 149 ş.a.m.d.
Pentru propaganda antiromânească au fost intens folosite emisiunile
Postului de Padio Budapesta, ce emitea în limba maghiară, dar şi în română
şi în limbi de circulaţie internaţională - ţintele fiind diferite. Emisiunile din
1941 sunt caracteristice pentru întreaga perioadă a războiului. Pericolul
reprezentat de acestea - pentru că puteau întreţine naţionalismul şovin
unguresc, dar şi pentru că-i puteau descuraja pe românii din Transilvania
de Nord-Est, în speranţa lor de a-şi recăpăta libertatea - a făcut ca să fie
toate înregistrate de un centru de ascultare al Armatei române, şi erau puse
la dispoziţia Guvernului de la Bucureşti. Hotărârea înregistrării acestor
emisiuni a creat o sursă istorică informativă de valoare deosebită.
La 6 mai 1941, Radio Budapesta, la ora 19, 13, anunţa: „Viitoarele tendinţe
de revizionism ale Ungariei vor fi şi de acum înainte sprijinite de Cancelarul
Hitler." Era o afirmaţie fără acoperire din sursă germană, dar cu impact
asupra celor ce o ascultau. 150 La 17 mai ora 17, se anunţa: „Datorită meritelor

186
 ROMÂNI ŞI UNGURI

câştigate în decursul milenarei sale stăpâniri asupra acestor meleaguri, este

normal ca la noua organizare europeană, Ungariei săi se încredinţeze, de către
Germania şi Italia, importantul rol cei se cuvine în Europa Dunăreană." 151 La
1S iunie 1941, ora 18, tema era reluată: ,,În Bazinul Carpatic trebuie să se
realizeze iar acel puternic Stat, lăsat moştenire încă de la Sfântul Ştefan. Va
trebui să se refacă tot ceea ce s-a distrus în ultimii 22 de ani, pentru ca să se
uite toate rănile trecutului." 152 După declanşarea războiului împotriva URSS,
necesitatea extinderii graniţelor Ungariei era motivată şi prin contribuţia
ungurilor la război, prin vitejia lor pe front şi fidelitatea faţă de germani,
acestea puse în opoziţie cu românii. În întreaga perioadă 1940-1941, criticile
la adresa României, a românilor, denaturarea istoriei acestora, erau subiecte
permanent regăsite în emisiunile Postului de Radio Budapesta. 153
Primul loc în acţiunea propagandei interne antiromâneşti l-a deţinut
presa scrisă. În condiţiile în care existau foarte multe publicaţii cotidiene
centrale, şi publicaţii cu apariţie zilnică sau săptămânală în toate oraşele
din Transilvania de Nord-Est; în unele, precum Cluj, Oradea, Satu Mare,
Târgu Mureş existau mai multe. Mare parte ţineau de organizaţii politice,
culturale sau religioase. Aşadar în spate aveau o diversitate de interese. Dar, se
înţelegeau, erau pe aceeaşi linie, într-un singur plan: acela al adversităţii faţă
de românii transilvăneni. Şi toate susţineau ideea refacerii Ungariei Mari;
aici existând doar deosebiri în ce priveşte stridenţa expresiilor folosite. Şi în
domeniul propagandei naţionalist şovine prin presa scrisă - la fel ca şi prin
celelalte căi - 1941 este caracteristic pentru întreaga perioadă a ocupaţiei
Transilvaniei de Nord-Est.
În aprilie 1941, Germania şi Italia au început războiul împotriva
lugoslaviei, care preferase să rămână în sfera de influenţă engleză. Berlinul
şi Roma doreau ca Ungaria, România şi Bulgaria, ţări vecine lugoslaviei,
să participe şi ele la destrămarea acesteia, urmând să primească teritorii
din defunctul Stat. România, deşi avea drepturi demografice asupra părţii
de vest a Banatului şi asupra Timocului, a refuzat să profite de momentul
dramatic prin care treceau sârbii. În schimb, Ungaria şi Bulgaria s-au
înfruptat din teritoriul iugoslav 154 • Ungaria şi-a încălcat, astfel, semnătura
dată pe Pactul de amiciţie încheiat cu Belgradul doar cu câteva luni în urmă,
la 11 decembrie 1940. S-a dovedit, încă odată, faptul că Budapesta pune mai
presus de onoare, lăcomia teritorială. Numai prim-ministrulTeleki Pal s-a
simţit jenat într-o asemenea situaţie, şi s-a sinucis în noaptea de 2/3 aprilie
1941. Noul prim-ministru, Bardossy Laszlo, a motivat intrarea ţării sale în

187
PETRE ŢURLEA

război: Iugoslavia a refuzat Pactul Tripartit; a bombardat teritoriul maghiar;

trebuiesc apăraţi ungurii din teritoriul iugoslav. Horthy a dat Ordinul de atac,
folosind formulele atât de cunoscute ale revizionismului maghiar: „Honvezi!
Din nou vă revine datoria de a sări în ajutorul fraţilor noştri despărţiţi de noi.
[... ] Am încredere în voi. [... ] Dumnezeul Ungariei şi gândul Naţiunii sunt
acum cu voi." Se încheia cu formula: „Cu Dumnezeu înainte, pe frontiera
milenară maghiară!" 155 Postul de Radio Coventry din Marea Britanie, la 14
aprilie 1941, ora 17,30, caracteriza actul Budapestei ca „unul din cele mai
dezgustătoare din Istorie". 156
Presa maghiară a folosit momentul pentru a ataca România, care
refuzase să intervină. „Uj Magyarsag" din 17 aprilie 1941, ziar clujean, scria:
„România şi-a regăsit glasul de odinioară. [... ] Glasul vechi, glasul spiritului
Micii Antante." Şi lansa o ameninţare: Tot ce face Ungaria, „şi va mai
face", este în înţelegere cu Puterile Aliate ale Axei; „Ca urmare; când ziarul
«Timpul» din Bucureşti anunţă că Ungaria fură teritorii, el atacă Germania.
Mişelia românească întrebuinţează aceeaşi frazeologie cu care Radio Londra
împroaşcă Ungaria. Nu este pentru prima oară când o înţelegere atât de
neagră şi de misterioasă se dovedeşte între propaganda din Londra şi cea din
Bucureşti." La rândul său, oficiosul „Pester Lloyd", din Budapesta, se arăta şi
el indignat de presa românească, acea care „şi-a regăsit glasul adevărat, glasul
injurios, care în anumite cercuri româneşti este o tradiţie. Pare că acest produs
de presă balcanică şi necuviincioasă nici acum nu crede că s-au terminat
definitiv acele vremuri bune, când în urma unei victorii uşoare, fară nici un
risc, se putea prăda şi jecmăni; iar apoi îmbrăcând masca cinstei, să mintă
cu cinism şi faţărnicie şi să calomnieze în şedinţele Societăţii Naţiunilor."
Apoi, „Pester Lloyd" supralicita, în articolul Simptome îngrijorătoare: „Dacă
urmăreşti declaraţiile bărbaţilor de Stat români şi cele ale organelor de presă,
te simţi involuntar să pui întrebarea: Ce ţinte are de fapt în vedere politica
românească, spre ce direcţie se îndreaptă în realitate tendinţele acestei ţări?"
Critica făcută la Bucureşti acţiunii Ungariei era interpretată ca un atac la
adresa Axei. 157 Pe 19 aprilie 1941, Postul de Radio Budapesta a transmis de
mai multe ori un text în care Ion Antoneseu era acuzat că „se află în fruntea
mişcării pornită împotriva Ungariei şi, în mod indirect, împotriva Puterilor
Axei". 158 Era, evident, o campanie ordonată de autorităţile de la Budapesta.
Cel mai acid va fi articolul Adevăratul glas al României, apărut în „Pester
Lloyd" din 18 aprilie: tot ce se întâmpla în România ridica mari îndoieli
privind politica Bucureştilor faţă de Axă; opinia publică românească a avut

188
 ROMÂNI ŞI UNGURI

„o izbucnire de mânie contra Ungariei'', ceea ce reprezintă un atac împotriva

Axei; fusese o acţiune coordonată de Guvernul român, întrucât articolele
incriminate apăruseră atât în presa centrală bucureşteană, cât şi în cea de
provincie, precum „Ardealul", „Acţiunea", „Tribuna" ş.a. Era limpede că
acuzele se dorea a fi ascultate la Berlin şi Roma, de unde ar fi putut veni şi
măsurile de pedepsire, un eventual alt Diktat de la Viena. Acelaşi oficios al
Guvernului ungar, într-un nou articol comenta cu indignare două mesaje
publice lansate la Bucureşti cu ocazia Paştilor. Generalul lacobici, şeful
MStM, într-o proclamaţie, ceruse Armatei să fie pregătită: „Este o datorie
sfântă a Armatei să şteargă urmele dureroase pe care le-a lăsat anul 1940."
Una din „urme" fiind pierderea Transilvaniei de Nord-Est. Iar Ion Antonescu,
Conducător al Statului, într-o altă proclamaţie, anunţase că va duce Armata
la lupte ca ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. „Despre ce lupte e
vorba?" - se întreba ziarul budapestan. 159
Presa ungară avea dreptate: condamnând Ungaria pentru atacul împotriva
lugoslaviei, presa română condamna însăşi acţiunea Axei, care făcuse posibilă
acţiunea Budapestei, la fel cum făcuse posibilă şi ocuparea Transilvaniei de
Nord-Est; gândul românilor de toate categoriile, până la Conducătorul
Statului, era spre refacerea graniţelor; teama ungurilor era îndreptăţită. Erau
convinşi, ca întotdeauna, că nu vor fi în stare - cu toată „superioritatea" lor şi
„vitejia" honvezilor, mereu clamate - să facă faţă militarilor români; de aceea,
încercau să incite Puterile Axei. Acum, acestea nu s-au mai lăsat atrase, ca
în 1940, întrucât aveau mare nevoie de resursele economice ale României
şi de Armata sa în războiul care îl pregăteau împotriva URSS. De luat în
seamă şi faptul că în România acţiona foarte sever cenzura presei; ca urmare,
faptul că apăruseră articolele împotriva Ungariei indica o acceptare a acestora
de către autorităţi; deci, tezele respective erau împărtăşite şi de acestea.
Presa occidentală a apreciat accentuat poziţia lui Ion Antonescu precum
o delimitare faţă de politica agresivă a Axei. Postul de Radio Coventry,
pe 6 aprilie 1941, comenta: „Domnul general Antonescu a vorbit despre
umilinţele la care a fost supusă România, silită a ceda părţi din teritoriul ei.
Domnul general Antonescu a vorbit despre idealuri şi onoare, într-o vreme
când Anglia ia armele pentru a se apăra. De la aceste cuvinte se poate trece
la fapte. Domnul general Antonescu a mai declarat că România va fi salvată.
Desigur, ar fi momentul să se gândească la o tovărăşie onorabilă." 160
În a doua parte a lui aprilie şi în mai 1941, presa maghiară a continuat
atacurile împotriva României şi anunţurile care dădeau „sigură" apropiata

189
PETRE ŢURLEA

destrămare a acesteia şi a unei noi extinderi a granilţei Ungariei. 161

„Felvideki Ujsag" („Ziarul de provincie") din 22 aprilie 1941 publica
articolul Destrămarea statelor create de Trianon: „România îşi duce viaţa de
pe o zi pe alta, iar Iugoslavia nu mai există. În acest uragan, noi existăm şi
aşteptăm. [subl.n.]: „Magyar Nemzet" („Naţiunea Maghiară") din 27 aprilie
scria despre Dreptatea Ungariei. Discursul lui Hitler, marcând încheierea
războiului din Iugoslavia şi a celui din Grecia, presa maghiară îl interpreta
şi ca o promisiune pentru aspiraţiile Budapestei. „Ellenzek" din Cluj, 5 mai
1941, decreta: „Trebuie să ne bucure acest discurs, deoarece Fiihrerul şi-a
exprimat satisfacţia pentru faptul că Ungaria a făcut un pas spre îndreptarea
Dictatului de la Trianon. De când a fost creată Axa - care a fost concepută
de mintea unui om politic ungur [subl.n.] -rând pe rând ne revin membrele
amputate, iar speranţele noastre în vindecarea completă sunt din ce în ce mai
îndreptăţite." Ziarul budapestan „Magyarsag" („Maghiarimea") din 6 mai
1941 concluziona: „Discursul Cancelarului Hitler înseamnă victoria politicii
revizioniste maghiare.: „Katona Ujsag" („Revista soldatului") din 31 mai
anunţa: „Ungaria nu va fi liniştită până când spaţiul ei vital dintre Carpaţi
şi Marea Adriatică, râul Lejta şi Bucovina, bazat pe istoria sa milenară, nu se
va uni din nou cu Ţara Mamă, rămasă încă nemutilată." În sfârşit, un ultim
exemplu: „Pesti Hirlap" din 5 mai 1941 decreta - „Acum când frontierele
maghiare se lărgesc, şi concepţia de Stat a Sfântului Ştefan începe din nou să
iasă victorioasă, se adevereşte şi faptul că misiunea politică a Ungariei nu poate
fi contestată în Europa. [subl.n.]"
Ungaria nu s-a mulţumit cu micul teritoriu din nordul Serbiei pe care i
l-a cedat Germania; dorea ocuparea întregului Banat de Vest, deşi ungurii
erau minoritari acolo în raport cu sârbii, românii sau germanii. Aspiraţiei
anexioniste i s-au opus românii din Serbia şi Guvernul de la Bucureşti. Ceea
ce a produs noi reacţii în presa ungară. Vor fi amplificate după declanşarea
războiului Germaniei împotriva URSS. Participarea şi a trupelor ungare, se
credea la Budapesta, îndreptăţea noile cereri teritoriale pe seama Serbiei şi a
României. „Ellenzek" anunţa la 1 iulie 1941: „Trebuie să împlinim complet
toate obligaţiile pe care ni le aminteşte trecutul. Aşteptăm reîntoarcerea
cenuşei lui Petofi [se credea că a murit în Ucraina] şi a întregirii Transilvaniei
la Ungaria." 162 Tot mai des era invocată incapacitatea administraţiei româneşti
din perioada interbelică, aceasta fiind alt motiv pentru care stăpânirea ungară
ar trebui să se extindă până la Carpaţi. Toth Sindor semna un astfel de text
în „Hetfo" („Luni") din 7 octombrie 1941: „După retragerea românilor din

190
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Cluj, foştii ocupanţi au lăsat în urma lor murdărie şi gunoi, străzi cu aspecte
balcanice, case neglijate, edificii publice şi monumente de artă distruse,
străzi cu aspect de cartier ţigănesc. Abia a trecut un an şi această înfăţişare
adusă din Balcani a dispărut din oraş." 163 „Magyarorsag" din 30 noiembrie
1941 scria: „Cei 22 de ani de ocupaţie [... ] au dus la rămânerea în urmă a
Ardealului cu 50 de ani. [... ] Nu s-a făcut nimic şi totul trebuie să înceapă
de unde a fost lăsat de unguri în 1918." În alt articol din acelaşi număr:
„Oftica, sifilisul, tifosul şi malaria au decimat populaţia din Ardeal." 164 Nu
lipsea prezentarea dramatică a situaţiei ungurilor care nu fuseseră anexaţi
încă Ungariei. „Szekely Nep" („Secuimea") din 8 octombrie 1941, însoţea
o fotografie a lui Horthy cu o invocaţie către cititor: „Uită-te la Regent, sub
a cărui guvernare înţeleaptă Ţara se măreşte; uită-te apoi mai departe, unde
pâinea este sărată din cauza lacrimilor. [... ] Visurile ungureşti nu s-au realizat
deplin, lacrimile maghiarilor mai curg. În colibele ungureşti, în palate şi
în biserici, mai sunt încă unguri care meditează, oftează şi speră. Oltul
şi Mureşul le mai duc ştiri de încurajare." 165 În acelaşi ton „Keleti Ujsag"
(„Ziarul de Est") din 24 octombrie 1941. Temele erau comune tuturor
publicaţiilor periodice din Transilvania de Nord-Est. 166 Războiul urma să
ducă la o nouă hartă a Europei, cu refacerea Ungariei Mari, şi împingerea
României spre Răsărit, 167 întrevăzându-se şi un război al Ungariei împotriva
acesteia. 168 O revenire la situaţia creată prin actul de la 1 decembrie 1918
era deplin exclusă. „Csiki Lapok" („Gazeta Ciucului") din Miercurea Ciuc,
30 noiembrie 1941, scria: „Ziua de 1 decembrie 1918 este ziua când a fost
pălmuită şi batjocorită libertatea umană. [... ] Cea mai îngrozitoare greşală
istorică." Pentru a fi îndreptată deplin „greşala îngrozitoare" se aştepta
ajutorul Germaniei şi Italiei, puteri cărora li se făcea o asiduă curte-şi prin
presă şi prin diverse alte materiale de propagandă. În preajma Anului Nou în
întreaga Transilvanie de Nord-Est a fost răspândită o carte poştală ilustrată,
reprezentând stemele Ungariei, Germaniei şi Italiei înfrăţite. 170 Iar ziarele
anunţau că spre deosebire de prietenia ungurilor faţă de germani şi italieni,
aceea a românilor era nesinceră. 171
Şi în condiţiile specifice războiului, autorităţile de la Budapesta au
desfăşurat o intensă propagandă externă. În ordinea intensităţii, aceasta era
îndreptată spre ţările Axei, spre ţările neutre şi spre ţările occidentale. Din
această orientare, se pot trage mai multe concluzii. Ungaria era încredinţată,
până în 1944, că Axa va ieşi biruitoare în război şi, de aceea, atingerea
dezideratului Ungariei Mari depindea de Germania şi Italia. Însă ţările

191
PETRE ŢURLEA

occidentale, chiar dacă vor fi înfrânte vor avea un cuvânt greu de spus la
Conferinţa de Pace.
Au fost folosite toate metodele din perioada interbelică: emisiuni
propagandistice în limbi de circulaţie internaţională la Postul de Radio
Budapesta; articole de ziar scrise în Ungaria şi trimise ziarelor din străinătate,
publicarea fiind plătită; broşuri şi volume masive, cu tezele propagandei
ungare, tipărite la Budapesta, în germană, franceză, italiană, engleză,
răspândite în străinătate, ori tipărite în ţările care erau vizate. În acest scop,
erau mobilizate diverse personalităţi maghiare, mai ales ziarişti sau istorici,
ori erau stipendiate diverse personalităţi străine ca să semneze asemenea
producţii scrise tot în Ungaria. Tot pentru propagandă, a fost major
folosită şi calea diplomatică; legaţiile Budapestei erau centre de răspândire
a literaturii de propagandă, pentru influenţarea diverse lor medii din ţările
în care funcţionau. Un rol principal aveau şi instituţiile maghiare de cultură
înfiinţate în diferite state.
Germania era principala ţintă. În iunie 1941, ministrul ungar al Cultelor
şi Instrucţiunii, Homan Balint, făcea să-i apară şi în germană un volum
despre Stephan I; la Bucureşti se subliniau „mistificările şi argumentele
istorice tendenţioase" care urmau să sprijine „pretinsele drepturi ale Ungariei
asupra Bazinului Carpatic". Tot în iunie 1941, în Editura Universităţii
din Seghedin, apărea volumul Ungarn, das Antlitz einer Nation; avea 960
pagini; era elaborat în principal de Latthan Barangay, având colaborarea a
72 profesori de la Universitatea respectivă. Se dorea să impună ideea că este
o carte ştiinţifică, nu de propagandă. Ziarele maghiare i-au făcut o primire
entuziastă; toate subliniau că „scopul lucrării este de a lămuri obiectiv
problemele vitale-maghiare". Dar, deşi „obiectivi", autorii reluau toate tezele
fanteziste privind aşezarea românilor în Transilvania, realităţile demografice
de aici, politica maghiară faţă de minorităţi, superioritatea ungurilor faţă de
acestea; se justificau pretenţiile refacerii Ungariei Mari.
Concomitent cu volumele în germană, în iunie 1941, Budapesta a
făcut să apară şi unul în italiană. Îl semna, cel mai probabil fără a şi-l scrie,
publicistul Gino Cuchetti. A fost publicat la Palermo şi răspândit, într-un
tiraj mare, subvenţionat, în întreaga !talie. Se intitula Transilvania, reducând
astfel prezentarea doar la cea mai dorită direcţie a unei viitoare extinderi
maghiare. Cartea era plină cu „argumente istorice, economice şi culturale
tendenţioase", prin care se încearcă să se susţină că „Ungaria şi Transilvania
alcătuiesc o unitate inseparabilă, că ungurii şi secuii sunt băştinaşi în Ardeal,

192
 ROMÂNI ŞI UNGURI

pe când românii au imigrat în această regiune abia în secolul al Xii-lea";

avea concluzia: ,,Întreaga Transilvanie trebuie să fie cedată Ungariei". În
primăvara anului următor, 1942, Franco Mollani Dionissi a publicat volumul
Belvedere. II. Din parcurgerea acestuia se vede, fără îndoială, că a fost scris la
Budapesta, având toate argumentele maghiare şi toată înverşunarea maghiară
antiromânească. Tema esenţială: ,,În Transilvania elementul maghiar
constituie forţa creatoare de istorie şi civilizaţie". Tocmai această temă a fost
larg apreciată în presa maghiară. Cartea era considerată „deosebit de potrivită
pentru a lumina Italia prietenă asupra problemei transilvănene".
Astfel de broşuri şi volume au fost publicate şi în ţări europene care
nu făceau parte din Axă; se urmărea influenţarea opiniei publice de aici,
dar mai ales a diplomaţilor occidentali acreditaţi în aceste state şi, prin ei,
a guvernelor pe care le reprezentau. În Elveţia a apărut, în august 1943, în
Editura Buchdruckerei A. Kundig din Geneva, volumul Das Siebenburgische
Problem (Problema Transilvaniei); autor Herbert von Leisen. Va fi tradusă
şi în franceză tot în Elveţia. „Cuprinde toate mistificările istorice menite să
susţină nedreptele revendicări ale Ungariei". - era caracterizarea făcută la
Bucureşti. În 1943, ministrul plenipotenţiar maghiar în Franţa Vichystă,
Ullein Revitzki Antal, retipărea în franceză cunoscuta lucrare interbelică
a Ministerului de Externe de la Budapesta. Natura juridică a dispoziţiilor
teritoriale din Tratatul de la Trianon. 172
Se editau, la Budapesta, o mulţime de reviste în limbi de circulaţie
internaţională, încadrate în sistemul propagandistic. Propaganda în vederea
refacerii Ungariei Mari era, concomitent, susţinută şi prin publicaţii care
apăreau mai ales în ţările neutre. La Budapesta erau două publicaţii mai
importante: una în franceză, „La Nouvelle Revue de Hongrie"; alta în engleză,
„Danubian Review". Mistificarea evoluţiei istorice era caracteristica esenţială
a materialelor ce se publicau. Afirmaţia poate fi demonstrată uşor, luând
două din materialele respective. În ambele reviste apărea, în februarie 1943,
un comentariu pe marginea acţiunii lui Bend la Londra; îl semna Herczeg
Ferencz, cunoscutul conducător al Ligii Revizioniste Maghiare. „Cele
trei state semnatare ale Tratatului de la Trianon - se scria - s-au prăbuşit."
Cehoslovacia şi Iugoslavia au dispărut, iar România Mare a devenit România
Mică, „atunci când i s-a dat să înţeleagă că aceasta este dorinţa puterilor
vecine". Ungaria „n-a schiţat nici un act de violenţă la adresa Cehoslovaciei şi
Iugoslaviei". În acelaşi număr din februarie 1943 al revistelor respective, era şi
un articol vizând doar România: King Ferdinand ofRumania. Erau analizate,

193
PETRE ŢURLEA

„tendenţios şi ofensator" la adresa României, evenimentele din 1918 şi 1919.

Aportul românesc la Primul Război Mondial era considerat nul. România
„Nu a fost unul din învingători. România nu a câştigat nici o bătălie decisivă
în decursul întregului război, dar a avut marele noroc de a se găsi de partea
învingătorilor şi de a folosi această situaţie favorabilă pentru a-şi jefui toţi
vecinii." Pe măsura trecerii timpului, a apropierii previzibile a Conferinţei
de Pace, tonul antiromânesc al celor două reviste de propagandă s-a înăsprit.
În numărul din ianuarie 1944, „La Nouvelle Revue de Hongrie, sub titlul
Problema Transilvaniei, includea pe lângă obişnuitele neadevăruri privind
„drepturile ungurilor" asupra regiunii respective, şi evidente calomnii la
adresa României. 173
Din ţările neutre, propaganda maghiară se manifesta cel mai intens în
presa din Elveţia. Aici erau publicate articole favorabile Budapestei în cele trei
limbi ale ţării respective: germană, franceză, italiană; putând fi preluate uşor
în străinătate, atât de presa din celelalte state neutre, cât şi în aceea din statele
Axei sau cele occidentale. Având în vedere ţintele finale, în multe articole era
strecurată tema lipsei de entuziasm a ungurilor în alianţa lor cu germanii.
„Gazette de Lausanne" din 15 decembrie 1943 scria că „Ungaria a fost târâtă
în război", ea aspirând spre o poziţie nebeligerantă. La 23 decembrie 1943,
„National Zeitung" din Basel credea că Ungaria nu era deplin ancorată
de Germania; dacă ar fi aşa, faptul ar duce la „o catastrofă pentru cei circa
700 OOO evrei din Ungaria, care până acum au fost cruţaţi în practică". În
aceeaşi zi, în „Neue Ziiricher Nachrichter", apărea un articol cu acuze la
adresa României, şi cu laude la adresa Ungariei pentru comportamentul faţă
de minorităţi. Apariţiile multiple erau evident concertate. 174 Mai echilibrat
era articolul Une pomme de discordie: la Transilvanie, din revista „L'Illustre",
16 decembrie 1943; propunea ca soluţie autonomia. 175 Diplomaţii români
semnalau şi răspândirea în Elveţia a altor materiale de propagandă maghiară;
pe primul loc erau hărţile prezentând Ungaria Mare, afişate în vitrine sau
plasate chiar pe cutiile de ţigări. 176
În Elveţia, Budapesta a reuşit să folosească şi revista Biroului Central
al Minorităţilor de la Geneva, „Voix des peuples" - care era, în principiu,
neutră. În numărul din decembrie 1943 apărea un articol promaghiar; era
adresat în special Statelor Unite ale Americii. 177 În SUA era făcută să apară, în
mai 1941, broşura Ungary, la New York; o semna Virginia Creed. 178 În presa
din New York era publicat, în ianuarie 1944, un apel către ungurii din SUA,
al episcopului reformat Ravasz Liszl6; difuzat şi prin Radio Budapesta. Se

194
 ROMÂNI ŞI UNGURI

cerea sprijin pentru Ungaria pe lângă autorităţile americane. 179 Era momentul
când se înmulţeau mesajele antiromaneşti în engleză, transmise prin Postul
de Radio Budapesta. 180
Propaganda maghiară era constatată şi în Finlanda, Suedia, Grecia,
Turcia, Bulgaria, Japonia etc. Pe primul loc era presa; dar se foloseau şi filmele
documentare, conferinţele, lectoratele de limbă maghiară în universităţile din
capitalele diferitelor ţări. Au fost create institute de cultură maghiară în mai
multe capitale, printre care Sofia şi Helsinki. La Stokholm funcţion un sistem
de burse suedezo-maghiare în cadrul Academiei Teologice Evanghelice. La
Londra se ţineau frecvente conferinţe despre drepturile teritoriale maghiare
în cadrul School of Slavonic an East European Studies. La Berlin funcţiona
foarte activ Collegium Hungaricum. Din sfera Legaţiei Bucureştilor din
Germania, se anunţa; „Aici locuiesc profesorii şi studenţii unguri, a căror
misiune la Berlin este, în primul rând, propaganda pentru Ungaria şi
acţiunea de discreditare a României." În cercurile diplomatice din Berlin,
se spune că adevărata Legaţie maghiară este Collegium Hungaricum. Exista
şi o Asociaţie a studenţilor unguri din Germania, condusă de profesorul
universitar Willer lozsef. Avea „mult efect". O instituţia asemănătoare, un
Collegium Hungaricum, funcţiona şi la Roma. Iar la New York era o foarte
activă Bibliotecă ungară - Hungarian Reference Library; prin ea erau
livrate fondurile pentru Lectoratul maghiar de la Universitatea Columbia şi
pentru diversele seminarii de limbă maghiară ori conferinţe de propagandă.
În Franţa funcţiona Centre d'Etudes Hongraires, cu sediul la Paris; erau
catedre de limbă maghiară la Nisa şi Lille, la Ecole Nationale de Langues
Vivantes Orientales din Paris. În Olanda, erau lectorate de rang universitar
la Amsterdam, Nymwegen, Urtecht. Un Collegium Hungaricum activa şi la
Viena. 181
Propaganda maghiară se arăta a fi deplin duplicitară. În Occident se dorea
acreditarea ideii că Ungaria este forţată să rămână alături de Germania, deşi nu
vrea acest lucru. Aceeaşi propagandă prezenta cu entuziasm alianţa cu statele
Axei, pe care o dorea perpetuată. În Transilvania şi România, această strânsă
colaborare cu Germania şi Italia se dorea a fi o sperietoare pentru românii
cărora le era adusă la cunoştinţă pe toate căile posibile; iar pentru unguri
se dorea a fi un act de încurajare pentru atingerea ţelurilor lor. Metoda era
aplicată şi în unităţile militare, formate atât din români, cât şi din maghiari. În
septembrie 1941, după începerea războiului împotriva URSS, comandantul
Regimentului 86 din Oradea a declarat în faţa militarilor „Fiihrerul a cerut

195
PETRE ŢURLEA

Ungariei un milion de soldaţi pentru frontul bolşevic, iar ca recompensă a

promis întreg Ardealul şi Banatul." Guvernul de la Budapesta a acceptat. 182 În
decembrie 1941, presa ungară anunţa cu satisfacţie consolidarea alianţei cu
Germania; „Pesti Hirlap" scria: Modul deosebit de prietenos cu care Bardossy
şi suita sa au fost primiţi la Berlin, precum şi felul cum Adolf Hitler a continuat
discuţiile cu şeful Guvernului ungar, dovedesc că situaţia Ungariei în noua
Europă este deosebit de avantajoasă. 183 După vizita la Budapesta, din ianuarie
1942, a autorilor Diktatului de la Viena, Ciano şi Robbentrop, Bardossy
călătorea în Transilvania de Nord-Est, expunând triumfalist rezultatele. La
Cluj, anunţa ca şi rezolvată probleme anexării Transilvaniei de Sud. 184 Tot
timpul războiului s-a arătat mulţumirea pentru alianţa cu Berlinul şi Roma,
recunoştinţa pentru ce adusese aceasta Ungariei, şi credinţa că ea va funcţiona
în continuare. Chiar şi după defecţiunea italiană din vara lui 1943, ungurii îşi
arătau recunoştinţa faţă de Ciano. În ianuarie 1944, în cinstea acestuia a avut
loc o şedinţă solemnă a Camerei Magnaţilor; cuvântul de omagiere, ţinut de
baronul Pronay a fost ascultat de toţi parlamentarii în picioare. 185
Pe măsura înaintării războiului, acţiunile vizând convingerea occiden-
talilor privind adversitatea ungurilor faţă de germani, s-au amplificat.
Totul a culminat cu înfiinţarea, la Londra, a Consiliului Naţional
Maghiar, un guvern în exil, în frunte cu redescoperitul fost prim-ministru
Karoly Mihaly - cel care predase Ungaria bolşevicilor în 1919. Pentru a fi
convingător, Guvernul în exil se arăta ofensiv faţă de Berlin. În Apelul către
ungari, de Anul Nou 1944, cerea acestora să înceapă un război de partizani
contra Germaniei. 186 Mai mult, în primăvara lui 1944 trimitea telegrame
cu salutări cordiale lui Tico, care conducea războiul de partizani împotriva
Germaniei şi lui Bend care conducea Guvernul cehoslovac în exil. Cei doi
reprezentau ţările care dispăruseră şi cu ajutorul Ungariei, care se înfruptase
din teritoriile lor. Totodată, erau deplin aprobate hotărârile de la Teheran;
se anunţa curânda începere a unui război de partizani în Ungaria. Se făcea
şi o promisiune solemnă: „Ungaria va retroceda toate achiziţiile teritoriale
ce au fost efectuate cu ajutorul Reichului." Kâroly anunţa şi negarea Întregii
propagande maghiare din perioada interbelică: „Nu dorim o hegemonie
ungurească în Bazinul Dunării." 187

*
În toată perioada 1941-1943 a fost întreţinută, în Ungaria, tema unei
iminente agresiuni din partea României. Se dorea menţinerea ungurilor

196
 ROMÂNI ŞI UNGURI

într-o permanentă alertă, care să-i convingă de necesitatea pregătirii pentru a

face faţă „agresiunii". În acelaşi timp, la Budapesta se şi spera într-o asemenea
„agresiune", cu convingerea că, în cazul respectiv, Armata germană va ajuta
Ungaria şi-i va da, ca în 1940, un nou teritoriu. Tot pentru eventualitatea
„agresiunii", a fost desfăşurată o foarte intensă activitate de spionaj la adresa
României. Sub pretextul pregătirii, la Bucureşti, a unui război pentru reluarea
Transilvaniei de Nord-Est, Budapesta lua măsuri pentru apărarea graniţei
fixată prin Diktatul de la Viena, şi pentru întregirea teritoriului căpătat
atunci, prin ocuparea şi a Transilvaniei de Sud. Ungaria, după declanşarea
războiului împotriva URSS, credea că venise momentul propice pentru
extinderea teritorială spre Sud, întrucât majoritate Armatei române lupta
în Răsărit, graniţa transilvăneană fiind, astfel, vulnerabilizată. Conducerea
României a tratat cu maximă seriozitate ameninţarea unei invazii. Pe baza
informaţiilor primite din Transilvania de Nord-Est, la ordinul Marelui Stat
Major român, au fost întocmite, din toamna lui 1941, sinteze documentare şi
hărţi militare, privind pregătirile de luptă ale ungurilor la frontieră; atât cele
cu caracter defensiv, cât şi cele anunţând o ofensivă. 188
Pe lângă o creştere a numărului şi puterii unităţilor militare maghiare
de la froţztieră, s-a avut în vedere şi pregătirea pentru luptă a ungurilor din
Transilvania de Nord-Est, care urmau să susţină armata. Diverse unităţi de
poliţie româneşti din preajma frontierei anunţau generalizarea, în comunele
ungureşti de pe graniţă, a practicii înarmării populaţiei civile, care forma
unităţi paramilitare compuse din câte zece oameni; elementul central în
fiecare localitate era plasarea unor mitraliere în turnurile bisericilor; de
asemenea, toate clădirile mari şi importante strategic, podurile şi şoselele au
fost minate. 189 SSI constata extinderea înarmării civililor unguri în înreaga
Transilvanie de Nord-Est, în 1942: „Majoritatea ungurilor din Ardealul
cedat dispune de permise de port-armă, îndeosebi cei din regiunile româneşti.
Aproape fiecare posedă revolver şi puşcă de vânătoare. În comunele
ungureşti, precum şi în acelea unde ungurii sunt în minoritate, s-au format
organizaţii paramilitare de tiraliori, având la dispoziţie arme militare; acestea
sunt depozitate în primării şi la posturile de jandarmi, împreună cu muniţia
necesară. Toţi funcţionarii publici, din comunele rurale din Ardealul cedat,
sunt înarmaţi cu revolvere. În plus, li s-au pus la dispoziţie arme militare." 190
Ungurii din Transilvania de Nord-Est erau ţinuţi într-o permanentă
tensiune, creată prin propaganda antiromânească stridentă, prin deplângerea
dramatică a sorţii celor rămaşi în Transilvania de Sud, prin chemarea la luptă

197
PETRE ŢURLEA

pentru „dezrobirea" lor. Subliniază pe deplin imaginea acestei tensiuni creată

artificial un Manifest, larg răspândit în 1942: „Unguri ! Fraţii noştri din sudul
Ardealului trăiesc în cea mai neagră mizerie, sunt persecutaţi în modul cel
mai grozav. Li se interzide accesul în pieţe, ca unor leproşi, sunt alungaţi
de pe trotoare. Comunele maghiare sunt jefuite în mod diabolic. Li se iau
vitele de lucru, sunt jefuiţi de nutreţ, cereale şi grăunţe de semănat, pentru
ca apoi să se ţină în evidenţă terenurile necultivate şi să le fie luate. Pentru
simplul motiv că vorbesc ungureşte, sunt urmăriţi, chinuiţi şi închişi, iar prin
încartiruirea de soldaţi bolnavi, li se aduc prejudicii nu numai din punct de
vedere al sănătăţii, ci sunt prejudiciaţi şi din punct de vedere al rasei în mod
enorm. În acelaşi timp, valahii rămaşi la noi o duc mai bine decât ungurii,
care din cauza lor trebuie să flămânzească, să sufere de frig, pentru că valahii
sunt menajaţi. Noi luptăm, ei se îngraşă acasă şi râd de prostia noastră, fapt
prin care ne duce rasa la sinucidere. Pentru fiecare ungur să fie cuvânt de
ordine ca, în limita posibilităţii, fiecare valah să fie tratat aşa cum se tratează
cu ungurii dincolo, căci numai prin acest procedeu ne putem aştepta la o
ameliorare a tratamentului fraţilor noştri de dincolo. Fricosul abuzează dacă
eşti prea bun cu el, însă dacă vede ciomagul se umileşte. Nu cumpăraţi de la
valahi şi, pentru cea mai mică obrăznicie loviţi-i până se obişnuiesc sau până
se refugiază. Pentru orice abuz contra ungurilor, faceţi represalii însutite şi se
va vedea cine va învinge până la urmă." 191
Majoritatea miniştrilor Guvernului de la Budapesta s-au perindat prin
Transilvania de Nord-Est în 1942, şi au ţinut cuvântări incitatoare privind
necesitatea ocupării şi a Transilvaniei de Sud. Antal lstvân, ministrul
Propagandei Naţionale, în august declara la Cluj: „Ungaria nu luptă decât
pentru a-şi întregi hotarele". Iar primul care trebuia „întregit" era cel cu
România. 192 Generalul Nagy Vilmos, ministrul Apărării Naţionale, în
decembrie acelaşi an declara şi el: „Honvedul luptă pentru reconstituirea
Ungariei Milenare." Prima „reconstituire" fiind spre Sud. 193 Majoritatea
demnitarilor de rang înalt au făcut declaraţii asemănătoare, inclusiv
parlamentari. Printre cei din urmă şi Nyir6 loszef. deputat ardelean, care
declara în martie 1943: „Sunt convins că prim-ministrul Kâllay nu a uitat
restul Ardealului, încă sub jug străin, şi îi urez să fie în curând prim-ministru
al Ungariei Mari." 194
SSI înregistra campania furibundă, dar şi efectul ei asupra ungurilor din
apropierea României, pe care-i incita. În acelaşi timp însă, a avut şi un efect
nedorit de autorităţile maghiare; i-a îndârjit pe români. Se raporta că „satele

198
 ROMÂNI ŞI UNGURI

româneşti de pe o parte sau alta a frontierei aşteaptă din moment în moment

intervenţia Armatei române. [... ] Românii vor să participe şi ei la luptă".
Situaţia, în unele locuri, devenise de-a dreptul explozivă. La 24 octombrie
1942 s-a ajuns la adevărate lupte între grănicerii români şi unguri în zona
Măgura de lângă Cluj. 195
La începutul lui 1943 au devenit tot mai dese manifestările revizioniste
în apropierea frontierei 196, şi au fost luate măsuri militare speciale tot mai
ofensive. 197 Mai multe note ale DGP din 1943 prezentau această situaţie.
Ca în fiecare an, la 15 martie avântul revizionist s-a manifestat la maximum.
În toata Transilvania de Nord-Est, participanţii la demonstraţii au cântat:
„Vrem Timişoara, Aradul, Braşovul, Turda." Preoţii s-au arătat foarte activi.
O notă a DGP prezenta discursul de incitare adresat mulţimii de unul din ei:
„Nu mai putem suferi ca hoarde barbare, sălbatece şi inculte, să ţină pe mai
departe în robie pe fraţii noştri, să stăpânească pe nedrept pământul care este
şi a fost al nostru. Cerem «Totul înapoi!»." 198
Totuşi, tensiunea atât de mare de la frontieră nu a dus la un război între
Ungaria şi România până în 1944. Faptul se datora, pe de o parte, spaimei pe
care ungurii o aveau - din 1919 când Armata română a intrat în Budapesta -
în faţa unei confruntări militare cu România. Vitejia declaraţiilor belicoase
erau doar de operetă; la fel ca în perioada interbelică. Şi tot la fel ca atunci,
se aştepta o intervenţie a Marilor Puteri, care să dea Ungariei noi teritorii;
după care, Armata ungară urma să mărşăluiască „glorioasă" prin acestea, cum
făcuse şi în Transilvania de Nord-Est în 1940. Pe de altă parte, nu s-a ajuns la
un război pentru că Germania nu-l admitea. Nu avea nevoie de un conflict
în spatele frontului cu URSS; voia să folosească puterea militară a Ungariei
şi României împotriva Rusiei; voia să beneficieze în linişte de resursele
economice mai ales ale României.
Concomitent cu pregătirea pentru un Război cu România, Ungaria
ducea, la adresa acesteia, o intensă activitate de spionaj, orientată tot
pentru eventualitatea unui război. Se va desfăşura în întreaga perioadă a
ocupaţiei horthyste asupra Transilvaniei de Nord-Est. Era dirijată central,
de la Budapesta, dar existau şi mai multe centre în Transilvania ocupată;
funcţionau şi „şcoli" de formare a spionilor. Iar activitatea din România era
dirijată de la Legaţia Ungariei din Bucureşti. Autorităţile româneşti au ajuns
în posesia foarte multor informaţii privind activitatea spionajului maghiar,
culese din toate centrele sale, la Bucureşti având un agent al SSI chiar în
interiorul Legaţiei. Astfel, se putea duce o acţiune eficientă de apărare.

199
PETRE ŢURLEA

Ungurii, vizând ţelul major al anexării Transilvaniei de Sud, doreau să

ştie potenţialul economic şi militar al României; să pregătească dereglarea
acestor două domenii; să-i atragă pe ungurii trăitori în România în acţiuni
antiromâneşti. SSI a identificat sediul central al Serviciului de Spionaj maghiar,
legăturile sale de subordonare, direcţiile de acţiune şi ţelurile urmărite. Toate
erau prezentate repetat Guvernului de la Bucureşti foarte amănunţit. Unul
din aceste rapoarte era datat 31 august 1941. Se indica încadrarea Serviciului
de Spionaj maghiar în Ministerul Apărării Naţionale de la Budapesta.
Avea asumate ţeluri politice şi teroriste, pentru „organizarea şi pregătirea
propagandei maghiare din teritoriile fostei Monarhii Austro-Ungare,
în vederea realizării ideii iredentiste ungare". Pentru momentul începeri
unui război cu România, urmărea să declanşeze acţiuni teroriste împotrira
acesteia, dar şi a românilor din Transilvania de Nord-Est, pentru a susţine
Armata maghiară. În România urmau să acţioneze agenţii deja trimişi acolo,
iar în Transilvania ocupată bandele teroriste instruite şi înarmate din timp,
formate mai ales din membrii al organizaţiilor naţionalist-şovine. (Schema
funcţionase deja în toamna lui 1940.) 199
SSI a identificat multele sedii din Transilvania de Nord-Est ale spionajului
maghiar: Bistriţa, Târgu Mureş, Năsăud, Someşeni, Cluj, Oradea, Salonta,
Coşna, Rodna, Ilva Mică ş.a. La Someşeni funcţiona şi o „şcoală de terorism",
elevii fiind recrutaţi din ungurii care ştiau foarte bine româneşte. O altă
„şcoală" de acelaşi fel funcţiona, la Târgu Mureş, sub conducerea lui Kenddal
Pal. 200 În decembrie 1942, SSI indica şi numele unora dintre spionii formaţi,
nume ce erau înscrise într-un tabel.2° 1 La Bucureşti, SSI a reuşit să intre în
posesia unor rapoarte ale Legaţiei Ungariei către MStM de la Budapesta,
cuprinzând date despre spionajul pe care-l coordona; erau întocmite de
ataşatul militar la Bucureşti. Raportul din 18 octombrie 1941 se referea la
politica internă şi externă a României, la dispozitivele militare ale acesteia. 202
În plus, în interiorul Legaţiei funcţiona un „Serviciu de autoapărare", având
rol de spionaj; la strângerea datelor contribuiau unele cercuri evreieşti din
Bucureşti. Asupra acestuia, SSI făcea o informare detaliată în martie 1941.
Serviciul era condus, în acel moment, de consilierul de legaţie Blaskovics;
avea grupe active şi grupe pasive. Se considera, în interiorul Legaţiei, că
toţi ungurii din România trebuiau să colaboreze cu Serviciul. „Grupele
active sunt organizate în vederea unei acţiuni efective alături de trupele
maghiare în eventualitatea unui conflict armat româno-ungar, prin acte
de sabotaj, teroare, apionaj, sprijinirea paraşutiştilor, distribuirea armelor

200
 ROMÂNI ŞI UNGURI

etc." În Bucureşti, foarte periculoşi erau consideraţi de SSI acei unguri care
lucrau în industria de război. Pentru o acţiune cât mai eficientă, Legaţia
întocmise tabele speciale; unele cuprindeau medici unguri, ingineri, chimişti,
radio-amatori; în altele erau înregistrate toate vehiculele cu tracţiune
mecanică aparţinând unor unguri, împărţite pe destinaţii transport alimente,
mijloace de producţie, armament. Serviciul de spionaj maghiar a încercat, şi în
parte a reuşit, atragerea unor evrei din România, prin intermediul bisericilor
maghiare; în schimb, le asigurau creştinarea; pentru a scăpa de efectul legilor
antisemite. Se credea că, astfel, au fost atrase câteva mii de persoane, mulţi din
Transilvania de Sud. (După război, ungurii au susţinut că i-au creştinat şi i-au
maghiarizat pe unii evrei din umanism. ) 204 Atragerea evreilor din Transilvania
a fost uşurată şi de filomaghiarismul cunoscut al acestora. Ca să-i convingă,
Budapesta a propagat ideea că „evreii din Transilvania de Nord-Est care sub
imperiul regimului românesc, au luptat pentru interesele ungare [subl.n.] se
bucură de un trai incomparabil mai bun decât cei din România, precum şi că
acolo au fost scoşi de sub aplicarea legilor antisemite." 205 În Banat, o seria de
intelectuali israeliţi, declaraţi filomaghiari în toată perioada interbelică, au
fost uşor de atras de către Serviciul de spionaj, manifestând chiar un anume
entuziasm în susţinerea Budapestei împotriva Bucureştilor. Mai multe cazuri
de acest fel erau semnalate la Timişoara şi Arad. Dintre ele, SSI se oprea cel
mai pe larg, în nota din 4 septembrie 1941, asupra lui Văros Laszlo, fost
director şi proprietar de ziare evreieşti în limba maghiară: „Aradi Ujsag",
„Esti Ujsag", „Friss Ujsag", „Banati Friss Ujsag". În septembrie 1941 cerea
autorităţilor româneşti aprobarea pentru a publica un nou ziar, tot în limba
maghiară. În nota SSI se consemna: „A fost în serviciul iredentei maghiare
tot timpul, de la Unirea din 1918, până azi.'' 206 Constatând avantajele pe
care le poate avea de pe urma atragerii evreilor din România, Guvernul de la
Budapesta a dat instrucţiuni pentru impulsionarea acţiunii. Faptul reiese din
nota agentului SSI infiltrat în Legaţia de la Bucureşti, datată 6 septembrie
1941. De la Ministerul Afacerilor Străine budapestan li se scria diplomaţilor
aflaţi în Capitala României: „Legalmente, evreii-maghiari din România
nu mai aparţin Comunităţii maghiare, indiferent dacă au sau nu drepturi.
Însă, peste aceste legi există raporturi de interese locale care în prezent au o
influenţă deosebită asupra tacticei noastre. De aceea, recomandăm organelor
noastre din România să nu dea totală urmare procedurii noastre din Patrie
[din Ungaria] sau procedurii româneşti de acolo, şi să elimine definitiv pe
evreii menţionaţi din calculele politice şi economice. Evreii-maghiari, cu

201
PETRE ŢURLEA

toată situaţii pe care o au, sunt în orice caz - prin educaţie, limbă şi legăturile
lor - mai aproape de interesele noastre decât de cele româneşti, sau chiar
decât de interesele lor personale, anulate prin prigoana actuală [românească].
Evreii-maghiari trebuie să rămână ca agenţi ai noştri între români [subl.n.],
fără a li se arăta, însă, încredere sau importanţă.'' 207 În raportul său pe luna
septembrie 1941, SSI consemna şi agenţii evrei din Serviciul de spionaj
maghiar din România. Erau mulţi informatori, unii plătiţi.
Furnizau informaţii foarte importante pentru Budapesta, din mai multe
domenii de interes; sistemul de aprovizionare al Armatei române; situaţia
băncilor şi a Bursei; acţiunile diferitelor întreprinderi vitale; despre activitatea
BNR, a ministerelor de Finanţe, Economie Naţională, a vămilor; despre
activitatea generală industrială şi comercială; informaţii politice cu privire
la activitatea forţelor democrate din România; despre acţiunile românilor
ardeleni alungaţi sau refugiaţi din zona ocupată de Ungaria. În raportul
menţionat era indicat drept şef al Serviciului de spionaj Bagyany Francisc.
Se reuşise şi copierea unei informări pe care acesta o trimisese Budapestei;
în aceasta „A recunoscut că numai datorită informatorilor evrei a reuşit să
întocmească, în ultimele şase luni, peste 1 OOO de dosare politico-economice
şi chiar militare.'' 208
În zonele revendicate de Ungaria, un efect negativ profund asupra
moralului populaţiei româneşti îl aveau permanentele zvonuri, răspândite
în special de evreii maghiarizaţi, cu privire la extinderea graniţei Ungariei
spre Sud. Pe 12 ianuarie 1941, Prefectura judeţului Cluj-Turda le menţiona.
Prefectul cerea ca toţi evreii din apropierea frontierei să fie mutaţi în
interiorul României. Recunoscând gravitatea situaţie, subsecretarul de
Stat de la MAI ordona: „A mi se da de la Poliţia Turda numărul de evrei
pe categorii şi statutul lor, spre a vedea cum s-ar putea avacua şi unde.'' 209
Din aceeaşi zonă de graniţă, IRP Mureş-Alba Iulia, transmitea la 31 iulie
1942, raportul Poliţiei Blaj, în care se găseşte menţiunea: „Evreii înclină spre
maghiari, în defavoarea românilor.[ ... ] Evreii în majoritate sunt filomaghiari
şi complet maghiarizaţi." Limba maghiară o foloseau şi în familie. Se
alăturaseră ungurilor şi criticau deschis România. 210 Doreau ocuparea şi a
Transilvaniei de Sud. Acelaşi Inspectorat de Poliţie insista, şi în alte rapoarte,
pe ideea filomaghiarismului evreilor din zonă. Se anunţa chiar şi descoperirea
unor ordine exprese ale Comunităţii Evreieşti din România şi ale celei din
Ungaria - în vara lui 1942 - de folosire a limbii maghiare în convorbirilor
dintre evreii-români în public, pentru a-şi arăta deschis simpatiile. 211 În

202
 ROMÂNI ŞI UNGURI

toamna lui 1942, IRP Timiş raporta că majoritatea evreilor din zonă erau
prieteni ai maghiarilor. 212 La Timişoara, în februarie 1943 funcţiona chiar
un club al evreilor maghiarizaţi. 213 În aprilie 1943, Poliţia Braşov a fost
constrânsă să intervină; i-a ameninţat pe evreii localnici că, dacă vor continua
să-şi manifeste public filomaghiarismul, vor fi trimişi în Transnistria. 214 Însă,
nu era o situaţie chiar generalizată. Dovadă stă un raport al Poliţiei Deva:
„Printre evreii intelectuali chiar se observă dorinţa de a vedea o Românie
din nou Mare şi democrată, având conducători pe foştii lor sprijinitori din
partidele politice democrate româneşti şi pe fugarii de la Londra.'' 215
Iluzia evreilor că sunt protejaţi în Ungaria s-a menţinut aproape întreaga
perioadă a războiului mondial, împofida realităţii. Treptat, acţiunile
antisemite s-au înmulţit. Printre ele adoptarea, la 2 august 1941, de Budapesta,
a principiilor antisemite ale legilor de la Niirenberg, „pentru protejarea
sângelui arian" ( 1935 ). Tot în 1941, Budapesta a iniţiat o campanie împotriva
„evreilor străini"; în toată Ungaria erau 16 000-18 OOO. Vor fi deportaţi
la Kamenetz-Podolski, unde majoritatea au fost ucişi în august 1941.216
Procesele şi condamnările evreilor pentru infracţiuni economice sau acte
false, ori trecerea ilegală a frontierei cu România, s-au înmulţit. Despre toate
acestea, Ministerul de Externe de la Bucureşti şi SSI erau bine informate. 217
Adevărata faţă a politicii Ungariei faţă de evrei a ajuns să fie recunoscută
şi de aceştia, dar târziu, ea era în opoziţie totală cu propaganda care dorea să-i
folosească împotriva românilor, pentru atingerea ţelului revizionist maghiar.
În raportul pe luna noiembrie 1943 al Chesturii de Poliţie Arad se scria:
„Evreii îşi dau seama că Ungaria foloseşte toate metodele pentru despuierea
evreilor de averi şi' apoi nimicirea lor. Au făcut din evrei unităţi întregi pe care
le-au trimis pe front în primele linii, cu diferite misiuni, unde 80 la sută au
pierit, apoi, ori de câte ori un ungur voieşte a pune mâna pe fondul comercial
al unui evreu, autorităţile maghiare şicanează pe evreu până ce îl determină să
accepte. Prin aceste măsuri, întreaga evreime din nordul Ardealului se agită
şi este gata pentru orice acţiune contra Ungariei." 218 Va urma marea tragedie
a deportării tuturor evreilor din Transilvania de Nord-Est, şi asasinarea
majorităţii lor. Doar o parte mică au reuşit să se salveze în România, tocmai
ţara împotriva căreia adesea se aliaseră cu ungurii. 219
Serviciul de spionaj maghiar s-a folosit şi de elemente ale Grupului etnic
german atât din zona ocupată a Transilvaniei, cât şi din Transilvania de
Sud. O notă a SSI, din martie 1941, indica fenomenul, dar şi o altă situaţie
alarmantă: „Se constată că toate elementele comuniste din Ardeal şi Banat

203
PETRE ŢURLEA

au fost cooptate de iredenta maghiară, în scopul de a crea Statului Român

dificultăţi.'' 220 Serviciul s-a folosit chiar şi de români.La 16 iunie 1941, DGP
semnala presiunile făcute asupra românilor din Ardealul de Nord-Est care se
refugiaseră în România şi care voiau să revină la casele lor; li se condiţiona
acceptarea prin colaborarea cu Serviciul de spionaj maghiar. Şi ungurilor din
Transilvania de Sud li se condiţiona obţinerea permisului prin colaborarea
cu acelaşi Serviciu; evident, în cazul lor nu mai era nevoie de presiuni. Iar
în zona ocupată, românii care doreau să-şi păstreze posturile în instituţiile
de Stat erau obligaţi să accepte colaborarea cu Serviciul de spionaj. Dar, se
depăşea stadiul strângerii de informaţii şi pregătirea subminării sistemului
de apărare românesc. În aceleaşi centre se organizau şi acţiuni teroriste. DGP
a identificat şi pe cei care planificau asemenea acţiuni: la Oradea, Makkay
Sindor; la Cluj, Vesely Victor; la Târgu Secuiesc, Astvany Tibor; la Târgu
Mureş, Kiss Bertalan. 221
Informaţiile despre toate aceste acţiuni erau tot mai multe şi concluziile
tot mai alarmante. În referatul SSI din 1 iunie 1941 se afirma că „spionajul
maghiar în România reprezintă un pericol de mari dimensiuni pentru
siguranţa Statului". Întăreau această concluzie şi documentele găsite în valiza
curierului diplomatic al Legaţiei maghiare la Bucureşti, care fusese victima
unui furt, în tren, regizat de autorităţi! române. 222 În acel moment, pe teritoriul
României activau 42 agenţi principali maghiari ai Centrului de la Budapesta,
fiecare dispunând de o reţea; cei 42 erau identificaţi, în documentele
maghiare diplomatice cu numere - de la 32 500, la 31 542. Budapesta dorea
un număr cât mai mare de agenţi ai săi în România, atât cu scop de spionaj,
cât şi pentru propagandă în rândul ungurilor trăitori aici. De aceea, încă
de la sfârşitul lui 1940 s-a hotărât să se facă recrutări de către Comunitatea
Maghiară din România în colaborare cu Legaţia Budapestei la Bucureşti.
Vizaţi erau studenţii şi intelectualii. Celor recrutaţi li se încredinţau misiuni
mai ales în provincie. Aprobarea pentru fiecare în parte o dădea preşedintele
Organizaţiei Bucureşti a Comunităţii, dr. Pann Bela, după ce se depunea un
jurământ: „Jur credinţă şi supunere faţă de legile maghiare şi conducătorii
mei [„.] obligându-mă a îndeplini cu sfinţenie toate ordinele ce mi se dau.
Jur să fiu credincios şi să păstrez secretul ce mi se încredinţează şi să-i ajut
pe maghiari. Jur să păstrez, eu şi urmaşii mei, idealul naţional maghiar,
jertfindu-mă pentru el." În acelaşi scop, de spionaj şi propagandă erau folosiţi
şi clericii maghiari din Bucureşti. Unul dintre ei, Nagy Sindor, preot reformat,
conducea Societatea Koâs Ferencz Kăr, care oficial îşi declara doar activitate

204
 ROMÂNI ŞI UNGURI

religioasă şi culrurală; însă era, în plus, şi principalul centru de strângere a

informaţiilor necesare Budapestei. Societatea se întărise foarte mult după
autodesfiinţarea Asociaţiei Tinerilor Creştini (Ifjusâgvi Kereszteny Egylet),
condusă de protopopul reformat Tăkes Ernest, şi preluarea de Ia aceasta a
bogatei sale arhive informative. Tot sub paravan religios activa şi Asociaţia
Maghiarilor Romano-Catolici din Bucureşti „Apostolatul Rugăciunii"; era
condusă de preotul H6rvath. Amândouă se aflau sub patronajul Legaţiei
Ungariei, căreia îi furnizau informaţii.

*
La Budapesta se aştepta ca înverşunata politică antiromânească dusă în
Transilvania de Nord-Est - asasinatele; alungarea a peste 200 OOO de români;
răpirea proprietăţilor româneşti, de pe urma căreia au profitat mulţi unguri;
crearea unui sistem privilegiat pentru unguri în toate domeniile - să-i
mulţumească pe deplin pe maghiarii din provincia ocupată. S-a constatat,
însă, că unii din aceştia nu-şi cantonau aspiraţiile doar în planul obţinerii
dominării elementului românesc; doreau şi ca, odată reveniţi în cadrul
Ungariei, să beneficieze şi de viaţa mai bună promisă. Toată perioada
interbelică, propaganda maghiară îi bombardase cu teza conform căreia
Statul Român nu voia să administreze corect, avea măsuri discriminatorii la
adresa lor, şi că această situaţie se poate schimba doar prin refacerea Ungariei
Mari. S-a constatat, însă, că după plecarea administraţie româneşti, românii
au fost supuşi unor atrocităţi de neimaginat din partea celor ce se proclamau
purtătorii unei civilizaţii superioare; dar, nici mare parte din unguri nu
a simţit o îmbunătăţire a situaţiei lor. Unii, după trecerea momentului de
euforie de după Diktatul de la Viena, au început a face comparaţie între
felul cum trăiau în cadrul României şi felul cum ajunseseră să trăiască în
cadrul Ungariei. Concluzia, pentru unii, a fost defavorabila Budapestei,
exprimându-se şi public nemulţumiri. Cu menţiunea că cei care criticau
administraţia budapestană în Transilvania de Nord-Est reprezentau un curent
minoritar printre unguri şi, în cea mai mare parte criticile nu însemnau şi o
solidarizare cu românii supuşi nedreptăţilor. Îşi exprimau nemulţumiri faţă
de administraţia maghiară şi unii unguri din Transilvania de Sud; şi aici, însă,
destul de puţini, dar criticând inclusiv comportamentul faţă de români.
Furibunda propagandă budapestană după Diktatul de la Viena, plină
de minciuni la adresa României, a trezit proteste şi în rândul ungarilor din
Transilvania de Sud. Ziarul „Napl6", organ al Comunităţii Maghiare, trimitea

205
PETRE ŢURLEA

Legaţiei Ungariei din Bucureşti, în noiembrie, un memoriu, prin Adalbert

Veress; acesta conţinea rugămintea unei intervenţii la Budapesta, pentru a fi
oprită avalanşa de ştiri neverificate şi neconforme cu realitatea, transmise prin
presa scrisă şi prin radio. Dădeau ca exemplu o ştire, difuzată repetat la Radio
Budapesta, conform căreia 27 unguri din Valea Jiului ar fi fost împuşcaţi de
autorităţile române, printre cei dispăruţi fiind şi Adalbert Veress. Memoriul
era adus la Legaţie chiar de cel „dispărut". Cel mai cunoscut şi aspru protest
i se datorează ziaristului Ferenczy Gyărgy, cu activitate bogată la Budapesta
şi Cluj, stabilit la Arad. Acesta va publica o broşură de incriminare a
administraţiei ungureşti. Menţiona „binecunoscutele metode de impilare
şi deznaţionalizare ale ocupanţilor maghiari" - care erau exemplificate. Cu
concluzia: „Pământul mândru al Ardealului s-a transformat într-o Golgotă
tristă [... ] Care e scopul tuturor acestor crime? Ce spune de asta Europa?
Care e păcatul nevinovaţilor zdrobiţi? Că s-au născut români? [... ] Dacă
toate acestea mai continuă, atunci nu-mi rămâne altceva decât să-mi reneg
mama care m-a făcut secui şi să neg că în limba maghiară am învăţat prima
oară să mă rog lui Dumnezeu." 225
În Transilvania de Sud a trezit nemulţumiri şi presiunea Budapestei
pentru ca ungurii să rămână pe loc, în vederea unei viitoare revendicări a
regiunii. Erau consemnate într-un Buletin informativ al DGP din octombrie
1940, la capitolul Starea de spirit. Mulţi din cei care au fost opriţi să vină în
Ungaria au înaintat proteste Comunităţii Maghiare şi Legaţiei Budapestei la
Bucureşti. Aduceau învinuiri Guvernului maghiar; deşi aveau în România o
situaţie „satisfăcătoare'', doriseră să plece în Ungaria pentru că li se promisese
una maj bună; dar fuseseră opriţi. 226 Producea nemulţumiri şi impunerea
de la Budapesta a celor care urmau să cunducă Comunitatea Maghiară din
România. La cererea episcopului Marton Aron, ca preşedinte fusese impus
Gyarfas Elemer, catolic, contestat mai ales de protestanţi. Un personaj
foarte important, Szasz Pal, conducător al Societăţii Economice Maghiare
din Ardeal (EMGE), a început o acţiune de rezistenţă faţă de ordinele de
la Budapesta. 227 În următorul Buletin informativ, pe noiembrie 1940, se
consemnau alte nemulţumiri ale ungurilor; cei din România continuau
protestele pentru că erau împiedicaţi de Budapesta să treacă frontiera; cei
care reuşiseră, totuşi, să treacă în Transilvania de Nord-Est, erau nemulţumiţi
pentru că erau trataţi prost de către autorităţile maghiare. Totodată,
„expulzarea neîncetată a românilor din Ardealul cedat s-a comentat cu
îngrijorare de către populaţia maghiară din Ţara noastră, temându-se de

206
 ROMÂNI ŞI UNGURI

măsuri de represalii din partea Guvernului român". În general, datorită celor

ce se petreceau în Transilvania de Nord-Est, starea de spirit a ungurilor din
România era „încordată". 228 Exprimarea unor asemenea nemulţumiri faţă de
politica Ungariei a continuat, cu menţiunea că nu reprezentau o caracteristică
generală.
Mult mai mare a fost numărul ungurilor din Transilvania de Nord-Est
care se arătau nesatisfăcuţi de administraţia maghiară. Nu din filoromânism,
ci în urma comparării situaţiei lor de după Diktatul de la Viena, cu aceea
dinaintea lui. Diversele organisme româneşti înregistrau şi raportau astfel de
cazuri. În septembrie 1941, materialele ajunse la PCM indicau o înmulţire a
proceselor în care erau acuzaţi unguri pentru defăimarea Naţiunii Maghiare,
întrucât se pronunţaseră împotriva unor măsuri ordonate de la Budapesta.
În mai multe cazuri, ţărani unguri din Bihor erau învinuiţi pentru expresii
de genul „Era mai bine sub stăpânirea românească!" 229 SSI consemna situaţia
din Oradea: „Datorită lipsei de alimente şi a posibilităţii de câştig, populaţia
este deznădăjduită şi îşi manifestă regretul pentru pierderea vieţii înbelşugate
în care a trăit sub stăpanirea românească." Printre ungurii nevoiaşi circulau
foi volante cu poezii indicând această stare de spirit. SSI intrase în posesia
unui exemplar, în limba maghiară, datat 30 ianuarie 1941: „Am ajuns
la unguri iată! I Dar„., stomacul nu se-mpacă: I Ceaiu-I bem fără zahăr, I
Copilaşii plâng amar. I Nu-i cafea, nu este pâine I Maghiare, amar de tine! I
Horthy, Csaky, Teleky„. I Noi de foame vom muri. I Când românii ne-au dat
casă I Purtam haine de mătasă. I Dar acum cu craiul Horthy I Blestemăm
urgia sorţii. I [„.] I Vrem iarăşi steagul românesc I Pe pământul ardelenesc. I
Români, ţara fie a voastră! I Nu mai vrem revizuire, I Cum a fost, a fost mai
bine! I Fraţi români veniţi de grabă I Că V-aşteaptă ţara-ntreagă. I Ungurimea
vă înbie: I Daţi-i mâna de omenie! I Roşu, galben şi albastru I Scapă-ne iar de
dezastru. I Viaţa-i scurtă şi-i mai bine I Să trăim veşnic cu tine." Semna „Un
ungur din Oradea." 230
Decepţia unei părţi a ungurilor din Transilvania de Nord-Est faţă de
comportamentul administraţiei maghiare, era remarcată şi de Eugen Filotti,
ministrul Bucureştilor la Budapesta, într-un raport către Mihai Antonescu
de la 26 august 1941: „Domnul A. Neguş, consilier juridic pe lingă această
Legaţiune, a avut zilele acestea convorbiri cu domnii avocaţi unguri din
secuime, cunoscuţi lui de pe vremea când era membru în Consiliul de
disciplină al Baroului Braşov." Avocaţii respectivi se arătau decepţionaţi de
politica Ungariei faţă de români şi o dezaprobau. A. Neguş scria: „Am avut

207
PETRE ŢURLEA

ocaziunea să stau de vorbă cu doi intelectuali unguri din Secuime. Amândoi

avocaţi, unul din Sf Gheorghe (dr. Kovaszany), al doilea din Tg. Secuiesc,
Fekete. Mi-am exprimat faţă de aceşti foşti colegi indignarea mea faţă de
tratamentul ce este impus românilor din Ardealul cedat, amintindu-le felul
cum au fost trataţi sub regimul românesc în barou, în instanţele judecătoreşti
şi în viaţa publică şi socială. Dl Fekete mi-a declarat că din nenorocire am
dreptate. Îi pare foarte rău că el ca maghiar trebuie să recunoască acest fapt.
Intelectualii maghiari din Ardeailul cedat - spune dl. Fekete - se află în
faţa unei chinuitoare problemă. Ei nu mai recunosc pe ungurii aşteptaţi de
ei să-i dezrobească, A dispărut omenia maghiară de odinioară, a dispărut
cavalerismul şi generozitatea pe care au cunoscut-o mai înainte. O literatură
tendenţioasă şi fără scrupule şi o permanentă agitaţie îndreptată în special
contra românilor a otrăvit spiritele. Poate şi comunismul a contribuit la
această sălbăticire a spiritului maghiar. Cei veniţi din Ungaria, paraşutişti
(ejtoernyosok) au venit în Ardeal îmbibaţi de spirit de răzbunare. Ungurii
din Ardeal au valoare în faţa lor numai dacă sunt de acord cu ei în a exagera şi
defectele şi slăbiciunile regimului românesc. De aceea, din nenorocire - spune
Fekete - s-a început o adevărată licitaţie patriotardă. Persecuţiuni imaginare,
suferinţe ce nu au avut loc şi acte de cruzime românească inventate sunt
titluri pe care se întemeiază cei ce cer locuri în viaţa politică, administraţie
şi justiţie. Se minte fără ruşine şi se crează martiri din oameni ce nu numai
că nu au suferit sub regimul românesc, dar au huzurit. El a putut să constate
personal câteva din aceste specimene lipsite de orice scrupul. Spre exemplu,
oratorul cel mai puternic la primirea armatelor maghiare în Tg. Secuiesc, un
oarecare Toth, spune în discurs că atât de mult dispreţuiau românii pe unguri,
încât îi puneau mai prejos decât pe ţigani, şi nici mărturia lor nu le-o primeau
la procese. Dl Fekete adăuga că i-a venit scârbă, deoarece el însuşi ceruse
într-un proces ca Tribunalul să nu acorde jurământul lui Toth, deoarece este
condamnat definitiv pentru mărturie mincinoasă. Pe această bază patriotică
(haziafias alapon) s-au făcut numirile în Parlament, în magistratură, în
şcoală, în administraţie etc. În Parlament, pe lângă unii dintre foştii deputaţi
în Parlamentul românesc (nu din cei mai buni - spunea dl Fekete) au fost
numiţi de Guvern deputaţi oameni fără suprafaţă şi fără autoritate. Deputaţii
ardeleni nu numai că nu şi-au putut construi o doctrină proprie, dar sunt
străini de realităţile Ardealului şi nu fac decât să afişeze un martiraj fals şi să
exagereze suferinţele din timpul celor 22 de ani. Budapesta şi aceşti martiri
interesaţi sunt atât de lipsiţi de omenie că orice cuvânt obiectiv îl consideră

208
 ROMÂNI ŞI UNGURI

o trădare. Dr. Kovaszany mi-a spus că sunt foarte mulţi intelectuali maghiari
care condamnă acest lichelism (cuvântul l-a spus în româneşte ) şi această
lipsă de obiectivitate. Sunt, însă, şi ei terorizaţi. Spre pildă, în Tg. Secuiesc
sau la Sf. Gheorghe nu ar fi cutezat să stea de vorbă cu mine, de frica poliţiei
secrete. Nu numai intelectualii, ba chiar şi în poporul de jos încep să se ridice
glasuri de critică. Tot mai dese sunt procesele făcute ţăranilor secui pentru
«ofensa naţiunii», atunci când câte unul din aceştia declara că nu a fost aşa
de rău sub români, că acolo nu erau aţâţi «meltosagos» şi că poporul sărac
trăia mai bine. Judecătorii din pricina patriotismului (eseppeg a hazafisa) îi
condamnă tot mai grav. Mi-a dat şi un exemplu: ţăranul secui Tom pa Gabor
din Ditrohodos, condamnat de Tribunalul Tg. Mureş la trei luni închisoare
pentru asemenea afirmaţiuni." 231
Nemulţumiţi de administraţia maghiară se arătau şi ungurii comunişti
care formau MADOSZ-ul. Un grup din aceştia, ţărani, în 1941 au trimis
un Memoriu prim-ministrului Bardossy: cereau autonomia regiunii secuieşti,
întrucât Guvernul de la Budapesta trimisese acolo doar „elemente străine de
problemele şi de doleanţele secuilor." 232
Administraţia represivă la adresa românilor, corelată cu îndoiala asupra
victoriei Germaniei în război, creau un sentiment de teamă pentru viitorul
lor în cazul unora dintre cei care se ştiau vinovaţi; de aceea, se pregăteau să
fugă. Teamă era şi printre participanţii de rând la atrocităţile antiromâneşti,
dar şi printre cei care deţineau funcţii importante; două exemple din rândul
acestora din urmă apar în nota SSI din 21 iulie 1941: avocatul Gazda
Andrei, subprefect al judeţului Sălaj, şi avocatul Bălănyi din Zalău, „cari
stau gata împachetaţi pentru a se putea retrage în orice moment în interiorul
Ungariei". La fel şi principalii autori ai omorurilor în masă din 1940; printre
aceştia, locotenentul Baji, conducătorul asasinatelor de la Trăznea, care
a cerut prefectului judeţului Sălaj, baronul J6zsika, ajutor pentru a fugi în
Ungaria. 233
Informaţii de acelaşi fel ajungeau la Bucureşti şi în 1942. Printre notele SSI,
şi aceea din iunie în care se indicau nemulţumirile ungurilor din Transilvania
de Nord-Est: „Ungurii din Ardeal se plâng de viaţa grea care i-a aşteptat în
Ungaria"; mărturisesc că „în România nu au avut nici pe departe de suferit atât
cât în Ungaria". Situaţia a alarmat autorităţile de la Budapesta: „La început,
curentul acesta se voia a fi oprit de Poliţie şi Jandarmerie; acţiunea acestora
şi pedepsele aplicate cetăţenilor unguri din Ardeal s-a dovedit zadarnică.
Astăzi, în discuţiile civililor şi soldaţilor rezervişti de origină maghiară,

209
PETRE ŢURLEA

ardeleni, se accentuează, se pomeneşte tot mai mult despre viaţa uşoară,

bună, plină de belşug din timpul românilor." Pentru a stinge nemulţumirile,
propaganda oficială maghiară cultiva ura împotriva românilor: „Fără ura
aceasta, s-ar produce o demoralizare generală. 234 Într-o largă dare de seamă
a Poliţiei româneşti de frontieră, se consemna „nemulţumirea populaţiei
româneşti şi a celei ungureşti" din Transilvania de Nord-Est, provocată de
măsurile administrative luate de Budapesta: urcarea impozitelor, presiunile
poliţieneşti; contribuiau şi lipsurile alimentare şi fluctuaţia preţurilor. Aşadar,
o nemulţumire a ambelor grupuri emice. 235
Existenţa unor nemulţumiri ale ungurilor cu privire la felul cum era
administrată regiunea ocupată, ilustrează contradicţia dintre ceea ce se
promisese acestora prin propaganda revizionistă, şi ce se întamplase după
Diktatul de la Viena. De repetat, însă, că aceste manifestări de nemulţumire
ale ungurilor nu reprezentau nota dominantă în Transilvania de Nord-Est.
Îndârjirea naţionalist-şovină împotriva românilor, cultivată cu încrâncenare
timp de zeci de ani, îi împiedica pe majoritatea ungurilor să recunoască faptul
ca o duseseră mai bine în cadrul României Mari.

*
Regimul Ion Antonescu şi problema Transilvaniei de Nord-Est în perioada
1941-1943. încă din septembrie 1940, la ordinul lui Ion Antonescu, a fost
creat un sistem larg de obţinere a informaţiilor cu privire la comportamentul
autorităţilor maghiare în regiunea ocupată după Diktatul de la Viena privind
situaţia românilor de acolo şi a celor alungaţi sau refugiaţi. Toate aceste
informaţii erau dirijate spre Cabinetul prim-ministrului, pe foarte multe
regăsindu-se rezoluţii scrise de Antonescu. Aşadar, acesta cunoştea evoluţiile
din teritoriul cedat, măsurile pe care le ordona erau în concordanţă cu acestea.
Fiind regim de dictatură, Conducătorul Statului îşi impunea voinţa tuturor
membrilor Guvernului; de altfel, şedinţele de Guvern aveau aspect militar;
miniştrii raportau şi prim-ministrul îi aproba sau îi critica şi le ordona. Ca
urmare, poziţia, în general de apreciat a Regimului, se datora conducătorului
acesteia.
Se remarcă o deplină constanţă în: nerecunoaşterea ca justificată a ocupării
de către Ungaria a Transilvaniei de Nord-Est; afirmarea, în cadru intern, dar
şi internaţional, a drepturilor românilor asupra acestei regiuni şi a dorinţei
de restituire a ei; ocrotirea refugiaţilor; protestele adresate Ungariei privind
politica antiromânească a acesteia; susţinerea propagandei pentru reunificare,

210
 ROMÂNI ŞI UNGURI

prin presa scrisă, prin radio, prin lucrări ştiinţifice. De menţionat şi faptul că
pierderea Transilvaniei de Nord-Est nu era pusă doar de seama contextului
internaţional, aşadar vina pentru ce a urmat nu se datora doar unor factori
exteriori României, ci şi greşelilor Statului Român. La reunificare se putea
ajunge doar nerepetând acele greşeli. Teza o susţinea Antonescu chiar într-o
şedinţă a Consiliului de Miniştri, aceea din 13 martie 1942: „Ardealul de
Nord s-a pierdut cu greşelile înfăptuite timp de 20 de ani. [„.] Ardealul de
Nord nu-l putem aduce decât prin unirea noastră a tuturor, prin muncă
ordonată şi creatoare, făcând prin aceasta dovada în Europa de astăzi - şi,
mai ales, în Europa de mâine - că suntem un Stat capabil de a ne administra
şi de a ne guverna singuri, conform căilor civilizaţiei şi progresului." 236
Poziţia Regimului Antonescu faţă de refugiaţii români din Transilvania
de Nord-Est a fost complexă. Pe de o parte, accepta că era de înţeles refugierea
unor români - în urma atrocităţilor la care era supuşi. Dar, Ion Antonescu a
încercat să limiteze fenomenul, pentru a nu se schimba raportul demografic
din regiunea respectivă în favoarea ungurilor, ceea ce ar fi oferit şanse
Budapestei, la viitoarea Conferinţă de Pace, pentru a-şi statornici definitiv
stăpânirea. Pe un raport privind fluxul de refugiaţi, din 27 ianuarie 1941,
Antonescu punea rezoluţia: „Ardealul nu trebuie părăsit. A fost un act de
laşitate, dublat de greşala lui Gigurtu, care i-a îndemnat să plece. Ardealul nu
poate fi recucerit, dacă populaţia românească, şi mai ales elita îl părăseşte." 237
Mai ales liderilor politici ai românilor ardeleni, precum Iuliu Maniu,
Ion Antonescu le reproşa că au venit toţi la Bucureşti. Maniu îşi lăsase un
reprezentant în regiunea ocupată, pe Iuliu Haţieganu; totuşi, plecarea sa a
produs dezamăgire şi, pentru unii a fost un exemplu de urmat.
Pe fondul general al acceptării refugiaţilor, cu înţelegere pentru motivele
ce-i determinaseră să vină în România, Antonescu dorea ca fenomenul să fie
cât mai limitat, luând şi unele măsuri în acest sens. În vara lui 1942, i-a fost
prezentată o notă a MAI, cu reacţii la astfel de măsuri: ,,În cercurile ardelene
este o stare de nemulţumire, deoarece consideră că noul articol 579 din Codul
de Justiţie Militară - referitor la înăsprirea pedepselor pentru cei care trec
frontiera în mod clandestin - va lovi în primul rând pe refugiaţii români care
fug din Ardealul cedat, de prigoana maghiară." Rezoluţia lui Ion Antonescu
era fermă: „Nu trebuie să fugă nimeni. Asta vor ungurii: să golească Ardealul.
Fuga din Ardeal este ca şi fuga de pe câmpul de luptă. Să reziste toţi pe loc,
până la moarte; îi ajut acolo. Să se comunice aceasta cercurilor ardeleneşti din
partea mea." 238 Ion Antonescu a reluat tema, pe larg, în şedinţa Consiliului

211
PETRE ŢURLEA

de Miniştri din 13 martie 1942: „Cunoaşteţi punctul meu de vedere. Dacă

facem jocul ungurilor şi-i primim pe toţi românii aici, atunci am pierdut
procesul. Nu aceasta este calea pentru a birui. Trebuie să rezistăm şi mai
departe aşa cum Neamul nostru a rezistat 2000 de ani. S-au agăţat de toate
stâncile şi de toate scorburile de arbori, şi au luptat, şi au rezistat; astfel au
asigurat strămoşii noştri perpetuarea Neamului Românesc. [„.] Cred că este
clar, cred că este logic şi cred că este româneşte ceea ce spun! Să stăm acolo
cramponaţi! Să suferim şi să murim pe locurile noastre româneşti! [„.] Dacă
fugim, vin ungurii şi ne iau locul." Repeta, de mai multe ori în timpul şedinţei
Consiliului, că este în interesul Neamului ca românii ardeleni să nu plece.
„Eu îi ajut cu bani pe românii rămaşi în Ardealul cedat - chestiunea aceasta
să rămână numai între noi -, şi acum trimit bani acolo. Fac tot ce-mi stă în
putinţă să-i ajut. [„.] Să facem orice eforturi ca să-i ţinem acolo. Altfel, pierdem
Ardealul." Prim-ministrul afirma că nu a răspuns la atrocităţile administraţiei
ungureşti cu o politică de represalii asupra ungurilor din România, „pentru
că am vrut să arătăm Europei că suntem mai civilizaţi decât ungurii, de la care
Neamul a avut atât de suferit." 239
Refugiaţii ajunşi în România au fost foarte activi; s-au organizat rapid;
au prezentat societăţii româneşti situaţia creată de autorităţile de ocupaţie
în Transilvania de Nord-Est; şi-au exprimat permanent dorinţa de eliberare
a regiunii respective; şi-au manifestat dorinţa de integrare în viaţa Statului
român, înaintând cereri în acest sens. Guvernul remarca şi faptul că unii
refugiaţi voiau să primească doar ajutor din partea Statului, fără a munci şi
fără a contribui la efortul de război al acestuia; aveau doar pretenţii. Pe această
temă, în şedinţa din 13 martie 1942 a Guvernului, Ion Antonescu îşi exprima
nemulţumirea. Aceasta, însă, a fost împiedicată la ordinul său, să răzbată în
opinia publică, pentru a nu crea o atmosferă nefavarobilă refugiaţilor.
Chiar în condiţile cenzurării prezentării depline a diferendulu transilvă­
nean româno-maghiar, impusă de autorii Diktatului de la Viena, Germania
şi Italia, totuşi s-a permis refugiaţilor să editeze publicaţii periodice proprii;
în cadrul acestora, cu evidenta îngăduinţă din partea Cenzurii, s-au prezentat
multe aspecte dramatice privind situaţia din Transilvania de Nord-Est.
Atunci când se atingeau prea grav interesele autorilor Diktatului, se ajungea
la riposta fermă a acestora, pe cale diplomatică. De fiecare dată, însă,
autorităţile româneşti au luat partea refugiaţilor, cu o dârzenie care infirmă
existenţa unei subordonări necondiţionate faţă de Berlin şi Roma. Apoi
refugiaţii erau autorii anonimi a numeroase manifeste împotriva stăpânirii

212
 ROMÂNI ŞI UNGURI

maghiare, răspândite în toată România; tot ei dirijau şi apariţia unor astfel de

manifeste în teritoriul ocupat, ceea ce implica greutăţi şi mari riscuri.
Apăreau mai multe publicaţii periodipe în zonele unde erau concentraţi
mai mulţi refugiaţi. Între ele şi „Tribuna Românilor" - „ziar de propagandă
naţională a ardelenilor refugiaţi" - al cărui director era preotul greco-catolic
Octavian Mureşanu, preşedinte al Societăţii Târnava Mare; acesta ţinea şi dese
conferinţe pe teme naţionale, în localităţile din preajma graniţei. 240 Astfel de
publicaţii regionale erau semnalate şi în alte judeţe. Pe plan central, cea mai
importantă publicaţie, cu mare răspândire în toată societatea românească,
nu doar printre refugiaţi, era „Ardealul", al cărui director era Anton Ionel
Mureşanu.
În dese rânduri, IGJ şi DGP înregistrau manifestele răspândite de
refugiaţi; uneori, exemplare ale acestora erau şi anexate la informările făcute.
Toate manifestele aveau mesajul de unitate naţională împotriva stăpânirii
maghiare; chemau la solidaritate pentru eliberare. Unul din ele, cu exemplare
găsite în toată Ţara, avea forma unui apel, intitulat Români şi românce! Se
pronunţa ferm împotriva Axei, învinuită de faptul că era autoarea Diktatului
de la Viena, şi pentru apropierea de Marea Britanie. Se încheia cu „Trăiască
România Mare!" 241 La Cluj era răspândit, în noiembrie 1941, un manifest
al cărui text fusese evident scris de refugiaţii ajunşi în România. Era tot o
chemare, cu titlul Fraţi din România liberă! „Vă trimitem vouă - se scria -
un mesaj ieşit din cea mai sfântă conştiinţă românească. Înţelegeţi-ne ultima
fărâmă de aşteptare! Un an de grele umiliri s-a scurs. Pe plaiurile strămoşilor
noştri au amuţit doinele, durerea şi suferinţa s-au cuibărit în fiecare colţ
de pământ românesc. Peste osemintele părinţilor noştri, sângele românilor
rămaşi în grea robie se varsă cu nemiluita. Nu uitaţi de TRĂZNEA, IP,
HUEDIN, DRAG, HIDA, AGHIREŞ, CLUJ. Nu uitaţi mormântul
lui Bărnuţiu de la Bocşa, a lui Pop de la Băseşti, a lui Octavian Goga de la
Ciucea. Nu uitaţi Hordăul lui Coşbuc. Aduceţivă aminte de mucenicul de la
Siseşti, Leul Vasile Lucaciu. Prea mult am suferit, prea multe vieţi s-au stins,
prea mult amar am strâns în suflete. Induioşaţi-vă de calvarul pe care-l ducem
cu cea mai sfântă mucenicie. Asiaticii ne ciopârţesc toată fiinţa românească.
În zadar; dârzenia noastră sporeşte când numărul martirilor noştri creşte.
Poporul care ne asupreşte s-a transfornat în ciocli; şirul de morţi se ţine
lanţ [... ]. În numele civilizaţiei maghiare, numărul celor martirizaţi creşte
cu nemiluita." După dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, trebuie să vină
şi aceea a Transilvaniei. „Iubiţi fraţii [... ] Mareşalul vostru este aşteptat în

213
PETRE ŢU RLEA

fiecare cătun românesc. [„.] În bisericile noastre, sălbăticia maghiară a aşezat

staule; de vite, dar în inimile noastre creşte, se înalţă, străluceşte, victoroasa
Armată română a miraculosului nostru MAREŞAL. [„.] Vă trimitem acest
mesaj care să înduioşeze toate inimile fraţilor noştri liberi, care să ne deschidă
şi nouă un răsărit de soare mai luminos, mai strălucitor şi pentru totdeauna
RO MÂNESC." 240
Refugiaţii activau intens şi în diverse organizaţii cultural-naţionale,
existente şi înainte de 1940. Dintre acestea, cei mai mulţi erau atraşi de
ASTRA care, după 1918, îşi crease filiale şi în Regat. Cel mai important
era Despărţământul ASTRA din Bucureşti. Pentru toate sărbătoririle şi
comemorările naţionale, în cadrul lui se organizau manifestări cu foarte
mulţi participanţi. Pentru perioada 1941-1945, cel mai important moment a
fost sărbătorirea a 25 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia;
în foarte multe localităţi ale Ţarii, în primul rând în Transilvania de Sud,
a fost marcat evenimentul. La 14 noiembrie 1943 era anunţat Ministerul
Propagandei Naţionale că va avea loc o „săptămână a ASTREI" la Bucureşti,
închinată Ardealului, între 28 noiembrie şi 4 decembrie. Pentru fiecare zi
erau proiectate conferinţe şi spectacole; o şezătoare a scriitorilor ardeleni la
Teatrul Naţional; reprezentaţii cu piese patriotice în sălile celorlalte teatre
(Avram Iancu, de Lucian Blaga; Domnul notar, de Octavian Goga; Se face
ziuă, de Zaharia Bârsan; opera Năpasta, de Sabin Drăgoi); o expoziţie de
documente ale Unirii; una de artă ardeleană; alta de cărţi şi presă ardeleană;
o şezătoare cu cântece şi jocuri; conferinţe la Radio; articole de ziar. 243 La 1
decembrie era programată o mare adunare populară în sala cinematografului
ARO.
La aceete manifestări s-au ţinut discursuri înflăcărate de către lideri
ai refugiaţilor, dar şi de oameni de cultură din Regat. 244 Adunarea de la
ARO a produs şi un incident: profesorul Grigore Forţu - conducător
al Comisariatului General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor - şi-a arătat
nemulţumirea, „pentru că nu s-a folosit această ocazie spre a da naştere unei
manifestaţii pe străzi împotriva Arbitrajului de la Viena" - raporta DGP.
Forţu dorise ca „să afle şi cei care au contribuit la Diktatul de la Viena, că
România este hotărâtă să nu mai respecte hotărârile luate atunci, cu orice
risc". 245 Autorităţile nu doriseră o reacţie a Berlinului şi a Budapestei; Roma
nu mai putea protesta, după înlăturarea lui Mussolini şi a lui Ciano din vara
lui 1943. Cu toată grija Guvernului, asupra discursurilor de la ARO s-au
pronunţat diplomaţii maghiari, germani, dar şi unul neutru, cel al Elveţiei.

214
 ROMÂNI ŞI UNGURI

La 3 decembrie, într-o notă a DGP se consemna ecoul la Legaţia Ungariei:

„Ministrul Ungariei [Herthelendy Andor] s-a exprimat că acţiunea diverselor
asociaţii patriotice a fost posibilă numai graţie concursului tacit al Guvernului,
şi că oratorii, prin cuvântările ţinute, au adus jigniri Statului şi Naţiunii
Maghiare". Legaţia a trimis un raport detaliat la Budapesta. 246 A doua zi, 4
decembrie 1943, DG P venea cu o notă şi asupra reacţiei reprezentantului
Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck. Acesta afirmase că „românii au dovedit
o atitudine care a arătat străinătăţii că au rămas democraţi şi nu ţin seama de
Arbitrajul de la Viena". Din aceeaşi legaţie, consilierul Henry Beat anunţa că
partidele democrate „s-au manifestat în toată amploarea lor, afirmându-se
categoric pe linia democratică şi contra Germaniei". Tot acum, erau redate
şi ecourile la Legaţia Germaniei, unde „se declară că aceste manifestări
au arătat clar că România înclină din nou spre democraţie şi că hotărârile
tratatelor de la Versailles şi Trianon sunt crezul Poporuiui român. Afişarea
„insistentă" a fotografiei lui Iuliu Maniu „a intrigat mult cercurile germane,
care cred că însăşi oficialitatea română a fost pentru această manifestare, care
s-a transformat dintr-o simplă comemorare [ !], în manifestaţii tumultuoase
cu ameninţări, provocări şi manifestării demagogo-democratice". Ostilitatea
participanţilor la întrunirea de la ARO, faţă de cei care au făurit Diktatul
de la Viena, îl impresionase pe ministrul Berlinului, Manfred von Killinger.
Acesta a afirmat că „duşmanii Germaniei au putut să se manifeste liber, fără
ca Guvernul român să poată îngrădi această manifestaţie". Se menţiona,
de către DGP, că cei doi miniştri, ai Germaniei şi Ungariei, constataseră
„deplina solidarizare a Poporului Român pentru cauza Ardealului, şi că la
aceste întruniri şi festivităţi au luat parte toţi fruntaşii politici". 24:-
lon Antonescu a urmărit constant fluxul refugiaţilor ardeleni intraţi în
România, asupra căruia cerea informări periodice. 248 Era înştiinţat asupra
judeţelor unde refugiaţii erau găzduiţi, a condiţiilor în care trăiau, a integrării
lor în societatea românească. 249 Şi încerca să pună ordine. Tot acest interes era
cunoscut de refugiaţi, care aveau mare încredere în acţiunea Conducătorului
Statului, atât cea de perspectivă vizând reunificarea Transilvaniei de Nord-Est,
cât şi acţiunile vizând rezolvarea unor deziderate imediate ale celor care
veniseră din regiunea cedată. Aprecierea faţă de Antonescu fusese dovedită,
în iarna lui 1941, prin desemnarea sa ca preşedinte de onoare al Asociaţiei
Românilor Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardeal, deja prezentată. Asociaţia, la
27 martie 1941, i-a înaintat prim-ministrului un Memoriu asupra situaţiei
refugiaţilor, indicând şi măsurile pe care le credeau necesare, cu referire la

215
 PETRE ŢURLEA

categoriile de refugiaţii ţărani, industriaşi, meseriaşi, muncitori, studenţi,

elevi şi minori, intelectuali. Se cerea ca o delegaţie să fie primită în audienţă,
pentru a da explicaţii. Memoriul era foarte meticulos alcătuit. Între cele 29
cereri erau multe rezolvabile, chiar dacă presupuneau un efort deosebit din
partea Statului, în condiţii de război. Printre altele, se solicita: Reexaminarea
situaţiei reiugiaţilor, „a căror existenţă - lăsată în grija Comisariatului General
insuficient ca organizare şi activitate - este dintre cele mai grele." Acordarea
unor loturi de pământ ţăranilor ardeleni. Acordarea unor împrumuturi pe
termen lung, cu dobândă mică. Ajutoare pentru comercianţi şi meseriaşi,
printr-un credit special de la BNR. Reducerea de impozite. Comenzi de Stat.
Acordarea unor concesiuni prin CAM (Casa Autonomă a Monopolurilor
Statului). Cămine speciale pentru studenţi şi elevi, hrană, îmbrăcăminte,
cărţi; sesiuni speciale de examene pentru aceştia. Ajutorarea intelectualilor
cu sume fixe lunare şi plasarea lor în locuri corespunzătoare pregătirii
profesionale. Gratuitatea pe CFR. Personalul Comisariatului General al
Refugiaţilor să fie format din reprezentanţi ai acestora. Scutirea de impozite
a liber profesioniştilor. Interzicerea concedierii refugiaţilor. Refugiaţii să fie
ajutaţi să-şi cumpere case. În Bucureşti să se construiască un centru de locuinţe
speciale pentru refugiaţi. 250 Toate cele 29 de puncte erau prezentate cu un ton
imperativ şi creau privilegii refugiaţilor în raport cu ceilalţi cetăţeni. Statul
. urma să le asigure toate înlesnirile posibile refugiaţilor; iar aceştia nu-şi luau
nici o obligaţie faţă de efortul de război în curs.
Ion Antonescu a repartizat fiecare cerere din Memoriu, pentru aviz,
ministerelor care aveau în competenţă rezolvarea. Toate au răspuns până în
iunie 1941. Ministerul Finanţelor deja acordase o serie de avantaje refugiaţilor
prin DL din 14 decembrie 1940; prin Legea contribuţiilor directe din 1
aprilie 1941; prin intermediul CAM. Urmau facilităţi prin Oficiul Central
de Licitaţii. Ministerul Lucrărilor Publice şi Comerţului şi el acordase
deja gratuitate, pe timp de opt luni, pentru transportul pe CFR; se angaja
să continue sistemul. BNR se angaja să acorde credite pentru cumpărarea
de pământ, pentru comercianţi, industriaşi, meseriaşi, intelectuali, prin
Institutul de Credit Român. Dobânda era doar de 3 %. Erau şi împrumuturi
pentru consum, garantate de Stat. Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor
soluţiona cererile privindu-i pe studenţi şi elevi. Subsecretariatul de Stat al
Românizării menţiona un credit de 300 OOO OOO lei, şi felul cum fusese el
împărţit de BNR, pe domenii. Nu s-a rezolvat cererea înfiinţării în Bucureşti a
unui cartier de locuinţe special pentru refugiaţi, care ar fi urmat să se numească

216
 ROMÂNI ŞI UNGURI

„Ardealul"; concesiunile pe seama Casei Autonome a Monopolurilor Statului

şi a Monopolului Alcolului, plata integrală a funcţionarilor particulari. 251
Asociaţia Refugiaţilor revine, la 18 iunie 1941, pentru lămuriri, asupra
unor cereri şi aducând unele noi, printre acestea, formarea unui Comitet de
Doamne condus de soţia lui Ion Antonescu, Maria, care să se ocupe de un
hotel cu restaurant, pus la dispoziţia refugiaţilor gratuit. 252 La 9 iulie 1941,
Asociaţia trimitea o telegramă lui Mihai Antonescu - care gira postul de
prim-ministru, Ion Antonescu fiind pe front; cerea urgentarea creditelor. 253
Semnau Dumitru Nacu, preşedinte, şi Anton Ionel Mureşan, secretar general.
România, în acel moment, făcea un efort major, material şi uman, pentru
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, iar conducătorii Asociaţiei îşi vedeau
doar de cererile lor; mai mult, solicitau insistent o audienţă, pentru ca aceste
cereri să fie cât mai urgent rezolvate; doreau să fie neapărat ascultaţi de Ion
Antonescu, deşi se ştia că acesta era pe front. Toate acestea au fost constatate
cu o oarecare mâhnire de Conducătorul Statului: reese şi din stenograma
şedinţelor Consiliului de Miniştri.
Ion Antonescu s-a aplecat cu o binevoitoare atenţie asupra repetatelor
solicitări ale refugiaţilor, cerând, însă, diverselor ministere implicate acţiuni
cu respectarea legilor. Pe marele Memoriu din 27 martie 1941 scria: „Să fie
studiate cererile de departamentele respective, care vor veni în Consiliul de
Miniştri cu propunerile ce au de făcut, eventual obiecţiuni. După aceea, voi
decide." 254 Pe un document conţinând măsuri propuse pentru ajutorarea
refugiaţilor, scrisese: „Să se discute problema cu dl. Mihai Antonescu, şi, de
acord cu dânsul, să se treacă la execuţie." 255 MStM raporta Conducătorului
Statului greutăţile întâmpinate de refugiaţii ardeleni, care continuau să
sosească zilnic. Mareşalul a vrut să facă ordine, punând, la 28 aprilie 1942,
o rezoluţie critică: „Nu putem lucra la derivă. Trebuie o organizare. Se va
discuta la C[abinetul] M[ilitar]." 256 Şi, a impus tuturor organismelor centrale
ale Statului să-i trimită lui toate informările privind situaţia românilor din
Transilvania de Nord-Est şi aceea a refugiaţilor ajunşi în România. Dorea
să fie în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a lua prompt măsurile optime,
care să fie în concordanţă cu viziunea sa de provizorat al stăpânirii Ungariei
asupra Transilvaniei, doar Conferinţa de Pace trebuind să hotărască definitiv,
Diktatul de la Viena urmând a fi anulat; momentul se voia pregătit.
Antonescu a introdus o ordine militară; citea toate informările primite;
îşi scria rezoluţiile pe ele, indicânt cine şi când urma să ia măsurile ce se
impuneau. Din rezoluţiile acestea se constata atenţia deosebită cu care

217
PETRE ŢU RLEA

documentele respective erau cmte şi maxima importanţă ce se acorda

refugiaţilor şi, în general, raporturilor româno-ungare. Sistemul era ilustrat,
în mod repetat, prin documentele perioadei 1941-1943. MStM îl informa
pe Ion Antonescu, la 28 februarie 1942, că MAI a ordonat structurilor
sale din zona de graniţă, să-i reţină pe toţi aceia care intrau clandestin în
România, pentru a fi expulzaţi. Antonescu nota: „2.111. Este o mare greşală.
Nu se pot trimite peste frontieră, pentru că vor fi spânzuraţi. Cum a putut
lua Ministerul de Interne astfel de dispoziţie, fară a mă întreba? Se va pune în
Consiliul [şedinţă a Consiliului de Miniştri] de la 13.111. Va lua la cunoştinţă,
în prealabil, dl. general Popescu." 257 Dumitru I. Popescu era ministru de
Interne. Într-adevăr, în şedinţa de Guvern, Conducătorul Statului l-a
atenţionat: „Pe aceşti tineri care au intrat în Ţara Românească îi primim.
[... ] Fug de acolo ca să nu se bată pentru unguri. Foarte bine. Îi înţeleg. L-aş
face şi eu acelaşi lucru. Dar, eu aş veni aici ca să mă bat, alături de românii
de aici, pentru cauza românească, pentru cauza lor!" 258 Erau şi rezoluţii ale
lui Ion Antonescu ce infirmă teza capacităţii sale mai reduse de om politic.
MStM, Secţia a II-a, Biroul I Informaţii, trimitea PCM, Cabinet Militar, la
4 martie 1942, o sinteză asupra tratamentului aplicat de unguri românilor
din Transilvania de Nord-Est, pentru a fi văzută de Mareşal. Ca să oprească
tratamentul brutal MStM propunea „câteva măsuri de represalii, pe care să le
ia Guvernul român, împotriva minoritarilor maghiari de la noi". Antonescu
s-a opus. Îl atenţiona pe Mihai Antonescu, în acel moment vicepreşedinte al
Guvernului, că trebuie să aibă în vedere consideraţii de ordin internaţional, şi
să nu se afecteze situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est. Nu accepta
„răspunsul cu aceeaşi monedă" şi alungarea ungurilor din România; astfel ar
fi oferit Budapestei motivul de a intensifica procesul de alungare a românilor
din Ungaria; „Avem 1 300 OOO români în Ardealul smuls şi avem 45 OOO
unguri în Ardealul nostru. Cine va pierde ?" 259
Este indiscutabil că politica lui Ion Antonescu faţă de românii refugiaţi
din Transilvania de Nord-Est a fost conformă intereselor româneşti de
ansamblu. Pe cei care au venit în România i-a ajutat - cu eforturi surprinzător
de mari, având în vedere că România trebuia să-şi folosească, în acel moment,
prioritar resursele materiale pentru războiul de dezrobire a Basarabiei şi
Bucovinei. A salvat, astfel, peste 200 OOO de români. În acelaşi timp, nu a
încurajat refugierea, pentru a nu afecta dominaţia demografică a românilor
în Transilvania de Nord-Est. Şi, i-a ajutat material pe românii rămaşi să
trăiască sub stăpânire ungurească.

218
 ROMÂNI ŞI UNGURI

*
În întreaga perioadă 1941-1943, Guvernul României a dus o foarte
intensă acţiune diplomatică în legătură cu Transilvania de Nord-Est Urmărea
două scopuri: să limiteze, să oprească atrocităţile săvârşite de unguri asupra
românilor din acea regiune; să obţină bunăvoinţa Germaniei şi Italiei
pentru acei români şi să le determine o acţiune de înapoiere a regiunii către
România. Din cele două ţeluri, primul a fost atins într-o foarte mică măsură;
politica antiromânească a Budapestei a continuat, dar fără a mai include
atrocităţile maxime din prima perioadă a ocupaţiei, precum asasinatele în
masă. Al doilea ţel nu a fost îndeplinit. Era un insucces al politicii externe
a lui Ion Antonescu; însă acesta din urmă, unul benefic pentru România;
dacă Germania i-ar fi redat Transilvania de Nord-Est, la Conferinţa de Pace,
Ungaria ar fi afirmat că este o victimă a Axei şi Bucureştilor, înclinând, tot ce
se poate, balanţa în favoarea ei. 260
În 1941, Guvernul României şi-a continuat şi chiar intensificat activitatea
diplomatică având ca ţel lămurirea guvernelor unor ţări europene asupra
situaţiei din Nord-Estul Transilvaniei, şi pentru a izola Ungaria. S-au înmulţit
contactele diplomatice cu ţări ca Finlanda, Slovacia, Croaţia, Elveţia,
Turci a, Sfântul Scaun, Bulgaria, Portugalia. 261 În vara lui 1941, s-a încercat
chiar apropierea de Slovacia şi Croaţia, ţări care aveau şi ele de suferit de pe
urma politicii maghiare, dorindu-se constituirea unei înţelegeri de apărare
colectivă. Ideea amintea de Mica Înţelegere creată în 1921-1922, între
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia; alianţa avusese caracter antirevizionist,
ceea ce era de ajuns pentru a provoca Germaniei, în 1941, o reacţie ostilă.
La 31 mai 1941, Raoul Bossy, noul ministru al României la Berlin, era
informat de Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti că „Guvernul
român ar vedea cu cea mai mare satisfacţie stabilindu-se între România şi
Croaţia o colaborare cât mai strânsă, în vederea unei atitudini politice comune
fată de Ungaria. [subl.n.]" Se considera că „este în interesul acestei politici ca
să păstreze un caracter strict secret"; de aceea, contactele în vederea stabilirii
unei înţelegeri trebuiau să se facă doar prin intermediul reprezentanţilor
diplomatici ai celor două ţări la Berlin. Ca obiectiv principal se propunea
din partea română, schimbul de materiale documentare venind în sprijinul
revendicărilor celor două ţari faţă de Ungaria. Se vor referi la: „1. Lipsa
oricărui titlu sau drept pentru Ungaria de a deţine teritoriile ocupate, sau
de a reclama anexarea altor provincii; 2. atrocităţile comisese unguri în
teritoriile ocupate, atrocităţi care au doveait, odată mai mult în faţa Istoriei,

219
PETRE ŢU RLEA

incapacitatea totală a Poporului Maghiar de a asigura condiţii tolerabile de

viaţă celorlalte naţionalităţi şi, deci, imposibilitatea morală de a lăsa grupuri
etnice diferite atât de masive în cadrul Statului Ungar." Se făcuseră tatonări şi la
Bratislava, unde Guvernul slovac considera „de cel mai mare interes" stabilirea
unei colaborări cu România pe aceleaşi linii vizate şi pentru colaborarea
româno-croată. Se amintea „identitatea de interese şi revendicări" ale celor
două ţări faţa de Ungaria, ţară în care trăiesc grupuri masive de români şi
slovaci. Colaborarea viitoare a celor trei state trebuia constituită pe baza
unor înţelegeri bilaterale (româno-croate şi româno-slovace), evitându-se
caracterul tripartit declarat, pentru a nu trezi reacţii ostile. 262
Pentru acelaşi obiectiv, instrucţiuni i se trimiteau lui Raoul Bossy şi la
16 iunie 1941. Acesta îl anunţa pe Mihai Antonescu, vicepreşedinte, în acel
moment, al Consiliului de Miniştri şi ad-interim la Ministerul Afacerilor
Străine, la 26 iunie, că Guvernul de la Zagreb „împărtăşeşte cu totul punctul
nostru de vedere asupra unei strânse şi permanente colaborări". Aceleaşi
sentimente le manifesta şi reprezentantul Slovaciei la Berlin. 263
Deşi se intenţionase ca tratativele pentru apropierea celor trei ţări să
aibă un caracter secret, Germania a aflat de existenţa lor. De aceea, Mihai
Antonescu a dat înapoi şi, pentru a motiva discuţiile purtate până atunci,
îl înştiinţa pe Ribbentrop, la 12 iulie 1941, prin consiliera! Steltzer aflat la
Bucureşti, că între Guvernul slovac, cel croat şi cel român se va încheia o
înţelegere pentru un schimb de manifestaţii culturale „menite să lege cele trei
popoare şi acţiunea guvernelor lor", că se dorea „o asociaţiune spirituală", ca un
pas spre o asociere politică strânsă, care era considerată perfect compatibilă
cu angajamentele internaţionale ale celor trei state. Nu se mai amintea de
caracterul antimaghiar propus iniţial. 264
Informată, diplomaţia ungară a contracarat printr-o încercare proprie de
înţelegere cu Slovacia şi Croaţia. Apropierea Ungariei de aceste ţări, ceea ce
anula demersul României în vederea unei înţelegeri antimaghiare, a prins
contur, fapt perceput cu dezamagire de Mihai Antonescu, conform unei note
diplomatice din 26 septembrie 1941. 265
România va continua demersurile pe lângă cele două puteri ale Axei, pentru
ca acestea să determine ameliorarea situaţiei românilor din Transilvania de
Nord-Est. La 23 aprilie şi 11 iunie 1941 au fost înaintate la Roma şi Berlin
memorandumuri cuprinzând, pe lângă relatări asupra situaţiei românilor
din regiunea ocupată de Ungaria, şi ideea revendicării de către România a
acestui teritoriu. Un alt document de acelaşi fel va fi înaintat în luna august

220
 ROMÂNI ŞI UNGURI

1941. Doar din partea italiană s-a înregistrat o oarecare reacţie, în iunie 1941
când Mussolini i-a atras atenţia prim-ministrului ungar, Bardossy, asupra
tratamentului inuman aplicat românilor. Adăuga, ca o ameninţare, că Ungaria
se expune unor serioase riscuri, dacă nu îşi modifică politica represivă. 266
Foarte activ - deşi nu era diplomat de profesie, ceea ce se observa în multe
situaţii-, Mihai Antonescu a încercat să folosească toate căile posibile pentru
a-i influenţa pe mai marii Europei de atunci în favoarea României. În vara lui
1941, a avut mai multe întâlniri cu Manfred von Killinger, noul ministru
al Germaniei la Bucureşti, ajuns după înfrângerea Rebeliunii legionare; în
cadrul acestor întâlniri a fost mereu ridicată problema situaţiei românilor din
Transilvania de Nord-Est şi chiar problema apartenenţei de drept a acestui
teritoriu la România. La 9 august, Mihai Antonescu se arăta ferm. Conform
notei întocmitr în timpul convorbirii, ministrul român a afirmat: „România
nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei. Iar Generalul Antonescu
faţă de Fiihrer n-a avut nici un fel de ezitare de a mărturisi aceste revendicări.
După cum şi memorandumurile Guvernului român din 23 aprilie şi din 11
iunie sunt categorice în privinţa revendicărilor noastre teritoriale în Apus.
l-am adăugat d-lui Killinger că noi nu suntem popor de pustă, şi cu toate că
am cunoştinţa nevoii de a crea un stat puternic la Marea Neagră [... ],rol pe
care îl poate exercita în principiu România, totuşi Neamul Românesc nu va
părăsi niciodată drepturile sale asupra Transilvaniei. În arcul carpatic ne-am
născut şi aici vom muri, luptând pentru restabilirea drepturilor noastre alături
de oricine sau împotriva oricui. Arfi un act de trădare naţională dacă am crede
că drepturile Ardealului pot să facă obiect de compensaţie, cu atât mai mult
cu cât linia etică permanentă a Generalului Antonescu, şi punctul de vedere al
Guvernului său sunt că târguri internaţionale pe drepturile istorice şi vitale ale
unui neam nu se potface. [subl.n.]" Killinger, probabil impresionat, a răspunse
„Selbstverstăngig" - de la sine înţeles; şi, s-a angajat să-i relateze convorbirea
lui Ribbentrop. Partea posibil explozivă a venit la sfârşitul întrevederii:
„L-am rugat să informeze Berlinul că Ungaria a făcut ea însăşi, prin propria sa
acţiune, ca Tratatul de arbitraj de la Viena să devină caduc, prin neexecutarea
din partea Ungariei însăşi, astfel că, în principiu, Guvernul român nu se mai
simte obligat să respecte Arbitrajul de la Viena [subl.n.], urmând să dea acestei
concluziuni de ordin juridic consecinţele politice pe care le va crede, la timp
şi în condiţiunile pe care la vreme le va anunţa Guvernului Reichului." Mihai
Antonescu ameninţa şi că România va lua măsuri de retorsiune împotriva
ungurilor din teritoriul său, ca răspuns la atrocităţile maghiare la adresa

221
PETRE ŢURLEA

românilor din Ungaria. Era doar o ameninţare care nu putea avea urmări; în
repetate rânduri, Ion Antonescu îşi anunţase miniştri că nu va lua astfel de
măsuri. 267
Guvernul de la Bucureşti s-a adresat direct şi Guvernului de la Budapesta,
în vara lui 1941, cu privire la situaţia din Transilvania de Nord-Est. Mihai
Antonescu a avut o discuţie foarte tensionată cu ministrul Ungariei în
România. l-a arătat „Profunda nemulţumire a Guvernului Român şi
mâhnirea generalului Antonescu pentru tratamentul aplicat românilor aflaţi
sub ocupaţia ungarâ' - se scria într-o notă întocmită la Ministerul Afacerilor
Externe. „l-am atras atenţia că abuzurile comise împotriva românilor, în ce
priveşte deposedarea de proprietăţi, de şcoli şi de biserici, ca şi tratamentul
general impus românilor de acolo, constituie elemente de tulburare şi
provocaţiune." Ministrul Budapestei a vorbit vag despre o posibilă înţelegere.
Rezoluţia lui Ion Antonescu pusă pe nota de la Externe: „Nimeni nu va trata
cu Ungaria peste cadavre şi sălbăticii". 268
Poziţia Guvernului român a fost trimisă la Berlin şi Roma de către
reprezentanţii Axei la Bucureşti, Manfred von Killinger şi Renato Bova
Scopa. La 15 septembrie 1941, Mihai Antonescu revenea asupra problemei,
printr-un Memoriu cu câteva formulări în plus !aţa de intervenţia din august;
Memoriul era transmis Axei prin intermediul reprezentantului României
la Berlin, Raoul Bossy, şi la Roma, Vasile Grigorcea. 269 Pe document se află
menţiunea: „Dictat şi redactat personal de dl. profesor Mihai Antonescu,
vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine".
Reprezentanţilor României li se transmiteau, totodată, indicaţii privind
demersurile ce trebuiau să le facă. „Remisiunea vă rog să o faceţi întovărăşită
de o notă scrisă, atrăgând atenţia asupra atitudinei pe care a urmat-o
Guvernul Mareşalului Antonescu de la 6 septembrie 1940 şi până azi, şi
anume: Guvernul Regal ungar, cu toate că dobândise fără luptă teritorii
în care majoritatea este românească, a dezlănţuit, în primele săptămâni ale
ocupaţiei, cele mai violente atrocităţi, vexaţiuni şi dispreţuiri de drepturi. De
atunci a continuat nu numai să provoace fără motiv Guvernul Regal român
prin campanii de presă, care au mers până la ofensarea Armatei române şi a
Conducătorului Statului, dar continuă şi azi să considere situaţia teritorială,
dobândită prin târg internaţional, drept un provizorat insuficient, şi
manifestă în toate ocaziunile, direct şi indirect, voinţa sa de aşa-zisă restituire
a Coroanei Sfântului Ştefan şi de încorporare a pământului românesc al
Transilvaniei de Sud." Erau prezentate apoi, pe scurt, principalele măsuri luate

222
 ROMÂNI ŞI UNGURI

împotriva românilor de Budapesta. ,,În tot acest timp, Guvernul Regal român
a observat atitudinea cea mai calmă, mărginindu-se să atragă atenţia - prin
memorandumuri remise de domnul Mareşal Antonescu - asupra faptelor
grave săvârşite şi tolerate de Guvernul ungar împotriva românilor, pentru ca
guvernele aliate, garante şi semnatare ale Actului de la Viena, să poată vedea
în ce mod a înţeles Guvernul ungar să-l respecte. Acelaşi calm demn şi stăpân
l-a avut şi opinia publică românească. În această vreme, cu toate că Poporul
ungar era beneficiarul unor împrejurări internaţionale şi al unor campanii de
propagandă, a continuat, din august 1940 şi până azi, să lovească în drepturile,
onoarea şi liniştea Poporului Român prin acte de permanentă provocaţiune.
Între demnitatea cu care Poporul Român şi-a suferit durerea şi exaltarea
ofensatoare cu care opinia publică ungară, beneficiara unui act internaţional,
îşi continuă abuzurile, suntem siguri că guvernele aliaţilor noştri vor putea
să-şi facă judecata. Prin toate aceste acte, Guvernul Regal ungar a dovedit,
din primele zile ale intrării în vigoare a actului de la Viena şi până azi, în mod
reiterat şi evident, că repudiază în mod unilateral deciziunea de la Viena şi
că a izbit de caducitate acest Act prin voinţa sa unilaterală. Guvernul Regal
român îşi rezervă consecinţele care decurg din această constatare." Miniştrii
României la Berlin şi Roma erau îndemnaţi să observe efectul Memoriului
asupra guvernelor Axei.
Într-adevăr, în vara lui 1941 se strânseseră probele juridice şi politice ce
demonstrau că acţiunea Ungariei determinase caducitatea Diktatului de la
Viena. Ideea se regăseşte şi într-o notă informatică din 1O iunie 1941, trimisă
de Valer Pop conducerii Ministerului Afacerilor Externe. 270 Dar, în vara
lui 1941, demersurile României avuseseră doar un slab ecou în Germania
şi Italia. Doar Mussolini i-a atras atenţia prim-ministrului Bardossy asupra
tratamentului aplicat românilor. El adăuga, ca o ameninţare, că Ungaria
se expune unor serioase riscuri, dacă nu îşi modifică politica represivă. 271
Înştiinţat de această atenţionare, Ion Antonescu va trimite lui Mussolini o
scrisoaree de mulţumire. 272
În a doua parte a lui septembrie 1941, Ministerul de Externe român se
interesa asupra efectului noilor demersuri ale României. Pe 25 septembrie i
se cerea ministrului Bucureştilor la Budapesta să urmărească şi să raporteze
efectele memoriilor trasmise la Berlin şi Roma în cercurile oficiale ungare. 273
Pe 26 septembrie, în absenţa oricărei reacţii italiene, ministrului Bucureştilor
la Roma i se cerea de către Mihai Antonescu să raporteze efectul produs, mai
ales de ideea caducităţii Diktatului de la Viena. Mihai Antonescu avusese,

223
PETRE ŢURLEA

cu siguranţă, acceptul lui Ion Antonescu pentru demersurile sale; conform

stenogramelor şedinţelor Consiliului de Miniştri, miniştrii cereau aprobarea
prim-ministrului şi pentru măsuri puţin importante, Guvernul fiind condus
ca o unitate militară. Ministrul de Externe a lăsat să se înţeleagă, sau mai bine
spus dorea să se creadă, că România era dispusă să meargă până la capăt, la
reluarea imediată a Transilvaniei de Nord-Est. În realitate, îşi dădea seama că,
în acel moment, românii vizau mai mult decât ar fi fost lăsaţi de Germania
şi Italia să obţină. În aceste condiţii, fermitatea declaraţiilor româneşti avea
drept scop limitarea acţiunilor opresive din Transilvania de Nord-Est, pe de
o parte, şi, pe de alta, dorinţa ca cele două puteri ale Axei să se obişnuiască
din timp cu ideea că, la conferinţa de Pace, România nu va mai recunoaşte
Diktatul de la Viena; aşadar, pentru acel moment, o analiză obiectivă duce
la concluzia că România dorea doar o punere în temă a Germaniei şi Italiei,
fără consecinţele imediate ale declarării caducităţii Diktatului de la Viena.
Neînţelegerea acestei nuanţe a demersului românesc de către locţiitorul
ministrului Bucureştilor la Roma, Cămărăşescu, l-a făcut să insiste - exagerat
după părerea lui Mihai Antonescu - pe ideea caducităţii, atunci când a predat
Memoriul. Ca urmare, de la Bucureşti i se atrăgea atenţia: „Rog nu insistaţi
asupra caducităţii drept soluţie unică cu consecinţe imediate. Mărginiţi-vă la
remiterea scrisorii. [... ]; evident, România nu provoacă azi conflict grav cu
Ungaria." 274 (Despre neînţelegerile dintre unii diplomaţi români şi Mihai
Antonescu în legătură cu modul în care trebuia prezentată ideea caducităţii,
istoricul Vasile Puşcaş consideră că ministrul de Externe încerca s[ arunce
asupra diplomaţilor vina pentru eşecul încercării. În urma neînţelegerilor,
şi-a dat demisia ministrul Cretzianu; acesta, în scrisoarea de demisie indica
greşelile lui Mihai Antonescu. 275 ) Fie că nu a înţeles subtilitatea ministrului de
Externe, fie că, din dorinţa de a se remarca, a făcut abstracţie de ea, Cămărăşescu
va menţine accentul asupra caducităţii Diktatului şi în timpul convorbirii cu
Ciano din 29 septembrie 1941. Şi, pentru a primi felicitări probabil, raporta
satisfăcut la Bucureşti: „Cu acest prilej, am subliniat contelui Ciano că prin
voinţa unilaterală a Ungariei noi suntem siliţi a constata caduc Actul de la
Viena. Am reliefat fraza voit. [subl.n.] Interlocutorul meu a manifestat o
vădită nemulţumire, contrastând cu afabilitatea arătată în cursul convorbirii.
Întrebat ce crede despre caducitatea Actului, Domnia sa mi-a răspuns textual:
« Y peser seulement, cela veut dire mettre la charru devant les beufs » ." Mihai
Antonescu nota furios pe marginea raportului: „Foarte rău aţi făcut că aţi
reliefat fraza privitoare la caducitate. Acesta nu este procedeu diplomatic.

224
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Trebuia să vă mărginiţi a vedea efectele, fără a insista. [... ] Vă rog să nu mai

întreprindeţi nimic până la întoarcerea titularului." (Vasile Grigorcea) 276
Memorandumul ce conţinea ideea caducităţii Diktatului de la Viena
a constituit un moment de vârf în raporturile României cu Ungaria, pe
de o parte, şi în cele cu Germania şi Italia, pe de alta, în 1941. România
arăta că vrea să-şi urmeze propria politică externă în perspectivă. Faptul
acesta a îngrijorat Berlinul şi Roma. De aceea, folosind un pretext minor -
publicarea în ziarul refugiaţilor „Ardealul", a unui articol ce califica drept
apolitic şi nedrept Arbitrajul de la Viena -, Germania, prin intermediul lui
von Killinger, a reacţionat vădit disproporţionat în raport cu modestia şi
singularitatea evenimentului, admonestând Guvernul român printr-o notă
verbală. Reprezentantul Germaniei pomenea de „deraierea" care poate atinge
raporturile româno-ungare şi chiar pe cele româno-germane, exprimare
ce constituia, evident, un avertisment din partea Berlinului. Fără a se lăsa
intimidat, Mihai Antonescu i-a răspuns, tranşant şi pe larg, la 10 octombrie
1941: „Vă afirm că şi eu subscriu la formula ziarului transilvănean, fiindcă
şi eu consider Arbitrajul de la Viena ca un act nedrept. Când conştiinţa
mea crede acest lucru, când Mareşalul Antonescu a mărturisit-o deschis
[... ], fapta ziarului poate fi considerată cel mult o imprudenţă'.' Mihai
Antonescu devenea chiar autoritar, cerând lui Killinger: ,,În viitor vă rog să
nu mai consideraţi asemenea incidente de presă ca de natură să legitimeze
o intervenţie a dumneavoastră în favoarea Ungariei." Mai mult, pornind
de la fraza lui Killinger - ziarul „Ardealul" este organul „tuturor acelora
cari văd retrocedarea Ardealului de Nord condiţia propăşirii României" -,
ministrul Afacerilor Externe răspundea: ,,În Ţara Românească, nu numai
cei de la ziarnl «Ardealul», dar toţi românii văd propăşirea României
prin retrocedarea Ardealului de Nord. Eu cel dintâi sau cel din urmă. [... ]
Aceasta nu este numai o atitudine politică, domnule ministru, este o stare
de conştiinţă profundă, definitivă. Şi, nu personală, oficială sau trecătoare, ci
unanimă. Nu există român care să poată să afirme că am putea trăda drepturile
Ardealului. Fiindcă, dacă ar exista unul, ar fi ucis a doua zi." Insistând asupra
„unanimităţii opinie publice româneşti", Mihai Antonescu preciza şi faptul că
niciodată, nici un factor de putere din România nu a arătat că s-ar fi împăcat
cu pierderea Ardealului: „Din primele ceasuri ale guvernării sale, Mareşalul
Antonescu a spus deschis că nu va trăda drepturile acestui Popor.[ ... ] Şi peste
graniţe niciodată Mareşalul Antonescu n-a făcut decât să afirme dreptul
românesc asupra Ardealului." Iar în faţa atrocităţilor ungureşti din regiunea

225
PETRE ŢURLEA

ocupată, Conducătorul Statului a declarat: „Nu va fi linişte în Europa, în

acest colţ al sud-estului, până când nu se va face dreptate Poporului român
de pretutindeni. În final, Mihai Antonescu afirma: „Luptând împotriva
Rusiei pentru drepturile noastre sfinte [... ], noi luptăm, domnule ministru,
în realitate, şi pentru recâştigarea drepturilor asupra Transilvaniei". 277
Bineînţeles, scrisoarea către Killinger nu era destinată doar acestuia, ci, în
primul rând, conducerii Germaniei, fapt precizat chiar de emitent în timpul
întrevederii cu Ribbentrop din 26 noiembrie 1941. 278
Articolul incriminat de Killinger se intitula Un an, şi era nesemnat,
deci reprezenta opinia Redacţiei. 279 Supărarea Legaţiei germane fusese
trezită de un singur pasaj: „România unită ne-a dat o concepţie naţională
eroică - aceasta nu trebuie să o uite tovarăşii noştri de luptă [germanii] - şi
noi ştim că tot numai această concepţie de eroism intransigent ne va repune
în drepturile noastre încălcate de nedreptul şi apoliticul Verdict al Vienei.
Ardealule! Ardealule eşti al nostru şi nimeni nu va putea să ni te ia!" În ciuda
intervenţiei Legaţiei germane, Guvernul nu va pune piedici apariţiei ziarului
„Ardealul"; acesta îşi va păstra nota protestatară la adresa stăpânirii străine
în Transilvania de Nord-Est. Pentru o acţiune mobilizatoare, recurgea la
publicarea unor articole şi poezi patriotice, texte în special ale lui Octavian
Goga. Deseori insera în chenare texte de genul „Ardealul este al nostru, în
ciuda tuturora, împotriva tuturora. Sărutaţi, români, pământul său sfânt, căci
e plămădit cu sânge românesc.''
Afirmaţia lui Mihai Antonescu, în virtutea căreia poziţia sa intransigentă
corespundea cu aceea a Conducătorului Statului, îşi găsea o nouă validare
chiar în septembrie 1941: la 12 septembrie, din Tiraspol, acesta răspundea
apelului refugiaţilor şi expulzaţilor ardeleni: „Marele Cartier General. Apelul
ardelenilor refugiaţi freamătă viu în conştiinţa românilor de pretutindeni.
Repet cu tăria credinţei pentru care azi toate virtuţile Neamului luptă - Nici
o brazdă românească nu se uită, nici o umilinţă nu va rămâne nerăzbunată.
Jertfele de la Odesa nu sunt numai pentru graniţa românească, ci pentru
împlinirea tuturor drepturilor şi năzuinţelor Neamului. Nu trebuie decât
pregătirea acestor împliniri." În toamna aceluiaşi an, în Cartea de Aur a a
Spitalului Z .1.305 (Bucureşti, Cotroceni), pentru răniţii de pe front,
Mareşalul scria: „Nu vreau să mor şi nu voi muri până ce nu voi întregi şi
ultima brazdă românească pângărită. De altfel, de la Odesa nu mă voi
reîntoarce peste Cernăuţi, ci peste Maramureşul Voevodal, la Cluj." 280

226
 ROMÂNI $1 UNGURI

Dârzenia lui Mihai Antonescu a făcut oarecare impresie la Berlin, ceea ce

s-a văzut în buăvoinţa cu care a fost primit de Ribbentrop la 26 noiembrie
1941. Ministrul român aduce un nou Memorandum, conţinând toae cazurile
cunoscute ale acţiunii antiromâneşti ale Ungariei. 281 A doua zi, Mihai
Antonescu ridica aceleaşi probleme şi în timpul convorbirii cu Hider. 282
Dar, prezentarea clară a poziţiei României şi a aspiraţiilor sale nu a
provocat decât o schimbare de suprafaţă a poziţiei Germaniei în sensul
admiteri, în viitor, a unei neprecizate formule noi pentru Transilvania. În
realitate, Germania a rămas ataşată Diktatului de la Viena; dacă l-ar fi negat,
ar fi însemnat să-şi recunoască o greşală. Dar, Armata română era necesară
continuării războiului în Rusia, iar petrolul românesc era indispensabil
armatei germane. Numeroasele afirmaţii de înţelegere a suferinţelor
românilor şi promisiunea de reluare a problemei Transilvaniei după sfârşitul
războiului aveau menirea doar să liniştească partea română.
Nesinceritatea germană era validată, încă odată, în vara lui 1942. La20 iunie
s-a ajuns la o dispută puţin diplomatică între Killinger şi Mihai Antonescu.
Ministrul Germaniei, întovărăşit de însărcinatul cu afaceri al Italiei la
Bucureşti, a remis ministrului Afacerilor Externe al României o scrisoare
(adresată lui Ion Antonescu), prin care cele două guverne ale Axei interveneau
în favoarea ungurilor din Transilvania de Sud, acceptând ca îndreptăţite
plângerile făcute de către Guvernul de la Budapesta împotriva autorităţilor
administrative româneşti. De remarcat că acest demers filomaghiar venea
chiar a doua zi după ce, la Turda, Mihai Antonescu, în prezenţa Comisiei
mixte italo-germane, constatase noile acte de brutalizare şi de înfometare a
românilor făcute de către unguri. Intervenţia celor doi diplomaţi ai Axei l-a
surprins şi revoltat pe ministrul român, care o găsea „cu totul nepotrivită în
fond şi în formă"; şi-şi exprima surprinderea că „atâtea demersuri româneşti,
de atâta vreme, n-au izbutit să provoace o acţiune de intervenţie promptă". 283
Cei doi aduceau o scrisoare către Ion Antonescu, datată 19 iunie, şi semnată
doar de Killinger, pentru a sublinia poziţia de subordonare faţă de acesta a
Legaţiei Romei la Bucureşti. Mareşalul era anunţat căi se face o declaraţie din
ordinul Guvernului Reichului; textul era chiar pus între ghilimele, deci fusese
transmis de la Berlin. Intervenţia era făcută în urma plângerilor Budapestei
şi a sesizărilor Comisiei germano-italiene de control, privind rechiziţionarea
de alimente de la ungurii din România. Se cerea imperativ Guvernului român
„să înceteze cu efect imediat rechiziţionările", şi să fie retrocedate alimentele
rechiziţionate. Se cerea şi sistarea refugierilor, punându-se semnul egalităţii

227
PETRE ŢURLEA

între atitudinea faţă de acest fenomen a Bucureştilor şi a Budapestei, amândouă

fiind învinuite că l-au determinat. Se accepta ideea ca „Guvernul ungar să
poarte grija pentru imediata remediere a plângerilor române" dar, numai „în
caz că se va aproba că dispoziţiunile autorităţilor ungare din Transilvania au
creat motive întemeiate" pentru plângerile Guvernului român. Prin urmare,
politica represivă maghiară era pusă sub semnul îndoielii. De asemenea, se
cerea acceptarea unei măriri a personalului Comisiei de ofiţeri germani şi
italieni. Finalul era de-a dreptul ultimativ: „Din însărcinarea Guvernului
german rog a da o declaraţie imediată că cerinţele sus arătate sunt acceptate."
[su bl.n.] 284
Mihai Antonescu nu ştia dinainte de ce i se ceruse o audienţă comună
de către cei doi diplomaţi. A fost atât de surprins când a văzut scrisoarea
Berlinului, încât a avut o reacţie puţin diplomatică, rezultată din nota
de convorbire din dimineaţa lui 20 iunie. Scrisoarea, menţiona Mihai
Antonescu în notă „m-a surprins atât de mult, iar limbajul său m-a revoltat
într-atât că, ascultându-i citirea pe care a dat-o dl. ministru von Killinger,
i-am răspuns aşa: «D-le ministru, acesta este ecoul paradoxal al constatărilor
făcute chiar ieri de Comisia mixtă. Deşi scrisoarea este adresată domnului
Mareşal Antonescu, mă simt dator, ca ministru al Afacerilor Străine care
am răspunderea mea în raporturile internaţionale, să vă afirm că găsesc acest
demers cu totul nepotrivit în fond şi în formă şi că, desigur, el va provoca
răspunsul cuvenit din partea Guvernului român. [... ] Este de neînţeles cum
atâtea demersuri româneşti, de atâta vreme, n-au izbutit să provoace o acţiune
de intervenţie promptă. Şi, în vremea când soldatul român cade pe întinsul
blestemat al Rusiei, Guvernul Mareşalului Antonescu şi Poporul Român
întreg este ofensat prin această intervenţie.»" Situaţia fiind considerată
extrem de gravă, Ion Antonescu i-a chemat, în aceeaşi zi, la ora 17, la vila sa
de la Băneasa, pe miniştrii Germaniei şi Italiei. Încruntat, i-a dat cuvântul lui
Mihai Antonescu, pentru a citi răspunsul la demersul Axei: „D-le ministru,
am primit cu surprindere scrisoarea colectivă a guvernelor aliate ale Marelui
Reich German şi Italiei. Istoria va judeca dacă poporul român şi Conducătorul
său meritau să fie trataţi ca vasali şi să primească de la marii lor aliaţi, în loc
de justiţie, o astfel de scrisoare, care le arată lapidar care este recompensa ce
li se dă pentru că au dat şi dau totul, cu toată loialitatea şi credinţa, pentru
o luptă comună." Anunţa un răspuns al Guvernului. După citirea acestor
observaţii, Ion Antonescu a adăugat: „lată, domnilor, răspunsul la tot ce am
făcut până azi. Vă rog să comunicaţi guvernelor dvs. că eu nu sunt vasal; că

228
 ROMÂNI $1 UNGURI

Mareşalul Antonescu nu este Generalul Nedici; că eu refuz să primesc un

asemenea limbaj şi că prefer să cad pe câmpul de bătaie ca soldat, decât să
dezonorez drepturile unei ţări, primind ca eu să fiu umilit." Anunţa că, dacă
demersul Axei ar ajunge la Poporul Român, s-ar produce „o reacţiune de
revoltă a opiniei publice". În faţa acestei fermităţi ameninţătoare, Killinger
a dat înapoi; nu s-a urmărit ofensarea Mareşalului „pentru care Fiihrerul are
un respect atât de mare, iar faţă de Poporul Român, mai ales în urma luptei
sale, Germania are toată consideraţia". Killinger se declara „nefericit" că a
trebuit să transmită scrisoarea respectivă. A intervenit foarte împăciuitor şi
reprezentantul Italiei. Intervenea şi Mihai Antonescu: „Dacă Germania şi
Italia vor să reediteze în comunitatea europeană mandatele internaţionale,
crezând că Poporul Român este un popor minor care-şi aşteaptă tutorii, noi
înţelegem să ne ducem singuri şi suferinţele, dar şi mândria." 285
Revolta Guvernului român era determinată şi de faptul că, la nenumăratele
proteste ale sale privind rechiziţiile masive practicate de autorităţile ungare
în Transilvania de Nord-Est, nu fusese nici o reacţie din partea Berlinului
şi Romei. De aceea, Ion Antonescu răspundea furios: „Nu restitui nimic.
Pe teritoriul Statului Român fac ceea ce cred şi nu îngădui nimănui să se
amestece. [„.] Şi, vă rog să credeţi că nu este admisibilă această procedură,
mai ales faţă de neîngăduita indiferenţă arătată tuturor plângerilor noastre de
pâna acum." Şi, în final îi anunţa pe cei doi diplomaţi că nu va înceta „lupta
pentru stabilirea drepturilor noastre" în Transilvania.
Scrisoarea oficială de răspuns la demersul Axei, semnată de Ion Antonescu
era scurtă şi fermă. Cuprindea toate ideile expuse direct diplomaţilor în seara
lui 20 iunie. 286 Şi ministrul de Externe, Mihai Antonescu, a dat un răspuns
scris, pentru înmânarea căruia i-a chemat pe reprezentanţii Germaniei şi Italiei
pe 24 iunie 1942. Parcurgându-l în fugă, Killinger a spus: „Este oarecum tare,
dar este demn şi înţelept." 287 Cum obişnuia Mihai Antonescu, spre deosebire
de Ion Antonescu, textul său, deşi foarte bun, era planturos. 288 Făcea o trecere
în revistă a situaţiei românilor din Transilvania de Nord-Est. La capitolul
români expulzaţi erau trecuţi 222 943. Deşi sesizase repetat această acţiune
a Budapestei, Axa nu o stopase. Era prezentată acapararea proprietăţilor
româneşti, agresiunile de ordin religios, maghiarizarea. „La toate aceste acte
brutale şi neumane, Guvernul Regal român a răspuns totuşi cu demnitate
şi calm. El n-a expulzat. El n-a făcut violenţe. El n-a făcut campanie de
presă şi radio, decât atunci când limitele onoarei sale erau atinse. El a fost
întotdeauna gata să respecte angajamentele sale." Se reproşa guvernelor Axei

229
PETRE ŢU RLEA

că, deşi cunoşteau situaţia din Transilvania de Nord-Est, nu interveniseră în

favoarea românilor.
Răspunsul oficial al guvernelor Axei a venit la 3 iulie, când Mihai
Antonescu i-a primit din nou pe reprezentanţii acestora. Textul era
împăciuitor; fermitatea românilor avusese efect. Cele două guverne „regretă
sincer că Guvernul român a putut să interpreteze scrisoarea din 19 iunie
drept un act de imixtiune în afaceri care privesc exclusiv Statul Român sau
drept act inamical faţă de România". În spatele scrisorii nu era o preferinţă
faţă de Ungaria, ci dorinţa ca să nu se ajungă la „un grav şi sângeros conflict,
în momentul când toată atenţia trebuia dată primejdiei comune din Răsărit."
Ministrul de Externe român a reinterat ideea caducităţii Arbitrajului de la
Viena, fără a fi contestat de cei doi diplomaţi, fapt care era interpretat, forţat,
ca o acceptare. 289
Confruntarea diplomatică dintre România şi puterile Axei, din vara lui
1942, nu a dus la o întărire a presiunilor acestora faţă de Ungaria pentru
îmbunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania de Nord-Est. Totuşi, au
însemnat un moment major de reafirmare a drepturilor româneşti asupra
acestei provincii, spulberând orice îndoială pe care Berlinul şi Roma ar
fi putut-o avea asupra ţelului pe care-l urmăreau Bucureştii: reluarea
Transilvaniei ocupate şi anularea Diktatului de la Viena. Era o înfruntare a
Axei nemaiîntâlnită din partea vreunuia din statele aduse lângă ea. Cu atât mai
important actul de demnitate al României, cu cât el avea loc în momentul de
vârf al puterii Germaniei, când puţini vedeau sfârşitul acesteia. România nu
se comporta ca un stat vasal, mergea alături de Axă, acţiona pentru propriile
interese. Şi, acestea erau drepte, spre deosebire de acelea ale Axei.
Se va ajunge la formarea unei noi Comisii mixte, conduse de Hencke şi
Roggeri, care va activa în perioada iulie-noiembrie 1942. Raportul acesteia
va fi finalizat la 8 februarie 1943 şi nu avea, în linii mari, caracterul celui din
octombrie 1940. Era completat cu recomandări separate, pentru Guvernul
român şi pentru Guvernul ungar, însoţite de instrucţiuni pentru funcţionarea
comisiilor permanente mixte germano-italiene din nordul şi din sudul
Transilvaniei; aveau menirea de a supraveghea evoluţia situaţiei. 290 Pentru
a influenţa noua Comisie, din partea Guvernului român, Mihai Antonescu
a înaintat Berlinului marele Memorandum din 2 septembrie 1942, deja
prezentat pe larg. 291 De asemenea, ministrul de Externe român a avut mai
multe întrevederi cu Hencke şi Roggeri, unele transformate în dispute. La
începutul lui noiembrie 1942, cei doi conducători ai Comisiei mixte au vrut să

230
 ROMÂNI ŞI UNGURI

obţină, pe ocolite, recunoaşterea din partea română a principalei consecinţe a

Diktatului de la Viena - noua graniţă dintre România şi Ungaria, prin fixarea
unor stâlpi de frontieră. Mihai Antonescu a răspuns: „Refuz categoric!" A
declarat, la 1S septembrie 1941, caduc Actul de la Viena, „ca urmare a unor
lungi suferinţe după evenimentele şi actele din 1940. Mă mândresc că sunt
autorul acestui act [declaraţia de caducitate], cu care am şters o dezonoare
românească." Graniţa româno-ungară nu ar putea fi considerată definitivă,
în momentul când toate graniţele europene sunt fluide. „Cea mai mare
nedreptate şi cea mai odioasă, este frontiera româno-ungară. Noi sperăm
să facem din frontierele Statului nostru, frontiere drepte. [... ] Nimeni
de pe acest pământ nu poate impune Poporului Român să-şi conserve o
frontieră care este contra legilor naturale, contra legilor justiţiei, contra
legilor de echilibru politic, contra legilor de conservare naţională, contra
legilor de unitate economică, contra a tot." Armata română lupta pentru
ca, la sfârşitul războiului să fie frontiere drepte; războiule pentru dreptate:
„Dacă această formulă nu ar fi destinată să fie pusă în practică, atunci declar
deschis cd m-am înşelat asupra spiritului de justiţie al Fuhrerului şi al Ducelui.
[subl.n.]" Erau cele mai aspre cuvinte auzite de nişte reprezentanţi ai Axei
de la reprezentantul unei ţări aliate. Roggeri şi Hencke au încercat ca să
obţină măcar încetarea prezentării atrocităţilor maghiare de către presa din
România. Mihai Antonescu i-a refuzat din nou: „Eu nu pot să impun unui
popor teroarea unei tăceri mortale. Este vorba de o legitimă apărare." Iar
când s-a ridicat problema refugiaţilor, ministrul de Externe român a devenit
de-a dreptul brutal: „Vă întrerup!" Nu se poate compara situaţia refugiaţilor
români cu aceea a ungurilor. În finalul discuţiei, transmitea către Budapesta
o ameninţare: „Dacă Guvernul Ungariei va continua să facă imposibilă
viaţa românilor, silindu-i să fugă, voi caza pe românii refugiaţi în casele
ungurilor." 292
Disputele dintre România şi Axă privind caducitatea Diktatului de la
Viena au răzbătut şi în presa internaţională. Cel mai interesant a fost ecoul
în URSS, anunţând şi poziţia pro-românească a Moscovei de la sfârşitul
războiului. La 14 septembrie 1941, Agenţia de presă TASS anunţa: Comisia
germano-italiană se întruneşte la Viena. Germania are intenţia să pună mâna,
prin intermediul Ungariei, pe toată Transilvania. Dar, România e îndreptăţită
să ceară revizuirea Diktatului de la Viena. 293
În perioada interbelică, România a făcut marea greşeală de a nu prezenta
decât superficial, opiniei publice româneşti şi celei internaţionale, justeţea

231
PETRE ŢURLEA

stăpânirii ei asupra Transilvaniei. În aceste condiţii, intensa propagandă

revizionistă maghiară a avut succes, în rândurile unei mari părţi a opiniei
publice occidentale, care a fost adusă să creadă că România deţine Transilvania
doar în virtutea hotărârilor Tratatului de la Trianon; iar făuritorii acestuia
l-au conceput doar ca un act de răzbunare împotriva Ungariei, pentru
participarea sa la Primul Război Mondial. Guvernele româneşti au crezut că
drepturile românilor, în plan istoric şi demografic, sunt mult prea evidente
şi îndestulătoare, făcând inutilă o propagandă eficientă în jurul lor, care ar
fi necesitat şi fonduri importante. S-a adăugat interesul complex al Axei în
relaţiile româno-maghiare. Astfel s-a ajuns, în 1940, la pierderea Transilvaniei
de Nord-Est. Regimul Antonescu şi-a dat seama de greşeala făcută de
guvernanţii români în perioada interbelică, şi a hotărât o campanie internă şi
internaţională care să ducă, la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, la
anularea Dictatului de la Viena. 294
Pe plan intern, a fost întreţinută convingerea justeţei hotărârilor luate
în 1920 la Trianon, şi a nedreptăţii celor luate la Viena în 1940. În pofida
permanentelor presiuni ale Axei, doritoare să nu-i mai fie contestat verdictul
vienez, Cenzura Guvernului Antonescu a avut, în general, doar acţiuni
formale pentru a împiedica presa să relateze atrocităţile maghiare din
Transilvanie de Nord-Est. De multe ori, Guvernul se solidariza cu ziariştii
care supărau Axa, cazul ziarului „Ardealul" din toamna lui 1941, fiind
doar cel mai cunoscut. Cea mai importantă acţiune a Guvernului, privind
pregătirea propagandistică a viitoarei Conferinţe de Pace, a fost mobilizarea
institutelor de istorie şi a principalilor istorici ai României, pentru publicarea
unor lucrări ştiinţifice de necombătut privind drepturile românilor asupra
Transilvaniei; urmau a fi traduse în limbi de circulaţie internaţională, în
primul rând în germană. S-a cerut şi publicarea, în revistele germane, a unor
articole de sinteză pe această temă.
Mihai Antonescu, cel care a condus acţiunea de propagandă românească
toată perioada războiului, s-a adresat, la 14 aprilie 1941, Institutului de Istorie
a Românilor, condus de C.C. Giurescu. La 16 aprilie i se răspundea: „Accept
principial să iau asupra mea şi asupra Institutului de Istorie a Românilor pe
care-l conduc, grija de a organiza alcătuirea unei lucrări ştiinţifice asupra
teritoriilor pierdute în 1940, lucrare care să ofere Guvernului şi propagandei
româneşti un material documentar complet şi ştiinţific asupra acestor
teritorii. Lucrarea, de proporţii mai mari şi alcătuită după un plan unitar, din
studii datorate celor mai de seamă specialişti ai noştri, va cerceta aspectele

232
 ROMÂNI ŞI UNGURI

geopolitice, etnice, economice şi culturale pricind teritoriile amintite." Pentru

a stabili amănuntele, C.C. Giurescu cerea, lui Mihai Antonescu, o audienţă; i
s-a acordat imediat. 295 S-a recurs, în primul rând la C.C. Giurescu, pentru că
era un istoric recunoscut, profesor de Istoria Românilor la Universitatea din
Bucureşti, dar şi pentru că era apreciat de germani. 296
În primăvara lui 1942, C.C. Giurescu publica, în revista germană „Die
Aktion", un articol mare cu titlul Die Europăische Rolle des Rumănischen
Volkes (Rolul european al Poporului Român ). 297 În condiţiile apariţiei în
ziarul „Franckfurter Zeitung" a unui articol de evidentă inspiraţie maghiară,
Ardealul, Mareşalul Ion Antonescu a cerut să se răspundă; i se înaintează
studiul Transilvania, al lui G.G. Giurescu. Antonescu a notat: „Să se
urmărească execuţia. Să fie publicată în presa română ca răspuns." Rezoluţia îi
era adresată lui Alexandru Marcu de la Ministerul Propagandei Naţionale. 298
Studiul Transilvania, schiţă istorică al lui C.C. Giurescu fusese publicat în
august 1942: avea 22 pagini, tipărit în câte 3 OOO exemplare, în broşură în
limbile germană, italiană, franceză. 299
Mihai Antonescu a vrut, în primăvara lui 1943, să facă o mobilizare largă
pentru întreţinerea unei propagande internaţionale eficiente, cu atât mai
mult, cu cât începuse să se întrevadă sfârşitul războiului. La 6 martie 1943,
ţinea, pe această temă, o largă cuvântare la Fundaţia Universitară „Carol
I". Insista pe realizarea unor materiale de informare ştiinţifică în legătură
cu Transilvania. 300 Stenograma a păstrat şi cuvântările de răspuns ale unora
din cei mai importanţi oameni de cultură români ai momentului respectiv.
Ion Simionescu, preşedinte al Academiei Române, se angaja ca instituţia pe
care o conducea să-şi dea tot sprijinul. Gheorghe I. Brătianu, ca director al
Institutului de Istorie Universală (urmaşul în această funcţie al lui Nicolae
Iorga) îşi oferea şi el tot sprijinul. De altfel, încă în 1941, Ion Petrovici,
ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor, îi întrunise pe directorii tuturor
institutelor naţionale de istorie - Gheorghe I. Brătianu, Constantin C.
Giurescu, Ioan Lupaş, - pentru a alcătui un program de colaborare pentru
publicarea unor opere de îndreptăţire a cererilor teritoriale româneşti. S-au
acordat bani, de la Guvern, pentru continuarea apariţiei unora din cărţile
lui Nicolae Iorga, între care Istoria românilor în franceză, pentru studiul
Transilvania al lui C.C. Giurescu. Sub tipar era şi o lucrare colectivă privind
unitatea românilor. Gh.1. Brătianu anunţa şi că are la Universitate un curs
privind problema Mării Negre. 301

233
PETRE ŢU RLEA

Dornic de colaborare se arăta şi Dimitrie Gusti, director al Institutului

de Studii Sociale. C.C. Giurescu, în numele Institutului de Istorie Naţională
anunţa şi el deplina acceptare a apelului lui Mihai Antonescu şi publicarea
a două volume despre Istoria Transilvaniei: „Reprezintă 40 monografii cu
40 autori." Aşadar, o operă colectivă. „Se expun temeiurile noastre istorice
şi opera pe care am putut-o realiza în cei 20 de ani de stăpânire românească,
atitudinea noastră faţă de minorităţi şi urmările Arbitrajului de la Viena.''
O altă lucrare, aflată în curs de apariţie, era despre Basarabia. În lucru erau
alte câteva zeci. Aceeaşi antrenare o anunţau: Ioan Lupaş, de la Institutul de
Istorie din Sibiu; Victor Papacostea, de la Institutul de Studii şi Cercetări
balcanice ş.a. 303
Într-o altă cuvântare, în acelaşi loc, pe 13 martie 1943, Mihai Antonescu
cerea realizarea unei lucrări generale de propagandă românească, o sinteză,
privind „problema Neamului Românesc". Şi, spunea clar: Guvernul
Antonescu pregătea materialul documentar de informare şi propagandă în
vederea Conferinţei de Pace. 304
O dare de seamă a Direcţiei Studii şi Documentare, din Ministerul
Propagandei Naţionale, menţiona publicaţiile apărute până în noiembrie
1942: a) În limba germană, 29 lucrări cu caracter istoric - principalii autori
Gheorghe I. Brătianu, Mihai Antonescu, Sabin Mănuilă; b) în italiană,
25 lucrări privind mai ales origina şi rolul istoric al Poporului Român; c)
în franceză, 1O lucrări. La sfârşitul lui 1942, sub tipar se mai aflau alte 46
lucrări - de istorie şi literatură. Tot la sfârşitul lui 1942, îşi aşteptau avizul
şi traducerea 17 lucrări, dintre care unele prezentau o valoare deosebită:
Misiunea istorică a Poporului Român privită de alţii şi de el însuşi, scrisă de
Gheorghe Brătianu; România dintre Moravia şi Timoc, a lui S.C. Timoceanu;
Temeiul unităţii naţionale a românilor, de Ioan Lupaş; Privire sintetica, asupra
istoriei Transilvaniei, de C. C. Giurescu. În martie 1943, la iniţiativa lui Mihai
Antonescu, şi cu participarea majorităţii personalităţilor culturale importante
ale momentului, a fost alcătuit un plan pentru îndeplinirea Programului
naţional depropagandă şi documentare internaţională; îl conducea un Comitet
format din: Eftimie Antonescu, G.G. Mironescu, Vintilă Mihăilescu, Ion
Simionescu, generalul Ilie Şteflea, Victor Papacostea, Sabin Mănuilă, Silviu
Dragomir, Ioan Lupaş, Gheorghe I. Brătianu, I. Popescu-Sineşti, Dimitrie
Gusti, C.C. Giurescu, G. Davidescu. Data înfiinţării Comitetului - 6 august
1943. În continuare, funcţiona şi o Secţie istorică în cadrul Biroului Păcii.
Misiunile celor două organisme erau, evident, aceleaşi. 305 Propaganda în

234
 ROMÂNI ŞI UNGURI

străinătate era susţinută şi de cele 16 servicii existente în cadrul Ministerelor

Afacerilor Externe şi Propagandei Naţionale. Mioara Anton prezintă un
raport de activitate al acestora din 1943; în presa străină au fost publicate
9 996 articole şi 37 083 „extrase"; se publicaseră 146 lucrări despre România,
cu tirajul total de 629 650 exemplare; fuseseră susţinute 112 conferinţe, 15
expoziţii româneşti; fuseseră difuzate 10 filme documentare de prezentare a
României, în germană, italiană şi franceză etc. 306 La ministerul Propagandei
Naţionale exista şi o lista a cărţilor despre România care se tipăreau în 1943.
Printre acestea, în Italia erau Răspuns la cartea lui Dionissi Molani şi Lupta
contra bolşevismului; în Spania, Origines y latinitad def pueblo romano, de
Alexandru Busuioceanu, şi Breviario de historia rumena, de Mircea Eliade;
în Suedia, România, de Gustav Bolinder, acelaşi publicând şi volumul
Transilvania - ambele după o vizită de documentare în România, şi cu
folosirea materialelor documentare puse la dispoziţie de Direcţia Studii şi
Documentare din Ministerul Propagandei Naţionale, ş.a. 307
Mihai Antonescu a încercat să facă propagandă intereselor româneşti
şi prin intermediul relaţiilor diplomatice. Un moment de impulsionare a
acestora a fost imediat după intrarea României în războiul împotriva URSS,
în iulie 1941. Mihai Antonescu le amintea diplomaţilor elveţieni acreditaţi la
Bucureşti de necesara solidarizare în lupta contra bolşevismului; interesantă
şi anunţata intenţie de a ocoli Germania în relaţiile economice cu Elveţia,
„pentru că suveranitatea şi interesele ne-o comandă". Cu reprezentanţii
Finlandei se insistă asupra „colaborării în lupta antisovietică", pentru
„prăbuşirea slavismului comunist"; li se cerea „sprijin reciproc în revendicările
teritoriale". Demersul pe lângă reprezentanţii Spaniei a fost foarte uşor, aceştia
declarând că „admiră acţiunea generalului Ion Antonescu". Reprezentantul
Franţei vichyste se arăta şi el cucerit de politic externă românească; avea şi
o cerere curioasă: Mihai Antonescu să intervină pe lângă Manfred von
Killinger, pentru ameliorarea situaţiei prizonierilor francezi din Germania.
(Killinger a transmis cererea la Berlin, şi Hitler a aprobat-o.) Tot pentru lupta
împotriva comunismului, Mihai Antonescu primea aprecieri şi din partea
reprezentanţilor Danemarcei, Turciei, Portugaliei, Japoniei. 308 Dar, de la
aceşti diplomaţi nu s-a obţinut şi o recunoaştere a justeţei cererilor româneşti
în Transilvania, deşi Mihai Antonescu a încercat-o. Cu reprezentantul
Sfântului Scaun a fost mai insistent, având în vedere şi poziţia antiromânească
deschisă a Bisericii Catolice din Transilvania. După o Întrevedere cu
Nunţiul Papal, Cassulo, în 25 iulie 1941, a dat dispoziţie lui Cretzienu

235
PETRE ŢURLEA

să pregătească un documentar pentru o acţiune împotriva Ungariei, pe

terna comportamentului administraţiei maghiare faţă de şcoala şi biserica
românească, având şi implicarea rornano-catolicilor. 309 O nouă întrevedere
cu reprezentantul Vaticanului va avea loc la 20 octombrie 1941. Ministrul
român a ridicat aceeaşi problemă, a pactizării ierarhilor romano-catolici cu
administraţia maghiară, cu evidenta acceptare a Vaticanului. Şi-i reproşa
lui Cassulo: „Guvernul român se aştepta ca Sfântul Scaun să aibă toată
înţelegerea pentru problemele noastre naţionale.'' 310
În interiorul unora dintre reprezentanţele diplomatice la Bucureşti, se
contura ideea că, prin propaganda pe care Guvernul român o făcea, tot mai
intens, în legătură cu problema Transilvaniei, se demonstra şi o îndepărtare
a României de Germania, anunţându-se ca posibilă şi o altă opţiune, dacă
aceasta ar fi dus la redobândirea regiunii ocupată de Ungaria. Informaţii
de acest gen le aducea SSI, care-şi avea agenţi în interiorul multor legaţii.
În noiembrie 1942, o notă anunţa: în Legaţia Elveţiei se credea că Mihai
Antonescu „nu numai că nu face nimic spre a aplana tensiunea existentă
cu germanii, dar chiar încearcă o presiune"; încerca „să agite" în faţa
acestora „avantajele ce s-ar obţine de la anglo-americani, retrăgând armatele
române de pe front, spre a obţine în schimb compensaţii pe chestiunea
Ardealului". 311 Oficialitatea română mersese pe ideea că luptând în Răsărit,
pentru redobândirea Basarabiei şi Bucovinei, o făcea din propriul interes; dar
această luptă contra URSS fiind şi în sprijinul Germaniei, Axa nu se va mai
cantona pe ideea păstrării Arbitrajului de la Viena din 1940, dând satisfacţie
României şi la Vest. Speranţa înşelată a Bucureştilor va duce la o intensificare
a propagandei româneşti în străinătate, vizând şi reluarea Transilvaniei de
Nord-Est, cu o tot mai mică menţionare a vreunui rol al Axei în atingerea
acestui deziderat; se prezentau doar drepturile istorice şi demografice ale
românilor, împlinirea lor fiind cerută de un principiu al justiţiei, care, evident,
trebuia pus mai presus de voinţa unor mari puteri.
În volumul deja menţionat - Propagandă şi război. 1941-1944 - Mioara
Anton consemnează şi acţiunea Guvernului Antonescu în direcţia atrageriii
românilor din afara graniţelor în propaganda vizând recuperarea teritoriilor
pierdute. Şi în acest domeniu, al atragerii românilor respectivi în politica
Bucureştilor, s-a făcut mult mai mult decât în perioada interbelică. 312 Erau
vizate toate comunităţile româneşti din afara graniţelor, inclusiv din ţările
adversare Axei, precum SUA sau Marea Britanie. Şi faptul acesta infirmă ideea
cantonării nerealiste a Regimului Antonescu în teza victoriei finale a Axei,

236
 ROMÂNI ŞI UNGURI

care ar fi urmat să hotărască singură pacea, deci şi graniţele viitoare; politica

externă a României în perioada războiului nu a fost rigidă, ci pregătea terenul
prntru orice deznodământ al acestuia, prioritar fiind interesul naţional. Este
un nou argument în contestarea celor care văd doar greşeli în politica internă
şi externă a Regimului Antonescu.

*
Deşi desfiinţate formal în aprilie 1938 de către Carol al II-ea, partidele
istorice vor continua să existe - în timpul Dictaturii Regale au fost tolerate
tacit, dar activitatea lor permanent urmărită; la fel s-a întâmplat şi în timpul
Dictaturii Antonesciene. Mai mult, în timpul acesteia, liderii PNŢ şi PNL -
Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu - purtau chiar corespondenţă,
în numele partidelor lor, cu Ion Antonescu, exprimându-şi părerea, cel
mai adesea critică, despre acţiunile acestuia. De fiecare dată, Antonescu le
răspundea, confirmând faptul că Regimul recunoştea existenţa acestor forţe
politice, şi considera de luat în seamă părerile lor, chiar dacă nu le accepta.
Imaginea generală lăsată de această corespondenţă este aceea că partidele
politice istorice, până spre sfârşitul lui 1943, nici nu voiau să schimbe
Guvernul Antonescu, ci doar ca Istoria să consemneze lupta lor împotriva
acestuia, fiind convinse că tabăra anglo-americană va ieşi victorioasă şi, în
acel moment se va ţine seamă de acea luptă, facilitându-le accesul la Putere.
Principala temă de dispută a fost politica externă; partidele politice se arătau
partizane ale recuperării Basarabiei şi Bucovinei, fără a se continua războiul
şi dincolo de Nistru; şi, în primul rând PNŢ, insista asupra recuperării şi a
Transilvaniei de Nord-Est. În privinţa războiului de eliberare din Răsărit a
existat şi o schimbare de părere a lui Iuliu Maniu. La începutul lui 1941, acesta
se pronunţa împotriva unei lupte a Armatei române, alături de Germania,
împotriva URSS; „Basarabia - spunea Maniu - ne va reveni pe alte căi, iar
Armata română trebuie păstrată pentru recucerirea Ardealului". 313 În iulie
acelaşi an, Maniu îi scria lui Antonescu: ,,Întreaga Naţiune a fost cuprinsă
de nespusă bucurie când a aflat că Cernăuţiul şi Chişinăul şi alte oraşe au
fost eliberate de cotropitori. [... ] Să ne refacem hotarele Ţarii, compromise
de o dictatură[ ... ] Aceasta este deviza zilei de azi. Acolo unde fâlfâia steagul
Ţarii, acolo bate şi acolo trebuie să bată inima fiecărui român." Şi anunţa
amânarea oricărei polemici cu Guvernul Antonescu. O altă scrisoare, tot din
iulie 1941, reconfirma aprobarea luptei pentru Basarabia şi Bucovina, dar şi

237
PETRE ŢURLEA

menţinerea PNŢ alături de Anglia şi SUA. 314 Aceleaşi păreri le-au exprimat,
faţă de războiul cu URSS şi liberalii. 315
PNŢ - principala forţă de opoziţie - a considerat în tot timpul Regimului
Antonescian ca prioritară problema reluării Transilvaniei de Nord-Est. Teza a
fost expusă ferm şi în primăvara lui 1941, în timpul războiului din Iugoslavia,
când se vehicula ideea unei intervenţii şi a României, pe care Antonescu, nu a
intenţionat-o niciodată. 316 La 1 aprilie 1941, când se consolidase credinţa că
va urma un război în Iugoslavia, Maniu a avut o întrevedere de încurajare cu
ambasadorul Belgradului la Bucureşti, Avakumovic. 317 Maniu îşi concentrase,
în acel moment, întreaga activitate pe problema iugoslavă. 318 Pe S aprilie
a avut o nouă întrevedere cu Avakumovic. În aceeaşi zi, i-a convocat pe
fruntaşii PNŢ declarându-le că „faţă de primejdia care ameninţă România,
de a fi atrasă într-un război în care interesele sale nu o cheamă, Gruparea
naţional-ţărănistă este datoare să facă un demers pe lângă Conducerea
Statului, căreia să i se înfăţişeze ostilitatea opiniei publice româneşti faţă
de asemenea acţiune militară". Lui Ion Antonescu „trebuie să i se atragă
atenţia asupra marilor răspunderi istorice pe care şi le asumă dând urmare
dorinţei şi intereselor Axei, potrivnice voinţei şi intereselor României." S-a
hotărât redactarea unui Memoriu, care să fie înaintat lui Antonescu. Va fi
gata pe 4 aprilie. Se ridica ferm împotriva unei intervenţii în Iugoslavia; „A
încerca să se dea Armatei şi sufletului naţional alte obiective decât refacerea
vechilor hotare fireşti ale Ţării ar însemna să se sacrifice adevăratele idealuri
ale Naţiunii. Ţara se cutremură la gândul că în loc să lupte pentru interesele
ei fireşti, să se vadă angajată în acţiuni străine de aspiraţiile ei cele mai sfinte,
cu riscul de a fi transformată în teatrul unui război devastator şi sângeros."
Nu se menţiona nimic despre românii din Serbia, cei care aspirau şi ei, la fel
ca aceia din restul teritoriilor româneşti ocupate de ţările vecine, spre unirea
cu România. Memoriul a fost înmânat lui Ion Antonescu, la Predeal, pe S
aprilie, de Nicolae Lupu. Antonescu va da, abia la 22 iunie 1941, un răspuns
complex, pentru toate cele trei memorii primite le la Iuliu Maniu -cele din
4 decembrie 1940, din 27 februarie şi 4 aprilie 1941. 319 Maniu era acuzat
că, în aprilie 1941 se făcuse exponentul intereselor engleze şi că protestase
împotriva unei intenţii de război pe care România nu o avusese. I se amintea
lui Maniu, că deşi România nu a vrut să intervină, ar fi avut motive să o facă
pentru nedreptatea suferită la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, când
partea de vest a Banatului a fost dată Serbiei; şi pentru asuprirea românilor din
Iugoslavia. ,,În timp ce România, prin dispoziţiuni constituţionale, legislative

238
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi administrative, asigură un tratament civilizat pentru toate minorităţile fără

deosebire, Iugoslavia face deosebiri revoltătoare în tratamentul diferitelor
grupuri etnice şi în special românilor le-a aglicat un regim scandalos de
opresiune şi de abuzuri, în dispreţul legăturilor formale de amiciţie şi alianţă.
Îl acuza pe Iuliu Maniu că are în vedere doar Transilvania de Nord-Est. Şi
contesta ideea că PNŢ ar reprezenta opinia publică românească în problema
iugoslavă: „Adevărata opinie publică a Ţării o reprezintă glasurile românilor
care de pretutindeni au cerut ocuparea Banatului Iugoslav de către Armata
română, atât prin solicitări telegrafice, cât şi prin presă sau delegaţiuni."
Cele mai multe erau chiar de la transilvăneni, inclusiv de la unii lideri
naţional-ţărănişti, precum Sever Bacu. În scrisoarea către Antonescu,
din 23 iulie 1941, Maniu se arăta ofensat de ideea că ar lupta doar pentru
Transilvania.
La 8 aprilie 1941 şi Constantin I.C. Brătianu trimetea, în numele PNL, o
scrisoare lui Ion Antonescu, dorind să împiedice războiul României contra
lugoslaviei, pe care îl credea hotărât. Ca şi Maniu, Brătianu se considera
purtătorul ae cuvânt al întregii Ţări: „Singurul război admisibil pentru
România ar fi acela pentru reluarea teritoriului pierdut." Antonescu îi
răspundea la 1O mai 1941, cam în aceiaşi termeni cum o va face lui Maniu. 321
Iuliu Maniu a încercat mai mult: o demonstraţie de stradă, în cadrul
căreia afirma că va avea 20 OOO de participanţi, de solidaritate cu Iugoslavia
şi împotriva intenţiei presupus războinice a Guvernului Antonescu.
Conducătorul Statului l-a anunţar că va interveni cu armata, pentru că „stăm
pe o muchie de cuţit". Maniu va renunţa. 322
Fără a interveni cu armata în Iugoslavia, România a oprit anexarea
întregului Banat de Vest de către Ugaria323 , ceea ce ar fi adus pe românii
trăitori acolo sub regimul opresor maghiar. Budapesta şi-ar fi mărit puterea
şi ar fi cucerit o poziţie strategică pentru trecerea la dezideratul anunţat al
ocupării Transilvaniei de Sud. Bulgaria dorea şi ea ocuparea Timocului, ceea
ce ar fi răsturnat echilibrul balcanic. Faptul a determinat intervenţia fermă,
diplomatică a României la Berlin; Mihai Antonescu a scris, în noaptea de
22/23 aprilie un Memoriu către puterile Axei, pentru stoparea pretenţiilor
ungurilor şi bulgarilor. La ora 6 dimineaţa, pe 23 aprilie, a fost înmânat lui
Killinger, care s-a arătat de acord cu cererea românească şi, la ora 71-a trimis la
Berlin cu un avion. Datorită Memoriului, puterile Axei au amânat Conferinţa
proiectată la Viena pentru împărţirea prăzii iugoslave, cerută de Ungaria şi
Bulgaria; de altfel, nici Germania şi Italia nu doreau o întărire excesivă a celor

239
PETRE ŢURLEA

două solicitante, dar nici o îndepărtare a României. 324 România antonesciană

a adăpostit mai mult de 10 OOO de foşti soldaţi iugoslavi de origină română,
luaţi prizonieri de germani şi ceruţi de Ion Antonescu. La plecarea din
România, spre locurile lor, au trimis Guvernului român cereri colective de
înglobare a Banatului de Vest şi a Timocului în România. 325 De asemenea,
România i-a ajutat material pe românii din Serbia şi le-a oferit protecţie
diplomatică.
S-a văzut că Maniu şi Brătianu nu fuseseră îndreptăţiţi să protesteze, şi
Antonescu alegând soluţia nerăzboinică. Dar, agitaţia celor doi, făcută
cunoscută opiniei publice româneşti prin multiplicarea şi răspândirea
Memoriului din 4 aprilie, a fost receptată şi de diplomaţii Axei de la Bucureşti.
Cum naţional-ţărăniştii cereau orientarea politicii externe a României,
mergând până la o acţiune războinică, spre recuperarea Transilvaniei de
Nord-Est, ministrul german, Killinger a vrut să vadă de la sursă şi cât mai
exact, argumentele PNŢ. De aceea, i-a cerut lui Mihai Popovici, unul din
apropiaţii lui Iuliu Maniu, o prezentare a situaţiei din Transilvania ocupată,
în viziunea naţional-ţărăniştilor. Mihai Popovici i-a dat foarte rapid materialul
lui Stelzer, consilier al Legaţiei Reichului. Despre acest fapt raporta SSI la 19
aprilie 1941, transmiţând şi textul, în posesia căruia intrase. 326 Memoriul
PNŢ înaintat Legaţiei Germane prezintă situaţia Transilvaniei cu aceeaşi
dârzenie cu care o făcuse până atunci şi o va mai face Guvernul Antonescu. Se
indicau elementele istorice ale Unirii Transilvaniei şi Banatului: „Unirea [„.]
a putut ieşi din războiul mondial, dar n-a fost rezultatul lui direct, rezultatul
unui simplu fapt de arme. Ea este. rezultanta logică şi firească a unei situaţiuni
geografice, a unei evoluţiuni economice, sociale, politice şi psihologice [„.]
România nici nu ar fi intrat în război, dacă nu erau în joc aceste provincii. Un
alt război mare vine să creeze o altă ordine Europeană. Oricare ar fi această
ordine, ea nu poate fi o întoarcere la Europa dinaintea lui 1914, sau la una din
Evul Mediu, a cărei rămăşiţă este Statul Maghiar feudal de azi. Se pare, însă,
că tocmai aceasta este interpretarea pe care o dau ungarii noii ordine
europene." Memoriul răspundea la întrebarea A cuie Transilvania? „Nimeni
nu poate contesta că Transilvania formează o unitate închegată prin trecutul
comun şi prin interese comune şi că fărâmiţarea ei ar însemna o ireparabilă
lezare şi prejudiciere a locuitorilor ei. [„.] Concepţia modernă este aceea a
dreptului majorităţii poporului de a dispune de o ţară în temeiul principiului
de autodeterminare. Nu este drept, nu este echitabil şi uman ca să dispună de
Transilvania decât Poporul Românesc, care o locuieşte şi care [„.] constutuie

240
 ROMÂNI ŞI UNGURI

majoritatea indiscutabilă a locuitorilor acestei provincii, încă dinainte de

1918." Apoi, era prezentat argumentul istoric: „Oricât s-a trudit istoriografia
tendenţioasă şi interesată să dovedească contrariul, ea nu a putut să infirme
faptul persistenţei elementului românesc pe pământul Transilvaniei şi al
Banatului, acolo unde, cu 18 veacuri în urmă, fuzionarea daco-geţilor
băştinaşi, cu coloniştii Romei, a dat naştere unui nou şi vânjos popor neolatin.
Acoperit, uneori, de valurile furioase ale năvălirilor străine, acest popor a
format o stâncă adânc înfiptă în solul Transilvaniei, provincia care a devenit
leagănul Poporului Românesc. Vitregia imperialismelor medievale nu a
putut distruge seminţia Romei, ci mai mult a consolidat-o, dându-i tăria şi
rezistenţa granitului. Zadarnic au încercat învăţaţii maghiari să construiască
teoria meşteşugită şi absurdă a unei ţări rămase nelocuită în Evul Mediu, în
mijlocul unei Europe străbătută veacuri dearândul de zeci de popoare [... ] ;
zadarnic au mers până la contestarea mărturiei autentice a propriilor lor
cronicari şi a vechilor lor documente care vorbesc despre români. Cercetătorii
conştiincioşii şi imparţiali, printre care numărăm mai recent pe un savant ca
profesorul german Gamillscheg3 27 , [ ••• ], au ajuns la concluzia ce confirmă
adevărul, firesc şi simplu, al continuităţii noastre în Transilvania şi Banat,
adevăr pe care numai o mentalitate deformată de interesul politic a putut să-l
nege vreodată." Nobilimea română, maghiarizată, a dat Ungariei personalităţi
de primă importanţă, precum Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Nicolae
Olahus. Ungurii au răpit românilor titlul de naţiune; erau recunoscute doar
trei naţiuni - unguri, secuii şi saşi. „Sufletul acestui Neam nu se putea
resemna, însă, la sentinţa de moarte naţională. Vulcanul de suferinţe şi revoltă
care clocotea în adâncul lui părea stins, dar lava răzvrătirii reizbucni cumplită
sub Horea, cu flacăra unei erupţii ce înspăimântă şi cutremură pământul sub
picioarele unei aristrocraţii străine, fără suflet şi fără conştiinţă. Iar când, în
1848, aceeaşi nobilime străină hotărăşte în contra majorităţii româneşti şi a
minorităţii săseşti, alipirea Transilvaniei la Ungaria, protestul românilor îşi
găseşte expresia în Adunarea Naţională de pe Câmpul Libertăţii şi în
rezistenţa armată a lui Avram Iancu, Buteanu, Axente şi Balint, cari au înălbit
cu oasele duşmanilor ereditari munţii pururea româneşti din inima
Transilvaniei. Atunci căzu şi capul atât de admirabil înzestrat al nemuritorului
luptător sas, preotul Ştefan Ludwig Roth, figură simbolică pentru idealul
Ardealului, care, luminat de zorile libertăţiii ce mijeau, denunţa alianţa
asupritoare a conaţionalilor săi cu ungurii şi cu secuii." Situaţia românilor nu
a fost îndreptată nici de multele lor memorii către împăraţii de la Viena,

241
PETRE ŢURLEA

începând cu cel al episcopului Inochentie Micu-Clain şi Supplex Libellus

Valahorum, până la Memoradumul din 1892. „Provocarea conflagraţiei
mondiale [Primul Război Mondial] nu a fost decât o încercare a Monarhiei
feudale de a asigura continuitatea acestui sistem de asuprire şi deznaţionalizare
printr-un război preventiv împotriva triumfului principiului naţional.''
Sfârşitul războiului a dus la dispariţia firească a Austro-Ungariei. „Nu este
adevărat că Unirea cu România a Transilvaniei şi a Banatului, provincii
istorice româneşti, a fost opera unui act de cucerire şi al unui tratat de pace
încheiat la Trianon. Ea a fost rodul unui dublu proces: de dezagregare politică
şi morală pe de o parte, de renaştere şi reintegrare naţională pe de altă parte,
proces ce era în curs cu mult timp înainte de război. [... ] Unitatea uimitoare
a limbii româneşti, conştiinţa naţională şi setea de libertate au fost baza
firească pe care s-au întemeiat aspiraţiile tuturor românilor de a realiza
unitatea lor naţională." Un capitol aparte era pus sub titlul Cum s-a înfoptuit
Unirea Transilvaniei. Se declara ferm: „Tratatul de la Trianon, încheiat abia
în 1920, nu a creat, ci a înregistrat numai pentru lumea internaţională Unirea
Ardealului şi Banatului cu Regatul României." Unirea a fost opera Poporului
Român. Memoriul se oprea şi asupra situaţiei etnice din Transilvania, care şi
ea indica apartenenţa regiunii la spaţiul românesc; la fel situaţia economică.
Pe larg era tratată problema Transilvaniei şi din punct de vedere politic:
„Dacă din punctul nostru de vedere soluţia împărţirii Transilvaniai şi a
dezlipirii unor teritorii din patrimoniul nostru naţional este o nedreptate,
din punctul de vedere al intereselor permanente europene ea este o greşală
catastrofală. Ea va avea drept consecinţă o continuă tulburare a păcii şi liniştei
în aceasta parte a lumii. Nimeni nu-şi poate face iluzia deşartă că Neamul
Românesc, compus din peste 16 OOO OOO de suflete, aşezat în continuitate
geografică, având o unitate culturală desăvârşită şi cu o conştiinţă naţională
netăgăduită, va suferi în linişte dezmembrarea sa, după ce a cucerit şi a
înfăptuit odată unitatea sa naţională, care este ţinta şi singura condiţie de
desăvârşire a tuturor popoarelor civilizate. Nimeni nu va putea crede că
Poporul Românesc se va resemna şi va suferi în liniate ca peste patru milioane
de suflete româneşti din diferitele provincii să fie rupte din trupul Naţiunii şi
zeci de mii de kilomentri pătraţi să fie răşluiţi din teritoriul naţional. Este în
interesul Europei ca la Gurile Dunării şi în puternica fortăreaţă a Carpaţilor
de Est să stăpanească un popor vrednic şi numeros, şi prin el să se înfăptuiască
un regim consolidat, capabil să susţină pacea şi liniştea. Acest popor nu poate
să fie decât cel românesc. La aceasta îl predestinează aşezarea lui geografică,

242
 ROMÂNI ŞI UNGURI

numărul lui covârşitor faţă de celelalte popoare din Bazinul Dunării, firea
tolerantă şi aptitudinile lui culturale. El nu poate fi dezmembrat şi din nou
subjugat, căci ar deveni el însuşi un izvor şi un factor de neliniştea." În text
urma o ameninţare, subliniată de autor: ,,Este cu siguranţă de prevăzut că
nemulţumirea şi jignirea celor 16 milioane de oameni vafi un izvor de continuă
nelinişte şi de permanentă rivalitate între cei care vor dori să profite de tragedia
sufletească a celor despărţiţi cu forţa." Apoi, era pusă sub semnul îndoielii
fidelitatea maghiarilor faţă de Axă; erau acuzaţi de „politică de oportunitate
şi de duplicitate". „Afirmaţia unei fidelităţi continue şi neîntrerupte către
Germania nu poate să inducă, însă, în rătăcire pe nimeni, şi mai ales nu pe
Fiihrer. Nimeni dintre conducătorii de azi ai Germaniei nu poate să cunoască
mai bine ca Fiihrer-ul Adolf Hitler pe unguri, megalomania lor lipsită de
simţul realităţilor, aspiraţiile lor de continuă supremaţie, revendicările lor
neîncetate, care au otrăvit şi cangrenat organismul Monarhiei habsburgice şi
l-au dus la disoluţie şi prăbuşire. Şi nimeni nu poate înţelege mai bine ca
Fiihrer-ul problema românească." Acesta va înţelege dorinţa românilor de a
salva leagănul lor naţional. Se anunţa şi speranţa ca Mussolini să înţeleagă şi
el cauza românească. Pe larg era criticat Arbitrajul de la Viena, care dăduse o
„lovitură catastrofală" Poporului Român. Şi, se enumerau motivele
inoportunităţii ruperii Transilvaniei în două: a distrus unitatea geografică a
Transilvaniei; a rupt arterele de circulaţie şi legăturile economice; nu a
respectat principiul naţionalităţilor; a fost o greşală politică, ducând la
crearea unui nou iredentism; a fost „un verdict dat cu eroare de drept şi cu
eroare de fapt". Neacceptarea Arbitrajului era afirmată cu tărie: „Astăzi, 22
de ani de la Unire, noi românii ne aflăm în situaţia de a reîncepe lupta abia
terminată în 1918 [... ] . O vom face cu toată hotărârea, chiar de ar trebui să
reluăm totul de la început, cu toate jertfele, oricât de mari, căci îndărăt în
juguri sfărâmate nu vom mai merge, iar Naţiunea noastră nu o vom mai lăsa
în robia de care scăpase odată. Concluziile erau şi ele explicite şi ferme:
„Voinţa unanimă a Poporului Român din Ardeal este menţinerea unităţii
naţionale în România. [... ] Nu se poate să nu ne fie nouă îngăduit a menţine
ceea ce Reichul şi Italia au realizat: întrunirea într-un singur Stat a germanilor,
ca şi a tuturor italienilor. [... ] Prin realizarea unităţii naţionale, nu înţelegem
asuprirea minorităţilor etnice. [... ] În numele Transilvaniei şi Banatului, ne
ridicăm solemn şi solidar peste orice diversitate de partide şi de opinie,
împotriva ciuntirii teritoriului Ţării Româneşti, şi îndeosebi împotriva
ruperii unei părţi din Transilvania şi împotriva anexării ei la Ungaria. Cerem

243
PETRE ŢURLEA

respectarea hotărârilor proclamate de Adunarea Naţională ţinută la 1

decembrie 1918 la Alba Iulia. Afirmăm voinţa noastră de a trăi, liberi şi
independenţi şi uniţi pe străvechiul nostru pământ şi de a apăra cu orice
mijloace şi cu supremul sacrificiu patrimoniul nostru naţional." Se încheia cu
an apel către „lumea civilizată" să apere „fiinţa Statului român naţional"; şi cu
o cerere către Hitler şi Mussolini, să nu mai recunoască Arbitrajul de la Viena.
Din conţinutul Memoriului ajuns la Killinger în aprilie 1914 nu rezulta
clar momentul când a fost redactat; dă impresia că este din septembrie
1940 întrucât nu menţionează deloc politica violent antiromânească a
administraţiei maghiare de după Viena. Lui Killinger, ajuns în post la
Bucureşti după Rebeliunea Legionară din ianuarie 1941, i s-a trimis acelaşi
text, întrucât poziţia lui Iuliu Maniu nu se schimbase. Memoriul îi plasează
pe naţional-ţărănişti pe aceeaşi linie cu Guvernul Ion Antonescu în afirmarea
drepturilor româneşti asupra întregii Transilvanii şi cererea recuperării părţii
de Nord-Est a regiunii respective.
Atât românii din Ţară, cât şi cei din afara ei îl considerau că luptă
împreună pentru reunificarea Transilvaniei de Nord-Est pe Iuliu Maniu şi
Ion Antonescu; pe această temă nu erau diferende între cei doi, chiar dacă
aveau viziuni politice diferite. Maniu era perceput în Occident chiar mai
mult ca purtător de cuvânt al curentului unionist; mai ales în SUA unde din
cele câteva sute de mii de emigranţi români, majoritatea erau ardeleni. De aici
îi veneau dese scrisori de încurajare. În aprilie 1941, prin intermediul Legaţiei
Bucureştilor la Washington, în numele mai multor organizaţii româneşti, i se
scria: „Să continuăm lupta pentru eliberarea Ardealului furat României de
puterile Axei şi pentru izbânda democraţiei." 328
În unele cercuri maghiare s-a încercat folosirea tezei interbelice a
regionalismului propagat de Iuliu Maniu, teză pe care acesta a negat-o constant.
În toamna lui 1940, Legaţia Ungariei la Bucureşti îi îndemna pe ungurii din
Transilvania de Sud să nu plece în Ungaria, întrucât vor fi apăraţi de Iuliu
Maniu, ale cărui concepţii privind Transilvania s-ar fi deosebit de acelea ale
Guvernului român. Apelul Legaţiei se încheia cu „Trăiască Maniu! Trăiască
Ardealul independent, separat de Regat!" 329 Mai alas în presa maghiară s-a
făcut apel deseori la presupusele idei regionaliste ale lui Maniu; începând
din 1943, în condiţiile în care a început a fi vehiculată soluţia autonomiei
Transilvaniei, s-a dorit ralierea lui Maniu la aceasta. „Regionalismul" său
era invocat şi în Elveţia, în revista „L'Illustre" din 16 decembrie 1943; în
cadrul unui articol care propunea autonomia Transilvaniei. Mulţi dintre

244
 ROMÂNI ŞI UNGURI

liderii maghiarilor din România încercau să-l atragă pe Iuliu Maniu, să-l
îndepărteze de cei care cereau revenirea Transilvaniei de Nord-Est în Statul
Român; una din metode era şi sublinierea presupusei superiorităţi a românilor
ardeleni faţă de cei „regăţeni", prin aceasta, ei apropiindu-se de unguri. În
iunie 1942, Gyârfas Elemer l-a vizitat pe Iuliu Maniu pentru a-i declara
„Impresia de admiraţie pe care a căpătat-o pentru populaţia românească
din Ardealul de Nord". 331 Maniu nu se lăsa influenţat de laude, şi-i atrăgea
atenţia preşedintelui Comunităţii Naţionale Maghiare din România că, dacă
nu vor înceta atrocităţile antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est, vor fi
răzbunări în ziua eliberării.
Deşi nu admitea o soluţie autonomistă pentru Transilvania - atât faţă de
Ungaria, cât şi faţă de România - Maniu a luat în calcul crearea unui partid
al românilor din teritoriul ocupat, numai pentru acel teritoriu.Ideea a fost
expusă la 23 ianuarie 1943, în cadrul unei întruniri a fruntaşilor PNŢ, având
drept scop sărbătorirea lui Emil Haţieganu, „şeful românilor din Ardealul
cedat", Maniu dorea ca, după reunificare, partidul respectiv să revină în PNŢ;
aşadar, era o soluţie politică temporară, neimplicând ideea de autonomie.
În privinţa necesităţii recuperării teritoriilor pierdute, Iuliu Maniu şi
Ion Antonescu au avut aceeaşi poziţie. Faptul rezultă şi din corespondenţa
celor doi. Maniu era, însă, mai prudent în exprimările privind Basarabia şi
Bucovina, teritorii vizate de URSS. Nu a vrut să iasă în public pe această
temă, mai ales după victoria rusă de la Stalingrad; având în vedere şi faptul că
Moscova era aliată cu Londra, căreia Maniu îi dorea victoria în război. Dorea
să fie receptat ca partizan al reunificării, dar să nu fie considerat ca adversar
al URSS. De aceea, când a fost invitat la Chişinău, la 27 martie 1943, pentru
sărbătorirea a 25 de ani de la Unirea Basarabiei, a anunţat Guvernul că este
bolnav, şi nu poate participa. (Era o tactică pe care o folosea des: când nu voia
să-şi implice răspunderea în anumite evenimente, fie era bolnav, fie nu era
de găsit.) SSI aflase că, atunci când a primit invitaţia la Chişinău, din partea
lui Mihai Antonescu, Iuliu Maniu a spus că „se bucură de redobândirea
Basarabiei, dar trebuie evitate gesturi care pot fi interpretate ca provocatoare
faţă de URSS." 333
O parte a presei occidentale, în perioada 1941-1943, îl vedea pe Iuliu
Maniu mai important decât era în realitate, ca un dirijor din umbră al politicii
naţionale româneşti. Se pornea şi de la asemănarea unora din discursurile lui
Mihai Antonescu cu acelea ale politicienilor români interbelici, de la vădita
tolerare a manifestărilor PNŢ în planul afirmării dezideratului unionist, de

245
PETRE ŢURLEA

la protecţia pe care Guvernul o acorda lui Maniu, în faţa germanilor. În acest

ultim plan, cel mai edificator episod s-a desfăşurat în ianuarie 1944: prin
diverse organisme de informaţii ce funcţionau în România, germanii ţineau
sub observaţie activitatea Opoziţiei; tentativele acesteia de a determina
o schimbare în politica externă a Bucureştilor; cel mai urmărit era Iuliu
Maniu. Conducătorul SSI, Eugen Cristescu i-a adus în mai multe rânduri la
cunoştinţă lui Ion Antonescu existenţa acestei supravegheri, care se făcea peste
capul autorităţilor româneşti. Conducătorul Statului s-a arătat foarte intrigat
de amestecul german care putea duce chiar la vreun „accident" al liderului
naţional-ţărănist; foarte orgolios, considera că Berlinul îi încalcă autoritatea.
Mai era, însă, ceva: ca orice militar capabil, Antonescu admitea că războiul
putea avea şi un deznodământ nefavorabil Germaniei şi, în acest caz, trebuia
să existe în România o forţă politică recunoscută ca pro-occidentală, care să
fie admisă de inamicii Germaniei, şi să preia conducerea la Bucureşti; Iuliu
Maniu era figura cea mai reprezentativă, de aceea trebuia protejat. În urma
uneia din informările lui Eugen Cristescu, privind urmărirea de germani a lui
Maniu, la sfârşitul lui 1943 şi începutul lui 1944, Mareşalul a protestat pe
lângă ministrul Berlinului la Bucureşti, Killinger. Ministrul răspundea la 27
ianuarie 1944, anunţând că „împărtăşeşte" întru totul părerea Mareşalului
asupra periculozităţii unor asemenea acţiuni, el, însă, nu ştia nimic despre
vreo urmărire ilegală; Serviciul Militar German de Contraspionaj ar fi putut
acţiona doar în colaborare cu SSL Mai mult, spălându-se pe mâini, cerea ca
cei suspectaţi să fie arestaţi: „V-aşi fi recunoscător - scria - dacă a-şi fi şi eu
încunoştiinţat de asemenea cazuri, întrucât eu însumi, ca reprezentant al
Statului German, sunt foarte interesat să ştiu dacă asemenea organizaţiuni
există fără ştirea mea." Ion Antonescu îşi proteja alternativa la guvernare. De
la acest fapt, în presa elveţiană s-a ajuns la exagerări; se afirma că Iuliu Maniu
ar sta în culisele politicii româneşti, atunci când era vorba de Transilvania.
Într-unul din articole era comentat un discurs al lui Mihai Antonescu pe
tema Transilvanie. Acesta spusese: „Ardealul de Nord este leagănul Patriei
noastre. El a fost supus unui regim de asuprire, înjosire şi discriminare.
Populaţia de acolo a fost batjocorită şi maltratată"; anunţa că „Naţiunea
Română nu mai poate tolera"; toţi românii trebuie să ştie că Ion Antonescu
„nu va trăda drepturile României niciodată". Concluzia ziaristului elveţian:
în spate e Iuliu Maniu, a cărui colaborare regimul Antonescu o dorea pe
linia „agitaţiei iredentiste. Iuliu Maniu este una din personalităţile apolitice
cele mai importante, nu doar din România, ci şi din Balcani. [... ] Puterea

246
 ROMÂNI ŞI UNGURI

lui Maniu este atât de mare [... ], pentru că a fost în permanenţă omul de
încredere al marei mase a Poporului Român." 336
Iuliu Maniu a ştiut să-şi întreţină imaginea de îndrumător al luptei pentru
eliberarea Transilvaniei de Nord-Est prin intermediul naţional-ţărăniştilor
rămaşi în teritoriul ocupat; a refugiaţilor veniţi de acolo; prin foarte multe
prezentări ale poziţei PNŢ, deci a sa, în materiale multiplicate şi răspândite
prin foi volante de către organizaţiile de partid. Autorităţile cunoşteau
întreaga activitate, dar nu luau măsuri pentru stoparea ei, dând impresia
că era desfăşurată chiar cu accepţiunea tacită a acestora. În 1942 era larg
răspândită o scrisoare a lui Iuliu Maniu, multiplicată la maşina de scris,
intitulată Iubite prietene; scrisoarea prezenta felul cum erau trataţi românii
în Transilvania de Nord-Est după Diktatul de lai Viena, faptul că acest
document nu are nici o valoare juridică internaţională, dar şi poziţia sa la
Consiliul de Coroană din august 1940, când se acceptase Diktatul - când îl
înfruntase pe Regele Carol. Mesajul transmis era optimist: „Nici o piedică
şi nici o suferinţă nu poate fi prea mare pentru a ne împiedica să luptăm cu
toţii pentru UNITATEA NAŢIONALĂ, pentru ROMÂNIA MARE. Toţi
românii din -Ardealul ocupat vremelnic de unguri trebuie să ştie că întreg
româniamul, Dinastia, Cârmuirea şi Poporul au la inimă soarta românilor din
Ardeal [„.], şi că suntem cu toţii hotărâţi a ne sacrifica avutul şi viaţa pentru
mântuirea Poporului Românesc." PNŢ are ca prim punct al programului său
„reîntregirea totală a României", „Lucrează şi azi, cum a lucrat întotdeauna
pentru libertatea şi fericirea întregului POPOR ROMÂNESC unit într-o
Românie Mare puternică şi victorioasă". În final, Maniu lansa o serie de cereri
tuturor românilor: „Toţi să-şi iubească limba şi legea. Să se adune în jurul
bisericii şi şcolilor româneşti. Să asculte de conducătorii români. Să nu lase să
intre zâzania şi cearta între ei, ceea ce ar folosi numai duşmanilor României
şi românilor. Să stea toţi împreună ca «cinci degete la o mână», ca să poată,
atunci când va veni vremea, să mângâie cu palma sau să izbească cu pumnul
puternic, cum vor pretinde interesele Neamului aşa cum cei în drept vor
ordona!"337
În acelaşi an, naţional-ţărăniştii răspândeau un document, multiplicat
la Centru, cu acuze la adresa Axei vinovată pentru ocuparea unei părţi a
Transilvaniei: „Nu putem spera nimic bun - se scria - de la cei care ne-au
împărţit Ţara şi ne-au robit economiceşte. Partidele democratice [„.],
însufleţite de idealul libertăţii şi al naţionalismului, aşteaptă cu încredere
sfârşitul războiului. Victoria va fi a marilor democraţii anglo-saxone. Ele vor

247
PETRE ŢURLEA

reda libertatea popoarelor şi neatârnarea lor economică, românii să ştie că

partidele politice democrate sunt gata să ia în mâinile lor, în clipa decisivă,
soarta Patriei, să aducă dreptatea socială şi UNIREA cu fraţii subjugaţi." 338
În unele momente, mai ales spre sfârşitul lui 1943, liderii naţional-ţărănişti
aveau accente critice la adresa politicii lui Ion Antonescu privind Transilvania.
La 23 decembrie 1943, la Căminul Studenţilor Ardeleni din Bucureşti, a avut
loc o întrunire a studenţilor cu Conducerea PNŢ în frunte cu Iuliu Maniu.
Cuvântările ţinute au fost şi un atac împotriva Mareşalului care nu rezolvase
problema ardeleană. „Dar - s-a spus -, va veni din nou timpul adevăratelor
forţe, a forţelor creatoare, care vor face să dispară cele de acum şi care vor
reface România aşa cum trebuie să fie. Acestea sunt forţele de care trebuie
să ascultăm, dacă vrem să cunoaştem fericirea prin libertatea naţională. Să
cerem studenţilor să treacă la fapte." Informarea SSI privind întrunirea a
ajuns la Ion Antonescu; acesta a ordonat: „Generalul Vasiliu [subsecretar
de Stat la Ministerul de Interne, pentru Poliţie şi Siguranţă] să poftească pe
acest domn [Mihai Popovici] [... ] să precizeze în scris ce fel de acte înţelege
să ceară studenţilor." 339
Sunt doar unele elemente de demonstrare a antrenării depline şi continue
a naţional-ţărăniştilor, în frunte cu Iuliu Maniu, în demascarea atrocităţilor
maghiare din Transilvania de Nord-Est şi în lupta pentru reluarea regiunii
ocupate de Ungaria. De menţionat faptul că şi PNL a avut o asemenea
acţiune, fără intensitatea PNŢ, şi fără accentul deosebit pe care acesta îl
punea asupra Transilvaniei. În acelaşi sens au acţionat ierarhii bisericilor
române din Ardeal, cei rămaşi în teritoriul ocupat, cu represaliile pe care le
îndurau de la ocupant. În Transilvania de Sud, pentru dârzenia cu care s-a
pronunţat pentru eliberarea regiunii pierdute prin Diktatul de la Viena,
s-a impus Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, conducător al Bisericii
Ortodoxe, şi recunoscut ca cel mai important ierarh ortodox din România
momentului respectiv. În Pastorala de Crăciun, 1942, scria: „Să ştiţi că nici
unul din voi nu poate să-şi dobândească o fericire pe pământ, dacă Neamul
este în suferinţă şi în asuprire. Fericirea fiecăruia dintre noi atarnă de fericirea
Neamului.[ ... ] Iubirea de Neam să vă fie, aşadar, cea mai înaltă datorie, după
credinţa în Dumnezeu, ca să fiţi gata să aduceţi pentru el orice jertfe, ştiind
că jertfindu-vă pe voi, asiguraţi pe seama urmaşilor voştri putinţa unui trai
liber." 340

248
 III. 1944-1945

În 1944, în spaţiul românesc au avut loc o serie întreagă de evenimente

majore, determinate de evoluţia generală a celui de al Doilea Război Mondial,
la rândul lor influenţând desfăşurarea războiului. În acest context complex
se înscrie şi evoluţia relaţiilor dintre români şi unguri. A fost anul când
România a rupt o alianţă şi a aderat la alta, cu speranţa eliberării Transilvaniei
de Nord-Est; când frontul cu toate distrugerile lui, a trecut peste teritoriul
naţional; când a fost înlăturat Regimul Antonescu şi au început luptele
politice interne care vor duce la cucerirea puterii de către comunişti; anul
intrării României Într-un regim de vasalitate faţă de URSS, care va dura
două decenii. La sfârşitul războiului a fost consacrată pierderea Basarabiei
şi a Bucovinei de Nord, dar şi revenirea Transilvaniei de Nord-Est. În această
a doua direcţie, au fost reconfirmate hotărârile Tratatului de la Trianon din
1920, reconfirmare pentru care românii au trebuit să aducă jertfa a peste
170 OOO de militari. Un nou Tratat de Pace, cel din 1946, se părea că a făcut
definitiv dreptate României. Însă, Ungaria nevoită, ca şi în 1920, să accepte
verdictul Istoriei, va reîncepe lupta - cu aceleaşi metode ca în perioada
interbelică - împotriva drepturilor românilor.
Capitolull III va urma, îmbogăţindu-le, prezentările făcute relaţiilor dintre
români şi unguri - din martie 1944, până în martie 1945 - în volumele:
Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti,
2005; Români şi unguri. 1940-2011, Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, şi
ed. a II-a, Edit. Tipo-Moldova, Iaşi, 2012; Monumente maghiare de neadmis
în România, Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2013; iar pentru relaţiile dintre
români, unguri şi evrei, Români şi evrei în secolul XX, val. II, 1938-1944. Edit.

249
PETRE ŢURLEA

Semne, Bucureşti, 2015. Toate avându-l ca autor pe Petre Ţurlea. Trimiterile

se vor face la sursele primare.

*
La începutul lui 1944, se considera că sfârşitul războiului este aproape,
foarte puţini mai acordând Germaniei şansa de a încheia o pace acceptabilă
pentru ea. În aceste condiţii, presiunile asupra statelor satelite, între care
România şi Ungaria, s-au amplificat - cerându-li-se să înceteze cât mai
repede colaborarea cu Hitler şi, eventual, chiar să se încadreze în frontul
antigerman. Desprinderea de Berlin condiţiona viitorul acestor state, care
oricum nu se anunţa bun, dar putea fi mai puţin rău. Statele satelite se arătau
tot mai îngrijorate de situaţia lor postbelică. Ungaria nici în aceste condiţii
internaţionale nu a încetat acţiunea sa violentă împotriva minorităţilor
naţionale; ţintele principale au fost românii şi, mai ales, evreii.
Prigoana împotriva românilor a avut, în 1944, ca momente de vârf,
lunile martie şi septembrie-octombrie; prigoana împotriva evreilor a avut ca
moment de vârflunile mai-iunie.
Starea de încordare în relaţiile româno-maghiare nu a încetat nici o
clipă în toată perioada celui de al Doilea Război Mondial; erau două cauze:
revendicările teritoriale reciproce, atrocităţile antiromâneşti ale ungurilor în
Transilvania de Nord-Est. Aceste atrocităţi, chiar în condiţiile cenzurii presei
şi a încercării Regimului Antonesc de a limita ecoul lor - pentru ca o reacţie
populară necontrolată să nu diminueze şansele României de a-şi recăpăta
teritoriul pierdut în 1940 prin Diktatul de la Viena - totuşi, mai ales prin
intermediul celor în jur de 300 OOO de refugiaţi şi alungaţi din Transilvania de
Nord-Est, ceea ce se întâmpla sub administraţie maghiară era larg cunoscut.
Ca urmare, în România se crease o atmosferă antimaghiară care putea duce
oricând la manifestaţii de stradă. În prima jumătate a anului 1944, regimul de
ocupaţie horthystă a avut aceleaşi caracteristici ca în toată perioada începută
în 1940. Cu cât perspectiva pierderii Transilvaniei de Nord-Est era mai
evidentă, autorităţile maghiare acţionau tot mai intens împotriva grupurilor
etnice nemaghiare, cu o îndârjire de-a dreptul iraţională. Propaganda
naţionalist-şovină şi-a făcut efectul încă odată, la acţiunile represive ale
autorităţilor participând mare parte a locuitorilor de origină etnică maghiară.
Pe acest fundal, s-au declanşat evenimentele din martie 1944.
Aparent, reafirmarea violentă a antiromânismului unguresc şi
condamnarea acestuia de către români a venit de la un eveniment minor.

250
 ROMÂNI ŞI UNGURI

La începutul lui martie 1944, Istrate Micescu - fose ministru al Justiţiei

în timpul lui Carol al Ii-lea şi autor al Constituţiei din 1938 -, a ţinut la
Braşov o conferinţă despre Memorandumul românilor din 1892 şi despre
acţiunea naţională a memorandiştilor urmată de represiunea autorităţilor
ungare; majoritatea celor care asistau la conferinţă erau intelectuali români
transilvăneni, unii refugiaţi din teritoriul ocupat. Conferinţa i-a impresionat
puternic pe cei prezenţi, mai ales prin sublinierea dârzeniei înaintaşilor în
lupea împotriva asupritorilor maghiari. Cum întrunirea avea loc într-un local
public - restaurantul „Corona" - s-a întâmplat ca într-un colţ al acestuia,
tocmai în acel moment, să ia masa şi consului general al Ungariei la Braşov,
împreună cu mai mulţi conaţionali. Tot ce se poate ca prezenţa acestora
să nu fi fose întâmplătoare, întrucât conferinţa fusese anunţată din timp,
ci se dorise o provocare. La sfârşitul conferinţei, unul dintre participanţii
români, inginerul Gavrilă Olteanu, refugiat din Reghin, văzându-l pe
consul, s-a dus la masa acestuia, provocând scandal; Poliţia a intervenit
prompt, împiedicând o posibilă încăierare. 1 În următoarele două săptămâni,
sub pretextul incidentului din restaurantul „Corona" - interpretat ca o
adevărată crimă împotriva întregii Naţiuni Maghiare - va avea loc la Cluj şi
în alee localităţi din Transilvania de Nord-Est o înverşunată revărsare de ură
împotriva românilor. Era clar că, motivul invocat fiind aşa minor, în spate nu
putea fi decât o stare de spirit antiromânească întreţinută sistematic.
În numărul din 3 martie 1944 al ziarului „Ellenzek", se publica, pe prima
pagină, un articol sub ciclul Elemente româneşti lipsite de răspundere au bătut
şi împrăştiat cu scaunele pe oaspeţii consulatului General Maghiar din Braşov.
Articolul era vădit incitator; se scria despre „brutalitatea nemaipomenită"
faţă de consul şi de conducătorii ungurilor din Transilvania de Sud; despre
inactivitatea autorităţilor româneşti. Se încheia cu menţionarea presupusei
expresii a unuia dintre români: „Astăzi îi dăm afară [din restaurant] pe unguri
şi mâine pe germani"; în subtext trebuind să se înţeleagă şi dacul afară din
Ţară. Aşadar, ungurii şi germanii ar avea un duşman comun, căruia trebuiau
să-i răspundă solidar. Articolul a reprezentat scânteia aşteptată. Ceea ce
a urmat la Cluj, timp de aproape două săptămâni, va fi pe larg prezentat:
în mulce documente întocmite de Serviciul Special de Informaţii, care-şi
păstrase în teritoriul ocupat o foarte bună reţea de informatori.
Nu a fose de mirare că vârful de lance al acţiunilor antiromâneşti din
Cluj l-au reprezentat studenţii unguri. Asupra lor avusese loc, în anii
anteriori, cea mai puternică acţiune de îndoctrinare naţionalist-şovină. Cu

251
PETRE ŢU RLEA

un an înainte, în 1943, studentii , au fost incitati,

, în timpul unor manifestatii ,
publice şi, la rândul lor, au arătat că erau receptivi la îndemnurile la violenţă
contra românilor. La 15 martie 1943, în timpul manifestaţiei de la Cluj,
reprezentantul studenţilor unguri a declarat: „Studenţimea maghiară nu
doreşte pacea, ci victoria, pentru ca după distrugerea duşmanilor să se poată
clădi o Ungarie sănătoasă, condusă numai de unguri." Deputatul Denes
U.szl6 amintea „suferinţele maghiarimii ardelene". După adunare, mulţimea
înfierbântată, din care majoritatea erau studenţi, „s-a răspândit pe străzi
cântând cântece revizioniste. Apoi, au manifestat ostil la adresa României, în
faţa Băncii Albina şi a Academiei Teologice unite Române, unde s-a şi strigat
«Vrem ţară fără valahi[», şi alte asemanea." A trebuit să intervină Poliţia.
În aceeaşi zi, lângă Cluj, la Gilău, în timpul unei alte manifestaţii, colonelul
Huszar lmre a spus: „Noi cerem libertate pentru toţi fraţii noştri maghiari
de pretutindeni, pentru tot pământul care a fost şi este maghiar. Să jurăm
în această sfântă zi, ca asupra Clujului şi asupra ultimului petec de păacuat
maghiar care este al nostru, să nu mai fâlfâie niciodată steag străin, zdreanţă
străină. Nu mai putem suferi ca hoarde barbare, sălbatece şi, inculte să ţină şi
pe mai departe în robie pe fraţii noştri, să stăpânească pe nedrept pământul
care a fost şi este al nostru.[ ... ] Totul înapoi![ ... ] Graniţele noastre nu ni le-au
creat nici Parisul, nici Trianonul şi nici Viena; ele ne-au fost trasate de bunul
Dumnezeu!" 2 La 23 aprilie 1943, Atzel Ede îi incita şi el pe studenţii clujeni
şi pe tinerii premilitari; le cerea să se pregătească pentru a împlini chemarea
Coroanei Sfântului Ştefan, „căci se mai cere mult sânge maghiar pentru
dezrobirea ţinuturilor de dincolo de Feleac.'' 3 În Întreg anul 1943 au fost astfel
de chemări adresate studenţilor unguri. Ultima data din 7 decembrie. În sala
mare festivă a Universităţii a avut loc o întrunire studenţească; participau
generalul Dalnoky Veres Lajos, comandantul Corpului IX Armată Cluj;
lnczedy Joksmann Odăn, prefectul judeţului; Szasz Ferencz, subprefect;
Tibor Keledy, primar; contele Teleki Bela, preşedintele Partidului Ardelenesc;
Kemeny Ia.nas, directorul Teatrului Naţional. Azasz Ferencz a ţinut discursul
principal: „Vecinii noştri români caută pe toate căile să agite şi să aprindă
focul în Europa Centrală. Presa română vrea să demonstreze că Ardealul este
românesc. Aceasta nu este adevărat, întrucât ungurii sunt stăpâni ai acestui
pământ încă din anul 889, când în Ardeal nu se găsea picior de valah. [... ] Noi
am stăpânit ţinuturile ardelene peste 1OOO de ani şi, ca atare, noi ne socotim
stăpâni. [... ] Pământul sfânt al Ardealului l-am moştenit de la Dumnezeul
ungurilor şi trebuie să fie în întregime al nostru.'' După discurs, studenţii din

252
 ROMÂNI ŞI UNGURI

sală au scandat: „Vrem Ardealul întreg I Vrem să bem sânge de valah! Afară
cu valahii!" 4
Autorităţile maghiare obstrucţionau activitatea liderilor românilor din
Transilvania de Nord-Est. Din cei mai prestigioşi, episcopul Iuliu Hossu, a
avut şi el de suferit. Unul din momentele acţiunilor împotriva lui a avut loc
pe 14 martie 1942. Episcopul conducea, în sala mare a Băncii Albina din
Cluj, o întrunire religioasă, cu 500 participanţi. Poliţia a năvălit în sală şi i-a
cerut episcopului să suspende întrunirea. Iuliu Hossu a refuzat. „Unul dintre
poliţişti - se scria într-o notă informativă a SSI - l-a apostrofat cu cuvinte
jignitoare pe I.P.S.S. Episcop, spunându-i «Vă somez că, dacă nu părăsiţi
imediat sala, voi recurge la forţa publică". Înalr Prea Sfinţitul a dat ordin
credincioşilor de a rămâne fiecare la locul lor, spunând să nu părăsească nimeni
sala. Atmosfera a devenit tot mai încordată, întrucât poliţiştii maghiari au
început sa-i îmbrâncească pe credincioşi." Înştiinţate telefonic, autorităţile
judeţene au ordonat poliţiştilor să părăsească sala. Învingător, episcopul a
cerut credincioşilor să cânte cântecele religioase „Sfinte Dumnezeule" şi „Cu
noi este Dumnezeu". SSI menţiona: „Se spune că acest incident a fost pentru
românii care se găseau de faţă, o adevărată reculegere sufletească." 5
La începutul lui 1944 atmosfera antiromânească s-a încins şi mai mult, mai
ales printre studenţii unguri din Cluj. În februarie vor avea loc manifestaţii
la Cluj şi Gherla. 6
Toate acestea au pregătit izbucnirea violentă antiromânească din martie
1944; incidentul minor de la Braşov era, evident, doar pretextul aşteptat.
Imediat, chiar în după-amiaza apariţiei ştirii din „Ellenzek" pe 3 martie
1944, s-a întrunit conducerea Societăţii Studenţilor Universitari Maghiari
din Cluj (Koloszvari Magyar Diakok Szovetsege, K.M.D.S.Z.) hotărându-se
declanşarea unor demonstraţii antiromâneşti. Acţiunea fusese, însă,
pregătită dinainte: doar după două ore de la luarea hotărârii, un numeros
grup de studenţi, condus de un instructor al premilitarilor, Lorincz - aşadar
o persoană oficială -, s-a îndreptat spre Căminul-internat al Academiei
Române Teologice Unite din Cluj; studenţii unguri au înconjurat clădirea,
au spart una din porţi, au pătruns în curte şi în local. Studenţii teologi români
au baricadat scările cu dulapuri, pentru a stopa înaintarea ungurilor. În acel
moment se părea că va fi dezamorsat conflictul, pentru că a apărut un poliţist
care a tras în aer un foc de revolver şi şi-a făcut drum printre asediatori, cu
sabia scoasă. Studenţii români, crezând că poliţistul intervine pentru a-i
apăra, au înlăturat baricada ca să-i facă loc; atunci, poliţistul a deschis drum

253
PETRE ŢU RLEA

manifestanţilor unguri, care au năvălit în camerele internatului, distrugânt

tot ce au putut - geamuri, uşi, mobilier, tablouri - de la toate cele trei
etaje ale clădirii. Românii prinşi au fost crunt bătuţi, unii fiind grav răniţi,
inclusiv profesorii Gavril lagăr şi Miron Pop; câţiva au reuşit să se refugieze
pe acoperiş. După ce au aruncat în stradă resturile de mobilier, ungurii au
ieşit din clădire, s-au încolonat şi au mărşăluit pe străzi, sărbătorind „victoria"
prin cântece insultătoare la adresa românilor. S-au îndreptat spre Consulatul
României, pentru a face acelaşi lucru ca la Căminul-internat; au fost opriţi,
însă, de Poliţie. În seara respectivă, au spart cu pietre geamurile casei lui
Emil Haţieganu, lider al românilor din Transilvania de Nord-Est, lăsat în
această postură de Iuliu Maniu. A doua zi, 4 martie, acţiunile antiromâneşti
au continuat în jurul clădirii Căminului-internat al Academiei Teologice
Române Unite, şi pe străzile alăturate, unde s-a adunat o mare mulţime
de maghiari, nu numai studenţi. Autorităţile nu au intervenit. În centrul
oraşului, un alt grup de manifestanţi, întâlnindu-l pe episcopul Iuliu Hossu,
l-a scuipat şi ameninţat cu moartea. În aceeaşi zi, casa lui Emil Haţieganu
a fost din nou bombardată cu pietre. În acelaşi mod era atacată şi capela
Episcopiei Ortodoxe Române. Românii erau vânaţi pe străzi, bătuţi fără nici
un motiv, între cei loviţi fiind şi câţiva preoţi. Doctorul Iacob Moldovan
directorul Băncii Române, „a fost doborât la pământ şi călcat în picioare în
plin centrul oraşului, fără ca cineva să fi intervenit". Seara, un grup masiv de
manifestanţi unguri a ataca Academia Teologică Ortodoxă Română, vrând
să o devasteze; dar, după ce a distrus gardul din spatele clădirii, a intervenit
un puternic detaşament de poliţie, oprind agresiunea. La ora 21, un alt grup
de 30 unguri a bombardat cu pietre locuinţa viceconsulul României, Radu
Prişcu, fără vreo reacţie a Poliţiei. Iar în comuna alăturată oraşului, Floreşti,
în seara lui 4 martie studenţii unguri de la Academia Agricolă au atacat şi
devastat locuinţele a 11 ţărani români.
Dezordinile fiind de amploare, autorităţile au închis Universitatea din
Cluj. De asemenea, rectorul Academiei Teologice Române Unite a suspendat
crsurile acesteia, pentru a se putea face reparaţii clădirilor. Pe S martie,
militari unguri au bătut mai mulţi ţărani români care veniseră la Cluj fără a
şti ce se întâmplă în oraş. Câţiva studenţi români au fost bătuţi, în public, de
colegii lor unguri. Ziaristul Romulus Hatoş, de la singurul ziar românesc din
Transilvania de Nord-Est, „Tribuna Ardealului", a fost bătut în faţa Teatrului
Naţional, sub ochii a patru poliţişti care au refuzat să intervină. Este bătut
şi Dumitru Pop, administratorul Internatului Român Unit. Căutat acasă

254
 ROMÂNI ŞI UNGURI

de bătăuşi, Ion Buzea, directorul Centralei Cooperativelor Româneşti

„Plugarul", nu a fost găsit. S-a ajuns ca în totoraşul să fie o atmosferă de anarhie.
Situaţia devenind atât de gravă, autorităţile maghiare, care-i susţinuseră până
atunci tacit pe manifestanţii agresivi, în majoritatea cazurilor, s-au hotărât să
calmeze lucrurile; de la Budapesta au fost trimişi la Cluj SO agenţi speciali de
poliţie. Se vor dovedi ineficienţi, lăsând impresia că au pactizat cu agresorii.
Dovada lipsei de voinţă reală a autorităţilor de instaurare a ordinei, a fost
întinderea vandamismelor, în noaptea de S spre 6 martie, şi în cartierul
Mănăştur, în zona gării din Cluj şi la Someşeni. Se depăşise zona Clujului;
pe 5 martie a fost bombardată cu pietre şcoala românească din Gherla, iar
elevii români au fost insultaţi şi bătuţi chiar în prezenţa poliţiştilor. Incidente
de acelaşi fel vor continua pe 6 martie. Înapoiat în grabă de la Budapesta,
Emil Haţieganu şi-a înlocuit geamurile sparte ale casei; aflându-se că a sosit,
locuinţa i-a fost blocată de mai mulţi unguri; chemată telefonic, Poliţia a
refuzat să intervină şi asediatorii, încurajaţi, au spart din nou geamurile
cu pietre şi i-au bătut pe cei câţiva români ce au vrut să sară în ajutorul lui
Haţieganu. Pe 6 martie, Universitatea s-a redeschis, dar studenţii români
au fost împiedicaţi să participe la cursuri, cu forţa; colegii lor unguri le-au
blocat intrarea în Universitate. Pe 8 martie, episcopii Nicolae Colan şi Iuliu
Hossu au fost ameninţaţi, telefonic, cu moartea. Pe 9 martie, câteva studente
românce de la Facultatea de Medicină, anul II, au fost scoase cu forţa din sala
de cursuri şi înjurate de studenţii maghiari. În aceeaşi zi, avea loc o întrunire
a Asociaţieie Studenţilor Unguri, la care s-a cerut Rectoratului excluderea
din Universitate a tuturor studenţilor români. Motivul: dr. Gyarfas Elemer,
liderul Comunităţii Maghiare din România, le-a spus studenţilor clujeni că
în universităţile din România nu se admit studenţi unguri. Apar fel de fel
de zvonuri incitatoare. Cel mai grav răspândea neadevărul că la Braşov ar fi
fost omorâţi doi preoţi unguri; ca urmare, la Facultatea de Drept, la avizier,
a fost lipit un afiş chemând la răzbunare: „Preotul Vasvary este mort, dar
episcopul valah Hossu mai trăieşte încă. Preotul ungur Csia este mort; nici
un preot valah nu a murit încă." 7 (Documentele de arhivă demonstrează
faptul că înştiinţarea de la Facultatea de Drept era mincinoasă. Un document
ce consemnează vizita la Braşov a episcopului catolic de Alba Iulia, Marton
Aron, la 24 martie 1947, îl menţionează, ca fiind în funcţie în acel moment,
pe protopopul catolic de Braşov Vasvary Aladar. 8 Tot în martie 1947, pe data
de 7, un alt document consemnează o adunare a Uniunii Populare Maghiare,
în care s-a constituit Societatea „Orizontul"; în conducerea acesteia a fost ales

255
PETRE ŢURLEA

şi protopul reformat de Braşov Csia Pal, „vechi luptător al cauzei maghiare". 9

Aşadar, preoţii unguri „omorâţi" de români în martie 1944, trăiau în 1947, şi
urcaseră în ierarhia ecleziastică!)
Violenţele vor continua. Pe 1O martie 1944 a fost bătut în plină stradă
preotul Valerian Buzuc din comuna Rohia şi studentul Traian Moiş, din
anul V al Facultăţii de Medicină. În ambele cazuri, poliţiştii au refuzat să
intervină. În urma violenţelor la care erau supuşi zilnic funcţionarii săi,
Centrala Cooperativelor „Plugarul" din Cluj şi-a suspendat activitatea,
aducând faptul la cunoştinţa autorităţilor, cu menţiunea că „atât timp cât nu
se iau măsuri pentru asigurare vieţii şi liniştii românilor; activitatea nu va mai
fi reluatâ'.
Se preconiza ca apogeul acţiunilor antiromâneşti să fie atins pe 15
martie, sărbătoare naţională a ungurilor, moment tradiţional de revarsare a
sentimentelor naţionalist-şovine. S-a răspândit zvonul că vor avea loc masacre
în stil mare, cu participarea unor echipe speciale ale organizaţiilor paramilitare
de „Tiraliori", conduse de Atzel Ede. Ar fi fost întocmite şi liste negre; primii
vizaţi erau Emil Haţieganu şi episcopul Iuliu Hossu. Nu toată opinia publica
maghiară era de acord cu asemenea barbarisme. Discret, mai mulţi unguri,
indignaţi de ceea ce se pregătea, i-au anunţat pe intelectualii români din
Cluj să stea ascunşi pe 15 martie. Tabloul manifestărilor şovinismului era
completat de Teatrul Naţional Maghiar din Cluj, în aceeaşi primă parte a lui
martie 1944, prin reluarea ostentativă a piesei Clopote amuţite, cu conţinut
defăimător la adresa românilor şi instigator împotriva acestora. 10
Un martor ocular al acţiunilor antiromâneşti de la Cluj din martie 1944,
Francisc Păcurariu, menţionează şi distrugerea Tipografiei „Naţionala"· -
singura tipografie românească din oraş-, care aparţinea de Redacţia ziarului
„Tribuna Ardealului". „Am asistat atunci - scria Francisc Păcurariu - la
dezlănţuirea unor grupuri de tineri fanatizaţi, care au cutreerat Clujul în lung
şi în lat timp de multe zile în şir, atacând pe orice român întâlnit în cale." 11
Amploarea acţiunilor antiromâneşti, pretextul minor invocat, pasivi-
tatea - în cele mai multe cazuri - a organelor de ordine şi, uneori, chiar
ajutorul pe care l-au dat atacatorilor, campania de presă antiromânească
intensă din ziarele clujene, toate dovedesc faptul că nu fusese o izbucnire
spontană. SSI remarca: „Manifestaţiile şi maltratările care au avut loc la
Cluj şi în alte localităţi din Transilvania de Nord s-au făcut cu aprobarea
tacită a autorităţilor ungare." De altfel, despre pregătirea unor ample acţiuni
antiromâneşti în regiunea transilvană ocupată transpiraseră unele informaţii

256
 ROMÂNI ŞI UNGURI

încă din februarie 1944. La Bucureşti, Conducerea PNŢ afirma căi s-a adus la
cunoştinţă faptul că autorităţile poliţieneşti maghiare pregătesc o nouă serie
de arestări printre români, şi se arăta a fi îngrijorată de această perspectivă
imediată 12 • Existenţa unor premeditări era indicată şi de alt fapt; în vederea
sărbătoririi zilei de 15 martie, la începutul lunii respective, conducătorul
Organizaţiei paramilitare „Levente" din Cluj, dr. Vasarhelyi Uszl6 (ocupant
şi al funcţiei de ajutor de primar al oraşului), a dat un ordin privind felul în
care trebuia să se desfăşoare manifestaţia, în care era şi pasajul: „Pe baza unei
dispoziţii a Guvernului, vă atragem în mod deosebit atenţia ca, sub nici un
motiv, unităţi de paramilitari, cu şepci şi insigne, să nu întrebuinţeze această
ocazie pentru manifestări contra minorităţilor." În nota sa, SSI adăuga
comentariul propriu: „Aşadar, demonstraţiile antiromâneşti sunt interzise
premilitarilor numai atât timp cât poartă şapca şi insigna". 13
În România, maltratările la care erau supuşi românii din Cluj au generat
o mare indignare, proteste, întruniri publice, manifestaţii de stradă -
fără, însă, ca vreun maghiar să aibă de suferit. Cenzura a blocat, în ziarele
româneşti, articolele de prezentare a atrocitaţilor maghiare, pentru a nu
inflama şi mai mult opinia publică. Era aceeaşi atitudine din toată perioada
războiului: încercarea de a tempera acţiunile populaţiei împotriva Diktatului
de la Viena, corelată cu susţinerea consecventă, pe lângă autorităţile Axei, a
necesităţii anulării acestuia. În martie 1944 s-a permis doar un ecou minor
în presa română a acţiunilor de la Cluj. Nesemnat, va apare în „Universul",
Un rdspuns 14 , care era, în practică, un comunicat al Guvernului: „După ce
presa ungară a simulat câteva zile voinţa de respectare a României şi a regiunii
căreia îi aparţine, recomandând înţelegere, în ziua de 3 martie Academia
Teologică Greco-Unită de la Cluj a fost atacată de către studenţii unguri,
în numele ... «culturii mllenare», al «credinţei romanice» şi al tradiţiilor
Coroanei Sfântului Ştefan. Profesori şi studenţi români au fost bătuţi şi
răniţi, iar întreg seminariul a fost devastat. Un student a scuipat în faţă pe Prea
Sfinţitul Episcop Hossu, în numele aceluiaşi «respect al bisericii şi credinţei
creştine», de care propagandiştii maghiari vorbesc de la Sfântul Ştefan şi
până azi. Aceiaşi manifestanţi au spart geamurile locuinţei domnului Emil
Haţieganu, de la Cluj. De asemenea, domnul Iacob Moldovan, directorul
Băncii Române din localitate, a fost atacat şi grav bătut. Numeroşi teologi au
fost maltrataţi. În centrul Clujului s-au desfăşurat două manifestaţii contra
românilor.[ ... ] Guvernul român îşi face datoria şi răspunsul va fi dat la timp,

257
PETRE ŢURLEA

nu numai acestor acte, ci tuturor acelora suferite de românii din Transilvania,

de la 1940 şi până azi."
Pentru prima dată, Guvernul a permis organizarea unor manifestaţii de
stradă, pe care le-a şi impulsionat; mai mult, a colaborat cu PNŢ la realizarea
lor, dorindu-se obţinerea unui efect extern. Dar, Cenzura a fost lăsată să
oprească prezentarea acestor manifestaţii în presă. În absenţa materialelor
de presă, o sursă îndestulătoare de informaţii o oferă rapoartele SSI şi ale
Poliţiei.
Pe 9 martie 1944, Prefectura Poliţiei Capitalei consemna faptul că
actele de violenţă împotriva studenţilor români, a profesorilor universitari,
a episcopului Hossu „au produs în rândul refugiaţilor ardeleni un val de
indignare şi neobişnuită fierbere". Refugiaţii constatau că provocările
maghiare reprezentau o flagrantă nesocotire a înţelegerilor bilaterale, fapt
pentru care Guvernul român le poate considera anulate. 15 Era ideea lui Mihai
Antonescu din 1941, când anunţase a fi caduc Diktatul de la Viena. Pe 10
martie 1944, SSI, Agentura Frontului de Vest, Centrul nr. 3, transmitea la
Bucureşti un exemplar din Moţiunea Poporului Român adresată Guvernului,
tipărită pe foi volante şi răspândită în Transilvania de Sud. Era adresată lui
Ion Antonescu de intelectualii din Braşov. Se cerea adoptarea unor măsuri de
răspuns la acţiunile de la Cluj. SSI-ul transmitea şi textul telegramei adresată
de acelaşi grup de intelectuali episcopului Hossu: „Românii din Ţara Bârsei,
adunaţi la Braşov, profund îndureraţi de maltratarea I.P.S., vă mărturisesc cu
dragoste de frate durerea şi vă îndeamnă să duceţi şi de aici înainte crucea de
martir dusă de Klein [Samuel Micu]. Palmele date României le vom plăti cu
dârzenie." 16 În aceeaşi zi de 10 martie, Agentura Ardeal a SSI transmitea de la
Turda că acţiunile ungurilor din Cluj au trezit o vie agitaţie printri românii
din oraş: „Atât refugiaţii, cât şi întreaga opinie românească este scandalizată
de îndrăzneala ungurească şi de huiduirea episcopului Hossu pe care l-au
scuipat. Toată lumea aşteaptă ca Guvernul român să ia o atitudine promptă şi
hotăratoare, deoarece dacă aceste hiene vor vedea că suntem nepăsători [faţă]
de actele pe care le-au făcut, neinteresându-ne de soarta românilor subjugaţi,
situaţia celor robiţi se va înrăutăţi, iar ungurii vor prinde curaj.'' Refugiaţii
din Transilvania de Nord-Est, ce locuiau în zonele Turda, Sibiu, Arad, au
cerut să se organizeze manifestaţii împotriva samavolniciilor maghiarilor
„care de la cedare şi până în prezent nu au făcut altceva decât să-şi bată joc de
tot ce este românesc, atât prin împuşcări, asasinări, schingiuiri, cât şi pe cale
propagandistică". 17

258
 ROMÂNI ŞI UNGURI

La Bucureşti se anunţa o manifestaţie publică de protest faţă de

evenimentele de la Cluj, pentru 12 martie 1944. Printre iniţiatori erau
consemnaţi: dr.Vitican, fost preşedinte al Centrului Studenţesc Cluj; dr.
Istrati, fost secretar general la Ministerul de Finanţe; maiorul Gheorghe
Beleuţă. Îşi anunţase participarea generalul Nicolae Rădescu, viitorul
prim-ministru. La fel, reprezentanţi ai partidelor politice istorice. 18 Pe 13
martie, SSI făcea un raport detaliat asupra manifestaţiei din ziua precedentă.
La Teatrul Naţional din Bucureşti, avusese loc comemorarea lui Horea,
Cloşca şi Crişan, despre martiriul cărora conferenţiase istoricul Vasile Netea;
încheiase cu îndemnul ca jertfa celor trei martiri să fie un imbold pentru
jertfa tuturor românilor care luptă pentru „redobândirea Ardealului furat".
Conferinţa a fost primită cu mare emoţie de participanţii care umpleau
sala Teatrului Naţional. A urmat manifestaţia publică din faţa Teatrului,
piaţa largă a acestuia fiind arhiplină. Repetat, oratorii au cerut mobilizarea
generală a Poporului român pentru a elibera Transilvania; a fost înfierată
atitudinea brutală a ungurilor: s-a cerut Regelui anularea Diktatului de la
Viena. „Datoria Regelui şi a Mareşalului - s-a spus - este să ne dea pentru
totdeauna Ardealul, aşa cum ne-au promis, fără întârziere, căci paharul
suferinţelor s-a umplut şi a început să se reverse." Dintre cei care au vorbit
mulţimii, cei mai aplaudaţi au fost Ilie Lazăr, maramureşan, şi Ghiţă Pop din
„Secuime", amândoi fruntaşi ai PNŢ, şi Grigore Forţu. O noutate absolută
a fost atacarea indirectă a atitudinii Germaniei faţă de România. Cum
majoritatea vorbitorilor erau membrii marcanţi ai PNŢ, s-a lăsat impresia
a fi o manifestaţie a acestui partid, cu girul tacit al autorităţilor. Din Piaţa
Teatrului Naţional manifestanţii, încolonaţi, au mers în Piaţa Palatului
Regal; dar Regele nu s-a arătat, nefiind în Bucureşti. (Tot ce se poate ca
lipsa să fi fost premeditată, ca să nu se expună criticilor germane. Lipsa lui
Iuliu Maniu era conformă atitudinii sale constante; absenta în momentele
de angajament direct, aşteptând desfăşurarea evenimentelor.) Cei mai
vocali dintre manifestanţi erau studenţii. Existaseră temeri că aceştia vor
ataca reprezentanţa diplomatică a Ungariei, însă demonstraţia s-a desfăşurat
într-o perfectă ordine. Nu s-a înregistrat nici un incident; nu a fost nevoie
de intervenţia Poliţiei. SSI menţiona şi felul cum a reacţionat lumea politică.
O parte a acesteia credea că manifestaţia a fost opera Guvernului, că fusese
decisă de Ion Antonescu; acesta urma să aibă o nouă întrevedere cu Hitler, în
timpul căreia dorea să ceară din nou Transilvania de Nord-Est, întemeindu-se
şi pe voinţa exprinată de Poporul Român. Alţi oameni politici credeau că

259
PETRE ŢURLEA

manifestaţia a avut la bază o înţelegere între Mareşal şi anglo-americani; în

cazul când Germania s-ar fi opus retrocedării Transilvaniei de Nord-Est,
România va avea motiv să încheie pace separată cu Naţiunile Unite, care-i
vor garanta vechile frontiere, măcar spre Vest. Cercurile legionarilor simiţi -
fideli Germaniei chiar împotriva interesului naţional - şi-au exprimat păreri
critice: manifestaţia a fost opera elementelor democratice, având sprijinul
Guvernului; a deschis ochii Germaniei asupra mentalităţii din România,
a dorinţei de a nu se mai continua războiul cu Rusia, ci de a se recâştiga
Transilvania de Nord-Est; „Legionarii vor să speculeze uşurinţa Guvernului,
şi să sugereze reprezentanţilor Germaniei că a sosit momentul ca Ţara să fie
guvernată de un Guvern legionar de mână forte, care trece peste cadavre când
este vorba de interesele României naţionaliste, nu ale democraţilor plini
de fumuri care se lasă conduşi de Iuliu Maniu." Rivalitatea dintre „istorici"
s-a arătat şi cu acest prilej. Liberalii au criticat politicianismul unor oratori
ţărănişti. În schimb, naţional-ţărăniştii s-au arătat foarte mândri de rezultatul
manifestaţiei, „care a afirmat forţa şi popularitatea zdrobitoare a organizaţiei
PNŢ". 19 Un alt raport al SSI aduce noi amănunte: numărul participanţilor
fusese de aproximativ 8 OOO; la Palatul Regal s-a predat un Memoriu cu
dezideratele manifestanţilor; pe tot parcursul manifestaţiei s-au intonat
cântece patriotice; la ora 14,20 au ajuns în faţa Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri, unde a ieşit în balcon Ion Antonescu, care a promis mulţimii că nu
va uita nici o brazdă românească. 20
Momentul esenţial a fost ralierea publică a Mareşalului la dezideratele
manifestanţilor. Faptul a fost imediat remarcat de presă. Agenţia „Havas"
transmitea, chiar în după-amiaza zilei de 12 martie 1944, că în faţa Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri, „mii de persoane au reclamat o imediată soluţionare
a problemei alipirii Transilvaniei la Patria Mamă. Mareşalul Antonescu,
Conducătorul Statului, a apărut în balcon. El a declarat manifestanţilor că
«Totul va fi făcut pentru liberarea Transilvaniei de Nord.» Conducătorul a
fost îndelung aclamat". 21 Mai pe larg era ştirea dată de Agenţia „Europapress":
avusese loc o manifestaţie în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, „cu
caracter revizionist", prilejuită de comemorarea lui Horea, Cloşca şi Crişan,
condusă de personalităţi transilvănene proeminente şi de studenţi; s-a
protestat contra agresiunii la care erau supuşi românii din Cluj; s-a afirmat
că Diktatul de la Viena a fost nedrept pentru România, iar răspunzător era
Ciano. Forţu, fost comisar general pentru refugiaţi, a spus: „Paharul este plin
şi cerem Mareşalului să mobilizeze întreaga Naţiune spre a ne lua drepturile

260
 ROMÂNI ŞI UNGURI

înapoi." Dacă va fi nevoie de luptă, „românii trebuie să ajungă până la

Budapesta, unde Regele Mihai va fi încoronat ca Rege al tuturor românilor".
Alt orator, Ilie Lazăr, chiar l-a criticat pe Ion Antonescu: „Când a ajuns la
cârma Statului, ne-a spus că ne va da înapoi Clujul, dar nu ni l-a arătat încă.
Nouă ne trebuie o politică fără compromisuri. Politica oportunistă dusă până
astăzi alături de Axă va putea fi doar atunci reabilitată dacă ni se va da totul
înapoi." 22
Noile acţiuni antiromâneşti, din teritoriul ocupat de Ungaria, au avut un
larg ecou în rândul studenţilor Universităţii „Regele Ferdinand I", mutată
de la Cluj la Sibiu. Au hotărât organizarea unei manifestaţii de stradă. Dar,
rectorul Iuliu Haţieganu s-a opus, pentru a evita posibile dezordini şi crearea
unui pretext pentru un conflict diplomatic cu Germania şi Ungaria. În
semn de protest, studenţii au afişat la Universitate o „admonestare" la adresa
rectorului, acuzat că în trei ani nu întreprinsese nici o acţiune împotriva
Ungariei. Pe 9 martie 1944, la presiunea unei delegaţii a studenţilor, Iuliu
Haţieganu admitea necesitatea unei demonstraţii de protest, concomitent
cu redactarea unei Moţiuni care, tradusă în mai multe limbi de circulaţie,
să fie trimisă legaţiilor diplomatice de la Bucureşti şi universităţilor din
Europa. 23 Adoptată pe 13 martie, Moţiunea era făcută în numele Corpului
profesoral: „Profesorii Universităţii din Cluj-Sibiu, înnoind protestul ce
din primul moment l-au ridicat împotriva scindării Transilvaniei, provincie
liber integrată în unitatea politică a Statului Român, condamnă, plini de
legitimă indignare, brutalităţile şi devastările săvârşite de studenţii maghiari
din Cluj. [... ] Cu acest prilej, profesorii Universităţii române din Cluj-Sibiu
îşi ţin de datorie a denunţa spiritul de ură şi intoleranţă care după un sfert
de veac a reînviat în proporţii şi mai ameninţătoare ca mai înainte.'' 24 În
efervescenţa momentului, la Sibiu a circulat zvonul că România se pregăteşte
pentru război cu Ungaria; se baza pe afirmaţia din Comunicatul Guvernului,
conform căreia acesta va răspunde faţă de cele petrecute la Cluj, precum şi
pe ştirea chemării grabnice la Bucureşti a generalului Macici, comandantul
Armatei I-a. În plus, în oraş se aflase de convorbirea telefonică între rectorul
Iuliu Haţieganu şi Mareşalul Ion Antonescu; se credea că acesta din urmă
ar fi promis că în aprilie Universitatea românească va fi reinstalată la Cluj. 25
Pe 11 martie, o delagaţie a studenţilor fusese primită de Ion Antonescu.
Concomitent, în Sibiu erau răspândite manifeste antimaghiare; unul chiar
în versuri. (Era larg cunoscut interesul pe care Ion Antonescu îl acordase,
încă de la începutul Guvernării sale, Universităţii „Regele Ferdinand I"; o

261
PETRE ŢURLEA

concepea ca pe un simbol al rezistenţei româneşti în Transilvania, aceasta

Întreţinând, în rândul studenţilor, ideea necesarei refaceri a hotarului de Vest.
Antonescu a participat la deschiderea primului an de studii după refugierea
la Sibiu, pe 1O noiembrie 1940. Deşi în noaptea de 9I1 O noiembrie avusese
loc cutremurul devastator, totuşi prim-ministrul a ramas la deschiderea
cursurilor; prezenţa sa la inaugurarea anului şcolar în refugiu trebuia să
simbolizeze însăşi aspiraţia românească spre reîntregire, de aceea nu putea
lipsi. A ţinut un discurs despre necesitatea ca şcoala să fie a Naţiunii, şi să
cultive idealurile naţionale. Apoi, imediat va pleca la Bucureşti. 26 ) Toate
manifestaţiile de la Sibiu au fost paşnice, rectorul reuşind să le ţină sub
control, chiar dacă a provocat protestele studenţilor radicali. 27
Şi în alte localităţi, cele întâmplate la Cluj au primit riposta românilor.
O notă a SSI, din 15 martie 1944, menţiona situaţia din Beiuş: ,,Întreaga
populaţie românească, dar mai ales marea masă a refugiaţilor, este revoltată
din cauza noilor atrocităţi comise de unguri." Comunicatul Guvernului de la
Bucureşti era comentat cu satisfacţie dar lumea se întreba: „Până când va mai
tolera Poporul Român această stare nedreaptă? Intelectualii de vază, precum
şi ţăranii fruntaşi, îşi strâng pumnii şi scrâşnesc din dinţi, pentru batjocura
pusă pe fraţii lor din Ardealul vremelnic cedat." Supărarea era şi faţă de
comisiile germane de control care, deşi atrocităţile ungureşti erau evidente,
nu au dat nici o satisfacţie românilor; cu toate că nu mai exista Ciano -
considerat principal vinovat pentru Diktatul de la Viena - controlorii, acum
doar germani, nu arătaseră că ar dori stoparea acţiunilor antiromâneşti ale
ungurilor. Nota SSI se încheia pe un ton alarmist: „Situaţia este îngrijorătoare,
deoarece se pot aştepta eventuale retorsiuni ale populaţiei româneşti în
contra ungurilor de la noi." 28 Tot SSI transmitea din Braşov un exemplar
al manifestelor difuzate în rândul refugiaţilor ardeleni de către Gavrilă
Olteanu, autorul incidentului din restaurantul „Corona". Era intitulat Către
pribegii Ardealului nostru de Nord: „Gândul nostru este Transilvania, care
este TOTUL vieţii noastre. Cu credinţa în Dumnezeu, aşteptările noastre
nu sunt zadarnice. De la această credinţă nu ne clatină nimic pe lume. [„.]
Catehismul nostru este: întoarcerea la vetrele noastre strămoşeşti [„.]; de a
pune pietrele de hotar României rotunde cum a fost şi va fi." Metoda propusă
pentru atingerea scopului anunţat era formarea unor unităţi de voluntari,
care să se oprească din lupta lor doar la Tisa. 29

262
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Atât reprezentanţele diplomatice la Bucureşti, cât şi partidele politide au

dezbătut pe larg noile acţiuni antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est,
posibilele consecinţe în perspectiva viitoarei păci.
În corespondenţa diplomatică plecată din Bucureşti spre diferite capitale
europene, în martie 1944, era reflectată fidel încordarea deosebită în relaţiile
româno-maghiare în urma vandalismelor de la Cluj. Divizia Specială a Nega-
ţiei Elveţiei considera că reacţia opiniei publice româneşti, în alte împrejurări,
ar fi fost mult mai violentă; acum, însă, datorită gravei ameninţări din Est,
privirile românilor erau prioritar îndreptate înspre acea parte. 30 Diplomaţii
elveţieni afirmau că „punctul de vedere maghiar în tensionarea cu România
este foarte ferm", Budapesta fiind dispusă a merge până la ultimele consecinţe
în apărarea părţii din Transilvania ce i-a fost dată prin Diktatul de la Viena;
chiar dacă vor fi presiuni germane, Ungaria este dispusă să facă război pentru
Transilvania. Se consemna presupusul raţionament al Guvernului maghiar;
în împrejurările date, România nu poate ataca Ungaria; la presiuni sprijinite
de Germania se va rezista până la război, pentru că un eventual conflict
în spatele liniilor germane nu ar conveni O.K.W.-ului. Şi, chiar dacă se va
declara un război româno-maghiar, faptul ar folosi Ungariei, căreia URSS îi
va fi recunoscătoare pentru că a creat dificultăţi Germaniei, şi-i va recunoaşte
posesiunea Transilvaniei de Nord. De acest raţionament avea cunoştinţă şi
ministrul Berlinului la Budapesta, ceea ce făcea Legaţia Bernei la Bucureşti
să creadă că ,,lucrurile se vor linişti în scurt timp".31 Foarte bine informat,
SSI consemna conţinutul raportului ministrului elveţian în România, chiar
în ziua transmiterii lui la Berna, 11 martie 1944. Diplomatul menţiona şi
posibilitatea unei acţiuni comune româno-germane împotriva Ungariei,
pentru că Germania avea încredere mai mare în România decât în Ungaria.
Se presupunea că în această acţiune ar fi fost atrasă şi Slovacia - acesta fiind
scopul secret al sosirii la Bucureşti, chiar în acele zile, a unei delegaţii slovace
de ofiţeri de stat major. 32 De altfel, aşa arăta şi forma iniţială a planului german
de ocupare a Ungariei, Margareta 1: trebuiau să participe România şi Slovacia,
atrase prin promisiunea satisfacerii intereselor lor teritoriale legitime. Pe de
altă parte, se ştie că un plan de ocupare fusese pregătit şi pentru România,
Margareta 2, cu implicarea Ungariei şi Bulgariei. 33
Interesul Germaniei în disputa româno-maghiară din martie 1944 şi
posibilul său amestec erau uşor de întrevăzut, fiind determinat de poziţia
geo-strategică a regiunii şi de rezervele de petrol de aici. În timpul întâlnirii
de la Klessheim, din 26-28 februarie 1944, cu Ion Antonescu, Hitler s-a arătat

263
PETRE ŢURLEA

convins de loialitatea acestuia şi, astfel, planul Margareta 2 a fost abandonat;

totodată, însă, s-a părăsit şi ideea atragerii României şi Slovaciei în aplicarea
planului Margareta 1, dar şi ideea retrocedării Transilvaniei de Nord-Est în
acel moment. 34
La Bucureşti, conform notei SSI din 9 martie 1944, se răspândise zvonul
retrocedării posibile a Ardealului, producând vii frământări în lumea politică:
„Vizita Mareşalului Antonescu la Fiihrer domină toate preocupările lumii
politice de la noi. Deşi Ion Minhalache şi dr. Nicolae Lupu au refuzat să dea
detalii cu privire la conversaţiile pe care le-au avut cu dl. vicepreşedinte al
Consiliului [Mihai Antonescu], totuşi după aceste audienţe cercurile politice
au ramas cu impresiunea că încordarea raporturilor dintre Guvernul Reichului
şi Guvernul maghiar a determinat o nouă atitudine a Fuhrerului faţa de
problema Ardealului de Nora'. Leon Scridon, comisarul general al refugiaţilor,
oferise lui Constantin Hagea, directorul ziarului „Ardealul", lui Constantin
Nacu şi Ghiţă Pop, toţi naţional-ţărănişti, mai multe informaţii care au fost
imediat răspândite în Bucureşti, care erau considerate certe, deşi reprezentau
mai mult o aspiraţie, decât o realitate: Hitler ar fi declarat lui Antonescu, în
timpul întâlniri că s-a convins de drepturile României asupra Ardealului şi că,
faţă de perfidia politicii maghiare, este decis să înapoieze provincia României;
că această înapoiere va avea loc în cel mult două luni, interval în care trupele
germane vor ocupa Ungaria iar cele române Transilvania de Nord. „Aceste
versiuni au stârnit un interes considerabil în toate cercurile politice, unde
problema Ardealului de Nord este socotită esenţială pentru viitorul Ţării.
De aceea, comitetele de conducere ale diferitelor grupări politice s-au grăbit
să ia în examinare chestiunea şi să-şi prezinte atitudinea.'' În cadrul PNL au
avut loc schimburi de vederi între Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, dr.
Constantin Angelescu, Bebe Brătianu, Vasile Sassu, dr. Emil Costinescu ş.a.
Concluzia la care se ajunsese era realistă: Germania nu era interesată să tulbure
spatele frontului printr-o nouă redefinire a graniţelor. „Totuşi, conducerea
liberală e de părere că, dacă germanii sunt dispuşi să ne retrocedeze Ardealul,
nu există vreun motiv ca România să ezite de a-l lua în imediată stăpânire.
Aceasta, întrucât reluând Ardealul n-am primi din partea Germaniei un
teritoriu nou, ca o răsplată pentru politica noastră filogermană - cum s-a
întâmplat în cazul Ungariei şi Bulgariei - ci ni s-ar reda o regiune care ne-a
fost conferită odată de Marile Puteri şi care ne-a fost răpită printr-un act de
forţă al puterilor Axei." PNL se temea, însă, ca retrocedarea Transilvaniei de
Nord-Est să nu fie condiţionată de noi angajamente militare ale României pe

264
 ROMÂNI ŞI UNGURI

frontul de Est alături de Germania. Acceptarea unei asemenea condiţionări

ar fi avut două dezavantaje: noi pierderi umane; ar crea Ţării o situaţie şi mai
rea în faţa puterilor occidentale şi a URSS, care vor decide pacea. Ca urmare,
concluzia liberalilor avea o anumită ambiguitate: dacă problema retrocedării
Transilvaniei de Nord-Est, cu bunăvoinţa Germaniei, se va pune în mod real,
să se facă un demers la dl. Mareşal Antonescu, pentru a-l decide să nu împingă
politica germanofilă prea departe". Conducerea Grupării Tătărescu -
dizidentă din PNL - şi-a pus problema dacă este oportun pentru România să
reia Transilvania de Nord-Est de la germani şi să-şi ia răspunderea consecinţelor
de ordin politic şi militar ale unui asemenea act, în timp ce întreaga lume îşi
dă seama că Germania pierzând războiul nu poate fixa o ordine teritorială
definitivă". Tătărescu se îndoia de realizarea făgăduielilor germane şi, de
aceea, conducerea grupării sale nu a luat nici o hotărâre. La PNŢ, „chestiunea
a provocat cea mai mare fierbere", şi pentru faptul că majoritatea celor din
conducere erau ardeleni. S-a ajuns la concluzia că Hitler nu este în măsură să
provoace schimburi teritoriale în Europa Centrală, pentru că şi-ar complica
situaţia politică şi militară - în condiţiile ofensivei sovietice şi a aşteptatei
debarcări din Vest. „De aceea, cercurile naţional-ţărăniste cred mai degrabă
că făgăduiala lui Hitler, dacă ea s-a produs, urmăreşte un dublu joc: pe de o
parte să exercite o presiune asupra politicei maghiare care şovăie; pe de alta, să
susţină interesul românilor pentru războiul german." Problema oportunităţii
reluării Transilvaniei de Nord-Est se mai pusese în conducerea PNŢ şi în
urmă cu câteva luni; atunci părerea unanimă fusese că „Ardealul trebuie
reluat. Nu primim un dar de la germani. E vorba de o reparaţie. Posesiunea
de fapt este o situaţie de superioritate la Conferinţa de Pace". Chiar Maniu
fusese categoric pe această poziţie. Însă, în martie 1944, ca urmare a evoluţiei
situaţiei internaţionale, se formaseră mai multe opinii în PNŢ: unii, în frunte
cu Mihai Popovici, au rămas pe vechea poziţie; alţii se gândeau la consecinţele
politice ale unui asemenea act - răspândeau presupunerea că Hitler i-ar fi
cerut lui Antonescu un milion de soldaţi în schimbul Ardealului. Ghiţă
Pop avea un raţionament corect pentru cazul retrocedării Transilvaniei de
Nord-Est de către germani: posesiunea românească ar fi nesigură; ni s-ar cere
în schimb să mergem alături de Germania până la capăt şi n-am mai avea nici
o putinţă să ne sustragem din angrenajul german şi să practicăm o politică
naţională proprie. Ungaria ar fi zvârlită în celălalt grup beligerant; noi am
rămâne în tabăra învinşilor. Conferinţa de Pace - singura care va decide în
mod definitiv noile graniţe - s-ar pronunţa în contra noastră. Cel mai bun

265
PETRE ŢURLEA

lucru este ca să aşteptăm, şi aşteptând, să ne retragem treptat din războiul

german. Teritoriile ce le conferă Hitler au un caracter provizoriu." Cum Iuliu
Maniu lipsea din Bucureşti, PNŢ nu a luat nici o hotărâre. 35
Pentru a determina opinia publică românească să accepte noi eforturi
militare alături de Germania, în schimbul promisiunii privind Transilvania
de Nord-Est, la începutul lui martie 1944 va ieşi în public, de mai multe
ori, ministrul Berlinului la Bucureşti, von Killinger. Într-o conferinţă de
presă, la 3 martie, critica „echivocurile Ungariei", şi declara că dacă acestea
vor continua, „România e pe drumul cel mai bun pentru a-şi atinge scopul".
Într-o altă conferinţă de presă, la 7 mantie, Wilkisch, ataşatul de presă al
Legaţie germane, declara că Berlinul „şi-a dat seama de dreptatea românească
în ce priveşte Ardealul", dar problema nu poate fi rezolvată imediat, ci la
Conferinţa de Pace. 36
Interpretarea pe deplin corectă a raporturilor româno-germano-maghiare
din acel moment o dădea Legaţia Turciei la Bucureşti, într-un raport către
Ministerul de Externe de la Ankara: Diplomaţia germană a agitat intens
chestiunea Transilvaniei, pentru a profita de divergenţele maghiaro-române,
„înteţind, atât la Bucureşti, cât şi la Budapesta aversiunile reciproce"; chiar
după o ocupare a Ungariei, nu se va permite trupelor române să intre în
Transilvania de Nord-Est. Ocuparea Ungariei de către germani s-a produs
la 19 martie 1944, prilej cu care s-a dovedit că ministrul turc avusese
dreptate: Hitler nu era interesat ca Transilvania să aparţină nici ungurilor,
nici românilor. O notă trimisă de Agentura Ardeal a SSI, la 28 martie 1944,
consemna: După opinia cercurilor berlineze, „cea mai naturala şi favorabilă
linie de apărare a Marelui Inperiu German este linia Carpaţilor, astfel că
hotarul german trebuie fixat până aici. Această idee aduce cu sine faptul
că acest teritoriu nu poate cădea înlăuntrul hotarelor altei naţiuni - fie ea
maghiară, fie ea română. Acest fapt, însă - spun cercurile germane - nu
exclude ca maghiarii şi românii să poată rămâne pe acest teritoriu, ci numai
în mod natural acest teritoriu va trebui să ajungă sub control german. Deci,
este păcat să mai discute maghiarii şi românii al cui va fi la sfârşit Ardealul". 38
În context, o anumită greutate, în configurarea poziţiei Berlinului, o avea
atitudinea Grupului Etnic German din România care, după schimbările
de la Budapesta, va trimite un memoriu noului reprezentant al diplomaţiei
berlineze în Ungaria, Edmond Wechsemmeyer. Documentul preciza:
Elementul german din Transilvania de Nord-Est nu se poate menţine în
situaţia de azi, fiind separat de saşii din Transilvania de Sud prin frontiera

266
 ROMÂNI ŞI UNGURI

României trasată de Arbitrajul de la Viena din 1940. Ca urmare, sunt două

soluţii - fie retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est către România, fie
autonomia întregii Transilvanii în cadrul Germaniei. Autorii Memoriului
considerau normală a doua soluţie. 39
Că Germania, nici în noile condiţii, nu dorea să retrocedeze României
teritoriul care-i fusese luat prin Diktatul de la Viena era şi concluzia
conferinţei de presă de la Legaţia Berlinului la Bucureşti din 24 martie 1944.
Willkisch o spunea diplomatic: Acum, după ocuparea Ungariei de către
Germania, România nu mai are a se teme de un atac dinspre Vest, nici de
acţiuni antiromâneşti în Transilvania de Nord-Est; şi, prin urmare, poate
să-şi trimită toate trupele peste Prut. 40 Aşadar, România era invitată a face
noi sacrificii umane, susţinând frontul german, fără ca diplomaţia berlineză
să-i promită măcar satisfacerea doleanţelor ei teritoriale în viitor.
În Transilvania de Nord-Est, ocuparea Ungariei a produs o puternică
tulburare, -acţiuni contradictorii se înregistrează din partea autorităţilor
maghiare. Inspectoratul Regional de Poliţie Alba Iulia anunţa Direcţia
Generală a Poliţiei, pe 22 martie 1944, că „trupele maghiare din Cluj,
Târgu Mureş, Dej, Gherla şi alte oraşe mai de seamă ale Ardealului de Nord
sunt consemnate în cazărmi, de unde nu ies de loc. Populaţia maghiară şi
funcţionarii din Cluj, originari din Ungaria Veche, de două zile au început să
părăsească oraşul, plecând cu bagaje cu tot în Ungaria Veche. Gara Cluj este
zilnic ticsită cu călători care se refugiază, fiind ajutaţi la îmbarcarea bagajului
şi a mobilierului de unităţi de honvezi.'' 41 Aşadar, autorităţile maghiare
acceptaseră, tacit, ideea pierderii Transilvaniei de Nord-Est. Un alt raport
trimis către DGP, din Cernăuţi, la 21 martie, menţiona, „din informaţii
verificate": „Autorităţile maghiare din comunele Coşna, Cârlibaba, Ilva
Mare şi Ilva Mică, au împachetat arhiva şi au trimis-o în teritoriul Ungariei.
Doar grănicerii maghiari mai stau pe loc." 42
În schimb, alte acţiuni indicau dorinţa aceloraşi autorităţi de a păstra
regiunea, chiar cu riscul unui război cu România şi Germania. Divizia
Secuiască a fost mobilizată pe 20 martie; şi-a înarmat toate formaţiunile,
parte repartizate la Cluj, iar restul în Târgu Mureş şi în localităţi din zona
secuiască; „Se afirmă că Divizia Secuiască se pregăteşte să opună rezistenţă
trupelor germane". 43 De asemenea, „populaţia maghiară din regiunea de
frontieră a Ungariei continuă să fie echipată şi înarmată de autorităţile
maghiare." 44

267
PETRE ŢURLEA

Era contextul tulbure în care s-a produs un nou val de acţiuni antiromâneşti
în Transilvania de Nord-Est. În Bstriţa şi comunele alăturate, autorităţile
i-au arestat pe majoritatea românilor înstăriţi, care aveau autoritate printre
conaţionalii lor. 45 Rechiziţiile de la români s-au generalizat, înfometându-i.
Din români au fost formate în grabă noi detaşamente de lucru ce erau
expediate în Ungaria Veche. 46 O îndârjire antiromânească se înregistra la
nivelul întregii populaţii maghiare. Sub stindardul luptei împotriva României,
se constata un aflux masiv de voluntari la unităţile militare maghiare, fiind
comune în care toţi bărbaţii ceruseră să fie înrolaţi. 47 Asta deşi cei care
ocupaseră Ungaria nu erau românii, ci germanii. Era iminentă izbucnirea
unor atrocităţi antiromâneşti. Chiar în acest climat ameninţător la adresa lor,
românii şi-au arătat deschis încrederea în revenirea grabnică a Transilvaniei
de Nord-Est în cadrul României. La Bistriţa au avut loc chiar manifestaţii de
stradă, în cadrul cărora majoritatea românilor participanţi purtau costume
populare de sărbătoare. Tot Inspectoratul Regional de Poliţie Alba Iulia
anunţa, pe 25 martie: „Peste tot, în Ardealul de Nord, românii manifestează
pe faţă pentru realipirea la România. [... ] Populaţia românească din Ardealul
de Nord continuă să fie însufleţită, aşteptând cu nerăbdare intrarea trupelor
române în teritoriul cedat." Aceeaşi instituţie, într-o altă notă, menţiona:
„Populaţia românească din Ardealul de Nord jubilează şi aşteaptă sosirea
trupelor germane la Cluj.'' Se credea că va urma o corelare a acţiunii militare
germane şi româneşti. Încrederea că Germania va reda regiunea României
fusese alimentată şi de acţiunile unor unităţi germane, care întorseseră din
drum, de la Tisa, detaşamentele de lucru formate din români." Aceşti români
declară că li s-a spus de ofiţerii germani să se întoarcă fiecare la casele lor, căci
în curând Ardealul va fi retrocedat României." 48
În condiţiile nou create, era de aşteptat ca Ion Antonescu, în timpul
întâlnirii cu Hitler din 23 martie 1944, să revendice cu şi mai mare tărie
Transilvania de Nord-Est. Acum se putea demonstra sinceritatea promisiunii
germane - făcute încă din noiembrie 1940 -, o eventuală opoziţie a
Guvernului maghiar, după ocuparea Ungariei, nemaireprezentând nici o
piedică reală. Antonescu a cerut retragerea trupelor ungare din Transilvania
de Nord-Est, pentru a pregăti o retrocedare a acesteia către România, fără
a implica şi pierderi de vieţi omeneşti într-un eventual război. Hitler a
refuzat - cu motivaţia că regiunea este acum de ocupaţie germană, iar
trupele ungare îi sunt subordonate. Istoricul Andreas Hillgruber aprecia
că, astfel „Hitler, aflat, fără îndoială, într-o situaţie dificilă, a lăsat totuşi să-i

268
 ROMÂNI ŞI UNGURI

scape ultima posibilitate de a lega puternic România de cauza germană prin

cedarea întregii Transilvanii şi de a lua în felul acesta părţii adverse cel mai
important gaj pentru o schimbare de front a României." 49 Ion Antonescu şi-a
dat seama că nu mai poate aştepta rezolvarea problemei transilvănene decât
de la Conferinţa de Pace. De aceea, a reînnoit ordinele pentru pregătirea
materialelor documentare în susţinerea cererii româneşti. Conformându-se,
directorul general al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, la 4
aprilie 1944 ordona la rândul său: „Serviciul urmează a întocmi o serie de
lucrări documentare, care se repartizează pentru lucru astfel: Secţia Informaţii
(prin Fr[ omul] Vest): - Propaganda maghiară contra României, înainte şi
după începerea războiului antisovietic; - Acţiunea dusă de unguri pentru
exterminarea românilor din Ardealul ocupat; - Duplicitatea politicii externe
maghiare; - Atitudinea Ungariei în timp ce Armata română lupta pe Frontul
de Est. Secţia C[ ontra] I[ nformaţii]: Date statistice şi etnografice asupra
Ardealului de Nord şi a celui de Sud; români şi unguri. Care este procentajul
de evrei-unguri în Ardealul de Nord şi care în cel de Sud. Secţia C[ ontra]
Sp[ ononaj]: Spionajul Ungariei în România, înainte şi după începerea
războiului antisovietic. Lucrările vor fi gata şi mi se vor prezenta în cursul
lunei mai ă.c." Pe document era menţiunea „strict secret". 50
Aşadar, momentul fierbinte în relaţiile româno-maghiare din martie
1944 nu a dus la reluarea Transilvaniei de Nord-Est de către România şi
nici la încetarea politicii antiromâneşti a autorităţilor maghiare din acea
regiune. Într-un Studiu documentar asupra atrocităţilor comise de ungurifaţă
de populaţia românească din Ardeal pe timpul de la 1940-1944, întocmit de
Biroul Contrainformaţii al Secţiei a II-a din Marele-Stat Major al Armatei
Române în 1945 51 , se menţionează: ,,În primăvara anului 1944, aproximativ
25 OOO de români din Ardealul de Nord au fost transportaţi în Germania şi
predaţi spre a se constitui cu ei detaşamente de lucru şi unităţi luptătoare.
În vara aceluiaşi an, 3 OOO de fete de 17-20 ani au fost deportate, sub
pretext că trebuie să fie angajate ca voluntare. Toţi românii între 18-60 ani
au fost mobilizaţi în unităţi luptătoare sau detaşamente de lucru şi trimeşi
pe front". Într-un alt document, de data aceasta al Ministerului de Interne
de la Bucureşti, se consemna faptul că „S-a ajuns că unele sate româneşti
au fost aproape depopulate, fiind transportaţi la muncă atât bărbaţii cât
şi femeile şi fetele de la 16 ani în sus. Toţi cei care se opuneau erau arestaţi
şi, uneori, împuşcaţi. Se înregistraseră astfel de execuţii în comunele Apa,
Remeţi-Săpânţa, Bixad-Certeza, Cehol, Rona de Jos, Vişeul de Jos, Giuleşti,

269
PETRE ŢURLEA

Deseşti, Sat Şugatag, Moisei, Baia Mare, Valea Firizei, Munţii Blidarului,
Baia Sprie, Băiţa, Târgu Lăpuş, Sighet, Dâmboviţa, Dăneşti, Bistriţa, Dej -
localităţi unde era menţionată şi activitatea unor detaşamente româneşti de
partizani. 52

*
Asupra altor locuitori ai Transilvaniei de Nord-Est, cei de origină etnică
evreiască, s-a desfăşurat, de către Statul Maghiar, o politică de lichidare
totală. Situaţia evreilor din această regiune a fost prezentată pe larg într-o
serie de lucrări memorialistice şi are locul ei în toate lucrările ce analizează în
general ocupaţia horthystă; i s-au consacrat studii şi volume ştiinţifice masive.
Rămân, totuşi, în arhive multe documente de valorificat. Problema trebuie
prezentată într-un volum despre relaţiile dintre români şi unguri, întrucât are
mari legături cu acestea. Atât faţă de români, cât şi faţă de evrei, ungurii au
avut aceeaşi mentalitate şovină iar acţiunea lor a fost împinsă până la crimă.
Drama evreilor face parte din istoria Transilvaniei de Nord-Est. Cea mai
cuprinzătoare prezentare, bazată pe documente de arhivă, se face în volumul
Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din nord-vestul Transilvaniei
sub ocupaţia Ungariei. 5 septembrie 1940-25 octombrie 1944, apărut la
Cluj-Napoca în 1995, avându-i ca autori pe Vasile T. Ciubăncan, Maria I.
Ganea, Ion V. Ranca. De asemenea, problema a fost tratată în profunzime
în volumul II din Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, 1999 şi de
Gheorghe I. Bodea în Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei - 1944,
Cluj-Napoca, 2001. Vezi şi Petre Ţurlea, Români şi unguri 1940-2011, Edit.
Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 171-173; şi, de acelaşi autor, Români şi evrei
în secolul XX, vol. II, p. 432-446 - prezentarea de faţă urmând acest volum.
Exista în perioada interbelică în Ungaria o politică antisemită; se va întări
în timpul celui de al Doilea Război Mondial, sub influenţa germană, dar şi
ca urmare a consolidării şovinismului la nivelul întregii populaţii maghiare.
În rapoartele SSI erau menţionate şi momente de represiune împotriva
ambelor minorităţi - cea română şi cea evreiască; deşi a existat o politică de
Stat a Budapestei de a-i atrage pe evrei împotriva românilor. Raportul SSI,
Agentura de Vest, din 27 mai 1942, consemna un astfel de moment: „De
curând, Siguranţa militară maghiară a concentrat şi băgat în lagăre speciale,
intelectuali români, evreii ruteni şi chiar germani. La cererea Berlinului,
germanii vor fi eliberaţi. Minoritarii respectivi urmau să fie trimişi pe Frontul
de Est, spre exterminare - repartizaţi în unităţi speciale, pentru curăţarea

270
 ROMÂNI $1 UNGURI

minelor. 53 În 1941-1942, acţiunile antisemite şi antiromâneşti au produs

anumite frământări în lumea politică maghiară din Transilvania de Nord-Est;
deşi oponenţii unor asemenea acţiuni erau foarte puţini printre unguri,
existenţa curentului trebuie menţionată. Conducerea Partidului Ardelean
a hotărât să-i excludă pe evrei din rândul membrilor, „ceea ce a provocat o
oarecare reacţiune în opinia publică ardeleană". Un raport al SSI menţiona
cazul preşedintelui Organizaţiei Salonta a Partidului Ardelean, Markovitz
Mano, care s-a retras din viaţa politică, „motivând că nu înţelege să adere la
o politică de oprimare împotriva românilor şi evreilor din Ardealul de Nord;
care va avea în mod fatal numai consecinţe dezastruoase". 54 Totuşi, în perioada
1941-1943, românii au reprezentat ţinta principală a represiunii maghiare.
Aceasta şi pentru că ei aveau în spate un stat, România, care afirma deschis că
doreşte să-şi reîntregească teritoriul naţional, pe când, cei mai mulţi evrei se
arătau a fi susţinători ai Ungariei.
La începutul lui 1944, politica antisemită a Budapestei s-a accentuat. La
24 ianuarie, SSI raporta eliminarea evreilor din universităţi. 55 Tot SSI raporta,
la 17 februarie existenţa unei intense campanii în presa maghiară privind
„acţiunea distructivă, subterană a evreilor", împotriva cărora îndemna să se ia
măsuri severe. 56 Ocuparea, în martie, a Ungariei de către Germania a dus la o
amplificare fără precedent a politicii antisemite, care a rămas să fie dirijată de
Guvernul de la Budapesta. Germanii nu trebuiau să insiste, pentru că ungurii
se arătau chiar mai înverşunaţi decât ei împotriva evreilor; nu au trebuit să
facă nici un fel de presiuni pentru o politică antisemită „eficientă", precum
aceea din Germania. Mai mult s-a ajuns la situaţia în care Berlinul încerca
sa pondereze Budapesta; evident, nu din umanism, ci pentru că lagărele din
Polonia nu mai puteau face faţă numărului atât de mare de deportaţi trimişi
din Ungaria. Cu un adevărat entuziasm, autorităţile maghiare au trecut la
înfăptuirea „soluţiei finale", pe care România o refuzase în octombrie 1942.
Din toată Ungaria, consecinţa cea mai dramatică a fost în Transilvania de
Nord-Est.
Din partea Berlinului, a venit la Budapesta Eichmann, pentru a stabili
planul exterminării evreilor. Hotărârile decisive pentru aplicarea „soluţiei
finale" au fost luate la 4 aprilie 1944, într-o întrunire germano-ungară la
Ministerul de Interne din Budapesta. Din partea maghiară semnează Laszlo
Baky, la 7 aprilie, Decretul secret care va duce la exterminarea evreilor-unguri.
Printr-un alt Decret, din 26 aprilie, se hotăra înfiinţarea ghettourilor şi apoi
a lagărelor; în Transilvania de Nord-Est, vor fi înfiinţate în localităţile cu

271
PETRE ŢURLEA

concentrare mare de evrei. 57 Toţi cei strânşi în ghettouri au fost deposedaţi de

bunuri; cei care nu au acceptat de bună voie au fost torturaţi până au indicat
locul unde ascunseseră lucrurile de valoare. La aceste acţiuni represive de masă
au participat reprezentanţi ai autorităţilor horthyste (prefecţi, subprefecţi,
primari, ajutori de primari, secretari de municipii şi oraşe, jandarmi, poliţişti,
militari, funcţionari de Stat). În majoritatea localităţilor, reprimarea evreilor
s-a făcut cu largul concurs al ungurilor localnici, dornici de a-şi însuşi bunurile
israelite; era, însă, în primul rând, o urmare a naţionalismului şovin cultivat
în toate mediile maghiare, prin toate instituţiile maghiare. Represiunea
i-a vizat pe toţi cei 162 885 evrei existenţi în Transilvania de Nord-Est în
primăvara lui 1944.
Actul de acuzare, întocmit de Tribunalul Poporului din Cluj în 1946,
trimitea în judecată doar pe cei consideraţi drept principalii vinovaţi - total
193; dintre aceştia, 164 au fost judecaţi în lipsă (cu menţiunea „dispărut"
sau „domiciliul necunoscut"). 58 Documentul respectiv prezenta paşii făcuţi
de autorităţile horthyste spre momentul exterminării; la 1 aprilie 1944, prin
Ordonanţa nr. 1240 a Guvernului de la Budapesta, se introdusese purtarea
obligatorie a semnului distinctiv steaua galbenă; la 7 aprilie, Liszl6 Baki
semnase (împreună cu Liszl6 Endre) Ordonanţa secretă 6163, care va fi
înmânată confidenţial autorităţilor administrative - „Guvernul în scurt
timp va curăţi Ţara de evrei. Evreii, fără considerare de sex şi vârstă vor fi
transportaţi în lagărele de concentrare desemnate. Strângerea evreilor va
fi făcută de Poliţie şi Jandarmerie. Autorităţile locale să designeze lagărele
corespunzătoare. Evreii vor fi deportaţi. Transportarea lor se va face pe tren,
ca prizonieri. Evreii nu vor avea dreptul de a lua cu ei decât îmbrăcămintea ce
este pe corpul lor, cel mult un schimb de lingerie, alimente cel mult pentru
14 zile, şi greutatea pachetului maxim SO kg. Nu vor avea dreptul de a duce
cu ei bani, bijuterii sau obiecte de valoare." Semnatarii Ordonanţei 6163 -
care era ilegală din punct de vedere al legislaţiei maghiare - au fost judecaţi
la Budapesta şi condamnaţi la moarte în 7 ianuarie 1946. La 25 aprilie
1944, Guvernul Sztojay emitea Ordonanţa nr. 161 O, cu privire la locuinţele
evreieşti; autorităţile administrative hotărau în privinţa separării evreilor de
ceilalţi locuitori. Pentru instruire, Endre Ladislau, la 26 şi 28 aprilie 1944, va
conduce conferinţele administrative de la Satu Mare şi Târgu Mureş; aici va
expune planul concentrării evreilor în lagăre şi va preciza atribuţiile fiecărei
autorităţi. Acelaşi, împreună cu Ferenczy Ladislau, va susţine la 8 mai 1944,
la Muncacevo, o altă conferinţă; aici a indicat orarul trenurilor cu deportaţi

272
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi locul de destinaţie. Aceeaşi prezentare o va face şi la Cluj. În declaraţia

dată la Budapesta, pe 18 decembrie 1945, în faţa anchetaturului public al
Tribunalului din Cluj, Baky Ladislau (Laszlo) menţiona că din toată Ungaria
au fost deportaţi 434 351 evrei. Numărul fiind foarte mare, deportarea a
fost posibilă, conform aceleiaşi declaraţii, în doar două luni, „numai datorită
colaborării active a autorităţilor maghiare cunoscătoare a situaţiei locale".
În timpul cercetărilor din 1946, acuzaţii au susţinut că au acţionat sub
presiunea germană. Însă, din foarte multe documente reiese faptul că
autorităţile maghiare se arătau mai grăbite decât germanii să aplice „soluţia
finală", ceea ce a obligat Berlinul să încerce ponderarea ritmului deportărilor
spre Polonia. În Actul de acuzare se menţionează: „Situaţia în Ungaria
[cuprinzând şi Transilvania de Nord-Est] este specială, pentru că Endre şi
Baki dictează un tempo mai rapid, în afacerile evreieşti, decât singur nemţii." 59
Însuşi Eichmann a fost constrâns să ceară Budapestei încetinirea ritmului
deportărilor. 60 Înverşunarea autorităţilor maghiare rezultă şi dintr-o scrisoare,
din 19 iunie 1944, a unor evrei din Budapesta, ajunsă în Elveţia: ,,Întreaga
evreime din Ungaria este condamnată la moarte. Nu există excepţie, nu există
scăpare, n-ai unde să te ascunzi. Aşteptăm să ni se înfăptuiască destinul. Nu
există nici posibilitatea să ne refugiem într-o ţară vecină. Singura Ţară care
poate fi luată în calcul este România, dar ungurii păzesc cu străjnicie frontiera
româno-maghiară, încât trecerea este aproape imposibilă. Rămân doar două
posibilităţi: sinuciderea sau aşteptarea neputincioasa a sfârşitului." 61
Comportamentul ungurilor faţă de evrei a fost barbar. Faptul i-a surprins
şi pe germanii locuitori în Transilvania de Nord-Est. O notă a SSI din 12
iunie 1944 menţiona: ,,Înşişi germanii din Oradea s-au sesizat de măsurile
barbare ale autorităţilor." 62 Într-un material cu titlul Privire generală asupra
evreilor din Ungaria, întocmit de Centrala Evreilor din România în 1944, se
scrie; În Transilvania tratamentul aplicat evreilor este atât de barbar, încât
aceste măsuri nu-şi găsesc asemănare nici în timpurile cele mai barbare din
Istorie." 63 Iar o scrisoare, din iunie 1944, ajunsă la Centrala Evreilor din
România, concluziona: „Toate aceste grozăvii sunt întrecute de pericolul care
îi ameninţă pe evreii ardeleni, prin presiunea deportărilor, [„.] Măsurile au
întrecut mult cererile germanilor. [subl.n.] Există chiar dovezi că autorităţile
germane au intervenit pentru a tempera măsurile, intervenind la autorităţile
maghiare." 64
Intensitatea atrocităţilor, se scria în actul de acuzare din 1946, avea
o explicaţie principală: „Este clar că nu legea sau ordinul superiorului a

273
PETRE ŢURLEA

fost elementul esenţial al comiterii acestor crime oribile, ci predispoziţia

sufletească, adecă ura de rasă." 65
Deportarea evreilor din Transilvania de Nord-Est, pentru a fi exterminaţi
în Polonia, înfăptuită de autorităţile maghiare, era în asentimentul majorităţii
ungurilor. Tocmai acest asentiment cvasigeneral a făcut-o posibilă într-o
asemenea manieră totală. Foarte puţine personalităţi maghiare s-au pronunţat
în apărarea evreilor. Cel mai cunoscut este episcopul romano-catolic de Alba
Iulia, Marton Aron. El a trimis o scrisoare prim-ministrului Sztojay Dome:
„Vă rog să retrageţi imediat aceste măsuri [antievreieşti], căci ispăşirea va reveni
Poporului nostru." Pe 18 mai 1944, în Catedrala „Sfântul Mihail" din Cluj,
Marton Aron a condamnat „tendinţele de a mâna popoarele spre separare pe
rase". 66 Prim-ministrul Sztojay Dome nu a ţinut seamă de cererea lui Marton
Aron. Pe 24 mai 1944, Într-un discurs la Radio Budapesta, cu un Apel către
ungurii din SUA, menţiona: Ungaria luptă împotriva comunismului; de
aceea este alături de Germania împotriva URSS; Ungaria înţelege „să elimine
total din viaţa economică şi spirituală a Ţariii pe evrei, fiind fapt dovedit că ei
sunt agenţii comunismului în Ţara noastră." Pământul şi economia să fie ale
ungurilor. „Vrem să reclădim Ungaria, care să adune după război laolaltă pe
ungurii din lumea întreagă, împrăştiaţi numai din pricina că evreii le-au luat
posibilitatea de trai la ei acasă." 67 Prim-ministrul a dizolvat şi toate partidele
evreieşti; precum şi Uniunea Sionistă Mondială, Uniunea Tinerilior Evrei,
Asociaţia Evreilor Maghiari, Asociaţia Culturală a Evreilor din Ungaria.
Poziţia lui Marton Aron este de apreciat. Dar, este evident că nu fusese
inspirată din simpatie faţă de evrei, ci, aşa cum îi scrisese prim-ministrului,
din dorinţa de a evita eventualele consecinţe negative asupra ungurilor. Cu
toată această evidenţă, istoriografia maghiară a popularizat larg atitudinea
episcopului, din dorinţa de a face să nu se mai vadă poziţia majorităţii
ungurilor.
În schimb, atitudinea filosemită a celui mai cunoscut ierarh român din
Transilvania de Nord-Est, episcopul Iuliu Hossu, nu este menţionată de
istoriografia maghiară şi este foarte puţin prezentată de cea românească. La
2 aprilie 1944, când doar se Întrevedea perspectiva deportărilor, episcopul
român lansa o pastorală către toţi românii din Ungaria: „Chemarea noastră se
îndreaptă stăruitor către voi toţi,[ ... ] să-i ajutaţi pe evrei nu numai cu gândul,
dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face lucru mai bun decât această
creştinească şi românească ajutorare, din caldă iubire omenească [subl.n].
Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare." 69

274
 ROMÂNI ŞI UNGURI

După război, acţiunea publică a episcopului a fost reamintită chiar de el, în

timpul unei audienţe colective a înalţilor ierarhi ai bisericilor din România,
pe 27 noiembrie 1947, la prim-ministrul Petru Groza. Cei prezenţi, inclusiv
maghiarii, au recunoscut fapta. (Din stenograma audienţei: „Iuliu. Hossu: Dr.
Petru Groza aţi spus acum un cuvânt cald de recunoştinţă pentru preasfinţitul
Episcop Marton [... ] Trebuie, însă, să vă amintesc, că în aceeaşi vreme şi eu am
făcut intervenţii şi memorii scrise la toate autorităţile în favoarea evreilor. [... ]
Petru Groza: Ştiu Prea Sfinţite Episcop Hossu, că în timpul acela aţi adăpostit
chiar în casa dv. câţiva evrei. Iuliu Hossu: Dar, d-le prim-ministru, am făcut-o
în calitate de om, [subl.n.], de cetăţean, de slujitor al Bisericii şi de episcop."i')
De comparat poziţia celor doi episcopi. Marton Aron cerea oprirea acţiunii
antievreieşti pentru că „ispăşirea ar reveni Poporului nostru". Iar Iuliu Hossu
cerea acelaşi lucru şi ajutorarea evreilor „din caldă iubire omenească". Aşadar,
de repetat că episcopul maghiar îşi motiva acţiunea prin teama ca ungurii
să nu fie pedepsiţi, la sfârşitul războiului, pentru atrocităţile comise; pe
când episcopul român invoca umanismul, nu interesele proprii ale sale sau
ale Neamului său. Indiscutabil, aşadar, poziţia celui din urmă este superioară
moral.
Foarte multe documente de epocă, dar şi memorii ale celor direct implicaţi,
indică brutalitatea extremă faţă de evreii strânşi în ghettouri şi lagăre. Cele
mai credibile sunt notele şi rapoartele trimise la Bucureşti de către agenţii SSI
lăsaţi în teritoriul ocupat şi de către reprezentanţii diplomatici ai României
în Ungaria.
O notă din 6 mai 1944 a SSI anunţa aplicarea măsurilor Budapestei
împotriva evreilor; se considera că ele fac parte dintr-un plan „radical". La 11,
12 şi 16 mai era prezentată panica generală la care se ajunsese printre evreii
din Cluj. La 29 aprilie 1944, Într-o şedinţă specială, Consiliul municipal
Cluj lua în discuţie - în ciuda unor opoziţii - ghettoizarea evreilor, care a
fost transpusă în practică. 73 Altă notă anunţa „completa evacuare a evreilor
din Maramureş". 74 De problemă se ocupa pe larg nota SSI din 25 mai 1944,
unde se folosea formula „prigoana contra evreilor din Ungaria". Erau indicate
arestările şi jafurile. Se constituiseră centre unde se colectează bunurile şi
banii evreilor. (În unele locuri, la represiune participau şi militari germani.)
„Populaţia maghiară - se scria - care are cunoştinţă de aceste măsuri, s-a
dedat la jafuri [subl.n.] şi ridică de la evrei, în timpul nopţii şi înaintea
germanilor, tot ce consideră un bun mobiliar. Şi, aceste jafuri tind să se
generalizeze." De aceea, mulţi evrei vor să fugă în România. 75 Altă notă, datată

275
PETRE ŢURLEA

30 mai 1944, prezintă acţiunea maghiaro-germană din Oradea. În oraş se

formase un ghettou. Casele evreilor erau jefuite. Acţiunea de ghettoizare,
în întreaga regiune, fusese încheiată pe 25 mai 1944. „Tratamentul evreilor
adunaţi în ghettouri este foarte sever. Majoritatea evreilor dorm sub cerul
liber,[ ... ], iar hrana ce primesc este foarte slabă şi insuficientă." În judeţul Cluj,
au fost confiscaţi de la evrei 94 OOO OOO pengo şi 90 kg de aur. Au început
transporturile în Polonia. 76 Menţiuni erau despre întreaga Transilvanie de
Nord-Est.
Evenimentele acestea au fost aflate şi în teritoriul transilvan stăpânit de
România. La Turda au provocat o reacţie antimaghiară a evreilor din localitate,
evrei care până de curând îşi arătau public, demonstrativ, filomaghiarismul.
Prima acţiune a lor, tot demonstrativă: au încetat să mai vorbească în limba
maghiară, şi afirmau că „Naţiunea Maghiară este una dintre cele mai barbare
din lume, care va trebui să dispară de pe suprafaţa pământului. Evreii de
aici, care până acum se găseau în strânsă legătură sufletească cu populaţia
maghiară, au rupt legăturile cu aceasta din urmă. [... ] Unii dintre evreii de
seamă de aici s-au oferit să ne furnizeze date preţioase cu privire la activităţi
subversive desfăşurate de maghiarii din localitate.[ ... ] Acest sentiment de ură
şi duşmănie a evreilor faţă de populaţia maghiară a fost adâncit şi mai mult în
urma acţiunii desfăşurată în ultimul timp de către agenţii iredentei maghiare
de aici, cari au început să aducă acuzaţii autorităţilor româneşti, că nu se iau
măsuri destul de energice faţă de evreii din România, şi că aceştia din urmă se
bucură de un tratament foarte dulce." 77
A doua etapă a acţiunii antievreieşti din Transilvania de Nord-Est a
fost deportarea; în lagărele germane din Polonia, pentru exterminare.
Datele privind deportaţii nu sunt riguros exacte. Prima menţiune făcută de
către autorităţile româneşti, este într-o notă a SSI din 13 iunie 1944: total
transportaţi în Polonia - 157 OOO; din care: din Maramureş - 45 OOO; din
Satu Mare - 30 000; din Someş - 12 OOO; din Cluj - 20 OOO; din Bihor -
30 000; din Năsăud - 8 000; din Mureş - 8 OOO; din Trei Scaune şi Ciuc -
4 000. 78 Lucrări recente indică date puţin diferite. În Drumul Holocaustului ....
op.cit., care este, cu siguranţă, cea mai aproape de adevăr, se indică 150 OOO
deportaţi. Pe lângă aceştia, alţi 11 200 au fost înrolaţi în detaşamente de
muncă obligatorie. Singurii care au scăpat au fost evreii care au reuşit să
fugă în România, ajutaţi de români precum Raoul Şorban - total 1 685.
După război s-au făcut statistici. În urma acţiunii maghiaro-germane din
Transilvania de Nrd-Est au supravieţuit 27 455 evrei, adică 16,8 la sută din

276
 ROMÂNI ŞI UNGURI

total; au fost exterminaţi 135 455, adică 83,2 la sută - procentajul indicând
cea mai violentă represiune din toate ţările dominate de germani. O parte
din supravieţuitori s-au întors până în 1948 - total 17 450, sau 10,7 la sută;
restul s-au stabilit în străinătate - 1O 025, sau 6, l la sută. 79
În momentul sfârşitului războiului mondial au început a se face comparaţii
între atitudinea faţă de evreii din Transilvania de Nord-Est a ungarilor şi a
românilor. Ungurii au intenţionat să-i extermine pe toţi evreii. Cu ajutorul
sau doar cu bunăvoinţa unor români şi chiar a Guvernului României, mulţi
evrei din Transilvania deNord-Est sau din Ungaria Veche s-au salvat. Teza
salvării este susţinută de sute de documente de arhivă sau de memoriile unor
contemporani. Majoritatea acestor surse documentare sunt cunoscute. Pot fi
aduse la lumină şi altele, necunoscute sau ignorate.
Într-o Dare de seamă a DGP, pe luna martie 1944, se scrie: „Până acum
evreii din România se credeau, în comparaţie cu cei din Ungaria, într-o
situaţie mai grea [„.], pe o treaptă inferioară celor din statul vecin de la
Apus." Previzibilele represiuni antisemite din Ungaria au generat mare teamă
şi printre israeliţii din România, în rândul cărora „domneşte o dezamăgire
întemeiată pe frica de a nu se repeta şi în România cele petrecute în Ungaria". 80
Tot Direcţia Generală a Poliţiei raporta, pe 30 mai 1944, susţinerea totală
din partea civililor maghiari a ghettoizării evreilor, care încercau să se salveze
fugind în România. Menţiona un lot de o sută de evrei care reuşiseră să
ajungă la Arad, „unde sunt plasaţi, de Oficiul judeţean evreesc, la diferite
familii de încredere". 81 Din Oradea se raporta la Bucureşti pe 12 iunie 1944:
„Nici un român nu i-a denunţat pe evrei şi nici n-a făcut declaraţii împotriva
lor." 82 Alt Raport, din 15 iunie 1944, menţiona: „Din cauza persecuţiilor şi
măsurilor luate, mulţi evrei din Oradea, ca şi din restul Ardealului de altfel,
s-au refugiat în România, sperând că ajunşi aici se vor bucura de tratamentul
unor refugiaţi politic." Au trecut frontiera prin punctele Băile Felix, Băile
Episcopiei şi Tinca. Nu au fost trimişi înapoi în Ungaria, dar pentru a nu
trezi riposta germană, au fost trimişi în Lagărul de la Târgu Jiu. 83 Agenţii
SSI în general aveau relatări foarte critice la adresa măsurilor antisemite ale
Budapestei. O sinteză a SSI, pe iunie 1944, menţiona: „Guvernul maghiar
a soluţionat rapid şi fără pic de umanitate problema evreiască." Toţi evreii
cetăţeni străini au fost obligaţi să părăsească Ungaria până la 1 iulie. Ceilalţi
au fost strânşi şi trimişi în Polonia. Li s-au furat obiectele de valoare. Au
fost supuşi unor maltratări „care au degenerat în brutalităţi şi obscenităţi

277
PETRE ŢURLEA

(în special cu femeile)." De aceea, mulţi evrei au trecut graniţa în România,

salvându-se. 84
Într-un capitol întreg al cărţii sale, Gh.I. Badea, folosind documente
de arhivă, prezintă operaţiunea de salvare în România a unor evrei din
Ungaria. S-au antrenat în acţiune diplomaţi români, precum Eugen Filatei,
aflat în post la Budapesta, care a eliberat „mii de paşapoarte", ca să poată
ajunge în România israeliţii vânaţi de autorităţile maghiare. De asemenea,
personalităţi româneşti rămase în teritoriul ocupat, precum, Raoul Şorban
sau Emil Hatieganu, au ajutat şi ele. Şi chiar ministrul Mihai Antonescu -
aşadar, acţiunea a avut loc sub controlul Guvernului de la Bucureşti. 85
Germania a cerut imperativ României să-i oprească pe evreii care treceau
frontiera. Formal, Guvernul Antonescu a împlinit cererea; la 29 mai 1944
a fost emis un Decret conform căruia evreii intraţi ilegal în România urmau
a fi condamnaţi la moarte; dar, în secret, s-au transmis dispoziţii pentru ca
Decretul să nu fie aplicat în practică. 86 În context, pe lângă Mihai Antonescu
au intervenit unii lideri israeliţi din Bucureşti, care l-au influenţat şi ei în
acelaşi sens. Se pare că, în legătură cu Decretul respectiv, cea mai importantă a
fost intervenţia liderului sionist A.L. Zissu. 87 Relaţia dintre acesta şi al doilea
om al Regimului Antonescu a avut şi alt succes în privinţa situaţiei evreilor
transilvăneni: în iunie 1944, au intrat clandestin în România - ajutaţi de
români transilvăneni - 187 refugiaţi evrei din Ungaria. Au fost identificaţi
de către agenţi ai Gestapoului, care au cerut imperativ autorităţilor române
retrimiterea lor în zona controlată de unguri, ceea ce ar fi însemnat moartea
fugarilor. A.L. Zissu a intervenit urgent la Mihai Antonescu, care se afla la
Predeal la chemarea lui Ion Antonescu, la vila acestuia. Cei 187 au fost salvaţi
şi internaţi la Târgu Jiu. 88 De menţionat şi practica autorităţilor româneşti
centrale de a da paşapoarte în alb unor personalităţi româneşti sau evreieşti,
cu care să poată fi salvaţi evrei din Ungaria. Chiar Wilhelm Filderman, liderul
incontestabil al Comunităţii evreilor din România, menţionează acest lucru,
în testamentul său legalizat la New York în 1956: „Mareşalul Antonescu
este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a
evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol." 89
În epocă, evreii au comparat comportamentul faţă de ei al românilor
şi maghiarilor. Au ajuns la concluzia pe care o reda, într-un raport din 29
august 1945, Inspectoratul de Jandarmi Mureş: „Informăm că evreii care s-au
întors deja sau vin acum din lagărele de detenţie din Ungaria sau Germania
îşi manifestă marea nemulţumire în contra ungurilor, întrucât au ridicat, la

278
 ROMÂNI ŞI UNGURI

îndemnul Germaniei, toţi evreii aflaţi în Ardealul de Nord. Deasemenea,

regimul la care au fost supuşi, atât în lagăre cât şi la muncă, era foarte aspru.
Arată că măsurile luate de România în ceea ce priveşte evreii au fost mult mai
umane, iar regimul nu aşa de aspru. La aceasta se adaugă şi faptul că numai
unele categorii de evrei au avut de suferit unele restricţii iar nu în totalitatea
lor, cum s-a procedat în Ungaria. Evreii spun cd nu vor uita şi vor ajuta
România, pentru ca refacerea sd sefacă mai rapid. [subl.n.] "90
În sfârşit, şi mărturia unuia dintre evreii din Transilvania de Nord-Est
deportaţi la Auschwitz - deţinutul nr. A-13221 -, aflat printre puţinii
supravieţuitori. Revista „Lumea", condusă de Marian Oprea, a iniţiat colecţia
Mărturii despre trecut; în cadrul ei, Florin Şandru i-a luat un lung interviu,
la 20 aprilie 2002, deţinutului A-13221, Leopold Lazăr Schobel. El făcea
parte dintr-o familie evreiască numeroasă - 32 persoane. În momentul
Diktatului de la Viena jumătate au rămas în Ungaria, mai ales la Sfântu
Gheorghe; ceilalţi 16 au rămas în România. La reîntoarcerea din lagăr, în
Transilvania de Nord-Est nu a mai găsit pe nimeni din familia sa. În schimb,
toţi cei 16 din România erau în viaţă. Schobel se va stabili la Piteşti, unde a
ajuns preşedinte al Comunităţii locale evreieşti. Fostul deţinut spunea: „Nu.
Eu când am declarat că mulţi evrei au fost salvaţi de Antonescu, îmi menţin
această declaraţie şi spun următorul lucru: Toţi evreii care au fost în diferite
lagăre şi au ajuns în România, pot să spun că au fost salvaţi de Antonescu,
pentru că dacă el ar fi dat un ordin, ordinul se executa. Pe mine m-a interesat
c-am venit acasă ca să-mi găsesc fraţii, surorile şi să văd cine trăieşte. La Sfântu
Gheorghe[ ... ] am fost 300 de evrei şi ne-am întors acasă, de la Auschwitz, nu
ştiu dacă ne-am întors 20. Eu am găsit România aşa cum am lăsat-o cu patru
ani în urmă, am curajul să spun că n-a fost Holocaust.'' 91
Autorităţile maghiare din Transilvania de Nord-Est au supus represiunii
şi alte minorităţi din regiunea respectivă. În cazul unora, faptul a dus chiar la
dispariţia din statistici. Astfel, dacă la începutul verii lui 1944 erau înregistraţi
33 OOO de ruşi, ucrainieni şi ruteni, şi alţi 33 OOO ţigani - după două luni
aceştia au dispărut din statistici. 92

*
În vara lui 1944, ignorând apropierea frontului de Ungaria, Guvernul
Sztojay Dome a înăsprit măsurile antiminoritare. În Transilvania de Nord-Est
ele s-au revărsat prioritar, după eliminarea evreilor, asupra românilor. Impresia
creată era aceea că Ungaria urmărea ca, la sfârşitul războiului regiunea

279
PETRE ŢURLEA

respectivă să aibă cât mai puţini români şi, astfel, argumentul demografic
să atârne în favoarea ungurilor. Foarte multe documente ajunse la Guvernul
României indică intensificarea acţiunii represive, cu metode deja folosite şi
până atunci, care îşi dovediseră eficienţa din punctul de vedere al Budapestei.
Au fost multiplicate detaşamentele de muncă forţata formate din români,
atât bărbaţi cât şi femei, varsta era scăzută pâna la 16 ani; şi erau luaţi chiar şi
cei care depăşeau SO de ani. Numai în iunie 1944 au fost ridicaţi peste 1OOOO
de români; le-au urmat alţi SO OOO. Premilitarii de vârste foarte mici erau
concentraţi în tabere precum acelea de la Ciucea, Letea Mare, Sângiorgiu Băi.
A crescut foarte mult şi numărul românilor trimişi la muncă în Germania.
S-au făcut concentrări masive pentru unităţile militare trimise în zonele cele
mai periclitate ale frontului. Cum această măsură a dus la dezertări masive,
autorităţile au trecut la pedepsirea familiilor dezertorilor. Românii rămaşi
în localităţile lor au fost supuşi unor presiuni majore ca să-şi părăsească
religia; autorităţile ajutau în special Biserica Romano-Catolică, cea care
se dovedea a fi foarte ofensivă în procesul convertirii. Cele mai diverse
piedici erau puse oficierii cultului în bisericile ortodoxe şi greco-catolice
româneşti. S-a ajuns chiar la confiscarea clopotelor, sub pretextul folosirii
metalului pentru necesităţile Armatei. Ierarhii bisericiilor române erau
permanent şicanaţi. Episcopului ortodox Colan i s-a confiscat chiar maşina,
din dorinţa evidentă a autorităţilor de a-l împiedica să-şi viziteze parohiile.
Românilor li se rechiziţionau toate bunurile alimentare, şi erau condamnaţi
la înfometare. Orice opoziţie îl ducea pe autorul ei la închisoare, unde
schingiuirea deţinuţilor devenise o practică. S-a ajuns la o epurare aproape
totală a românilor din toate instituţiile de Stat; patronii unguri s-au aliniat şi
ei la aceste măsuri. În comunele mixte, tot mai des românii erau bătuţi, fără
nici un motiv, de concetăţenii lor unguri. O caracterizare a situaţiei o găsim
într-un raport al SSI din august 1944: În Transilvaniade Nord-Est aveau loc
„acte sălbatece" comise de jandarmii unguri şi de civilii unguri împotriva
românilor. Toate acestea au provocat noi valuri de refugiaţi în România. 93

*
În contextul evoluţiei războiului mondial, cu un sfârşit previzibil apropiat,
problema viitorului Transilvaniei şi-o puneau, în primul rând, cele două ţări
care aspirau să stăpânească întreaga regiune: România şi Ungaria. Actul de la
23 august 1944 le-a adus în postura de adversare pe câmpul de luptă, postură
pentru care amândouă se pregătiseră de la începutul războiului. Totodată,

280
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Transilvania era şi în atenţia Naţiunilor Unite, ajunse acum în rolul de arbitru

între Budapesta şi Bucureşti, rol pe care-l avusese mai înainte Germania. În
practică, însă, cea care urma să decidă era doar URSS, căreia Marile Puteri
occidentale îi lăsaseră în mâini - prin cunoscutul Act de partajare - soarta
ţărilor cu care se învecina.
Încercând să găsească formula cea mai favorabilă pentru ea, Moscova a
înfiinţat o Comisie pentru problemele păcii şi reconstrucţiei postbelice.
Conducătorul acesteia, Maxim Litvinov, identifica, în privinţa viitorului
statut al Transilvaniei, patru soluţii: 1) păstrarea statuquo-ului teritorial,
aşadar recunoaşterea graniţei fixate de Diktatul de la Viena din 1940; 2)
întreaga Transilvanie dată României; 3) Transilvania stat independent; 4)
formarea unei federaţii, ce urma să cuprindă România, Transilvania, Ungaria,
sub protectoratul URSS. După discutarea celor patru variante, a apărut şi
ideea unei soluţii tranzitorii: Transilvania de Nord-Est să fie ocupată de
sovietici, iar decizia finală să fie luată după clarificarea relaţiilor dintre Uniunea
Sovietică şi fiecare dintre cele doua ţări doritoare de a stăpâni regiunea -
Romania şi Ungaria. 94 Pentru o deplină edificare, fusese solicitată şi părerea
unui presupus reprezentant al intereselor româneşti, Walter Roman, acesta -
evreu dintr-o familie din Oradea, Neulander, vechi membru al Partidului
Comunist din România, luptător în Spania de partea comuniştilor - era
activist al Kominternului (ce continua să existe şi după desfiinţarea formala
din 1943 ), lucrând la „Institutul 205" din Moscova, pe linia propagandei
spre România. Presupusul reprezentant al intereselor României a răspuns
Comisiei: Transilvania trebuia să devină un Stat independent atât de România,
cât şi de Ungaria. „Ambele ţări - spunea Walter Roman - care pretind
Transilvania au participat aproape în aceeaşi măsură la războiul tâlhăresc
al lui Hitler. Care să fie «recompensată» prin alipirea Transilvaniei?" Şi
aducea argumente istorice, etnografice, economice, pentru o Transilvanie
independentă. „Din toate aceste considerente - încheia-, socotesc renaşterea
Transilvaniei independente ca o soluţie temporara şi tranzitorie, realistă şi
oportună, corespunzătoare intereselor dezvoltării progresiste a Ungariei şi
României". Întrebat şi el, istoricul sovietic E.V. Tarle s-a arătat favorabil ideii
Transilvaniei independente; dar, spre deosebire de „românul" Roman, lua
în considerare, în finalul răspunsului său, şi posibilitatea acceptării de către
sovietici a „răului cel mai mic" - alipirea Transilvaniei la România, caz în care
URSS trebuia să ceară „compensaţii serioase". Maxim Litvinov, în raportul
său, a ignorat cele două păreri şi a ales soluţia favorabilă României 95 ; tot ce

281
PETRE ŢURLEA

se poate şi în amintirea prietenului său de la Geneva, Nicolae Titulescu. În

introducerea la un volum de documente din arhivele moscovite, problema
activităţii Comisiei Litvinov este abordată: „Autodeterminarea Transilvaniei
ca Stat a fost susţinută de membri ai Comisiei, ca academicianul E.V. Tarle,
şi de către comunistul român Walter Roman, emigrat în URSS, cooptat în
calitate de expert." Comisia, însă, „a luat în considerare şi alta variantă -
înapoierea Transilvaniei către România, în schimbul garantarii ferme a unei
colaborări strânse şi de durată cu URSS şi a renunţării definitive la pretenţiile
asupra Basarabiei şi Bucovinei. Această variantă a fost aleasă şi pentru că
România a întors armele împotriva Germaniei, pe când Ungaria a continuat
lupta alaturi de aceasta. 96
Pentru România, redobândirea întregii Transilvanii era, evident un ţel
minimal, dar singurul posibil în acel context; ţelul maximal - refacerea
tuturor graniţelor normale ale Ţării - trebuia păstrat ca o aspiraţie de
îndeplinit într-un viitor mai favorabil. La rândul ei, şi Ungaria avea un ţel
maximal - refacerea Ungariei Mari - pe care politicienii lucizii maghiari
ajunseseră a fi convinşi că trebuie să-l lase pentru un viitor în care şi-ar putea
atrage sprijinul unor mari puteri; şi avea şi un ţel minimal, constând în crearea
pentru maghiarii rămaşi în afara graniţelor Ungariei, a unui statut privilegiat,
care să le confere rolul de stăpâni de facto asupra teritoriilor respetive; între
cele două au existat şi soluţii intermediare, vizând ocuparea de către Ungaria
măcar a unor părţi din teritoriile asupra cărora credea că are drept. Ungurii
fluturau şi ideea unui Stat separat al Transilvaniei, sub protectorat sovietic, cu
o motivaţie larg răspândită: „Ori unde, doar în România nul" Cele două state
s-au luptat între ele, în perioada 1944-1946, pentru a obţine ceea ce sperau.
Ca şi-n alte rânduri, pe câmpul de luptă, România a înfrânt Ungaria. La fel s-a
întâmplat şi la masa tratativelor de la Paris, cu menţiunea că, la Conferinţa de
Pace a cântărit puţin efortul României în războiul împotriva puterilor fasciste,
soluţia, deşi dreaptă, fiind rezultatul interesului sovietic. Astfel, Transilvania
de Nord-Est a fost redobândită de România. Nerealizându-şi ţelul maximal,
şi nici măcar formulele teritoriale intermediare, în privinţa Transilvaniei,
maghiarrii au reuşit, însă, să-şi atingă ţelul minimal; în teritoriul ocupat în
urma Diktatului de la Viena din 1940, revenit în posesie românească, au
păstrat după 1944 pârghiile esenţiale de conducere în toate domeniile şi
în majoritatea judeţelor; au dobândit un statut special de privilegiaţi, iar în
1952 au reuşit să impună, cu sprijinul URSS, trasarea unei graniţe interne
în România, prin crearea Regiunii Autonome Maghiare; şi, în aşteptarea

282
 ROMÂNI ŞI UNGURI

momentului favorabil pentru îndeplinirea ţelului maximal, au continuat,

în toată perioada de după 1944, politica de maghiarizare a teritoriului care
fusese sub stăpânire horthystă. Astfel, lupta împotriva Trianonului nu a
încetat nici sub regimul fascist, nici sub cel comunist.
Odată cu lovitura de Stat de la 23 august 1944, în urma căreia România
a întors armele împotriva Germaniei, cu scopul declarat de a elibera
Transilvania de Nord-Est, pentru a-şi păstra regiunea respectivă, Guvernului
Ungariei i-au rămas două posibilităţi: o rezistenţă totală alături de Germania,
cu speranţa unei victorii a acesteia; o înţelegere cu URSS în dauna României.
Pentru politicienii budapestani lucizi, după întoarcerea armelor de către
români devenise clar că o victorie a Germaniei era imposibilă. De aceea, ca
să păstreze Transilvania de Nord-Est, războiul împotriva Naţiunilor Unite
trebuia imediat oprit şi obţinută bunăvoinţa URSS-ului, puterea care se
contura a fi viitoarea stăpână a răsăritului european. Dar, sub presiunea
germană, Consiliul de Miniştri al Ungariei, la 25 august 1944, s-a arătat de
acord cu planul transformării Transilvaniei într-o fortăreaţă, printr-o acţiune
comună germano-maghiară, deşi Teleki Bela s-a pronunţat pentru o apropiere
de Rusia ca singură soluţie pentru păstrarea Ardealului de Nord. Şi Horthy
s-a arătat adeptul acestei ultime soluţii. De aceea, sub conducerea sa se va
întruni, la 7 septembrie, un Consiliu de Coroană „secret", cu participarea
reprezentanţilor nobilimii maghiare din Transilvania: contele Teleki Bela,
preşedinte al Partidului Ardelean, contele Bethlen Istvan, Binffi Daniel,
ministru al Agriculturii; generalul Lakatos Geza, prim-ministru începând
din 29 august 1944. Contele Bethlen declara că trebuiesc oprite imediat
luptele, pentru salvarea Transilvaniei de Nord-Est. Ideea era acceptată de toţi
ceilalţi. 9 i
Sunt cunoscute şi unele acţiuni diplomatice ale adepţilor unguri ai
încetării războiului alături de Germania. Mai mulţi istorici - Între care şi
autorii Capitolului VII din volumul II ( 1867-1947) al Istoriei României.
Tansilvania: Marţian Niciu, Mihai Racoviţan, Ioan Ţepelea, Vasile
Lechinţan, Vasile Ciubăncan, Liviu Ţârău - consemnează şi adoptarea, în
acelaşi context al începutului lui septembrie 1944, a unei Rezoluţii secrete
a Guvernului Likatos, asupra căreia erau puse în cunoştinţă agenţiile
diplomatice ale Ungariei. O copie a documentului a fost interceptată de
George Caranfil, ministrul României în Finlanda; Florin Constantiniu
indică şi arhiva americană în care este păstrată. 99 Rezoluţia secretă avea trei
puncte: 1. Rezistenţa, pe măsura posibilităţilor, la înaintarea ruso-română -

283
PETRE ŢURLEA

aşadar, fără un angajament total; Transilvania de Sud nu va fi atacată, „pentru

a nu-i supăra pe Aliaţi". 2. Apărarea Trasilvaniei de Nord se va face pornind
de la premiza că frontul german se va prăbuşi, atât la Est, cât şi la Vest, în cel
mult trei săptămâni, timp prea scurt pentru ca armatele ruso-române să poată
cuceri Transilvania de Nord. Astfel, sfârşitul războiului va găsi Ungaria încă
stăpână asupra regiunii, ceea ce ar avantaja-o la Conferinţa de Pace. 3. Pentru
cazul în care Transilvania ar fi ocupată de trupele ruso-române, s-au transmis
instrucţiuni pentru ca populaţia maghiară să se organizeze într-un partid
comunist şi să se pună la dispoziţia sovieticilor, pentru a obţine bunăvoinţa
acestora în dauna românilor, „complicând considerabil opera de reîncadrare
în Statul Român". Dacă primele doua puncte nu s-au materializat, al treilea va
fi im plinit cu un aşa de mare entuziasm, încât părea a fi sincer.
Sub presiunea germană, Consiliul de Miniştri budapestan a hotărât
continuarea luptelor. Ca urmare, la începutul lui septembrie 1944, Armata a
II-a ungară şi mai multe unităţi germane conduse de generalul Arthur Phleps,
porniseră ofensiva în Valea superioară a Mureşului. Curând, însă, românii şi
ruşii vor trece la contraofensivă. Totodată, se accentua lupta din interiorul
lumii politice maghiare cu amestec german, ceea ce va duce la lovitura de
Stat „constituţională" din 15 octombrie 1944, organizată de Partidul fascist
Crucile cu Săgeţi al lui Szalasy Ferenc, şi la înlăturarea lui Horthy Mikl6s,
chiar în momentul când acesta încerca un armistiţiu cu URSS, emisarii săi
fiind deja la Moscova. În aceeaşi lună, mai ales datorită eforturilor Armatei
române, trupele maghiaro-germane erau înfrânte pe tot frontul transilvănean.
După eliberarea oraşului Târgu Mureş pe 28 septembrie, vor urma Clujul la
11 octombrie, Oradea la 12 octombrie, Carei şi Satu Mare la 25 octombrie.
Odată cu intrarea României în război împotriva Germaniei, şi autorităţile
horthyste din Transilvania de Nord-Est au încercat să găsească soluţii pentru
ca după previzibila eliberare a regiunii de către trupele româno-ruse, puterea
reală să fie păstrată în mâna maghiarilor. În acest sens aduc informaţii foarte
multe rapoarte ale Serviciului Special de Informaţii. Unul din ele consemna
faptul că, înaintea retragerii trupelor maghiaro-germane şi a vârfurilor
administraţiei maghiare din Cluj, au fost date instrucţiuni personalităţilor
de încredere, „cu privire la atitudinea ce trebuie să o ia Poporul maghiar
din Ardealul de Nord, pe care trebuie să-l conducă după instrucţiunile
primite", expresia fiind o nouă confirmare a existentei Rezoluţiei secrete.
Prefectul lnczedy-Joksmann a convocat, în acest scop, la o întrunire pe
Balogh Edgard, redactor-şef al ziarului „Vilagorszag"; Peter Balazs, consilier;

284
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Aprily Lâjos, poet; K6os Kâroly, inginer şi scriitor; Nagy Istvân, scriitor
apropiat de cercurile muncitoreşti; un bijutier, Râtz; un profesor, Nyir6;
mai mulţi prelaţi, mai ales romano-catolici. Toţi au fost instruiţi pentru
perioada de după înlăturarea administraţiei horthyste. Ulterior, toţi vor
ajunge în posturi de conducere în Uniunea Populară Maghiară, în Partidul
Comunist din România, în sindicate sau administraţie, unde vor acţiona
pentru îndeplinirea instrucţiunilor primite în momentul retragerii. 100 O
prezentare mai largă a aceluiaşi moment al „instruirii" este făcută şi în alte
documente ale SSI. Unul din ele, redactat la Subsecţia III Naţionalităţi, la
sfârşitul lui 1945 - pe baza unor note arhivate la serviciul respectiv. Conform
acestui document, întâlnirea de la Cluj avusese loc în sala mare a Primăriei,
participând „căpeteniile maghiarilor din Ardeal. Au fost prezente mai
multe persoane politice reprezentând moşierimea, Universitatea, Biserica,
economia şi ziarişti". Au fost date următoarele instrucţiuni: „1. Nimeni nu
va părăsi Ardealul, pentru a nu ştirbi precumpănirea elementului maghiar.
2. Toate vechile cadre ale organizaţiilor horthyste şi szalasyste vor trebui să
se introducă în organizaţiile democratice, pentru a le controla activitatea.
5. Se vor păstra toate organizaţiile paramilitare, conspirativ, spre a putea fi
utilizate la nevoie. 4. Toate fondurile afectate de Horthy pentru propaganda
în ţinuturile cucerite rămân mai departe aici." Lista participanţilor era mai
amănunţită. Printre cei mai importanţi erau indicaţii Pasztay Geza, ajuns
ulterior preşedinte al Organizaţiei Partidului Social Democrat Cluj; Jordâky
Ludovic, intrat în PCR; dr. Demeter Ioan, intrat în UPM; dr. Sâry Ştefan şi
profesorul Nagy Geza. Concomitent, avusese loc şi o întâlnire a ziariştilor
având acelaşi subiect; printre participanţi era şi Demeter Bela, ajuns ulterior
în Ministerul de Externe de la Budapesta; Wgh Josif, redactor la ziarul
„Ellenzek" (care va fi judecat de Tribunalul Poporului, în 1946, pentru crime
de război, în contumacie), ajuns consilier de presă al Partidului Comunist
Maghiar, la Budapesta; Ziegler Wilhelm ş.a. Aceeaşi hotărâre au adoptat-o
şi ziariştii. Aşadar, au fost mai multe întruniri în acelaşi scop. Astfel cu
toate că s-a dat, de către Comandamentul Armatei a II-a ungare, ordinul de
evacuare totală, nici unul din cei „instruiţi" nu a plecat; câţiva vor ajunge
la Budapesta, dar mai târziu. 101 Au fost multe hotărâri contradictorii ale
autorităţilor maghiare locale şi ale celor centrale, în încercarea de orientare a
acţiunilor ungurilor în raport cu evoluţia generală a războiului. Cei care şi-au
dat seama mai repede de apropierea sfârşitului Germaniei au fost primii care
au făcut pasul spre URSS; ceilalţi au mai aşteptat. Într-un singur plan toată

285
PETRE ŢURLEA

conducerea maghiară era de acord: blocarea posibilităţii ca Transilvania de

Nord-Est să revină României. Pentru unguri, singurul adevărat inamic, şi pe
timp de pace şi pe timp de război, erau românii.
În condiţiile răsturnării situaţiei pe front, populaţia civilă din Transilvania
de Nord-Est a trecut prin momente dramatice. Guvernul de la Budapesta
s-a considerat îndreptăţit să nu mai păstreze nici o aparenţă. O represiune
majoră împotriva tuturor celor ce nu erau maghiari s-a declanşat. Ea s-a
extins şi în afara teritoriului ocupat în 1940, în zonele cucerite vremelnic
de armatele maghiaro-germane, în septembrie 1944, în Transilvania de Sud.
Comportamentul trupelor maghiare era aşa de violent - arestări, deportări,
deposedări de bunuri, bătăi, violuri, omoruri în masă - încât se lăsa impresia
că ofensiva din septembrie fusese declanşată pentru a avea un teritoriu în plus
de manifestare antiromânească şi antievreiască. La coace aceste sălbăticii ale
Armatei maghiare s-a asociat şi o mare parte a localnicilor unguri, în rândul
cărora sentimentele naţionalist şovine erau foarte puternice.
Pentru acţiunea antievreiască, cazul cel mai dramatic a fost în zona Turda,
ocupată de trupele maghiare la 5 septembrie 1944. Centrul represiunii a
fose Sărmaş. În dosarul întocmit de Legiunea de Jandarmi Cluj, în prezenţa
delegatului Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, la 21
februarie 1945, se menţiona asasinarea de către maghiari a 126 evrei, la 16/ 17
septembrie 1944, precum şi cercetarea ce s-a făcut asupra acestui eveniment.
Deshumarea a scos la iveală trupurile a 31 bărbaţi, 52 femei şi 43 copii sub
15 ani; erau aşezate în două gropi comune. Procesul verbal consemnează:
„Foarte multe cadavre - în special groapa a doua s-au aflat mai multe femei
şi copii - prezentau urme de violenţă din cele mai sălbacece, având craniile
zdrobite şi chiar sfărâmate de pe urma loviturilor puternice, provocate de
corpuri cari sau ascuţite (pacuri de armă, târnăcoape, lopeţi etc.); multe
corpuri erau străpunse sau chiar sfâşiate cu arme albe; altele aveau oasele
membrelor superioare sau inferioare fracturate. Cadavrele au fose aruncate
de-a valma, unele peste altele, găsindu-se totuşi corpuri îmbrăţişate (soţ
îmbrăţişându-şi soţia, cată strângânduşi la piept copilul). S-a constatat că
la unele cadavre - în special de copii - lipseau orificiilor de pătrundere a
proiectilelor, ceea ce lasă presupunerea că, nefiind atinşi de loviturile armelor,
au fose îngropaţi de vii. [„.] Cadavrele au fost găsite complet dezbrăcate şi
desculţate. [„.] Se menţionează că din cercetările facuce a rezultat vinovăţia
următorilor locuitori din comuna Sărmaş şi împrejurimi. [Sunt menţionate
35 nume, coace ungureşti, cu precizarea că nici un criminal nu a putut fi

286
 ROMÂNI ŞI UNGURI

cercetat şi pedepsit - trei s-au sinucis iar ceilalţi au fugit în Ungaria.]" În

document urmează descrierea asasinatului colectiv: „Localitatea Sărmaş a
fost ocupată de trupele maghiare în ziua de 5 septembrie 1944. După două
zile a sosit o trupă de jandarmi de tăria unei companii, comandată la început
de locotenentul Balasz, iar mai târziu de căpitanul Lancz Liszl+, ajutat de
locotenentul Vâkirdy, ajutor de locotenent Gekety, sublocotenent Holoz,
plutonier major Horvâth şi plutonierii Polgâr şi Szabo. Această trupă provenea
din Şcoală de Jandarmi Zalău. În ziua ocupării comunei de trupele maghiare,
s-au constituit gărzile naţionale maghiare compuse din toţi locuitorii unguri
de la 15 ani în sus, sub comanda lui Szekelly Josef, căruia i-a succedat a doua
zi Szekelly Mârton. Chiar din primele zile, populaţia maghiară a început
jefuirea populaţiei româneşti şi a celei evreieşti din Sărmaş, ajungându-se
la asasinate. În acelaşi timp, o consfătuire a adunat în casele farmacistului
ungur Iuliu Varga pe moşierii unguri din împrejurimi care, într-un cadru
solemn, au hotărât exterminarea evreilor din Sărmaş." Pe 8 septembrie au fost
arestaţi 126 evrei. „Internaţi [... ] , cei 126 au fost chinuiţi în mod sălbatec,
timp de 8 zile. [... ] În timp ce evreii erau închişi în lagăr, primarul ungur
Szallay Sandor şi ajutorul de primar, Czyraky Josef, au împărţit locuinţele
evreilor între localnicii unguri lăsându-i pe aceştia să jefuiască Întregul avut.
Aproape întreaga populaţie maghiară a comunei Sărmaş a luat parte la acest
jaf. În ziua de 16 septembrie 1944, 26 bărbaţi evrei au fost ridicaţi din lagăr şi
duşi la punctul Sascut, unde au fost obligaţi să sape două gropi. După câteva
ceasuri, toţi evreii din Sărmaş, în număr de 126, au fost ridicaţi din lagăr şi
transportaţi de asemenea pe dealul Sascut. În noaptea de 16/17 septembrie
1944, între orele 2 şi 6 dimineaţa, aceşti evrei au fost măcelăriţi şi aruncaţi
în doua gropi comune." Sărmaşul a fost eliberat de Armata română la 10
octombrie 1944. 102
Dosarul crimelor de la Sărmaş - la fel ca şi al celor din multe alte
localităţi - infirmă două teze ale istoriografiei maghiare. Teza conform căreia
asasinarea unor români şi a unor evrei în toamna lui 1944 în Transilvania ar
fi fost doar evenimente din timpul luptelor, determinate de acestea"; şi teza
conform căreia asasinatele pot fi puse doar pe seama trupelor maghiare aflate
în luptă. În relaitate, asasinatele au avut loc în afara confruntărilor militare,
independente de acestea, sunt atrocităţi împotriva popalaţiei civile şi a
militarilor răniţi, scoşi din luptă şi rămaşi înapoia frontului şi, la asasinarea
unor români sau evrei au participat, cu ferocitate, şi comunităţile maghiare
locale; nu toţi membrii acestor comunităţi, dar cu accepţiunea tuturor.

287
PETRE ŢURLEA

Asupra, românilor s-a revărsat - în momentul când la Radio Bucureşti s-a

anunţat încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începutul celui
pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Est - întreaga ură a Guvernului
Ungariei. Chiar în noaptea de 23/24 august 1944, de la Budapesta s-au emis
instrucţiuni pentru arestarea tuturor românilor „suspecţi" - categorie în care
intrau mai ales preoţii, învăţătorii, fruntaşii satelor. S-au creat lagăre speciale.
Doar într-un singur judeţ, Maramureş, erau nouă: la Slatina, Dragomireşti,
Moisei, Ocna-Şugatag, Carei, Teceul Mare, Kistarsa, Kassa. Au fost arestate şi
personalităţi marcante ale românilor. La Cluj, era cazul lui Emil Haţieganu şi
al lui Aurel Socol. Totodată a avut loc un nou val de concentrări în detaşamente
de muncă forţată. Numai dintr-un singur judeţ, Bistriţa Năsăud, în septembrie
1944 au fost luaţi în asemeneaa detaşamente 2 OOO de români între 16 şi 60
de ani şi duşi în Ungaria. 103 Ca să aibă acoperire pentru atrocităţile ordonate,
Guvernul Ungariei a lansat, prin Radio Budapesta, un avertisment la adresa
României, repetat la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie: Dacă
Bucureştii nu încetează persecuţiile asupra populaţiei maghiare până la 4
septembrie, Ungaria va lua în 24 de ore măsuri similare împotriva românilor
din Transilvania de Nord-Est. Guvernul României adopta, în şedinţa din 2
septembrie, un răspuns conform căruia nu exista nici o persecuţie împotriva
ungurilor din teritoriul pe care-l stăpânea, -totodată, ameninţa, la rândul său,
că dacă maghiarii îi vor persecuta pe românii din Transilvania de Nord-Est,
acelaşi tip de măsuri se vor lua şi împotriva maghiarilor din Transilvania
de Sud. 104 Dar Bucureştii au lansat numai ameninţări, pe când Budapesta a
trecut la fapte. Nici după masivele şi cunoscutele atrocităţi antiromâneşti din
septembrie 1944, Guvernul Sănătescu nu şi-a pus în practică ameninţarea.
În şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 septembrie, ministrul de Externe,
Grigore Niculescu-Buzeşti, anunţa că „Ungurii n-au răspuns la avertismentul
pe care l-am dat noi şi urmează [subl.n.] să trecem la represalii". Constantin
Titel-Petrescu ministru de Stat, credea că ar fi bine să se mai dea încă un
avertisment, de aceeaşi părere fiind şi Iuliu Maniu. 105 Până la urmă, Guvernul
de la Bucureşti a aplicat numai măsura închiderii în lagăre a acelor cetăţeni
de origină etnică maghiară cunoscuţi ca acţionând împotriva României. La
25 august 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei transmitea ordinul
43 599, cerând inspectorilor regionali să-i aresteze pe conducătorii Grupului
Etnic German şi pe conducătorii maghiarilor din Transilvania de Sud, şi să-i
interneze în lagăr. 106 La 8 septembrie, ministrul de Interne, generalul Aldea,
cerea prefecţilor, printr-o telegramă fulger: Ca urmare a stării de război cu

288
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Ungaria, se ordonă rechiziţionarea tuturor armelor de la cetăţenii de origină

etnica maghiară; înregistrarea, pe localităţi, a tuturor cetăţenilor de origină
etnică maghiară; cei consideraţi periculoşi vor fi arestaţi şi internaţi în lagăre;
se va înfiinţa câte un lagăr în fiecare judeţ, celorlalţi li se va da câte o adeverinţă
de la Poliţie. Aşadar, măsura represivă era doar de reţinere şi numai a celor
dovediţi ca periculoşi. 107
După încheierea Convenţiei de Armistiţiu, 12 septembrie 1944, Comisia
Aliată de Control, prin delegaţii săi din fiecare judeţ, va dirija toată activitatea
lagărelor respective. Întreaga toamnă a lui 1944, autorităţile române au dus
o luptă de temporizare a arestărilor; în acelaşi timp, sovieticii presau pentru
accelerarea lor. S-a ajuns chiar la emiterea, de către Comisia Aliată de Control,
a unor documente ultimative: la 31octombrie1944, generalul Vinogradov,
locţiitor al preşedintelui CAC, cerea lui Constantin Sănătescu ca toţi supuşii
germani şi maghiari să fie internaţi în lagăre; termenul fixat era 5 noiembrie;
şi transmitea o ameninţare - autorităţile române ce sabotează împlinirea
punctului 2 din Convenţia de Armistiţiu să fie arestate. Răspunsul era cerut
urgent şi în limba rusă. 108 S-au admis excepţii numai pe criterii politice, la
solicitarea comuniştilor din PCR şi UPM. Motivul invocat pentru cererile
de eliberare era că cei în cauză „aveau vederi democrate". O astfel de cerere
venea la 24 ianuarie 1945, de 1a comitetul judeţean Cluj al PCR şi se referea
la 12 unguri care făcuseră parte din mişcarea muncitorească; CAC Cluj
dădea aprobarea. 109 Toate cererile de acest fel aveau aprobarea autorităţilor
sovietice, fără de care nu puteau fi luate în seamă de autorităţile române;
rolul decisiv îl aveau ruşii. Unele solicitări erau trimise numai autorităţilor
sovietice, cele româneşti fiind ignorate. Primarul maghiar al oraşului Sfântu
Gheorghe, la 1 februarie 1945, trimitea Comandamentului Aliat (în practică
sovietic) al oraşului, o solicitare în acest sens, cuprinzând toate formulele
de captare a bunăvoinţei folosite în raporturile ungurilor cu sovieticii în
epocă: lăuda Armata Roşie, afirma dragostea maghiarilor faţă de URSS
şi faţă de regimul său comunist. În acelaşi timp, încrimina „reacţiunea
românească"; nedreptatea pe care aceasta o face celor internaţi în lagăre;
erau expuse chinurile prin care trec aceştia, desemnându-i drept „martiri
ai democraţiei." La sfârşit venea cererea de eliberare. Adresa Primăriei din
Sfântu Gheorghe era o adevărată capodoperă a genului, plină de formulări
perfide antiromâneşti şi de linguşiri slugarnice la adresa ruşilor: ,,În toamna
anului 1944, când Armata Roşie în elanul ei a ajuns la graniţele Ardealului
de Nord, a găsit în faţa ei pe fiii acestui teritoriu. Aceşti oameni, care contrar

289
PETRE ŢURLEA

voinţei lor au fost înrolaţi într-o armată cu spirit distructiv, când au luat
contactul cu Armata Roşie glorioasă şi invincibilă, au aruncat armele lor şi cu
un gând şi un suflet au fost de părere că nu vor lupta în contra unei armate
care luptă tocmai pentru libertatea şi eliberarea lor din jugul hitlerismului.
Toţi au depus armele şi s-au grăbit la vetrele lor, ca să fie acasă în clipa măreaţă
când Armata Roşie îşi va pune piciorul pe acest pământ." Dar, în judeţul Trei
Scaune, Garda „Iuliu Maniu" a introdus un aparat administrativ ce a dus „o
politică reacţionară, pe care nu o cunoştea până atunci istoria acestui pământ.
Cu puterea lor întreagă au început persecutarea şi stârpirea elementului
cu concepţie democratică". Pe foştii soldaţi maghiari i-au scos din case şi
„i-au supus la cele mai grave chinuri corporale şi sufleteşti, ca să le clatine
convingerea lor democratică şi să stârpească în ei simpatia şi dragostea faţă
de democraţie şi faţă de idealul reprezentant al libertăţii: Uniunea Sovietică.
Pe această cale au ajuns aceşti martiri în lagărul de internare de la Feldioara
şi Arini (judeţul Braşov)". Aici sunt fără haine şi încălţăminte, mor de foame
şi frig, sunt bolnavi. „Existenţa acestor lagăre şi suferinţa victimelor lor nu
sunt decât un protest reacţionar al fascismului în contra ideii democratice
şi până când aceste lagăre există, triumful democraţiei asupra hitlerismului
asupritor nu este deplin De aceea, judeţul, şi oraşul nostru democrat vă
roagă pe dumneavoastră ca pe reprezentantul Armatei glorioase aliate, ca
să binevoiţi a interveni locului în drept." Se adăuga lista celor 103 maghiari
ce se dorea a fi eliberaţi. 110 În contradicţie cu imaginea lagărelor prezentată
de primarul din Sfântu Gheorghe, mai multe documente de epocă indică o
detenţie destul de lejeră; se putea şi pleca uşor, chiar în grup. Din lagărul de la
Arini, în ianuarie 1945, plecaseră mai mulţi deţinuţi unguri; vor fi adăpostiţi
în comuna Belini, judeţul Trei Scaune, unde populaţia maghiară i-a primit
foarte bine; în document se mai menţionează că cei plecaţi din lagăr, după ce
s-au îmbătat, „au cerut arme ca să-i împuşte pe toţi românii din localitate.". 111
Se va încerca o acţiune împotriva funcţionarilor unguri impuşi de
autorităţile horthyste şi care avuseseră acţiuni antiromâneşti dovedite. Dar,
se va renunţa. La 12 septembrie 1944, ministrul de Interne emitea Ordinul
55146, conform căruia toţi funcţionarii de origină etnică germană sau
maghiară urmau a fi disponibilizaţi. 112 MADOSZ-ul, organizaţie politică
maghiară creată de PCR în perioada interbelică, transformată în toamna
lui 1944 în Uniunea Populară Maghiară, va interveni imediat în favoarea
funcţionarilor unguri. La fel şi alte diverse organizaţii comuniste. Organizaţia
PCR Arad cerea, telegrafic, ca să fie păstraţi în funcţii funcţionarii unguri

290
 ROMÂNI ŞI UNGURI

antifascişti; şi,la acel moment, majoritatea ungurilor se declaraseră

democraţi şi antifascişti, iubitori ai URSS. La 16 octombrie 1944, generalul
Aldea punea pe cererea de la Arad o rezoluţie fermă: „Fără nici o excepţie
[„.]. Se va întocmi un proiect de lege în acest sens, pentru ca să nu fim
expuşi unui viitor proces de despăgubire." 113 Odată cu consolidarea PCR,
şi presiunile acestuia în favoarea funcţionarilor maghiari au crescut, iar la
sfârşitul toamnei lui 1944 nu au mai putut fi respinse. Pe 22 decembrie, sub
semnătura generalului Nicolae Rădescu, era emis Ordinul circular nr. 19689,
ce anula Ordinul 55146/12 septembrie 1944; şi cerea să fie reîncadraţi toţi
cei disponibilizaţi. Referatul pentru Ordinul din 22 decembrie era semnat de
Teohari Georgescu, subsecretar de Stat la Interne din partea PCR. 114
Astfel, pe ansamblu, „represiunile" împotriva cetăţenilor de origină etnică
maghiară, ca răspuns la ceea ce se întampla românilor din Transilvania de
Nord-Est, au fost minore; nici autorii atrocităţilor antiromâneşti nu au fost
pedepsiţi.
În schimb, în regiunea ocupată de autorităţile horthyste a fost instaurat
un adevărat regim de teroare. În timpul scurtei ofensive a armatelor
maghiaro-germane din septembrie 1944, asasinatul în masă a fost folosit
pentru a-i intimida pe români şi pe evrei. Ceea ce s-a întâmplat în zona Turda
reprezintă un argument în acest sens.
Acţiunile represive erau previzibile. De aceea, lipsa unor măsuri
adecvate de apărare a graniţei după 23 august 1944 era deplin imputabilă
comandantului Garnizoanei Turda, comandorul Stănculescu, şi prefectului
judeţului Turda, generalul Alexandru Vâlcu. Neavând efective suficiente
pentru a rezista ofensivei maghiare, ar fi trebuit să evacueze populaţia pentru
a o proteja; nu a făcut-o, deşi se primise de la Bucuneşti un Ordin telegrafic
în acest sens, pe 2 septembrie. După ocuparea zonei de către trupele ungare
la 5 septembrie, românii şi evreii au devenit ţinta unor acţiuni sălbatece,
fiind arganizate şi asasinate în masă. 115 La Sărmaş au fost asasinaţi - cum s-a
menţionat - 126 evrei. Şi mulţi români au avut aceeaşi soartă. Soldaţii unguri,
având sprijinul populaţiei maghiare locale, încălcau toate normele de purtare
a războiului. Prizonierii erau torturaţi şi apoi omorâţi. Soldatul Toma Ioan,
din Regimentul 30 Dorobanţi, căzuse prizonier împreună cu alţi 15 ostaşi
români, în lupta de la Ilieni, judeţul Trei Scaune; pe toţii cei 15, un subofiţer
ungur i-a adunat, i-a aşezat în şir, şi le-a spus: „No, la botez!"; „Botezul era
că îi puşca cu revolverul prin urechi" - a declarat Toma Ioan, singurul care
a scăpat. Alţi prizonieri români au fost daţi în primire civililor maghiari,

291
PETRE ŢURLEA

care i-au scos în câmp şi i-au omorât. În apropierea Mediaşului, la Corneşti,

au avut loc lupte pe 10 septembrie 1944. Conform declaraţiei căpitanului
Iliescu Gheorghe: „Cei 20 ostaşi români căzuţi prizonieri la Corneşti au fost
masacraţi până la unul de trupele ungare. Când am ocupat satul, am găsit
cadavrele lor în curtea bisericii, având ochii scoşi, nasul, urechile şi mâinile
tăiate". De o represiune barbară a avut parte şi populaţia civilă românească,
pe tot cuprinsul Transilvaniei de Nord-Est. Chiar în ultimele zile, uneori în
ultimele ore, ale stăpânirii lor asupra unor localităţi din Transilvania trupele
ungare, ajutate de maghiarii localnici, au organizat adevarate omoruri în masă.
Printre cele mai cunoscute cazuri, cel din comuna Tărian, judeţul Bihor, unde
la 30 septembrie au fost asasinaţi 14 români şi mulţi alţii răniţi. 117 La Moisei,
judeţul Maramureş, după ce au fost închişi într-o casă, 35 români şi un evreu
au fost împuşcaţi, acuzaţi fiind de „trădare de patrie"; înaintea masacrului,
comandantul grupului de jandarmi de frontieră unguri, „tâbori csendor", a
ţinut ca viitoarele victime să ştie pentru ce mor: „Spune-le românilor că din
motiv că au fugit din Armata horthystă, Statul sfânt maghiar îi pedepseşte
cu moartea". În comuna Săbişa, Maramureş, au fost ucişi nouă români; în
Prundul Bârgăului, judeţul Bistriţa Năsăud, alţi şapte. 118 La 23 septembrie,
un grup de români au fost asasinaţi în comuna Ţaga, judeţul Someş. 119
Pentru judeţul Trei Scaune, cazul cel mai dramatic s-a întâmplat în
comuna Aita Seacă. 120 Din toamna anului 1940, formaţiunile paramilitare
maghiare şi o parte a secuilor din comună, au instaurat un climat de teroare
împotriva românilor, cărora le-au fost devastate casele, le-au fost furate
bunurile, iar bătăile erau frecvente. Preotului Francisc Paratei, greco-catolic, i
s-au devastat casele şi a fost o tentativă de a-l omorî. 121 În 1944, în momentul
retragerii armatelor maghiaro-germane, la 4 septembrie, secuii au asasinat,
după trecerea frontului, mai mulţi ostaşi români răniţi şi, de aceea, rămaşi
în urma unităţilor lor. Numărul celor ucişi astfel diferă de la document la
document; unele consemnează 20 morţi, altele ajung la 100. Pentru a pedepsi
aceste crime, la 26 septembrie 1944, o unitate de voluntari din batalionul
„Iuliu Maniu" a executat 11 din autorii crimelor din 4 septembrie, după ce
s-au strâns probe solide asupra vinovăţiei acestora; dar, judecata trebuia să o
facă o Curte Marţiala. Pentru relaţiile dintre românii şi maghiarii din judeţul
Trei Scaune, cazul Aita Seacă este doar cel mai dramatic. O confruntare
majoră a avut loc în tot judeţul.
Acţionând cu rapiditate, imediat după 23 august 1944, nelăsând astfel
timp armatelor inamice să se consolideze pe linia Munţilor Carpaţi, unităţile

292
 ROMÂNI ŞI UNGURI

româneşti au depăşit în scurt timp graniţa nedreaptă stabilită prin Diktatul

de la Viena. Alertate, la începutul lui septembrie 1944, forţele inamice şi-au
adus întăriri masive în sud-estul Transilvaniei: Corpul 72 german (comandat
de generalul Gustav Schmidt), cu punctul de comandă la Sfântu Gheorghe,
precum şi grupurile „Breith" şi „Bundesman", a căror valoare era de 3-4
divizii; li se vor adăuga mai multe divizii germane şi ungureşti de blindate
şi motomecanizate şi Divizia 8 Cavalerie S.S. Toate aceste unităţi au fost
strânse în Grupul „Ardeal", sub comanda generalului Arthur Phleps, investit
de Hitler cu funcţia de obergruppenfohrer S.S. în Transilvania. 122 Cu toată
această concentrare impresionantă de forţe, unităţile romăneşti ale Corpului
de Munte au acţionat rapid pe linia Sfântu Gheorghe - Odorhei - Târgu
Mureş. Avântul militarilor români a surprins. Ei erau, însă, pregătiţi moral,
încă din 1940, să reia Transilvania de Nord-Est. În rândul lor se generalizase
un cântec: „Dacă am plecat Ardealule din tine, I Nu-i vina noastră, iarăşi
vom veni. I N-am fost învinşi şi nu vom fi nici mâine, I Când ceasul biruinţei
va sosi! I Aveam o ţară scumpă şi mândră, I Aveam şi iarăşi vom avea, I
Duşmanul care astăzi râde, I Va tremura privind la ea./ Noi te iubim că tu ai
fost al nostru, I Şi viaţa pentru tine ne-am fi dat. I Dar prin diktatul ruşinos
şi monstru, I Horthyşti au reuşit de te-au furat I Te vom lua că tu eşti doar al
nostru, I Lăsat pe veci de daci şi de romani. I [... ] I Credinţă-n ţară şi mereu
înainte, I Să cucerim ce avem de cucerit. I Ardealul nostru e o ţară scumpă,
I Sălaj, Bihor şi Clujule iubit. I Aveam o ţară scumpă şi mandră, I Aveam şi
iarăşi vom avea, I Duşmanul care astăzi râde, I Va tremura privind la ea."
În Secuime a activat şi Corpul 33 sovietic. Oraşul Sfântu Gheorghe a fost
eliberat la 8 septembrie 1944. 123 În unele părţi ale judeţului Trei Scaune, însă,
înaintarea armatelor româno-ruse a devansat eliberarea reşedinţei de judeţ;
s-au produs şi contraofensive locale ale unor unităţi mici maghiaro-germane,
frontul fiind instabil. După trecerea lui, în judeţul Trei Scaune, dar şi în
Ciuc, s-a instaurat un adevărat haos, în care bandele maghiare paramilitare
îşi făceau de cap, neexistând nici un fel de autoritate. Au apărut firave efective
ale Jandarmeriei şi Poliţiei române, dar care nu făceau faţă situaţiei. Tabloul
reieşit din rapoartele trimise la Bucureşti de aceşti primi reprezentanţi ai
autorităţilor româneşti era sumbru. În comuna Boroşneul Mare, judeţul Trei
Scaune, primii jandarmi români au ajuns pe 24 septembrie 1944. Înaintea
lor sosise în localitate o mică unitate militarizată de voluntari români, având
scopul de a instaura ordinea. Cu ajutorul acestora, s-a început strângerea
armelor şi muniţiilor de la populaţie, şi capturarea soldaţilor maghiari şi

293
PETRE ŢURLEA

germani rătăciţi prin zonă. Postul de jandarmi raporta, la 24 septembrie,

că biserica ortodoxă şi cea greco-catolică din comună fuseseră devastate de
jandarmii unguri „cu concursul populaţiei băştinaşe"; nu sosise încă nici un
funcţionar român; poşta, telefonul şi telegraful nu funcţionau, fiind firele
rupte de către armatele inamice în retragere, care stricaseră şi podul de la
intrarea în comună. De asemenea, pe calea ferată Sfântu Gheorghe - Breţcu
toate podurile fuseseră distruse, la fel gara din Boroşneul Mare. Toate cele 15
familii evreieşti din localitate fuseseră deportate de către unguri, în primăvara
lui 1944, şi nu mai reveniseră, averea lor fiind jefuită de către maghiarii
localnici. După alungarea armatelor inamice, cele sovietice s-au purtat la fel
de rău cu românii în special: ,,Întregii populaţii i s-au devastat gospodăriile
de către ruşi, luându-le şi vitele. Acum în continuu vin soldaţi ruşi răzleţi,
care se dedau la diferite jafuri, căutând să dezarmeze şi jandarmii." Ruşii au
împuşcat pe unii locuitori. Situaţia era foarte încordată şi datorită revenirii
românilor alungaţi în perioada ocupaţiei horthyste: „În comuna Valea Mare,
în anul 1940, au fost expulzate, de către autorităţile maghiare, un număr de 26
familii de români, numai cu ce au apucat pe ei, lăsând toată averea la unguri.
În urmă s-a format o comisie maghiară care le-a vândut vitele, cerealele şi
toate obiectele gospodăreşti, la cetăţeni maghiari de prin comunele din jur,
cetăţenii români neavând voie a cumpăra nimic, vânzarea făcându-se pe un
preţ derizoriu. Majoritatea acestor locuitori acum s-a înapoiat la vetrele lor
şi-şi reclamă aceste drepturi legitime, deoarece la înapoiere nu au mai găsit
nimic. [... ] Acum, în continuu vin la post şi cer să se ia vreo măsură din partea
autorităţilor române." 124
Din comuna Catalina, acelaşi judeţ, la 28 septembrie 1944 se raporta că
„telefon nu există; cai sau căruţe nu există; deci, nici un mijloc de locomoţie,
deoarece ruşii au ridicat şi ridică tot, fără nici o formă." 125 Tot de aici se
raporta, la 4 octombrie, că la Târgu Secuiesc comandantul rus a ridicat
tot grâul din magazii; la fel a făcut cu turmele de oi, cu vitele mari şi caii.
Autorităţile româneşti nu sosiseră încă în Târgu Secuiesc. Pe raza comunei
Breţcu, ruşii împuşcau locuitorii întâlniţi, violau fete şi femei (atât românce,
cât şi unguroaice), întreţineau o permanentă teroare. „Maghiarii - se scria în
raport - văzând protecţia comandantului rus din Târgu Secuiesc, se dau pe
lângă el, [... ] sfidând jandarmeria română, făcând propagandă că jandarmii
vor pleca şi vor administra ruşii." 126 O situaţie şi mai rea se raporta din
comuna Mărtineni, la 5 octombrie 1944: „Fostele autorităţi maghiare ale
Preturei Târgu Secuiesc continuă a-şi menţine autoritatea în plasa respectivă,

294
 ROMÂNI ŞI UNGURI

ajutate fiind de garnizoana locală rusă, [... ],din cauză că ruşii sune în strânsă
legătură cu maghiarii ce se dau drept comunişci." 127 De altfel, foarte multe
rapoarte ale jandarmilor comunali menţionau alianţa antiromânească
între comandanţii ruşi şi fostele autorităţi din timpul ocupaţiei maghiare.
La 23 septembrie, din Belini se raporta Secţiei de jandarmi Cacalina că în
localitate a venit prim-pretorul maghiar din Târgu Secuiesc din timpul
ocupaţiei horthysce, păstrat în post de către comandantul rus. Ajuns în
comună, a făcut propagandă maghiară, a interzis schimbarea primarului
horthysc, destituindu-i pe toţi cei numiţi de autorităţile române; a hotărât
înfiinţarea unei gărzi înarmate ungureşti; a ordonat să nu se pună nici o firmă
românească; şcolile să funcţioneze numai în limba maghiară. În final, a cerut
jandarmilor români să se prezinte la comandantul rus din Târgu Secuiesc,
dacă vor să fie recunoscuţi. Efectul acestei vizite asupra populaţiei maghiare
din Belini a fost incitator, afirmându-se că „românii pleacă imediat de aici". 128
Acelaşi pretor horthysc a făcut o descindere şi la Escelnic, în 22 septembrie. Şi
aici a numit primar pe cel din timpul ocupaţiei ungureşti; a ordonat aceleaşi
lucruri ca la Belini. 129
Susţinerea vechilor autorităţi maghiare de către ruşi a fose demonstrată
chiar de către comandantul sovietic din Târgu Secuiesc. A chemat la el pe
şeful Secţiei de jandarmi din Cacalina, la 25 septembrie 1944, şi i-a impus
să se supună ordinelor pretorului maghiar şi primarilor maghiari numiţi de
acesta în comune. „Mi s-a pus în vedere - raporta jandarmul român - că nici
un jandarm nu are voie să ridice nimic de la locuitori, căci dumnealor [ruşii]
administrează plasa, şi că noi nu avem misiunea decât urmărirea partizanilor
germani. [... ] Primarii maghiari numiţi de dumnealor fac propagandă că
nimeni să nu asculte de ordinele jandarmilor, deoarece jandarmii români vor
pleca imediat." La această situaţie, se adăuga comportamentul uneori sălbacec
al soldaţilor ruşi (numai în Cacalina erau 60), „care umblă beţi şi zi şi noapte
şi trag focuri de armă prin casele oamenilor". 130 Despre furtul animalelor de
către ruşi se raporta şi din Ozun, la 2 octombrie 1944 131 şi de la Raci. 132
O sinteză asupra situaţiei generale din zonă era prezentată în raportul
nr. 118/20 octombrie 1944 al Regimentului de Voluntari „Iuliu Maniu",
Batalionul Braşov. Se constata că peste tot populaţia maghiară pentru a putea
capta bunăvoinţa ruşilor, şi-a pus în piept insigne comuniste şi a instigat
contra românilor. De aceea, ruşii au numit primari în oraşe şi comune numai
dintre maghiarii declaraţi comunişti, care au trecut la rechiziţii draconice:

295
PETRE ŢURLEA

„Populaţia română a fost despoiată şi de ultimele resurse de trai ce i-au mai

rămas, [„.], iar ungurii au fost protejaţi. " 133
Acesta era contextul general, în judeţul Trei Scaune, în care în comuna
Aita Seacă au avut loc evenimente dramatice deosebite. Conform notei
informative nr. 4/28 septembrie 1944 a comandantului Legiunii de Jandarmi
Trei Scaune, Ioan Zamfirescu, după trecerea frontului o serie de unguri din
Aita Seacă s-au înarmat şi au acţionat, din spate, împotriva Armatei române.
Potrivit documentului, Nagy Alexandru, de 21 ani, şi Nagy Andrei, de 24 ani,
au tăiat picioarele, mâinile şi au zdrobit craniul cu toporul unui locotenent
român, ce era rănit, şi care se ruga de ei să-i cruţe viaţa pentru că are de hrănit
patru copii. O altă parte din secui s-au urcat cu mitraliera în turla Bisericii
reformate şi au ucis pe ostaşii români când îi zăreau. Nagy Andrei a mai tăiat
capul unui ostaş român." 134 Acţiunea antiromânească a fost largă. În multele
etape ale proceselor ce se vor desfăşura după 1945 în jurul evenimentelor de la
Aita Seaca, depoziţiile martorilor au întregit tabloul. Astfel, în 1947, Bogdan
Alexandru declara: „Am întâlnit pe numiţii Nemeth Iszak şi Nemeth Iuliu în
comună; aveau asupra lor hârleţe pline de sânge şi la întrebarea mea că unde
au fost, mi-au răspuns că au fost să facă tocana din militarii români[ ... ]. Mai
menţionez că aproape toţi tinerii, femei şi bărbaţi, s-au înarmat cu topoare şi
hârleţi şi au umblat prin case, omorând şi schingiuind pe ostaşii români care
au căzut răniţi." 135 În documente datând din intervalul 1944-1955, numărul
ostaşilor români care au fost omorâţi de secuii din Aita Seacă variază de la 20 la
100. O singură dată, este menţionat şi un număr mai mic, de 12, în declaraţia
lui Sepp Dominic (secui); „Dintre aceştia, 12 au fost aduşi de pe câmp, şi
unul din faţa casei lui Szabo Beniamin." 136 Alt locuitor al comunei, român,
Bârsan Ioan, declara în 1954: ,,În ziua de 4 septembrie 1944, eu am condus
trupele române şi, în timpul atacului, mă aflam între ostaşii români. Între
ostaşii cu care mă aflam eu a căzut numai un ostaş, împuşcat de cei trei pe care
i-am indicat [Nagy Alexandru, Nagy Andrei, Nagy Victor], însă, în comună
au fost omorâţi peste 100 de ostaşi, fără ca acolo să se fi găsit măcar un singur
tanc german. Ostaşii români au fost omorâţi chiar prin curţile cetăţenilor." 137
Bârsan Egyed Ioan, într-o declaraţie din 1952, în faţa anchetatorilor, afirma
că „Banda menţionată de mine a asasinat vreo 40 de soldaţi români, care
sunt înmormântaţi într-o groapă; precizez, într-o singură groapă sunt vreo
20, ceilalţi sunt înmormântaţi în diferite locuri, pe câmpul, din cimitirul din
Aita Seacă; revin şi precizez, groapa cu cei 20 soldaţi omorâţi este în cimitirul

296
 ROMÂNI ŞI UNGURI

din Aita Seacă, ceilalţi în diferite locuri pe câmpul din jurul comunei Aita
Seacă." 138
Crimele secuilor din Aita Seacă sunt prezentate în atât de mult documente,
marea majoritate judiciare - mărturii ale unor români cât şi ale unor unguri -
încât ele nu pot fi contestate. Includ şi amănunte macabre. Într-un Memoriu
către Iuliu Maniu, din august 1945, este scris: „Este rănit un ofiţer român pe
care ordonanţa lui îl ducea spre locul de prim ajutor; se năpustesc asupra lui
fraţii Nagy; pe ofiţer, unul din aceşti fraţi îl omoară cu securea, zdrobindu-i
fluerele picioarelor, iar apoi trupul, şi dându-i apoi în cap cu securea. Se
năpustesec asupra cadavrului zdrobit total; o femeie de 70 ani cu securea, îi
pune degetul pe o piatra şi-i taie degetul, jefuindu-l de verighetă. [... ] Celălalt
frate Nagy îi aplică o lovitură de sapă în ceafa ordonanţei, de rămâne mort
pe loc. [... ] A omorât un alt soldat, un tiran de secui, cu hârleţul. Trupul
l-au expus în piaţa comunei, apoi i-au înfipt în burtă un ţăruş cu tablă pe
care era scris: «Igy Kell akinek magyar FOld Kell», «Biidos Olâh» [Aşa
trebuie celor care poftesc pământ maghiar, Olah împuţit.] Secuii din sat
se strângeau ca la minune la trupul acelui brav ostaş şi se spurcau pe trupul
lui dezbrăcat." 139 Bârsan Ioan declara în faţa Tribunalului, în 1952: „Eu
personal am văzut când fraţii Nagy au decapitat pe locotenentul român rănit
pe câmpul de luptă." 140 Sutele de mărturii de acest fel sunt confirmate de
rapoarte ale Jandarmeriei şi de jurnalul de operaţii al Batalionului de Vânători
„Iuliu Maniu"; conducătorul acestui Batalion, Gavrilă Olteanu, va confirma
şi el aceste fapte, în memoriul către Iuliu Maniu din august 1945. 141 În epocă
au existat câţiva secui care, în pofida evidenţei, au negat crimele; însă, toate
instanţele, până în 1955, le-au confirmat.
Aita Seacă a fost doar cazul cel mai dezbătut, din judeţul Trei Scaune,
de crime ale ungurilor după 23 august 1944. I se adaugă multe altele, cu un
număr mai mic de victime. Între acestea, cele de la Pachia, Covasna, Ditrău. 142
O sinteză a acestora este prezentată în jurnalul de operaţii al Batalionului
de Voluntari „Iuliu Maniu''. Doar un exemplu: descrierea crimelor făcute de
unguri în comuna Covasna. „La data de 28 august 1944, trupele nemţeşti
au adus cu ele nişte oi din Munţii Covasnei, împreună cu doi tineri ciobani
români. Ajungând în această comună pe la orele 17, au fost primiţi de
primarul comunei şi o mulţime de locuitori. La ora 18,30, germanii, în
asociaţia primarului şi a unora din locuitorii secui ai comunei, au început a
maltrata în mod oribil pe cei doi tineri ciobani, unul de 18, celălalt de 19 ani.
În furie, un secui a adus o frânghie [... ]. S-a pus frânghia de gâtul românaşului

297
PETRE ŢU RLEA

nevinovat, apoi unii trăgeau de frânghie, alţii de picioare. Primul a murit

uşor, iar al doilea, după metoda de ştrangulare s-a mai zbătut cu gâtul rupt;
apoi i s-a tras şi un foc de armă." 143
În toate cele trei judeţe „secuieşti" - Trei Scaune, Ciuc, Odorhei - au fost
omorâţi, în septembrie-octombrie 1944, foarte mulţi români, civili şi militari,
în special de către populaţia maghiară locală. Analizând toate aceste fapte,
primul prefect al judeţului Trei Scaune de după eliberare, Anton Sirlican,
declara: „Am dovezi că ungarii vor să extirpe Neamul nostru din Ardeal.
Mâine, când se vor putea publica toate crimele făcute de unguri contra
Poporului nostru, numai de la intrarea noastră în războiul de dezrobire, se
va cutremura întreaga lume civilizată." 144 Aceeaşi idee - atrocităţile săvârşite
de unguri nu erau legate de mersul războiului, ci reprezentau o încercare de a
„curăţa" Transilvania de toţi aceia care nu erau maghiari - o găsim şi într-un
Raport al Legiunii de Jandarmi Năsăud. 145 Marele Stat Major al Armatei
Române, Secţia a II-a, Biroul Contrainformaţii, va alcătui, în toamna lui 1945
după o cercetare foarte amănunţită, un Studiu documentar asupra atrocităţilor
comise de unsuri faţă de populaţia românească ding Ardeal în timpul de la
1940-1945. 146 Foarte meticulos sunt prezentate acţiunile antiromâneşti, cu
indicarea localităţii, datei, felului acţiunii, participanţi, consecinţe, de unde
provin informaţiile. Documentarul nu era destinat publicării, de aceea nu
poate fi bănuit de partizanat. La început are o punere în temă, care poate fi
şi o concluzie generală: „După cedarea Ardealului de Nord prin Diktatul de
la Viena şi până în prezent, toate manifestările ungurilor faţă de populaţia
românească din acest teritoriu au fost animate numai de dorinţa de a răzbuna
o pretinsă nedreptate istorică ce li s-ar fi cauzat prin Tratatul de la Trianon şi
de ura implacabilă împotriva a tot ce este românesc, întreţinută şi transmisă
timp de veacuri printr-o intensă propaganda şovină. Ungurii revizionişti,
şovini, iredentişti, răzbunători şi provocatori din fire, nu au cunoscut nici
limită şi nici scrupule în calea realizării ideii înfăptuirii «Ungariei Milenare»,
în care să se încadreze întreaga Transilvanie, curăţată, dacă este posibil,
complet de elementul românesc existent pe acest teritoriu. Aceştia sunt
oamenii, sentimentele şi ideile ale căror manifestare, influenţată de diferite
evenimente politico-militare s-a caracterizat prin faptele odioase înserate
în tabelele anexă." Documentarul cuprindea patru capitole: I. În timpul
evacuării Ardealului de Nord (1940); II. Pe timpul ocupaţiei (1941-1944 ); III.
Pe timpul retragerii armatelor maghiaro-germane din toamna anului 1944;
IV. După retragerea trupelor maghiaro-germane până în prezent. Situaţia

298
 ROMÂNI ŞI UNGURI

actuală. „Menţionăm - se scria în încheierea comentariului introductiv -

că faptele cuprinse în tabelele alăturate nu reprezintă decât o mică parte ce
ne-a fost semnalată din toate atrocităţile şi abuzurile comise de maghiari în
întreg teritoriul Transilvaniei." Pentru capitolul III al volumului de faţă, se
vor folosi ca surse părţile III şi IV din Documentar. Fiecare are la început şi
scurte prezentări. La începutul părţii a III-a, vizând toamna lui 1944, se scrie:
„Acţiunea de eliberare a teritoriului Ardealului de Nord de către armatele
sovieto-române a produs panică şi consternare în masa populaţiei maghiare,
care se ştia culpabilă de atrocităţile săvârşite împotriva românilor localnici în
timpul ocupaţiei. [... ] Pe de o parte, populaţia maghiară care dorea să scape
de toţi cei ce au avut de suferit pe timpul ocupaţiei şi care se vor transforma
în acuzatori, pe de altă parte, Armata şi autorităţile maghiare în retragere de
pe teritoriul Ardealului, din ură, răutate şi răzbunare feroce, au dezlănţuit un
potop de masacre, asasinate, deportări, jafuri şi devastări. Comandamentul
jandarmilor maghiari din Dej, în luna septemorie 1944, înainte de retragerea
trupelor ungare, a lansat un ordin către întreaga forţă publică maghiară din
judeţ ca «toţi românii sa fie suprimaţi fără judecată», «ori unde se vor
găsi». În ziua de 16 septembrie 1944, un număr de 129 evrei şi români au
fost masacraţi în comuna Sarmaşul, judeţul Cluj. Gospodăriile şi locuinţele
au fost incendiate." Se menţionează că numai în judeţul Turda, în localităţile
Deleni şi lara, au fost incendiate peste 150 gospodării româneşti. „Jafurile
şi devastările completau această operă de pustiire a teritoriului fără nici o
cruţare. Românii care scăpau de masacru erau arestaţi şi deportaţi în Ungaria
şi Germania. În ziua încheierii Armistiţiului dintre România şi Aliaţi [ 12
septembrie 1944] au fost internaţi şi malcrataţi în închisoarea din Dej 500
români din localitate. Din comuna Rediu, Cluj, au fost ridicaţi şi deportaţi
odată cu trupele maghiare, 250, iar din judeţul Turda 300 români. În întreg
Ardealul de Nord, în cursul lunei septembrie 1944, înainte de a începe
retragerea trupelor ungureşti, autorităţilee maghiare au ridicat cu forţa
românii între 15-60 ani, deportându-i în Ungaria. Numai în judeţul Năsăud
au fost ridicaţi 2 OOO români. În timpul deplasării, deportaţii erau supuşi celui
mai barbar tratament; bolnavii erau lăsaţi în părăsire în plin câmp, iar cei ce
încercau să evadeze erau împuşcaţi sau spânzuraţi de stâlpii de telegraf. De
asemenea, au fost deportate şi fete între 17 şi 22 ani. Populaţia civilă maghiară
înarmată se opunea cu forţa introducerii administraţiei româneşti pe teritoriul
dezrobit, dând naştere la numeroase incidente sângeroase. Ungurii constituiţi
în bande de partizani, cooperând cu elemente ale Armatei germane rămase

299
PETRE ŢURLEA

pe teritoriu, terorizau populaţia, atacau posturile de jandarmi, autorităţile

administrative româneşti instalate şi chiar unităţile militare cu efectiv mai
redus, întâlnite izolat. În speranţa realizării unei ofensive germane, cu care
ocazie să poată reintra în stapânirea întregului Ardeal, populaţia maghiară,
dominata încă de propaganda şovină iredentistă şi revizionistă condusă de
Budapesta, a început organizarea de depozite clandestine de armament şi
muniţie, spre a putea, la momentul oportun, să reacţioneze, eventual chiar în
spatele armatelor româno-sovietice." 147 În tabelele anexate, pentru perioada
septembrie-noiembrie 1944, erau prezentate 86 cazuri de atrocităţi săvârşite
de maghiari, multe colective; alte 81 cazuri pentru perioada noiembrie
1944-vara lui 1945, şi aici multe cazuri colective.
Analizând toate aceste fapte, prezentate în mii de documente ale unor
instituţii de Stat, se poate trage o concluzie privind represiunea organizată
de maghiari în Transilvania. Ea a fost planificată dinaintea lui 1944; pentru
înfaptuirea ei au fost pregătite formaţiuni paramilitare bine înzestrate cu
armament; aceste formaţiuni au fost susţinute de civili unguri neînarmaţi;
unităţile militare regulate, Jandarmeria şi Poliţia au avut un rol important;
represiunea s-a manifestat în tot teritoriul Transilvaniei de Nord-Est, cu
intensitate diferită de la o localitate la alta. Victimele au fost civili români
şi evrei, şi militari români răniţi rămaşi în spatele frontului. Asasinatele,
aşadar, nu au fost întâmplătoare, ci premeditate. Nu se încadrează în formula
războiului clasic între două armate. Acţiunile antiromâneşti, cu autori
predominant civili, au degenerat în adevărate scene de sălbăticie colectivă,
fiind pe deplin condamnabile. Şi, cea mai gravă concluzie: naţionalismul
şovin extrem maghiar, care a fost suportul acestor atrocităţi, s-a dovedit că
nu era numai la nivelul unor indivizi sau doar la nivelul conducătorilor, ci
era o stare de spirit colectivă, un fenomen de masă. Chiar în aceste condiţii,
nu trebuie generalizat; deşi într-o deplină minoritate, existau şi unguri lucizi.

*
Pregătindu-se pentru momentul sfârşitului războiului, ungurii din
România au început să se organizeze politic, inediat după 23 august 1944,
în formule aparent diferite faţă de perioada anterioară. Una din noile apariţii
a fost Uniunea Populară Maghiară, în realitate urmaşa vechiului MADOSZ
comunist creat în perioada interbelică. A avut un rol profund negativ în
relaţiile româno-maghiare şi, pentru că era susţinuta de PCR, cea mai mare
importanţă dintre toate formaţiunile politice ale ungurilor din România

300
 ROMÂNI ŞI UNGURI

după 23 august 1944. Istoriografia maghiară de astăzi prezintă Uniunea

Populară Maghiară într-o lumina cu totul necorespunzătoare adevărului. 148
În momentul când se mai dădeau lupte pentru eliberarea Transilvaniei de
Nord-Est, organizaţia comunistă a maghiarilor din România, MADOSZ,
iese la lumină. La 3 septembrie 1944 era răspândit un manifest al
acesteia, chemând la luptă pentru democraţie şi împotriva hitlerismului
şi fascismului. 149 La 6 octombrie, într-o Hotărâre adoptată se scria: „Noi,
delegaţii Uniunii Muncitorilor şi Ţăranilor Maghiari din România
(MADOSZ), am luat - pe baza tratativelor duse la Bucureşti în zilele de 4-5
octombrie 1944 - următoarea hotărâre: Democraţia română a ajuns, la 23
august 1944, la o nouă perioadă a istoriei sale. Poporul Român a pornit pe
drumul de a-şi lua soarta în mâinile sale, după doborârea regimului de teroare
fascisto-hitlerist. Noi, maghiarii din România, nu putem despărţi nici un
moment soarta noastră de soarta fraţilor noştri români. Uniunea a fost şi în
trecut adepta neclintită a conlucrării paşnice între cele două popoare, a trăit
strâns legată de urmaşii lui Horea, Cloşca şi Crişan. Ea cere acum să strângă şi
mai mult această legătură în spiritul lui Budai Nagy Antal şi al lui Gheorghe
Doja.'' De aceea, se hotăra aderarea la noua alianţă propusă de PCR şi PSD:
„Parcurgând întreg conţinutul proiectului de Platformă, având în vedere
toate problemele noastre specifice naţionale, conştienţi de răspunderea
noastra, acceptăm în întregime Proiectul de Platformă şi aderam la Frontul
Naţional Democrat. Suntem convinşi că acesta este singurul drum just, care
asigură existenţa Poporului nostru, scos din drepturi de Hitler şi slugile
lui. [... ] E convingerea noastră sfântă, că putem asigura liniştea Poporului
nostru, numai dacă toate forţele democratice existente vor realiza - pe
baza Platfornei - Frontul Naţional Democrat şi Guvernul lui." În aceeaşi
zi apărea un Apel al MADOSZ-ului către populaţia maghiară; se menţiona
ca Organizaţia „a protestat printre primii împotriva Diktatului de la Viena,
care a nesocotit voinţa populaţiei ardelene", şi că „sprijină din toate puterile
eliberarea populaţiei Transilvaniei de Nord, a Poporului Român şi a fraţilor
noştri maghiari şi secui de dominaţia bandiţilor hitlerişti şi a magnaţilor
maghiari reacţionari". 150
Exista şi un curent vizând ralierea ungurilor la PNŢ. SSI informa,
pe 21 octombrie 1944, că formaţiunea A.E.M.G. (Az Erdely Magyar
Gazdak), considerată Frontul Plugarilor Unguri, „a început activitatea
pentru a se încadra în PNŢ". Se credea că are o mare aderenţă în zona
Oraviţa-Anina-Timişoara. 151 Fostul conducător al Comunităţii Maghiare

301
PETRE ŢURLEA

din România, Gyarfas Elemer, dorea şi el o apropiere de partidele istorice. De

aceea, i-a cerut lui Iuliu Maniu formarea unui Comitet al PNŢ care să lucreze
cu minoritatea maghiară, cu scopul de a „deruta şi contracara activitatea
MADOSZ-ului, care nu are nimic comun cu minoritarii, muncitorii sau
plugarii maghiari din România". 152
Beneficiind de sprijinul comuniştilor şi al sovieticilor, MADOSZ-ul
a început o foarte febrilă acţiune de înfiinţare a unor organizaţii locale
ale sale în toată Transilvania; membrii săi făceau parte concomitent şi din
organizaţiile PCR. Interesul comuniştilor era acela de a atrage minoritatea
maghiară în lupta politică împotriva partidelor istorice. MADOSZ-ul a reuşit
şi o acaparare a fostei Comunităţi Maghiare; în fruntea Organizaţiei acesteia
din Bucureşti a desemnat doi comunişti - Rasz Elemer (aflat în conducerea
PCR pe Capitală) şi Szitay Nicolae (comunist fost mult timp în închisoare).
Pentru conducerea Comunităţii Maghiare pe ţară se dorea desemnarea unui
alt fruntaş comunist ungur, Hazay Andreas. 153 La 22 octombrie 1944, o notă
a Prefecturii Poliţiei Capitalei anunţa lansarea, de către MADOSZ, a unui
Apel în care cere „ca toate forţele minoritare maghiare din România şi din
Capitală să înceteze luptele între ele şi să se unească în cadrul unei mişcări
socialiste comuniste, pentru câştigarea drepturilor politice în România şi
reintegrarea ungurilor în viaţa politică a României." Fusese numit şi un şef al
propagandei MADOSZ-ului pe ţară, Kelemen Jeno. 154
În timp ce ostaşii români mureau pentru eliberarea pământului Ţării,
cele două formaţiuni politice - PCR şi MADOSZ - încercau să-l ia în
stăpânire, având sprijinul Moscovei. Un raport al SSI din 20 octombrie
1944 indica susţinerea sovietică pentru constituirea grabnică a organizaţiilor
locale ale celor două formaţiuni politice, mai ales în Transilvania: „Conform
informaţiunilor primite de la Secţia Politică, organizaţiile MADOSZ-ului
din întreaga Ţară vor fi sprijinite de către Secţia Politică Sovietică Am primit
informaţia de încredere că sovieticii de aceea şi-au rezervat zona de operaţii
de o adâncime de 100 km, în care nu permit intrarea autorităţilor româneşti,
pentru că Secţia Politică Sovietică are nevoie de un anumit timp în care
să organizeze, în teritoriile ocupate, Partidul Comunist şi MADOSZ-ul.
Aflate sub patronaj sovietic, cele două au avut îngăduinţa Armatei Roşii
să se manifeste imediat în teritoriu eliberat, pe măsura alungării trupelor
maghiaro-germane. La jumătatea lui octombrie 1944 au putut avea loc
demonstraţii de stradă ale abia înfiinţatului Front Naţional Democrat, la
Cluj şi Oradea. Nu trecuse nici o săptămână de la eliberarea acestor oraşe,

302
 ROMÂNI ŞI UNGURI

şi Armata Roşie interzicea toate manifestările politice; le-a îngăduit, totuşi,

pe cele menţionate. Documentul SSI concluziona: „Din aceasta rezultă că
până când autorităţile româneşti se pot instala la posturile lor, autorităţile
sovietice dau posibilitate anumitor mişcări politice să ţină întruniri şi să
se organizeze." Întrebat asupra acestei situaţii, un ofiţer superior din Secţia
Politică Sovietică a răspuns că URSS şi-a luat obligaţia de a nu se amesteca
în chestiunile interne ale României: „Noi ne şi ţinem de această condiţie, dar
aceasta nu se referă la teritoriile din Ardeal, care au fost dezrobite prin armele
noastre. Aceste teritorii nu sunt româneşti, respectiv această problemă n-a
fost încă rezolvată, aşa că în aceste teritorii nu se poate vorbi de o politică
internă a României", 155 ' MADOSZ-ul şi-a arătat deplina susţinere pentru
neacceptarea revenirii administraţiei româneşti, încercând, la adăpost rusesc,
să preia conducerea Transilvaniei de Nord-Est. La 24 octombrie, în cadrul
unei adunări populare maghiare, cu 1S OOO participanţi, la Cluj, reprezentanţii
MADOSZ au declarat că vor reconstrui o Transilvanie democrată, fără a
preciza dacă aceasta va fi în interiorul României. 156
Datorită subordonării faţă de PCR, MADOSZ-ul a întâmpinat şi unele
greutăţi din partea organizaţiilor sale locale, cei mai mulţi unguri având
suspiciuni la adresa comuniştilor. De aceea, conducerea PCR a dat ordin ca
relaţiile sale cu MADOSZ-ul să fie ţinute în secret, dar în toate posturile
importante din acesta să fie numiţi numai comunişti. 157 De asemenea, având
în vedere suspiciunile menţionate, s-a ales o altă denumire pentru organizaţia
pe care toată lumea o ştia a fi a PCR-ului. Noul nume, Uniunea Populară
Maghiară, a fost adoptat la Congresul de la Braşov din 16 octombrie 1944. 158
În fruntea UPM erau comuniştii: Kurk6 Gyarfâs - preşedinte, Csakany Bela,
Kiss Gyula, Czika Ferdinand, Banyai Udislau. 159 În instrucţiunile transmise
pentru constituirea organizaţiilor locale şi judeţene ale UPM se menţiona
că până când noul nume va intra în „conştiinţa publica", se va adăuga, pe
toate documentele emise, în paranteze, şi vechiul nume - MADOSZ, ca
să nu-şi piardă vechii aderenţi. De asemenea, se indica deschiderea porţilor
organizaţiilor judeţene şi locale pentru ungurii de toate orientările ppolitice,
cu excepţia fasciştilor. Până se va adopta un program, UPM se va conduce
după Platforma FND. Pentru a o populariza, purtătorul de cuvânt al UPM,
ziarul braşovean „Nepi Egyseg" („Uniunea Poporului") o va publica în
numărul din 1 noiembrie 1944; fiecărui nou membru trebuia să-i fie arătată
şi să i se ceară să acţioneze conform acesteia. 160

303
PETRE ŢURLEA

În practică, UPM, pentru a-şi creşte cât mai rapid numărul membrilor, a
ajuns chiar la presiuni şi ameninţări la adresa maghiarilor, mai ales a celor de
la sate. La Ilieni, judeţul Trei Scaune, toţi ungurii au primit ordin să intre în
UPM; cei care refuzau nu aveau dreptul să achiziţioneze alimente, nu aveau
voie să-şi vândă propriile produse, nu aveau voie să părăsească localitatea;
unii chiar au fost arestaţi de „poliţia populară maghiară", şi ţinuţi închişi
până au acceptat să se înscrie. 161 Au existat, însă, şi alte cauze care au făcut ca
numărul membrilor UPM să crească relativ repede. În primul rând protecţia
de care se bucura organizaţia din partea sovieticilor şi a comuniştilor tot mai
ofensivi în plan politic în România -, ceea ce dădea maghiarilor încrederea
că, prin UPM, se vor putea opune cel mai eficient autorităţilor româneşti.
Acest raţionament a făcut ca în rândul membrilor să intre oameni cu vederi
politice diverse, unii cu concepţii de extremă dreaptă, foşti membri ai
partidelor şi diverselor oranizaţiii fasciste maghiare, autori ai atrocităţilor
antiromâneşti şi antievreieşti din timpul ocupaţiei horthyste, prelaţi ce
nu aveau nici o simpatie comunistă etc. Nu există statistici exacte privind
numărul membrilor UPM la interferenţa anilor 1944-1945, ci doar câteva
aprecieri generale, şi date mai exacte numai pentru unele zone şi localităţi.
Prima: apreciere generală consemna, la 1 decembrie 1944, aproximativ
82 000 de membri. 162 (La începutul lui 1945, la Cluj erau 1 200. 163 )
Deşi se agita intens pentru a fi percepută ca organizaţie acţionând pentru
interesul general al României, 164 imediat după transformarea în UPM toate
documentele MADOSZ-ului se refereau doar la satisfacerea intereselor
minorităţii maghiare, inclusiv a dezideratelor care erau în contradicţie
cu cele ale românilor şi dăunau situaţiei generale a Ţarii. 165 Şi, totdeauna
după afirmarea aderării la democraţie, a sprijinului pentru comunişti şi
aliaţii lor, urmau liste cu cereri ducând, aşa cum se intenţiona, la ideea
condiţionării aderării şi sprijinului de rezolvarea cererilor. Primul document
de această factură, adoptat la Braşov la 14 noiembrie 1944, era un Memoriu
transmis ministrului Naţionalităţilor, Gh. Vlădescu-Răcoasa, semnat de
Kurk6 Gyarfâs. Un exemplar era trimis şi lui Petru Groza, în acel moment
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, cu solicitarea sprijinului pentru o
rezolvare favorabilă şi rapidă. Memoriul începea - conform unui sistem ce s-a
permanentizat - cu asigurarea loialităţii şi sprijinului naţionalităţii maghiare
pentru democraţie: „Suntem conştienţi - se continua - de momentele
prin care trece România. Suntem conştienţi şi convinşi că aceste momente
impun Poporului Român, tuturor cetăţenilor cinstiţi, mai presus de toate,

304
 ROMÂNI ŞI UNGURI

mobilizarea tuturor eforturilor morale şi materiale ale Ţării în vederea

luptei măreţe pe care o duce Armata Roşie împreună cu Armata română
contra fascismului german şi maghiar, pentru pace cât mai grabnică, care
va asigura libertatea şi independenţa României. În faţa Poporului Român
stă sarcina îndeplinirii sincere a armistiţiului, care cere eforturi din partea
tuturora. Îndeplinirea acestui armistiţiu înseamnă libertatea şi viitorul
prosper şi fericit al Poporului Român. Dar, îndeplinirea întocmai a clauzelor
Armistiţiului înseamnă şi pentru maghiarimea din România asigurarea unei
vieţi libere pe baza egalităţii în drepturi alături de Poporul Român. Cu toată
tăria dorim să participăm împreună cu Poporul Român în ducerea pe mai
departe a războiului în contra armatelor fasciste germano-maghiare, pentru
îndeplinirea sinceră a condiţiilor Armistiţiului. [„.] Călăuziţi de aceste
năzuinţe cinstite şi pentru a putea corespunde cât mai mult acestei sarcini
măreţe, vă expunem o serie dintre doleanţele maselor maghiare, a căror
rezolvare credem că este însuşi în interesul Ţării: 1. Peste tot Ardealul, dar mai
ales pe teritoriul Ardealului de Nord, populaţia civilă paşnică a suferit mult
în urma atrocităţilor. După fuga autorităţilor fasciste maghiare şi nemţeşti,
în urma Armatei Roşii victorioase au trecut pe teritoriile eliberate aşa zisele
Gărzi Maniu. Activitatea lor era schingiuirea populaţiei paşnice, transportarea
mobilelor şi animalelor acestora şi decapitarea şi exterminarea prin împuşcare
a numeroşi ţărani maghiari. Dintre numeroasele cazuri amintim numai cele
din Sândominic (judeţul Ciuc), şi Aita Seacă (judeţul Trei Scaune). 2. La
îndemnul şi sub conducerea madosziştilor din Ardealul de Nord, secuii au
dezertat în masă din armatele fasciste, aruncând armele lor şi îmbrăcând
haina civilă. Ascunzându-se în poduri au aşteptat armatele eliberatoare.
Armata Roşie le-a dat drumul, iar pe drum autorităţile militare româneşti
i-au arestat şi i-au transportat în lagăre de prizonieri. 3. Cu ocazia adunărilor
noastre populare ţinute la sate, ne-am convins că mare parte a recoltei se
află încă nelucrată. [„.] Meseriaşii şi muncitorii maghiari au fost ridicaţi de
armată şi din ateliere şi în special din fruntea organizaţiilor democratice, şi au
fost de asemenea duşi în tabere de muncă." După ce prezintă condiţiile din
lagăre, „unde oamenii sunt trataţi neomenos", se afirmă că însăşi îndeplinirea
Convenţiei de Armistiţiu este. împiedicată dacă ungurii nu sunt eliberaţi.
Erau acuzate rechiziţiile bunurilor alimentare. Se cerea acordarea cetăţeniei
române pentru toţi maghiarii din Transilvania de Nord. Era acuzat sistemul
impozitelor. Se cerea deschiderea tuturor şcolilor maghiare. Era încriminată
cererea Poştei ca scrisorile să aibă adresele scrise în limba română. Tot aceeaşi

305
PETRE ŢURLEA

instituţie era acuzată că pune piedici în calea răspândirii ziarului „Nepi

Egyseg". Anunţându-se că acestea erau doar chestiunile cele mai arzătoare,
se afirma încrederea în rezolvarea tuturor doleanţelor, „conform principiilor
cuprinse în Platforma Frontului Naţional Democrat." 166
Memoriul UPM era într-o evidentă legătură cu declaraţiile ministrului
Gh. Vlădescu-Răcoasa din 11 noiembrie 1944. „Noi - spusese ministrul -
vrem să creiăm atmosfera de prietenie şi înţelegere reciprocă dintre Poporul
român majaoritar şi naţionalităţile conlocuitoare, fară a aluneca prin
exagerări la constituirea de Stat în Stat.[ ... ] România nu se va putea prezenta
la pacea viitoare cu minorităţi revoltate fără drepturi depline, desconsiderate
moraliceşte şi politiceşte, ci numai cu o destindere totală şi o înţelegere reală
între toate naţionalităţile conlocuitoare." 167
Aşa cum anunţa Memoriul UPM, nu erau singurele revendicări acelea
menţionate în el. Czika Ferdinand anunţa că viitorul Guvern - care se
arăta convins că-l va forma FRD - va trebui să aibă „cel puţin un ministru
maghiar". 168 La 17 decembrie 1944 avea loc, în sala cinematografului
„Tomis", o întâlnire a Conducerii UPM cu reprezentanţi ai organizaţiilor din
toată Ţara ale Uniunii; au fost peste 1 OOO participanţi. Prezida preşedintele
Organizaţiei Bucureşti, Czika Ferdinand. Era expusă şi.aprobată o lungă listă
de cereri - unele regăsite şi în Memoriul din 14 noiembrie. Pentru a se pune
bine cu toţi aceia de pe urma cărora sperau să tragă un profit, a fost ales un
prezidiu de onoare cu o compoziţie ilariantă; Luki Lâszlo din partea PCR;
Râkosy Mâtyâs liderul Partidului Comunist Maghiar; Iosif Broz Tito liderul
comuniştilor iugoslavi; generalul Cambrea, comandantul Diviziei „Tudor
Vladimirescu"; mareşalul sovietic Malinovski. Au urmat discursuri pline de
fantezii istorice. Kurko Gyârfâs vorbea despre „lupta comună a maghiarilor
conduşi de Petofi şi a românilor conduşi de Avram Iancu, împotriva
magnaţilor maghiari". Demeter Andor, prim pretor al judeţului Trei Scaune
instaurat după alungarea autorităţilor româneşti în noiembrie 1944, declara
senin că în 1940 secuii nu s-au bucurat de instalarea regimului de ocupaţie
horthyst şi că au sperat într-o reunificare cu România. 169
A urmat şedinţa Biroului Permanent al UPM din 19 decembrie 1944, care
a reluat lista de cereri, adăugand altele noi; printre acestea din urmă figura şi
solicitarea ca viitoarea Lege Agrară să dea muncitorilor industriali maghiari
câte 1Oiugăre de pământ, în imediata apropiere a oraşelor. 170 Sezonul cererilor
fiind deschis, majoritatea organizaţiilor judeţene ale UPM şi chiar cele locale,
şi-au înaintat propriile liste de cereri, de obicei expuse în termeni ultimativi,

306
 ROMÂNI ŞI UNGURI

ca şi cum Statul Român se afla pe banca acuzării. Cea mai importantă dintre
organizaţiile judeţene, în acel moment, aceea din Braşov, îşi alcătuia lista de
revendicări într-o întrunire din 9 decembrie 1944; o prezenta preşedintele
Organizaţiei judeţene, Csakany Bela. De menţionat faptul că, deşi se cerea
învăţământ în limba maghiară de toate gradele, inclsiv universitar, se afirma
că UPM nu vrea o Universitate maghiară la Cluj; nu se doreau nici tribunale
maghiare. 171 Mai târziu, vor fi incluse în liste şi aceste cereri.
Aflat în luptă pentru putere cu „reacţiunea", PCR, pentru a avea suportul
minorităţilor, a prormis satisfacerea revendicărilor lor, declarându-le juste
în bloc; şi a mobilizat UPM ca să facă o intensă propagandă printre unguri
pe tema acestei promisiuni. Conform unui document emis de Serviciul
Centralizării Informaţiilor de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri
(SCI), la sfârşitul lui 1944, UPM-ul anunţase că muncitorii maghiari vor
primi pământ, salarii mari, locuinţe, cantine, îmbrăcăminte, şcoală gratuită
şi „drepturi politice suverane faţă de muncitorii ce nu erau înscrişi în UPM";
dreptul de a-i alege singuri pe primari, jandarmi, şefi de poliţie. Se anunţa,
de asemenea, că UPM va avea dreptul de a controla şi contesta sentinţele
judecătoreşti date contra muncitorilor înscrişi în Uniune. 172
UPM a preluat metoda ofensivă a PCR de luptă politică. În decembrie
1944 Conducerea PCR anunţa Uniunea că se vor desfiinţa lagărele de
muncă - conform hotărârii sovieticilor toţi ungurii fiind eliberaţi; dar, să nu
aştepte, ci să ia măsuri pentru ca maghiarii să părăsească lagărele din proprie
iniţiativă, fără nici o formă, deoarece nu se vor putea lua măsuri contra
lor. 173 UPM s-a conformat. În aceeaşi lună îşi arăta intenţia de a prelua toate
bunurile ce aparţinuseră organizaţiilor politice maghiare din Transilvania,
deşi nu era moştenitoarea de drept a lor. 174 Iar la 14 decembrie, SSI intra
în posesia unui Ordin secret al UPM, către toate organizaţiile, datat 30
noiembrie 1944, pentru inventarierea tuturor averilor care aparţinuseră unor
maghiari şi ajunseseră, pe diferite căi, în posesia unor români; toate trebuiau
reluate, chiar dacă fuseseră obiectul unor tranzacţii legale. 175 Mai ales în
planul preluării patrimoniului fostelor organizaţii şi partide maghiare, UPM
a reuşit 176 ; de aceea, a ajuns să dispună de foarte multe sedii în Transilvania
şi Banat. La începutul lui anuarie 1945, Gyarfas Elemfr, preşedintele fostei
Comunităţi Naţionale Maghiare din România, era convocat la Bucureşti
la o întâlnire cu Conducerea UPM. I s-a cerut ultimativ predarea sediului
Comunităţii din Capitală (str. General Angelescu, 41 ), precum şi a bunurilor

307
PETRE ŢURLEA

aparţinând oocietăţii „Koos Ferenc Kăr." 177 Gyirfas, ameninţat cu trimiterea

în lagăr pentru activitate fascistă, era uşor de convins.
Începutul activităţii UPM, în toamna lui 1944, este caracteristic pentru
întreaga sa existenţă, în care a văzut evoluţia României numai prin prisma
aspiraţiilor minorităţii maghiare. Toţi conducătorii Uniunii au acţionat
pentru transformarea acesteia într-un instrument care să asigure maghiarilor
nu doar drepturi egale cu românii - ceea ce ar fi fost normal, aşa cum
dispuneau de ele şi în perioada interbelică-, ci privilegii; astfel perpetuându-se
dominaţia maghiară din epoca stăpânirii horthyste. Şi, pentru a atinge acest
deziderat, s-au situat mereu de partea celor ce stăpâneau: URSS şi PCR.
Faptul era constatat şi semnalat de SSI la 14 decembrie 1944, într-un raport
titrat Ungurii speră să stăpânească şi mai departe Ardealul: ,,În rândurile
minoritarilor unguri din Ardeal, care au legături cu Organizaţia UPM (fostă
MADOSZ) s-a infiltrat în ultimul timp credinţa că Ardealul de Nord va
rămâne şi mai departe sub stăpânire maghiară. Pentru ca această credinţă
să rămână trează în rândurile populaţiei maghiare, agenţii de propagandă
ai Organizaţiei MADOSZ au lansat ştirea că această organizaţie lucrează
intens în sensul celor arătate mai sus, având tot sprijinul PCR". 178 PCR se
afla într-o situaţie complexă, în dorinţa de a fi receptat de români ca partid
cu sentimente şi acţiuni patriotice care merită încrederea şi voturile lor, şi
dorinţa de a-şi ralia minoritatea maghiară ca o condiţie a victoriei împotriva
„reacţiunii". Liderii comunişti au găsit calea de ieşire: totdeauna au acceptat
cererile ungurilor, chiar şi pe acelea a căror transpunere în practică avea
consecinţe negative puternice asupra Statului Român şi care-i puneau pe
românii din anumite zone în condiţi de inferioritate; totodată, au catalogat
toate aceste cereri aprobate ca fiind expresia „democraţiei" - cine nu le
accepta, cine le critica era etichetat drept „reacţionar". Astfel s-a ajuns ca în
numele democraţiei să fie blamate orice sentimente patriotice; „democraţie"
conformă cu concepţiile comuniste. Prin situarea pe această poziţie în
raporturile dintre Poporul român şi minoritatea maghiară din România,
PCR s-a arătat a fi, în acea perioadă 1944-1952, drept partid antinaţional,
chiar dacă avea şi câţiva români în Conducerea sa, unii dintre ei, precum
Lucreţiu Pătrăşcanu, chiar având sentimente patriotice.
Din raţionamente proprii, dar şi datorită atitudinii permanent slugarnice
a maghiarilor, şi reprezentanţii URSS în România s-au situat aproape
totdeauna de partea minorităţilor în raporturile lor cu Statul Român sau
cu populaţia majoritară. Adaptarea rapidă a ungurilor la noua situaţie din

308
 ROMÂNI ŞI UNGURI

toamna lui 1944, repetatele lor acte de linguşire a sovieticilor, au surprins

opinia publică românească. Peste noapte liderii maghiarilor din România
deveniseră aprigi susţinători ai comunismului sovietic, iubitori ai lui Stalin -
şi-şi clamau peste tot aceste sentimente. Dacă autorităţile româneşti nu
le îndeplineau vreo cerere, imediat se plângeau că sunt asupriţi din cauza
atitudinii lor prosovietice. O notă a SSI din 4 decembrie 1944 consemna
fenomenul: „Minoritatea maghiară, indiferent de conjunctură, duce aceeaşi
politică, adaptându-se noilor împrejurări cu abilitate. Acum ea se ridică
împotriva vechiului regim din România, în realitate nu pentru că acesta a
fost fascist, ci pentru că n-a satisfăcut dezideratele naţionale ale ungurilor.
Cochetând ieri cu Germania, ea astăzi este gata să urmeze o linie politică
alături de Uniunea Sovietică, aceasta numai pentru a putea obţine cât mai
multe drepturi şi chiar privilegii faţă de români." 179
Aşadar, în toamna lui 1944, în aceeaşi direcţie - a menţinerii dominaţiei
maghiare în Transilvania de Nord-Est - au acţionat sau au avut o contribuţie:
Guvernul de la Budapesta; autorităţile ungare la sfârşitul stăpânirii horthyste
şi după încetarea acesteia; forţa de ocupaţie sovietică; PCR şi creaţia sa
MADOSZ sub noua denumire UPM.

*
În şedinţa Consiliului de Miniştri din 1S septembrie 1944, Delegaţia care
a tratat Armistiţiul la Moscova şi-a prezentat rezultatul acţiunii sale. În ceea ce
priveşte Transilvania de Nord-Est, formularea din articolul 19 al Convenţiei
de Armistiţiu reprezenta o presiune la adresa României: „Guvernele aliate
socotesc hotărârile Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania ca nule
şi inexistente şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)
să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace, şi
Guvernul Sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte, în acest scop,
la operaţiuni militare comune cu România, contra Germaniei şi Ungariei."
Revenirea în întregime a regiunii depindea de bunăvoinţa URSS, bunăvoinţă
ce putea fi câştigată printr-un efort major de război, dar şi prin îndeplinirea
tuturor ordinelor şi cererilor venite de la Moscova. Guvernul a crezut că şi-i
va apropia pe sovietici instituind, în şedinţa din 25 septembrie 1944, medalia
„Pentru eliberarea Ardealului", care urma să fie acordată atât militarilor
români, cât şi ruşi. 180 Dar aceştia din urmă nu medalii doreau, ci instaurarea
unui regim comunist în România. Nici efortul românesc de război, depăşind
angajamentul luat prin Convenţia de Armistiţiu, nu-i va face să accepte

309
PETRE ŢURLEA

păstrarea regimului politic burghezo-democrat. Vor condiţiona retrocedarea

Transilvaniei de Nord-Est prin formarea unui guvern procomunist.
Cu experienţa anilor 1918-1919, când Transilvania trecuse de sub
stăpânirea maghiară sub cea românească, Iuliu Maniu a cerut adoptarea
unei măsuri prin care să se asigure încorporarea Transilvaniei de Nord-Est
fără violenţe, fără tulburări majore. În şedinţa din 17 septembrie, propunea
crearea unui Comisariat pentru Ardealul de Nord, fiind susţinut de Dinu
Brătianu. Sabin Mănuilă, subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, era însărcinat cu redactarea proiectului. Iniţial, Ministerul de
Interne şi Marele Stat Major s-au opus. Întrezărind posibilitatea ca acest
organism să ajungă sub controlul PNŢ, Lucreţiu Pătrăşcanu, din partea
PCR, se opunea şi el înfiiţării, în şedinţa din 26 septembrie, generând o
vie dispută cu Iuliu Maniu. Unii membrii ai Guvernului, precum generalul
Aldea, ministrul de Interne, nici nu înţelegeau prea bine ce se dorea prin
Comisariatul propus; credeau că sarcinile acestuia erau deja acoperite prin
numirea lui Ilie Lazăr drept comisar pentru problemele ardelene, pe lângă
Armata română. „Aceasta este o altă chestiune - îi răspundea Maniu. Eu am
vorbit cu dl. ministru de Război [generalul Mihai Racoviţă] şi i-am spus:
Câtă vreme Mareşalul Prezan a spus că pe lângă fiecare comandă să fie câte
un civil care să dea informaţi uni în ceea ce priveşte Ardealul, şi acum, la noi,
pe lângă fiecare armată trebuie să fie câte un domn oarecare, care va servi
comandanţilor respectivi cu lămuriri, cu explicaţii [... ], în ceea ce priveşte
administraţia de acolo [... ]. Aceasta nu este o chestiune în legătură cu
administraţia Ardealului, este o chestiune pur militară." Propunea crearea
unui post de comisar, „care să organizeze în mod interimar administraţia de
acolo, şi viaţa de Stat de acolo, ţinând seama de împrejurarea că Bucureştiul
este departe, comunicaţiile sunt grele, telefoane nu sunt, telegrame nu sunt".
În dezbaterea anterioară asupra proiectului se afirmase temerea de eventuale
tendinţe de autonomie a regiunii pusă sub conducerea comisarului propus,
şi chiar de crearea unor germeni de separatism, printr-un adevărat guvern
având inclusiv minister de Externe. Maniu nega asemenea intenţii în spatele
propunerii ce o făcuse, şi le explica, didactic, miniştrilor: „Despre ce este
vorba? Este un Comisariat pe care-l înfiinţează Guvernul, sub autoritatea şi
îndrumarea Guvernului, cu un anumit personal pe care-l numeşte Guvernul,
care personal va fi sub controlul partidelor din care este constituit Guvernul.
[... ] Ceea ce este esenţial este că acest comisar poate să ia măsuri la faţa
locului." Mai ales în condiţiile unor lupte majore pentru Transilvania de

310
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Nord-Est, această nouă instituţie era necesară. „Am prevăzut că germanii

vor dezvolta în Ardeal o mare rezistenţă, deşi am fost combătut de mulţi
generali. Eu, care cunosc împrejurările, prevedeam cu certitudine acest lucru,
atunci când spuneam că ungurii au 18 divizii în rezervă, care sunt ţinute pe
Tisa. Eu ştiam ce sunt aceste divizii şi, cu siguranţă, ele vor lupta în regiunea
Cluj cu îndârjire. Ceea ce am prevăzut s-a şi întamjplat. [... ]Am propus acest
Comisariat pentru ca să nu ne surprindă intrarea în Cluj nepregătiţi, căci
acolo sunt 100 OOO de unguri, cu atâtea instituţii, cu multe ramificaţii ale
vieţii de Stat, cu o complicată structură socială[ ... ] Nu putem să mergem să
ocupăm Clujul numai cu baioneta [... ]. Ce faci cu Prefectura, cu Primăria,
cu Direcţia Silvică, cu întreg sistemul de spitalizare, cu întregul sistem de
şcoli minoritare, cu numeroasele biserici? Clujul, în timpul administraţiei
româneşti avea de 40 OOO de români, iar astăzi sunt numai S OOO români,
restul până la 100 OOO sunt unguri, duşmani ai Neamului Românesc. Pentru
noi, să lăsăm acest oraş să se bizuie numai pe trupele care merg cu baioneta,
fără nici un fel de pregătire din punct de vedere administrativ? [... ] Când am
făcut Consiliul Dirigent în Ardeal, totul era pegătit [... ],înainte de hotărârile
de la Alba-Iulia s-au ţinut alte adunări, care au pregătit şi făcut Consiliul
Naţional care era un Guvern şi am luat toate măsurile necesare pentru a fi
stăpâni pe viaţa administrativă locală.[ ... ] Fiecare om ştia ce trebuia să facă în
administraţia noastră, fiecare ştia cine va fi primar, cine va fi prefect, cine va
fi căpitanul Poliţiei, cine va lua conducerea universităţii, cine va lua Direcţia
Silvică, Culturii etc. pentru ca la momentul oportun întreaga viaţă de Stat
să fie în mâinile noastre. Din acest punct de vedere, eu susţin că este nevoie
de acest comisariat. Imediat după intrarea trupelor şi ocuparea regiunii,
fiecare trebuie să ştie ce rol trebuie să îndeplinească, pentru ca să nu producă
acolo un haos. Altfel nu se poate. [... ] Nici nu ştim realmente, nu ştim exact,
câţi români sunt arestaţi, câţi români au murit, câţi români au fost trimişi
în Germania, pentru a putea şti pe cine putem utiliza sau nu. Noi ştim că
dl. Haţieganu, care a fost conducătorul românilor din Ardeal, recunoscut de
Guvernul maghiar, a fost arestat; nu ştim, însă, dacă mai trăieşte, dacă a fost
dus undeva sau nu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alţi români, conducători,
din regiunea aceea, şi de aceea am cerut să se înfiinţeze acest înalt Comisariat,
care trebuie să ia măsuri la faţa locului, care trebuie să vadă care este situaţia
acolo, căci numai din apropiere poţi să cunoşti situaţia reală şi să iei măsurile
dictate de împrejurări." Comisariatul nu va fi independent, ci subordonat
Guvernului, luând măsuri cu aprobarea acestuia. ,,În această ocupaţie

311
PETRE ŢURLEA

avem două armate: una română şi una rusă, şi nici una din ele nu are idee
ce sunt Clujul şi celelalte oraşe ale Ardealului de Nord foarte importante,
nu-şi dau seama ce este Sătmar, ce este Oradea [... ]. Nici un domn general
nu este ardelean, nici unul nu cunoaşte nimic din partea aceea de Ţară. [„.]
Vreţi ca din Bucureşti să aranjaţi toate chestiunile administrative, când nu
aveţi telegraf, când nu aveţi telefon, când nu aveţi posibilitatea să mergeţi pe
drum nici măcar cu automobilul? Credeţi că din Bucureşti puteţi să puneţi
oameni pentru organismul de Stat al acestei provincii? [„.] Se va produce,
cum s-a produs în judeţul Trei Scaune şi judeţul Ciuc, unde trei zile n-au fost
jandarmi, nici prefecţi, nici primari şi când a venit Comamdamentul sovietic,
a pus prefecţi şi primari pe nişte maghiari, care şi-au pus o bandă roşie la
mână şi s-au declarat comunişti. Aşa s-a întâmplat la Covasna, administraţia
au luat-o comuniştii unguri, s-au pus în fruntea comunei şi au dezarmat pe
toţi românii şi au lăsat înarmaţi pe toţi ungurii. Lucrul acesta nu este permis.
Trebuie să luăm măsuri din timp. [„.] Proiectul acesta de înfiinţare a unui
Comisariat în Ardeal n-are importanţa vreunui regionalism. Nu se mai
poate, însă, lucra pe centralism în această organizare de Stat democratică şi
prevăzătoare, ci pe baza intereselor îndreptăţite locale ale celor care se găsesc
în diferite părţi ale Ţării. Noi vrem binele acestei Ţări. Vrem sâ se închege
sufleteşte această Naţiune. Cred că, în acest scop, trebuie să se procedeze
repede, ca să nu pună mâna elemente nepotrivite pe mecanismul vieţii de
Stat, iar revenirea României acolo să facă impresie bună."
Lui Maniu i s-a raliat Grigore Niculescu-Buzeşti, ministrul Afacerilor
Externe, susţinând necesitatea şi a unui delegat al Ministerului său pe lângă
Comisariatul nou înfiinţat, cu atribuţia doar de a facilita contactul cu gazetarii
străini şi cu diversele delegaţii şi comisii străine venite în Transilvania de
Nord-Est. În schimb, generalul Aurel Aldea, ministrul de Interne, se opunea,
sub motivul că noul organism ar da un caracter distinct administraţiei
din regiunea respectivă; şi, repunerea în funcţie imediată a administraţiei
româneşti, fără intermediul Comisariatului, ar sublinia „continuitatea firului
istoric întrerupt vremelnic". De aceea, cerea ca în cazul aprobării înfiinţării
Comisariatului, acesta să aibă drept sarcină anume instalarea administraţiei.
Prim-ministrul, Constantin Sănătescu, cerea partidelor să se pună de acord,
apoi Consiliul va aproba forma finală convenită. 181
În şedinţa Consiliului de Miniştri de a doua zi, 27 septembrie, la
întrebarea prim-ministrului, C. Titel-Petrescu răspundea că cele patru
partide din Blocul Naţional Democrat ajunseseră la un acord. 182 Maniu

312
 ROMÂNI ŞI UNGURI

ridica, peste două zile, la 29 septembrie 1944, problema Transilvaniei de

Nord-Est şi în şedinţa Conducerii BND, în contextul disputei furtunoase
cu reprezentantul PCR, care anunţase formarea unei noi alianţe politice -
Frontul Naţional Democrat -, cu vădita intenţie de a înlătura de la Guvern
partidele istorice. Maniu cerea păstrarea BND, amânarea luptelor politice
pentru ca efortul Guvernului să se îndrepte doar în direcţia susţinerii
războiului şi a reorganizării Statului; amintea că problema cea mai mare era
în regiunile eliberate din Transilvania de Nord-Est, pentru că întreg aparatul
administrativ de acolo „este dat peste cap, şi totul trebuie luat de la început". 183
Problema înfiinţării Comisariatului este reluată în şedinţa Guvernului
din 3 octombrie, când Sabin Mănuilă anunţa că redactase forma finală a
proiectului. 184 Decretul lege privind organizarea Comisariatului pentru
administrarea regiunilor eliberate din Transilvania de Nord, va purta data
de 1O octombrie. 185 Expunerea de motive menţiona drept cauză a înfiinţării
organismului respectiv situaţia deosebită din regiune, rezultantă atât a
regimului foarte dur din timpul ocupaţiei maghiare, cât şi consecinţelor
războiului. Fiind o situaţie specială, trebuiau luate măsuri speciale. Se preciza,
însă, că noua instituţie are caracter temporar, până la intrarea în normal,
având rolul să grabească atingerea acelui moment. Conform Decretului
lege, Comisariatul reprezenta autoritatea Guvernului în regiunile eliberate
şi apăra interesele populaţiei de aici. Era condus de un înalt comisar, cu
grad de ministru, avea un secretar general şi o cancelarie proprie. Pe lângă
Comisariat funcţiona un Comitet prezidat de înaltul comisar, care îşi dădea
avizul obligatoriu în toate problemele. Înaltul comisar era un executant al
hotărârilor Guvernului, dar avea şi atribuţii proprii; putea lua, în numele
Guvernului, orice măsuri în vederea reinstalării administraţiei româneşti
în teritoriile eliberate. Situaţiile nou create, ca urmare a efectului legilor
ocupantului maghiar, se abrogau. Orice instituţii, organizaţie sau persoană
juridică ori intreprinderi particulare vor funcţiona numai pe baza unei
autorizaţii dată de înaltul comisar; toate numirile, înaintările şi detaşările
de personal din toate funcţiile publice, precum şi aplicarea sancţiunilor
disciplinare, erau atribuţii ale înaltului comisar. Putea astfel, să reinstaleze
în posturi funcţionarii alungaţi în timpul ocupaţiei horhyste. Articolul IX
prevedea înregistrarea tuturor locuitorilor, pe localităţi, listele de înregistrare
urmând să servească drept lucrări pregătitoare pentru recunoaşterea cetăţeniei
române. Durata funcţionarii Comisariatului nu era precizată, depinzând de
îndeplinirea sarcinilor avute. Înalt comisar a fost numit Ionel Pop, naţional

313
PETRE ŢURLEA

ţărănist, fost secretar al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
Iar în componenţa Comisariatului intrau reprezentanţi ai partidelor politice
ce formau Guvernul, cu excepţia PCR, care nu a vrut să desemneze pe nimeni;
se considera că atitudinea comuniştilor era determinată de convingerea
acestora că noul organism nu va fi lăsat să funcţioneze de către sovietici. 186
Şi, întradevăr, Comisariatului nu i s-a permis să se instaleze la Cluj, pentru
scurt timp administraţia românească putând fi adusă numai în judeţele Trei
Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureş. 187
Rămas în Bucureşti., izolat, Comisariatul nu a putut să-şi îndeplinească
misiunea. În locul lui, sovieticii au dat puterea administrativă unui comitet
Executiv al FND din Transilvania de Nord, condus de Teofil Vescan, care
a fiinţat până la 13 martie 1945. Formal, Comisariatul a dispărut odată cu
demisia lui Ionel Pop, dată lui Petru Groza imediat după instalarea acestuia
în funcţia de prim-ministru, la 6 martie 1945. În practică, însă, dipăruse
încă din toamna lui 1944. 188 Fusese o iniţiativă nerealistă a lui Iuliu Maniu,
rămas ancorat în altă lume. Şi, mai ales, fusese o iniţiativă greşită principial;
singura soluţie normală era reinstalarea administraţiei româneşti legată
direct de Bucureşti, simbolizând astfel continuitatea stăpânirii româneşti în
Transilvania, şi eliminând orice idee de regionalism.

*
Pentru Transilvania de Nord-Est, naţional-ţărăniştii au fost iniţiatorii
unor unităţi înarmate de voluntari, cu subordonare militară, având drept
scop asigurarea liniştei în spatele frontului, grăbirea reinstalării administraţiei
româneşti şi eliminarea oricăror incidente cu această ocazie, strângerea
armelor de la civili. Aşadar, un fel de poliţie militară. Despre înfiinţarea
lor, şi mai ales despre activitatea lor, au fost produse multe documente ale
unor instituţii centrale sau locale. Majoritatea aveau regim secret până în
1989. Prima valorificare, parţială, a lor s-a făcut în 1996. 189 Documentele
respective trebuiesc bine coroborate, întrucât majoritatea au prezentări
excesiv partizane, fiind emanate de autorităţile comuniste; cum unităţile
de voluntari erau percepute ca reprezentându-i pe naţional-ţarănişti, pe
„reacţionari", asupra lor se vor revărsa foarte multe acuze nedrepte din
partea PCR. Se vor alătura acestora aliaţii comuniştilor, maghiarii, cei direct
vizaţi de activitatea voluntarilor. Odată ajuns la putere, PCR va orienta
aparatul represiv al Statului împotriva unităţilor respective. Voluntarii vor
trece prin procese timp de zece ani. Aceste procese vor produce altă serie

314
 ROMÂNI ŞI UNGURI

de documente - declaraţii, acte de acuzare, sentinţe -, şi ele subiective. În

sfârşit, cele mai lipsite de obiectivitate sunt declaraţiile luate de diverşi scribi
ai UDMR, după 1989, unora dintre martorii care mai erau încă în viaţă;
scribii respectivi, fără a mai trece pe la arhive, cel mai probabil neştiind cum
să lucreze acolo, au luat drept adevaruri incontestabile amintirile târzii, de
peste 50 de ani.
Mai ales ardelenii din Conducerea PNŢ au fost iniţiatorii înfiinţării
batalioanelor de voluntari, cărora le-au dat denumirea „Iuliu Maniu". 190
Comitetul de organizare se va întâlni la 1 septembrie 1944, în Redacţia
ziarului „Ardealul", str. Dionisie Lupu 65, Bucureşti; avea în frunte pe Ion
Groşanu, Gabriel Ţepelea, Leon Boghiş. Comitetul şi-a ales ca preşedinte de
onoare pe Mihai Popovici; preşedinte executiv era Ilie Lazăr; vicepreşedinte
Anton Ionel Mureşan, director al ziarului „Ardealul"; secretar general
Gabriel Ţepelea; organizator Ion Groşanu; comandant Leon Boghiş. 191
Înscrierile se făceau la Redacţia ziarului; au fost foarte multe chiar din primele
zile. Astfel, la 3 septembrie 1944 au şi putut pleca din Bucureşti primele trei
detaşamente; „Ip", „Trăznea", „Protopop Munteanu". Formau Regimentul
„Iuliu Maniu". Concomitent, la Braşov, Gavrilă Olteanu - inginerul refugiat
din Reghin, care generase incidentul din restaurantul „Corona", în martie
1944 -, va înfiinţa un alt batalion, doar formal subordonat Comitetului
din Bucureşti. La Sibiu, s-a format un alt batalion de voluntari, condus de
istoricul Ştefan Pascu, viitorul academician. La Alba Iulia un altul, pe care-l
comandau Ion Popa Zlatna şi Pompei Tolca. 192 În documentele epocii
mai apar detaşamentele denumite „Beliş", „Cluj", „General Grigore Bălan",
„Corneşti" - toate având aprobarea Marelui Stat Major. Existând făra această
aprobare, sunt consemnate detaşamentele „Trăznea bis", „Bihor", „Garda Iuliu
Maniu". Efectivele erau variabile, între 300 şi 600 oameni; fondurile necesare
proveneau din donaţii strânse la Redacţia ziarului „Ardealul", atingând
500 OOO OOO lei, şi din alte donaţii directe. 194
Statutul de „detaşament neaprobat" poate stârni nedumerire, condiţiile
de război impunând un control foarte strict al oricăror activităţi cu caracter
militar în spatele frontului. Se pare că formula nu corespundea adevărului,
fiind adoptată mai târziu, de către unii reprezentanţi ai Armatei, pentru a nu
fi obiectul unor acţiuni represive ale Guvernului Petru Groza. Documentele
de arhivă indică, cel puţin pentru una din aceste unităţi „neaprobate", că
fusese acceptată, în scris, atât de organismele militare româneşti, cât şi de cele
sovietice. Astfel, în procesul verbal încheiat de comandantul Detaşamentului

315
PETRE ŢURLEA

de Voluntari „Iuliu Maniu" - căruia adesea în documentele oficialei se spunea

Batalionul „Iuliu Maniu'', sau Garda „Iuliu Maniu" - la 6 septembrie 1944 se
preciza că s-a acţionat conform aprobării Marelui Stat Major nr. 64974/2
septembrie 1944. 195 De asemenea, comandantul Detaşamentului, Gavrilă
Olteanu, a primit şi aprobarea Comandamentului Militar rus din Braşov. 196
Raportul 67610/ 10 octombrie 1944 al Marelui Stat Major către Preşedinţia
Consiliului de Miniştri menţiona acceptarea organizării unităţilor de
voluntari, fără a fi indicate ca existând şi „detaşamente neaprobate" - ceea
ce validează ideea că formula respectivă a fost introdusă în documente mai
târziu.
Conform Raportului menţionat din 10 octombrie 1944, unităţile de
voluntari fuseseră trimise pe lângă marile unităţi ale Armatei din Transilvania,
ca plutoane de poliţie în dosul unităţilor militare operative. Beneficiau de
instrucţie şi echipament militar. Li se impunea respectarea vieţii şi bunurilor
locuitorilor de altă naţionalitate, stabilindu-se că „Nu se vor lăsa conduşi de
duşmănie şi de interese personale". Doar pentru Batalionul format la Braşov
era o menţiune specială - se deplasa „pe cont propriu" în regiunea Sfântu
Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Topliţa, Reghin. „Pe cont propriu"
nu însemna, însă, lipsa aprobării pentru înfiinţare. Celelalte detaşamente erau
încadrate în Armata a IV-a şi în Divizia a 20-a, dar acţionau autonom; cei
mai importanţi conducători ai lor erau Leon Boghiş, locotenent comandor
Bobancu - cel reclamat de Episcopul Marton Aron în 1941; preotul
arhimandrit căpitan Mihai Rădulescu. Conform documentelor, aceştia nu se
înţelegeau Între ei, nu-şi coordonau activitatea.
Foarte alarmaţi s-au arătat comuniştii în momentul când, la 18 octombrie
1944, Anton Ionel Mureşanu a reorganizat corpul Voluntarilor Ardeleni din
Bucureşti, dându-i şi o nouă denumire: Comitetul Naţional de Înrolare, care
conducea o Legiune a Voluntarilor pentru Ardeal „Iuliu Maniu". Se bănuiau
în spatele acestei acţiuni şi intenţii politice. 197 Teama PCR că unităţile de
voluntari create din iniţiativa naţional-ţărăniştilor vor fi folosite de aceştia
în acţiunea politică viitoare, putând determina succesul electoral al PNŢ în
Transilvania era îndreptăţită. Însuşi Iuliu Maniu a încercat să permanentizeze
aceste unităţi, pentru a le da o posibilitate mai mare de influenţare: pe 19
octombrie 1944, înainta Marelui Stat Major, în calitatea sa de ministru de
Stat, o cerere de transformare a detaşamentelor de voluntari într-o mare
unitate militară, o forţă regulată, un Regiment „Iuliu Maniu". Cererea era
respinsă. 198

316
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Cu excepţia Batalionului condus de Gavrilă Olteanu, toate celelalte au

avut acţiuni dezorganizate, s-au concurat între ele, au avut uneori brutalităţi
nejustificate faţă de unii locuitori de origină maghiară. Batalionul de
Voluntari „Iuliu Maniu" condus de Gavrilă Olteanu fusese organizat în
jurul ziarului naţional-ţărănist din Braşov, „Tribuna"; avea 600 oameni; îşi
propusese ca zonă de acţiune judeţele Trei Scaune, Ciuc, Mureş, Odorhei.
Deţinea armament foarte divers, cules de pe câmpurile de luptă din jurul
Braşovului, echipamentul provenea din rechiziţii, aşadar foarte divers - de
aceea, ca aspect general, avea o înfăţişare militară relativă. Banii necesari
fuseseră strânşi prin liste de subscripţie deschise la ziar. Gavrilă Olteanu, care
fusese militar, a încercat să-i imprime caracteristicile unei unităţi militare
regulate. A ţinut şi un jurnal de operaţii, ca în toată Armata română.Jurnalul
se păstrează şi este un document foarte preţios. În el sunt date precise:
înscrişi 630; înscrierile s-au terminat la 12 septembrie 1944; comandant era
Gavrilă Olteanu; Batalionul a plecat în misiune pe 14 septembrie. 199 Într-un
Memoriu înaintat lui Iuliu Maniu, pe 11 august 1945 200 , Olteanu prezenta
obiectivele ce şi le propusese: asigurarea liniştii în spatele frontului; stârpirea
(capturarea) partizanilor rămaşi în spatele frontului în regiune; strângerea
armelor rămase în zonă, numărul lor presupus fiind de 40 OOO. Armele
strânse au fost predate Armatei şi Jandarmeriei, cu documente de confirmare
în acest sens. 201 Batalionul îşi mai propunea să recupereze oile furate de
grănicerii unguri de la locuitorii comunelor moldoveneşti Tarcău, Tasca,
Bicaz, şi să le retrocedeze proprietarilor. Şi pentru predarea animalelor există
procese verbale. A fost susţinută reinstalarea autorităţilor administrative
româneşti, fapt confirmat şi el prin mai multe adrese de mulţumire din
partea acestora. 202 Tot prin adrese de mulţumire din partea diferitelor
autorităţi, se confirma faptul că voluntarii lucraseră, fără plată, la restabilirea
circulaţiei feroviare din judeţele Trei Scaune şi Ciuc, la înlăturarea efectelor
luptelor asupra unor clădiri de interes public, pentru a face posibilă reluarea
activităţii organismelor ce funcţionau în ele: gară, prefectură, primărie,
Banca Naţională, Poşta, spitalele. 203 Tot voluntarii au înfiinţat şi primul ziar
românesc din Sfântu Gheorghe de după eliberare - „Dezrobirea". 204 Cea
mai explicită recunoaştere a rolului voluntarilor în restabilirea ordinei în
regiunile devastate de trecerea frontului o găsim în adresa primarului din
Sfântu Gheorghe: „Voluntarii au dat tot concursul [... ],fără de care concurs
nu aş fi putut frâna abuzurile şi atacurile populaţiei secuieşti din acest oraş
şi judeţ. Plecarea lor a avut loc în ziua de 26 septembrie 1944, cu direcţia

317
PETRE ŢURLEA

Miercurea Ciuc, din care cauză nu s-a putut prelua administraţia din Târgu
Secuiesc, care nici astăzi nu s-a preluat." 205 Aşadar, acolo unde nu ajunseseră
voluntarii, administraţia românească nu a putut să se instaleze. Având
experienţă de ofiţer, Gavrila Olteanu a informat permanent asupra activităţii
desfăşurate, organismele pe care le considera îndreptăţite să o afle: Corpul
de Vânători de Munte Braşov, Marele Stat Major, Preşedinţia Consiliului
de Miniştri - aici fiind creat un dosar special cu indicativul „322212/1944,
Regimentul de Voluntari «Iuliu Maniu», Batalionul Braşov". De altfel, de
la Preşedinţia Consiliului de Miniştri s-a trimis chiar o adresă de mulţumire,
la 7 octombrie 1944, cu aprecierea: „Prin ţinuta adevărat ostăşească şi prin
contribuţia valoroasă pe care aţi adus-o Patriei, aţi înscris o nouă pagină de
glorie pentru vitejii fii ai Ardealului liber şi românesc." 206
După constatarea că batalioanele de voluntari făceau, implicit, şi
propagandă în favoarea PNŢ, din surse comuniste sau dinspre organizaţiile
maghiare ce se opuneau reinstalării administraţiei româneşti, s-au aruncat
asupra acestor batalioane învinuiri grave: Acţiuni dezordonate, jafuri,
tâlhării, crime. Cele mai multe erau inventate; altele au fost în realitate doar
fapte minore, cărora li s-a conferit artificial o importanţă deosebită. În câteva
cazuri, însă, batalioanele de voluntari şi-au depăşit atribuţiile, substituindu-se
curţilor marţiale. Cel mai mediatizat caz şi cea mai gravă acuză la adresa
voluntarilor a fost legată de acţiunea lor în comuna Aita Seacă, judeţul
Trei Scaune. În climatul antiromânesc întreţinut de reprezentanţii vechilor
autorităţi horthyste şi de membrii fostelor unităţi paramilitare maghiare, s-au
întâmplat în aşa-zisele „juţeţe secuieşti" fapte foarte grave, mergând până la
crime, victimele fiind români. Pătrunzând în zonă la mijlocul lui septembrie
1944, Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu" a devenit singurul factor real
de ordine, capabil să pună capăt atrocităţilor. Faptul că a acţionat pentru
a restabili liniştea, a asigura viaţa oamenilor şi a-i descoperi pe criminali
a fost pozitiv. Acţiunea voluntarilor la Aita Seacă este prezentată chiar de
Gavrilă Olteanu: „Am descoperit crime îngrozitoare. Am arestat mulţi din
aceşti criminali. [„.] În primele zile nu eram decis să fac execuţii pe loc, ci
a-i trimite curţilor marţiale, dar am descoperit crime atât de îngrozitoare şi
zguduitoare, încât dacă era un episcop sau preşedintele Curţii de Casaţie, nu
putea face altfel decât am făcut eu." 207 Primul document al unui organism de
Stat privind acţiunea de la Aita Seacă este Raportul din 26 septembrie 1944
(chiar în ziua acţiunii prezentate), întocmit de şeful Postului de jandarmi
din localitatea respectivă, către Legiunea de Jandarmi Trei Scaune. La rândul

318
 ROMÂNI ŞI UNGURI

său, comandantul Legiunii de Jandarmi prezenta, într-un Raport din 28

septembrie 1944, evenimentul în aceiaşi termeni - pentru crimele săvârşite
au fost condamnaţi şi executaţi 11 maghiari; adăuga şi formula „împuşcarea
acestor criminali de război". 208 Aşadar, în primele documente oficiale, cele mai
obiective, neinfluenţate de interese politice, redând doar strict evenimentele,
nu există nici o îndoială asupra vinovăţiei maghiarilor executaţi şi nici
asupra justeţei pedepsei ce li s-a aplicat. Rapoartele vor ajunge la Marele Stat
Major care prin adresa nr. 577938/18 octombrie 1944 către Iuliu Maniu
(ministru de Stat în acel moment), prezenta faptele şi le considera un „exces
de autoritate" al voluntarilor, „care poate provoca represalii asemănătoare
din partea ungurilor, contra elementului românesc aflat încă în Ungaria";
faptele de la Aita Seacă „ar putea constitui, în acelaşi timp, şi un mijloc de
propagandă la îndemâna inamicilor Poporului Român". Aşadar, nici Marele
Stat Major nu contesta vinovăţia maghiarilor executaţi. Adresa se încheia
cu o solicitare către Iuliu Maniu: „Pentru preîntâmpinarea exceselor, ca cele
arătate mai sus, Marele Stat Major roagă pe excelenţa Voastră să binevoiască
a recomanda detaşamentelor de voluntari de a conlucra cât mai strâns cu
autorităţile militare din teritoriu." 209 Totodată emitea Ordinul nr. 67610/25
octombrie 1944, prin care preciza strict atribuţiile batalioanelor de voluntari:
aveau voie doar să-i identifice pe toţi aceia care au comis acte de teroare sau
jaf împotriva românilor şi să-i predea neatinşi organelor militare de resort;
„Voluntarii nu se pot institui singuri judecători." 210
Începând din octombrie 1944 s-au conjugat mai multe interese pentru
lichidarea unităţilor de voluntari. Primii afectaţi de activitatea voluntarilor s-au
arătat a fi reprezentanţii populaţiei maghiare, ce vizau păstrarea controlului
asupra Transilvaniei de Nord-Est. În acelaşi timp, acţiunea de lichidare era şi
o urmare a luptei politice interne. Neputând împiedica înfiinţarea unităţilor
de voluntari sau nedându-şi seama de la început de pericolul electoral pe
care existenţa acestora l-ar putea reprezenta pentru forţele de stânga, PCR a
acceptat tacit formarea lor. Dar, se va arăta tot mai alarmat de evoluţia acestora
în teren, de popularitatea de care se bucurau printre românii transilvăneni,
de faptul că acolo unde ajungeau susţineau numirea unor prefecţi şi primari
devotaţi PNŢ. Comuniştii îşi vor arăta nemulţumirea. La început în şedinţa
Consiliului de Miniştri din 5 octombrie, prin Lucreţiu Pătrăşcanu: „Sunt
autorizat de Comitetul Partidului Comunist să fac următoarea comunicare
în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi şi unguri: Stăm pe punctul de vedere al
ducerii celui mai dârz război contra Ungariei. Suntem duşmanii hotărâţi ai

319
PETRE ŢURLEA

regimului din Ungaria de astăzi. Înţelegem să mobilizăm toate forţele care

să ducă la rezultatul pe care-l dorim cu toţii: zdrobirea Ungariei. Dar aceasta
nu trebuie să ducă la ocolirea unor scopuri care ne interesează şi la aplicarea
unor metode care ar putea să facă rău populaţiei româneşti. Să nu uităm că
noi avem în graniţele noastre muncitori, ţărani şi intelectuali minoritari.
Va trebui, dacă nu vrem să repetăm greşelile trecutului care ne-a adus atâtea
prejudicii, să găsim formula conlocuirii paşnice cu această populaţie. Aceasta
este o relaţie geografică şi orişice politică de răzbunare - cum vă voi cita
un exemplu - noi o condamnăm şi socotim că onoratul Guvern trebuie să
o combată. lată ce citesc în «Curentul» de astăzi: «În curând vor sosi de
la Sfântu Gheorghe (la Miercurea Ciuc) voluntarii din Regimentul «Iuliu
Maniu», cari au menirea de a da plata şi răsplată tuturor bandiţilor care
terorizează satele». Ori nu acesta este rostul unor voluntari cari luptă contra
Ungariei. Dacă aceşti voluntari - de a căror existenţă am luat cunoştinţă
din gazete şi nu ştiu cine-i organizează şi cum se încadrează în organizaţia
politică a Statului, dacă aceşti voluntari se vor transforma în instrumente de
represiune în dosul frontului, se va crea o situaţie de netrăit în Transilvania,
iar România se va angaja pe o pantă periculoasă." Generalu Aldea, ministrul
de Interne, menţiona că maghiarii executaţi la Aita Seacă omorâseră soldaţi
şi ofiţeri români. 211
Urmarea intervenţiei lui Pătrăşcanu a fost Ordinul Marelui Stat Major,
dat în aceeaşi zi de S octombrie, de interzicere a erijării voluntarilor în
organe de judecată. Intervenţia ministrului de Justiţie era doar începutul
unei campanii; sub pretextul condamnării voluntarilor ardeleni, lovitura
era îndreptată spre PNŢ şi spre „reacţiune", în ansamblu. În scenă va intra
oficiosul PCR, „Scânteia". Pe 19 octombrie acuza PNŢ că duce o politică
naţionalist-şovină în Transilvania de Nord-Est; voluntarii erau etichetaţi
drept „bande" ale căror acţiuni erau la nivelul cotropitorilor fascişti germani
şi maghiari. În numărul din 23 octombrie, era inclus un alt articol cu acelaşi
subiect, având titlul Orori comise în Ardealul dezrobit. Un alt ziar comunist,
„Drum Nou" din Braşov, cu majoritatea redactorilor unguri, publicase încă
din 29 septembrie un articol, cerând desfiinţarea batalioanelor de voluntari.
Comuniştii nu cereau, însă, nicăieri pedepsirea criminalilor maghiari şi nici
desfiinţarea numeroaselor gărzi, jandarmerii, poliţii „populare" maghiare,
care instauraseră un adevărat climat de teroare în cea mai mare parte a
Transilvaniei de Nord-Est.

320
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Conducerea PCRs-a arătat atât de mult interesată în desfiinţarea unităţilor

de voluntari, încât a inclus problema pe ordinea de zi a întrunirii delagaţilor
PCR şi PNŢ, din 21 octombrie 1944, şedinţă care avea ca obiect stabilirea
compoziţiei viitorului Guvern şi Programul de activitate al acestuia. Aşadar,
a considerat la fel de importantă problema desfiinţării batalioanelor „Iuliu
Maniu", cu aceea a formării Guvernului! Toţi greii comunişti au participat:
Ana Pauker, Luki Laszlo, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu. În
schimb, singurul important de la PNŢ a fost Ghiţă Pop. 212 Într-o şedinţă din
27 octombrie - de data aceasta, pe lângă PCR şi PNŢ participând şi PNL şi
PSD - Lucreţiu Pătrăşcanu a ridicat iar problema batalioanelor de voluntari -
se arăta de acord cu cererea ţărăniştilor de desfiinţare a gărzilor patriotice
comuniste, cu condiţia ca în acelaşi timp să fie desfiinţate şi batalioanele de
voluntari, precum şi gărzile ţărăneşti dominate de PNŢ. Gheorghiu-Dej
intervenea ultimativ: „Dacă nu, facem şi noi detaşamente de voluntari «Ana
Pauker», «Gheorghiu-Dej» etc." 213 Astfel, se sublinia caracterul pur politic
al solicitării comuniştilor.
În atacul la adresa unităţilor de voluntari ardeleni, comuniştilor şi liderilor
unguri li s-a alăturat un factor decisiv în epocă - reprezentanţii URSS în
România. Interesul acestora era de a susţine PCR-ul în lupta pentru cucerirea
puterii politice şi, de aceea, era exploatată posibilitatea de a lovi în PNŢ.
Sovieticii au acţionat prin intermediul Comisiei Aliate de Control, în care
occidentalii aveau doar rol de decor. Activitatea voluntarilor a fost folosită
drept pretext pentru a instaura un regim de ocupaţie rusesc asupra întregii
Transilvanii de Nord-Est şi pentru îndepărtarea administraţiei româneşti,
de acolo de unde se reinstalase, în noiembrie 1944. Poziţia sovietică faţă de
unităţile de voluntari a fost influenţată şi de permanenta incitare împotriva
acestora din partea liderilor maghiarilor. Pentru a impulsiona acţiunea
represivă a CAC, s-a montat chiar o provocare, la Gheorghieni: s-a spus
comandantului rus local că un ofiţer din Batalionul „Iuliu Maniu", trecând
pe lângă monumentul ostaşilor sovietici, ce se ridica în centrul oraşului, ar
fi declarat că în curând îl va dărâma. Fără a cerceta veridicitatea informaţiei,
imediat sovieticii s-au arătat foarte indignaţi. CAC a atenţionat Marele
Stat Major al Armatei române (adresa V 1SO/17 noiembrie 1944.) 214
Pus să cerceteze cazul, prefectul judeţului Ciuc, Aurel Ţeţu, răspundea
înaltului comisar al Ardealului de Nord (adresa 1746/1944), că Batalionul
de Voluntari „Iuliu Maniu" nici nu avea un ofiţer cu numele celui acuzat:
„Credem că acuzaţiunea de mai sus este opera vreunui agent maghiar,

321
PETRE ŢURLEA

duşman al Neamului Românesc, şi care şi azi se află în solda hitlerismului

maghiar." 215 Transmiţand rezultatul cercetării ministrului Afacerilor Externe,
Constantin Vişoianu, înaltul comisar Ionel Pop concluziona (adresa 382/11
decembrie 1944): „Din cele de mai sus mi se pare afară de orice îndoială că
[„.] sunt născocirile oficinei ungureşti de calomnii la adresa României şi a
autorităţilor româneşci." 216 De rezultatul cercetărilor, CAC a luat cunoştinţă
atât prin Consiliul de Miniştri al României, cât şi prin proprii reprezentanţi
din Gheorghieni. Cu coace acestea, problema „profanării" monumentului va
fi în continuare invocată.
Sub presiune sovietică, Marele Stat Major a dac Ordinul 71215/12
noiembrie 1944, de desfiinţare a tuturor unităţilor de voluntari va reveni
asupra subiectului, prin Ordinul 72062/18 noiembrie 1944 special pentru
Batalionul „Iuliu Maniu" condus de Gavrilă Olteanu. La 2 decembrie,
Ordinul 75181 repeta hotărârea desfiinţării unităţilor de voluntari, stabilind
şi ca şefii acestora să fie deferiţiJusciţiei Militare; pentru cel care era considerat
cel mai periculos, Gavrilă Olteanu, va fi dac şi un ordin special de prindere,
nr. 73183/2 decembrie, urmând să fie deferit Curţii Marţiale Sibiu. Procesul
va avea loc în mai 1945, la Braşov, în contumacie. 217
Sovieticii nu s-au mulţumit cu desfiinţarea unităţilor de voluntari. Cu
acelaşi con ameninţător s-a cerut Guvernului României să strângă rapid
coace armele aflate la românii din Transilvania de Nord-Est. Adresa CAC,
nr. V 294/ 4 decembrie 1944, către prim-ministrul român, anunţa că în
Transilvania se înregistrează un aflux de mili cari; cei ce se lasă la vatră au asupra
lor arme; „Autorităţile locale româneşti simulând strângerea armamentului
de pe câmpurile de luptă, înarmează populaţia". În plus, la suspecţii arestaţi
de ruşi în zona Clujului, s-a găsit o ştampilă cu menţiunea „Regimentul Iuliu
Maniu. Comandamentul voluntarilor". De asemenea, documente cu antetul
„Comandamentul voluntarilor. Compania paraşutişti. Secţia de spionaj".
CAC concluziona: „Toate acestea sunt o mărturie evidentă că Guvernul
României nu execută pe deplin prevederile Convenţiei de Armistiţiu."
Mareşalul URSS R. Ia. Malinovski cerea: „1. Trecerea în poziţie de rezervă
a ofiţerilor şi trupei să se facă fără armament. [„.] Faptul concedierii celor
demobilizaţi cu armament este privit de CAC drept o acţiune care este
în mod evident îndreptată în direcţia constituirii unor forţe înarmate
secrete (ascunse) ale României. 2. Imediat să fie desfiinţată Organizaţia
Voluntarilor, iar organizatorii să fie arestaţi şi judecaţi. Suntem forţaţi să
prevenim (atenţionăm) că, dacă Guvernul român singur nu va fi în stare să

322
 ROMÂNI ŞI UNGURI

lichideze organizaţiile contra Aliaţilor, atunci aceasta va fi făcută de forţele

Comandamentului Militar Sovietic". Adresa era un adevărat ultimatum: se
dădea ca dată de răspuns privind măsurile luate, „nu mai târziu de ora 18,
7 decembrie 1944." 218 Prim-ministrul s-a executat în termenul indicat: a
dat ordinul 2213/6 decembrie 1944, prin care se cerea strângerea tuturor
armelor de la militarii demobilizaţi şi desfiinţarea unităţilor de voluntari,
odată cu arestarea conducătorilor lor. 219
Legătura existentă între cele trei forţe interesate în dispariţia unităţilor de
voluntari ardeleni reiese cu claritate dintr-o notă a Serviciului de Informaţii,
datată 11 ianuarie 1945; Secţia Politică de pe lângă Comandamentul Sovietic
din Cluj - se anunţa - lucrează la trierea materialului privitor la pretinsele
atrocităţi săvârşite în Transilvania de Nord-Est de fostele batalioane „Iuliu
Maniu"; întocmirea acestui document este condusă de prof. dr. Bolgar
Lajos, conducătorul Biroului maghiar de pe lângă Secţia Politică Sovietică.
Aşadar, materialul ce se voia incriminator era dat de sovietici spre alcătuire
unor unguri, direct interesaţi în acuzarea românilor. „După ce va fi triat -
se menţiona în continuare în nota SI - materialul documentar urmează a
fi difuzat prin broşuri speciale şi prin ziarele maghiare ce apar în teritoriile
ocupate de trupele sovietice. Lucrarea menţionată se face în cea mai mare
discreţie, iar difuzarea se va face în aşa fel ca să lase impresia că ar fi opera unor
ziarişti unguri care nu au nici un fel de legături cu Secţia Politică Sovietică." 220

*
Ca să-i atragă de partea lor pe ruşii care dictau în România ca într-o
adevărată colonie, reprezentanţii minorităţii maghiare au folosit o mulţime
de metode: aderarea entuziastă la ideologia comunistă; comportament
slugarnic, linguşitor, faţă de orice reprezentant al URSS, până la ultimul
soldat; manifestaţii populare, cu steaguri şi cazacioc; purtarea ostentativă
a insignelor sovietice; colaborarea strânsă cu autorităţile sovietice pentru
demascarea „reacţionarilor români". Concomitent, nenumărate plângeri
ale ungurilor erau înaintate diferitelor comandamante ruseşti, incriminând
fapte ale românilor, de cele mai multe ori inventate, îndreptate împotriva
minoritarilor. Se repeta insistent acuzaţia că se duce o politică de epurare
etnică a maghiarilor. La orice act vizând aplicarea legilor şi în cazul faptelor
cetăţenilor români de naţionalitate maghiară, izbucneau ţipete isterice şi,
imediat, o nouă jalbă pornea către comandamentele sovietice. Erau exacerbate
neînţelegerile interetnice din aşa zisa zona secuiască. În ochii ruşilor, cel mai

323
PETRE ŢURLEA

mult va cântări afirmarea deplinei fidelităţi a ungurilor faţă de comunism şi

faţă de URSS, fidelitate mereu contrapusă rezistenţei anticomuniste şi, deci,
antisovietice, tacită sau deschisă, a majorităţii românilor. Întreg acest complex
de manifestări ale maghiarilor din Transilvania de Nord-Est în raport cu
reprezentanţii URSS se generalizase şi era foarte cunoscut. Era remarcat chiar
într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, din 4 octombrie 1944, de Constantin
Titel-Petrescu, ministru de Stat şi preşedinte al PSD: „Toţi maghiarii fac
acum pe comuniştii, ca să intre în graţiile Armatei sovietice". 221 Pe de altă
parte, înşişi reprezentanţii URSS încurajau acest tip de comportament
slugarnic faţă de ei al populaţie: maghiare. Şi, de cele mai multe ori luau drept
bune plângerile la adresa românilor, adoptând măsuri represive împotriva
acestora. Lăsau impresia că se situau de partea minoritarilor, chiar dacă ştiau
că aceştia deformau adevărul. S-a produs o polarizare politică, predominantă
pe baze etnice, în Transilvania de Nord-Est. De o parte, majoritatea ungurilor
care se pronunţau pentru comunism ca să facă pe placul ruşilor, de la care
sperau nu doar susţinerea în problemele cotidiene, ci şi sprijin în menţinerea
dominaţiei asupra regiunii şi chiar în refacerea Ungariei Mari. De partea
cealaltă, majoritatea românilor, care se pronunţa împotriva comunismului,
deoarece ideologia respectivă nu corespundea psihologiei Poporului Român,
dar şi pentru că era ideologia ruşilor care-i sprijineau pe unguri. Bineînţeles,
erau şi români care susţineau tabăra procomunistă dominată de unguri; dar,
şi unguri care-şi arătau ostilitatea faţă de comunism. 222 Chiar componenţa
organizaţiilor PCR din Transilvania de Nord-Est indica această polarizare -
cea mai mare parte a membrilor de partid erau dintre minoritari; la fel cea
mai mare parte a conducătorilor acestor organizaţii erau maghiari; pe lângă
ei erau şi mulţi evrei cu declarate simpatii ungureşti. 223
Atitudinea maghiarilor faţă de sovietici le-a adus câştig de cauză: vor
obţine sprijin pentru a păstra în propriile mâini puterea în Transilvania de
Nord-Est, în toamna lui 1944. S-a creat, astfel, o situaţie ciudată. Ruşii, care
luptau alături de români împotriva trupelor maghiare şi germane, îi ocroteau
pe reprezentanţii vechii administraţii horthyste şi acţionau împotriva
românilor, cu care erau aliaţi. Pe măsura înaintării frontului, a eliberării unor
noi regiuni, autorităţile militare ruseşti reinstalau la conducerea localităţilor
pe ungurii ce fuseseră în fruntea lor în perioada 1940-1944 şi, împreună cu
aceştia inaugurau o nouă perioadă de prigonire a românilor. În locul regimului
horthyist fusese instaurată o stăpânire sovietică, dar situaţia românilor
nu se îmbunătăţise. Ministerul de Interne de la Bucureşti a primit foarte

324
 ROMÂNI ŞI UNGURI

multe informări pe această temă, în toată toamna anului 1944. Prezentând

unele din acestea în şedinţa Consiliului de Miniştri din 4 octombrie 1944,
ministrul Aurel Aldea concluziona mâhnit: „De aici se vede încrederea pe
care o acordă un Comandament sovietic inamicilor cu care se luptă. Aceştia
îi induc în eroare [pe ruşi], întrucât acum toţi fac pe comuniştii." 224

*
Bazându-se pe prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie
1944, Guvernul român, după eliberarea unei părţi a Transilvaniei de Nord-Est,
a început să reinstaleze administraţia românească, cu respectarea, articolului
17 din Convenţie, care impunea o zonă de control militar cu lăţimea de
de 50-100 km de la linia frontului. Însă, s-a putut reinstala administraţia
românească doar în patru judeţe: Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureş; în
altele doar a început. În unele localităţi, comandanţii militari sovietici au
împiedicat reinstalarea. Prefecţii numiţi au luat rapid măsuri pentru stabilirea
unui climat de linişte şi pentru înlăturarea consecinţelor trecerii frontului. În
judeţul Trei Scaune, prefectul Anton Sirlican emitea primul act administrativ
la 20 septembrie 1944 - Ordonanţa nr. 1, în care cere tuturor locuitorilor
să-şi reia activitatea; să se predea toate armele; primăriile să păzească toate
casele părăsite de cei care s-au refugiat din cauza războiului; să se redeschidă
târgurile săptămânale; să se restabilească posturile de jandarmi. 225 Efectul
autorităţii arătată de prefect s-a văzut imediat, însă numai în oraşul de reşedinţă
al judeţului, Sfântu Gheorghe: „Majoritatea brutăriilor şi măcelăriilor au fost
puse în funcţiune, iar comercianţii au fost obligaţi să deschidă magazinele.
La toate oficiile publice a început inventarierea bunurilo rămase şi încadrarea
funcţionarilor care fuseseră în funcţii înainte de 1 septembrie 1940. Cu
prilejul preluării administraţiei, s-a constatat că fuga autorităţilor ungare a
fost atât de precipitată, încât rezoluţiile pe acte au rămas scrise numai până
la jumătate." Se constata, într-un articol de ziar, „bucuria manifestată chiar şi
de cei străini de sângele nostru, pentru noua aşezare românească." 226 Curând
se va dovedi că ziaristul se înşelase: nu era „bucurie" în reacţia secuilor din
Sfântu Gheorghe, ci doar spirit de conservare, până îşi vor găsi noii aliaţi -
sovieticii.
Şi în judeţul vecin, Ciuc, foarte eficient s-a arătat dr. Aurel Ţeţu, prefectul
numit de la Bucureşti. Dar, la fel ca în Trei Scaune, repede autorităţile
româneşti au fost izolate, măsurile pe care aceste le adoptau neaplicându-se
în practică.

325
PETRE ŢURLEA

Un mare entuziasm a produs eliberarea Clujului, românii crezând că

foarte repede se va reveni la situaţia dinaintea lui 1940, se vor reîntoarce
funcţionarii alungaţi şi instituţiile refugiate. La Sibiu, unde se refugiase
Universitatea „Regele Ferdinand I", eliberarea Clujului a fost primită cu o vie
satisfacţie; pe 15 octombrie studenţii şi profesorii au organizat o manifestaţie
publică şi o defilare cu steaguri tricolore până la sediul Mitropoliei Ortodoxe,
sub conducerea rectorului Iuliu Haţieganu şi a Mitropolitului Nicolae Bălan.
Concomitent FND-ul a organizat o manifestaţie proprie, cu mai puţini
participanţi, dar având printre oratori un ofiţer sovietic, prilejul fiind folosit
şi pentru luptele politice interne, cerându-se demisia Guvernului. 227 Se
subliniau, astfel, două elemente definitorii pentru evoluţia politică viitoare:
sprijinul sovietic faţă de forţele coalizate în jurul PCR; amplasarea, de către
comunişti, a dezideratelor naţionale sub semnul luptei pentru cucerirea
puterii în Stat. Cum schimbările dorite de FND la Bucureşti întârziau,
reinstalarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord-Est se făcea
sub un Guvern cu majoritate „reacţionară", fapt ce ar fi dus la predominarea
acesteia în conducerile judeţelor eliberate. De aceea, s-a apelat la sprijinul
sovietic.
Pentru a forţa preluarea puterii în Transilvania de Nord-Est de către forţele
de stânga, URSS va înlătura autorităţile trimise de la Bucureşti şi va lua în
stăpânire întreaga regiune. Primele acţiuni în acest sens vor avea loc chiar în
octombrie 1944. Într-un Buletin informativ special, nr. 700/28 octombrie, ora
19, Inspectoratul General al Jandarmeriei anunţa că Garnizoana sovietică din
Cluj luase măsuri de interzicere a intrării în oraş a militarilor şi automobilelor
româneşti, începând din acea zi, de la orele 10,30; pentru a duce la îndeplinire
această hotărâre, pe dealul Feleacului, la marginea localităţii, fuseseră
amplasate santinele sovietice. Prefectul judeţului Cluj, Teofil Vescan, numit
de autorităţile sovietice, anunţa o mare întrunire populară la Cluj pe 29
octombrie, IGJ având informaţii că „la această întrunire se va cere autonomia
Ardealului". În acelaşi document se menţiona faptul că populaţia românească
era nemulţumită de numirea conducătorilor oraşului şi judeţului - prefect,
primar, chestor - de către sovietici dintre cei „cu sentimente străine de
Neam". 228 Ruşii numiseră comunişti, mai ales minoritari (unguri şi evrei).
Autorităţile astfel formate au început să acţioneze fară a mai consulta
Guvernul de la Bucureşti şi fară a respecta legile româneşti. La 9 noiembrie, pe
zidurile caselor din Cluj a fost lipită o Ordonanţă a prefectului Teofil Vescan,
anunţând preluarea administraţiei Transilvaniei de Nord-Est de către Armata

326
 ROMÂNI ŞI UNGURI

sovietică. Şi, în calitate de reprezentant al acestei administraţii sovietice,

nu al Guvernului de la Bucureşti, prefectul decreta: până la 12 noiembrie
1944, toţi cetăţenii se vor înscrie în listele civile, care vor fi totodată şi liste
de recensământ; toţi locuitorii sunt obligaţi să declare bunurile mobiliare pe
care le deţin (animale, mobilier, rufărie de orice categorie, cereale, zarzavaturi,
untură, ulei etc.); nimeni nu are voie să vândă sau să înstrăineze ceva, nici să
scoată afară din comune sau judeţ; la punctele de trecere, la vechea graniţă
stabilită prin Diktatul de la Viena, începând cu 9 noiembrie 1944, orele 12,
se instalează control „întocmai ca înainte, sub stăpânire ungurească". Şi ca să
fie clar că măsura avea caracter antiromânesc, în finalul Ordonanţei se cerea
tuturor funcţionarilor din timpul regimului de ocupaţie horthyst să-şi reia
posturile, fiind chiar ameninţaţi cu sancţiuni dacă nu vor reveni. 229 Pericolul
la adresa unei viitoare reunificări a Transilvaniei de Nord-Est cu România
devenise major, în urma interesului ungurilor, a PCR şi al sovieticilor.
Existase chiar ideea instaurării, după administraţia militară sovietică,
a unei administraţii civile sovietice, ceea ce ar fi însemnat un pas spre
încorporarea regiunii în URSS, sau crearea unui Stat aparte aflat sub un
condominium sovieto-maghiar. Ideea circula intens la Cluj, mai ales în
rândul refugiaţilor români reîntorşi şi speriaţi de această perspectivă. Se
afirma că Moscova şi numise un guvernator rus al Transilvaniei de Nord-Est,
că graniţa stabilită prin Diktatul de la Viena va deveni definitivă şi păzită de
grăniceri ruşi şi maghiari. Ca urmare, „în rândul românilor domneşte o mare
depresie morală.'' 230 Ştiind „din sursă sovietică", SSI anunţa, la 1 decembrie
1944, cauza unei asemenea posibile hotărâri a URSS: „Ardealul de Nord va
rămâne sub stăpânirea Ungariei, în frontierele existente la 23 august 1944,
şi aceasta datorită faptului că ungurii se bucură de mai multă încredere din
partea URSS-ului, cu atât mai mult cu cât sunt primul popor care a instaurat,
în 1919, un regim comunist sub conducerea lui Bela Kun" 231 • Se crease un
climat de suspiciune şi teamă, în care zvonurile alarmiste erau tot mai multe,
cu antrenarea în răspândirea lor chiar a unor militari. (La 3 decembrie 1944,
un ofiţer de Vânători de Munte din Timişoara afirma că obţinuse informaţia
„sigură" că populaţia română din Transilvania de Nord-Est ar fi primit ordin,
din partea Comandamentului sovietic, să evacueze regiunea. 232 )
Marele Stat Major al Armatei române încerca să lămurească lucrurile,
transmiţând mareşalului Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian,
în raza de activitate a căruia intra Transilvania de Nord-Est, o adresă - nr.
682435/ 1 noiembrie 1944 - prin care-i aducea la cunoştinţă restabilirea

327
PETRE ŢURLEA

autontaţ11 româneşti m regiunile eliberate cu excepţia oraşelor Cluj şi

Oradea: „Comandamentul etapelor Român ne-a raportat că luând legătura
cu Comandamentul Sovietic din Cluj, la 31 octombrie 1944, acesta nu a
permis instalarea nici unei autorităţi civile şi militare în Cluj şi Oradea Mare,
pentru motivul că nu are ordin în scris de la Excelenţa Voastră. Având în
vedere atât rodnica colaborare dintre trupele sovietice şi cele române pe
front în lupta comună, sub înalta Domniei Voastre conducere, cât şi faptul
că astăzi frontul se găseşte la depărtări mult mai mari de acele oraşe, decât
distanţa de 100 km prevăzută în art. 17 din Convenţia de Armistiţiu, cu
onoare rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a aproba şi da dispoziţiuni
pentru ca restabilirea autorităţii militare româneşti în Cluj şi Oradea Mare
să se facă nestânjenit." Semna şeful Marelui Stat Major Românesc, generalul
Nicolae Rădescu. 233 Mareşalul Malinovski răspundea sec, prin adresa nr.
00344/20 noiembrie 1944: „Convenţia de Armistiţiu prevede ca chestiunea
Transilvaniei va fi soluţionată prin Tratatul de Pace, când se va hotărî: partea
cea mai mare sau Transilvania întreagă va intra în componenţa Statului
Român. Prin urmare, până la semnarea Tratatului de Pace nu este posibil a se
reînfiinţa în Transilvania administraţia românească." 234
Motivul anunţat de sovietici, pentru stoparea reinstalării administraţiei
româneşti în Transilvania de Nord-Est, era nevoia menţinerii liniştei în
spatele frontului, linişte tulburată de acţiunea batalioanelor de voluntari
ardeleni. Era, evident, un pretext.
Administraţia românească va fi repede înlăturată din locurile unde apucase
să se reinstaleze. Printr-o adresă - V 150/ 12 noiembrie 1944- Comisia Aliată
de Control îşi transmitea hotărârea prim-ministrului Constantin Sănătescu,
pe un ton ultimativ. După ce menţiona acţiuni ale unităţilor de voluntari „Iuliu
Maniu", „care nu concură la mersul general al luptei cu fascismul german"
(amintea şi cazul monumentului sovietic „profanat" la Gheorgheni), CAC
atrăgea atenţia: „Fără să se ţină cont că în Transilvania eliberată de Armata
Roşie, este interzis să se introducă administraţie românească, în oraşul Dej
a sosit Jandarmeria română cu administraţia de provincie; în Bistriţa, la 25
octombrie 1944, de asemenea a sosit o comandă poliţienească în frunte cu
dl. Ir.col. Niculescu Paul, care a refuzat să iasă din oraş, cu toată invitaţia în
acest sens a Comandamentului Sovietic. CAC este însarcinată: 1. Din nou
să menţioneze că în Transilvania eliberată de Armata Roşie este interzis a se
introduce administraţie românească". La punctele 2 şi 3 se cerea îndepărtarea
batalioanelor de voluntari din Transilvania de Nord-Est şi desfiinţarea

328
 ROMÂNI ŞI UNGURI

lor. Punctul 4 fixa un termen ultimativ pentru executarea cererilor - 17

noiembrie. Semnau: înlocuitorul preşedintelui CAC, generalul Vinogradov,
şi şeful Marelui Stat Major al CAC, generalul Vasiliev. 235
În aceeaşi zi de 12 noiembrie a primirii notei ultimative a CAC, va avea loc,
la iniţiativa Guvernului român, o întâlnire între prim-ministrul Constantin
Sănătescu, împreună cu vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru
Groza, şi ministrul de Externe, Constantin Vişoianu, cu I.A. Vîşinski, comisar
adjunct pentru afaceri Externe al URSS şi militarii sovietici din Conducerea
CAC - Vinogradov, Bogdenco, Pavlov, Vasiliev. Tema era îndeplinirea
Convenţiei de Armistiţiu, prilej pentru Sănătescu de a ridica şi problema
cererii sovietice pentru părăsirea Transilvaniei de Nord-Est. Vîşinski ridica,
la rândul lui, probleaa unităţilor de voluntari şi aceea a îndeplinirii tuturor
prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. 236 A fost mai mult o punere în temă
cu o anumită notă imperativă din partea sovietică.
Pe 15 noiembrie 1944, Iuliu Maniu trimitea şi el lui I.A. Vîşinski o
scrisoare privind evoluţia relaţiilor româno-ruse şi situaţia din Transilvania
de Nord-Est. Documentul este interesant şi pentru formulele de oportunism
politic folosite de preşedintele PNŢ, formule adecvate situaţiei României din
acel moment: războiul României contra URSS „a fost nepopular"; România
îşi dă seama că prietenia cu Uniunea Sovietică reprezintă elementul cel mai
important al politicii sale externe"; „Prietenia cu URSS constituie principala
condiţie a existenţei Statului Român" etc. O parte importantă a scrisorii era
consacrată Transilvaniei de Nord-Est, fiind ridicată problema ordinului de
retragere a administraţiei româneşti din acea regiune: „Această decizie nu
poate fi justificată prin nici o clauză a Convenţiei de Armistiţiu"; formula
indecisă a articolului 19 nu însemna decât că soluţia finală o va hotărî
Conferinţa de Pace, iar până atunci graniţa româno-ungară rămâne cea
hotărâtă la Trianon; de aceea, în Transilvania de Nord-Est „nu poate fi altă
administraţie decât cea română". 237 Mai puţin diplomatic decât preşedintele
PNŢ, ziarul naţional-ţărănist „Curentul" includea articolul Cerem explicaţii -
tot pe marginea ordinului sovietic de evacuare a administraţiei româneşti.
Tonul ziarului l-a iritat atât de mult pe Vîşinski, încât a prezentat conţinutul
articolului într-o telegramă din 17 noiembrie către Moscova, comisarului
Afacerilor Externe al URSS. 238
Pe 19 noiembrie, Constantin Sănătescu răspundea, prin adresa nr. 1826
C, cererii ultimative a CAC 239 : „Am dispus ca toate autorităţile administrative
româneşti aflate pe teritoriul Transilvaniei eliberate de Armata Roşie şi

329
PETRE ŢURLEA

Armata română să evacueze acel teritoriu." De asemenea, anunţa că ordonase

retragerea batalioanelor de voluntari şi cercetarea faptelor lor de către Justiţie.
În continuarea adresei găsim şi explicaţia acestei executări prompte a cererilor
sovietice. Esenţial pentru România era păstrarea promisiunii retrocedării
Transilvaniei de Nord-Est, chiar dacă ea nu se materializa imediat. „Executând
precis - scria Sănătescu - cele cerute în adresa dvs., în aceeaşi vreme e de
datoria mea şi a Guvernului român să vă comunic următoarele: Chestiunea
Transilvaniei, în hotarele ei trasate de Tratatul de Pace de la Trianon, e una
vitală pentru România; eliberarea acestui teritoriu românesc de dominaţia
asupritoare a Ungariei a fost totdeauna una din străduinţele cardinale ale
politicii româneşti. Prin Diktatul duşmănos de la Viena, din 1940, o parte a
acestui teritoriu a fost ruptă din Statul Român şi încorporată Ungariei. Prin
cei mai autorizaţi reprezentanţi ai Naţiunilor Unite, încă pe când România -
împotriva convingerii şi voinţei Neamului Românesc - se gasea în
dezastruoasa ei legătură cu Germania, a fost recunoscută injusteţea acelui
Diktat de la Viena, şi în mod formal s-a declarat acel Diktat ca nul şi neavenit.
Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, în art. 19, cuprinde un text
de convenţie obligatorie, declaraţia guvernelor Aliate că socotesc hotărârea
Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă «şi neavenită», şi
ca o consecinţă «sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)
să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace».
Aceste declaraţii şi această Convenţie nestinse cu nimic, dimpotrivă repetate
şi recent, stabilesc de pe acum că Transilvania de Nord a intrat sub
suveranitatea Statului Român. Într-adevăr, în urma declarării Diktatului de
la Viena ca nul şi inexistent, s-a restabilit întru totul situaţia din august 1940,
modificată prin acel Diktat «inexistent» de la început. Chiar condiţia
«confirmării» prin Tratatul de Pace a acestui acord obligatoriu, însemnează
că prin acel Tratat de Pace urmează să se confirme o stare de fapt şi de drept
actuală, creată prin arătatele dispoziţiuni ale Convenţiunii de Armistiţiu.
Guvernul român, ca şi întreaga Naţiune Română, este adânc recunoscător
Puterilor Aliate pentru această recunoaştere a drepturilor României şi pentru
repararea nedreptăţii pe care a suferit-o prin Diktatul de la Viena, impus de
permanenţii duşmani ai României. În aceeaşi vreme, Guvernul român
constată, cu adânc regret divergenţa născută cu privire la restabilirea
administraţiei româneşti în teritoriile Transilvaniei de Nord, eliberate prin
jertfele Armatei Roşii şi Armatei române. În sincera sa dorinţă de a elimina
această divergenţă, şi pentru a apăra cele mai elementare drepturi ale Statului

330
 ROMÂNI ŞI UNGURI

român, îşi ţine de datorie să-şi arate aici punctul de vedere. Guvernul român
a avut totdeauna şi are şi azi ferma convingere că avându-se în vedere textul şi
spiritul Convenţiei de Armistiţiu, era în drept ca dincolo de limitele maxime
ale distanţelor stabilite în art. 17 al Convenţiuni, să restabilească administraţia
civilă românească, fără a mai fi nevoie ca în prealabil să se stabilească un acord
între el şi înaltul Comandament Militar Sovietic. Cu atât mai puţin s-a
produs până acum vreun act care să fi interzis să se introducă administraţia
românească în teritoriul Transilvaniei de Nord eliberată. Această convingere
se întemeiază pe următoarele considerente: Prin însăşi declararea drept
«nulă şi inexistentă» a hotărârii arbitrare de la Viena, au fost anulate, ca şi
când nu ar fi existat niciodată, toate efectele de drept şi de fapt ale acestui act
nedrept. Deci s-a restabilit, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace,
situaţia dinaintea acelui Arbitraj; existenţa deplină a suveranităţii României
asupra întregului teritoriu care era sub această suveranitate în august 1940.
Acest punct de vedere este întărit de împrejurarea că în ultimul alineat al
aceluiaşi art. 19 se arată că «Guvernul sovietic este de acord ca forţele
sovietice să ia parte în acest scop (adică anularea efectelor Diktatului de la
Viena şi restituirea Transilvaniei) în operaţiuni militare comune cu România,
contra Germaniei şi Ungariei». Art. 17 din Convenţiunea de Armistiţiu
stabileşte că Administraţia civilă românească este restabilită pe întregul
teritoriu al României, afară de un sector de 50-100 km de linia frontului.
«Întreg teritoriul României», în urma celor expuse mai sus, nu poate
însemna decât teritoriul întreg, care se găsea în august 1940, şi a revenit acum
din nou sub suveranitatea Statului Român, deci şi Transilvania eliberată.
Menţionăm că în textul acum citat al art. 17, nu se vorbeşte despre o viitoare
restabilire a autorităţii civile româneşti, pusă în vedere şi condiţionată de alte
împrejurări decât respectarea distanţei de la front (50-100 km), ci se vorbeşte
de o actuală restabilire, statornicită definitiv prin însăşi Convenţia de
Armistiţiu. Aceasta cu atât mai mult că acelaşi art. 17 obligă organele
administrative româneşti să aducă la îndeplinire, în interesul stabilirii păcii şi
a securităţii, instrucţiunile şi ordinele Înaltului Comandament Aliat
(Sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuţia acestor condiţiuni
de armistiţiu. În consecinţă, aceste autorităţi civile româneşti au însemnate
obligaţiuni şi nu numai pentru restabilirea ordinei şi a securităţii pe întreg
teritoriul României, dar sunt chemate obligatoriu să colaboreze la executarea
condiţiunilor de Armistiţiu. Ori, îndatoririle asumate de România în
Convenţia de Armistiţiu privesc în mod necesar întreaga Românie, ele nici

331
PETRE ŢURLEA

nu pot fi executate de o parte a ei, adică fără concursul şi administrativ şi

economic al Transilvaniei de Nord eliberată. În temeiul acestei stări de drept,
pe măsură ce frontul s-a îndepărtat peste limita de 50-100 km, Guvernul
român a restabilit sau a încercat să restabilească administraţia românescă în
teritoriile eliberate ale Transilvaniei de Nord, fără a mai socoti necesară o
convenţiune specială cu înaltul Comandament Sovietic. În unele locuri (de
exemplu în Cluj), unde din partea autorităţilor militare sovietice s-au ridicat
obiecţiuni, Guvernul român a sistat imediat operaţiunea şi a urmat dorinţa
comandamentelor locale, în aceeaşi vreme sesizând Înaltul Comandament
Sovietic pentru luarea de hotărâri menite să clarifice situaţiunile acestea
locale. Operaţiunea de reinstalare a admistraţiei civile româneşti era în curs
când am primit nota din 12 crt. şi instituise la acea dată deplin numai
autorităţile din judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Dorim să
menţionăm două împrejurări pe care le socotim însemnate pentru judecarea
situaţiunii şi măsurilor luate de Guvernul român. Restabilirea administraţiei
civile româneşti în Transilvania de Nord nu s-a făcut clandestin şi nici cu
ocolirea autorităţii militare sovietice. Pretutindeni, autorităţile româneşti au
luat imediat contact cu autorităţile locale sovietice, instalarea lor s-a făcut în
văzul, cu ştiinţa acestor comandamente. Mai mule, comandamentele locale
sovietice în îndeplinirea misiunii lor au colaborat stabil şi, spre satisfacţia
noastră, în perfect acord cu autorităţile româneşti. În unele locuri (ca de
exemplu cu ocaziunea reîntoarcerii Regimentului 82 Infanterie Târgu Mureş,
în ziua de 30 octombrie 1944) au luat parte la micile festivităţi organizate,
reprezentanţi ai Comandamentului Militar Sovietic. În judeţele amintite
mai sus, administraţia românească funcţionează - exclusiv ea - de mai multe
săptămâni, deci în mod public, cunoscut de toţi. În al doilea rând, trebuie
remarcat că liniştea şi securitatea publică nu se pot menţine fără existenţa
unei autorităţi de Stat. Formaţiunile locale improvizate pot face faţă în mod
excepţional şi numai în timp foarte scurt. Lipsa unei autorităţi normale face
să se întroneze anarhia, mizeria, cu toate consecinţele lor. Dovada cea mai
bună este că, pe când în teritoriile în care a fost restabilită administraţia
românească, nu s-au săvârşit atrocităţi şi omoruri, în aceeaşi vreme, în hiatusul
produs între stăpânirea vechilor autorităţi şi cele româneşti (deci înainte de a
fi fost restabilită administraţia românească) s-au produs sângerări, ca cea de la
Aita Seacă (judeţul Trei Scaune) şi Aghireşti (judeţul Cluj). Din cele ce
preced, Guvernul român crede că Comisia Aliată de Control va binevoi a
constata perfecta bună credinţă cu care s-a procedat la reinstalarea

332
 ROMÂNI ŞI UNGURI

administraţiei civile româneşti în Transilvania eliberată. Dacă, cu toate

acestea, CAC ar considera că în operaţiunea de restabilire a administraţiei
româneşti s-ar fi făcut vreo eroare, aceasta nu poate fi de fond, ci numai de
formă şi că a fost pe deplin reparată prin măsurile de evacuare pe care le-am
luat. Rămâne, însă, de rezolvat în fond problema restabilirii administraţiei
româneşti în Transilvania de Nord, potrivit literei şi spiritului dispoziţiunilor
citate mai sus ale Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, dispozi-
ţiuni care pentru România au o importanţă fundamentală. Guvernul român
roagă, deci, insistent CAC să binevoiască a examina şi stabili, cât mai curând
posibil, modalităţile în care urmează a se realiza această restabilire reclamată
urgent nu numai de cele mai însemnate interese ale Statului Român, ci şi de
situaţiunea extrem de grea în care se găseşte populaţia acestui ţinut."
La 28 noiembrie 1944, CAC, sub semnătura lui Vinogradov, răspundea
prim-ministrului: Comisia aşteaptă comunicarea rezultatelor cercetării
acţiunilor detaşamentelor de voluntari. Aşadar, lăsa impresia că acest subiect
îl consideră posibil de închis. Nu însă şi problema de fond ridicată de
Sănătescu: ,,În ceea ce priveşte întrebarea generală ridicată de dvs. în aceeaşi
scrisoare, referitor la instalarea administraţiei româneşti în Transilvania de
Nord, după cum s-a discutat despre aceasta în întâlnirile mele personale cu
dvs., chestiunea despre Transilvania de Nord este rezolvată de către art. 19
din Convenţia de Armistiţiu şi această rezolvare nu mai poate să dea naştere
la nici un fel de îndoieli, în claritatea şi exactitatea ei. Totuşi, acest articol nu
rezolvă chestiunea timpului instalării administraţiei româneşti pe teritoriul
Transilvaniei de Nord. Această chestiune trebuie să fie rezolvată prin tratări
între guvernele României şi URSS, fapt care organic este legat de toate celelalte
chestiuni referitoare la executarea acestei Convenţii din 12 septembrie
1944. Însă executarea acestei Convenţii, şi în primul rând a condiţiunii aşa
de importante din Convenţie, cum sunt condiţiile expuse în art. 11, până
în prezent se execută de către Guvernul român în mod nesatisfăcător." 240
Articolul 11 al Convenţiei prevedea compensarea pierderilor suferite de
URSS datorită acţiunii Armatei române pe teritoriul său; suma era fixată la
300 milioane dolari SUA, plătibilă în curs de şase ani în mărfuri (produse
petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). Acelaşi
articol prevedea şi despăgubiri pentru celelalte state aliate care au avut
proprietăţi în România, suma urmând să fie fixată ulterior. Aducerea acestui
articol 11 drept motiv al neacceptării reinstalării administraţiei româneşti în
Transilvania de Nord-Est era, evident, un pretext; în Convenţie nu se făcea o

333
PETRE ŢURLEA

împărţire a sumei de 300 milioane dolari pe fiecare an sau lună din perioada
de şase ani pentru plata totală, astfel încât oricând se putea afirma că articolul
respectiv a fost încălcat.
Acţiunea Comandamentului sovietic a determinat stoparea reinstalării
administraţiei româneşti, reinstalare care în unele judeţe abia începuse.
A determinat, de asenenea, o derută în rândul populaţiei româneşti şi
a împiedicat revenirea regiunii la o viaţă economico-socială normală.
Puţinele rapoarte către Guvern ale organismelor administrative româneşti
ce apucaseră să-şi înceapă activitatea indică deruta generală, dar şi terenul
neprielnic instaurării unui regim comunist dorit de ruşi. O dare de seamă
asupra situaţiei din judeţul Sălaj, din 27 noiembrie 1944, consemna faptul
că majoritatea locuitorilor erau adepţi ai naţional-ţărăniştilor: „Alte partide
politice au foarte puţini membri". Atât liberalii, cât şi comuniştii „încearcă
să-şi facă propagandă politică [... ],dar nu-şi găsesc aderenţi. Întreaga masă
se manifestă pentru naţional-ţărănişti". În judeţul respectiv, fuseseră numiţi,
de către Guvernul român, conducătorii administraţiei locale: primari,
notari, pretori. Fuseseră aduşi şi jandarmi, dintre cei ce lucraseră în judeţ şi
înainte de 30 august 1940. Din toţi aceştia, numai jandarmii erau plătiţi:
„Notarul, primarul şi pretorul fac serviciu fără salariu, ci doar din conştiinţă
naţională." Exista în fiecare comună o „gardă naţională", formată din localnici
înarmaţi, desemnaţi de jandarmi. Concluzia: ,,Întreaga administraţie locală
este românească.'' Hotărârea sovieticilor de instalare a propriei administraţii
militare în Transilvania de Nord-Est i-a deprimat pe toţi românii din regiune,
aceasta putând deveni o „ţară a nimănui". În urma plecării jandarmilor din
judeţul Cluj, „populaţia manifestă mare neîncredere în actualii conducători
[cei numiţi de ruşi], iar ungurii se manifestă, cu voce ridicată, că din nou
acolo va fi Ungaria". 241
Guvernul României însărcinase Comisariatul pentru Administrarea
Regiunilor Eliberate ale Transilvaniei cu aducerea la îndeplinire a cererii
CAC din 12 noiembrie 1944. Aşadar, Comisariatul în loc să-şi îndeplinească
misiunea pentru care fusese înfiinţat, era pus să lucreze împotriva acesteia.
Unul dintre foarte puţinele documente emise de instituţie viza tocmai această
situaţie paradoxală. Răspunzând adresei nr. 38550 a Ministerului Afacerilor
Externe, semnată de Constantin Vişoianu, Ionel Pop, înaltul comisar - prin
adresa nr. 382 cab./ 11 decembrie 1944 informa asupra stadiului în care se
găseau, la acea dată, măsurile luate în urma cererii CAC. Până la 16 noiembrie
fuseseră evacuate din Transilvania de Nord-Est autoriţăţile civile româneşti.

334
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Au rămas, la cererea autorităţilor militare sov1et1ce, unele echipe CFR

pentu refacerea liniilor deteriorate şi unele servicii poştale. De asemenea,
prin Ordinul Marelui Stat Major Român, cu nr. 71202/13 noiembrie
1944, s-a decis retragerea imediată a tuturor forţelor militare româneşti din
regiunea respectivă (cercuri teritoriale, unităţi militare, legiuni de jandarmi,
pompieri). Cu o zi mai înainte, tot Marele Stat Major hotărâse desfiinţarea
tuturor detaşamentelor de voluntari ce acţionaseră în cadrul marilor unităţi
militare, iar prin Ordinul 72062/ 18 noiembrie 1944, s-a dispus identificarea
şi desfiinţarea imediată a formaţiunilor paramilitare de voluntari care
acţionau autonom. 242
Concomitent cu înlăturarea administraţiei româneşti, au fost îngrădite
toate posibilităţile de manifestare în regiune a românilor care nu aderau la
PCR. Presa românească era ca şi inexistentă. La Cluj reapăruse „Tribuna
Ardealului", care va rămâne singurul cotidian românesc din Transilvania de
Nord-Est. O notă a SSI din 24 noiembrie 1944 menţiona: „Abia scăpată
de sub apăsătorul control unguresc, această gazetă a început să se afirme
mai vehement ca organ al românilor din Transilvania de Nord." De aceea,
cercurile locale maghiare au convins autorităţile sovietice să ia măsuri contra
ei: i s-a impus, drept condiţie de apariţie, ca întreg conţinutul publicaţiei să fie
prezentat Cenzurii militare, în traducere rusă. „Natural - se concluziona - că
această condiţie face imposibilă apariţia, şi astfel, unicul organ românesc care
a apărut şi sub despotica guvernare ungurească, azi, sub regimul de libertate,
e sortit unei dispariţii sigure. În acelaşi timp, multele publicaţii maghiare
ce apăreau la Cluj nu erau supuse unui regim similar şi, de altfel, nici unei
restricţii." 243 Tot despre „Tribuna Ardealului", la 18 decembrie 1944, SSI
informa că „a indispus cercurile maghiare şovine; de aceea, s-au cerut măsuri
represive la adresa ei". 244
Evacuarea administraţiei româneşti fusese o victorie a PCR şi, în special, a
minorităţii maghiare care ştiuse să se plaseze sub protecţie rusească. Imediat
după evacuare, „elementele şovine, care sub regimul maghiar participaseră
la oprimarea românilor, profită de situaţie şi fac asiduă propagandă
antiromânească şi de aţâţare" - se menţiona de către reprezentanţii SSI
lăsaţi la Cluj. 245 Centrul Cluj al SSI va continua să funcţioneze, fără ştirea
Comandamentului sovietic, ca de altfel întreaga reţea de informatori ce
o avea Serviciul în Transilvania de Nord-Est. Şi, era în măsură să prezinte
conducerii instituţiei - depinzând acum de Ministerul de Război - note şi
rapoarte exacte. La 23 decembrie 1944, în nota titrată Situaţia în Ardealul

335
PETRE ŢURLEA

de Nord se menţiona faptul că în regiune „circulă în lung şi în lat bandele

de răufăcători şi indivizi suspecţi, care propagă idei de extremă stângă. În
comunale româneşti s-au format gărzi cetăţeneşti care caută să se apere cu
arma faţă de jefuitori şi cu dispreţ faţă de propovăduitorii unui crez care
nu este al lor". În satele româneşti, unde fuseseră aduşi colonişti unguri în
timpul ocupaţiei horthyste, au fost numiţi primari unguri; aceştia făceau
rechiziţii numai de la români, de faţă fiind totdeauna patrule sovietice.
Erau înregistrate şi „jafuri în stil mare", ale unor bande formate din unguri,
foşti prizonieri în URSS înapoiaţi acasă, dar purtând uniforme militare
sovietice. În practică, în spatele administraţiei militare ruseşti, în regiune era
o administraţie maghiară. 246 Vor apărea în curând şi însemnele materiale ale
unei atare administraţii. S-au introdus mărci poştale ungureşti - conform
unni ordin al Guvernului maghiar din Debreţin din 25 decembrie 1944. La
francarea corespondenţei, mărcile poştale româneşti erau eliminate. Cum
regiunea era sub autoritatea militară sovietică, o asemenea măsură nu putea
fi luată fără ştirea şi acceptul acesteia. 247 Se foloseau în special emisiuni de
timbre cu semnificaţie istorică maghiară - mai ales acelea care-l repretentau
pe Szent Istvan. Peste tot trona inscripţia „Magyar Kid.ly Posta". Populaţia
românească era indignată. 248 Meticulos, Centrul Cluj al SSI, revenea de
mai multe ori asupra acestei probleme - la 19 ianuarie 1945, trimeţând la
Bucureşti şi 17 exemplare de timbre maghiare, câte unul din fiecare serie
ce circula în Transilvania de Nord-Est; pentru a dovedi că acestea erau din
Transilvania, nu din Ungaria, se trimeteau chiar etichetele unor scrisori
recomandate din Careii Mari, Baia Mare, Oradea, Săcuieni (Bihor), Satu
Mare - etichete ce conţineau în plus tricolorul maghiar (verde, alb, roşu). 249
Un alt simbol al Statului ungar, moneda naţională - pengo - circula în locul
leului. Printr-o adresă din 17 octombrie 1944, Direcţia Administraţiei de
Stat, din Ministerul Afacerilor Interne al României, anunţa Banca Naţională
că pe teritoriul judeţului Ciuc plăţile se făceau în ruble ruseşti şi în pengo. 250
(De altfel, chiar şi după reinstalarea administraţiei româneşti din martie
1945, moneda maghiară a circulat mult timp. Într-un „Buletin de informaţii"
al Serviciului Centralizării Informaţiilor de pe lângă Preşedinţia Consiliului
de Miniştri, din 2 mai 1945, se menţiona faptul că în şedinţa Comitetului
de Conducere al sindicatelor Cluj - secretar general al sindicatelor locale
era Veress Pal - „s-a hotărât ca salariul minim la unui muncitor pe oră să fie
de patru pengo şi 5 filleri, iar salariul maxim de şapte pego". 251 ) Populaţia
românească era forţată să vorbească ungureşte, „de către maghiarii care fac

336
 ROMÂNI ŞI UNGURI

pe partizanii Armatei Roşii". Aşadar, limba oficială devenise cea maghiară.

De asemenea, în toate ocaziile erau arborate drapelele Ungariei şi URSS,
cel românesc fiind interzis. 252 Prin urmare, în Transilvania de Nord-Est,
şi după eliberare, erau oficiale toate însemnele Statului Ungar; mărcile şi
înscrisurile poştale; moneda; limba; drapelul. Pentru Imnul Ungariei nu erau
reglementări speciale - el era folosit permanent şi pretutindeni, inclusiv la
întruniri publice cu participare sovietică.
Un adevărat regim de teroare antiromânească era instaurat în Cluj de
către poliţia formată preponderent din comunişti maghiari. Sute de case
au fost sparte şi jefuite de aceşti poliţişti unguri, în colaborare cu soldaţi
sovietici. Ca să-i atragă pe ruşi - se scrie într-o notă a SSI din 10 ianuuarie
1945 - „Maghiarii le-au pus la dispoziţie imobile cu tot confortul şi
femei din societatea bună maghiară". Atragerea ruşilor era facilitată şi de
funcţionarii Primăriei şi Administraţiei Financiare, care în mare majoritate
erau maghiari. 253
În 20 ianuarie 1945, la Moscova se încheia Armistiţiul între URSS şi un
Guvern provizoriu maghiar. Textul prevedea şi faptul că Ungaria renunţa
la ideea refacerii Statului „milenar" şi renunţa la propaganda revizionistă
antebelică. Cu toate acestea acelaşi Guvern provizoriu a făcut tot posibilul ca,
în Transilvania de Nord-Est să se întreţină speranţa în menţinerea regiunii în
cadrul Ungariei. Practica privind simbolurile naţionale maghiare o regăsim şi
după încheierea Armistiţiului. De la Debreţin au venit dispoziţii ca în şcoli
sistemul de instrucţie să fie tot cel din timpul ocupaţiei horthyste, să nu se
admită directivele de la Bucureşti. Prin biserici se practica aceeaşi propagandă
şovină antiromânească; în timpul fiecărei slujbe religioase se intona Imnul
Ungariei şi se recita Crezul revizionist, care se încheia cu „Cred în renaşterea
Ungariei Mari. Amin!" Pe aproape fiecare casă în care locuiau unguri se păstra
placa având inscripţia „Nem, Nem, Soha!" 254 Activau în continuare o serie
întreagă de organizaţii cu paravan cultural, sau organizaţii paramilitare, puse
în slujba ideii refacerii Ungariei Mari. Mulţi din liderii acestora au intrat şi
în Uniunea Populară Maghiară, proclamându-se partizani ai comunismului.
La începutul lui 1945, SSI anunţa reluarea activităţii Asociaţiei EMKE;
conducătorii acesteia afirmau că „va rămâne şi în viitor credincioasă trecutului
ei, adică va desfăşura, în rândurile populaţiei maghiare, o propagandă în
sensul că Ardealul este un teritoriu ce face parte integrantă din Ungaria,
de care nu se poate desface niciodată." 255 Dintre organizaţiile cu caracter
paramilitar care-şi continuau activitatea, la începutul lui 1945, SSI menţiona

337
PETRE ŢURLEA

„Trirades", cu centrul la Cluj. 256 Toate acestea se petreceau cu îngăduinţa

tacită a sovieticilor.
Imediat după trecerea frontului, constatând succesul avut în atragerea
de partea lor a forţelor de ocupaţie sovietice, liderii populaţiei maghiare au
alcătuit un plan de revendicări maximale - care depăşea cu mult intenţiile
ruşilor faţă de România. URSS-ul dorea instalarea la Bucureşti a unui regim
politic subordonat şi doar în caz că nu ar fi reuşit, intenţionau modificări
teritoriale în favoarea Ungariei. În balanţă era pus şi Guvernul de la Debreţin,
care se arăta mult mai maleabil decât cel de la Bucureşui. Liderii de la
Debreţin şi cei ai maghiarilor din Transilvania de Nord-Est au interpretat,
însă, grăbiţi, protecţia de care ungurii se bucurau din partea ruşilor, ca pe
o acceptare de către aceştia din urmă a ideii justeţei cererilor celor dintâi.
În ianuarie 1945, SSI aflase conţinutul planului maximal şi argumentele
aduse în sprijinul acestuia. Ungaria, se spunea, are nu numai drepturi istorice
asupra întregului Ardeal, inclusiv cel de Sud, ci şi drepturi datorită politicii ei
prezente, democratice, mai veche şi mai sinceră decât a României. Se invoca
proiectul de armistiţiu maghiaro-sovietic, care era în actualitate de abia
acum datorită unor cauze ce nu erau imputabile Ungariei. „Este sigur - se
afirma la Debreţin - că Ungaria democrată va trebui să obţină compensaţii
teritoriale pentru contribuţia ei la democratizarea Europei. [subl.n.]" Planul
maximal prevedea necesitatea retrocedării teritoriilor luate de Ungaria de la
Cehoslovacia; în compensaţie, Budapesta trebuia să ia întreg Ardealul şi să
formeze o republică sub protectorat sovietic. SSI menţiona că acest punct
de vedere era susţinut şi de UPM (fostul MADOSZ), de comuniştii din
România şi de cei din Ungaria. Pe lângă autorităţile sovietice, principalul
susţinător al acestui Plan maximal era dr. B6lgar Lajos, şeful Biroului Maghiar
din Secţia Politică a Comandamentului Sovietic din România. Acesta îşi
motiva insistenţa pentru o cât mai grabnică înfăptuire a Planului maximal,
prin necesitatea de a preveni un amestec anglo-american în problemă, şi
în condiţiile în care majoritatea populaţiei Transilvaniei era românească,
cunoscută ca anticomunistă şi prooccidentală; graba era motivată şi prin
dorinţa de 1 a preîntâmpina eventualele opoziţii la anexionismul maghiar. 257
În acelaşi sens, cu aceleaşi avertizări, s-au primit mai multe note şi rapoarte
ale SSI de la Cluj şi Arad 258 în ianuarie 1945. În ele se menţiona ca primă
treaptă în înfăptuirea dezideratelor ungureşti autonomia Transilvaniei în
cadrul Ungariei. SSI cerea o cercetare amănunţită. I s-a răspuns (adresa avea
menţiunea „informaţie serioasă"): Era adevărată propunerea Guvernului de

338
 ROMÂNI ŞI UNGURI

la Debreţin făcută Guvernului URSS de constituire a unui Ardeal autonom,

în cadrul Ungariei. Motivaţia adusă cererii - guvernele româneşti nu vor
putea niciodată conduce naţionalităţile din Ardeal în spirit democratic;
dacă, însă, Ardealul ar fi declarat autonom, sub controlul Uniunii Sovietice,
atunci egalitatea în drepturi a naţionalităţilor ar fi asigurată. Se aflase că
funcţionarii unguri care se înapoiau în Transilvania de Nord-Est, cu acceptul
Comandamentului Sovietic, aveau misiunea specială din partea Guvernului
de la Debreţin de a face propagandă în favoarea ideii autonomiei. 259
Soluţia oferită de Guvernul de la Debreţin surâdea cel puţin unora dintre
conducătorii sovietici. La 26 decembrie 1944, comisarul poporului pentru
Afaceri Externe al RSS Federativă Rusă, A.I. Lavrentiev, scria lui I.A. Vîşinski,
aflat la Bucureşti: „Transilvania de Nord trebuie să servească drept cea mai
importantă pârghie pentru influenţarea Guvernului român, nu numai în
domeniul îndeplinirii oblig ţiilor economice din Convenţia de Armistiţiu,
dar şi în domeniul promovării politicii sale interne şi externe. În momentul de
faţă nu există materiale care ar oferi un răspuns cert, ce parte din Transilvania
de Nord ar trebui să revină României şi ce parte Ungariei. Memoriul consacrat
Transilvaniei, alcătuit în iulie a.c. de Comisia tov. Litvinov, nu dă răspuns la
această Întrebare. Or, astăzi când s-a creat Guvernul Naţional Provizoriu al
Ungariei, este necesară abordarea ei în mod temeinic." Propunea ca, până la
adoptarea unei hotărâri definitive, să se instaleze în Transilvania de Nord-Est
o conducere administrativă provizorie. 260 În ianuarie 1945, se părea că prin
Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova de Guvernul de la Debreţin s-ar
fi închis pretenţiile ungureşti asupra teritoriilor statelor vecine. Dar Mscova
dorea să menţină în continuare, atât pentru România, cât şi pentru Ungaria,
incertitudinea asupra viitorului Transilvaniei, scopul fiind subordonarea lor
politică deplină. În februarie 1945, sovieticii au fluturat ungurilor o nouă
soluţie: i-au propus contelui Bethlen Istvan să-l numească guvernator al unei
Transilvanii independente, sub tutelă rusă; contele a refuzat şi a fost expediat
în Siberia. 261
O altă instituţie centrală care şi-a păstrat anumiţi oameni, deveniţi
civili, în Transilvania de Nord-Est după retragerea cerută de sovietici, a fost
Jandarmeria; vor transmite la Bucureşti informări cu conţinut asemănător
acelora ale SSL Informările ajungeau la destinaţie în trepte: mai întâi erau
receptate de legiunile de jandarmi din judeţele limitrofe regiunii controlată
de Comandamentul Sovietic şi, de aici la Bucureşti. În a doua parte a
lui noiembrie 1944, colonelul Craioveanu raporta că „toţi ungurii din

339
PETRE ŢURLEA

Ardealul de Nord speră într-un viitor fericit şi favorabil pentru ei", în urma
retragerii administraţiei româneşti şi datorită faptului că sunt protejaţi de
comandamentele locale sovietice. Erau siguri că toate atrocităţile săvârşite de
ei în timpul ocupaţiei horthyste vor fi date uitării. 261 La 26 ianuarie 1945, o
notă a Legiunii de Jandarmi Braşov, alcătuită „în urma verificărilor pe care
le-am făcut peste frontieră, în Transilvania de Nord", menţiona: Ungurii
organizaţi în MADOSZ luptă pe lângă autorităţile sovietice pentru a crea
imaginea unei simpatii a maghiarilor faţă de URSS, „în scopul de a obţine
autonomia întregului Ardeal"; printre unguri „circulă parola [vorba] că
Ardealul întreg mai bine să fie sub orice stăpânire, numai cea românească să
nu mai existe. Pentru aceasta îşi dau silinţa ca orice capricii ale comandanţilor
ruşi să fie satisfăcute, neinportând sacrificiile şi nuanţa lor." 263
De existenţa unor reprezentanţi ai diverselor organisme guvernamentale
româneşti în Transilvania de Nord-Est şi activitatea lor informativă,
neoficială, s-a aflat; tot ce se poate prin intermediul comuniştilor ajunşi în
Conducerea Ministerului de Interne, precum Teohari Georgescu. De aceea,
plin de indignare, prefectul ungur al judeţului Trei Scaune, Kerekes Bela,
numit de ruşi şi de FND, trimitea un protest Guvernului Sănătescu, la 23
noiembrie 1944: „Vă aduc la cunoştinţă că organele autorităţilor numite de
fostul Guvern reacţionar au început să se strecoare în judeţul nostru. Noi,
delegaţii aleşi ai FND, nu ne putem identifica cu oamenii care au terorizat
şi bruscat populaţia paşnică a judeţului şi care la plecarea lor au făcut jafuri
mari". Era considerată „intolerabilă" revenirea acestora. „Ca aleşi ai Poporului,
împreună cu Poporul, protestăm contra strecurării lor în judeţ şi vă rugăm să
binevoiţi a dispune pentru împiedicarea acestei strecurări". 264
Concomitent cu încurajarea speranţei ungurilor că Transilvania de
Nord-Est va rămâne în cadrul Ungariei, autorităţile sovietice au numit în
toate posturile de conducere comunişti sau simpatizanţi ai acestora. Şi, cum
ungurii şi evreii au fost primii care s-au declarat comunişti, ei au primit cele
mai multe posturi. În acelaşi timp, activitatea partidelor politice româneşti
era oprită; în schimb, activitatea PCR era susţinută. În decembrie 1944 va
veni în regiune, într-o „vizită particulară", vicepreşedintele Consiliului de
Miniştri, Petru Groza, preşedinte al Frontului Plugarilor, cel mai important
aliat al PCR în cadrul FND. Va impulsiona activitatea FND din Târgu Mureş
şi Cluj. Cum administraţia militară sovietică, instituită la 12 noiembrie 1944,
avea nevoie de un organism care să preia problemele „civile" ale regiunii, va fi
creat Comitetul Executiv al Ardealului de Nord; apărea în documente şi sub

340
 ROMÂNI $1 UNGURI

titulatura de Consiliul Consultativ Suprem al Nordului Transilvaniei. Peste

tot era şi traducerea în limba maghiară, iar uneori denumirea era numai în
această limbă.) Avea aspectul unui guvern. Era condus de doi copreşedinţi:
Teofil Vesscan şi Jordaky Lajos. Şi o repartiţie a membrilor pe „ministere":
Neuman Jeno la Justiţie; Vasile Pogăceanu la Administraţie; Hedviga Medrea
la Ocrotirea Socială şi Sănătate; Bruder Ferencz la Muncă; Gheorghe Timofi
la Comunicaţii; Victor Pocol la Poştă; Lakatos Istvan la Industrie, Comerţ şi
Cooperaţie; Tudor Bugnariu la Instrucţie Publică; Balogh Edgar la Presă şi
Propagandă; Pavel Bojan la Agricultură; Demeter Janos la Finanţe. Cei mai
numeroşi erau „miniştri" maghiari şi evrei. Se urma componenţa pe partide din
FND, dar indiferent de formaţiunea pe care o reprezentau, majoritatea erau
comunişti. De remarcat faptul că unii „miniştri" îndepliniseră funcţii înalte şi
în cadrul administraţiei horthyste. Uneori, în documente, se menţionează şi
existenţa unui pseudo-organism legislativ - o Adunare Constituantă. Toate
acestea creau imaginea unei republici separate de România şi care tindea să
rămână separată. 265

*
În absenţa autorităţilor româneşti şi sub umbrela sovietică, va avea loc,
în intervalul noiembrie 1944-martie 1945, un nou val de atrocităţi la adresa
românilor din Transilvania de Nord-Est. Marele documentar întocmit la
Marele Stat Major al Armatei române în toamna lui 1945, deja menţionat,
prezintă pe larg şi perioada ocupaţiei militare ruseşti. Printre constatări este
aceea a grupării membrilor fostelor organizaţii maghiare - de toate nuanţele,
de la extrema stângă la extrema dreaptă - în MADOSZ, care a adoptat
o atitudine de oportunitate, în realitate „continuând vechea activitate
iredentistă şi şovinistă, pentru promovarea cauzei maghiare" în noua situaţie.
„Pentru a disimula tradiţia vechii organizaţii MADOSZ şi a ascunde sub
o denumire democratică, corespunzătoare timpului, intenţiile şoviniste ce
continuă a urmări, noua formaţiune politică maghiară se intitulează Uniunea
Populară Maghiară". Documentul consemna o atitudine din ce în ce mai
agresivă a ungurilor faţă de români odată cu instaurarea stăpânirii sovietice,
încurajată de aceasta.
Se remarcaseră drept caracteristici ale comportamentului ungurilor
în perioada noiembrie 1944-martie 1945: o atitudine slugarnică faţă
de comandamentele sovietice; o încercare de a-i atrage pe unii români,
învrăjbindu-i cu alţii. Scopurile urmărite: a pune minoritatea maghiară

341
PETRE ŢURLEA

la adăpost, pentru ca făptuitorii atrocităţilor din perioada horthystă să nu

fie pedepsiţi, a submina încrederea românilor în îndeplinirea idealului lor
naţional de unire a Transilvaniei de Nord-Est; a discredita Poporul Român
în faţa Aliaţilor, „prezentându-l ca pe o ironie a soartei şi ca pe un popor
intolerant şi răzbunător". MStM era încredinţat că cererea sovietică de
înlăturare a administraţiei româneşti din regiune fusese făcută la insistenţele
conducătorilor minorităţii maghiare. Vechii conducători horthyşti fuseseră
reinstalaţi în funcţii şi începuseră o nouă serie de persecuţii: „Românii care
ajutaseră operaţiunile trupelor româneşti şi sovietice în Ardeal sunt arestaţi şi
internaţi în închisoarea din Sfântu Gheorghe. În comuna Zagon, judeţul Trei
Scaune, sunt arestaţi ilegal şi maltrataţi 29 români. Autorităţile româneşti,
în curs de evacuare, sunt ultragiate şi atacate cu armele. Tricolorul românesc
este pângărit şi Naţiunea Română insultată. Limba română este interzisă în
instituţiile publice. În judeţul Mureş s-a dispus ca întreaga corespondenţă
adresată Prefecturii să fie scrisă numai în limba maghiară, considerată oficială.
[„.] S-a interzis deschiderea şcolilor româneşti, fruntaşii şi conducătorii
spirituali ai românilor sunt acuzaţi de rea creainţă, de fascism şi apoi arestaţi
şi maltrataţi. Pentru exemplificare se citează cazurile preoţilor Ioan Dragomir
şi Gavril Bălan, sau al învăţătorului Dunca Gheorghe din Satu Mare. La
Careii Mari au fost predaţi Comandamentului sovietic 97 tineri români, şi
fete între 17 şi 22 ani, în locul germanilor ceruţi a fi deportaţi în URSS, [care,
ca să scape, se declaraseră unguri]. La Târgu Mureş, românii originari din
acea regiune şi care rămăseseră pe loc chiar în vechea ocupaţie maghiară, sunt
izgoniţi. În întreg Ardealul de Nord se constituie bande de unguri înarmaţi,
care terorizează populaţia. Soldaţii români sosiţi în Ardeal, pentru a-şi vedea
familiile, sunt arestaţi şi puşi la corvezi. Se înregistrează din ce în ce mai multă
cazuri de arestări abuzive, de rea credinţă şi maltratări ale românilor, în special
a intelectualilor, pe motivul că ar fi fascişti. Elevii de liceu care purtau cocarda
naţională la butonieră au fost arestaţi. Poliţia populară maghiară încearcă
prin atrocităţi de tot felul şi ameninţări să silească populaţia românească să
părăsească Ardealul de Nord. [„.] Din toate cele de mai sus se constată că
ungurii se menţin pe vechea linie de conduită, bazată pe activitatea iredentistă
a UPM (fostă MADOSZ), sub masca democraţiei, sfidând tot ce este
românesc." Pe de altă parte, ,,În toate manifestările ungurilor, se constată o
atitudine de simpatie linguşitoare faţă de comandamentele sovietice, căutând
pe orice cale să le convingă de sentimentele lor democrate, spre a obţine
diferite avantaje, atât pentru ameliorarea situaţiei lor, cât şi pentru atingerea

342
 ROMÂNI ŞI UNGURI

scopurilor iredentiste ce urmăresc.'' 266 În documentar urma prezentarea

individualizată a cazurilor de localităţi din Transilvania de Nord-Est unde
avuseseră loc, în perioada noiembrie 1944-martie 1945, atrocităţi la adresa
românilor; în cele mai multe erau victime colective. 267
Prigoana la care era supusă populaţia românească, după înlăturarea
autorităţii centrale bucureştene era prezentată şi de organele Ministerului
Afacerilor Interne, mai ales Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu
exemple din fiecare judeţ al regiunii respective. Printre cazurile deosebite,
cel de la Târgu Mureş, de numire, în timpul unei adunări populare exclusiv
maghiare, a primarilor şi notarilor, constituindu-se, astfel, „o administraţie
ungurească sub conducere rusească". 268 Aceeaşi situaţie şi la Oradea. 269 Gărzile
cetăţeneşti, în majoritatea cazurilor, erau formate doar din unguri; erau
înarmate şi foloseau haine semi-militare - se adăugau insignele comuniste
sovietice. Totodată, se organizau unităţi de jandarmi şi grăniceri maghiari,
care, împreună cu gărzile comuniste, urmau să păzească Transilvania de
Nord-Est de o revenire a autorităţilor româneştiP 0 Pe această temă, a
posibilei reveniri a administraţiei româneşti, populaţia maghiară era ţinută
într-o permanentă alertă; din când în când, pentru a-i proba reacţia, se lansau
zvonuri alarmiste şi mereu reacţiile au fost cele scontate. Astfel, la zvonul că
va reveni Jandarmeria română, lansat în comuna Zăbala, judeţul Trei Scaune,
în dimineaţa lui 13 decembrie 1944, în faţa Primăriei, în aceeaşi dimineaţă,
s-au adunat toţi locuitorii secui, majoritatea înarmaţi, unii chiar cu arme de
foc. 271 Reacţii similare, la zvonurile alarmiste au fost înregistrate şi în alte
judeţe.
Tot organele Ministerului de Interne de la Bucureşti se arătau foarte bine
informate şi cu privire la numeroasele şi abuzivele arestări operate în rândul
populaţiei româneşti din Transilvania de Nord-Est. În acest plan, exces de zel
făceau organele „populare şi democrate" ungureşti din judeţul Trei Scaune;
primii arestaţi, conform unei tradiţii din perioada 1940-1944, erau preoţii,
învăţătorii, funcţionarii, în general fruntaşii comunităţilor româneşti. În
comuna Covasna fuseseră arestaţi preotul Bobici Aurel, învăţătorul Ghiron
Vasile, ţărănii fruntaşi Nicolae Olteanu, Dumitru Furtună, Dumitru Balea,
Ghecrghe Balea, Petru Balea, Nicolae Guiu, Nicolae Potecă, Oprea Neguţ.
În comuna Zagon, preotul Victor Lupşa împreună cu mai mulţi săteni. În
comuna Chichiş, preotul Ioan Lincu. Tot preotul şi în comuna Sâncraiu
ş.a.m.d. Numai în închisoarea din Sfântu Gheorghe, la începutul lui 1945,
erau deţinuţi fără forme legale şi zilnic maltrataţi, peste 500 români. 272

343
PETRE ŢURLEA

În februarie 194 5 se consemna faptul că în Sfântu Gheorghe se înfiinţase

şi un Tribunal al Poporului, fără nici o bază legală, având ca procuror un
student maghiar în anul al II-lea la Drept; se menţiona că acest „tribunal"
ordona arestări „de preferinţă în rândul românilor, atribuindu-li-se că ar
fi fascişti sau legionari" 2i 3 Astfel, s-a ajuns la un adevărat regim de teroare
împotriva românilor. Ca urmare - se consemna într-un document al IGJ de
la începutul lui 1945 - mulţi români din întreaga regiune (în primul rând
din judeţele Cluj, Sălaj, Satu Mare) voiau să părăsească localităţile şi să se
stabilească în zona controlată de Bucureşti. 274 În acelaşi timp, refugiaţii şi
expulzaţii români din perioada horthystă, care voiau să se reîntoarcă la casele
lor, erau împiedicaţi de gărzile maghiare; acestea, „înarmate, patrulează satele
şi oraşele, sub protecţia trupelor de ocupaţie [sovietice], demascând pe cei
veniţi din România ca fascişti sosiţi cu scop de spionaj". 275
Se producea şi un alt fenomen alarmant. Era încurajată migrarea unor
maghiari din Ungaria către Transilvania de Nord-Est, aceştia adăugându-se la
cei aduşi în perioada 1940-1944; toţi şi-au păstrat cetăţenia maghiară. (Fluxul
în acest sens va continua şi după reinstalarea administraţiei româneşti din
martie 1945; astfel, la jumătatea lui 1946 se ajunsese ca numărul maghiarilor
din Ungaria stabiliţi în Transilvania să fie de 400 OOO.) Pentru a-i fixa definitiv
în Ardeal pe ungurii veniţi de peste graniţă, li s-au dat funcţii administrative
sau au fost împropietăriţi cu pământ.
În sfârşit, pe lângă documentele Ministerului de Război şi ale Ministerului
de Interne, acelaşi tip de informaţii erau aduse şi de SSI. Prin urmare, fiind
trei surse de provenienţă a informaţiilor, independente una de alta, relatările
sunt veridice. La fel ca şi celelalte instituţii, SSI consemna situaţia din
anumite localităţi, dar şi cea generală. Cele mai multe note se refereau la
zona „secuiască", unde înfierbântarea antiromânească era maximă. Garda
maghiară populară din Aita Seacă, judeţul Trei Scaune, condusă de lncze
Iuliu, ca să se răzbune pe localnicii români pentru ajutorul dat de ei Armatei
române în septembrie 1944, au arestat 12 dintre ei; i-au dus la închisoarea
din Sfântu Gheorghe, unde au fost torturaţi timp de o lună şi jumătate; câţiva
au fost ţinuţi în închisoare până la jumătatea anului 1945, iar doi au fost
eliberaţi abia în decembrie 1945. Erau înregistrate şi numele principalilor
torţionari:. Ovari Acaţiu, Szekely Francisc, Fagyos Francisc, Tibor Istvan -
cărora li se va intenta un proces finalizat abia în 1953. 276 Alt document al SSI
menţionează: „Populaţia secuiască din Odorhei a rănit şi maltratat, în ziua
de 26 noiembrie 1944 [... ],pe locotenentul B. Băloiu şi sergentul Ioan Tuţă.

344
 ROMÂNI ŞI UNGURI

În ziua de 11 decembrie 1944, a fost arestată de către Garda secuiască din

Odorhei d-ra Pop, telegrafistă la Oficiul de acolo, pentru că a îndrăznit să
vorbească în româneşte! În ziua de 31 ianuarie 1945, Garda ungurească din
comuna Lunca Ozunului, judeţul Trei Scaune, a atacat cu mitralierele mai
multe familii româneşti din sat, silindu-le să părăsească comuna. La Sfântu
Gheorghe, în noiembrie 1944, au fost arestaţi mai mulţi români, pentru
simplul motiv că erau români, apoi bătuţi şi maltrataţi în mod îngrozitor.
[... ]În comuna Ormeniş, judeţul Târnava Mare, acelaşi fel de acţiuni. Preotul
Rafiroiu, care în luna februarie 1945 a fost arestat şi închis la Târgu Secuiesc,
a fost dus apoi în temniţele de la Sfântu Gheorghe. În comuna Băţanii Mari,
judeţul Trei Scaune, a fost arestat în februarie 1945 [... ],fostul primar român,
Nicolae Alexandru şi locuitorul Petre Paşca, pentru motivul că au refuzat să
se înscrie în organizaţia MADOSZ. [... ] În comuna Covasna a fost arestat,
în decembrie 1944, preotul român şi dus la Sfântu Georghe, apoi maltratat
de aşa-zişii jandarmi secuieşti, cu concursul populaţiei civile. Cu răni adânci,
a fost închis într-un beci, ţinut complet dezbrăcat la frig şi umezeală. În
comuna Zăbala, judeţul Trei Scaune, în ziua de 7 decembrie 1944, Garda
secuiască, înarmată ca pe câmpul de luptă, a înconjurat cartierul românesc
bătând şi maltratând 40 locuitori; în ziua următoare, un alt detaşament
de gardişti unguri, în număr de peste 1SO, a arestat pe plutonierul Simion
Gavrilă şi alţi 20 români. În ziua de 9 decembrie 1944, preotul român Ion
Ghica şi plutonierul Dumitru Turcuş, au fost ridicaţi de aceiaşi bandiţi. Toţi
locuitorii au fost maltrataţi îngrozitor, iar locuinţele acestora jefuite complet.
Gărzile - bandele secuieşti înarmate din judeţul Trei Scaune, au arestat între
7 şi 1O decembrie 1944, pe toţi funcţionarii români din comunele Zagon,
Zăbala, Covasna, Pava şi Brateş, aplicându-le cele mai crunte bătăi, apoi
închizându-i. Între 13-1 S noiembrie 1944, populaţia ungurească şi Poliţia
din Sfântu Gheorghe a arestat întreg personalul Crucii Roşii Române, care
îngrijea bolnavii, împreună cu personalul medical; au fost aruncaţi peste
graniţa ruşinoasă a verdictului de la Viena.[ ... ] În comuna Dalnic, în ziua de
1S noiembrie 1944, grănicerii secui şi populaţia secuiască din acea comună,
au maltratat în mod sălbatec pe locuitorii români, În ziua de 16 noiembrie,
aceleaşi hoarde înarmate au expulzat din comuna Poiana Sărată un număr de
16 familii româneşti, cu 33 copii mici - apoi jefuindu-le casele cu tot avutul.
[... ] Cu ocazia retragerii autorităţilor româneşti din Secuime, gărzile ungureşti
au atacat posturile noastre de jandarmi din comunele Olteni, Cernat, Turia,
Mărtineni, Zăbala, Ghelinţa. [... ] Gărzile secuieşti au jefuit şi maltratat

345
PETRE ŢURLEA

săptămâni întregi pe locuitorii români din comunele Cristeşti, Tirimia Mare,

Ungheni, Mureşeni etc., din judeţul Mureş. [... ] La Sândominic, judeţul
Ciuc, Garda secuiască a maltratat şi jefuit toată populaţia românească din
acea comună." 277
Toate aceste atrocităţi, exemplificând o atitudine generală împotriva
românilor, manifestată în întreaga Transilvanie de Nord-Est - consemnate
de trei categorii de surse documentare - se întâmplau în timpul când
regiunea respectivă era sub administraţie sovietică, administraţie care fusese
instalată sub pretextul că se vrea înlăturarea luptelor interetnice. Nu numai
că acţiunile antiromâneşti au fost tolerate şi, uneori, chiar încurajate, dar s-a
şi interzis presei româneşti să le menţioneze. Cenzurarea ştirilor pe această
temă din ziarul „Cuvântul" a fost subiectul unei discuţii între Kirsanov,
şef adjunct al Secţiunii Politice a CAC, şi Eugen Filotti, secretar general al
Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. Filotti va face un raport al
discuţiei, la 17 decembrie 1944, după întâlnirea ce o avusese la reprezentanţa
URSS din România: „Am semnalat lui Kirsanov faptul că Cenzura sovietică
a suprimat din ziarul «Cuvântul» diferite informaţii privitoare la abuzurile
şi excesele săvârşire de unguri împotriva românilor din Transilvania de Nord.
Am arătat că unii dintre aceşti unguri sunt elemente care au servit până
acum Guvernul de la Budapesta. DL Kirsanov mi-a declarat că publicarea
unor astfel de informaţiuni nu poate fi admisă, deoarece ele apar ca o critică
indirectă la adresa autorităţilor sovietice care deţin în prezent administraţia
în Transilvania de Nord. 278 Aşadar, reprezentantul sovietic nu nega existenţa
acţiunilor antiromâneşti săvârşite de unguri; autorităţile sovietice le
cunoşteau: nu voiau, însă, să ia măsuri împotriva autorilor şi, în special, nu
voiau ca aceste atrocităţi să fie larg cunoscute. Se stabilise o solidarizare a
sovieticilor cu bandele maghiare. 279
La întreagă această imagine dramatică a situaţiei românilor din Transilvania
de Nord-Est, în perioada noiembrie 1944-martie 1945, se adaugă acţiunea
directă a trupelor sovietice - jafuri, asasinate, violuri, devastări, deportări -
cărora le-au căzut victime, în mare majoritate a cazurilor, tot românii. 28 °Cu
menţiunea că un comportament de acest fel al militarilor sovietici se întâlneşte
în toate regiunile din România prin care aceştia treceau sau staţionau.

*
În contextul general al Transilvaniei de Nord-Est din august 1944 până
în martie 1945, o situaţie specială a avut-o Maramureşul. Pericolul pierderii

346
 ROMÂNI ŞI UNGURI

acestei regiuni a fost cel mai mare, aici încercându-se o seccesiune în favoarea
URSS. Nu mai era vorba, aşadar de interesul şi aspiraţia unei ţări învinse
în război, ca Ungaria, ci chiar de interesul celei mai mari puteri europene a
momentului. Asupra subiectului s-au aplecat, cu deplin profesionalism, în
special istoricii Florin Muller şi Dumitru Şandru. 281 Surse noi de informaţii
arhivistice există încă.
O prezentare generală a situaţiei Maramureşului, de la eliberarea lui în
octombrie 1944, până la reinstalarea administraţiei româneşti în aprilie
1945, o găsim într-un detaliat raport al SSI, datat 21 aprilie 1945. 282 În urma
unor tratative, după eliberarea judeţului fruntaşii români şi cei maghiari au
ajuns la o înţelegere privind împărţirea posturilor de conducere. Mai întâi,
prefect al judeţului a fost Petru Mihali, urmat de Teodor Bocorei. Curând,
însă, ungurii - care, îmbrăcând rapid haina comunistă au obţinut simpatia
autorităţilor militare sovietice - au pretins să deţină ei, exclusiv, posturile cele
mai importante, deşi din totalul populaţiei judeţului, de 135 013 locuitori,
români erau 99 796 iar maghiari doar 9 174; al doilea grup etnic era format din
ruteni-ucrainieni, cu 23 790 membri, ungurii ocupând abia locul al treilea.
Mai erau înregistraţi 1 416 germani, 464 evrei etc. 283 Neputând să se impună
singuri, maghiarii au format o coaliţie cu ucrainienii, susţinând tendinţele
seccesioniste ale acestora; astfel, s-a acţionat conform tezei larg îmbrăţişată
în acel moment de cercurile ungurilor transilvăneni - este acceptabil orice
statut al Transilvaniei, numai rămânerea sub stăpânire românească nu.
Cele două minorităţi, cărora li se va adăuga şi cea evreiască (cu toate că cei
mai mulţi evrei din judeţ muriseră la Auschwitz datorită ungurilor), îl vor
aduce în fruntea judeţului pe ucraineanul Ioan Odoviciuk. Acesta a stabilit
legătura cu Consiliul Poporului din Ucraina Subcarpatică, de unde a cerut
instrucţiuni. La rândul lor, conducătorii Ucrainei Subcarpatice susţineau că
trebuie să le aparţină întreg Maramureşul aflat la sud de Tisa; şi au decis ca
administrarea acestui teritoriu să se facă numai după directivele date de ei. În
consecinţă, Odoviciuk a trecut la formarea unor comitete populare locale,
cele mai multe conduse de unguri şi ucrainieni, şi un Comitet Judeţean al
Poporului. Totodată a desfăşurat o intensă propagandă pentru alipirea
Maramureşului la Ucraina. La 20 ianuarie 1945, la Sighet, Odoviciuk
organizează un miting la care va declara că Maramureşul a devenit parte a
URSS; prefectul Teodor Bocotei este constrâns să demisioneze. Cei 300
participanţi l-au ascultat şi pe un maior sovietic, din NKVD, Svetchnikov,
vorbind în acelaşi sens cu Odoviciuk. A urmat întrunirea Consiliului

347
PETRE ŢURLEA

Judeţean al FND, la 27 februarie. Aici, după ameninţări la adresa românilor,

s-a declarat seccesiunea Maramureşului, adusă la cunoştinţa unei adunări de
2 500 oameni, majoritatea ucrainieni, a doua zi. 284
Printre primele măsuri adoptate de noua putere a fost interzicerea
arborării drapelului României, prin circulara 536/1945; singurul drapel
admis era cel al URSS. (Florin Muller menţionează, însă, şi instituirea unuii
steag propriu al Maramureşului seccesionist: roşu, la mijloc având secera şi
ciocanul împreuna cu deviza-urare „Viaţă lungă Unirii Maramureşului cu
Ucraina Sovietică". 285 ) Apoi, la 26 februarie 1945 a fost decretată Reforma
Agrară, în urma aprobării Consiliului Popular din Ucraina Subcarpatică;
acelaşi organism a aprobat şi instrucţiunile date de Comitetul Popular din
Maramureş pentru împărţirea pământurilor confiscate. 286 Au fost înlăturaţi
majoritatea funcţionarilor români şi instituite organe de ordine formate numai
din ucrainieni, maghiari şi evrei. În primul raport al Legiunii de Jandarmi
Maramureş, după reinstalarea acesteia în aprilie 1945, se consemnează drept
motiv al susţinerii ucrainienilor de către unguri teza deja menţionată: „Ura
care există contra Poporului român s-a dovedit când populaţia din comunele
cu locuitori maghiari a cerut să fie sub protectoratul Ucrainei Subcarpatice
sau al Rusiei Sovietice, numai sub conducerea românească nu". 287 Toţi ungurii
din Sighet au optat pentru Ucraina. 289 La rândul lor, cei din Ocna Şugatag au
cerut şi ei „alipirea judeţului Maramureş la Ucraina Subcarparică sau la orice
alt Stat, numai la România să nu fie dat". 289
Aceeaşi atitudine era înregistrată şi de Luki Laszlo (Vasile Luca); în
februarie 1945, fiind trimis de Conducerea PCR în nordul Ţării, în calitate
de preşedinte al FND, ca să obţină sprijinul populaţiei pentru un Guvern al
Frontului, în timpul unei adunări ţinută la cinematograful „Carpaţi" din Baia
Mare, mai mulţi vorbitori unguri au declarat că Transilvania de Nord-Est
trebuie anexată Ungariei, iar „dacă acest lucru nu se poate, atunci să se
anexeze la URSS." 290 Se pare că Luka Lizl6 a fost convins, după această vizită,
că „Maramureşul este pierdut pentru România, de aceea, la Conferinţa FND
pentru Transilvania de Nord-Est, ţinută la Cluj pe 12-16 februarie 1945, au
fost de faţă 200 delegaţi din zece judeţe ale regiunii respective, „cu excepţia
judeţului Maramureş care, de altfel nici n-a fost invitat". 291 Nu se trimisese
invitaţie şi acestuia ca să nu fie supăraţi ruşii bănuiţi a fi în spatele seccesiunii.
Însă, problema Maramureşului s-a aflat în discuţia Conferinţei, o menţiune
intrând în raportul către CC al PCR, întocmit de Comitetul Regional
pentru Transilvania de Nord al PCR. 292 Raportul justifica seccesiunea

348
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Maramureşului, aruncând vina asupra „reacţiunii" româneşti: „Situaţia din

Maramureş se explică prin atitudinea şovină a Consiliului Naţional Român,
care a condus acest judeţ, în frunte cu prefectul Peter Mihali, naţional-ţărănist,
primarul liberal Bilţiu Dăncuş şi popa Bocorei, vestitul agitator de dreapta,
care a pus în toate funcţiunile publice numai români, care a scris peste tot
«vorbiţi numai româneşte», care nu a dar nici o şcoală ucrainienilor, încât
să nu ne mirăm că în lipsa FND-ului, în lipsă de adevărată democraţie,
ucrainienii au căutat o altă ieşire. Acesta este un nou semn pentru necesitatea
FND-ului, din punct de vedere al intereselor naţionale româneşti, dar este şi
o situaţiune izolară, care nu se mai poate repeta. Într-adevăr, care dintre cei
ce preconizează astăzi alipirea către Uniunea Sovietică a luat parte la lupta
antifascistă şi a ajutat astfel Uniunea Sovietică în cei patru ani de stăpânire
fascistă maghiară?" 293 Trebuie privită învinovăţirea partidelor istorice, fără
temei, în lumina luptei pentru putere din acel moment dusă de FND. O
prezentare veridică o găsim în menţionatul raport al SSI din 21 aprilie 1945.
Imediat după eliberarea Maramureşului de către trupele româno-sovietice,
fruntaşii populaţiei româneşti şi maghiare din acel judeţ au început o serie
de tratative în ce priveşte preluarea posturilor de conducere ale autorităţilor
administrative locale. După îndelungare tratative, fruntaşii românilor şi
maghiarilor au ajuns la o înţelegere." 294 Aşadar, românii nu s-au impus cu
forţa, ci a existat o înţelegere, rezultat al unor tratative.
La încălcarea ideii de democraţie de către români, maghiarii, ucrainienii
şi evreii făceau, totuşi, mereu apel pentru a-şi justifica acţiunile. Despre
preluarea cu forţa a puterii de către minorităţi în Maramureş - vorbesc atât
documente ale Poliţiei, cât şi ale SSI. În raportul 2333 S/24 februarie 1945,
al Inspectoratului Regional de Poliţie Timişoara, se consemnează relatarea,
din 17 februarie, a unui student timişorean venit din Sighet, care asistase
la evenimentele din judeţul Maramureş: „Între altele, a spus că în timp ce
primarul din Sighet şi prefectul judeţului Maramureş erau călătoriţi la
Bucureşti în misiune oficială, populaţia a fost forţată, de un grup de localnici
şi membri ai NKVD-ului, mergând în casele oamenilor, să subscrie un act că
doresc să fie ataşaţi Ucrainei. După ce s-au terminat subscripţiile, au adunat
voturile şi, cu majoritate, Maramureşul a fost proclamat de provincie ataşată
Ucrainei şi au instalat autorităţi în sensul dorinţei lor.'' 295 La 27 februarie
1945, Centrul Cluj al SSI transmitea la Bucureşti nota nr. 173, titrată
Instalarea cu forţa a unui prefact ucrainian în Maramureş: ,,În Maramureş,
un profesor de origină ucraineană, cu numele Odoviciuk ca s-a instalat, cu

349
PETRE ŢURLEA

forţa prefect al judeţului, fiind instigat la aceasta de către populaţia ungară

din Sighet şi Ocna [Şugatag]. Numitul a organizat mitinguri şi diferite
adunări, susţinând o propagandă întinsă pentru alipirea Maramureşului la
URSS, susţinut şi instigat de unguri, şi a emis mandat de arestare contra
primarului din Sighet, pe numele de Bilţiu, care s-a refugiat la Bucureşti. [... ]
Odoviciuk pregăteşte un memoriu pentru anexarea judeţului Maramureş la
URSS. Pentru, a se obţine iscăliturile necesare scopului menţionat, se recurge
la următorul truc: se adună lunea de la oraşe şi sate, sub motiv că un ofiţer
ţine o cuvântare. Conferinţa se ţine în limda ucraineană, care apoi se traduce
în limba română printr-un interpret. La terminare, se spune: Cei ce au luat
parte la această conferinţă vor iscăli de prezenta, şi li se dau liste pentru
iscălit. Nişte români, care au bănuit ce s-a pus la cale, au făcut atenţi pe ceilalţi
români ca să nu semneze astfel de liste." 296 De aceea cu toată propaganda
intensă şi ameninţătoare, cu toate „subtitlităţile" folosite, noua conducere
maghiaro-ucraineană nu a izbutit să-şi atingă scopul. SSI îi dădea exemplu de
rezistenţă pe românii din comuna Borşa: ,,Într-o duminică din cursul lunii
februarie a.c., pe când lumea ieşea de la biserică, au sosit în comuna Borşa,
judeţul Maramureş, venind cu o maşină din direcţia Sighet, doi bărbaţi şi
o femeie, evrei, care au anunţat locuitorii să ia parte la o adunare unde li se
vor face comunicări importante. După ce s-au adunat aproximativ 1 OOO
persoane, cei trei au ţinut discursuri prin care au îndemnat pe cei prezenţi
să ceară alipirea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică, în care scop au
prezentat locuitorilor tabele nominale pentru a semna. În discursurile
ţinute, propagandiştii au încercat să convingă populaţia că Statul Român a
asuprit pe ardeleni în trecut iar acum nu-i ajută cu nimic. Cu toată insistenţa
propagandiştilor, nu au semnat decât doi locuitori." 297
Constatând ineficienţa campaniei de „lămuriri", s-a trecut la o campanie
de teroare. Centrul Cluj al SSI, centralizând informaţiile culese de agenţii
săi - lucrând în clandestinitate, ruşii neîngăduindu-le activitatea - prezenta
o concluzie, în martie 1945: „Din Maramureş se semnalează că autorităţile
maghiaro-rutene, care s-au instalat cu forţa în locul celor româneşti, nu au
nici o autoritate şi se menţin numai prin teroare.[ ... ] Detaşamente de unguri
şi ruteni înarmaţi cutreeră, cu camioanele, satele, şi caută să-i terorizeze
pe români, ameninţându-i că sunt agitatori fascişti şi vor fi arestaţi. Sunt
multe cazuri când între detaşamentele menţionate şi ţăranii români s-au ivit
ciocniri." 298 Românii au fost concentraţi în masă pentru munci obligatorii,
începând de la 14 ani; în prima parte a lunii martie au fost atacaţi şi dezarmaţi

350
 ROMÂNI $1 UNGURI

11 jandarmi români şi un ofiţer; a fost arestată garda militară românească a

gării Sighet; au fost arestaţi 82 români din Sighet şi din judeţ, consideraţi
a fi cele mai reprezentative personalităţi, între care doctorul Petru Mihali,
fostul prefect, doctorul Eugen Salca, preoţii Mihail Vasile şi Pop Octavian,
învăţătorii Dumitru Roman şi Ion Rednic, Paul Lupuţiu fostul şef al Poliţiei
din Sighet, profesorul Iuliu Epure director al Liceului „Dragoş Vodâ' din
Sighet, notarii Radu Mihai şi Vasile Nistor, avocatul Gheorghe Oros, foarte
mulţi fruntaşi ai ţăranilor - Mihai Gherea, Ştefan Barnea, Ioan Dragoş, Ioan
Ulici, Gheorghe Petrovici, Vasile Andreica, Ioan Stan, Gheorghe Vancea,
Vasile Năsui, Ion Popovici, Gheorghe Feher ş.a. Drept răspuns, românii
au adunat peste 70 OOO de semnături însoţind memoriile prin care cereau
realipirea Maramureşului la România. „Văzând că doleanţele lor rămân
fără rezultat - se scria în prezentarea generală făcută de SSI -, în ziua de S
martie 1945, românii înarmaţi de pe Valea lzei, Valea Vişeului, Valea Mare şi
Valea Tisei, s-au îndreptat spre Sighet, pentru a îndepărta de la conducerea
autorităţilor pe ruteni şi unguri, şi a instaura în locul lor elemente româneşti.
Astfel, s-au adunat aproximativ 30 OOO de români hotărâţi la orice acţiune."
Iniţial, Comandamentul sovietic a aprobat manifestaţia, în ideea că numărul
eventual mic al participanţilor ar fi demonstrat faptul că majoritatea
maramureşenilor doresc alipirea judeţului la Ucraina. Constatând, însă,
că o masă imensă de ţărani se îndrepta spre Sighet, sovieticii au somat pe
intelectualii români organizatori să oprească imediat coloanele: în caz
contrar, va interveni Armata Roşie. Cum un conflict cu URSS ar fi micşorat
şansele ca Maramureşul să revină României, intelectualii au dat curs
ordinului, convingându-i pe ţărani să se întoarcă la casele lor. Neştiind de
hotărârea luată, pentru că s-au apropiat mai târziu de oraş, ţăranii de pe Valea
Mare şi Valea Tisei şi-au continuat înaintarea spre Sighet. Poliţia, formată din
ucrainieni şi unguri, i-a împrăştiat cu focuri de armă, omorând doi oameni şi
rănind mulţi alţii. 299
Cu ocazia manifestaţiei din S martie, înainte de a se reîntoarce acasă,
românii maramureşeni au votat o moţiune cuprinzând cererile lor 300 :
„Poporul Român din Maramureş, păstori, muncitori, preoţi, învăţători şi
funcţionari, reprezentaţi prin delegaţii lor deplin împuterniciţi din comunele
Borsana, Băicoiel, Botiza, Cuhea, Dragomireşti, Glod, leud, Năneşti,
Onceşti, Poienile Glodului, Rozavlea, Săcel, Săliştea de Sus, Slătioara, Sicu,
Valea Berheşti, Berber, Budeşti, Călineşti, Corneşti, Crăceşti, Doseşti, Fereşti,
Giuleşti, Hărniceşti, Boteni, Rona de Jos, Sărăsău, Sat Şugaţag, Săpânţa,

351
PETRE ŢURLEA

Sârbi, Vad, Valea Porcului, Iapa, oraşul Sighet, Borşa, Leorina, Moisei,
Petrova, Vişeul de Jos, Vişeul de Sus, Vişeul de Mijloc, s-au adunat într-o
mare adunare, spre a hotărî asupra soartei sale. Întreg poporul este convins
că lumea ce se crează din frământările războiului de acum, va fi alcătuită
pe principiile de libertate şi democraţie, cari au fost concretizate în Charta
Atlanticului şi reafirmate cu ocazia repetatelor întâlniri ale Marilor Aliaţi.
În baza acestor principii, fără de care pacea durabilă şi progresul naţiunilor
nu poate fi asigurat, Poporul român de muncitori, ţărani din Maramureş, în
număr de una sută mii suflete, formând majoritatea absolută a locuitorilor
din acest judeţ, crede că este necesar să-şi spună azi răspicat părerea asupra
felului cum doreşte aă-şi făurească soarta. De aceea, îşi exprimă voinţa
sa cuprinsă în următoarele puncte: 1. Poporul român din Maramureş îşi
exprimă neţărmurita sa recunoştinţă faţă de glorioasa Armată Roşie şi
marele ei comandant, Mareşalul Stalin, care ne-a eliberat de sub jugul fascist
maghiar. Poporul român este hotărât a îndeplini toate condiţiile Tratatului
de Armistiţiu încheiat între URSS şi Romania în 12 septembrie 1944, şi vrea
să ajute din răsputeri la o cât mai grabnică zdrobire a fascismului german.
2. Noi, Poporul român din Maramureş, vrem cu toată tăria să aparţinem
Patriei noastre România, de care am fost rupţi în mod mişelesc prin
Tratatul de la Viena în 1940. Această voinţă hotărâtă de la care nimic nu ne
poate îndepărta, am exprimat-o prin cele 80 OOO voturi libere subscrise pe
declamaţiile de Unire cu România şi prezentate Guvernului român. Aducem
omagiul scumpului nostru Suveran M.S. Regele Mihai I, care împreună cu
viteaza noastră Armată a determinat revenirea la sânul Patriei româneşti a
românilor subjugaţi de imperialismul germano-maghiar. 3. Poporul român
din Maramureş declară că nu recunoaşte nici un fel de acţiune care ar tinde
la ruperea judeţului de dincoace de Tisa de la trunchiul Ţării Româneşti,
căruia îi aparţine de drept şi de fapt atât prin anularea Tratatului de la Viena,
cât şi prin majoritatea locuitorilor români. Orice altă tendinţă este străină
şi contrară voinţei Poporului român din Maramureş. 4. Vrem ca împreună
cu fraţii noştri din Statul român să muncim la formarea unei ţări bogate, pe
principiile de legalitate, ordine, democraţie, libertate şi bună stare socială, în
colaborare sinceră şi prietenească cu toate naţionalităţile pe care soarta le-a
aşezat printre noi. S. Declarăm mai departe, că actuala conducere a oraşului
Sighet şi a judeţului Maramureş, de sub preşedinţia d-lui Ioan Odoviciuk,
nu reprezintă interesele Poporului român ce munceşte, n-a fost aleasă de el
şi exercită conducerea şi administraţia trebilor publice în mod samavolnic.

352
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Declarăm mai departe că această conducere, atât prin persoanele străine de

judeţ din care este compusă, cât şi prin compoziţia sa antidemocratică, nu
garantează executarea întocmai a condiţiilor de Armistiţiu Între URSS şi
România. Cerem imediata înlăturare a acestei conduceri, atât de la judeţ, cât
şi de la oraşul Sighet, şi repunerea în funcţie a reprezentanţilor Poporului
român. 6. Cerem ca în baza Tratatului de Armistiţiu încheiat între Aliaţi
şi Ungaria, toţi funcţionarii aduşi în ultimii patru ani de administraţia
maghiară să fie repatriaţi. Comitetul de Conducere: preot Ioan Dunca,Jasco
Ilie, Mihai Vancea, Emil Văleanu. Sighet, la 5 martie 1945."

*
Dinspre URSS se anunţau două condiţionări pentru acceptarea revenirii
Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României: garanţii, prin lege, pentru
minorităţile naţionale; aducerea în fruntea Ţării a unui Guvern al FND,
singurul considerat ca „democrat". Ambele condiţii au fost îndeplinite. În
toamna lui 1944 şi iarna lui 1945 au fost adoptate, de către guvernele de la
Bucureşti, mai multe legi privind minorităţile naţionale. Se urmărea să se
demonstreze, şi prin texte de lege, că în România era un sistem democratic,
nediscriminatoriu. Se credea că, astfel, mereu invocatul pericol ce ar plana
asupra naţionalităţilor în cadrul Statului Român nu ar mai putea fi folosit
drept pretext pentru menţinerea în afara Ţării a Transilvaniei de Nord-Est.
Se hotăra reorganizarea Ministerului pentru Naţionalităţile Minoritare
(existent şi în al doilea Guvern Sănătescu), prin Decretul nr. 2576/30
decembrie 1944; va fi publicat, sub forma unei Legi - 7, publicată în
„Monitorul Oficial" din 5 ianuarie 1945. Nou reorganizatul Minister
avea o mulţime de atribuţii. Conform articolului 2: centraliza şi studia
toate problemele minorităţilor soluţiona aceste probleme pe plan juridic,
administrativ, politic - potrivit unui Statut al Naţionalităţilor Minoritare,
în colaborare cu ministerele de resort şi supraveghea şi controla aplicarea
măsurilor privind minorităţile. Cel care avusese portofoliul respectiv în
Guvernul Sănătescu, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, îl va deţine şi în Guvernul
Nicolae Rădescu: era reprezentant al Uniunii Patrioţilor, organizaţie creată
de PCR, transformată ulterior în Partidul Naţional Popular.
La 7 februarie 1945 a fost publicată Legea 86 privind Statutul
Naţionalităţilor. În articolul 1 se preciza: „Toţi cetăţenii români sunt egali
în faţa Legii şi dispun de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, limbă şi religie." Articolul 34: „Deosebirile de limbă,

353
PETRE ŢURLEA

religie, rasă sau naţionalitate nu pot constitui, pentru nici un cetăţean român,
o piedică în obţinerea sau în exercitarea drepturilor civile şi politice, în
admiterea în funcţii publice sau în exercitarea tuturor profesiunilor." Articolul
4: „Cetăţenii români aparţinând naţionalităţilor de altă limbă, rasă sau
religie decât naţionalitatea română dispun de acelaşi tratament şi de aceleaşi
garanţii în drept şi în fapt cu ceilalţi cetăţeni români. Orice fel de restrângere
a drepturilor, incitare la exclusivism, la ură de rasă, religioasă sau naţională,
sunt pedepsite prin lege." Şi articolul 5: „Fiecare cetăţean român este singur
în drept a stabili propria sa limbă maternă sau propria sa naţionalitate. Toate
imixtiunile din partea autorităţilor sunt interzise, organele oficiale fiind
obligate să accepte indicaţia prezentată de cetăţean." Se stabilea dreptul de a
folosi limba maternă în instituţii, şcoli, Justiţie, presă. Cultele minorităţilor
naţionale erau recunoscute; imixtiunea autorităţilor în problemele servi-
ciului religios era interzisă; cultele beneficiau de ajutoare materiale din
partea Statului (art 23-25). 301 (Se va adăuga Legea 630/6 august 1945;
pentru stabilirea infracţiunilor la Legea asupra Statutului Naţionalităţilor;
încălcarea Statutului se pedepsea cu închisoare de la trei luni la un an (art. 1);
în caz de recidivă, de la un an la trei ani şi amendă. 302 ) Articolul cel mai nociv
al Statutului era 12, care stabilea că magistraţii şi funcţionarii instanţelor
judecătoreşti, şi funcţionarii autorităţilor administrative, unde locuiau
cel puţin 30% minoritari, erau obligaţi să cunoască şi limba minorităţii
respective; astfel, cei mai mulţi român; erau eliminaţi din aceste funcţii, în
zonele respective.
Adoptarea Statutului - care avea prevederi mai mule decât favorabile
minorităţilor, în special celei maghiare, şi prevederi discriminatorii la adresa
românilor - nu a schimbat, însă, poziţia URSS în privinţa Transilvaniei
de Nord-Est, pe care nu au retrocedat-o României. Aşadar, adoptarea unui
regim protecţionist pentru minoritari fusese doar un pretext.
Adevăratul motiv al întârzierii retrocedării era dorinţa sovieticilor ca, în
schimb, să se instaureze la Bucureşti un Guvern al FND. Un adevărat şantaj.
PCR-ului i s-a indicat, de la Moscova, să facă publică această condiţionare,
în campania sa împotriva partidelor istorice şi pentru înlocuirea Guvernului
Rădescu. La şedinţa Comitetului de Conducere al FND din 24 ianuarie
1945, Gheorghiu-Dej spunea: „Problema Transilvaniei nu este o problemă
care interesează numai pe ardeleni, ci interesează întreg Poporul nostru şi
ar da satisfacţie sentimentului naţional al Poporului nostru. Până acum
Transilvania, datorită tocmai atitudinii politice a lui Maniu şi a cercurilor

354
 ROMÂNI ŞI UNGURI

politice ce-l sprijină pe Maniu, n-a revenit complet României. [... ] Că

Ardealul de Nord este al României, nici nu poate fi pus în discuţie. Atunci
deşi este eliberat, de ce până astăzi nu este legat de România, de ce nu sunt
autorităţi şi bani româneşti, de ce nu se permite nici azi intrarea autorităţilor
româneşti? Tocmai datorită acestei neîncrederi. Dacă această neîncredere ar
fi înlăturată şi am arăta hotărârea noastră de a merge pe linia democratizării
Ţării şi am avea încrederea celorlalte naţionalităţi, care se îngrozesc numai la
auzul că ar putea veni autorităţile româneşti, cu care au avut ocazia să facă
cunoştinţă când au fost trimise de Iuliu Maniu acolo. Transilvania va reveni
României. [... ] Imediat după constituirea unui Guvern al FND, Ardealul de
Nord va reveni în corpul naţional, va intra practic administraţia românească.
[... ] Cred că şi în această privinţă am putea să mobilizăm cercurile cele mai
largi şi din Regat şi din Transilvania." Indica problema retrocedării ca fiind
printre cele mai importante ce trebuiau exploatate de FND pentru ajungerea
la Guvern.302bis
În aceeaşi zi de 24 ianuarie 1945 avea loc şi o şedinţă a Conducerii PCR, cu
mai mulţi delegaţi ardeleni, mai ales din judeţele Cluj şi Satu Mare. Discursul
Anei Pauker era edificator pentru felul cum comuniştii voiau să se folosească
de problema Transilvaniei de Nord-Est pentru a cuceri puterea politică. Prin
Armistiţiu - spunea - URSS se angajase să redea regiunea României. Dar,
retrocedarea nu era posibilă până nu se schimbă Guvernul: „Deci, când va fi
aici un Guvern democrat [... ]Este interesantă vizita pe care o delegaţie română
a făcut-o la Moscova. Şi rămâne între noi şi nu rămâne între noi [subl.n.] -
pentru că priveşte populaţia întreagă din Ţară şi trebuie săi se spună această
chestiune că, în ziua când România va avea un Guvern naţional-democrat,
Transilvania se va alipi de trupul Ţării. [... ] Deci, întorşi înapoi, să răscolim
întreaga Ţară, pentru ca Ţara într-un singur glas să ceară acest Guvern, să
impună acest Guvern.[ ... ] Pentru ca Transilvania de Nord să fie cu România,
trebuie răsturnat Guvernul actual. Deci, trebuie arătat întregului Popor
că Transilvania nu e cu România din cauza faptului că Uniunea Sovietică
nu are încredere în guvernele care au fost până acum, pentru că nu au fost
guverne democrate. Şi această atitudine nedemocrată s-a manifestat şi în
atitudinea faţă de Transilvania. Deci, acest Guvern nu are încrederea Uniunii
Sovietice şi vrem un Guvern care să aibă această încredere. Acest Guvern
este un Guvern al FND-ului. Şi răspunsul pe care Uniunea Sovietică îl dă la
aceasta este unirea Transilvaniei la restul României.'' 303 Dar, „răscolirea" de
către comunişti a Transilvaniei de Nord-Est în iarna lui 1945 era cam greu

355
PETRE ŢURLEA

de înfăptuit, mai ales datorită numărului mic al membrilor PCR. La Cluj

erau înregistraţi doar 200; unul din liderii comunişti locali promitea să mai
facă alţi 5 OOO într-o lună. 304 În judeţul Sălaj numărul comuniştilor ajunsese,
în martie 1945, abia la 24. 305 O situaţie asemănătoare era în întreaga regiune.
Ascultând indicaţia Anei Pauker, s-a început o intensă campanie pe tema
Transilvaniei de Nord-Est în toată presa comunistă. George Macovescu
o inaugura după doar două zile de la şedinţa cu „indicaţii"; regiunea nu a
revenit României, scria, datorită greşelilor guvernelor româneşti; s-au luat
măsuri insuficiente împotriva fasciştilor; nu s-a înţeles spiritul democraţiei,
în Ardeal a fost instalată o administraţie românească fascistă, de aceea a fost
dată afară de Uniunea Sovietică; „Ardealul va fi al nostru, însă va trebui să
dovedim ... că România a devenit o ţară democratică, în care fascismul nu mai
există sub nici o formă.'' 306
Problema Transilvaniei de Nord-Est va intra în Programul de guvernare
al FND publicat la 29 ianuarie 1945. Separarea regiunii era pusă pe seama
„politicii rasiste, şovine şi acţiunilor criminale ale gărzilor fasciste trimise în
Ardealul de Nord", şi datorită neîndeplinirii loiale a prevederilor Convenţiei
de Armistiţiu. 307 La o şedinţă a Conducerii FND, din 31ianuarie1945, Ana
Pauker insista asupra grăbirii instaurării unui Guvern al forţelor de stânga;
indica drept motivaţie: „Nu putem întârzia deoarece nu mai putem amâna
rezolvarea problemei Transilvaniei de Nord." 308
Când campania de motivare a numirii unui Guvern al FND şi ca o
condiţie a redobândirii Transilvaniei de Nord-Est se generalizase în acţiunea
forţelor procomuniste, prim-ministrul Nicolae Rădescu va socoti necesar să
răspundă, în cuvântarea ţinută în sala ARO din Bucureşti, pe 11 februarie
1945: „Se pretinde, în anumite cercuri, că dacă nu ni s-a acordat până acum
[... ]Ardealul de Nord, este din pricină că în fruntea Guvernului nu se găsesc
personalităţi care să se bucure de încrederea Aliaţilor. Este dureros ca şi
chestiuni de o astfel de importanţă să fie coborâte în mijlocul combinaţiilor
de meschin ordin politic. [... ] Intrarea în Ardealul de Nord fiind un drept al
nostru de nimeni contestat, este ridicol să se vorbească de el ca de o favoare
ce s-ar face vreunuia dintre noi." 309
Între timp, în nordul Transilvaniei Conducerea comunistă ducea o
intensă acţiune de subordonare a tuturor domeniilor de activitate, astfel
încât, presupusa apropiată reintegrare a regiunii în cadrul României să o
găsească deplin stăpână, pentru a putea anihila orice tentativă a partidelor
istorice de a obţine capital electoral aici. Încă din octombrie 1944, sub

356
 ROMÂNI ŞI UNGURI

îndrumarea comuniştilor fusese organizat un Comitet Naţional Democratic

pentru Ardealul de Nord, cu sediul la Cluj (unele surse indică drept dată a
înfiinţării 21 octombrie, altele 28 octombrie). Majoritatea liderilor noului
organism erau minoritari - maghiari şi evrei. Comitetul avea sprijinul
URSS; s-a arătat adeptul formulei Transilvania autonomă. O mărturie a lui
Tudor Bugnariu, în acel moment primar comunist al Clujului, consemnează
cererea sovieticilor de păstrare a situaţiei din timpul ocupaţiei horthyste:
să fie menţinuţi toţi funcţionarii maghiari; în Primărie să se folosească
limba maghiară etc. Aceeaşi situaţie era conservată şi în celelalte instituţii.
Comitetul Naţional Democratic îşi va schimba numele, în ianuarie 1945,
în Comiterul.Central Consultativ din Cluj al FND, fiind astfel explicit
ataşat alianţei comuniste. Iar în cadrul Conferinţei pe care o va avea, între
12 şi 16 februarie 1945 - deja menţionată -, va lua numele de Comitetul
Executiv al Consiliului FND pentu Ardealul de Nord. Un raport foarte
detaliat asupra Conferinţei - cu participanţi din toate judeţele regiunii, cu
excepţia Maramureşului -, întocmit de Comitetul Regional al PCR pentru
Transilvania de Nord şi transmis Comitetului Central al PCR, purtând
menţiunea „Pentru tov. Ana Pauker", ceea ce indica adevăratul conducător
al comuniştilor din acel moment - era datat 20 februarie 1945. Raportul
era edificator pentru intenţiile comuniştilor privind regiunea respectivă,
dar şi pentru frământările dintre forţele de stânga, generate de compoziţia
naţională diversă a acestora. Pentru că se dorea ca FND să fie perceput ca un
organism politic fără convulsii interne, lucrând într-o deplină armonie, PCR
a luat măsuri de prevenire a prezentării în public a unor păreri divergente. La
11 februarie, avea loc o şedinţă preliminară „pentru ca Partidul să se prezinte
în mod unitar" la Conferinţă. Cea mai spinoasă a fost problema definirii
poziţiei PCR faţă de viitorul Transilvaniei de Nord-Est: „De la început s-a
putut constata un extrem de puternic şovinism maghiar, care a influenţat
chiar şi pe delegaţii noştri, membri de partid (maghiari). Astfel, punctul 4
din Programul FND-ului, care vorbeşte despre reîncadrarea Transilvaniei de
Nord în Statul Român, a fost înţeles complet greşit. Aproape toţi delegaţii
maghiari fiind de părere că acest punct nu-l pot prezenta maselor maghiare. A
fost o luptă grea de explicaţie, să-i putem convinge ca să reprezinte punctul de
vedere just al Partidului în ceea ce priveşte linia FND-ului. [„.] Unii delegaţi
maghiari au ridicat problema autonomiei Ardealului, alţii posibilitatea alipirii
la URSS". În cadrul Conferinţei, Teofil Vescan prezenta un raport politic în
care se răspundea, mai întâi, acelor români care acuzau FND-ul că nu este

357
PETRE ŢURLEA

naţionalist: Dacă s-ar cere şi s-ar recâştiga brusc toate poziţiile pierdute în
1940, „nu ar fi democratic", ar periclita reîncadrarea administrativă a regiunii.
Apoi se răspundea cererilor maghiare de autonomie sau de alipire la URSS:
1. O jumătate de Ardeal este un nonsens istoric, social, geografic şi naţional;
2. Prietenii maghiari trebuie să înţeleagă că pentru maximum un milion de
oameni, cu eventuale tendinţe transfuge, nu putem periclita prietenia a două
popoare; 3. Nordul Ardealului, cu excepţia unei jumătăţi din Maramureş, nu
cuprinde elemeate ucrainiene şi deci, o astfel de alipire sau autonomie ar pune
Uniunea Sovietică într-o lumină defavorabilă faţă de Aliaţi; 4. Maghiarii din
nordul Ardealului nu trebuie să fugă de colaborarea cu forţele antifasciste
româneşti, ci dimpotrivă, trebuie să le ajute; 5. Convenţiunea de Armistiţiu
cu România stabileşte reîncadrarea administrativă a acestui teritoriu, deci
este o hotărâre internaţională valabilă, care va fi oficiată în momentul în
care în România va fi Guvern adevărat democrat, un Guvern FND, în care
maghiarii din Ardeal trebuie să aibă, şi suntem convinşi că vor avea, încredere
deplină, căci FND-ul înseamnă şi UPM, care a aderat la FND, şi partidele
din FUM, care sunt o garanţie a unei democraţii desăvârşite; 6. Punctul 19
din Armistiţiu, care aminteşte că situaţia definitivă a Ardealului se va stabili
la Tratatul de Pace, este o garanţie în plus internaţională, că acest teritoriu
va fi integrat definitiv în România, numai şi numai atunci când ea va fi o
ţară adevărat democratică. Acest punct este o garanţia internaţională pentra
populaţia maghiară şi un imbold de democratizare (provenit din motive
naţionale), pentru populaţia română." Aşadar, şi în acest context se repeta
de mai multe ori ideea condiţionării retrocedării regiunii de instaurarea
Guvernului FND, singurul care ar fi democrat. Era o adevărată ameninţare.
Din documentale Conferinţei rezultă faptul că dorita imagine a unităţii
forţelor componente ale FND nu corespundea realităţii; comuniştii îi
„îndrumau" şi cenzurau pe toţi. Comisia Juridică, de Siguranţă Publică şi
„chestie naţională", avea ca raportor pe Pasztay Geza, de la PSD; materialul
informativ trimis la CC al PCR scria: „Acest raport a fost verificat în
prealabil de tov. dr. Demeter, din Partidul nostru, în numele Frontului Unic
Muncitoresc." La Comisia de Muncă şi Lucrări Publice, erau raportori doi
reprezentanţi ai sindicatelor; se menţiona: „Raportul a fost revizuit anterior
de FUM". La Comisia de Reformă Agrară, materialul prezentat Conferinţei
era întocmit de Iuliu Chitra (Frontul Plugarilor) şi Iosif Venczel (UPM);
de aceea, „Raportul a fost verificat anterior în Comitetul FND, deoarece
raportorii nu sunt membri de partid". În schimb, asemenea verificări prealabile

358
 ROMÂNI ŞI UNGURI

nu s-au făcut pentru raportul politic (Teofil Vescan), pentru raportul Comisiei
de Administraţie (Vasile Pogăceanu), al Comisiei de Cultură (Iancso Elena
şi Tudor Bugnariu), Comisiei Economice şi Financiare (Ludovic Jordâky) -
toţi aceştia fiind comunişti. Se şi explică motivul cenzurării: „Toate comisiile
trebuiau să ajungă la o rezoluţie pe baza Programului FND."
S-a ales un Comitet FND pentru Transilvania de Nord, având în
subordine toate cele zece judeţe (al unsprezecelea fiind Maramureşul),
pentru uniformizarea politicii acestora. Prefecţii, numiţi toţi de FND (sub
regim sovietic) s-au angajat să respecte propunerile Comitetului - organism
care urma a ţine locul Guvernului de la Bucureşti. Se şi menţiona că acest
Comitet „are de fapt rolul de guvernare a celor zece judeţe". Avea preşedinte
pe Teofil Vescan (PCR), preşedinte asociat Ludovic Jordâky (de la sindicate,
dar tot membru al PCR); vicepreşedinţi erau Lakatos Ştefan (PSD) şi
Moldovan Nicolae (FP, prefect de Someş). Iar ca membri: Balogh Edgâr
(UPM şi candidat PCR), Ludovic Biro (UPM Ciuc), Bojan Pavel (FP şi
PCR), Buduşan Octavian (FP Bistriţa Năsăud), Bugnariu Tudor (Uniunea
Patrioţilor, PCR, primar de Cluj), Csillag Andrei (sindicate Bihor, PCR),
Demeter Andras (UPM, PCR, prefect Trei Scaune), Demeter Ioan (UPM,
PCR, viceprimar Cluj), Drendea Nicolae (Satu Mare, „naţional liberal şi
simpatizant comunist"), Medrea Hedviga (AP şi PCR), Neuman Eugen
(Grupul Evreilor Democraţi), Pocol Victor (PSD), Pogăceanu Vasile (PCR,
prefect de Cluj), Soos Iosif (UPM, PCR, Mureş), Silaghi Ignatz (PCR,
prefect Odorhei), Timofi Gheorghe (sindicate, PCR), Bruder Francisc
(PSD). Secretar era numit Nicolae Goldberger (PCR). Acest Comitet lua, în
cadrul Conferinţei, primele măsuri valabile pentru întreaga Transilvanie de
Nord-Est. Printre acestea, obligarea autorităţilor publice ca toate ordonanţele
ce le dădeau să fie puse de acord cu comitetele FND din fiecare juţeţ, „şi,
după avizul lor". Fiecare judeţ era obligat ca, lunar, să prezinte Comitetului
de la Cluj, situaţia amănunţită a tuturor problemelor. Totodată, mai multe
comisii au adoptat şi ele hotărâri obligatorii. Comisia de Reformă Agrară
anunţa anularea tuturor legilor, regulamentelor şi ordonanţelor în domeniu,
pentru că erau „aduse din spirit de ură de rasă de către puterea ocupantă
fascistă"; hotăra expropierea tuturor moşiilor mai mari de SO hectare;
pământurile saşilor plecaţi şi criminalilor de război vor fi total expropiate;
împroprietărirea se va face până la I S martie. Comisia de Cultură decreta
că „fiecare naţiune are dreptul să se instruiască şi să se cultive în limba sa
proprie, de la grădiniţa de copii până la Universitate"; se decreta gratuitatea

359
PETRE ŢURLEA

învăţământului; publicarea de manuale „în spirit democratic"; inspectorii

generali, cel român şi cel maghiar, de la Cluj erau consideraţi ca şefi ai
autorităţilor şcolare din toate cele zece judeţe; se prevedea democratizarea
învăţământului universitar. La fel urmau să fie „democratizate" teatrele,
bibliotecile şi chiar viaţa sportivă. Comisia Economică hotăra menţinerea
a doua monede în circulaţie, pengă şi leul (raportul fixat era de un pengă
la 60 lei). Comisia Juridică a elaborat proiectele de ordonanţă cu privire la
abolirea legilor fasciste, cu privire la folosirea limbii materne în administraţie
şi cu privire la pedepsirea vinovaţilor de război. Se menţiona, însă: „Din
cauza rezistenţei reprezentanţilor maghiari, nu s-a putut rezolva problema
schimbării ordonanţelor cu privire la abolirea legilor, regulamentelor de
expropiere fasciste, de vreme ce 70 % din populaţia actuală orăşenească
maghiară deţine imobile, prăvălii şi alte valori de pe urma acestor legi". În
sfârşit, un tablou foarte alarmant al situaţiei din Transilvania de Nord-Est era
făcut, asupra domeniului ei de activitate, de Comisia de Muncă, Transporturi
şi Lucrări Publice. Lipseau căile de comunicaţie, ca urmare a războiului, în
special în zona Someş-Bistriţa; erau multe regiuni izolate şi bântuite de
foamete, ca Baia Mare, „unde există o acţiune stângistă foarte puternică". De
aceea, Comisia cerea rezolvarea urgentă a problemelor semnalate, altfel „ar
putea să se repete evenimentele din Maramureş".
Cu toată regia minuţioasă, în timpul Conferinţei de la Cluj au răzbătut
în public multe probleme divergente, ridicate mai ales de delegaţii unguri.
Principala cerere exprimată: să nu fie reîncadrat nici un funcţionar român şi
să fie păstraţi toţi funcţionarii maghiari.
Momentul a fost intens exploatat de propaganda comunistă. Pentru
atragerea „maselor", Conferinţa a fost precedată de un act festiv - constituirea
ARLUS Cluj, în prezenţa foarte multor personalităţi, inclusiv clerici. S-a
încheiat tot festiv - o manifestaţie populară, „într-o disciplină deosebită", cu
lozinci pregătite, cu circa 33-35 OOO de oameni, avea loc în Piaţa Libertăţii;
s-a citit Apelul Comitetului Executiv pentru nordul Ardealului al FND,
cerând calaborarea populaţiei pentru înfăptuirea Programului FND. Însă,
imaginea dorită a deplinei armonii în interiorul şi în jurul FND a fost stricată
în timpul manifestaţiei populare: pe lângă lozincile oficiale „bine pregătite",
„grupuri destul de compacte (200-500 persoane) au strigat şi lozinci şovine
maghiare «Vrem Ardealul autonom!» şi altele de acest gen." 312 Deşi deranjat
de încălcarea regiei, totuşi Teofil Vescan îşi încheia avântat discursul: „Vom

360
 ROMÂNI ŞI UNGURI

continua lupta cu dârzenie, până când cele preconizate în Programul FND

vor fi înfăptuite şi reacţiunea profascistă va fi complet distrusă." 313
Comitetul FND al Transilvaniei de Nord era, aşadar, un adevărat
Guvern al regiunii; nu asculta de Guvernul de la Bucureşti, dar asculta
de Conducerea PCR şi de forţa de ocupaţie sovietică. Va începe imediat
să-şi creeze instrumente proprii de conducere. Primul va fi o Jandarmerie,
anunţată în „Tribuna Ardealului" încă din 14 ianuarie 1945. Conform unei
note a SSI, vestea acestei acţiuni a indignat opinia publică românească din
Cluj, doritoare să se reinstaleze autorităţi la Statului Român, nu să se creeze
altele. 314 Funcţiona, de asemenea, o Poliţie depinzând de Comitetul FND,
care în cea mai mare parte a oraşelor, inclusiv în Cluj, era formată majoritar
din minoritari. Şi într-un document oficial, un raport al SSI din 23 februarie
1945, se folosea formula „Guvernul Teofil Vescan"; „Acest Guvern are intenţia
să lucreze independent, cu concursul autorităţilor militare şi politice sovietice
de ocupaţie" 315 Raportul SSI a ajuns pe masa Consiliului de Miniştri de la
Bucureşti. Şi, cu toate că în acele zile se dădea lupta finală pentru înlăturarea
Guvernului Rădescu, unii miniştri ai acestuia au găsit răgazul pentru a
examina informaţia foarte alarmantă. În şedinţa din 1O martie 1945 a noului
Guvern, Petru Groza va afirma că fostul ministru de Externe, Constantin
Vişoianu, îi spusese foarte îngrijorat că „la Cluj s-a constituit un Guvern
unguresc, compus din câţiva români şi o mare parte din unguri"; Groza a
negat existenţa unui asemenea Guvern. 316 Dar, însăşi „Scânteia" anunţase
formarea „unui Guvern al Poporului" la Cluj, ceea ce stârnise o mare agitaţie
în lumea politică bucureşteană. Solicitaţi de ziarişti, la 22 februarie, să se
pronunţe asupra acestei probleme, unii lideri naţional-ţărănişti credeau că
este vorba de un provizorat, până la reinstalarea autorităţilor româneşti, iar
alţii se temeau că se va crea o situaţie definitivă. 317
Tendinţa de înfiinţare a unor instituţii independente de Bucureşti în
Transilvania de Nord-Est este impulsionată, în primul rând, de comuniştii
din rândul minorităţilor naţionale; cum, în regiune ei formau majoritatea
membrilor PCR, îşi impuneau părerea. Acţiunea aceasta, a naţionalismului
şovin maghiar, sub pavăza PCR, era remarcată de SSI în mod repetat. Într-o
notă din 10 ianuarie 1945, se consemna faptul că în special comuniştii
unguri spun că în nici un caz Ardealul de Nord nu-i va reveni României. Ei
spun că vor face toate eforturile ca acest teritoriu să fie dat Ungariei, sau cel
puţin să rămână autonom, „fiind satisfăcuţi chiar şi în cazul când Ungaria va
deveni un protectorat la care să fie alipit şi Ardealul de Nord sub protecţia

361
PETRE ŢURLEA

URSS". Centrul propagării acestor idei era Clujul. Românii se arătau foarte
îngrijoraţi, pentru că această propagandă se desfăşura concomitent cu o
vizibilă şi foarte strânsă colaborare a diverselor organisme sovietice din
Transilvania cu maghiarii comunişti. De partea cealaltă, ungurii se arătau
satisfăcuţi, întrezărind atingerea ţelului lor cu ajutor rusesc. 318 Toate acestea
au făcut ca încheierea Convenţiei de Armistiţiu între Ungaria şi Aliaţi - prin
care prima se angaja să-şi retragă toate autorităţile din teritoriile ocupate
prin Diktatul de la Viena, precum şi din teritoriile ocupate din Cehoslovacia
şi Iugoslavia -, să nu însenineze atmosfera în Transilvania: ungurii sperau
în continuare într-o soluţie finală favorabilă lor, românii se temeau în
continuare că soluţia finală nu le va fi favorabilă, cu tot efortul de război dus
de ei împotriva Ungariei.
După încheierea Armistiţiului de la Moscova, 20 ianuarie 1945, a
continuat o intensă propagandă maghiară în Transilvania de Nord-Est având
ca temă principală problema apartenenţei regiunii. Toate formula le erau
vehihulate şi susţinute; una singură era respinsă cu vehemenţă - reintegrarea
în Statul Român. O notă a SSI din 12 februarie 1945 se intitula Propaganda
pentru independenţa Ardealului, prezentând situaţia din Târgu Mureş;
Organizaţia PCR din localitate era condusă majoritar de evrei, scăpaţi din
lagăre dar rămaşi filomaghiari; lucrau în strânsă legătură cu autorităţile locale
sovietice, cărora le denunţau pe toţi aceea care se opuneau comuniştilor. Cu
toate că suferiseră atât de mult din cauza ungurilor, acum colaborau strâns
cu UPM. „De comun acord - scria SSI - au hotărât să sprijine acţiunea
pentru independenţa Ardealului", în cadrul unor întruniri la Redacţia
ziarului de limbă maghiară „Szabad Sz6"; în frunte, propagator principal
al acestei idei, era evreul maghiarizat Scwartz Bernard. 320 A doua zi, pe 13
februarie, SSI transmitea constatările reţelei sale din judeţele Trei Scaune
şi Ciuc. Starea de spirit a populaţiei de aici devenise foarte îngrijorătoare;
continua persecutarea românilor de către ungurii care deţineau aproape toate
posturile importante în administraţie, „ceea ce produce o mare descurajare
printre români". În urma formării Guvernului de la Debreţin, s-a ordonat
ca să nu se mai arboreze steagul României; se continua aplicarea legilor
ungureşti; poliţiştii şi jandarmii, toţi unguri, împiedicau relaţiile economice
cu România. „Situaţia politică este caracterizată prin simpatiile subite
pe care la manifestă ungurii faţă de comunişti şi interesul acestora pentru
Organizaţia MADOSZ. Toţi ungurii care vor să scape de eventuale neplăceri
pe care le-ar avea din cauza activităţii în organizaţiile de dreapta [„.] se

362
 ROMÂNI ŞI UNGURI

înscriu acum în MADOSZ". Moneda de circulaţie este pengo, atât cea emisă
de Banca Ungariei, cât şi cea emisă de autorităţile sovietice. Convingerea
maghiarilor din cele două judeţe este că Ardealul de Nord „în nici un caz nu
va fi retrocedat României". 321 Tot despre situaţia din „judeţele secuieşti" se
relata şi la 23 februarie, constatându-se o tendinţă de autonomizare; de la 20
februarie începuseră să funcţioneze instanţe judecătoreşti numite de UPM -
judecătorii de ocol conduse de un magistrat de carieră; tribunal al poporului
condus de un judecător de carieră şi doi judecători aleşi de populaţie, un
for suprem judecătoresc numit „Judecătoria Poporului"' (Nep Bir6szag),
condus de un magistrat de carieră şi patru judecători de şedinţă aleş din toate
straturile sociale - în faţa acestei instanţe judecându-se procesele cu caracter
politic. Conducătorii secuilor au solicitat din partea sovieticilor o aprobare
tacită pentru un regim autonom; SSI menţiona că această tendinţă mergea pe
linia folosită în decembrie 1918, când o adunare la Târgu Mureş proclamase
o „republică secuiască", care, datorită pătrunderii în zonă a Armatei române,
durase nunai 48 de ore. 322
Centrul acestor manifestări ostile reintegrării regiunii în Statul Român era
Clujul. La ele participau unguri din toate categoriile sociale. Vârful de lance era
reprezentat de studenţi. În cadrul unei întruniri, desfăşurată în sediul UPM,
aceştia au declarat că „soarta maghiarimii din Ardeal nu poate fi asigurată
decât atunci când întreg Ardealul va deveni independent sub protectorat
sovietic". 328 La fel se exprimau şi majoritatea intelectualilor şi muncitorilor
unguri din oraş. Şi, astfel de poziţii şi declaraţii erau semnalate în întreg
nordul Transilvaniei. O sinteză a tuturor era prezentată de Centrul Cluj al SSI
la 27 februarie 1945; se includea şi constatarea că lideri politici şi spirituali
ai maghiarilor erau toţi cu vederi naţionalist şovine; „Aceşti conducători
sunt adepţi credincioşi şi convinşi ai ideii Imperiului Sfântului Ştefan". 324 Alt
document, cu acelaşi emitent, era intitulat Problema Ardealului în politica
Ungariei şi României; „Maghiarii din România, improvizaţi de curând în
democraţi, consideră ca una din cele mai importante probleme încadrarea în
viitoarea Ungarie a întregului Ardeal. Scopul final urmărit este tot o Ungarie
independentă dar, date fiind dificultăţile care se întrevăd în calea realizării
acestei intenţii, ungurii sunt dispuşi, din oportunitate politică, să accepte o
republică ardeleană cu administraţie maghiară şi sub protectorat sovietic.
În urmărirea scopului de a diminua cât mai mult şansele României de a se
opune acestor tendinţe şi de a relua întreg Ardealul, maghiarimea apelează la
sprijinul forţelor sovietice, bucurându-se de concursul lor sub diferite forme,

363
PETRE ŢURLEA

este de necontestat că autorităţile sovietice acordă, de asemenea, o deosebită

importanţă problemei Ardealului." Era prezentată, apoi, poziţia Guvernului
de la Debreţin: „Drepturile Ungariei asupra întregului Ardeal nu sunt
numai istorice, ci şi de actualitate, deoarece politica democratică maghiară
este mai veche şi mai sinceră decât a României. [... ] Pentru marile servicii pe
care le-a adus şi le aduce cauzei democrate, Ungaria viitoare va trebui să aibă
compensaţii teritoriale. Dar, ţinându-se seama că, pe de o parte, Ungaria va
fi obligată să retrocedeze Cehoslovaciei toate teritoriile care i-au aparţinut,
răsplata, pe de altă parte, nu va putea fi pentru Ungaria decât redobândirea
Ardealului întreg. Însă, fiind cunoscută simpatia reală de care se bucură
România din partea Aliaţilor anglo-americani, Ungaria va lucra cu sprijinul
Uniunii Sovietice pentru realizarea scopului urmărit." (Poziţia Guvernului de
la Debreţin, după încheierea Armistiţiului din 20 ianuarie 1945, nu era ţinută
în secret; de aceea, ea apare în mai multe documente ale SSI, chiar cu aceleaşi
cuvinte.) Majoritatea UPM susţinea acelaşi punct de vedere şi desfăşura
o vie propagandă pentru a-l impune. Era aici o contradicţie intre poziţia
oficială a Uniunii, care o urma pe aceea a PCR de rămânere a Transilvaniei în
cadrul României, şi acţiunea majorităţii organizaţiilor UPM, efect în rândul
populaţiei maghiare având doar aceasta din urmă. Din interiorul autorităţilor
sovietice, principalul susţinător al ideii lansată de Guvernul de la Debreţin era
Bolgâr Lajos, de la Secţia Politică a Comandamentului Sovietic din România
(în 1919 fusese reprezentantul diplomatic al Guvernului Bela Kun la Viena;
ulterior a condus Secţia Maghiară din Comisariatul pentru Afaceri Externe
al URSS). 325 Aceeaşi situaţie era prezentată şi într-un rapor al Marelui Stat
Major către Preşedinţia Consiliului de Miniştri din 1 martie 1945. 326

*
Printr-o acţiune de forţă împotriva lui Nicolae Rădescu, silit să demisioneze
din funcţia de prim-ministru, şi printr-o acţiune de forţă împotriva regelui
Mihai, silit să aprobe demisia şi să-l numească în fruntea unui nou guvern pe
Petru Groza, FND şi-a atins scopul la începutul lui martie 1945. Manifestaţii
pentru instaurarea Cabinetului Petru Groza avuseseră loc şi în Transilvania
de Nord-Est, în primul rând la Cluj, pe 4 şi 5 martie; organizatori: PCR şi
UPM. Nu lipsea telegram a de susţinere trimisă Conducerii FND: „Populaţia
Clujului vă sprijină şi pretinde ca Guvernul Groza să fie format imediat
conform programului de luptă antifascistă al FND-ului. Populaţia Clujului
pretinde pedepsirea imediată a călăilor poporului: Maniu şi Rădescu, care

364
 ROMÂNI ŞI UNGURI

sunt vinovaţi de nenorocirea care se abate asupra Ţării şi de situaţia gravă

din Ardealul de Nord. Populaţia Clujului salută cu bucurie pe conducătorii
FND-ului: Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, Lothar Rădăceanu,
Titel-Petrescu, Gheorghiu-Dej. Populaţia Clujului este convinsă că numai
un Guvern al FND-ului va putea duce cu succes lupta contra elementelor
fasciste, va îndeplini cu stricteţe condiţiile Armistiţiului, va readuce în Ţară
prizonierii din URSS, va realipi Ardealul României şi va sprijini Armata
Roşie eliberatoare care azi luptă la porţile Berlinului pentru distrugerea
fascismului." Se anunţa că autorităţile „democrate" din Cluj începuseră deja
procesul de „democratizare"; grupe de poliţişti unguri, însoţite de soldaţi
sovietici, cutreerau oraşul, arestând români. 327
Petru Groza era foarte grăbit să arate că se află în fruntea Guvernului
potrivit momentului, şi să dea o lovitură „reacţiunii". Chiar a doua zi după
instalare, pe 7 martie 1945, în prima şedinţă de Consiliu s-a dezbătut
problema Transilvaniei de Nord-Est, odată cu celelalte direcţii în care se
preconiza acţiunea guvernamentală. Mai ales comuniştii se arătau dornici
de a folosi propagandistic reîntregirea Ţării. Ministrul Lucrărilor Publice
şi Comunicaţiilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, insista pe această linie: „Vom
dobândi câteva succese mari. Primul succes, ca o consecinţă a încrederii
deja câştigată în faţa Uniunii Sovietice - şi aceasta contează în primul rând,
fiindcă noi mergem alături de acest mare şi puternic vecin - va fi dobândirea
imediată a Transilvaniei de Nord. Vom stabili acolo autorităţile noastre, şi vă
daţi seama ce importanţă va avea acest succes din punct de vedere economic
pentru Ţară, ce posibilitate de întărire a poziţiei economice a Ţării noastre
va avea, ce importanţă politică va avea, dând satisfacţie sentimentului
naţional, jignit prin Tratatul de la Viena. Vom mobiliza astfel masele largi;
vom putea organiza o adevărată sărbătoare pe întreg cuprinsul Ţării în ziua în
care vom stabili autorităţile noastre româneşti acolo, şi când în mod public
Transilvania de Nord va fi trecută sub administraţie românească. Dr. Petru
Groza, preşedinte al Consiliului de Miniştri: [... ]. Este un drept al nostru, care
n-a putut niciodată fi pus în discuţie, şi nici nu poate fi pus în discuţie. Vom
da satisfacţie şi populaţiei de acolo şi întregii Ţări. Să facem din acea zi o mare
sărbătoare, să simtă întreaga Ţară, odată pentru totdeauna, că Transilvania
face parte din corpul ţării noastre." 328
Problema era atinsă şi în prima declaraţie dată presei de Petru Groza, în
calitatee de prim-ministru, pe 7 martie 1945: „Avem nădejdea că problema
Ardealului de Nord se va rezolva. Drumul spre Ardeal - cum spunea domnul

365
PETRE ŢURLEA

mareşal Malinovski aseară - este deschis şi sperăm că în câteva zile vom fi în

Ardealul de Nord.'' 329
Sub semnătura lui Petru Groza şi a lui Gheorghe Tătărescu (vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe), pe 8 martie era trimisă lui
Stalin, telegrama cu cererea retrocedării Transilvaniei de Nord-Est: „După
actul de la 23 august 1944, prin cari România s-a alăturat Naţiunilor Unite
pentru a purta război împotriva vrăjmaşilor comuni, a fost dorinţa vie a
Poporului Român de a se regăsi în graniţele Transilvaniei din care o parte i-a
fost pe nedrept răpită. [„.] Guvernul român are onoarea a adresa Guvernului
URSS şi Înaltului Comandament Sovietic rugămintea de a împlini această
dorinţă a Poporului Român." Urmau angajamentele formale care reprezentau
o recunoaştere, pentru uzul opiniei publice, ca juste pretextele folosite de
sovietici pentru blocarea, până în acel moment, a retrocedării: „Guvernul
român înţelege ca administraţia pe care o va instaura în această regiune să
vegheze la apărarea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare faţă de întreaga
populaţie. El va veghea de asemenea, la menţinerea unei desăvârşite ordine,
pentru ca astfel nimic să nu tulbure buna funcţionare a tuturor serviciilor
frontului de luptă." Fapt fără precedent, I.V. Stalin a răspuns în 24 de ore:
„Guvernul sovietic a examinat cererea Guvernului român [„.]. Având în
vedere că noul Guvern român, care a preluat actualmente guvernarea
Ţării, îşi asumă răspunderea pentru cuvenita ordine şi linişte pe teritoriul
Transilvaniei şi asigurarea drepturilor naţionalităţilor, precum şi a condiţiilor
pentru funcţionarea regulată a tuturor instituţiilor locale ce deservesc nevoile
froptului, Guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea Guvernului român
şi, în conformitate cu Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, să
consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administraţiei Guvernului
român." 330
O parte a presei occidentale găsise un răspuns la noua poziţie sovietică,
ce, în condiţiile momentului, era plauzibilă: „Stalin este absolut hotărât să
încorporeze România la URSS. Pentru acest motiv, el poate să fie mărinimos
cu privire la Transilvania, pentru că, în felul acesta, scoate darul din buzunarul
din dreapta pentru a-l vârî în cel din stânga." 331 Pe acelaşi raţionament
se bazaseră, în iarna lui 1945, şi liderii maghiari care propuseseră unirea
Transilvaniei cu Ungaria, iar aceasta să intre sub protectorat sovietic; adică,
aparent dădea satisfacţie Ungariei, dar în realitate satisfăcea interesul URSS.
Dintre cele două variante, ambele benefice Moscovei, aceasta o alesese pe
prima. Revista americană „Time and Tide" avea o formulă originală: Moscova

366
 ROMÂNI ŞI UNGURI

era grăbită să rezolve problema României; de aceea, misiunea Guvernului

Groza era de a conduce în aşa fel lucrurile, încât însuşi Poporul Român să
ceară cât mai curând încorporarea României în Uniunea Sovietică. 332
Un document ajuns la Oficiul de Servicii Strategice al SUA, datat 27
martie 1945, infirma, însă, dorinţa sovieticilor de incorporare a României;
era un plan de comunizare a României, dar nu şi de alipire a ei la URSS. La
Bucureşţi avusese loc o întrunire între unii conducători comunişti români -
Ana Pauker (împreună cu Nicolae Afcev, „ataşatul special pe lângă Ana
Pauker, al sovieticilor); Constantin Doncea; Constantin Pârvulescu - şi
reprezentanţi ai Moscovei - Evgheni Suhaikov, Vasile Prisenko, generalul
Fedor Zurcov din Statul Major politic al lui Malinovski, Ilia Zurcov, Suiam
Berezinsky „trimisul special al lui Stalin, ca observator pentru problamele
româneşti al lui Stalin". Se hotăra un plan de transformare a României în
Stat comunist, în trei ani. Erau prevăzute acţiunile care într-adevăr vor fi
înfăptuite în intervalul de timp menţionat, inclusiv abdicarea Regelui. Însă,
în evaluarea documentului respectiv, făcută de Oficiul de Servicii Strategice
se credea că „programul şi tendinţele Guvernului Groza nu constituie cu
necesitate un preludiu la o Românie Sovietică". 333
De remarcat că, deşi subliniau faptul că interesul sovietic în dominarea
României dusese la reinstalarea administraţiei româneşti în Transilvania de
Nord-Est, totuşi, cei mai mulţi ziarişti occidentali considerau retrocedarea
ca pe un act drept. Pe 25 martie 1945, la Postul de Radio Londra (BBC) -
cel mai ascultat în lume în acel moment - se afirma că „se repară o mare
nedreptate. Orice prieten al României nu poate simţi decât bucurie faţă de
alipirea Ardealului. Integrarea Ardealului de Nord nu înseamnă o singură
întoarcere în trecut, ci consfinţirea unui drept." 334 Şi presa sovietică s-a ocupat
pe larg de eveniment, folosindu-l pentru a argumenta, încă odată, întârzierea
retrocedării datorită forţelor „reacţionare", şi pentru a ajuta PCR în lupta
împotriva acestora; li se aduceau partidelor istorice grave şi nedemonstrate
învinuiri. Pe 10 martie, mai multe ziare moscovite tratau subiectul, iar Postul
de Radio Moscova repeta de mai multe ori acelaşi material oficial. Toate
textele erau identice, livrate, în mod evident, de Secţia de Propagandă a
PCUS. 335
Răspunsul favorabil al URSS a provocat o şedinţă specială a Guvernului
român, pe 10 martie 1945. Anunţând acceptarea solicitării, Petru Groza
spunea: „Este acesta un moment mare; trebuie reţinut şi nu cred că ar fi
cuvinte destule de înşirat ca să ne exprimăm toată recunoştinţa noastră faţă

367
PETRE ŢURLEA

de marii noştri Aliaţi şi în primul rând faţă de marele nostru vecin Uniunea
Sovietică." A urmat o adevărată supralicitare a felului în care trebuia
prezentată recunoştinţa. Prima propunere a fost o telegramă de mulţumire:
,,Petre Bejan, ministrul Industriei şi Comerţului: Numai telegramă? Petre
Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei: Nu, ar trebui şi o delegaţie?,
Petru Groza, prim-ministru: Ori trimit eu mulţumiri, în scris, ori trimitem
o delegaţie. Fiecare grupare care are reprezentanţi în Guvern să trimită
o delegaţie." Conform propunerii lui Gheorghe Tătărescu, s-a hotârât
să meargă, la reprezentanţa diplomatică sovietică, o delegaţie format din
exponenţii tuturor partidelor guvernamentale. „Petre Constantinescu-Iaşi
[... ] : Suntem şapte [... ] ; mergem într-o atmosferă de sărbătoare să facem aceste
mulţumiri. Gheorghe Gheorghiu-Dej[ ... ]: Este just; este mai mare solemnitate
şi arată unirea dintre noi." Telegrame se vor trimite lui Stalin, Roosevelt şi
Churchill.
Pe 9 martie, după primirea răspunsului de la Moscova, Vîşinski îl întrebase
pe Groza când organizează preluarea oficială a Transilvaniei de Nord-Est,
propunând ziua de 11 martie. Însă, în şedinţa de Guvern din 10 martie
s-a hotărât data de 13 martie, pentru a se putea pregăti bine manifestaţia.
Vîşinski sugerase să meargă la Cluj şi Regele. La rândul său, Petru Groza
insista asupra atragerii, în cadrul manifestaţiei proiectate, a cât mai multor
unguri: „Intrarea noastră în Ardeal se va face pe drumul larg al dragostei de
oameni, al iubirii de oameni [... ]; nu mai intrăm în ideea revanşei, idee care
este o concepţie reacţionară, fascistă, şovină. Noi trebuie să ne manifestăm
bucuria noastră mare, româneşte; dar, în acelaşi timp, trebuie să ne gândim la
minorităţile de acolo, ca şi ele să se bucure de intrarea noastră acolo, pe cale
democratică.[ ... ] DL ministru Vlădescu-Răcoasa [al Minorităţilor] este rugat
să apeleze la unguri, ca să arate ce au frumos şi ei. Procedând astfel, vom avea
un tablou frumos, simbolizând înfrăţirea între aceste popoare conlocuitoare,
şi dând ocazie ungurilor să se prezinte şi ei ca popor." Prim ministrul încheia
biblic discursul despre necesitatea atragerii maghiarilor: „Chiar dacă
ungurul mă loveşte cu piatra, eu îi răspund cu pâine acum." Ca de obicei,
Gheorghiu-Dej insista pe propaganda politică ce trebuia făcută în jurul
retrocedării Transilvaniei de Nord-Est: „Trebuie neapărat să folosim această
împrejurare fericită pentru a consolida unitatea Poporului nostru, strâns
unit în jurul unui Guvern democratic; va întări astfel şi poziţia Guvernului şi
autoritatea Guvernului. [... ] În al doilea rând, cred eu [... ] , acestui program al
festivităţilor trebuie să i se dea o linie politică distinctă. Prin aceasta înţeleg

368
 ROMÂNI ŞI UNGURI

necesitatea precizării punctului de vedere politic al actualului Guvern faţă de

problema Ardealului, faţă de problema naţionalităţilor conlocuitoare. Să se
pună o piatră de hotar între ceea ce a fost şi ceea ce este. [... ] Vom combate
cu succes şovinismul, manifestările antisemite, manifestări deformate de
naţionalişti. Vom face, cu alte cuvinte, educaţia opiniei publice. [... ] Vom
arăta cu această ocazie şi cine sunt vinovaţii de înstrăinarea Ardealului şi
cine a readus Ardealul, şi că Ardealul este de data aceasta unit pe vecie cu
restul Ţarii noastre." Mai mulţi miniştri au atins, în cursul aceleiaşi şedinţe
din 10 martie şi problema celui de al doilea deziderat major al României:
recunoaşterea cobeligeranţei. Şi, în euforia momentului, se credea drept
sigură atingerea lui. Gheorghiu-Dej cerea ca în telegrama de mulţumire către
cei trei conducători, ai URSS, SUA şi Marii Britanii, să se afirme şi poziţia
României „faţă de perspectiva organizării păcii, faţă de perspectiva socotirii
Ţarii noastre ca ţară aliată, ca ţară care a luptat şi luptă împotriva Germaniei"
pentru ca, în momentul păcii, Ţara noastră să nu stea în anticameră, ci să
participe efectiv la lucrările păcii. Înlesniri în această privinţă ne va face, fără
îndoială, tot marele nostru vecin Uniunea Sovietică.'' Era o viziune care s-a
dovedit excesiv optimistă.
Guvernul a hotărât ca în toată Ţara , în toate instituţiile publice, să aibă
loc festivităţi în legătură cu retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est. Centrul
acestor manifestaţii urma să fie la Cluj, cu participarea întregului Guvern şi a
unei delegaţii sovietice condusă de Vîşinski. 336 Erau invitaţi şi reprezentanţii
SUA şi Marii Britanii, însă prin Comisia Aliată de Control. Iuliu Maniu
a fost invitat special de către Petru Groza, dar, supărat de acuzele pe care
sovieticii şi comuniştii la aduseseră partidelor istorice cu ocazia retrocedării,
a refuzat să participe; ar fi însemnat şi o recunoaştere a unui succes major real
obţinut de adversarii politici. A invocat pretextul, probabil voit de necrezut,
al unei dureri la un picior, şi l-a trimis, ca reprezentant al său, pe Mihai
Popovici, vicepreşedinte al PNŢ şi preşedinte al Organizaţiei pe Transilvania
a Partidului. Iuliu Maniu a greşit profund, punând mai presus de interesul
Ţarii, pe acela al PNŢ, şi orgoliul său. La fel făcuse şi cu ocazia încoronării
Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia; şi
atunci sub pretextul că evenimentul aducea capital politic altul partid, PNL
care se afla la Guvern; atunci, barem, nu se ascunsese după o durere de picior.
Regele, însă, a răspuns invitaţiei, dar era vădit fără entuziasm, datorită felului
în care-i fusese impus Guvernul Petru Groza; imediat după manifestaţia
publică se va întoarce la Bucureşti. 337 Şi el greşea. Într-adevăr Guvernul Groza

369
PETRE ŢURLEA

fusese impus din afară, cu încălcarea normelor constituţionale, adăugându-se

şi comportarea nepoliticoasă a lui Vîşinski la adresa Regelui (la plecarea din
Palatul Regal, a lovit cu pumnul în uşă). Într-adevăr propaganda moscovită
şi comunistă aruncaseră acuze nefondate la adresa partidelor istorice. Dar,
normala supărare a lui Maniu şi a lui Mihai trebuia înlăturată în faţa unei
aşa de mari victorii pentru Neamul Românesc - retrocedarea unui teritoriu
care-i aparţinea de drept, însă pe care l-ar fi pierdut definitiv dacă nu s-ar
fi ajuns la instalarea Guvernului Petru Groza. O atitudine de oportunism
politic, pentru un ţel naţional atât de important, este scuzabilă şi de preferat
la un om de Stat; dar, pentru acel moment, cei doi nu au fost adevăraţi oameni
de Stat. Dacă pentru câteva decenii, 6 martie 1945 a avut consecinţe profund
negative în plan social, politic, cultural, economic, consecinţe care, însă, până
la urmă au fost depăşite, - pentru ansamblul Istoriei românilor cu mult mai
importantă este readucerea acasă a unui teritoriu românesc, Transilvania de
Nord-Est, care, este de repetat, dacă nu ar fi fost impus Guvernul Groza, ar fi
rămas pierdut pentru vecie.
Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii au refuzat să participe
nemulţumiţi de felul cum URSS impusese Guvernul Groza, fără a-i consulta.
Chiar pe 13 martie, Departamentul de Stat de la Washington transmitea
Reprezentanţei SUA la Bucureşti instrucţiuni în legătură cu festivităţile de la
Cluj: „Departamentul aprobă hotărârea dvs. de a nu participa.'' 338
Deplasarea la Cluj, cu trenul, s-a făcut în condiţiile unor măsuri deosebite
de siguranţă. Miniştri erau speriaţi de un posibil atentat, la vestea că în
noaptea precedentă în Transilvania un tren cu muniţie fusese făcut să deraeze
şi explodase. De aceea, plecarea la Cluj a fost ţinută în secret. 339
Tot pe 10 martie 1945 avea loc şi şedinţa Biroului Politic al CC al PCR,
cu activul central ai Partidului şi cu miniştri comunişti, în care s-a dezbătut,
de asemenea, problema organizării maniiestaţiilor legate de retrocedarea
Transilvaniei de Nord-Est. Se dorea o regizare foarte precisă, dar lăsând
impresia unor manifestaţii spontane de masă; o acţiune „spontană" bine
organizată din timp. Petru Groza - care a venit şi el la şedinţă - la fel ca în
Guvern, insista asupra atragerii ungurilor: „E o zi mare, în care dăm ungurilor
egalitate în drepturi." Pe acelaşi subiect se angaja şi Ana Pauker, cerând
anunţarea la Radio că au fost eliberaţi toţi maghiarii din lagăre. „Imediat -
intervenea prim-ministrul - MADOSZ să ia la cunoştinţă aceasta şi să o
exploateze.'' 340

370
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Începute la ora 11 - printr-un Te-Deum la Catedrala Ortidoxă, în prezenţa

Regelui şi a Guvernului - festivităţile de la Cluj au continuat cu o manifestaţie
populară, care l-a avut ca cel mai important orator pe Petru Groza. Deşi era
şi Regele de faţă, în centrul atenţiei a fost pus Vîşinski. Iar la urările de la
sfârşitul discursului său, prim-ministrul i-a omis pe occidentali. 341 O exactă
descriere este cuprinsă într-o notă a SSI din l 4martie: „Serbarea din 13
martie a.c. a fost pregătită exclusiv de către autorităţile actuale administrative
şi conducătorii FND-ului din Cluj, cari au căutat a aduce la serbare mai
mult satele ungureşti şi organizaţiile sindicale din întreg Ardealul, cărora
li s-au pus la dispoziţie mijloace de transport chiar din partea autorităţilor
sovietice - neglijând complet populaţia românească, a cărei lipsă s-a observat
foarte mult la această serbare, mai ales cei din judeţul Cluj, unde majoritatea
comunelor sunt curat româneşti." Românilor nu li s-au dat mijloace de
transport, pentru a nu putea ajunge la Cluj. „Populaţia românească din Cluj
şi mai cu seamă intelectualii cari au luat parte la serbare au avut o atitudine
foarte rece, deoarece comunele maghiare şi organizaţiile culturale ale lor au
defilat prin faţa tribunei regale numai cu drapele ungureşti, deşi se dăduse
ordin din partea Comandamentului sovietic ca acolo unde va apare un
drapel unguresc cu culorile naţionale maghiare, să fie şi un drapel românesc
de aceeaşi dimensiune şi mărime. De asemenea, organizaţiile sindicaliste au
defilat prin faţa tribunei regale având numai drapelele URSS-ului." Înaintea
defilării, primarul Clujului a urat bun venit regelui. A urmat un discurs în
limba maghiară, cel în română al lui Petru Groza, şi cel în rusă al lui Vîşinski.
Defilarea a început cu o unitate militară sovietică, urmând Batalionul de
Vânători de Munte Turda şi populaţia. La Prefectură va avea loc o mică
recepţie, după care Regele a plecat la gară. 342
După manifestaţie, la ora 17 a început o şedinţă specială de Guvern. Pe
lângă miniştri, participau mai mulţi reprezentanţi ai URSS: I.A, Vîşinski,
prim locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe al URSS;
general colonel l.Z. Susaikov, locţiitor al preşedintelui CAC; A.P. Pavlov,
consilier politic şi ministru plenipotenţiar, contraamiralul C.L. Bogdenco,
vicepreşedinte al CAC ş.a. Atât numărul, cât şi funcţiile reprezentanţilor
Uniunii Sovietice urmau să indice rolul avut de ruşi în retrocedarea
Transilvaniei de Nord-Est şi, de aici, către cine trebuia îndreptată recunoştinţa
românilor; ideea era odată în plus subliniată de absenţa occidentalilor.
La şedinţa specială au participat, de asemenea, o serie de personalităţi
române şi maghiare din regiune: prefecţii judeţelor (Vasile Pogăceanu -

371
PETRE ŢURLEA

Cluj; Nicolae Moldovan - Someş; Victor Groza - Mureş; Szilagyi

lgnacz - Odorhei; Pop Ştefan - Năsăud; Ceclan Virgil - Bihor; Demeter
Andras - Trei Scaune; Virgil Câmpianu - Sălaj; personalităţi ecleziastice
(Iuliu Hossu - episcop greco-catolic al Clujului; Nicolae Colan - episcop
ortodox al Clujului; VasarhelyiJanos - episcop reformat al Clujului; Sandor
lmre - vicar episcopal romano-catolic); inspectorul general administrativ I.
Gherman; conducători politici din regiune (Teofil Vescan - preşedinte al
FND din Transilvania de Nord-Est; Jordaky Lajos - copreşedinte al FND;
Nicolae Goldberger - secretar general al FND; Bojan Pavel - Frontul
Plugarilor; Tudor Bugnariu - Uniunea Patrioţilor; Demeter Janos - UPM;
Bruder Francisc - PSD; Jakob Sandor - PCR; Veress Pal - sindicate). 343
Petru Groza a satisfăcut pe deplin aşteptările sovieticilor, afirmând că
solemnitatea de la Cluj a fost posibilă datorită Aliaţilor şi, în special, datorită
Uniunii Sovietice condusă de Stalin, iar rolul lui Vîşinski era considerat „de
importanţă istorică", de aceea „nu va fi uitat niciodată de Neamul Românesc".
Cuvântarea lui Vîşinski era plină de neadevăruri spuse, însă, sentenţios, fără
drept de replică. Deşi cunoştea foarte bine realitatea - opoziţia ungurilor
la retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est - diplomatul rus se arăta foarte
fericit că a văzut „bucuria Poporului Român, bucuria Poporului Maghiar",
care, „într-un singur cuget au adus mărturia bucuriei şi fericirii lor pe
Piaţa Concordiei Populare [... ] unde a fost parada de astăzi". Avea o urare:
„Muncă amicală şi frăţească a popoarelor din Transilvania". Apoi, îşi arăta
convingerea că Guvernul Petru Groza „a concentrat în rândurile sale toate
forţele democrate ale Ţării", realitate de care „nu se poate îndoi nimeni". Cei
ce au rămas în afara Guvernului „n-au nici un drept la acest nume măreţ
de democraţi". În sfârşit, la fel de depărtat de realitate, proclama: în cadrul
Guvernului orice diferenţe ideologice au încetat, „fiind copleşite de vocea
mult mai practică, de vocea dragostei faţă de popor."
După retragerea reprezentanţilor sovietici, şedinţa a depăşit nota de
festivism, trecându-se la lucruri practice. Teofil Vescan prezenta Memoriul
populaţiei din nordul Ardealului; în realitate, ţelurile pe care şi le propusese
Organizaţia FND din regiune, fără a consulta „populaţia". FND îşi aroga
dreptul de autoritate deplină asupra regiunii - cerând ca toate hotărârile
Guvernului care o priveau să aibă aprobarea sa prealabilă; pentru echilibru, şi
hotărârile importante ale Comitetului FND trebuiau prezentate şi aprobate
de Guvern. Aşadar, în Transilvania de Nord-Est se stabilea un condominium;
Guvernul de la Bucureşti şi Comitetul FND de la Cluj erau pe picior de

372
 ROMÂNI ŞI UNGURI

egalitate. Şi, de la această cerere de principiu, se trecea la lucruri concrete.

Se solicita recunoaşterea şi confirmarea administraţiilor locale numite
deja de FND, precum şi a tuturor hotărârilor luate de acestea; orice nouă
numire trebuia făcută doar cu avizul FND, pentru a nu pătrunde „elemente
reacţionare". Se dorea recunoaşterea poliţiilor populare existente şi a
jandarmeriilor - care să fie încadrate în Poliţia şi în Jandarmeria Statului. Se
cerea modificarea legislaţiei, pentru „asigurarea deplinei egalităţi în drepturi",
egalitate „în conformitate cu Memoriul prezentat de FND". Un punct
admitea şi „repunerea în drepturi a populaţiei româneşti care a fost obligată
să părăsească acest teritoriu datorită persecuţiilor naţionale şi fasciste";
„repunerea în drepturi" trebuia făcută cu ajutorul material al Guvernului,
aşadar, nu prin retrocedarea de către maghiari a bunurilor pe care le furaseră.
Se ridicau apoi probleme economice, financiare, culturale. În sfârşit, FND
cerea ca Transilvania de Nord-Est să fie reprezentată distinct în Guvern,
printr-un ministru subsecretar de Stat pe lângă Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, care „să poată realiza sudura între nordul Ardealului şi restul Ţării
şi să poată da avizul său în toate chestiunile cu privire la nordul Ardealului";
urma să aibă un oficiu permanent la Cluj. Unele cereri fiind şocante -
încălcând ideea de Stat unitar, şi consfinţind-o pe aceea a autonomiei
Transilvaniei - Teofil Vescan se credea dator să le explice, insistând asupra
reprezentării proporţionale a minorităţilor, care „trebuia să se introducă
imediat [şubl.n.]" în aşa fel încât în regiunile secuieşti administraţia să fie în
cea mai mare parte maghiară". Tonul era imperativ. Memoriul prezentat de
Teofil Vescan a surprins chiar şi Conducersa PCR, care în majoritate era de
faţă. La mai bine de un an, în şedinţa Biroului Executiv al CC al PCR din
28 mai 1946, Gheorghe Gheorghiu-Dej, participant şi el la evenimentul din
13 martie 1945 de la Cluj, spunea: ,,În Memoriul prezentat Guvernului a pus
asemenea condiţiuni, care ar fi însemnat, nici mai mult nici mai puţin, decât
ca Ardealul să fie un organism special, care să fie condus de el [Teofil Vescan],
unde el să fie un fel de vicerege." 344
Episcopul reformat Vâsârhelyi Jânos, într-un discurs în limba maghiară -
limbă aleasă demonstrativ-, anunţa şi el o listă de doleanţe, prezentate tot sub
formă ultimativă, ducând la conservarea unei situaţii privilegiate a ungurilor
faţă de români. Foarte atent la ceea ce se încerca a se statua, episcopul
greco-catolic Iuliu Hossu cerea să nu se pornească din poziţiile considerate
cucerite sub stăpânirea celor împotriva cărora luptă armatele glorioase ale
Sovietelor împreună cu fiii Neamului nostru. Nu putem porni din poziţiile

373
PETRE ŢURLEA

cucerite în aceşti patru ani de aceie împotriva cărora se duce o luptă atât de
aprigă". Dornic să împace pe toată lumea, Petru Groza răspundea că „nu
există nici o poziţie câştigatâ'. 345 Pe deasupra imaginii de concordie generală
pe care ar fi vrut să o patroneze prim-ministrul, răzbătea ecoul confruntărilor
dintre români şi maghiari din anii ocupaţiei horthyste şi al <;:onfruntărilor
naţionale în curs; se anunţau ternele viitoarelor confruntări.
A doua zi, la 14 martie 1945, va avea loc şi în Bucureşti sărbătorirea
publică a reîncadrării Transilvaniei de Nord-Est. Ca şi la Cluj, personajul
aşezat în centrul manifestărilor a fost Vîşinski, care a folosit formula „Unirea
Transilvaniei cu Patria sa marnă - România" - recunoscând, astfel, faptul că
retrocedarea nu era un cadou, ci un act de dreptate. 346
Ceea ce se spusese în şedinţele speciale ale Guvernului, de la Bucureşti
şi Cluj, dovedea, în mare măsură, lipsa de realism. Buletinele Serviciului de
Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri o consemnau.
,,Înfrăţirea" româno-maghiară, asupra căreia insistase atâta Petru Groza,
era contestată de fapte. Pe 7 martie 1945, avea loc o mare manifestaţie
antiromânească la Cluj, organizată de liderii locali ai UPM; participanţii
au scandat lozinci vizând alipirea Transilvaniei la Ungaria.În majoritatea
localităţilor cu populaţie maghiară din Transilvania de Nord-Est se
înregistrau astfel de reacţii ostile României, ameninţări cu insurecţia armată,
cu nesupunerea civică; aveau loc atentate, agresiuni la adresa românilor. Din
mai multe judeţe, diverse organisme de Stat româneşti anunţau existenţa unor
ordine pentru astfel de acţiuni ostile, emise de Guvernul de la Debreţin -
incluzând şi rezistenţa militară în localităţi şi defiieuri. Legiunea de Jandarmi
Trei Scaune anunţa existenţa unui ordin al Guvernului maghiar, din 11
martie 1945, dat gărzilor maghiare din Transilvania de Nord-Est, pentru a
împiedica pătrunderea în regiune a autorităţilor româneşti, care erau numite
„hoarde române". Ca urmare, s-a produs o mare agitaţie printre ungurii din
mai multe comune; Ilieni, Lisnău, Belin şi din oraşul Sfântu Gheorghe -
care se înarmaseră şi arboraseră peste tot steagul Ungariei; şi interziseseră
locuitorilor să vorbească în limba română. Învăţătorul Ioan Socaci, pentru
că arborase la şcoală steagul României, a fost arestat de Poliţia populară
maghiară şi închis. Chiar şi un ofiţer român era arestat de aceeaşi Poliţie.
O scrisoare a preotului ortodox Ioan Rafiroiu, trimisă la Braşov din Târgu
Secuiesc, la 20 martie 1945, era edificatoare pentru situaţia din momentul
reintegrării Transilvaniei de Nord-Est. Îi scria avocatului Vasile Fenechiu,
fost primar la Târgu Secuiesc, alungat de unguri, aşa cum se întâmplase

374
 ROMÂNI ŞI UNGURI

cu mulţi români din judeţul Trei Scaune. Prin avocat, preotul îi anunţa pe
toţi cei alungaţi că nu se pot reîntoarce datorită situaţiei „foarte tulbure";
maghiarii erau pregătiţi pentru a-i ataca pe cei ce se vor întoarce; „Eu, la
Cernatu de Jos, era să fiu împuşcat de un şef de post, Beda, care mă căuta
[„.]. Am fugit de am scăpat. La Ghelinţa s-au tras clopotele, ca toată lumea
să iasă cu sape, topoare, arme, grenade, să stea în faţa românilor. Nu voiesc a
recunoaşte nimic şi vor să se stăpânească ei singuri, nu le trebuie « olah ». [„.]
La Sânzieni, Belani situaţia este grea. Am informaţii că au pregătit tunuri,
branduri, arme, grenade, puşti mitralieră etc. Nu voiesc să cedeze nimic.
Până nu vine Armata, nu putem spune nimic. Tăcem şi înghiţim la «olat».
[„.] La noi nu s-a ţinut [sărbătorit] Unirea, nu este nici un drapel, nimic.'' 349
(În 1945-1946 se va vedea că preotul nu exagerase; vor fi descoperite toate
felurile de arme înşirate de el, ascunse de secui.)
Ordinul dat de la Debreţin era confirmat şi într-un raport al Legiunii de
Jandarmi Braşov. Tot aici era confirmată trecerea la acţiune a gărzilor maghiare
înarmate. 350 Asemenea rapoarte veneau din toate judeţele Transilvaniei de
Nord-Est.
Un prilej de revigorare a manifestărilor antiromâneşti a fost „Ziua
ungurilor", sărbătorită ca în fiecare an pe 15 martie. Nota dominantă a
sărbătoririi au reprezentat-o protestele împotriva revenirii administraţiei
româneşti. În judeţul Odorhei, cea mai mare înfierbantare a fost în mediul
rural, mai ales în comunele Bodogaia, Filiaşi, Vidacut, I.G. Duca - unde
steagul României era adus în centrul localităţilor şi călcat în picioare, în
prezenţa tuturor locuitorilor unguri. Legiunea de Jandarmi Târnava Mare
raporta că în nordul Transilvaniei toţi maghiarii erau hotărâţi să se opună cu
forţa la intrarea autorităţilor româneşti şi a Armatei, afirmând că regiunea
va fi a Ungariei. Imediat după instalare, la 31 martie 1945, Legiunea de
Jandarmi Bihor raporta şi ea că „majoritatea locuitorilor unguri continuă a-şi
manifesta chiar pe faţă ura contra autorităţilor româneşti şi atunci când li
se impune respectarea legilor, se duc la comandamentele sovietice şi chiar
la diferiţi ostaşi sovietici izolaţi, pârând în sarcina funcţionarilor români tot
felul de fapte neadevărate." 351 Pe 25 martie 1945, Legiunea de Jandarmi Cluj
anunţa că mai mulţi fruntaşi ai românilor din judeţul Mureş fuseseră arestaţi
de gărzile maghiare; de asemenea, şi în judeţele Cluj şi Mureş plângerile fără
temei ale ungurilor la adresa românilor, făcute la comandamentele sovietice,
erau cotidiene. 352

375
PETRE ŢURLEA

Serviciul Centralizării Informaţiilor de pe lângă Preşedinţia Consiliului

de Miniştri înregistra reacţia maghiară la primele hotărâri ale Guvernului
Petru Groza privind Transilvania de Nord-Est. Dispoziţia de a nu se încadra
în serviciile publice funcţionari care nu erau cetăţeni români a produs mare
nemulţumire; se acuza caracterul nedemocratic al hotărârii, deşi Guvernul
acţionase conform unui document internaţional - Convenţia de Armistiţiu
dintre Naţiunile Unit şi Ungaria, din 20 ianuarie 1945, prin care se cerea
Guvernului maghiar să-şi retragă din Ardealul de Nord funcţionarii cetăţeni
unguri. De altfel, nu doar situaţia funcţionarilor genera proteste. La Cluj,
populaţia maghiară avea „o accentuată stare de nemulţumire pentru faptul
că Ardealul de Nord a trecut din nou sub administraţia românească". Şi
„Majoritatea populaţiei maghiare refuză să respecte principiile democratice,
manifestând în orice ocazie sentimente antidemocratice. [„.] În general se
constată că relaţiile dintre români şi ungari devin tot mai încordate." 353
Că lucrurile în Transilvania de Nord-Est nu erau aşezate aşa cum
prim-ministrul credea, va răzbate foarte repede, chiar de faţă cu şeful
Guvernului. La 29 martie 1945, avea loc la Odorhei conferinţa prefecţilor
din regiunea redobândită de România; era prezent Petru Groza şi mai mulţi
miniştri. Szilagyi Ignatz, prefectul de Odorhei, declara în faţa celor veniţi de
la Bucureşti: ,,În numele Poporului Maghiar, declarăm că nu ne încadrăm
în regimul Statului democrat român din tot sufletul." Deşi era prefect al
tuturor locuitorilor judeţului respectiv, inclusiv români, el se considera doar
reprezentant al ungurilor. 354
La 2 aprilie 1945 se va adopta Decretul Lege pentru stabilirea cetăţeniei
locuitorilor din nord-vestul Ţarii („Monitorul Oficial" din 4 aprilie 1945, p.
2755). Erau recunoscuţi ca cetăţeni români toţi locuitorii regiunii, care la 5
august 1940 deţineau această cetăţenie şi copiii născuţi ulterior din cetăţeni
români. Nu beneficiau de cetăţenie locuitorii Transilvaniei de Nord-Est
care optaseră pentru cetăţenie străină (maghiară sau germană); cei care
participaseră voluntar într-o armată cu care România a luptat. Autorităţile
administrative urmau să întocmească liste pe comune. 355 Prevăzând reacţiile
ostile, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, explica Legea la Radio
Bucureşti, pe 5 aprilie; anunţa şi extinderea întregii legislaţii româneşti în
regiunea redobândită. Insista asupra ideii că nu există drepturi câştigate -
răspunzând astfel şi temerii exprimate de episcopul Iuliu Hossu la 13 martie:
„Nu se pot recunoaşte nimănui, în Transilvania de Nord, drepturi câştigate
în numele horthysmului. [„.] O asemenea situaţie nu poate fi acceptată.

376
 ROMÂNI ŞI UNGURI

Prin întinderea legislaţiei româneşti în Ardealul de Nord, am desfiinţat rară

urmă, cu efect retroactiv, toate măsurile, toate ordonanţele, toate dispoziţiile
care purtau pecetea regimului dictatorial al lui Horthy." 356 Era, însă, doar o
aspiraţie; măsurile, ordonanţele şi dispoziţiile „desfiinţate" îşi vor păstra în
mare parte consecinţele.
În timp ce Guvernul român anunţa criteriile de acordare a cetăţeniei şi
neangajarea în funcţii publice a cetăţenilor străini, Guvernul ungar îndemna
pe maghiarii plecaţi din Transilvania, odată cu trupele aflate în retragere în
1944, să se întoarcă grabnic pentru a face să crească ponderea ungurilor în
regiune, deşi problema reîntoarcerii nu era încă reglementată. Ministerul
român al Afacerilor Externe se arăta foarte alarmat de valul masiv de
imigrări generat de ordinul de la Debreţin. Reveneau chiar şi unii din autorii
atrocităţilor antiromâneşti din perioada 1940-1944, şi obţineau funcţii
publice. Ministerul Afacerilor Externe ruga Legaţia Elveţiei la Budapesta,
care reprezenta în acel moment interesele României în Ungaria, să nu mai
elibereze permise de călătorie spre Transilvania, în afara cetăţenilor români. 357
Concomitent, Ministerul Afacerilor Interne era atenţionat asupra necesităţii
păzirii serioase a frontierei - ceea ce, în condiţiile primăverii lui 1945, era
imposibil.3 58
Decizia sovietică a retrocedării către România a Transilvaniei de Nord-Est
a fost acceptată pentru moment de către majoritatea liderilor maghiari, dar
rară a o considera definitivă; deşi Guvernul Groza îşi arăta credinţa că toţi
unguri din regiunea respectivă vor deveni cetăţeni loiali ai Ţării. Cel mai
bine şi-a dat seama de adevărata poziţie a maghiarilor un străin - diplomatul
elveţian Străhlin, de la Legaţia Elveţiei din Bucureşti. Comentând, într-un
raport către Ministerul de Externe de la Berna, retrocedarea Ardealului
de Nord, după ce menţionează toate actele care au dus la acest fapt şi
manifestaţiile de la Cluj şi Bucureşti prilejuite de el, afirmă că se încearcă a
se crea un „dualism politic româno-maghiar", formulă care depăşeşte legile
unui Stat democrat, dar suveran: „Dualismul româno-maghiar din Ardeal nu
numai că nu va uni cele două popoare, dar le va ţine într-o continuă fricţiune,
cu toată puntea de legătură a FND-ului." 359 Un alt diplomat elveţian, Bruner,
se apleca şi el asupra subiectului, într-un raport din 21 aprilie 1945, în urma
conferinţei pe care o susţinuse ministrul Petre Constantinescu-Iaşi, cu titlul
Minciunile fascismului. Diplomatul elveţian aprecia că „ar fi injust să se
considere stăruinţa ce o depune actualul Guvern român pentru apropierea
şi colaborarea între Poporul Român şi cel Ungar" ca ducând la rezultate

377
PETRE ŢU RLEA

pozitive depline; şi că „s-au făcut chiar exagerări în această privinţă, numai

din dorinţa de a se ajunge mai repede şi mai sigur la aceste rezultate. [... ]
Românii, oricare le-ar fi concepţia lor politică, rămân aceiaşi idealişti, gata
să dea orice pentru prietenie, neglijând adevărul obţinut pe cale practică şi
anume că este imposibilă contopiarea, mai ales politică, între două corpuri
neasimilabile". În o mie de ani au fost numeroase momente când se putea
face apropierea româno-maghiară, dar nu s-a făcut, „nu din vina românilor,
ci din aceea a ungurilor care, după fiecare primejdie reveneau la concepţia
lor seculară de Popor stăpânitor, de Neam superior etc. Vor reveni şi de astă
dată la aceeaşi concepţie de viaţă politică, la aceleaşi apucături şi la aceleaşi
sentimente, imediat ce va trece primejdia pentru ei şi pentru Ungaria, însă
atunci deziluzia va fi şi mai mare pentru români, deoarece acum democraţia
românească a fost mai darnică şi mai loială ca niciodată.". 360
Foarte repede a fost infirmată şi posibilitatea - exprimată de Guvern - de
obţinere a co beligeranţei. Dacă URSS-ul mai lăsa o portiţă de speranţă, pentru
ca astfel efortul de război al românilor să fie maxim, mai puţin interesate,
puterile occidentale au respins brutal o asemenea idee; la întrebarea unui
membru al Partidului Conservator, căpitanul Duncan, dacă României i se
va acorda statutul de cobeligeranţă, ca Italiei, mai ales că 17 divizii româneşti
luptau pentru Aliaţi, având pierderi de peste 100 OOO de oameni începând de
la 23 august 1944, Eden a răspuns sec: „Nu, domnule! 36 1''
De altfel, se putea constata că retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est doar
prin actul de voinţă al URSS, fără consultarea Aliaţilor occidentali, i-a făcut
pe aceştia să privească spre România cu o accentuată răceală şi să încerce să
arunce o umbră de îndoială asupra rămânerii în final a regiunii în posesia
Statului Român. Reprezentanţii occidentali nu vor participa la serbările de la
Cluj şi nici la cele de la Bucureşti; şi, în şedinţa CAC din 18 martie 1945 îşi
vor arăta nemulţumirea faţă de retrocedare. Nu ridicau problema dreptului
românilor asupra regiunii, ci doar problema adoptării unei hotărâri fără a fi
consultaţi în prealabil. Pentru a-i îmbuna, Susaikov, reprezentantul URSS,
a folosit o formulă ce putea să alarmeze Guvernul român": „Transilvania
nu a fost redată României; tot ce s-a întâmplat este faptul că administraţiei
româneşti i s-a permis să se instaleze în nordul Transilvaniei, pentru a o
administra". Anunţa că soluţia finală va fi hotărâtă de Conferinţa de Pace. 362
Reacţii ostile la unele din discursurile ce au însoţit retrocedarea erau
aşteptate din partea partidelor istorice, care fuseseră atacate deschis atât
de reprezentanţii Guvernului, cât şi de cei ai URSS. Printr-un Comunicat,

378
 ROMÂNI ŞI UNGURI

datat 16 martie, al PNL-Brătianu, se contesta afirmaţia FND-ului, conform

căreia „numai el este în situaţiunea de a aduce în Ţară prizonierii români ce
se găsesc în URSS şi să restabilească suveranitatea naţională în Ardealul de
Nord. [... ] Încrederea Aliaţilor este acordată Uniunei forţelor democratice,
care reprezintă voiţita reală a Ţarii. Restabilirea suveranităţii Ţarii în
Ardealul de Nord şi repatrierea prizonierilor români sunt probleme atât de
importante pentru orice bun român, încât este regretabil că s-au găsit grupări
politice care să le transforme în propagandă de partid." 363 Erau formulări
exprimând lipsa de realism. Nu Aliaţii occidentali dictau în România, ci
doar URSS; iar aceasta repetase clar că acceptă repatrierea prizonierilor şi
retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est, doar atunci când va fi la Conducerea
României un Guvern FND, o ,,largă concentrare democratică" pe care o
vedea, însă, cu excluderea partidelor istorice. Şi, ruşii aplicaseră în practică
aceste ameninţări: alungaseră administraţia românească din Transilvania de
Nord-Est, în noiembrie 1944, pentru că nu le plăcea Guvernul din care făceau
parte şi partidele istorice; readuseseră administraţia românească în regiune
imediat ce fusese impus un Guvern FND. La fel de nerealistă era şi afirmaţia
că reunificarea nu trebuia să fie politizată. Orice partid aflat la guvernare ar
fi încercat să obţină avantaje politice de pe urma unui asemenea eveniment.
(Chiar liberalii politizaseră toate evenimentele majore naţionale întâmplate
în timpul guvernărilor lor: obţinerea Independenţei, transformarea României
în Regat, formarea României Mari, Încoronarea de la Alba Iulia din 1922).
Comunicatul cuprindea numai nemulţumiri ale PNL-Brătianu faţă de FND;
nu avea nici un cuvânt de bucurie la retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est.
Astfel, chiar liberalii cădeau în greşala politicianismului pe care-l combăteau.
Din partea PNŢ-Maniu nu se înregistrează nici o reacţie oficială, la
nivelul Conducerii Partidului, faţă de evenimentul realipirii Transilvaniei
de Nord-Est. Comunicatul dat la 8 martie 1945 - înaintea răspunsului
trimis de Stalin Guvernului român - era destinat, în întregime prezentării
modului nedemocratic în care fusese instalat Guvernul Petru Groza, După
festivităţile de la Cluj erau înregistrate unele reacţii neoficiale, ale unor
lideri naţional-ţărnişti nemulţumiţi de felul cum decurseseră avenimentele,
ceea ce produsese „o mare agitaţie în rândul ardelenilor din sânul PNŢ." 365
O sinteză a SSI aducea amănunte. A ieşit puţin din rânduri dr. Nicolae
Lupu, care şi-a arătat, faţă de ziarişti, credinţa că Guvernul „va putea realiza
lucruri importante" pentru că se bucură de sprijinul URSS; îi acorda un
anume credit lui Petru Groza, pentru că era ardelean, astfel „putând să-l

379
PETRE ŢURLEA

înlăture din actualitate pe Iuliu Maniu în preferinţele ardelenilor. 366 Surse

ale SSI din interiorul Legaţiei Elveţiei menţionau desele comunicări pe care
naţional-ţărăniştii le făceau cercurilor diplomatice occidentale de la Bucu-
reşti. Una din ele era intitulată Ardealul geme de revoltă şi ruşine, şi comenta
festivităţile de la Cluj; la acestea n-au participat decât maghiari, ruşi, evrei şi
români comunişti, „parte îmbrăcaţi, pentru deghizare, în costume naţionale".
Se scria că singura prezenţă remarcabilă a fost grupul trimis de PNŢ. 367

380
 Procesul

Reinstalarea administraţiei româneşu m Transilvania de Nord-Est a

creat premisele pentru cercetarea faptelor petrecute în regiune în perioada
1940-1944 şi pentru pedepsirea celor vinovaţi. Accentul s-a pus pe crimele
din timpul ocupaţiei horthyste. Asupra atrocităţilor din perioada ocupaţiei
sovietice, toamna lui 1944-martie 1945, Justiţia s-a aplecat foarte puţin;
faptul se datora dorinţei regimului comunist de a nu se evidenţia vinovăţia
ruşilor, cei care au îngăduit aceste atrocităţi: a fost îndelungatul proces
asupra crimelor de la Aita Seacă, până în 1955, în care s-a adoptat o hotărâre
finală conformă intereselor politice ale momentului - în pofida evidenţei,
au fost învinovăţiţi atât români cât şi unguri; şi procesul de la Cluj şi Sibiu,
din 1948-1949, asupra faptelor a şase membri ai Poliţiei maghiare din Sfântu
Gheorghe, care maltrataseră în decembrie 1944 şi ianuarie 1945 un grup de
români din Aita Seacă - verdictul fiind de achitare. 1 În schimb, atrocităţile
din perioada horthystă, atât cele împotriva românilor, cât şi cele împotriva
evreilor, au avut parte de o cercetare amănunţită şi de o judecată serioasă în
1945-1946.
Răspunzând unei cerinţe a Naţiunilor Unite, la 25 aprilie 1945 va fi
publicat în „Monitorul Oficial" Decretul-Lege nr. 312, pentru urmărirea şi
sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul Ţării sau de crime de război. Articolul
2 menţiona că sunt vinovaţi de crime de război şi cei care „au ordonat sau
săvârşit acte de teroare, cruzime, sau de suprimare asupra populaţiei din
teritoriile în care s-a purtat războiul" (alineatul d), cei care „au ordonat sau
săvârşit represiuni colective sau individuale, în scop de persecuţie politică
sau din motive rasiale asupra populaţiei civile" (e), care „au ordonat sau
organizat munci excesive sau deplasări şi transporturi de persoane în scopul

381
PETRE ŢURLEA

exterminării acestora" (f), „au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghettouri,

lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială",
„s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului şi au contribuit prin fapta
proprii la realizarea scopurilor lor politice sau de aservirea vieţii economice a
Ţării în detrimentul intereselor Poporului român" (o). Se instituiau acuzatori
publici, însărcinaţi cu cercetarea celor învinuiţi, a instigatorilor, coautorilor,
complicilor (art 4). Erau numiţi, prin înalt decret regal, la propunerea
ministrului Justiţiei. Articolul 5 prevedea că iniţiativa judecării o putea avea
Consiliul de Miniştri, existând şi posibilitatea sesizării din oficiu. Toate
autorităţile publice erau obligate să-şi dea concursul acuzatorilor publici
(art. 6). Punerea în libertate a celor arestaţi putea fi făcută doar de acuzatorul
şef şi de Consiliul de Miniştri (art. 7). Actul de acuzare, odată întocmit, era
supus spre aprobare Consiliului de Miniştri, care putea decide asupra sesizării
instanţei de judecată (art. 8). Judecarea faptelor se făcea de către Tribunalul
Poporului (art. 10).
În virtutea Decretului-Lege 312 vor fi judecate mai multe loturi de
învinuiţi de crime de război. Primul va fi cel format din autorii asasinatelor
din nordul Transilvaniei, în timpul ocupaţiei horthyste. Pentru acestea,
Tribunalul Poporului s-a constituit prin Decretul-Lege 526 din 1O iulie
1945.
Încă din prima parte a anului 1945 - chiar înainte de apariţia
Decretului-Lege 312 - se cerea judecarea vinovaţilor pentru atrocităţile
săvârşite în Transilvania de Nord-Est. Au venit astfel de cereri din lumea
românească, dar şi din partea Uniunii Populare Maghiare, Organizaţia
judeţeană Sălaj; era datată 17 aprilie 1945, hotărârea înaintării ei fiind luată
la 3 aprilie: „Domnule prefect, Şovinismul nestopat din toamna anului
1940 a provocat grave incidente în judeţul Sălaj. În comunele Trăznea şi
Ip, din această cauză mulţi oameni şi-au pierdut viaţa. Aceste evenimente
condamnabile şi nechibzuite de la Ip şi Trăznea ridică numeroase greutăţi în
calea împăcării şi frăţiei populaţiei româneşti şi maghiare care convieţuiesc
aici. Spiritul democratic nu poate admite aceste piedici, pentru că este
datoria spiritului democratic să înlăture toate obstacolele care stau în calea
frăţiei dintre popoare. Maghiarimea democrată din Sălaj dintotdeauna a
regretat şi a condamnat cele întâmplate, şi acum, când ca urmare a victoriei
spiritului democratic îşi poate exprima liber opinia, consideră ca o primă
obligaţie precizarea punctului său de vedere. Organizaţia Uniunii Populare
Maghiare din Sălaj [... ]propune şi cere cercetarea de către o comisie mixtă a

382
 ROMÂNI ŞI UNGURI

evenimentelor sângeroase prilejuite de intrarea armatei ungare, identificarea

vinovaţilor şi trimiterea lor în faţa tribunalului.'' Comisia mixtă urma să
fie formată din reprezentanţi ai „partidelor democratice", inclusiv UPM.
,,Împotriva vinovaţilor dovediţi sau bănuiţi, cerem începerea urmăririi.
Pentru capturarea lor, cerem şi sprijinul Guvernului ungar de la Debreţin,
pentru găsirea şi extrădarea lor, pentru a răspunde personal la faţa locului."
Se venea, însă, şi cu menţionarea unor acţiuni antimaghiare puse pe seama
românilor; ca o contrapondere: „Şi maghiarimea din judeţ a fost grav
afectată. Jandarmeria sosită după Armata eliberatoare a adunat mai multe
sute de bărbaţi maghiari, mai ales din plasa Cehul Silvaniei şi Tăşnad, şi pe
aceştia i-a dus în taberele de internare întreţinute de regimul reacţionar la
Feldioara, Focşani, Târgu Jiu ş.a. Aceştia au suferit acolo luni de zile, mulţi
suferă şi azi, din cauza tratamentului inuman, a foametei şi mulţi şi-au
pierdut viaţa. Uniunea Populară Maghiară cere recunoaşterea şi cercetarea
acestor evenimente, stabilirea cauzelor şi responsabilităţilor pentru reţinerea
şi transportarea în masă, cu forţa, a bărbaţilor maghiari, tratamentul inuman
din taberele de internare şi moartea unora. Cerem şi în aceste cazuri arestarea
vinovaţilor şi aducerea lor în faţa tribunalelor. [„.] Susţinem că şi cercetarea
suferinţelor de mai sus, sancţionarea vinovaţilor să înlăture şi ultimele
obstacole în calea convieţuirii democratice, frăţeşti între popoarele român şi
maghiar.'' Documentul, în limba maghiară, era. semnat de Nemecz Aloizius,
preşedintele Organizaţiei Sălaj a UPM. 2
De remarcat, în adresa UPM, trei elemente esenţiale. Mai întâi o
recunoaştere explicită a atrocităţilor antiromâneşti din timpul ocupaţiei
horthyste. În al doilea rând, cererea ca acestea să fie cercetată de către o
comisie formată din reprezentanţi ai „partidelor democrate"; şi, se ştia că
„partidul democrat" cel mai puternic în judeţul Sălaj era UPM; iar în toate
celelalte „partide democrate" din judeţul respectiv majoritatea o formau
ungurii. Drept consecinţă, cercetarea atrocităţilor săvârşite de unguri urma să
fie făcută tot de unguri. Şi, în al treilea rând, în adresa UPM din aprilie 1945
se introducea, prima dată, teza „atrocităţilor reciproce româno-maghiare",
şi românii fiind la fel de vinovaţi; va fi susţinută, din 1990, în Parlamentul
României, de către UDMR. (Într-adevăr, după alungarea trupelor maghiare
şi germane - a urmat o perioadă în care unii locuitori ai zonelor eliberate
au fost luaţi prizonieri, la cererea expresă a Puterilor Aliate, prin Comisia
Aliată de Control. Între aceştia erau unguri, germani, evrei. Erau ţinuţi în
lagăre, cel mai cunoscut fiind cel de la Focşani. Unii vor fi trimişi la muncă

383
PETRE ŢURLEA

în URSS.Cel mai curios era cazul evreilor, menţionat şi în procesul-verbal al

primului Congres al Grupurilor Democratice Evreieşti din Transilvania de
Nord-Est, ţinut la Cluj în perioada 5-6 martie 1945: „Prizonierii evrei se află
în lagărul de la Focşani şi, cu toate eforturile de a-i elibera, 600 dintre ei au şi
fost expediaţi în Uniunea Sovietică." Măsura internarii unor cetăţeni - sub
acuzaţia colaborării cu armatele maghiaro-germane - era prevăzută expres
în Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, art. 2, acesta având şi
o anexă, care indica faptul că internarea se referă doar la unguri şi germani,
nu şi la evrei; de aici curiozitatea existenţei în lagărul de la Focşani a unor
evrei. Aplicarea acestor prevederi a fost făcută la cererea imperativă a Armatei
Roşii şi cu depăşirea celor hotărâte. Guvernul român poate fi acuzat, cel mult,
că nu s-a opus acelor deportări. În momentul respectiv, însă, România era
practic sub ocupaţie. Cu toate acestea, a temporizat trimiterile în lagăr, ceea
ce a provocat un ultimatum, trimis lui Sănătescu de către Vinogradov, la
31 octombrie 1944: 1. Toţi supuşii germani şi maghiari din România să fie
internaţi în lagăre speciale până, cel târziu, la 5 noiembrie 1944; 2. Toate
persoanele din aparatul de Stat şi prefecţii care sabotează îndeplinirea
punctului 2 din Convenţia de Armistiţiu să fie trimişi în faţa Justiţiei. Se
cerea, de asemenea, ca până la 1O noiembrie să fie prezentate CAC tabele, în
limba rusă, cu cei care nu aplicaseră punctul 2. Ultimatumul era în numele
CAC, deci şi al SUA, Marii Britanii şi Franţei. (Vezi şi p. 289.) Guvernul
român a trebuit să se supună: pe 1 noiembrie 1944, Ministerul de Interne
înainta Guvernului Regulamentul pentru înfiinţarea şifuncţionarea centrelor
de internare; va fi aprobat la 6 noiembrie, satisfăcând, astfel, ultimatumul
sovietic. 3 )
Cercetările sistematice au început în vara lui 1945, în iulie înregistrându-se
mai multe depoziţii de martori în faţa judecătorului de instrucţie Simion Pop
de la Tribunalul Sălaj. S-a început cu românii supravieţuitori din comuna Ip.
Li s-au luat declaraţii şi unor unguri din comuna respectivă. De asemenea,
s-au luat depoziţii unor bănuiţi ca participanţi la masacre. 4
În august 1945, Legiunea de Jandarmi Sălaj s-a implicat în cercetare. La
14 august, Postul de Jandarmi Nuşfalău primea ordinul de a face „cele mai
minuţioase şi complete cercetări pentru stabilirea adevărului" şi să-i aresteze
pe vinovaţi. Se atrăgea atenţia ca „totul să fie absolut legal, cu tact şi toată
perseverenţa". 5 În urma acestui ordin, la 16-17 august au fost înregistrate 34
depoziţii de martor la Ip, în faţa jandarmului, a primarului şi a preotului. 6
Paralel, erau cerute de la diverse instituţii centrale informaţii privind

384
 ROMÂNI ŞI UNGURI

atrocităţile maghiare. În urma unei asemenea cereri, Ministerul Afacerilor

Străine hotăra să trimită Tribunalului Poporului din Cluj toate dosarele
privind masacrele, la 11 august 1945.7 De asemenea, au fost luate şi dosarele
proceselor de la Tribunalul Regal Maghiar din Cluj, din 1941. 8
A urmat faza interogatoriilor, în toamna lui 1945 şi iarna lui 1946.
Cercetarea s-a făcut meticulos, cu răbdare, ajungându-se chiar la realizarea
unor hărţi ale masacrelor de la Trăznea şi Ip. Actul de acuzare, întocmit
de acuzatorii publici Ghiron Moraru şi Grigore Râpeanu, a servit drept
bază Consiliului de Miniştri, la 1 martie 1946, pentru a decide sesizarea
Tribunalului Poporului pentru judecarea celor învinuiţi. 11
În urma judecării, la 13 martie 1946 Tribunalul Poporului din Cluj a
dat Hotărârea nr. 1. 12 Au fost 63 învinuiţi, din care doar 26 erau arestaţi;
majoritatea, 37, nu au putut fi găsiţi, în cea mai mare parte fiind fugiţi în
Ungaria. Au fost analizate faptele petrecute în 16 localităţi din Transilvania
de Nord-Est (aşadar, nu din toată regiunea ocupată de către Ungaria);
Nuşfalău, judeţul Sălaj, pentru faptele din 8 septembrie 1940; Trăznea,
judeţul Sălaj, pentru 9 septembrie; Huedin, judeţul Cluj, 10 septembrie;
Ip, judeţul Sălaj, 13/14 septembrie; Cerişa, judeţul Sălaj, 16 septembrie;
Porţi, judeţul Sălaj, 15 septembrie; Marca, judeţul Sălaj, 16 septembrie;
Camăr, judeţul Sălaj, 15 septembrie; Cosniciul de Sus, judeţul Sălaj,
16 septembrie; Hălmăjd, judeţul Sălaj, 16 septembrie; Nuşfalău-Plopiş,
judeţul Sălaj, 17 septembrie; Sâmion, judeţul Bihor, 16/17 septembrie;
Sucutard, judeţul Someş, 23 septembrie; Mureşenii de Câmpie, judeţul Cluj,
23/24 septembrie; Zalău, 9 septembrie; Mumele Mezeş, 9 septembrie. Se
stabilea legătura dintre omorurile săvârşite la date diferite; se încadrau în
acelaşi plan de epurare etnică al Budapestei. Aşadar, Tribunalul a admis ideea
că asasinatele s-au făcut conform unui plan prestabilit. Autorii morali erau
consideraţi conducătorii Ungariei, de aceea, procesul nu era unul obişnuit,
„un proces sui generis, care se făcea în primul rând unui sistem şi unei epoci şi
numai în al doilea rând uneltelor otrăvite ale acelui sistem şi ale acelei epoci".
Fiind vorba de politica unui Stat, era făcută o privire mai largă, pentru
a identifica felul cum se ajunsese la ea. Tribunalul constata că Ungaria a
desfăşurat, timp de 22 de ani, o propagandă şovină antiromânească, cu efecte
foarte nocive; „Această propagandă şi această otravă au fost vărsate timp de
22 de ani nu numai în sufletele cetăţenilor ungari, ci şi în sufletele cetăţenilor
români de origine etnică maghiară, profesând un adevărat cult al revanşei
prin brutalităţi. Cu acest spirit şi cu această mentalitate s-a făcut intrarea

385
PETRE ŢURLEA

trupelor horthyste în Ardealul de Nord, între 5-14 septembrie 1940, şi tot

cu acest spirit şi cu această mentalitate o parte din populaţia de origină etnică
maghiară din Ardealul de Nord, infestată de fascism, s-a pus la dispoziţia
unei părţi a militarilor, ei înşişi având sufletele otrăvite, şi drept consecinţă a
otrăvirii sufletelor au comis un şir întreg de atrocităţi."
După ce a analizat, pe rând, faptele petrecute în cele 16 localităţi,
Tribunalul Poporului din Cluj a concluzionat: „Având în vedere că faptele
săvârşite de acuzaţi întrunesc elementele crimei prevăzute la art 2, lit. e
din Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de
dezastrul Ţarii sau crime de război, care are următorul conţinut anunţat în
şedinţă publică - «Sunt vinovaţi de dezastrul Ţarii prin săvârşirea de crime
de război cei care au ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale
cu scop de persecuţie politică sau din motive rasiale asupra populaţiei civile».
Că în general vorbind s-a dovedit în faţa acestui Tribunal al Poporului că
toţi acuzaţii condamnaţi au săvârşit cu intenţie crimele, în scop de persecuţie
politică şi din motive rasiale, vând în vedere că luaţi în parte fiecare dintre
aceşti acuzaţi, conform participaţiei lor la săvârşirea crimelor arătate mai
sus, aceştia se încadrează în dispoziţiile textului anunţat". După prezentarea
vinovăţiei fiecărui acuzat, Tribunalul hotăra: „În baza art. 3 al II din Legea
nr. 312/1945, condamnă pe acuzaţii: Szinkovitz Zoltan, Baji Francisc, Wass
Andrei, Aass Albert, locot.-col. Akosi, locot. Vitez Mocsâry, sublt. Koltay,
sublt. Szabo Zoltân, stegar Gruppa Alexandru, sergent Gruppa Anton,
sergent Bagyi Mihail, locot.-col. Lovâsz, Gâll Francisc, Mihâly Alexandru,
Pocs Ioan, Buclai Ioan Gyepii, locot. Vasvâry Zoltân, locot.-col. Lehotczkz
Carol, elev plut. Turcsâni Tiberiu, Szoke Alexandru, locot. Pakucs, locot.
Csordâs - la MOARTE.
În baza art 3 al. li, din Legea nr. 312/1945, condamnă pe acuzaţii: Kovâcs
Francisc Csucsi, Ersei Francisc, Kovâcs Andrei, Mâthe Francisc, Kudor Ioan
Duka, Kozma Andrei Guzi şi Szekeres Ioan - la MUNCĂ SILNICĂ PE
VIAŢĂ.
În baza art. 3, al. li, din Legea nr. 312/1945, combinat cu art. 3, al. 6 din
aceeaşi Lege, combinat cu art. 121 şi 123 din Codul Penal şi cu aplicarea
art. 157 din C., condamna pe acuzaţii: Kudor Ştefan Razi la 5 (cinci) ani
MUNCĂ SILNICĂ; Martha Andrei, Derzsi Francisc şi Ambrus Francisc la
câte zece ani MUNCA SILNICĂ
În baza art. 3, al. II din Legea nr. 312/1945, combinat cu art. 3, al. 6 din
aceeaşi Lege şi combinat cu art. 121 şi 125 din Codul Penal, condamna pe

386
 ROMÂNI ŞI UNGURI

acuzaţii: Maior Fekete Paul, plut. major Polgâr, Si.ito Ioan, Csepei Francisc,
Beres K. Vasile, Osz Arpâd şi Pinces Ştefan, la câte 25 (douăzeci şi cinci) ani
MUNCA SILNICĂ.
În baza aceloraşi texte, condamnă pe acuzaţii: Borzâsi Francisc, Bir6
EmericJunior, Beres F. Sigismund, Kisfalusi Bâlint, Csepei Sigismund şi So6s
Mihai la câte 20 (douăzeci) de ani MUNCĂ SILNICĂ. Pe acuzatul Vârga
Alexandru, la 10 (zece) ani MUNCĂ SILNICĂ. Iar pe acuzaţii: Szabo Ioan
şi Fâbiân Ioan la câte 8 (opt) ani MUNCĂ SILNICĂ.
În baza art. 3, al. II, combinat cu al. 6 din Legea nr. 312/ 1945 şi combinat
cu art. 121, 123 şi 31 din Codul Penal, condamnă pe acuzatul Bir6 Emeric
Senior, la 15 (cincisprezece) ani TEMNIŢĂ GREA. Iar pe acuzatul Tikăs
Iosifla 10 (zece) ani TEMNIŢĂ GREA.
În baza art. 3, al. II, combinat cu al. 6 din Legea nr. 312/ 1945 şi combinat
cu art. 121, 96 şi 97 din C.P. condamnă pe acuzatul Csepei Alexandru la 20
(douăzeci) ani TEMNIŢĂ GREA. În baza art. 3, al. II şi VI din Legea nr.
312/1945, combinat cu art. 121şi123 C.P. şi aplicarea art. 157 din Codul
Penal, condamnă pe acuzatul Kisfalusi Alexandru, la 15 (cincisprezece) ani
TEMNIŢĂ GREA; iar pe acuzatul Berea Nicolae la 5 (cinci) ani TEMNIŢĂ
GREA."
De asemenea, toţi cei enumeraţi erau condamnaţi şi la zece ani degradare
civică; şi confiscarea Întregii averi în folosul Statului Român, cu titlu de
despăgubire. Alţi şapte acuzaţi erau achitaţi.
Din cei condamnaşi, doar 18 erau în stare de arest. Toţi cei 22 comnamnaţi
la moarte erau fugiţi în Ungaria. Din cei şapte comdamnaţi la muncă silnică
pe viaţă, doar patru erau în stare de arest, restul fiind, de asemenea, fugiţi
în Ungaria. Aşadar, din principalii vinovaţi, cei mai mulţi s-au refugiat în
Ungaria, unde au fost primiţi, ceea ce însemna o solidarizare a Statului
ungar cu criminalii respectivi. Unii, precum locotenentul Vasvâry Zoltân,
principalul autor ai crimelor de la Ip, ori Wass Albert, au găsit adăpost în
SUA, ultimul trăind aici până în 1998.
Maghiarii arestaţi şi condamnaţi nu au primit cu resemnare pedepsele, toţi
au făcut recurs. Acţiunea lor a fost evident coordonată, dovadă stă asemănarea
până la identitate între cererile de recurs; erau invocate aceleaşi motive, care
erau expuse în aceeaşi ordine şi cu aceleaşi cuvinte. Motivele invocate: 1.
neconstituţionalitatea Decretului-Lege nr. 312/1945, care ar viola articolele
5, 8, 15, 16 şi 101 din Constituţie; era afirmată însăşi neconstituţionalitatea
Tribunalului Poporului; 2. se invoca „reaua compunere a Instanţei", pentru

387
PETRE ŢURLEA

că judecătorii nu fuseseră aleşi decât din cadrul a şase formaţiuni politice,

deşi alianţa de guvernare cuprindea şapte; singura formaţiune nereprezentată
era UPM, care refuzase să-şi delege un reprezentant; 3. timpul prea scurt
între constituirea Instanţei ( 1 martie) şi începerea dezbaterii (8 martie), ceea
ce i-a împiedicat pe avocaţi să-şi pregătească apărarea; 4. „Greşita aplicare a
pedepsei", deoarece toţi acuzaţii se considerau nevinovaţi. 13 Recursurile nu
au modificat sentinţa din martie; cei condamnaţi rămânând să-şi ispăşească
pedepsele.
În arhive pot fi urmărite destinele majorităţii ungurilor arestaţi şi judecaţi
în 1946 pentru asasinatele din timpul ocupaţiei horthyste. Kisfalusi F.
Alexandru, arestat la 20 februarie 1946, rămas cu condamnre definitivă la
15 ani temniţă grea la 1iunie1946 (când s-a pronunţat recursul) - pentru
că „a cooperat cu soldaţii maghiari în masacrarea populaţiei române din
comuna Ip şi din satele învecinate" - a fost eliberat din Penitenciarul Aiud la
8 octombrie 1955, beneficiind de reducerea pedepsei conform Decretului nr.
422/ 1955 al Preşedinţiei Marii Adunări Naţionale. 14 Osz Arpad, arestat la 17
decembrie 1945, condamnat la 25 de ani muncă silnică - pentru că „îmbrăcat
în haină militară a condus echipe de soldaţi prin comunele învecinate, - luând
parte cu acestea la maltratarea, omorârea şi jefuirea populaţiei româneşti din
comunele din jurul lpului" -, a decedat în Penitenciarul Aiud la 28 iulie 1948,
la infirmerie, cu diagnosticul „peritonită T.B.C.". 15 Beres Vasile, condamnat la
25 ani muncă silnică- pentru cooperare cu militarii maghiari la asasinatele de
la Ip-, a decedat la Aiud, la 25 septembrie 1947; diagnosticul „nefrită acută". 16
Beres Nicolae - condamnat la cinci ani temniţă grea tot pentru ajutorul dat
soldaţilor în masacrarea românilor a decedat la Penitenciarul Aiud la 26 iunie
1947, de paralizie cardiacă. 17 Borzasi Francisc, condamnat la 20 de ani muncă
silnică - pentru aceeaşi vină - a decedat în Penitenciarul Aiud, la 26 ianuarie
1948, de „nefrită cardiacă". 18 Kisfalusi Balint, condamnat la 20 de ani muncă
silnică, în contumacie, se va reîntoarce la Ip „din prizonierat în URSS", în
1948; pe baza declaraţiei sale conform căreia în noaptea masacrului de la Ip
nu a putut lua parte la acesta pentru că era beat, Tribunalul Cluj decide, la
7 februarie 1949, să-l achite. 19 Beres F. Sigismund, condamnat la 20 de ani
de muncă silnică, decedează la Penitenciarul Aiud la 1 septembrie 1947;
diagnosticul „enterită difenteriformă". 2° Csepei Francisc, condamnat la 20 de
ani muncă silnică, era căutat încă de Poliţie în 1947. 21 Csepei Sigismund,
condamnat la 20 de ani muncă silnică, deţinut la Penitenciarul Aiud şi apoi
la cel din Gherla, i se va reduce pedeapsa la zece ani, şi eliberat la 18 februarie

388
 ROMÂNI ŞI UNGURI

1956. 22 Kudor Ioan Duka, din Huedin, condamnat la muncă silnică pe

viaţă - pentru participarea la asasinarea protopopului Aurel Munteanu şi a
poliţistului Gheorghe Nicula-, a fost graţiat la 9 iulie 1949 şi pus în libertate
la 28 iulie 1949. 23
Cazul cel mai interesant este acela al lui Wass Albert. Din cei fugiţi în
Ungaria a fost singurul arestat şi judecat şi aici, în 1946; va fi condamnat
la închisoare pe viaţă. (Fugise din Cluj, în octombrie 1944, într-un camion
german.) Va fi scăpat de autorităţile maghiare şi ajunge în SUA, unde, cu
ajutorul emigraţiei maghiare, trăieşte încă o jumătate de secol. A fost şi singurul
ungur condamnat în martie 1946 în jurul căruia s-a dus o corespondenţă
între România şi SUA. La sfârşitul anilor '70 ai secolului XX, autorităţile
americane, dar şi un ziarist american, au pus întrebări cu privire la trecutul de
criminal de război al lui Wass Albert. Episodul a produs urme în arhive. La
15 iulie 1980, Ministerul de Interne de la Bucureşti transmitea direcţiilor I
şi VI ale UM 0544, Departamentul Securităţii Statului, o notă a Ambasadei
României la Washington; un ziarist american, Larry Keen, ceruse informaţii
asupra trecutului lui Wass Albert. Direcţia I răspundea foarte repede - dovadă
a faptului că avea dosarul criminalului de război -, pe 19 iulie 1980, indicând
datele corecte. În final, preciza: „Din punctul de vedere al Direcţiei I, suntem
de acord să se întreprindă acţiuni de demascare a sus-numitului.[ ... ] Avem în
vedere că acesta este unul din liderii cei mai fanatici ai emigraţiei reacţionare
maghiare din America, îndeplinind, până în 1979, funcţia de copreşedinte al
organizaţiei naţionalist-iredentiste maghiare Uniunea Mondială Ardeleană -
organizaţie cu poziţia cea mai ostilă faţă de RSR, care a reuşit să-şi afilieze
140 grupări şi organizaţii naţionalist-iredentiste maghiare din Occident."
Direcţia a VI-a a răspuns la 11 august 1980. La Ministerul de lntene a ajuns şi
scrisoarea lui Larry Keen, redactor la Publicaţia „Gainesville Sun" din Florida,
datată 13 mai 1980, având patru întrebări: „1. Care este poziţia Guvernului
român faţă de oamenii care au părăsit România după ce au fost găsiţi vinovaţi
de către tribunalele româneşti? 2. Se interesează România de oamenii care au
părăsit România după ce au fost găsiţi vinovaţi de crime de război de către
tribunalele româneşti? 3. Caută Guvernul român să extrădeze pe Albert Wass
de Tzaga sau intenţionează Guvernul României să obţină extrădarea acestuia?
4. Ce i se va întâmpla lui Albert Wass de Tzaga dacă ar fi luat sub protecţia
(paza) Guvernului român?" Ziaristul avea şi o informaţie greşită: Wass (Vass)
ar fi fost judecat din nou, la Oradea, în 1966. Securitatea cunoştea adresa din
SUA a criminalului de război; 3837 S.W.. LAST Ave Gainesville - Florida.

389
PETRE ŢURLEA

Departamentul de Stat american ceruse relaţii în aprilie 1980. Ministerul de

Interne de la Bucureşti i-a transmis prin intermediul Ambasadei României la
Washington un volum cu fotocopii de documente, cuprinse în dosarul lotului
1 de crimiali de război judecaţi de Tribunalul Poporului din Cluj în anul 1946.
O corespondenţă pe aceeaşi temă avusese loc şi în 1979. Ambasada SUA la
Bucureşti transmisese Ministerului de Externe român întrebări cu privire la
situaţia juridică a lui Wass Albert. La 6 aprilie 1979 se răspundea: „Faptele
comise de Wass Albert de Tzaga, condamnat la moarte în contumacie în 1946,
constituie infracţiune de genocid prevăzută la art. 357 alin. 1, lit. a şi b din
Codul Penal al RSR, şi potrivit legislaţiei penale româneşti, precum şi unor
norme legale internaţionale, sunt imprescriptibile. În această situaţie, dacă
sus-numitul s-ar afla în Ţară ar urma să fie tras la răspundere penală pentru
faptele săvârşite.'' 24 Autorităţile americane nu au vrut decât să se informeze;
deşi aflaseră că Wass Albert era criminal ce război, nu i-au interzis şederea în
SUA. După ce, în 1990, Ungaria i-a refuzat reacordarea cetăţeniei, s-a sinucis
în 1998. A păstrat până la moarte o înverşunată ură împotriva românilor.

390
 Note

O motivare

1. Pentru populaţia din teritoriile ocupate de Ungaria (1938-1940) vezi şi AMApN,

fond microfilme, rola F II, 1544, c. 821. Pentru populaţia din Transilvania de Nord-Est
ocupată, vezi şi ANIC, fond MPN, Informaţii, dosar 755, f. 18.
2. Pe larg, Petre Ţurlea, Români şi ungari. I. 1918-1940, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,
2017, p ....
3. „Universul" din 8 septembrie 1940.
4. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, f. 114.
5. Mareşalul Ion Antoneseu. Secretele guvernării, ed. de Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu,
Edit. Românul, Bucureşti, 1992, p 13.
6. ANIC, fond IGJ, dosar 70/1940, f. 1-2 - Ordinul 1616 M; Ministerul de Interne
transmitea Ordinul către IGJ, iar acesta, la 5 decembrie 1940, emitea un ordin circular
(38.096), către toate inspectoratele judeţene de jandarmi. În acelaşi sens a acţionat şi DGP.
7. MO, nr 215 din 16 septembrie 1940. Comisariatul General al Refugiaţilor şi
Evacuaţilor, aflat iniţial pe lângă PCM, prin Legea 337 /8 noiembrie 1942 a fost plasat în
cadrul Ministerului Afacerilor Străine; apoi, prin Legea nr 446/4 septembrie 1944, trecut
la MAI; va fi desfiinţat la 4 aprilie 1946 - în preajma momentului retrocedării, de către
Conferinţa de Pace de la Paris, a Transilvaniei de Nord-Est, României. La ANIC există un
fond special al CGRE, 1940-1946. Dosarele cuprind mai ales cereri de ajutor ale refugiaţilor
şi consemnări ale cheltuielilor făcute pentru aceştia de către Statul Român. În majoritatea
perioadei antonesciene, Conducerea Comisariatului a avut-o profesoral Grigore Forţu, de la
Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti, un foarte cunoscut luptător naţionalist şi adversar
al lui Carol al II-iea. Se păstrează o parte a corespondenţei între Gr. Forţu, ca preşedinte al

391
NOTE

CGRE şi PCM, CM, în ANIC, fond PCM, CM, dosar 590/1942; demisia acestuia (aprilie
1943) din funcţie, asupra căreia a revenit - Idem, fond DGP, dosar 1OS/1943, f. 1.
8. Se afirma că MPN „nu poate depune nici un fel de material în această chestiune", dar
poate pune la dispoziţie extrase din presa românească privitoare la atrocităţile maghiare. -
AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 361 bis, f.. 56-57. Se hotăra ca, pentru
complectarea documentaţiei, să fie chemat Ion Chinezu, de Ia Consulatul din Cluj, şi, de la
Legaţia din Budapesta, dr. Neguş.
9. Idem, f. 58-110 şi Idem, dosar 361, f. 59-95. Din sintezele care au urmat, cea mai
cuprinzătoare privea situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est în perioada 1940-1943,
întocmită de Comisia a IV-a pentru Transilvania; are 341 file. - ANIC, fond PCM, CM,
dosar 396/ 1943. (Părţi importante: numele celor omorâţi la Trăznea, la 9 septembrie 1940 -
( 10-12; omorurile de la Ip, din 13/ 14 septembrie 1940 - f. 8-9; omoruri pe judeţe - f. 32;
schingiuiri colective - f. 33-47; schiugiuiri individuale - f. 47-86; înfometarea românilor - (
87-102; nedreptăţi economice - f. 102-143; maghiarizarea românilor - ( 144-201; acţiuni
împotriva bisericilor româneşti, distrugeri, rrececea forţată la confesiuni maghiare etc. - (
202-282; tratamentul românilor în armată şi detaşamente de muncă - ( 283-341.)
1O. Vezi Petre Ţurlea, Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământ românesc,
Edit. Bravo Press, Bucureşti, 1996. (Şi reeditările, cu revizuiri şi completări: Monumente
ale unor criminali maghiari în România, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2004;
Monumente maghiare de neadmis în România, Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2013.)
11. Autorului volumului de faţă, dr. Alin Spânu i-a semnalat existenţa acestei lucrări, şi
i-a facilitat studiul ei. I se cuvin mulţumiri.
12. Vezi recenzia volumului IX al Tratatului de Istorie a Românilor de Petre Ţurlea, în
„Historia" din octombrie 2008, p. 9-12

I. 1940

I. AMApN, fond microfilme, rola F. II. 1545,c217.

2. Idem, rola F.11. 1.535, c. 576. În acelaşi documentar - c. 577 -, acţiunea antiromânească
a ungurilor, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, este împărţită în patru etape: I. Pe
timpul evacuării nordului Transilvaniei (1940); II. Pe timpul ocupaţiei ( 1941-1944); III. Pe
timpul retragerii armarelor germano-ungare din toamna anului 1944; IV. După retragerea
trupelor germano-ungare.
3. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 361, ( 59-95; alt exemplar al aceluiaşi
material de sinteză Idem, dosar 361 bis, ( 56-112 - are unele consemnări suplimentare.
4. Idem, dosar 361 bis, f. 90-95.
S. Idem, ( 95-112. Documentarul poartă ridul Un an de dominaţie maghiară în
Ardealul cedat. Întocmit de Serviciul General de Informaţii din cadrul PCM, finalizat în
octombrie 1941. Documentarul menţionează sursele primare de provenienţă a fiecărei
informaţii; statistici şi rapoarte ale Ml; declaraţii şi memorii ale refugiaţilor şi alungaţilor,
făcute în faţa autorităţilor române, ajunse în Arhiva PCM şi Arhiva MAE; rapoarte şi
note ale consularelor româneşti de la Cluj, Oradea, Budapesta; note şi rapoarte ale SSI. În

392
 NOTE

prezentarea din volumul de faţă, atunci când se preia o informaţie din documentar, nu se mai
menţionează şi sursa primară. Vor mai urma alte două documentare de acelaşi fel, aducând
la zi informaţia.
6. O parte din documentele din care s-au preluat informaţii prezentate în volumul de
faţă au fost publicate de Petre Ţurlea în vol. Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune
diplomatică româneasca, Studiu şi documente, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
7. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, ( 165.
8. Idem, f. 169.
9. Idem, dosar 172, ( 54-55.
10. ASRIB, fond P, dosar 40 022, vol. V. parcea a II-a, ( 139.
11. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, ( 171-173.
12. Gh.I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, Administraţia militară horthystă în
nord-vestul României, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p 205-206; volumul, foarte bine
documentat, foloseşte mai ales arhive transilvănene.
13. Unul din copiii salvaţi, Ioan Puşcaş, care avea 8 ani, va ajunge un renumit doctor la
Şimleu! Silvaniei. Mai multe declaraţii depre asasinatelee de la Trăznea - Idem, p 205-209.
14. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, ( 171-173.
15. Idem, dosar 221. ( 58-59.
16. Idem, dosar 241, ( 60.
17. Idem, f. 61.
18. Idem, f. 62.
19. Idem, f. 63.
20. Idem, f. 64.
21. Vezi şi Idem, ( 65, 76, 78-83 ş.a.
22. Idem, dosar 172, ( 219-221.
23. Ch.l. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, Administraţia .... , op.cit., p 233-236. Un
tablou cu cei ucişi la Trăznea şi în Hotărârea Tribunalului Poporalui din Cluj, 13 martie
1946 - ASRIB, fond P, dosar 40 022, vol. III, f. 1-64.
24. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 172, f. 21 O. În luna ianuarie 1942, când
s-a realizat tabloul cu valoarea bunurilor distruse la Trăznea, la acelaşi Consulat din Cluj
se înregistrau şi 32 declaraţii ale unor supravieţuitori ai masacrului din comuna respectivă,
privind asasinatele comise de unguri. - Idem, ( 222-249; copii ale aceloraşi declaraţii -
Idem, ( 305-318; altă declaraţie de acelaşi fel, a Măriei Sur, 30 noiembrie 1942 - Idem, dosar
241, ( 57. O reconfirmare a faptului că Armata Ungară a dat foc comunei Trăznea - Idem,
dosar 133, f. 202.
25. Idem, dosar 172, ( 320.
26. Hotărârea Tribunalului Poporului publicată de Petre Ţurlea, în vol. Ip şi Trăznea .... ,
op.cit., p 528-594.
27. Vezi şi Gh.l. Bodea ş.a., Administraţia ... , op.cit., p. 304-353;
28. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, f. 114; Idem, dosar 172, ( 60-63;
de aici, prin intermediul Consularului României din Oradea, declaraţia lui Pavel Pordea va
ajunge la Bucureşti; pe exemplarul de la Guvern se află ştampila de intrare, cu menţiunea:
„Preşedinţia Consiliului de Miniştri, nr 871 c.c. 1940/9 octombrie. O copie a declaraţiei -
Idem, f. 69-72. Un memoriu, având conţinut asemănător, trimite Pavel Pordea, la 5

393
NOTE

octombrie 1940, din Lugoj unde se refugiase, Conducerii Bisericii Greco-Catolice. - Idem,
dosar 241, f. 31-33. O relatare amănunţiră a evenimentelor de la Ip o face şi Ioan Coscelaş, la
8 octombrie 1940, când ajunge în România. - Idem, f. 77-78.
29. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 241, f. 34-36. Pe declaraţie se află
menţiunea: „Asasinare în masă. Schingiuiri. Sălaj, nr. 18 440/9.1.194 l. ,,În declaraţia lui
Ghilea Teodor, se menţionează 171 împuşcaţi la Ip. - Idem, f. 66. Alcă relatare a asasinatelor,
cu menţiunea precexcului exploziei unei cărufe a Armatei Ungare, o face şi Cibu Eustache;
indică 15 5 morţi. - Idem, f. 7 l. La 18 septembrie 1940, Primăria Ip a închei ac un
proces-verbal privind bunurile celor 156 români asasinaţi în comună. Documentul a fose
păscrac la Judecătoria Maghiară din Şimleu! Silvaniei; în 1943 a ajuns în posesia Consularului
General al României din Oradea care, la 25 iunie îl crimice la Bucureşti. O Comisie, condusă
de S6os Iosif, primar, şi alţi patru unguri, „au cercecac toace casele în cari s-au întâmplat
cazuri de deces~ Numai în opc case de români mai crăia proprietarul sau o rudă apropiară;
în cazurile acestea nu au fose inventariare bunurile. În celelalte cazuri, s-a făcut proces verbac
de inventariere a bunurilor (inclusiv vitele). Urma ca organele militare să hotărască asupra
lor. Casele au fose sigilare; vitele s-au dac, spre folosinţă, unor localnici, urmând ca ulcerior
să fie scoase la licitafie. „Sublococenentul Kazal Vasile a atras atenţiunea celor prezenfi, în
mod energic, că averea celor decedaţi [... ] a crecuc în proprietatea Scacului Maghiar." Casele
„părăsire" rămâneau în paza Gărzii Naţionale (Nemzecors). - AMAE, fond Transilvania
1920-1944, dosar 133, f. 98-100.
30. Idem, dosar 241, f. 23.
31. ASRIB, fond P, dosar 40 022, voi. III, f. 1-64.
32. Idem, voi. IV, f. 32-37,
33. Parce din documentele procesului din 1946 publicare de Petre Ţurlea, în voi. Ip şi
Trăznea .... op.cit., p. 478-594.
34. ASRIB, fond P, dosar 40 022, voi. IV, f. 1-14.
35. Idem, voi. III, f. 18-19. Cazul celor cinci români omorâţi la Zalău şi la Gh.I. Bodea
ş.a., Administraţia ... , op.cit., p 167-171
36. ASRIB, fond P, dosar 40 022, voi. X, f. 40, 43, 45, 47, 49.
37. Idem, f. 53, 55.
38. Vezi şi Cristian-Claudiu Filip, Nicolae Sceiu, Beliş. Frumuseţea Apusenilor. Istorie şi
tradiţie, Cluj-Napoca, 2013, p 64.
39. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. III, f. 1-64.
40. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 174, f. 178-181.
41. Idem, fond Conferinp de Pace de la Paris, 1946, dosar 108, f. 185. Sentinţa
Tribunalului Regal Maghiar din Cluj, nr 4239/1941, în cazul crimelor de la Huedin, în
ASRIB, fond P, dosar 40 022, voi. III, f. 6-11; toc acolo şi celelalce acre ale procesului din
1941; în limba maghiară. La procesul din 1946, în faţa Tribunalului Poporului din Cluj,
de reţinut declaraţiile unor locuitori unguri din Huedin, care lăudau comportamentul
protopopului Aurel Muntenu. Ercsei Francisc, pantofar, unitarian, de 51 ani, la 5 ianuarie
1946 declara: „Protopopul Munteanu a fose omorât a doua zi după intrarea în Huedin a
crupelor maghiare. [... ] Am cunoscuc personal pe victimă, încă din anul 1919, şi ori de câte
ori mă întâlneam cu el pe scradă, povesteam împreună în limba maghiară. Nu şciu să fi făcut
rău nimănuia, ba din contră." - Idem, f. 106. Kudor Ştefan Hanzi, plugar, reformat, de 41

394
 NOTE

ani: „Am cunoscuc personal pe ambele victime, care au fost oameni de treabă, despre care
nu ştiu să fi făcut rău nimănuia în Huedin. Protopopul avea prieteni printre ungurii din
oraş; de asemenea, cu preotul nostru trăia în bune relaţii şi se întâlnea aproape zilnic cu el.
Nu am cunoştinţă ca victimele să fi batjocorit sau ameninţat pe unguri.ba din contră. Stătea
de vorbă şi se întreţinea amical cu unguri. N-am auzit niciodată să fi ţinut discursuri contra
noastră." - Idem, f. 109. În acelaşi loc şi toate actele procesului din 1946, privind asasinatele
de la Huedin.
42. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 174, f. 172-173.
43. ASRIB, fond P, dosar 40 022, voi. III, ( 1-64.
44. Ibidem.
45. Ibidem. O relatare largă asupra crimelor de la Mureşenii de Câmpie - AMAE, fond
Transilvania 1920-1944, dosar 361 bis, ( 61-80. Certificatele de deces cuprind motivul
împuşcării: „Rebeliune provocată de Bujor Andrei şi consorţii". Acelaşi motiv apare şi în
Sentinţa procesului de la Cluj, 1941 (dosar 1296 - Arhiva Tribunalului Cluj): „Familia
numitului preot a atentat cu arme împotriva Armatei Maghiare Regale, ceea ce a atras
după sine dispoziţii militare." Crimele lui Wass Albert prezentate pe larg de Gh.1. Bodea
ş.a„ Administraţia„„ op.cit„ p 413-431. Vezi şi Al.I. Mărginean în „Cuvântul Liber", Târgu
Mureş, 11 martie 2003.
46. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 172, f. 56.
47. Idem, ( 90-91.
48. Vezi şi Meliusz J6zsef, Sors es jelkip (Soartă şi simbol), Cluj, 1946; despre românii
expulzaţi din Transilvania de Nord-Est, M.J. scria: ..Înghesuiţi în vagoane de marfă, ţinuţi
unul peste altul, în modul cel mai barbar, înfometaţi, cu buzele crăpate de sete, bolnavi
de febră, au trecut graniţa la Arad." - p 121. Prezentări mai mult sau mai puţin exacte şi
la Kelemen S:indor, Az erdilyi helyzet (Situaţia din Ardeal), Budapesta, 1946; şi Szenczei
Liszl6, Magyar-romdn kirdis (Chestiunea româno-maghiară), Budapesta, 1946.
49. ASRIB, fond P, dosar 40 022, voi. IV, f. 324.
SO. Idem, voi. X, ( 335-36.
51. Idem, voi. IV, f. 48-51.
52. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 241, ( 4-5.
53. ANIC, fond PCM, dosar 266/1940, ( 14.
54. Idem, dosar 425/ 1940, f. 200-201.
55. Idem, ( 204.
56. Idem, fond IGJ, dosar 29/1940. ( 124-125.
57. AMI, Centrul de Informatică şi Documentare, Activitatea revizionist-iredentistă
maghiară în România, Documentar, 1976, voi. V, ( 109 (preluat din AMI, fond D, dosar
387, voi. I, f. 246-248).
58. Idem, voi. VI, ( 35-45 - articole ce urmau să apară în „Universul~ „Ordinea", „Argus"
(texte preluate din AMI, fond D, dosar 387, voi. I, ( 137 -140, 172-174, 216, 225, 233,
237).
59. Idem, voi. VI, f. 35-38, 57-59 (articole cenzurate din „Curentul"), ( 46-54,
62-63, 66-68 (articole cenzurate din „Universu!"); ( 55-56 (din „Acţiunea"); 64-65 (din
„Luceafărul"); f. 69-70 (din „Timpul") ş.a.
60. Idem, voi. VI, f,60-61 (preluat din AMI, fond D, dosar 387, voi. I, f. 183.)

395
NOTE

61. „Neamul Românesc" din 24 septembrie 1940.

62. AMI, Centrul de informatică şi Documentare, Activitatea revizionist-iredentistă
maghiarii în România. Documentar, 1976, voi. V, f. 68 (preluat din AMI, fond D, dosar
387, voi. I, f. 192.)
63. ASRIB, fond D, dosar 11 382, voi. III, f. 272.
64. Idem, f. 274.
65. Idem, f. 293.
66. Idem, f. 276.
67. Idem, voi. IV, f. 31. Decretul 3274/28 septembrie 1940, pentru pensionarea forţată
a tuturor profesorilor universitari de peste 65 ani - în MO, p. I din 30 septembrie 1940, p.
5614-5615.
68. ASRIB, fond D, dosar 11 382, voi. IV, f. 71.
69. Idem, f. 84, 95 şi voi. III, f. 287.
70. Idem, voi. III, f. 313.
71. Idem, voi. IV, f. 81. Informaţii privind acţiunile lui Nicolae Iorga în legătură cu
Transilvania de Nord-Est ocupată şi la Petre Ţurlea, Nicolae Iorga între Dictatura Regalii şi
Dictatura Legionarii, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p 174-185.
72. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, f. 165.
73. Idem, dosar 172, f. 54-SS.
74. ASRIB, fond D, dosar 11 382, voi. III, f. 297. Anunţul înfiinţării Asociaţiei PRO
TRANSILVANIA în „Timpul", Bucureşti şi „România Nouă", Sibiu - 8 octombrie 1940.
75. Memoriu publicat în voi. Partidul National Ţărănesc, Documente, 1926-1947, ed.
de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Edit. ARC 2000, Bucureşti, 1994,
p. 199-201; şi de Ion Calafeteanu, în voi. Iuliu Maniu - Ion Antoeascu. Opinii şi confruntări
politice 1940-1944, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 21-2 2.
76. ANIC, fond PCM, dosar 526/1940, f. 88-89.
77. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, f. 169. O mare parte din
documentele care stau la baza prezentării acţiunii diplomatice a României vizând
Transilvania de Nord-Est au fost publicate de Petre Ţurlea, în voi. Ip şi Triiznea. Atrocităţi
maghiare şi acţiune diplomaticii românească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; de
asemenea, la unele din cele mai importante documente face referire Vasile Puşcaş în voi.
Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944), Fundaţia
Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995, V.P. fiind primul care a abordat temeinic problema
acţiunii diplomatice româneşti.
78. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 46, f. 1OS.
79. idem, dosar 172, f.167-168.
80. Idem, dosar 46, f. 130-133. Delegaţia maghiară la tratativele cu România pentru
aplicarea Dikcatului de la Viena a fost alcătuiră ca să impresioneze: 1. Vornle, trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar, subsecretar de Star la Ministerul Afacerilor Străine;
2. Georges Oswald, consilier ministerial, reprezentând Consiliul de Miniştri; 3. Paul
Sebestyen, consilier ministerial, şeful Secţiei Tracacelor Internaţionale, reprezentant al
MAS; 4. Desire de Ujvary, secretar de legaţie, reprezentând MAS; S. Coloman de Tomcsany,
secretar de Scac în Ministerul de Interne; 6. Baron Georges Parreyi-Lukacs, secretar de
legaţie, reprezentând MAS; 7. Bela Csizik, secretar de Scac, reprezentând Ministerul de

396
 NOTE

Finanţe; 8. Ernest Szilagyi, şef de secţia la Ministerul Finanţelor; 9. Jean Pocsa, consilier la
Ministerul Apărării Naţionale; 1O. Elemer de Saska, colonel, reprezentând Statul Major; 11.
Alexandru de Antalfy, consilier la Ministeral Agriculturii; 12. Eugen de Karacson, consilier
la Ministerul Comerţului; 13. Charles Forster, director general al PTT; 14. Ernest Lux,
directorul Căilor Ferate de Stat; 15. Etienne de Perery, consilier la Ministerul Industriei; 16.
Jean Pusztay, consilier la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice; 17. Georges Lupkovics,
judecător la Curtea de Casaţie; l 8.J6sephJudic, director la Banca Naţională. - AMAE, fond
Transilvania 1920-1944, dosar 46, f. 128. Din cei 18, cel mai important era Paul Sebestyen -
un om cheie în Ministerul de Externe, care va erata, în 1945-1946, situaţia Transilvaniei de
Nord-Est, şi cu Stalin şi Petru Groza. Era evident că Guvernul Ungariei dorea, prin această
compoziţie impunătoare a Delegaţiei, să-i impresioneze pe reprezentanţii Bucureştilor,
şi să creeze imaginea că tot ce a obţinut în Transilvania nu era doar din voinţa Puterilor
Axei, ci şi expresia presiunii maghiare; Budapesta se dorea a fi percepută ca victorioasă şi
prin propiile-i forţe, care au înfrânt România măcar la masa tratativelor, dacă pe câmpul de
luptă a refuzat, cu laşitate, confruntarea. Delagaţia României era restrânsă; o conducea un
diplomat de carieră, Valer Pop, care fusese şi ministru al Justiţiei în Guvernul Iorga; în august
1940, semnase, alături de Mihail Manoilescu, Diktatul de la Viena.
81. Idem, dosar 123, f. 2.
82. Idem, f. 1.
83. Idem, f. 3.
84. Idem, f. 4-6.
85. Idem, f. 7-8.
86. Idem, dosar 172, f. 54-55. Raoul Bossy adăuga şi o altă informaţie liniştitoare pentru
Bucureşti: „Contele Ciano a telegrafiat ministrului Italiei la Budapesta de a vorbi foarte
hotărât Guvernului Ungar în această chestiune şi a autorizat pe ministrul Italiei la Bucureşti
să trimită la nevoie delegaţi la faţa locului pentru a constata oficial cele comise.'' La încheierea
convorbirii cu Raoul Bossy, Ciano „s-a exprimat cu o căldură deosebită despre România" -
după ce fusese principalul artizan al Dikcatului de la Viena.
87. AMApN, fond microfilme, rola F. II. 1 545, c. 130.
88. Idem, c. 171 - textele erau din 9 septembrie 1940.
89. Mareşalul Ioan Antonescu. Secretele guvernării, op.cit., p 13. Al Doilea Război mondial.
Transilvania şi aranjamentele europene... op.cit„ p. XXIII-XXIV.
90. AMApN, fond Transilvanie 1920-1944, dosar 123, f. 22 şif. 352.
91. Idem, f. 33-34.
92. AMApN, fond Microfilme, rola F.11. 1 546, c. 29.
93. Idem, c. 187.
94. Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării, op.cit., p. 13.
95. AMApN, fond microfilme, rola F.11, 1 545. c 571.
96. ANIC, fond MAI, DA, dosar 425/1940, f. 202-203. Repetat se constata, de către
diverse organisme româneşti, netemeinicia acuzaţiilor privind tratamentul brutal la care
erau supuşi ungurii din România. Printre acestea şi raportul lui Valer Pop din 5 octombrie
1940 către Ion Antonescu; la întoarcerea sa din Ungaria, la Curtici a aflat că ceferiştii unguri,
care au dorit să plece în Ungaria au avut parte de un tratament civilizat - nu cum scriau
ziarele budapestane şi declarase chiar contele Csaky; informaţia era „complet neîntemeiată",

397
NOTE

deoarece „ungurii s-au bucurat de cel mai omenos tratament". - AMAE, fond Transilvania
1920-1944, dosar 47, f. 40.
97. Idem, dorar 172, f. 185-186.
98. O notă a Delegaţiei Române în Comisia pentru Transilvania, din 20 septembrie
1940, către Consulatul României din Oradea, menţiona, pentru prima dată, intenţia
Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti de a alcătui urgent o lucrare documentară
privind atrocităţile maghiare din Transilvania de Nord-Est. - Idem, dosar 133, f. 114.
99. Idem, dosar 172, f. 167-168.
100. Aşadar, Reaqia Guvernului României a fost promptă. De aceea, apare drept
curioasă formula de reproş folosită de Vasile Puşcaş, op.cit., p. XXIII: „Abia la o săptămână
după masacrul da la Ip. Guvernul Român a reaqionat prin informarea publicului despre
tratamentul românilor din Transilvania de Nord de către Armata Ungară." Mai importantă
decât informarea publicului prin presă era adoptarea unor măsuri adecvate de contracarare
a politicii Guvernului Ungar - ceea ce Guvernul Român a făcut imediat. Insistând pe
această linie - a acreditării ideii că Ion Antonescu nu ar fi aqionat, în problema atrocităţilor
maghiare din Transilvania de Nord-Est, cu promptitudine şi fermitatea necesare unei
asemenea situaţii - Vasile Puşcaş, în op.cit." p. XXIX, menţionează: ,,La o lună după preluarea
responsabilităţilor în Guvernul şi Statul Român, generalul Antonescu apare mult mai decis
[subl.n.] în abordarea chestiunilor legate de consecinţele aplicării Diktatului de.la Viena."
În realitate, Ion Antonescu a fost de la început foarte „decis"; rezoluţia sa din 14 septembrie
1940 era - de repetat - imperativă, cerând o intervenţie fermă pe lângă Germania şi Italia;
folosea expresia: „Foarte urgent. Astăzi!" Aşadar, învinuirea este nedreaptă şi neştiinţifică;
surprinzător pentru o carte serioasă, cum este aceea a lui Vasile Puşcaş.
1O1. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 4-6; raport prezentat pe larg
de Raoul Bossy în Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940 ), Edit. Humanitas, Bucureşti,
1993, voi. II, p 297.
102. AMAE, fond Transilvania 1920-1940, dosar 47, f. 33-40.
103. Idem, dosar 46, f. 288-291.
104 Idem, dosar 133, f. 11-16. Valer Pop propunea Guvernului Român „să înteţească
activitatea diplomatică la Berlin şi Roma, pentru [a se produce] fără întârziere demersul şi
presiunea diplomatică .1ecesară, asupra Guvernului Ungariei, pentru anchetarea cazurilor
cunoscute". În acest scop, solicita completarea numărului de diplomaţi români la Berlin şi
Roma, cu „persoane cu autoritate, prezenţă agreabilă guvernelor de acolo şi cunoscători
ai problemei româno-ungare." Neubacher - un personaj central în cadrul relaţiilor
româno-germane la momentul respectiv - în septembrie 1940 îi spunea lui Ion Gheorghe,
ataşat militar al României la Berlin, că noul-conducător al Legaţiei României în Capitala
Germaniei va fi ori Victor Vojen, ori Constantin Grecianu, caracterizaţi drept „legionari
convinşi". Aşadar, nu calităţile profesionale, aşa cum s-ar fi cuvenit, erau avute în vedere.
Victor Vojen va fi numit la Roma, iar Constantin Grecianu la Berlin. - Vezi şi voi. lui Ion
Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Antonescu, Edit. Machiavelli, Bucureşti, 1996,
p. 141. Dacă Victor Vojen, cam boem şi lipsit de calităţi de bun diplomat, a ştiut, totuşi, să
nu aibă iniţiative care ar fi putut dăuna Ţării, Constantin Grecianu, în schimb, a vrut să-şi
atragă, cu orice preţ, bunăvoinţa Germaniei. Generalul Ion Gheorghe, după ce menţionează
„sectarianismul legionar" al lui C.G., consemnează una dintre greşelile majore pe care le-a

398
 NOTE

făcut: „El s-a priceput să mărească simpatia de care se bucura din parcea conducătorilor
germani prin declaraţia că în cadrul noii politici europene a Germaniei graniţele joacă un
rol subordonat; aceste cuvinte au găsit, fireşte, un ecou lesne de înţeles în cercurile germane;
în România, însă, ele au provocat surpriză." - Idem, p. 143-144. Prin urmare, diferendul
de frontieră româno-ungar nu trebuie rezolvat în folosul României, aşa cum îi spusese
Antonescu lui Hider, ci conform politicii Germaniei. Aşa gândea şi Conducerea Mişcării
Legionare; de aceea, în ianuarie 1941, Horia Sima l-a chemat pe Constantin Grecianu la
Bucureşti, pentru a-l numi ministru de Externe în locul lui Mihail Scurdza; prevăzător, Ion
Antonescu, la 18 ianuarie, a luat el portofoliul de Ia Externe, ad-interim. Iar înfrângerea
Rebeliunii Legionare a scos de pe agendă o eventuală numire a lui C.G. După Rebeliune, în
cel mai important post diplomatic al României, la Berlin, a fose numit, în februarie 1941,
Raoul Bossy (fose ambasador la Roma până în octombrie 1940, şi apoi la Berna) îşi va
prezenta scrisorile de acreditare lui Hider Ia 1 martie 1941. Şi Victor Vojen a fose înlocuit
coc cu un diplomat de carieră nelegat de Mişcarea Legionară. Raportul menţionat al lui Valer
Pop prezentat pe larg de Vasile Puşcaş, op. cit., p 27-28.
105. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 47, f. 50. Pe 4 oocombrie 1940 este
trimis la Bucureşti un raport al Legaţiei din Budapesta semnat de conducătorul acesteia
Gheorghe Cruczescu; se referea la relaţiile cu Ungaria de la începutul lunii respective.
Era menţionat „avizul răspicat negativ" dac de Ungaria propunerilor României; Vornle
răspunsese „cu ironie" că „nici măcar n-ar putea începe" discuţii asupra unui Tratat al
minorităţilor. Crutzescu, la fel ca Valer Pop, propunea un „apel la Puterile Axei"; sugera,
de asemenea, o presiune economică asupra Ungariei şi „organizarea rezistenţei româneşti".
Chiar se hazarda propunând „represalii" asupra ungurilor din România, ceea ce Guvernul
Antonescu nu a avut în intenţie niciodată. - Idem, f. 43-49.
106. Idem, f. 33-40.
107. Ibidem. Întâlnirea dintre Cs:iky şi Valer Pop şi la Vasile Puşcaş, op.cit., p XXX, Gh.
Cruczescu avea, în raportul menţionat din 4 octombrie, o prezentare realistă: Germania „Nu
va voi să recunoască în faţa lumii că Arbitrajul de la Viena a creat o situaţie mai grea decât
cea precedentă." De aceea, va minimaliza plângerile românilor. Iar cealaltă putere, Italia, era
bântuită de puternice sentimente filomaghiare. Ungaria, ştiind aceste lucruri, nu va renunţa
la politica antiromânească în Transilvania de Nord-Est. Crutzescu propunea ca rezistenţa
românească în regiunea ocupată să fie condusă de un organism special de Ia Bucureşti.
Principalele planuri ale rezistenţei urmau a fi: şcolar, cultural, bisericesc, economic, al
funcţionarilor, politic. - AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 47, f. 43-49.
108. Idem, f. 33-40.
109. Idem, dosar 123, f. 20-21.
110. Idem, f. 31-32. Mihail Scurdza primise nişte martori oculari ai masacrului de la
Mureşenii de Câmpie: „Povestirile lor erau atât de impresionante şi de dramatice, încât -
scria Scurdza - am trimis imediat aceşti martori, de o veridicitate incontestabilă, la legaţiunile
germană şi italiană, care de ieri au fose puse în măsură de a informa complet şi autentic
guvernele lor asupra acestui caz de indicibile orori." Soţia ministrului Germaniei, Fabricius,
făcuse o scurtă călătorie în Transilvania de Nord-Est, „de unde s-a întors cu impresii care
confirmă cu cocul situaţia exasperată în care se găsesc minorităţile noastre." - vezi Vasile
Puşcaş, op.cit., p. XXXI. De reluat ideea că autorităţile româneşti nu au intenţionat niciodată

399
NOTE

să răspundă cu aceeaşi monedă represaliilor din Transilvania de Nord-Est, chiar dacă, uneori
au ameninţat cu asemenea represalii. Acestea fuseseră făcute doar în speranţa că vor fi oprite
atrocităţile maghiare; ceea ce nu s-a obţinut. Doar într-un singur caz, ameninţarea cu măsuri
similare a avut efect: cazul profesorului Raoul Şorban. Acesta - în cadrul Simpozionului
dedicat împlinirii a 50 de ani de la asasinarea lui Ion Antonescu, Cluj-Napoca, 1 iunie 1996 -
menţiona: În 1943, împreună cu alţi trei români din Cluj, a fost arestat de unguri; motivul
invocat era faptul că „se manifestaseră ca români". Au fost trimişi pe frontul ucrainian, în
Detaşamentul de muncă 7 special, care era pus să facă deminări, deşi nici unul din membrii
detaşamentului nu se pricepea. Consecinţa: în patru zile au murit 200 din cei 210 oameni
ai unităţii. Spre surprinderea lui Raoul Şorban, el şi ceilalţi trei români din Cluj nu au fost
trimişi la deminări, ci păstraţi la Comandament. Apoi, un colonel de Stat Major venit de
la Budapesta i-a eliberat şi expediat peste graniţă, în România. Cauza salvării: informat
de arestarea celor patru intelectuali români din Cluj şi de trimiterea lor la moarte, Ion
Antonescu a ordonat: „Vor fi arestaţi patru intelectuali maghiari, în aceleaşi condiţii. Soarta
acestora va fi soarta românilor «arestaţi»." Ordinul a fost făcut să ajungă la cunoştinţa
Guvernului Ungar. Raoul Şorban, la Simpozionul de la Cluj-Napoca, concluziona: „Prin
urmare, pot spune că Ion Antonescu. mi-a salvat viaţa."
111. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 47, f. 63-64.
112. Idem, dosar 123, ( 38-41.
113. Idem, dosar 47, f. 61.
114. Idem, dosar 123, f. 38-41. Pe larg despre momentul prezentării memoriului lui
Ciano, la Raoul Bossy, op.cit., voi. II, p 299-302.
115. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 33-34; document menţionat şi
de Vasile Puşcaş, op.cit., p. XXXII.
116. AMAE, Transilvania 1920-1944, dosar 47, f. 70. La 9 octombrie 1940, Mihail
Sturdza adresa lui Ciano şi Ribbentrop o scrisoare prin care cerea accelerarea constituirii
Comisiei italo-germane de anchetă şi instaurarea unei misiuni permanente de supraveghere
şi control. - Idem, dosar 123, ( 144-145. Faţă de ecoul presupus major al manevrei
Csâky-Gyârfas, Mihail Sturdza telegrafia legaţiilor din Roma şi Berlin: „Cred, deci, că ar
trebui să creăm un fapt sau fapte cari, în cel mai scurt timp posibil, să dovedească în mod
evident că poziţiunea noastră faţă de Budapesta a rămas aceeaşi şi că nu contăm decât pe
puterile Axei, la care ne-am adresat, pentru a garanta în momentul de faţă soarta elementului
românesc." Propunea: chemarea ministrului Crutzescu de la Budapesta, întrerupând, astfel,
legătura diplomatică cu Ungaria, până la finalizarea lucrărilor Comisiei italo-germane;
difuzarea, prin Radio Bucureşti, a unor emisiuni de îmbărbătare către românii transilvăneni
din zona ocupată, „cu o chemare la încredere şi răbdare, şi îndemnul de a rămâne la locul de
datorie"; un nou apel către Mussolini şi Hitler, înaintea călătoriilor lui Antonescu la Roma
şi Berlin. - Idem, dosar 48, ( 12-15; telegrama lui Mihail Sturdza către legaţiile române de la
Roma şi Berlin are data 2 noiembrie 1940. O copie Idem, dosar 48, ( 6.
117. Ibidem.
118 Idem, dosar 47, ( 73-74. Pe lângă acţiunea generală de salvare a românilor din
Transilvania de Nord-Est, au fost şi numeroase acţiuni de salvare individuală. Cea mai
cunoscută îl viza pe preotul Pavel Pordea; acesta a fost subiectul mai multor intervenţii
guvernamentale. - Vezi şi Idem, dosar 133, ( 59. PCM cerea o intervenţie grabnică din

400
 NOTE

partea MAS; pe document se află ştampila primitorului: „Ministerul Regal al Afacerilor

Străine nr. 64074, IO octombrie 1940 I Registratura generală". Menţiuni pe margine: „D-lui
Pop [Valeriu], urgent şi extrem de interesant. Rog a interveni prin Crutzescu [la Guvernul
Ungar] pentru Pordea. St[urdza]. Urgent copie la Berlin pentru dl Pop, prin avion."
119. Idem, dosar 7, ( 107-110.
120. Idem, f. 87-88.
121. Idem, f. 140.
122. Idem, f. 123-126.
123 Idem, dosar 172, ( 60-63.
124. Idem, dosar 133, f. 59.
125. Idem, ( 74. - Telegrama MAS către Legaţia din Roma.
126. Ibidem.
127. Idem, dosar, 123, ( 56-58; Vasile Puşcaş, op.cit., p. XXXIV; Raoul Bossy, op. cit.,
voi. II, p 305.
128. „8 Orai Ujsag" din 19 octombrie 1940.
129. ANIC, fond PCM, dosar 332/1940, ( 53-55. În timpul misiunii sale la Roma,
Mihail Manoilescu a avut şi o întrevedere cu ambasadorul Germaniei în Italia, von
Mackensen, care i-a promis sprijin pe lângă Guvernul de la Berlin.
130. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 75. Iniţial, Ion Antonescu
intenţionase să trimită la Berlin pe Veturia Goga, soţia defunctului prim-ministru, care
avusese multe prietenii în mediul german.
131 Idem, f. 62. Misiunile lui Valer Pop la Berlin şi Mihail Manoilescu la Roma, şi Vasile
Puşcaş, op.cit., p. XXXIII-XXXV.
132. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 47, ( 123-126.
133. Idem, dosar; 123, f. 69-74.
134. Vasile Puşcaş, op.cit., p. XXXVII. Reprezentanţii Axei cereau pentru Comisie
dreptul la liberă mişcare în teritoriu; dreptul de a interoga populaţia; de a consulta arhivele;
de a convoca funcţionari şi militari. - AMAE, fond 'Transilvania 1920-1944, dosar 123,
( 66. Despre Comisia italo-germană vezi şi voi. colectiv Teroarea horthysto-Jascistă în
nord-vestul României (septembrie 1940-octombrie 1944), Bucureşti, 1985, p 83-84.
135. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, ( 75.
136. Idem, ( 78. Sturdza credea că, dacă românii transilvăneni vor face mărturii,
acuzatoare la adresa ungurilor, în fap Comisiei, după trecerea acesteia va avea loc un nou val
de represiuni, de atrocităţi, o recrudescenţă a persecuţiilor.
137. Idem, ( 97-101. ltinerariul amănunţit al Comisiei Roggeri-Altenburg şi la Vasile
Puşcaş, op.cit., p. XL. Autorităţile de la Bucureşti, pe lângă rapoartele lui G. Davidescu, au avut
şi alte surse de informare privind activitatea Comisiei. O notă a Siguranţei, „de la informatori
din teritoriile ocupate", datată 28 octombrie 1940, menţiona momentul verificării de către
Comisie a asasinatelor de la Ip. O parte din victime, 76, au fost dezgropate, din groapa
comună, la 22 octombrie; „Între cadavrele dezgropate se găseşte şi unul al unei fetiţe de
patru ani, care prezintă numeroase tăieturi adânci." Priveliştea a impresionat profund pe unii
membri ai Comisiei, care şi-au exprimat indignarea şi i-au spus reprezentantului României:
„Domnule, ne-aţi câştigat" - Idem, dosar 172, ( 90-91.
138. Idem, dosar 123, f. 88-89;

401
NOTE

141. Idem, f. 86.

140. Idem, f. 87. Printr-o telegramă către Consulatul României din Cluj, 22 octombrie
1940, Mihail Sturdza cerea să i se semnaleze Comisiei malcratarea şi omorârea poliţiştilor
români din Cluj şi expulzarea tuturor locuitorilor din comuna Hârja-Poiana Sărată. - Idem,
dosar 172, f. 18. Despre activitatea reprezentantului României în Comisie, vezi şi Vasile
Puşcai, op.cit., p. XLII-XLII.
141. ANIC, fond PCM, dosar Sl4/1940, f. 1-3, raport al lui Valer Pop către Ion
Antonescu, 29 octombrie 1940. Tot aici menţionat şi memoriul pe care Valer Pop îl înaintase,
la 28 octombrie, Ministerului Afacerilor Străine al Germaniei, prin intermediul secretarului
de Stat Woermann. Pop nu şi-a redus activitatea la influenţarea autorităţilor germane; în
speranţa unui ecou şi la Roma, se va întâlni şi cu unul din reprezentanţii diplomatici italieni
la Berlin, căruia i-a prezentat situaţia demografică din Transilvania, pe baza unor hărţi
foarte amănunţite. „Icalianul a rămas foarte impresionat, recunoscând că nu a văzut încă
o dovadă atât de strălucită a românismului Ardealului şi a dreptăţii româneşti." - AMAE,
fond Transilvania 1920-1944, dosar 48, f. I.
142. Idem, dosar 123, f. 113-123. Vasile Puşcaş are largi comentarii pe marginea
Raportului Comisiei. - Op.cit., p. XLVII-XLVIII, şi o prezentare a textului acestuia. - p 3-13.
143. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 13S.
144. Vasile Puşcaş, op.cit., p 14.
14S AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 138-139.
146. ANIC, fond PCM, dosar 332/1940, f. 1-11.
147 Ordinea invitaţiilor primite de Ion Antonescu a dat naştere unor speculaţii în lumea
politică internaţională. La 3 noiembrie 1940, la ora 9,0S, Radio Budapesta transmitea:
„După ştirile sosire din Londra, se anunţă că situaţia din România a început să dea loc la
invidii între conducătorii Axei. Generalul Antonescu a fost invicac de Mussolini la Roma,
iar acum de Hider, de frică pentru ca acesta să nu cadă în mâinile lui Mussolini, a invitat şi el
pe Generalul Antonescu la Berlin" - AMApN, fond microfilme rola F.II. 1 S47, cadrul 29.
148. Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, ed. de
Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Bucureşti, 1997,
voi. I (septembrie-decembrie 1940), p 477.
149. Idem, p 401.
1SO. ANIC, fond PCM, dosar 332/1940, f. 1-11.
1S1. Idem, dosar S14/1940, f. 8-9.
1S2. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 48, f. 1.
1S3. ANIC, fond MI, Diverse, dosar 1/1940, f. 71.
1S4. Document publicat de Petre Ţurlea, în voi. Ip şi Triiznea„., op. cit., p. 27S-284.
lSS. ANIC, fond PCM, dosar 332/1940, f. S8-61.
1S6. Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, Fundaţia Europeană
Drăgan, 1991, p 21 O. Istoricul german Andreas Hillgruber, în voi. Hitler. Regele Carol şi
Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române I 938-1944, Edit. Humanicas, Bucureşti,
1994, p. 1SO - afirmă că vizita la Roma a fost „fără rezulcat".
1S7. ANIC, fond PCM, dosar 332/1940, f. 10-11.
1S8. Stenogramele„., op.cit., voi. I, p 477-478. Prezentarea călătoriei la Roma şi la
Gheorghe Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, Iaşi, 1990, voi. 1, p 126-133.

402
 NOTE

159. ANIC, fond PCM, dosar 332/1940, f. 1-11.

160. Idem, f. 58-61.
161. Antonescu. Mareşalul României„„ op.cit„ p 210.
162. Antonescu - Hitler. Corespondentă şi întâlniri inedite 1940-1944, ed. de Vasile
Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, coordonator Florin Constantiniu, Edit. Cozia,
Bucureşti, 1991, voi. I, p. 24-27. Poziţia lui Ribbentrop, ostilă României, era remarcată şi
de George Barbul. membru al Delegaţiei României. - Vezi Gheorghe Buzatu, Mareşalul
Antonescu, op.cit„ voi. I. p.138-139.
163. Antoneacu - Hitler, op.cit„ voi. I, p 35-45.
164. Idem, p 52-53.
165. Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu, op.cit„ voi. I, p 144.
166. Idem, p. 150-151.
167. Stenogramele„„ op.cit„ voi. I, p 493-495. În 1946, aflat în prizonierat în URSS, Ion
Antonescu a declarat că primise de la Hitler promisiunea revizuirii Diktatului de la Viena. -
Andreas Hillgruber, op.cit., p 151.
168. Antonescu - Hitler.„. op.cit„ voi. I. p 54.
169. Andreas Hillgruber, op.cit„ p 147.
170. ANIC, fond PCM, dosar 324/1940, f. 9-10. Manifestaţia de la Alba Iulia din l
decembrie 1940 prezentată de Petre Ţurlea în voi. Ion Antonescu între Extrema Dreaptă şi

Extrema Stângă, Edit. Semne, Bucureşti, 2009, p 97-100.

171. ANIC, fond PCM, dosar 317 /1940, f. 6-7; Idem, dosar 325/ 1940, f. 39-43.
172. Idem, dosar 324/ 1940, f. 13-15.
173. „Pester Lloyd" din 3 decembrie 1940,
174. Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din Parlamentul Ungariei în ANIC,
fond PCM, dosar 211I1943, f. 8-12.
175. Idem, f. 13.
176. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 138-139; Vasile Puşcaş, op.cit„
p 14-16.
177. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 123, f. 144-145, Vasile Puşcaş, op.cit„
p.17-28.
178. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 49. f. 28-31.
179. Idem, dosar 124, f. 57-58.
180. Şedinţa PCM din 26 noiembrie 1940 - în Stenogramele„„ op.cit„ voi. I, p 496.
181. „Ardealul" din 9 martie 1941. În acelaşi număr al publicaţiei şi un memoriu
al Asociaţiei Românilor Refugiaţi şi Expulzaţi din Ardeal către Guvernul României,
cuprinzând cereri materiale; era semnat de preşedinţele Asociaţiei Ion Bilţiu.
182. Idem, 16 februarie 1941.
183. Idem, 23 februarie 1941.

403
NOTE

11. 194 1-194 3

1. Despre acţiunea filomaghiară a lui Roggeri, copreşedinte al Comisiei mixte

italo-germane, vezi şi Vasile Puşcaş, Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele
europene (1940-1944), Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995, p. XLI.
2. ANIC, fond IGJ, dosar 57 /1941, ( 11-12.
3. Idem, dosar 55/1941, f. 98,
4. Idem, dosar 57 /1941, f. 142.
5. Toate documentele privind acest caz ocupă trei dosare în AN IC, fond Delegatul MStM
pe lângă Comisia Germană de Ofiţeri din Transilvania - nr-le 38, 70, 85. Existenţa acestora
mi-a fost semnalată de Generalul Vasile Arimia, fost director general al Arhivelor Naţionale.
Vezi şi Petre Ţurlea, Monumente maghiare de neadmis în România, Edit. Karta-Graphic,
Ploieşti, 2013, p. 54-56.
6. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, f. 78-79.
7. Idem, dosar 124, ( 137-139.
8. Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul Ţării sub ocupaţia horthystă
(1940-1944 ), Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1985; p. 65-70. În Memorandumul înaintat de Mihai Antonescu, vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri, la 22 septembrie 1942, Marelui Cartier General al lui Hitler,
privind situaţia românilor din Transilvania de Nord Est, era prezentată şi situaţia bisericilor
ortodoxe şi greco-catolice dărâmate - document publicat de Petre Ţurlea, în voi. Ip şi Trăznea.
Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996,
p. 419-420; biserici dărâmate parţial, devastate, avariate, transformate - p. 420-421.
9. Mihai Fătu, op.cit., p. 70-71.
1O. Idem, p. 90-98.
11. Idem, p. 99-1 OS.
12. ANIC, fond PCM,ddosar237/1940, ( 1-3.
13. Idem, dosar 239I1940, ( 1-2.
14. Idem, dosar 238/1940-1941, ( 1-4.
15. Idem, f. 5.
16. Idem, f. 6.
17. Idem, dosar 239/1940, f. 1.
18. Idem, f. 4.
19. Idem, f. 5-6.
20. Idem, dosar 238/1940-1941, f. 7.
21. Idem, dosar 239/1940, f. 7-11.
22. Idem, dosar 238/1940-1941, f. 8.
23. Idem, f. 9-1 O.
24. Idem, f. 11-12.
25. Idem, f. 13.
26. Redactarea documentelor datează din timpul ocupaţiei horthyste. La ACNSAS se
află, sub cota DO 12378, voi. I. f. 29-90; pe file mai există şi altă numerotare; dovadă a faptului
că documentele respective s-au aflat şi în alte dosare, de unde au fost concentrate. Publicate

404
 NOTE

de Petre Ţurlea în „Misiunea", revistă a Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii

Ortodoxe cu Armata Română „General Paul Teodorescu~ an II, 1(2), 2015, p. 134-145. O
copie a Raportului, Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului - ANIC, fond PCM. SSI, dosar
27 /1944, f. 105-142.
27. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 66, f. 87-135; ANIC, fond PCM. SSI,
dosar 50/1942, f. 256-351. Publicat de Petre Ţurlea, în voi. Ip şi Trdznea„„ op.cit„ p. 399-473.
28. Ca exemplu de răpire a averii Bisericii române este acela al Casei Gross, cumpărată
în 1921 de Episcopia Ortodoxă Română de 1 200 OOO lei de la proprietar. În 1941, Curtea
de Apel Debreţin a condamnat Episcopia la placa a 70 OOO pengă despăgubiri, sub pretextul
că în 1912 Gross cumpărase clădirea cu 300 OOO pengă. - „Escilap" Oradea, 28 martie
1941. Pentru dărâmarea bisericilor ortodoxe s-a inventat şi motivul neîncadrării acestora în
arhitectura şi peisajul tradiţional al satelor transilvănene. Un raport al SSI din 17 iunie 1941
menţiona că bisericile ortodoxe incomodau autorităţile ungare, „deoarece prin simpla lor
prezenţă dezmint mistificările propagandei Ungariei relativ la situaţia etnică a Transilvaniei".
De aceea, „în numele populaţiei", înlăturau clădirile care „nu prezintă siguranţă din punct
de vedere al construcţiei, iar ca aspect strică armonia arhitecturală a oraşelor ardelene". -
ANIC, fond PCM.SSI, dosar 71/1941, voi. II, f. 93.
29. ACNSAS, D 012378, voi. I, f. 29-50.
30. ANI C, fond PCM.SSI, dosar 71I1941, voi. II, f. 93. Hotărârea înfiinţării Bisericii
Ortodoxe Maghiare apăruse în Monitorul Oficial ungar nr. 84/aprilie 1941. SSI identifica
scopul înfiinţării: „Realizarea înglobării tuturor bisericilor ortodoxe din Ungaria într-o
singură biserică naţională maghiară ortodoxă"; şi, „prin introducerea limbii maghiare, să
se procedeze la maghiarizarea tuturor minoritarilor aparţinând acestui culc". Se foloseau
ameninţările, corupţia şi teroarea. - ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37I19 voi. I, f. 144-145.
31. Idem, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 458-459.
32. Parlamentul Ungariei. Buletinul Dezbaterilor Parlamentare, 261/3 iunie 1942.
33. În realitate, Episcopul Nicolae Popovici al Oradei, în octombrie a fose expulzat;
există şi o fotografie care-l prezintă, împreună cu alţi români din Oradea, într-un vagon de
vice folosit pentru expulzare.
34. Un astfel de caz era judecat la Debreţin în ianuarie 1944. - ANIC, fond PCM.SSI,
dosar 56/ 1944, f. 196-197; în 1942-1943, din cele 17 parohii ortodoxe române din Ungaria
crianonică, 12 au fose încorporate forţat, fără încuviinţarea credincioşilor, în Biserica
Naţională Ortodoxă Maghiară. La Gyula, din 1 800 credincioşi, doar 30 au participat la
adunarea care a hotărât, în prezenţa autorităţilor maghiare, încorporarea. De aceea, în 1943,
majoritatea parohiilor româneşti au protestat, anunţând că nu-l recunosc pe Popoff; dar,
Ministerul Culcelor de la Budapesta le-a obligat să accepte integrarea în Biserica Ortodoxă
Maghiară, nerecunoscând hotărârile contrare ale adunărilor credincioşilor. - ANIC, fond
PCM.SSI. dosar 37/1940, voi. I, f.145.
35. Idem, dosar 56/ 1944, f. 165, 171. În Transilvan ia de Nord-Est, Episcopia lui Popoff a
eşuat în atragerea credincioşilor români ortodocşi. În Maramureş, unde Episcopia Ortodoxă
Română nu mai exista, credincioşii ei au intrat sub autoritatea Bisericii Greco-Catolice care,
adesea a acţionat ca un pion al Budapestei; în Secuime, cei mai mulţii ortodocşi români au
intrat şi ei sub autoritatea Bisericii Greco-Catolice române (Episcopia de Cluj). - Idem,
dosar 37I1940, voi. I, f. 146.

405
NOTE

36. Idem, dosar 49/ 1942, f. 79-80.

37. Idem, f. 77-78. În presa maghiară, se găseau foarce mulce formule asemănătoare
pentru justificarea maghiarizării prin biserică; în iunie 1941, mai mulce publicaţii au repetat:
„Dominaţia valahă a încercat deznaţionalizarea secuimii prin biserică"; aşadar, o reacţie
ostilă era normală, împotriva lăcaşurilor de culc româneşti „care stau fără rost". Se indica şi
ce trebuia făcut cu materialul de construcţie rezulcat după dărâmare: „Va fi întrebuinpt în
cele mai nobile scopuri umane, deoarece s-a hotărât să se construiască din el case de sănătate.
Astfel, materialul adunat cu scopul de a distruge ungurimea, va servi la ridicarea viitorului
maghiarilor." - Idem, dosar 7l/1941, voi. II, f. 94. Presa maghiară avea permanent în atenţie
problema deznaţionalizării greco-catolicilor români. După ce Episcopia de Hajdudorogh
reuşise să impună oficierea unor slujbe în limba maghiară la Cluj, în decembrie 1941, „Keleti
Ujsag" din 7 decembrie scria: „}ntâiul serviciu divin greco-catolic maghiar pune din nou
problema naţionalizării şi bisericească a ungurilor greco-catolici. Această problemă nu poate
fi neglijată, deoarece pentru sporirea masei naţionale maghiare [subl.n.]. trebuie să dăm
drepturile care li se cuvin câtorva zeci de mii de fraţi ai noştri care se declară unguri". Iar
unul din cele mai importante ziare centrale, „Pesti Ojsag", la 20 februarie 1942 consemna
cererile ungurilor greco-catolici: „Odată cu întoarcerea Ardealului, a crescut şi numărul
greco-catolicilor din Ungaria la 180 OOO." Dintre ei, doar 110 OOO aparţineau Episcopiei de
Hajdudorogh; din cei care erau consideraţi de autorităţi ca unguri; de aceea, toţi trebuiesc
integraţi. Pentru a grăbi procesul, a fost înfiinţată Uniunea Generală a Greco-Catolicilor
Unguri (Magyar Gorogkatolikus Orszagos Szovetsege), sub conducerea lui Farkas Akos;
aceasta a cerut, printr-un Memoriu către autorităţi, sprijinul „pentru salvarea greco-catolicilor
din Ardeal". În 1942-1943, Episcopia de Hajdudorogh a avut unele succese, înfiinţând
la Cluj şi în alee oraşe capele proprii şi atrăgând, cu sprijinul autorităţilor, câţiva preoţi
români. - ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37 /1940, voi. I, f. 142.
38. În 1943, şi cazul preotului greco-catolic Dumitru Potra din comuna Feldrul de
Mijloc, Cluj. -ANIC, fond DGP, dosar 105/1943, f. 24-26.
39. „Osservatore Romano" din 4 ianuarie 1944.
40. ANIG, fond PCM.SSI. dosar 56/1944, f. 132-134.
41. Relatări asupra acestor acţiuni şi în presa din România. Vezi „Tribuna", Arad, 12 iunie
1941; ANIC, fond PCM.SSI, dosar 71/1941, voi. II, f. 102.
42. ANIC, fond DGP, dosar 10 5/1945, f. 55-56.
43. ANIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 475 (sau 503 - dublă numerotare). În
Maramureş fusese trimis cardinalul Riccer. Acesta „şi-a dat seama că pretenţiile ungurilor
erau lipsite de adevăr şi că, în fond, nu se urmărea decât deznaţionalizarea românilor
greco-catolici". Concluzia lui Riccer a salvat Episcopia Română Greco-catolică - aprecia
raportul SSI. Idem, fond PCM.SSI, dosar 37/1940, voi. I, f. 141.
44. ANIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 491-492. Începând din ianuarie 1941.
Primatul Ungariei, Seredi, cerea unirea tuturor catolicilor din Ungaria într-o singură Biserică
Naţională. - Idem, fond PCM.SSI, dosarr 71/1941, voi. II, f. 218.
45. Idem, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 477-478. Şi Biserica Reformată maghiară
a fose activă în maghiarizarea românilor din Transilvania, chiar dacă contribuţia ei la acest
proces a fose mai mică decât a romano-catolicilor. Reformaţii au publicat, pentru prozelitism,
mulce lucrări în limba română; între ele, cea mai răspândită broşură Ce este religia creştina

406
 NOTE

reformată sau calvină, Tip. „Turul", Dej, 1942. Au înfiinpt mai multe parohii româneşti
reformate; prima în comuna românească Valea Iadului, Bihor, în 1942, apoi la Ciucea,
Cluj. -ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37/1940, voi. I, f.141.
46. Ordinul circular nr. 34517 /11 octombrie 1940 al IGJ - în ANIC, fond IGJ, dosar
46/ 1940, f. 140.
47. Ordinul circular nr. 37226/21 noiembrie 1940 al IGJ - Idem, dosar 47I1940, f. 37.
48. Idem, f. 46.
49. Idem, f. 249.
SO. Administratorul celor 40 OOO pengo era lmre S:indor, director al Cancelariei
Episcopale şi dr. Hauler Pal, administratorul circumscripţiilor bisericeşti. - Idem, fond DGP,
dosar 90/ 1941, f. 24. Ca intermediar pentru trimiterea banilor, Guvernai Ungariei se folosea
şi de Gyarfas Elemer, cel mai apropiat colaborator al lui Marton Aron. În 1941. lui G.E. i
s-au transmis şi sumele necesare pentru înfiinţarea, la Braşov, a unei Edituri Maghiare; banii
erau trimişi de subsecretarul de Stat Pacaky; Editura va subvenţiona, la rândul ei, publicaţiile
maghiare considerate patriotice. - Idem, fond PCM, dosar 529/1941, f. 1. Episcopul catolic
de Albalulia era tacit recunoscut şi de celelalte biserici maghiare din România ca personalitatea
cea mai reprezentativă a maghiarilor de aici. La îndemnul Budapestei, de obicei aveau loc
la Alba Iulia consfătuirile cultelor ungureşti pentru adoptarea unor poziţii comune faţă de
Statul Român; o astfel de consfătuire la 12 martie 1941. - Idem, f. 2. Totdeauna, autorităţile
româneşti tratau cu bunăvoinţă maximă cererile care i se transmiteau, fie în comun de toate
cultele maghiare, fie de fiecare separat. Spre exemplificare: audienţa Conducerii Bisericii
Reformate maghiare la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Arcelor, din 28 aprilie 1942;
a fost primită de directorul general Zenovie Pâclişanu, discuţia desfăşurându-se „într-o
atmosferă favorabilă"; s-au aprobat majoritatea cererilor aduse, inclusiv aceea a înfiinţării
unei Academii Teologice Reformate la Aiud; au fost scutite de impozite toate proprietăţile
instituţiilor bisericeşti şi şcolilor maghiare. - Idem, f. 6.
51. ANIC, fond IGJ, dosar 56/1941, f. 8.
52. Idem, dosar 47 /1940, f. 176.
53. Idem, dosar 56/1941, f. 8.
54. Idem, fond DGP, dosar 167 /1941, f. 116.
SS. Idem, f. 202-203,
56. Idem, dosar. 90/1941, f. 31-32.
57. Idem, dosar 167I1941, f. 204.
58. Idem, dosarr 90/1941, f. 17.
59. Idem, fond IGJ, dosar 56/1941, f. 6-7.
60. Idem, fond DG P, dosar 167 /1941, f. 67-68.
61. Idem, f. 68.
62. Idem, fond Ml. Direcţia Administraţiei de Scat, dosar 373/ 1942, f. S. Pentru acţiunea
antiromânească a lui Marcon Aron, vezi şi Petre Ţurlea, Răspuns glorificării unui naţionalist
şovin: Episcopul Mdrton Aron, în „Angustia" 13, 2009, p. 225-238.
63. Memorandumul lui Mihai Antonescu - AMAE, fond Transilvania 1920-1944,
dosar 66, f. 87-1 SS.
64. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37/1940, voi. I, f. 57-187.

407
NOTE

65. Idem, dosar 67/1941, f. 4-8. Despre persecuţia românilor în domeniul şcolar în
1941, şi Idem, dosar 73/1941, f. 330-331.
66. Idem, dosar 71I1941, voi. II, f. 72.
67. „Pesti Hirlap" c!in IO iunie 1941.
68. Idem, dosar 37I1940, voi. I, f. 151-152.
69. Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea„„ op.cit„ p. 423-438.
70. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37/190, voi. I, f. 149-150, 153-158.
7 ~.Memorandumul publicat de Petre Ţurlea în IPfi Trăznea„„ op.cit„ cap.XI, p. 438-459.
72. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37 /1940, voi. I, f. 108-135.
73. Idem, dosar 71 /1939, voi. I, f. 1-188.
74. Idem, dosar 36/ 1942, f. 123-124. Fotocopii ale ordinelor de recrutare pe categorii
etnice în Transilvania de Nord-Est, 1941-1943 - Idem, dosar 71/1939, voi. I, f. 193-248.
75. Idem, dosar 40/ 1942, f. 6-7. Recrutările abuzive în rândul românilor erau semnalate şi
în uocumentarul din mai 1944. Încă din 1941, în cercurile de recrutare au fost întocmite „liste
negre", cu concur:ul Poliţiei, Jandarmeriei, autorităţilor administrative şi al reprezentanţilor
bisericilor maghiare; pe ele erau trecuţi în special intelectuali români, care „erau meniţi a fi
suprimaţi la momentul oportun", unele tabele speciale aveau înscrisă motivarea: „Elemente
de neîncredere în ce priveşte fidelitate:>. naţională. Vor fi chemate la concentrare." În aceste
tabele figurau românii care, conform legilor maghiare, nu ar fi trebuit recrutaţi; preoţi, între
care chiar un episcop, Traian Frenţiu; mulţi intelectuali cu situaţie militară clarificată, care
nu mai trebuia recrutaţi; tineri ce raceau parte deja din cadrele active ale Armatei. - ANIC,
fond PCM.SSI, dosar 37I1940" voi. I, f. 84-87.
76. Idem, dosar 71 /1939, voi. II, f. 218. Guvernul român a ajuns în posesia foarte multor
informaţii privind felul cum erau alcătuite unităţile militare maghiare, regimul la care erau
supuşi românii în cadrul lor, deplasările unităţilor, armamentul de care dispuneau etc. Vezi
şi Idem, dosar 37I1942, voi. I - tot dosarul cu astfel de documente, total 319 file; Idem, voi.
II, cu 405 file; Idem, dosar 44/ 1942, voi. I, cu 239 file şi voi. II, cu 173 file.
77. Despre tratamentul aplicat românilor în companiile de munca, vezi şi idem, dosar
88/1943, total 247 file; Idem, dosar 56/ 1944, total 298 file.
78. Idem, fond DGP, dosar 105/1943, f. 216-217.
79. Idem, f. 218.
80. Idem, fond PCM.SSI, dosar 50/1942, f. 9-12; Idem, dosar 56/1944, f. 180. În mai
1943, la Bucureşti se ştia că numărul românilor din companiile militarizate de lucru era de
aproximativ 25 OOO. „Tratamentul la care erau supuţi aceştia - consemna SSI - este foarte
prost. [„.] Nu sunt desconcentraţi decât cu condiţia să treacă la una din religiile maghiare." -
Idem, dosar 37 /1940, voi. I, f. 102-103.
81. Idem, dosar 39I1942 - întreg dosarul cu consemnări în acest sens.
82. Idem, dosar 39/1943, f. 13-17; Idem, dosar 93/1943, f. 7-13; Idem, dosar 94/1943,
f. 6-20 etc.
83. Idem, fond DGP, dosar 105/1943, f. 220-221.
84. Vezi şi documentele în acest sens din martie 1942 - Idem, fond PCM.SSI, dosar
49 /1942, f. 78-80.
85. Idem, dosar 37 /1940, voi. I, f. 159-162.
86. Idem, dosar 56/ 1944, f. 24-26.

408
 NOTE

87. Idem, dosar 72/ 1941, voi. I, f. 32.

88. Idem, dosar 37 /1940, voi. I, f. l S9. Pentru propagandă antiromânească, deseori în
presa maghiară se făceau comparaţii lipsite de obiectivitate între comportamentul Armatei
României şi cea a Ungariei pe front. „Estilap", Cluj, 8 iulie 1941 scria că românii nu au fapte
de arme şi mulţi dezertează; ,,În acelaşi timp, Armata honvezilor, după ce a ocupat Lovoczne,
Colomeea şi Stanislav, a alungat departe Armata Roşie şi continuă înaintarea spre Bucovina
şi Basarabia." Alt ziar, „Nemzeti Ujsag", tot în iulie 1941, publica un articol similar; în
plus, includea formule de defăimare a lui Ion Antonescu. - ANIC, fond PCM.SSI, dosar
72/ 1941, voi. I, ( 2-6. Şi presa centrală maghiară cuprindea săptămânal articole de defăimare
a Armatei române. Era, evident, o campanie coordonată. Ca răspuns, în 1943 la Bucureşti a
fost alcătuită o sinteză documentară, în care era amănunţit comparată contribuţia la război a
celor două state. Printre concluzii: „Ungaria se eschivează mereu de la o contribuţie efectivă
la războiul antisovietic şi îşi menajează forţele pentru un război antiromânesc; a trimis pe
front majoritar unităţi militare formate din peste SO % minoritari, slab înarmaţi, evident cu
scopul de a avea pierderi cât mai mari. În ansamblu, comportamentul pe front al Armadei
maghiare a fost lamentabil; reflectat chiar în unele documente emise de comandanţii
acesteia. Astfel, Comandantul Armatei a II-a ungare în Ordinul 294/24 ianuarie 1943,
scria: „Armata a II-a maghiară şi-a pierdut onoarea, întrucât[ ... ] nu şi-a făcut datoria pe care
Ţara era în drept să i-o ceară. [... ] Fuga laşă, în panică şi debandadă ce mi-a fost dat să văd,
este dezonorantă." Însă - se scria în sinteza documentară din 1943, „propaganda maghiară a
avut grijă să trâmbiţeze tot timpul «contribuţia masivă» a Ungariei la război şi «eroismul
unguresc»." Radio Budapesta, la 24 februarie 1942, ora 19, proclama: „Armata maghiară
este cea mai buni din Europa şi din lume. Ea ştie să facă faţă tuturor nevoilor şi luptelor." Şi în
presa scrisă abundă afirmaţii de acelaşi fel. - Vezi şi extrasele păstrate în ANIC, fond PCM.
SSI, dosar 42/ 1934, voi. I, ( 6-14, 60-70.
89. Document publicat de Petre Ţurlea în voi. Ip fi Trăznea ... , op. cit., p. 461-463.
90. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37I1940, voi. I, f. 162-168.
91. Idem, dosar S0/1942, f. 2.
92. S-au păstrat dosare masive, arhivate, cu asemenea documente. Printre ele: Idem,
dosar 36/ 1940, total 347 file; Idem, dosar 41/ 1940, 417 file; Idem, dosar 68/ 1940, 240 file
(aici, doar unu din tabele conţine S 324 nume); Idem, dosar 78/ 1941, cu 418 file.
93. Idem, dosar78/1941, ( 3S8.
94. Idem, fond IGJ, dosar 70/1940, ( 46.
9S. Idem, fond PCM.SSI, dosar 37I1940, voi. I, ( 178.
96. Idem, dosar SO/ 1942, ( S.
97. Idem, ( 6.
98. Idem, dosar 37 /1940, voi. I, ( 179-183.
99. „Pesti Hirlap" din 29 iulie 1941.
100. Idem din 29 iulie 1942.
1O1. „Keleti Ujsag" din 2S iulie 1941.
102. „Magyarsag" din 18 martie 1942.
103. „Estilap" din 2S mai 1942. În toată perioada ocupaţiei horthyste una din pârghiile
esenţiale ale maghiarizării a fost expulzarea românilor; se făcea cu acte în regulă şi cu o
anumită publicitate, ca o presiune asupra celor care rămâneau. SSI a intrat în posesia unor

409
NOTE

formulare tipizate de expulzare: „Comandamentul militar al oraşului Cluj [... ]. D-lui...,

Cluj, strada„. Vă expulzăm cu efect imediat, de pe teritoriul Ungariei, împreună cu familia
dv. Vă pun în vedere că în termen de 3 ore de la primirea acestui ordin, dar cel mai târziu
până la orele 14, să vă prezentaţi la gara Cluj, având dreptul de a lua cu dv. bagajul strict
necesar (eventual o pătură şi hrană rece pentru o zi). Prezentul ordin este dat rară drept de
apel. Colonel Beck. Comandantul militar al oraşului Cluj." - ANIC, fond PCM.SSI, dosar
37/1940, voi. I, f. 77.
104. Idem, f. 168-174.
105. Idem, f. 174-177.
106. Idem, dosar 40/ 1943, f. 22-26; o altă copie f. 29-34. Memoriul, datat 30 noiembrie
1941, Budapesta. Data intrării în Arhiva PCM de la Bucureşti, 25 martie 1943.
107. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 40/ 1943, f. 27-28.
108. Idem, f. 7.
109. După al Doilea Război Mondial majoritatea exemplarelor broşurii lui Diicso
Csaba au fost racute să dispară, pentru că reprezentau un puternic act de acuzare la adresa
şovinismului maghiar. Unul din puţinele exemplare care mai există a fost prezentat de
Mircea Muşat, Ludovic Vajda, Ion Ardeleanu, Gheorghe Badea, Mihai Fătu, Oliver Lustig
în voi. Teroarea horthystojascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944,
Bucureşti, 198 5, p. 39-41. Vezi şi Petre Ţurlea, Monumente maghiare de neadmis în România,
Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, p. 62. În timpul ocupaţiei Transilvaniei de Nord-Est,
Daday Lorind a deţinut postul de revizor şcolar la Dej, comportandu-se foarte brutal faţă de
şcoala românească. Şi AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 361, f. 267.
110. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 40/1943, f. 8-11.
111. Idem, f. 17-18. În România, Atzc!l Ede a fost trimis în judecată în 1941; până la
proces, Tribunalul l-a lăsat în libertate, a fugit în Ungaria sentinţa fiind dată în contumacie. -
Idem, fond PCM, dosar 529/1941, f. 11.
112. AMI, Centrul de Informatică şi Documentare, loc. cit., voi. VI, f.140-145 (document
preluat din AMAI, fond Operativ, dosar 88302, voi. 18, f. 74-78.) Se ducea, inclusiv în
perioada interbelică, o foarte intensă propagandă maghiară printre ceangăi. Aceştia fiind
catolici, se încerca influenţarea lor mai ales prin preoţii romano-catomici. În 1942, în
rândul acestora erau identificaţi Laszlo Antonie din comuna Văleni şi Elekes Dionisie din
Valea Seacă. Însă, majoritatea preoţilor romano-catolici care slujeau în satele ceangăilor se
considerau români, ca şi majoritatea enoriaşilor lor. Episcopul catolic de Iaşi, Mihai Robu
de care aparţineau ceangăii pe linie canonică, a interzis propaganda maghiară prin biserici. -
ANIC, fond PCM.CM dosar 339/ 1942, f. 9. În dese rânduri, ceangăii şi-au afirmat credinţa
în origina lor română. Pe această temă, vor înainta lui Mihai Antonescu, vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri, în iulie 1943, un memoriu, cerând o reglementare legală a
situaţiei. Mihai Antonescu hotăra: Consiliul]uridic al Ministeruluid e Interne şi Consiliul
Avocaţilor Statului vor cerceta, pe baza situaţiilor întocmite de Sabin Mănuilă, de cele ale
dr. P. Râmneanţu şi preotului Pal, şi orice alte informaţii referitoare la condiţia ceangăilor,
urmând ca Guvernul să adopte o poziţie definitivă, dacă „ceangăii sunt de origină română
din Transilvania, deznaţionalizaţi". Dacă se ajungea la o concluzie în acest sens, ministerul
Justiţiei urma să revină asupra ordinului anterior privind cetăţenia. Mihai Antonescu scria:
„Este o atitudine de principiu obiectiv faţă de o realitate istorică. [„.] Guvernul român nu

410
 NOTE

vrea să dispreţuiască adevărul istoric şi realităţile de sânge ale acestui grup etnic, negând că
este de origină română, deznaţionalizaţi, atunci când faptele istorice şi realităţile demografice
şi antroposociologia probează acest lucru." - ANI C, fond PCM, doear 1058/ 1943, f. 62-63.
În sensul caracterului românesc al ceangăilor se pronunţase, la 30 octombrie 1939, într-un
Memoriu către ministerul Cultelor şi Artelor, şi Ordinul Franciscanilor Români Minoriţi
Conventuali din Moldova (Provincia „Sf. Iosif"), cu sediul la Luizi-Călugăra, Bacău. Rugau
să nu fie confundaţi cu minoriţii maghiari din Transilvania, memoriul se încheia ferm: „Noi,
franciscanii conventuali moldoveni, fiii acestui popor catolic român, ne simţim români şi
voim să fim socotiţi de oricine numai români [subl.n.]. De aceea, vă mărturisim că ne simţim
ofensaţi şi jigniţi de oricine ne-ar tăgădui origina şi patriotismul nostru românesc. [... ]
Dorim a fi trataţi, din punct de vedere juridic, ca şi românii greco-catolici. Vă mărturisim
că ne simţim îndureraţi, văzându-ne socotiţi şi trataţi de nişte venerici minoritari şi nu de
români neaoşi, după cum cere realitatea sângelui nostru." SemnaJ6zsef Petru Pal, superiorul
Ordinului. - ANIC, fond PCM, dosar 310/1940, f. 9-15.
113. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 75/1941, ( 82. În 1941, pentru a grăbi refugierea
românilor din Transilvania de Nord-Est, s-a lansat zvonul unei mutări forţate a populaţiei
româneşti în teritoriile cucerite de germani din Rusia. „Esti Lap" din Cluj, în numărul din
16 august 1941 anunţa că 100 OOO de români din Ardeal vor fi colonizaţi în Răsărit, cu
acceptul Germaniei; era dată ca sursă a informaţiei o publicaţie germană, „West Deutscher
Beobachter". A doua sursă indicară era un ziar suedez (căruia nu i se prezenta nici titlul, nici
data). Aceeaşi ştire o publica şi „Ellenzek" din Cluj, la 17 august 1941 şi „Nyirvidek" din 16
august. Locurile rămase astfel libere vor fi „umplute" cu unguri. Ideea era reluată în numărul
din 3 noiembrie 1941 de „Magyar Lapok". - Extrasele din ziarele respective în ANIC, fond
PCM.SSI, dosar 42/ 1934, f. 48-50.
114. Idem, dosar 37I1940, voi. I, ( 184. Miko Imre cerea colonizarea în Transilvania de
Sud a tuturor ungurilor din afara Carpaţilor, inclusiv a ceangăilor, şi acreştia fiind consideraţi
unguri. Ideea mutării ceangăilor apare şi într-o lucrare publicată de Institutu! pentru
Studii Minoritare al Universităţii din Pecs - Primele aşezări, istoria şi situaţia ungurilor
din Moldova. Se afirma caracterul maghiar al ceangăilor; se aprecia că numărul lor era de
120 OOO. Pornind de la această lucrare, considerată ştiinţifică, presa maghiară a supralicitat:
a ajuns să afirme că în România ar fi 700.000-800.000 unguri românizaţi. - ANIC, fond
PCM.SSI, dosar 42/ 1934, voi. I, ( 45-46.
115. Idem, dosar 37/1940, voi. I, ( 184-185. Statisticile nu sunt, şi nu por fi, riguros
exacte, întrucât au fost şi refugiaţi din Transilvania de Nord-Est care nu s-au înregistrat
la sosirea în România. În documentarul Patru ani de stăpânire maghiară, pentru perioada
1940-1944 (1 septembrie), sunt înregistraţi 217 942 refugiaţii. - AMAE, fond Conferinţa
de Pace Paris 1946, dosar 108, ( 180-182. Din aceştia erau 49 961 ţărani şi muncitori.
Raportat la totalul românilor din regiunea ocupată, fuseseră constrânşi să se refugieze
16,6 %. Adăugându-se refugiaţii neînregistraţi, se consideră că numărul total ar fi în jur de
300 OOO. La PCM, Biroul Românilor de peste hotare, au fost alcătuite grafice şi statistici,
având anumite diferenţe în raport cu cele ale MAE. În tabelul intitulat Refugiaţii români din
Transilvania de Nord până la 1martie1944, se indică „total suflete" 221 697 (capi de familie
108 003); din care 128 702 bărbaţi şi 92 895 femei. Într-o altă rubrică a tabelului, refugiaţii
erau împărţiţi pe categorii de vârstă; cei mai mulţi erau între 21 şi 40 de ani (95 188). Iar pe

411
NOTE

profesii: funcţionari publici - 20 187; funcţionari particulari - 4 293; studenţi - 24 336;

preoţi - 1 281; profesori şi învăţători - 5 440; avocaţi - 953; medici - 744; ingineri - 550.
Restul erau ţărani, muncitori, comercianţi ş.a. - ANIC, fond PCM, dosar 677 /1943, (
64. Erau meticulos înregistraţi şi maghiarii plecaţi din Transilvania de Sud până la 1 martie
1944 - 104 743 suflete (32 120 familii). Deosebirea esenţială: ungurii nu fuseseră forţaţi să
plece. - Idem, ( 68.
116. Sabin Mănuilă, La carte ethnographique de la Roumanie, Bucureşti, 1940.
117. Fogarsi Zoltan, A nepesseg anyanyelvi, nenzetisegi es valldsi megaszldsa torvenznato
sdgonkint 1941-ban (Împărţirea pe naţionalităţi, religie şi limbă a maghiarilor conform
hotărârii jucecătoreşti din 1941), Magyar Statisztikoi Szemle, XXII ( 1944), 1-3, p. 4.
118. AMAE, fond Conferinţa de Pace Paris 1946, dosar 98, ( 432. Autoriăţile române
au aflat, în 1943, de existenţa unei statistici maghiare din acel moment privind ponderea
românilor din Transilvania de Nord-Est; avea caracter secret. Indica 51,4% unguri şi 42, 1 %
români; aşadar, schimbarea raporturilor demografice era reală în urma alungării şi refugierii
multor români. - ANI C, fond PCM.SSI, dosar 37I1940, ( 112.
119. Idem, dosar 76/1941, ( 12-20.
120. Idem, dosar 75/1941, ( 78.
121. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, ( 6-7 (preluat
din AMAI, fond Operativ, dosar 88301, voi. 20, f. 75-76). Înfiinţarea unei organizaţii
judeţene a Partidului Ardelean la Satu Mare, la 8 iunie 1941, era prezentată într-o notă a
DGP. Preşedintele Organizaţiei, protopopul catolic Bor6 Eugen a declarat la întrunirea
de înfiinţare: „E un fapt istoric că stăpânirea străină [românească] a jufuit ungurimea
din Transilvania." De aceea a fost necesară înfiinţarea Partidului Ardelean. „Existenţa
naţionalităţilor în Transilvania este un pericol pentru ungurime. Ca urmare, ungurii
trebuie să fie uniţi." - Idem, ( 27 (document preluat din Arhivele Statului Bucureşti, fond
neorganizat; evident nearhivat în 1976).
122. ANIC, fond PCM.SSI, dosar71/1941, voi. II, f.107.
123. Idem, dosar 75/1941, ( 11-12.
124. Idem, dosar 97I1943, voi. I, ( 5-6. La 24 octombrie 1943 avusese loc o consfătuire
la Clubul Partidului Ardelean din Budapesta, sub conducerea preşedintelui Partidului,
Teleki Bela. Acesta cerea păstrarea, deocamdată, a alianţei cu Germania; şi credea că Ungaria
va putea să menţină Transilvania de Nord-Est şi în cazul victoriei aliaţilor occidentali; şi
chiar va dobândi Transilvania de Sud. - Idem, fond DGP, dosar 105/1943, f. 88-89.
125. Printre documentele întocmite de autorităţile române privind acţiunea Gărzii
Zdrenţăroşilor şi cele din AMI, Centrul de documentare şi informatică, loc. cit., voi. VI, (
8-11, 13-14, 15-16 (documente preluate din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 14, f. 117-119
şi voi. 285, ( 285-284).
126. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, f. 17-26 (preluat din
AMAI, fond D, dosar 546, voi. 223, ( 158-162) Aici şi menţiunea că o parte din leventişti
erau folosiţi în acţiunile de spionaj împotriva României.
127. Idem, ( 28-32 (document preluat din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 285, f.
291-295 ). O sinteză a SSI indica pentru 1943 un total de 700 OOO membri ai organizaţiilor
naţionalist-şovine maghiare din Ungaria; exista şi un Comitet de coordonare naţională al
acestora, condus de Generalul Hegyessy Geza Igmandy, şef al Ordinului Vitejilor. În practică,

412
 NOTE

fiecare organizaţie voia să se evidenţieze. Sinteza menţionată a SSI indica principalele

organizaţii activând în Transilvania de Nord-Est şi, la unele, precum Ordinul Vitejilor, şi
numărul de membri, 50 000; Uniunea Foştilor Combatanţi avea aproximativ 300 OOO (se
evidenţiaseră în iarna lui 1942, când au avut o contribuţie majoră la asasinarea a 39 OOO sârbi la
Bacika); Garda Zdrenţăroşilor cu aproximativ 25 OOO membri; Vânătorii Turanici (creată de
Gyula Gămbăs în 1932) cu 80 OOO; Uniunea Asociaţiilor Camaradereşti „Turcul" (condusă
de Szabo Gyula) cu 30 000. Asociaţia Generală a Tiraliorilor „Wesseleny" (în frunte cu Atzel
Ede) avea cele mai multe filiale în Transilvania de Nord-Est, cu „zeci de mii de membri".
În Secuime erau foarte active „organizaţiile de zece"; aici, cea mai puternică era Divizia
Secuiască, cu sedii şi la Budapesta, Cluj, Oradea - avea şi o subdiviziune, Divizia Secuiască
de Frontieră; 20 OOO membri. Peste tot avea filiale Organizaţia Leventiştilor. Ş.a. - AMI,
Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. I, f. 26-38. Mai multe documente ale
autorităţilor româneşti considerau ca fiind cea mai periculoasa Divizia Scuiască de Frontieră
(Szekely Hatarăr Hadosztily ). Un raport al DGP din 13 februarie 1943 menţiona că fusese
creată de „oficialitatea ungară care o şi controla; avea caracter paramilitar. Fusese proiectată
pentru a-i utiliza pe toţi secuii împotriva românilor; sediul central era la Târgu Mureş. Avea
patru regimente; primul cu batalioane la Târgu Mureş, Reghin, Topliţa şi şapte companii
fixe; al doilea la Miercurea Ciuc, cu un batalion la Miercurea Ciuc, unul la Gheorghieni şi
patru companii fixe; al treilea regiment era la Sfântu Gheorghe, având un batalion în acel
oraş şi unul la Târgu Secuiesc, plus patru companii; regimentul al patrulea era la Odorhei,
cu un batalion în oraş şi unul la Ocland plus patru companii fixe. Comandantul Diviziei
Secuieşti era Generalul Kozma Istvan; toţi comandanţii de regimente erau ofiţeri activi, iar
ceilalţi comandanţi erau ofiţeri în rezervă. Dispunea de un centru permanent de instrucţie la
Sovata, unde se roteau serii de câte 2 OOO la fiecare 21 zile. În regimente erau instructori, care
la rândul lor erau instruiţi în serii, câte 14 zile. ANIC, fond PCM.CM, dosar 329/1943, f.
51-52. 184.
128. ANIC, fond PCM. SSI, dosar 75/1941, f. 20.
129. Idem, f. 44.
130. Idem, f. 65.
131. Pentru 1942, note şi rapoarte în acest sens şi Idem, dosar 12/ 1934, f. 1-135.
132. Idem, dosar 97I1943, voi. I, f. 22-23.
133. Idem, dosar 95/ 1943, f. 3-4. La 4 iunie 1943, ministrul Agriculturii, Banffy Daniel,
rostea la Târgu Mureş un discurs foarte ofensiv la adresa României. „Estilap" din 5 iunie
1943 l-a publicat; avea concluzia: „Nu putem uita maghiarimea din Ardealul Sud, de care
ne leagă firele milenare ale sângelui şi Istoriei, precum şi amintirea dureroasă a luptei din
trecutul apropiat." Idem, dosar 42/ 1934, f. 24.
134. Homan Balint, Stephan I, 1941; prima versiune a fost în germană. - Idem, dosar
39/ 1940, f. 58.
135. Makkai Uszl6, Galdi Lâszl6, Istoria românilor (A romdnok tortenete), 1941. La
Budapesta va apare, în 1942, Geschichte der Rumănien.
136. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 72/1941, voi. I. f. 11. În 1941 era publicat
volumul Indexul localităţilor Ungariei mutilate ( Csonka Magyarorszag Kozigazgatsasi
Helysegnegnevtara), cuprinzând toate localităţile din Ungaria Mare. Apoi Nepiskolai Atlas
(Atlas popular şcolar), semnat de Cholneky Jenă ş.a., editat de Institutul Geografic Militar,

413
NOTE

Budapesta; cuprindea şi teritoriile pe care le dorea Ungaria după Diktatul de la Viena din
1940. În iulie 1943, apărea la Budapesta voi. IV din A Maghyar lrok Elete es Muvei (Viaţa
şi operele scriitorilor maghiari); era editat de pro( univ. Goly6s Pal; îi menţiona ca scriitori
unguri şi pe toţi scriitorii români din Transilvania - printre ei lnochentie şi Samuel Micu
Klein, Gheorghe Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Ion Barac, Brediceanu, Teodor Capidan, Ion
Agârbiceanu şi chiar pe mitropolitul Nicolae Bălan, toţi aprigi luptători în slujba culturii
româneşti şi împotriva stăpânirii maghiare. - ANIC, fond PCM.SSI, dosar 42/1934, (
28-37. Chiar şi unele personalităţi culturale maghiare care avuseseră legături strânse, de
prietenie, cu personalităţi culturale româneşte, au îmbrăţişat pe deplin tezele Budapestei
oficiale privind „exploatarea ungurilor" în timpul stăpânirii româneşti şi justificau refacerea
Ungariei Mari. S-a păstrat o scrisoare expediată din Budapesta la 29 ianuarie 1941, avându-l
ca autor pe Homann Balint (Valentin); destinatar Eugen Barbul. fost director al Bibliotecii
Universităţii „Regele Ferdinand I" din Cluj (1919-1934). E.B. se formase la Budapesta,
unde urmase cursurile universitare la începutul secolului XX. Avusese la Cluj o prodigioasă
activitate; sporise fondul de carte al Universităţii de la 191 900 volume în 1919, la 421 104
în 1934, când s-a pensionat. Vezi şi Eugen Barbul, Biblioteca Universităţii „Regele Ferdinand
/"din Cluj, Cluj, 1935. În general era apreciat şi de cercurile culturale maghiare; o face chiar
şi T6th Sandor, într-o carte profund antiromânească Erdely 22 eves rabsdga (Robia de 22
de ani a Ardealului), Budapesta, 1941. Hamann Bilint îi scria lui Eugen Barbu!: „Ungurii
din Ardeal, timp de 20 de ani au suferit mari umilinţe şi jigniri crude.'' A fost împiedicată
dezvoltarea lor economică şi culturală. Cu toate acestea, după Arbitrajul de la Viena,
Guvernul Ungariei „N-a procedat la represalii; din contră, cu toate mijloacele a dorit şi
doreşte şi azi să realizeze încrederea şi înţelegerea. [... ]Au fost necesare unele măsuri militare
mai energice [subl.n.]", datorită atacurilor împotriva honvezilor. Au fost doar „câteva sute
de români expulzaţi". Eugen Barbu! îi scrisese, semnalandu-i „miile de copii, femei, bărbaţi
ucişi". H.B. răspundea: „Nu avem cunoştinţă de asemenea fapte", ele fiind „minciuni ale
presei române". -ANIC, fond PCM, dosar716/1941, ( 1-4.
137. Foarte multe prezentări de asemenea manuale şi, în general ale propagandei şovine
maghiare - Idem, fond PCM.SSI, dosar 76/1941, total 369 file.
138. Vezi şi ANIC, fond MPN, Presa Internă, dosar 455; Idem, fond PCM.SSI, dosar
39/ 1940 şi dosar 74/1941.
139. Idem, fond PCM.SSI, dosar 72/1941, voi. I, ( 122.
140. Idem, ( 128.
141. Un exemplar al poeziei -Idem, dosar 12/ 1934, f. 25; altul - Idem, dosar 72/1941,
voi. I, ( 12 9-131;
142. Idem, dosar 12/1934, f. 27.
143. Idem, ( 32.
144. Idem, ( 38-44.
145. Idem, ( 84-87.
146. Idem, dosar 75/ 1941, f. 8.
147. Idem, dosar 39/1940, f. 50-51.
148. Idem, dosar75/1941, ( 108-109.
149. Idem, dosar 12/ 1934, ( 27. Cele mai multe texte ale cântecelor patriotice maghiare -
publicate în broşuri de mare răspândire - erau pline cu ameninţări la adresa românilor; de

414
 NOTE

genul celor din textul cântecului ce deschidea o broşură apărută în 1942: „Atenţia române!
Ascultă încoace, păzeşte-te bine! I Să nu mai doreşti să te întorci în Ungaria vreodată. I
Ungurii şi secuii nu-ţi vor da voie niciodată,/[ ... ]/ Vezi române apa aceea mare? Te vei îneca
în ea, I De nu vei mai vedea niciodată cerul. Române opincar, I Ardealul plin de bogăţii nu
este al tău. I Ascultă române cu urechi murdare, păzeşte-te bine. I [... ] Ungurii şi germanii
nu-şi menajează baionetele, I Te vor trage pe frigare şi te va plânge mamă-ta. I[ ... ] I Vei fugi
din faţa gloanţelor ungureşti şi germane. I Te va nimeri un glonte, I Te va face cadavru." -
Idem, dosar42/1934, f. 37-38.
150. Idem, dosar. 39/ 1940, f. 47.
151. Idem, f. 48.
152. Ibidem, Exemple de asemenea emisiuni ale Postului de Radio Budapesta erau dare
şi în foarte multe materiale ale SSI. De obicei erau calomnii la adresa românilor sau mesaje
anexioniste. La 6 octombrie 1941, comemorându-i pe cei 13 generali unguri împuşcaţi la
Arad, în 1849 de către Armata rusă, Postul afirma caracterul unguresc al Aradului, care ar fi
trebuit dat Ungariei. - Idem, dosar 42/ 1934, f. 30-32. Textele Postului de Radio Budapesta -
ca şi acelea ale majorităţii posturilor de radio din Europa - în dosarele, numeroase şi masive,
ale Serviciului de Ascultare Rafiofonică al fondului MPN, Presa Externă. În ANIC, fond
PCM.SSI dosar 42/ 1934 şi prezentarea unora din piesele de teatru cu mesaj antiromânesc,
jucate în diferite localităţi din Transilvania de Nord-Est în 1941-1943, ca şi acţiunile
antiromâneşti ale Asociaţiei pentru Cultura Poporului Maghiar din Ardeal - EMKE.
153. Texte de acest fel şi în ANIC, fond PCM.SSI, dosar 72/1941, voi. I.
154. Vezi Petre Ţurlea, Românii din Serbia 1940-1944, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,
2012. Prezentarea propagandei antiromâneşti a Ungariei, în contextul războiului din
Iugoslavia, urmează acest volum, p. 42-44.
155. ANIC, fond PCM.CM, dosar 335/1941, d. 166.
156. Idem, fond DGP, dosar 41/1941, f. 20.
157. Articole din presa maghiară preluate şi traduse la Secţia a II-a Biroul I Informaţii
al MSrM. - ANIC, fond PCM, dosar 142/1941, f. 33-35. „Timpul" publicase un articol
semnat de Grigore Gafencu, cu afirmaţia: „Ungaria continuă politica sa de tâlhărie, încercând
să subjuge teritoriile care i-au aparţinut înainte de 1918."
158. ANIC, fond DGP, dosar42/1941, f. 106.
159 Articole arhivate -, Idem, fond PCM dosar 142/ 1941, f. 38-41.
160. Idem, fond DGP, dosar 40/ 1941, f. 65.
161. Articole arhivate - Idem, fond PCM.SSI, dosar 39/1940, f. 38-45.
162. Idem, f. 46. În „Magyarorszag" din 4 ianuarie 1942, Zejti Ferenc expunea ferm
motivul pentru care ar fi trebuit refi.cută Ungaria Mare: „Bazinul Carpatic este unguresc." -
Idem, dosar 12/1934, f. 10.
163. Idem, f. 74.
164. Idem, f. 75.
165. Idem, dosar 21/1934, f. 8-9.
166. Foarte multe artiole de acest fel strânse - Idem, dosar 71 /1941, voi. II, 211 6le.
167. „Magyar Lapok" din 30 noiembrie 1941 -ANIC, fond PCM.SSI, dosar 12/1934,
f. 9.
168. Idem, dosar 72/ 1941, f. 13.

415
NOTE

169. Idem, dosar 12/1934, f. 75.

170. Idem, dosar 75/1941, f. 61.
171. Idem, f. 45.
172. Idem, dosar 42/ 1934, voi. I, ( 38-40; Idem, dosar 39/ 1940, ( 58; Idem, f. 57 - se
menţionează şi o broşură de Lauro Mainardi, Naţionalitatea fi spaţiul vital, apărută în Italia,
aprilie 1941; avea concluzia: „Imperiul Sfântului Ştefan a fost ideal pentru naţionalităţi şi
spaţiul viral. Imperiul ungar a fost cea mai veche dezlegare a problemei spaţiului viral." În
Elveţia, Herbert von Liesen publica şi el, în mai 1941, o broşură cu ridul Terres Hungarises
de Transilvanie.
173. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 42/1934, voi. I, f. 40; Idem, dosar 56/1944, ( 78.
174. Idem, dosar 56/1944, ( 17-19, 29-30, 50-51. Teza conform căreia Germania ar
fi constrâns Ungaria să meargă alături de ea, dar Budapesta era prooccidentală, apare şi în
presa elveţiană în ianuarie 1944. - Idem, f. 60. Deseori, în presa elveţiană apăreau articole,
evident plătite de Budapesta, de laudă la adresa Ungariei. „Neue Ziiricner Nachricnten" din
21 iunie 1943, avea un astfel de articol cu prilejul aniversării naşterii lui Horthy (avea 75 de
ani); Ungaria, se scria, „a rămas, în mijlocul sângerosului război mondial, o insulă de ordine
şi de linişte.[ ... ] Blazonul Ungariei a rămas nepătat." - ANIC, fond, dosar 90/1443, ( 22.
175. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 56/1944, f. 9-10. Pentru propaganda maghiară în
Elveţia şi Idem, dosar 57I1944, ( 76-77" În decembrie 1943, mai multe publicaţii elveţiene,
simultan, susţineau teza „Transilvania independentă". - Idem, dosar 97 /1943, voi. I, f. 12.
Textele erau foarte asemănătoare.
176. Idem, dosar 56/ 1944, f. 27.
177. Idem, f. 94-95.
178. Idem, dosar 39/1940, f. 57.
179. Idem, dosar 56/ 1944, f. 153.
180. Idem, f. 43-44.
181. Vezi şi Idem, dosar 12/1934, ( 58-60, 53; Idem, dosar 56/1944, f. 31, 34, 37,
79-80, 113; Idem, dosar 57I1944, ( 62-63; pentru propaganda maghiară în Franţa, Spania,
Finlanda, Suedia - vezi şi Idem, dosar 57/1944, ( 7, 24-37. Pentru influenţarea împotriva
României a diverselor personalităţi din alte ţări, s-a folosit, ca şi în perioada interbelică,
introducerea unor unguroaice în sferele înalte ale societăţii. Marele material de analiză a
relaţiilor româno-maghiare realizat la Guvern în mai 1944 constata că Budapesta lucra „şi
prin legături sentimentale, de prietenie şi de înrudire, sau prin atenţii materiale. [... ] Astfel,
elementele afemeiate sunt anturate de femei, unguroaice de clasă, care caută să le capteze
şi să le infiltreze simpatia faţă de ţara lor.'' Se ajungea şi la căsătoria cu unele personalităţi
influente. Diplomatul Natali, fost secretar al lui Ciano, s-a căsătorit cu o unguroaică din
Cluj, Ovary. Un alt diplomat italian, Cerutti, s-a căsătorit cu unguroaica Erzsi Paulay.
Colonelul ~aliotti, de la MSrM al Armatei italiene, s-a căsătorit cu o baroneasă, Erzsebet
Lipaty. Soţia marchizului Livio Theodoli, fost ministru plenipotenţiar la Paris, era Diada
Fodroczy. Un profesor universitar foarte cunoscut, director al Muzeului Modern din Roma,
Roberto Papini, era căsătorit cu Livia Kuzmik. Exemplele ştiute de autorităţile române erau
mai multe. La fel se întâmpla în Franţa, Marea Britanie, SUA. „Se trimit apoi unguroaice
cu scopul de a se angaja ca educatoare la familii din clasa conducătoare. În astfel de posturi
caută să câştige simpatia diferitelor personalităţi pentru revendicările maghiare faţă de

416
 NOTE

România, spunând că au fost silire să recurgă la acel mijloc de existenţă, datorită faptului
că românii le-au deposedat familiile de averile ce le deţineau în Transilvania." La acelaşi
capitol - influenţa prin femei - era menţionată şi foarte frecventa trimitere în străinătate a
unor trupe de balet, care dădeau spectacole adesea gratuite în cinematografe şi cabareturi. Se
menţionau şi alte metode de atragere: „Caracterelor dezinteresate le oferă numai prietenia
cu aparenţă de afecţiune faţă de persoane de aceeaşi categoria socială; aici sunt folosiţi mai
ales nobili. Vânătorilor pasionaţi li se puneau la dispoziţie terenuri de vânătoare, „sau chiar
câte un castel în munţii Ungariei". Vanitoşii erau declaraţi doctori honoris-causa ai diverselor
universităţi maghiare. Avizii de bunuri materiale erau plasaţi în consilii de administraţie ale
întreprinderilor ungureşti, sau li se acordau „ atenţii" băneşti. - ANIC, fond PCM.SSI,
dosar 42/1934, voi. I, f. 51-52.
182. Idem, dosar 12/1934, f. 64.
183. Idem, dosar 75/ 1941, f. 5.
184. Idem, f. 115.
185. Idem, dosar 56/1944, f. 102.
186. Idem, f. 67-68. Antene ale Budapestei au fost întinse şi către SUA, încă dinaintea
intrării acesteia în război. În august 1941, de la Legaţia Bucureştilor la Washington se
semnala propaganda ungurească în America, şi cu folosirea diverselor teme istorice. De
un anumit ecou a fost expoziţia dedicată lui Kossuth - organizată de Guvernul Ungariei
şi Liga Revizionistă Maghiară, la New York. Conducătorul Ligii, Tibor Eckhardt, dirija
majoritatea acţiunilor propagandei maghiare peste Ocean. Dispunea de două cotidiene
ale emigranţilor - la New York şi Cleveland, patru publicaţii cu apariţie de trei ori pe
săptămână, una bisăptămânală şi 67 reviste săptămânale. Majoritatea erau în engleză, având
astfel o răspândire şi în afara emigranţilor ungari. De asemenea, în toate capitalele statelor
din cele două Americi apăreau 14 reviste lunare. - ANIC, fond PCM.SSI, dosar 72/1941,
voi. I, f. 34-35. În SUA, propaganda maghiară s-a orientat imediat după intrarea Americii
în război; din decembrie 1941, SSI consemna continuarea acţiunilor împotriva României,
dar şi începutul propagandei împotriva Axei. - Idem, dosar 75/ 1941, f. 18. S-a încercat şi
influenţarea directă a Washington-ului, pentru o poziţie favorabilă Budapestei la viitoarea
Conferinţă de Pace; în iulie 1943, ministrul plenipotenţiar Nickels, din Ministerul de
Externe ungar, se întâlnea la Ziirich în Elveţia cu Allen Dalles de la Legaţia SUA în Elveţia,
având însărcinări speciale din partea preşedintelui Roosevelt. - Idem, dosar 9I1943, f. 1.
S-au folosit şi alte canale, astfel explicându-se încercarea SUA (ca şi a Marii Britanii) în 1946,
de a lăsa Ungariei o parte din Transilvania.
187. Idem, dosar 58/1944, f. 63-64. Consiliul Naţional Maghiar se formase la Londra
în 1943, prin unirea Asociaţiei Ungurilor Liberi (Comitetul...), condusă de Fi:ides şi Revay;
Mişcarea Maghiarilor Liberi, condusă de contele Lonyay; Uniunea Ungurilor Liberi,
condusă de Karoly Mihaly. Pentru formarea Guvernului în Exil intervenise ministerul
de Externe britanic, Ambasada URSS la Londra şi conducătorul emigraţiei cehoslovace,
Eduard BeneS. Consiliul Naţional Maghiar de la Londra susţinea reorientarea Ungariei
împotriva Axei, fără, însă, a renunţa la ideea Ungariei Mari. În schimb, în martie 1944, din
SUA, Eckhardt Tibor trimitea un Memoriu Guvernului de la Budapesta, în care-i cerea să
susţină că ar fi fost forţat să meargă alături de Germania; că vrea o înţelegere cu Cehoslovacia
şi Iugoslavia; credea că este bine să le cedeze acestora două unele teritorii; dar nu accepta

417
NOTE

pierderea Transilvaniei de Nord-Est. Şi anunţa Budapesta că a convins pe mulţi politicieni

de la Washington că e în interesul SUA să existe o Ungarie puternică, ce trebuia susţinută
împotriva României. - Idem, dosar 97I1943, vol. II, ( 92-93.
188. Prima sinteză de acest fel era pentru săptămana 9-15 septembrie 1941. - Idem,
dosar 56/ 1941, ( 6-7; ele vor urma regular, până la 23 august 1944.
189. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, ( 87 (document
preluat din AMA!, fond D, dosar 2186, voi. I, ( 144-149).
190. ANIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, ( 33.
191. Idem, ( 189; alt exemplarldem, fond PCM, dosar 277 /1942, f. 121.
192. Idem, fond PCM, dosar 277I1942, ( 128.
193. Idem, fond PCM.SSI, dosar 43/ 1940, f. 144-146.
194. Idem, fond PCM, dosar 277I1942, f. 129.
195. Idem, fond PCM.SSI, dosar 43/ 1940, ( 144-146.
196. Idem, dosar 39I1940, ( 112-114.
197. Idem, ( 115-122.
198. Idem, fond DGP, dosar 105/1945, f. 276-277. Discursuri similare în toacă
Ungaria. - Idem, d. 271-272.
199. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., vol. IV, ( 172-174 (document
preluat din AMA!, fond D, dosar 546, voi. 459, ( 209-211).
200. Idem, voi. VI, f. 153 (document preluat din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 14, (
219-220, 439-440).
201. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 46/1942, f. 1-3.
202. Idem, fond PCM, dosar 223/1943, ( 1-32.
203. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., vol. 1, ( 39-47.
204. ANIC, fond PCM.CM, dosar 339/1942, ( 6-7.
205. Idem, dosar 402/1941, ( 65.
206. Idem, ( 88-93.
207. Idem, ( 120.
208. Idem, f. 31-32. (în lagărul de la Târgu Jiu era internat, la sfârşitul războiului şi un
evreu spion maghiar, dar având şi legături cu Gestapoul. - Idem, fond MAI, DAS, dosar
53/1943, (56)
209. ACNSAS, D 011379, ( 24-25; ANIC, fond DGP, dosar 3/1943, f. 66-83.
210. ACNSAS, D 011379. ( 31-32.
211. Idem, f. 3-4.
212. ANI C, fond DG P, dosar 9I1942, ( 99.
213. Idem, dosar 3/1943, (I.
214. Idem, dosar 1/1943, ( 131.
215. ACNSAS, D 011379, f. 33.
216. Gheorghe I. Bodea, Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei. 1944, Edit. Hiperion,
Cluj-Napoca, 2001, p. 13; Raport.final, Edit. Polirom, 2004, p. 263.
217. AMAE, problema 33, vol. 36, ( 102-103.
218. ACNSAS, D 013424, voi. 17, ( 198.
219. Prezentarea folosirii, de către Ungaria împotriva României, a evreilor - preluată de
la Petre Ţurlea, Români şi evrei în secolu/XX, Edit. Semne, 2015, voi. II, p. 427-432.

418
 NOTE

220. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. IV, f. 165-166 (document
preluat din AMAI. fond Operativ, dosar 88302, voi. 26, f. 15-17). În 1942 erau descoperite
la Arad mai multe exemplare ale unor manifeste comuniste împotriva lui Ion Antonescu şi
a României, în limba maghiară. - Idem, voi. VI, f. 161 (document preluat din AMAI, fond
D, dosar 546, voi. 425, f. 225).
221. Idem, voi. IV, f. 167-171 (document preluat din AMI, fond D, dosar 546, voi. 220,
f. 17-21 ). Informări asupra acţiunilor teroriste organizate de Serviciul de spionaj maghiar au
fost centralizate în volume masive de arhivă. - Printre acestea: ANIC, fond PCM.SSI, dosar
22/1939, total 451 file; Idem, dosar 71/1941, voi. I, cu 113 file şi voi. II, cu 98 file; Idem,
dosar 73/1941, cu 390 file; Idem, dosar 75/1941, 120 file; Idem, dosar 45/1942, 398 file;
Idem, dosar 49I1942, 350 file ş.a.m.d.
222. AMI. Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. IV, f. 176-178 (document
preluat din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 246, f. 150-153 ). Alte note şi rapoarte ale SSI şi
DGP, privind tema respectivă - Idem, voi. IV, f. 179-191, 195-213.
223. Idem, voi. VI. f. 121, 123-124 (preluate din AMAI, fond Operativ, dosar 88302,
voi. 18, f. 80-99.)
224. ANIC, fond MPN, Presa Internă, dosar 455, f. 10.
225. Ferenczy Gyi:irgy, Golgota Transilvaniei, 1941. Primul articol al lui F.G., de protest
împotriva atrocită~ilor maghiare, a apărut la 18 septembrie 1940; va 6 reluat în broşura din
1941, p. 6-8.
226. AMI. Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, f. 111 (document
preluat din AMAI, fond Operativ, dosar 88302, voi. 18, f. 80-99).
227. Idem, f. 116.
228. Idem, f. 127-128 (preluat din AMAI. fond Operativ, dorat 88302, voi. 18, f.
192-203).
229. ANIC, fond PCM, dosar 149/1941, f. 2.
230. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, f. 150-151 (preluat
din AMAI, fond D, dosar 1037, voi. 72, f. 91-92).
231. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 160, f. 61-65.
232. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, f. 155 (preluat din
AMAI, fond D, dosar 1037, voi. 79, f. 123-124).
233. ANIC, fond IGJ-Central, dosar 55/1941, f. 7.
234. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, f. 157-158 (preluat
din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 457, f. 158).
235. Idem, f. 87 (preluat din AMAI, fond D, dosar 2186, voi. I, f. 144-149).
236. Stenogramele şedinţelor consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, ed. de
Marcel-Dumitru Ciucă, Edit. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, voi. VI, p. 297.
237. ANIC, fond PCM.CM, dosar 89/1942, f. 6-7.
238. Idem, f. 87.
239. Stenogramele... , op. cit., voi. VI, p. 295-310.
240. ANIC, fond PCM, dosar 1085/1943, f. 19.
241. Idem, fond IGJ, dosar 128/1941. f. 12.
242. Idem, fond DGP, dosar 153/1941, f. 4.

419
NOTE

243. Idem, fond PCM, dosar 1085/ 1943, f. 17, preşedinte al Despărţământului ASTRA
Bucureşti era Ştefan Pop.
244. Idem, fond PCM.SSI, dosar 23/1943, f. 71-74.
245. Idem, fond DGP, dosar 105/1943, f. 49. Grigore Forţu a fose mereu foarce dârz.
În perioada interbelică s-a pronunţat public şi repecac împotriva lui Carol al II-iea şi a
Elenei Lupescu, acuzându-i de trădare a intereselor Ţării, fiind de mai mulce ori trimis la
închisoare. - Vezi şi Pecre Ţurlea, Carol al II-iea şi Camarila Regală, Edic. Semne, Bucureşti,
2010, p. 15-23; Idem, Carol al II-iea a Iuliu Maniu, Edic. Semne, Bucureşti, 2013, p. 65.
246. ANIC, fond DGP, dosar 105/1943, f. 43.
247. Idem, f. 44-46.
248. Idem, fond PCM, dosar 396/ 1942-1944, f. 20.
249. Rapoarte ale unor prefecţi pe această cemă în Idem, fond PCM.SSI, dosar 68/1940,
cocal 137 file.
250. Idem, fond PCM, dosar 137 /1941, f. 4-8.
251. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 marcie 1942 era menţionară suma cheltuicăc
până arunci cu refugiaţii - 311 OOO OOO lei; se adăugau 102 OOO OOO din subvenţii; urmau să
vină 67 795 OOO de la Ministerul Culcurii Naţionale, 500 OOO OOO de la Subsecrecariacul de
Scac al Românizării. - Stenogramele... , op.cit., voi. VI, p. 305, 307.
252. ANIC, fond PCM, dosar 137/1941, f. 19. Soţia lui Ion Antonescu, Maria, ca
preşedintă a Consiliului de Patronaj, i-a susţinut pe refugiaţi din fondurile acestuia şi i-a
vizicac în mai mulce rânduri; în iunie 1941 a mers de mai mulce ori la sediul Cooperaţiei
Ardelenilor Refugiaţi, însoţiră de Vecuria Goga, Anton Ionel Mureşan şi Ilie Lazăr. - „Ţara",
Sibiu, 23 iunie 1941; ANIC, fond PCM, dosar 242/1941, f. 70. Ascfel de vizice erau
periodice, soldându-se mereu cu ajucoare materiale din parcea Consiliului de Patronaj.
253. AMIC, fond PCM, dosar 137 /1941, f. 35; ale exemplar Idem, f. 59-60.
254. Idem, f. 17.
255. Idem, dosar 396/ 1942-1944, f. 15.
256. Idem, f. 62.
257. Idem, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 2.
258. Stenogramele... , op.cit., voi. VI, p. 300.
259. AMIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 358-361.
260. Prezentarea accivicăţii diplomatice a GuvernuluiAntonescu, privind Transilvania de
Nord-Esc, urmează volumul lui Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea ... , op.cit.
261. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64.
262. Idem, f. 92-93,
263. Idem, f. 84.
264. Idem, f. 88; ANIC, fond PCM, dosar 344/1941, f. 16-17.
265. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64, f. 326.
266. Idem, f. 169. În urma acestui demers, Ion Antonescu îi va crimice lui Mussolini o
scrisoare de mulţumire şi un nou memorandum. - Idem, f. 171-175.
267. Idem, f. 219-221, document publicat de Petre Ţurlea în Ip şi Trăznea ... , op.cit., p.
326-327.
268. ANIC, fond PCM, dosar 344/1941, f. 13-14.

420
 NOTE

269. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64, ( 267-270; document publicat în
Antonescu-Hitler. .. , op.cit., voi. I, p. 127-129.
270. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 42, ( 11 O; Eliza Campus, în Diplomaţia
Externă a României 1913-1947, Bucureşti, 1980, p. 562.
271. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64, ( 169.
272. Idem, ( 171-175.
273. Idem, ( 321-322.
274. Idem, ( 323-327.
275. Vasile Puşcaş, op. cit., p. LIV-LV.
276. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64, ( 330-333; Vasile Puşcaş, op.cit.,
p. LIII-LIV. În sinteză, Cămărăşescu anunp la Bucureşti: „1. Litigiul româno-ungar este
privit la Roma ca o chestiune «plictisitoare». 2. Constatarea caducitaţii actului de la Viena
a nemulţumit pe contele Ciano. Domnia sa consideră sentinţa ca definitivă. [... ] 3. Litigiul
româno-ungar va fi examinat din nou la Roma la 8 octombrie." Se păstrează fragmentar -
AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64, f. 324-327 - o notă cu instrucţiuni date de
Mihai Antonescu ministrului român la Roma, dinaintea întrevederii Cămărăşescu-Ciano,
care poate fi interpretată ca un suport întemeiat al fermităţii diplomatului român.
277. ANIC, fond PCM, dosar 594/ 1941, ( 1-11. prilejul scrisorii de răspuns către von
Killinger a fost folosit de Mihai Antonescu şi pentru a caracteriza relaţiile româno-germane,
cele româno-ungare şi pentru a prezenta elemente de caracterizare ale formării Poporului
român: „Ardealul nu este pentru noi, domnule ministru, un pământ, un teritoriu, Ardealul
este cetatea în care am trăit şi am suferit două mii de ani. În Carpaţii Ardealului, ne-am zidit
viaţa şi am păstrat împotrivire năvălitorilor şi hoardelor slave, ieri ca şi azi. În Carpaţi ne-am
întemeiat cele dintâi principate române, continuatoare ale lumii române antice. În Carpaţi
a răsărit ordinea spirituală care a stat temelie morală a acestui Neam de-a lungul veacurilor.
Carpaţii sunt pentru noi leagănul trecutului nostru, al mitologiei şi credinţei noastre, de
care nu ne poate despărţi nimeni.[ ... ] Ardealul nu este un pământ. Ardealul suntem noi toţi.
Ardealul este sufletul nostru."
278. Relatarea întrevederii Mihai Antonescu-Ribbentrop în Antonescu-Hitler. .. , op.
cit., voi. I, p. 143. Pasaje din discursurile lui Mihai Antonescu, privitoare la Transilvania de
Nord-Est, au fost tipărite în broşuri, care au fost răspândite şi în regiunea ocupată de Ungaria.
Într-un raport al delegatului MStM român pe lângă Comisia mixtă italo-germană de
control, căpitanul Valerian Popescu, din 12 noiembrie 1941, se scrie: „Autorităţile maghiare
din Bicaz, ca să-şi justifice oarecum teroarea, au aratat Comisiei nişte broşurii în care sunt
colecţionate capitole din discursurile domnului vicepreşedinte al Guvernului, domnul
Mihai Antonescu, ce au fost aduse clandestin şi distribuite locuitorilor din Bicaz. Se vede că
aceste broşuri au întărâtat mult autorităţile din Bicaz. Un asemenea exemplar s-a predat şi
Comisiei." - AMApN, fond microfilme, rola F.Il.1.535, cadrul 831. Extrase din întrevederea
Mihai Antonescu-Ribbentrop, 26 noiembrie 1941, Berlin - AMAE, fond Transilvania
1920-1944, dosar 64, ( 342-348; Mihai Antonescu: „Afirm simplu şi lămurit că actul de
la Viena din 1940 este un act născut mort. Declaraţia de caducitate pe care am făcut-o n-a
fost decât o consecinţă a unei realităţi politice, acest act nu va putea să rămână niciodată în
picioare, pentru că Poporul Român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel. [... ] Actul
de la Viena nu mai poate să constituie o bază a raporturilor româno-ungare [... ]. Ungaria

421
NOTE

nu face decâc greşeli, provocaţiuni şi ofense." Apoi, M.A. a prezendac documente privind
acrocicăţile maghiare din Transilvania de Nord-Esc. Ribbentrop s-a angajac să ceară Ungariei
să înceteze aqiunea antiromânească. Dar, insista asupra fapcului că, în acel moment, coacă
atenţia trebuie îndrepcacă spre războiul din Rusia. Cu o zi înainte, Mihai Antonescu avusese
o întrevedere şi cu Mareşalul Goring, care-i spusese: „Dacă vreţi ca să vă realizaţi drepturile
cu rapidicace, crebuie să vă rugaţi ca Ungaria să facă greşala de neiercac de a acaca frontiera
accuală în cimp ce dvs. vă faceţi dacoria să lupeaţi în Rusia, fiindcă arunci va primii ceea cei se
cuvine." Era o promisiune de susţinere germană într-un eventual război provocac de Ungaria.
279. „Ardealul", I, 30 din 7-14 septembrie 1941. Pe prima pagină era şi un areico!
despre asasinarea procopopului Aurel Munteanu din Huedin. Arcicolul, de fond, semnac de
direccorul publicaţiei, Anton Ionel Mureşanu, se inticulaDurerea noastră nesfârşită, se încheia
ferm: „Ardealul a fose, esce, va fi şi crebuie să fie în veci al noscru." „Ardealul" a apăruc la
Bucureşti în perioada 1941-1946. Se considera „Organ liber de lupcă şi afirmare românească
al refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal". Direccorul său, în arcicolul de prezentare a
intenţiilor publicaţiei - an I, nr. 1 din 16 februarie 1941 - menţiona: „Ardealule! Îţi simţim
durerea ca şi a fiilor căi şi vom călmăci în scrisul noscru, încrescând cu sânge drepcurile cale
şi ale fiilor căi la viaţă liberă şi românească. Vom reda în scrisul nostru durerea ca, coc răul ce
ce-a scăpânic fără voia noascră şi în vicregia vremurilor fără putere de reaqiune din parcea
fiilor căi şi ai Neamului cău. Vom face cocul ca să fim demni în faţa zilei de mâine." Toc în
primul număr semna şi Corneliu Coposu arcicolul Cu fruntea sus, care se încheia „Cu gândul
la ziua de mâine, care va prăbuşi cacapeceazma nedreptăţii." Publicaţia consemna meciculos
accivicacea Asociaţiei Refugiaţilor şi Expulzaţilor. Printre cele mai interesante consemnări de
acesc fel, aceea din numărul apăruc la 19 iulie 1941, despre întâlnirea Conducerii Asociaţiei
cu Mihai Antonescu (din 15 iulie). La a doua întâlnire de acesc fel, 27 septembrie 1941,
Mihai Antonescu a solicicac un proiect de lege care să prevadă coace cererile refugiaţilor;
Asociaţia va prezentat proieccul în cadrul şedinţei Consiliului de Minişcri din 30 septembrie
1941, la care a fose invicacă. - „Ardealul", I, 54-55 din 12 occombrie 1941. Scenograma
discuţiilor din şedinţa Consiliului de Miniştri în prezenţa reprezentanţilor refugiaţilor
în Stenogramele„., op.cit„ Bucureşci, 2000, voi. IV, p. 815-832. Din parcea ardelenilor au
parcicipac: Micropolicul Nicolae Bălan; episcopii Nicolae Popovici şi Traian Frenţiu; preoţii
Dumicru Man şi Tic Malai; Valer Pop, Ion Lupaş, Constantin Daicovici, Dumitru Nacu,
Sebastian Bornemisa, Leon Scridon, Ion Lapedacu, Eugen Barbul, Valer Moldovan. Mihai
Antonescu declara, la începutul şedinţei: „Problema refugiaţilor esce o problemă naţională,
pe care, cu coacă conşciinţa şi hocărârea, o considerăm ca o apăsare suflecească, dar crecăcoare,
în faţa căreia policica de Scac se închină, pentru a mângâia o suferinţă nu pentru a consolida o
scare. [„.] Nimic din ceea ce s-a aşeza ca scare crecăcoare nu crebuie să conscicuie un regim de
organizare permanentă. [„.] Doresc să şciţi că Guvernul nu consideră problema refugiaţilor
ca o problemă de asistenţă, ci ca o problemă naţională. De aceea, soluţiile pe care le aducem
sunt soluţii de colaborare naţională, între Guvern şi dv. [„.] Cred că nu esce român mândru
şi curac, care să nu fi înţeles că suferinţa aceasca de un an, nu pucea să sădească în noi decâc
o credinţă şi mai mare; şi nu poare să fie român întreg, care să nu lupce pentru împlinirea
drepturilor noastre, pentru că, dacă n-ar face-o, şi-ar crăda crezul lui de român şi dacoria
faţă de coc ceea ce reprezintă această Ţară şi mândria de a fi om." Micropolicul Bălan îşi
exprima deplina încredere în Guvern, căruia-i ura: „Să duceţi carul Scacului spre limanuri

422
 NOTE

aşa de bune, încât cu toţii să se poată întoarce veseli acasă." Iar Mareşalului Ion Antonescu
îi ura: "Să aducă Ţara, Oastea şi idealurile noastre la biruinţă." A urmat o discuţie tehnică,
detaliată, cu miniştrii implicaţi. În finalul discuţiei, Mihai Antonescu a folosit prilejul
pentru a dezminţi teza Budapestei - în schimbul Transilvaniei, România va primi teritorii
în Răsărit: „Niciodată n-a trecut prin mintea cuiva, şi cu atât mai puţin prin a acelora cari
conduc destinele Statului şi hotărăsc pentru drepturile asupra Transilvaniei, să facă cel mai
vag raport între acţiunea de la Răsărit şi teritoriile de peste Nistru şi drepturile noastre asupra
Ardealului. Ar fi trădat şi unirea românească şi drepturile Carpaţilor şi drepturile mămoşilor
din Carpaţi, dacă s-ar fi îndreptat pe acest drum. (Aplauze.) [„.] Pământurile româneşti nu
sunt pământuri de târguit. Neamul Românesc n-are pământuri de pus în balanţă. Aceasta
este poziţia pe care stăm." Mitropolitul Bălan încheia şi el cu concluzia că situaţia din acel
moment era pasageră: „Aranjamentul situaţiei definitive este numai acela de a reîntregi Ţara
şi a relua Ardealul." Lăuda anunţul privind începerea acţiunii diplomatice de recuperare
a Transilvaniei de Nord-Est: „Acesta este cuvântul de esenţă pe care l-am auzit astăzi. [„.]
Noi ţinem să luăm în suflet această declaraţie pe care ai făcut-o, că acţiunea diplomatică
pentru Ardeal este iniţiată. [„.] În numele conştiinţei de sine a întregului Ardeal şi celui de
dincolo, care în împrejurări atât de grele, ştie să reziste, vă asigurăm de toată dragostea şi de
tot sprijinul nostru."
280. Ambele documente în ASRIB, fond P, dosar 5224, voi. 9, ( 104. Expresiile lui Ion
Antonescu au fost reproduse, în 1942, şi pe marginea unei hărţi a României Mari, editată de
Asociaţia Refugiaţilor şi Expulzaţilor Ardeleni; harta urma să fie răspândită şi în Transilvania
de Nord-Est.
281. Vezi nota 278.
282. Antonescu-Hitler.„,. op. cit., voi. I, p. 166-178.
283. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 125, ( 6-7.
284. Idem, f. 8-9.
28 5. Idem, f. 11-13.
286. Idem, f. 144; şi la Vasile Puşcaş, op.cit., p. LXI-LXII.
287. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 125, ( 15-18.
288. Idem, f. 52-68.
289. Idem, f. 127-130.
290. Vezi pe larg Vasile Puşcaş, op.cit., p. LXIV-LXXV - unde este tratată foarte bine
Întreaga activitate a Comisiei Roggeri-Hencke. Idem, p. 29-154 sunt publicate: Raportul
Comisiei Roggeri-Hencke ( 8 februarie 1943); Recomandările pentru Guvernul Ungariei,
urmare a investigaţiei Comisiei Roggeri-Hencke (8 februarie 1943); Recomandările pentru
Guvernul României, ca urmare a investigaţiei Comisiei Roggeri-Hencke (8 februarie 1943);
Memoriu privind noile instrucţiuni pentru funcţionarea comisiilor mixte germano-italiene
în nordul şi sudul Transilvaniei, urmare a concluziilor Comisiei Roggeri-Hencke (8 februarie
1943); Răspunsuri ale delegatului român la întrebări ale Comisiei Roggeri-Hencke privind
situaţia etnicilor maghiari din România (31 octombrie 1943 ).
291. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 66, ( 87-155.
292. ANIC, fond PCM, dosar 48/ 1942, d. 59-66.
293. Idem, fond PCM.SSI, dosar 75/ 1941, ( 284.

423
NOTE

294. O foarte bună prezentare a propagandei în timpul Guvernării Ion Antonescu,

inclusiv aceea privind redobândirea teritoriilor pierdute, o face Mioara Anton, în voi.
Propaganda de război. 1941-1944, Edit. Tritonic, Bucureşti, 2007; pentru propaganda
vizând Transilvania de Nord-Est a se vedea în special capitolul V. p. 239-292. Având în
vedere existenţa volumului respectiv, în cel de faţă se va face doar o prezentare generală.
295. ANIC, fond CC al PCR, Seqia Propagandă şi Organizare, dosar7 /1941. Pe dosar
ştampila cu legenda „Arhiva Biroului Politic al CC al PCR~ şi numărul de înregistrare -
201/1944.
296. Aprecierea de care se bucura C.C. Giurescu, din partea germanilor, o indica şi o
notă a DG P din 1941; se menţiona şi o relaţie de prietenie a profesorului român cu colonelul
Gerstemberg, ataşatul militar german al Aerului la Bucureşti. Colonelul voia chiar să-l
impună în Guvernul Antonescu; dar, C.C.G. a considerat oferta inoportună. Şi consilierul
de Legaţie Steltzer îşi afirma aprecierea. „Dl. Giurescu este foarte bine privit - se scria în
nota DGP - în cercurile germane, fiind socotit un om foarte cinstit şi nepătat." - ANIC,
fond DGP, dosar 20/1941, f. 381. C.C. Giurescu fusese, conform comisiilor de anchetă
instituite la ordinul lui Ion Antonescu, unul din puţinii înalţi demnitari ai Regimului lui
Carol al II-iea, căruia nu i se puteau aduce acuzaţii privind acţiuni oneroase. - Vezi şi Petre
Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Edit. Semne, Bucureşti, 2011, p. 84.
297. Zenovie Pâclişanu, director al Direqiei de Studii şi Documentare din Ministerul
Propagandei Naţionale, trimitea articolul şi lui Mihai Antonescu. - ANIC, fond PCM,
dosar 21/ 1942, f. 1-11. Se insista pe ideea că Poporul Român a fost o pavăză pentru Europa în
faţa valului otoman, sute de ani. Pentru perioada contemporană se insista asupra contribuţiei
României la lupta împotriva bolşevismului din Ungaria, în 1919, şi al celui din Rusia în
timpul celui de al Doilea Război Mondial.
298. ANIC, fond PCM, dosar 401. f. 16.
299. Apăruse în coleqia „Sentinela", patronată de MPN; conform ordinului lui Ion
Antonescu. A fost publicat şi în presa română, conform referatului din 9 septembrie 1942 al
lui Zenovie Pâclişanu. - ANIC, fond PCM. Cabinet Civil, dosar 494, f. 15.
300. Idem, fond PCM, dosar 48/ 1942, f. 2-20.
301. Idem, f. 73-75. La 5 noiembrie 1942, Mihai Antonescu anunţa Academia Română,
că fusese deschis la Ministerul Finanţelor, un credit de 2 500 OOO lei, pentru tipărirea în limba
franceză a Istoriei Românilor de Nicolae Iorga. - Idem, dosar 295/ 1942, f. 239. Banii vor fi
folosiţi pentru publicare. Ediţia franceza, sub titlul Histoire des Roumains et de la romanite
orientale, începuse a fi tipărită în 1937, ultimul volum apărut în timpul vieţii autorului, al
VII-iea, data din 1940. Cu banii daţi de Guvernul Antonescu vor mai apare volumele VIII şi
IX, în 1944, şi volumul X în 1945.
302. ANIC, fond PCM, dosar 48/1942, f. 76-77.
303. Idem, f. 78-80.
304. Idem, f. 84-102.
305. Apud Mioara Anton, op.cit., p. 253-254.
306. Ibidem.
307. ANIC, fond PCM, dosar 1085/1943, f. 18.
308. Idem, dosar 344/ 1941, f. 1-12.
309. Idem, f. 34.

424
 NOTE

31 O. Idem, f. 222.
311. Idem, fond PCM.SSI, dosar 30/ 1942, voi. I, f. 20.
312. Mioara Anton, op.cit., p. 255-262. Idem, p. 263-292, se prezintă evoluţia aqiunii
româneşti de propagandă la Berlin, Roma, Vichy, Helsinki. De văzut capitolul Spionaj şi
propagandă, din volumul menţionat, p. 293-344.
313. ANIC, fond IGJ, dosar 8/1944, f. 171-173.
314. Idem, fond PCM.CM, dosar 49/1940, f. 99-100, fond DGP, dosar 125/1941. f.
85-86. Vezi şi voi. Iuliu Maniu - Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice 1940-1944, ed.
de Ion Calafeteanu, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 75-106.
315. ANIC, fond IGJ, dosar 83/1941, f. 158. Despre poziţia PNŢ şi PNL privind
războiul din Iugoslavia, vezi şi Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Edit.
Semne, Bucureşti, 2011, p. 178.
316. Problema opoziţiei PNŢ şi PNL la participarea presupusă a României la războiul
din Iugoslavia, pentru a nu periclita reluarea Transilvaniei de Nord-Est - apud Petre Ţurlea,
Românii din Serbia. 1940-1944, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2012, p. 68-71.
317. Erau înregistrate de SSL - ANIC, fond DGP, dosar 122/1941, f. 119. O ştire
despre ele a apărut şi în presă - „Credinţa" din 4 aprilie 1941.
318. ANIC, fond PCM, dosar480/1941, f.1-5 - raport al SSL
319. ANIC, fond PCM.CM, dosar 49/1940, f. 42-97; publicată de Ion Calafeteanu, în
voi. Iuliu Maniu - Ion Antonescu, op.cit., p. 41-71.
320. ANIC, fond PCM, dosar 480/1941, f. 28-29; Idem, fond PCM.CM, dosar
62/ 1940, f. 44.
321. Idem, fond PCM.CM, dosar 62/ 1940, f. 45-58.
322. Stenogramele..., op.cit., voi. II, 1999, p. 221.
323. ANIC, fond PCM, dosar 128/1942, f. 114.
324. Petre Ţurlea, Românii din Serbia ... , op.cit., p. 73-76.
325. Publicate Idem, p. 334-494.
326. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 61/1940, f. 1-32 (filele au dublă numerotare, dovadă
a faptului că, iniţial, au fost şi în alt dosar). Alt exemplar, Idem, dosar 3/ 1941, f. 1-32.
327. Ernst Gamillscheg (1884-1971), filolog, românist, austriac. În anii celui de al
Doilea Război Mondial conducea, la Bucureşti, Institutul German de Filologie Romanică;
se credea a fi aqionat şi ca spion.
328. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 1/1941, voi. II, f. 114.
329. AMI, Centrul de Informatică şi documentare, loc. cit., voi. VI, f. 122 (document
preluat din AMAI, fond Operativ, dosar 88302, voi. 18, f. 80-99).
330. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 56/1944, f. 9-10.
331. AMI, Centrul de informatică şi documentare, loc.cit., voi. VI, f. 159-160 (preluat
din AMAI, fond neorganizat).
332. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 30/1942, voi. II, f. 58.
333. Idem, dosar 23/ 1943, f. 2-5.
334. Idem, fond PCM.CM, dosar 58 /1944, f. 28-30.
335. Idem, f. 22. Vezi şi Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu. op.cit., p. 263.
336. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 75/1941, f. 210-215.
337 ASRIB, fond D, dosar 10624, voi. 2, f. 18-19.

425
NOTE

338. Idem, f. 20-21.

339. ANIC, fond PCM, dosar 13/1944, f. 8-9 şi Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul
Antonescu, op.cit„ p. 295;
340. ANIC, fond PCM, dosar 295/1942, f. 212-213.

III. 1944-1945

1. ASRIB, fond D, doear 6006, f. 80-81.

2. ANIC, fond DGP, dosar 105/1943, f. 276-277. Studenţii unguri au acceptat ideea
că reprezintă vârful de lance al aqiunii pentru refacerea Ungariei Mari. Dintre numeroasele
dovezi în acest sens, şi cuvântarea reprezentantului studenţilor din Cluj, Danyi Karolyi, în
timpul manifestaţiei din 15 martie 1942: „Singurul gând al tineretului universitar maghiar
este ca, prin sângele lui să recâştige Ardealul ce se găseşte încă sub stăpânirea priminivă a
românilor. Hotarul dinspre Est a fost şi va fi pe culmea Carpaţilor." - Idem, fond PCM.SSI,
dosar 42/ 1934, voi. I, f. 47.
3. Idem, fond PCM.SSI, dosar 42/ 1934, voi. I, f. 48.
4. Idem, fond DGP, dosar 105/1943, f. 62-63.
5. Idem, fond MAI.DA, dosar 168/1942, f. 201-202.
6. Idem, fond PCM.SSI, dosar 57I1944, f. 47-48.
7. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 71-78; şi ANIC, fond DGP, dosar 88/1944, f. 97,
102-108, 113.
8. ANIC, fond DGP, dosar40/1947, f. 216.
9. Idem, dosar 37/1947, f. 95-96.
10. Idem, dosar 88/1944, f. 101.
11. Francisc Păcurariu, Românii şi maghiarii de-a Lungul veacurilor, Edit. Minerva,
Bucureşti, 1988, p. 505-506.
12. ANIC, fond DGP, dosar 88/1944, f. l; ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 7.
13. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 95.
14. „Universul" din 9 martie 1941.
15. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 13-15.
16. Idem, f. 33-34.
17. Idem, f. 35. Într-o altă notă a SSI se scrie că preşedintele Asociaţiei Refugiaţilor
nu era de părere să se răspundă cu violenţe, ci doar să se protesteze împotriva „sălbăticiilor
tiranice ale maghiarilor din Cluj". - Idem, f. 36.
18. Idem, f. 37-38.
19. Idem, f. 47-48. Pe larg despre reacţia lumii politice româneşti, în raportul SSI din 13
martie 1944. - Idem, f. 63-68.
20. Idem, f. 49.
21. Idem, f. 39.
22. Idem, f. 40-41. Cel care transmitea, telefonic, ştirea din Bucureşti la Berlin, Heinrich,
anunţa că nu a înţeles bine toate discursurile, dar a înţeles perfect atmosfera, spiritul mulţimii.
23. Idem, f. 58-59, 62.

426
 NOTE

24. Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujană interbelică, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,
1980, voi. II, p. 353-354.
25. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 60 şi Stelian Neagoe, op.cit., voi. II, p. 352.
26. Petre Ţurlea, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, Edit. Semne,
Bucureşti, 2009, p. 83-84.
27. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 61.
28. Idem, f. 81.
29. Idem, f. 82-83.
30. Idem, f. 42.
31. Idem, f. 56.
32. Idem, f. 57.
33. Vezi Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
româno-germane 1938-1944, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 216.
34. Idem, p 219.
35. ASRIB, fond D, dosar 6 006, f. 28-31.
36. Idem, f. 32.
37. Idem, f. 88. În numărul din 13 martie 1944, săptămânalul turc „Sevetifiimen"
includea articolul lui Ali Riza Demirel, Problema Transilvaniei - cu o prezentare corectă atât
a istoriei regiunii, cât şi a realităţilor demografice din 1944; în final, se scria: „Transilvania
pentru români e un lucru sfânt. Pentru ei, ea are o semnificaţie atât de mare, încât oricând
sunt dispuşi să sacrifice totul pentru ea." Traducerea articolului - Idem, f. 103-105.
38. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 90. Document prezentat şi de Mihai Drecin în
articolul Ideea „autonomiei Transilvaniei" în mediile politice maghiare şi germane din provincie
(primăvara 1944-toamna 1945), în volumul Istoria - ca experienţă intelectuală. Profesorului
Viorel Faur la împlinirea vârstei de 60 de ani, Edit. Universităţii Oradea, 2001, p. 358.
39. ANIC, fond DGP, dosar 88/1944, f. 93 - notă a SSI din 31 martie.
40. Idem, dosar 42/ 1944, f. 29.
41.Idem, f. 17.
42. Idem, f. 15.
43. Idem, f. 17.
44. Idem, f. 8.
45. Idem, f. 21.
46. Idem, f. 27.
47. Idem, f. 8, 21.
48. Idem, f. 8, 27.
49. Andreas Hillgruber, op.cit., p. 220-221. În finalul discuţiei cu Ion Antonescu,
Hitler a afirmat că pentru el Arbitrajul de la Viena nu mai există - precizarea, însă, era
doar confidenţială; aşadar, fără urmări practice. Vezi prezentarea întrevederii - Idem şi
în Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1940-1944, Edit. Cozia, Bucureşti,
1991, voi. 2, p. 143-149.
SO. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 96.
51. AMApN, fond Microfilme, F.II.1.535, cadrele 576-636. În urma bombardamentelor
aliate din aprilie-iunie 1944 asupra teritoriului României, propaganda maghiară a lansat

427
NOTE

ideea că, în condiţiile invaziei României de către crupele sovietice, întreaga Transilvanie va fi
ocupată de Ungaria, ajutată de crupele germane.
52. Apud Teroarea horthystojascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940-octombrie
1944, Bucureşti 1985, p. 278-280.
53 AMI, Centrul de informatică şi documentare, Activitatea revizionist-iredentistă
maghiară împotriva României, documentar, voi. VI, f. 99 (document preluat din A MAI,
fond D, dosar 546, voi. 457, f. 18 5-189).
54. Idem, f. 166 (document preluat din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 294, f. 56-59).
55. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 56/1944, ( 126.
56. Idem, dosar 92/ 1943, f. 124.
57. Vezi şi Raport final. Comisia Internaţională pentru studierea Holocaustului în
România, Edit. Polirom, Bucureşti, 2005, p. 164-181.
58. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. 12, f. 168-171. Vezi şi Procesul ghetourilor din
nordul Transilvaniei, de Oliver Luscing, două volume, Bucureşti, 2007.
59. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. 12, ( L74.
60. În Raport final, op.cit., p. 281-284, se prezintă deportarea a 131 639 evrei din
Transilvania de Nord-Est, cu 45 trenuri; şi coordonarea acţiunii de către Eichmann. În
procesul din 1946 au fost implicaţi 185 unguri, din care doar 51 în stare de arest; restul an
fost judecaţi în contumacie. Sentinţa: 30 condamnaţi la moarte - toţi în lipsă; s-au dat 1 204
ani de închisoare; 6 inculpaţi au fost găsiţi nevinovaţi. ,,În fond, nici unul din cei condamnaţi
nu şi-a ispăşit pedeapsa." Prin Decretul 72/23 martie 1950, toţi cei închişi au fost eliberaţi. -
MO din 23 martie 1950 p. 284-285. Vezi un număr diferit al acuzaţiilor - nota 58.
61. Apud Teroarea horthystojascistă din Nord-Estul României. Septembrie 1940-octombrie
1944, Edit. Politică, Bucureşti, 1985, p. 278.
62. ANIC, fond DGP, dosar 42/ 1944, f. 98.
63. Idem, fond CE, dosar 255, ( 1-2.
64. Idem, f. 2.
65. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. 12, ( 175.
66. Gheorghe I. Bodea, Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei, 1944 Edit.
Hiperion, Cluj-Napoca, 2001, p. 15-16. Încă din 1941, SSI consemna opoziţia Bisericii
Româno-Catolice Maghiare din Transilvania faţă de politica antisemită a Budapestei; cu
acelaşi motiv. AMI, Centrul..., loc.cit., voi. VI, f. 164-165 (document preluat din AMAI,
fond D, dosar 546, voi. 294, f. 56-59).
67. ANIC, fond PCM. SSI, dosar 97I1943, voi. II, f. 79. Discursul lui Szc6jaz Dome şi
Idem, dosar 58/ 1944, f. 24.
68. Idem, dosar 58/ 1944, f. 5.
69. Gh.I. Bodea, op.cit., p. 14.
70. ANIC, fond DGP, dosar 68/1947, f. 127, 135-136; şi Petre Ţurlea, Răspuns
glorificării unui naţionalist şovin: Mdrton Aron, în „Angustia", 15, 2009, p. 225-238.
71. ANIC, fond DGP, dosar 68/1947, f. 105-134.
72. Idem, fond PCM.SSI, dosar 58/1944, f. 32.
73. Idem, dosar 94/1943, f. 99, 101, 159.
74. Idem, f. 102.
75 Idem, fond DG P, dosar 42/ 1944, ( 7 4.

428
 NOTE

76. Idem, f. 83.

77. idem, f. 84-87.
78. Idem, fond PCM.SSI, dosar 58/1944, f. 167.
79 V.T. Ciubăncan, Maria I. Canea, Ion V. Ranca, Drumul Holocaustului. Calvarul
evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei sub ocupaţia Ungariei. 5 septembrie 1940-25 octombrie
1944, Cluj-Napoca, 1995, p. 163. În alte lucrări sunt prezentate şi cifre diferite. Ch.I.
Bodea, op. cit., p. 388, indică un tabel al DCP din 1946, menţionând deportaţi - 127 377;
reîntorşi - 19 7 64; nereîntorşi (aici putând intra pe lângă evreii exterminaţi şi cei plecaţi
în Occident după eliberarea din lagăr) - 107 613. În Remember 40 de ani de la masacrarea
evreilor din Ardealul de Nord, FCER, 1985, se indică 8 OOO evrei salvaţi de români. Rapoarte
incomplete cu numărul evreilor deportaţi şi al celor reîntorşi, întocmite imediat după al
Doilea Război Mondial, în ACNSAS, D 008894.
80. ACNSAS, D 013424, voi. 16, f. 60.
81. ANIC, fond DCP, dosar 42/1944, f. 83»
82. Idem, f. 98.
83. Idem, f. 102-103.
84. Idem, fond PCM.SSI, dosar 23/ 1944, f. 4.
85. Ch.I. Bodea, op.cit., p. 148-167.
86. Idem, p. 353.
87. În timpul procesului sioniştilor început în 1951, unul dintre cei anchetaţi, Jean
Cohen, a dezvăluit faptul că, pentru anularea efectelorr Decretului, A.L. Zissu a intervenit
pe lângă Mihai Antonescu. Vezi Teodor Wexler, Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate.
1945-1960. Documente, Fundaţia Wilhelm Filderman, Colecţia Antievreismul Comunist,
Bucureşti, f.a., voi. I, p. 542.
88. Idem, p. 175.
89. Despre trecerea unor evrei transilvăneni în România, în vara lui 1944, şi ANIC,
fond PCM.SSI, dosar 93/ 1943, f. 5. Autorităţile maghiare cunoşteau acţiunea românilor de
ajutorare a evreilor; la Budapesta se considera că acest ajutor se datora faptului că românii
erau „anglofili". - Idem, dosar 50/ 1942, f. 39, notă a SSI din 26 iulie 1944.
90. Idem, fond ICJ, dosar 20/ 1945, f. 388.
91. Interviu difuzat la 6 noiembrie 201 O, la fostul OTV. În 2002, după înregistrarea
interviului, Leopold Lazar Schobel a fost destituit de către FCER din funcţia de preşedinte
al Comunităţii Evreieşti din Piteşti; a murit, la 85 de ani, pe 21 noiembrie 2003.
92. V.I. Ciubăncan, Maria I. Canea, I.V. Ranca, op.cit., p. 28.
93. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37 /1940, voi. II, f. 57-216; dosar 49/1942 f. 329-332,
335, 337, 342-343, 345, 354-356, 358, 360-361, 378; dosar 50/ 1942, f. 28-32, 119-122.
94. Tatiana Pakivailova, 1944. Transilvania pe masa Comisiei Litvinov, Ml, XXXII,
l/ 1998, şi Idem, XXVIII, l / 1993; Istoria României. Transilvania 1867-1947, Cluj-Napoca,
2000, voi. II, p. 1608-1609.
95. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Contextul internaţional al desprinderii României,
în „Curierul Naţional" din 20 august 1994.
96. Academia de Ştiinţe a Rusiei, Institutu! de Slavistică, Arhiva de Stat a Federaţiei
Ruse, Problema Transilvaniei. Disputa teritorială maghiaro-română şi URSS. 1940-1946,
Documente, Moscova, 2000, p. 8-9. (Volum în limba rusă.) Afirmaţia din prefaţa volumului

429
NOTE

a provocat un incident diplomatic: Petre Român, ministru de Externe al României în

momentul apariţiei cărţii, fiul lui Walter Roman, a trimis la Moscova o notă diplomatică de
protest. Dar, Istoria nu se scrie pe baza sentimentelor filiale.
97. Jean Nouzille, Transilvania - zonă de contact şi de conflicte, Edit. Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, p. 238. Pentru evenimentele politice din Ungaria, până la înlăturarea lui
Horthy, vezi şi studiul lui Ottmar Traşcă, 15 octombrie 1944 - eşecul încercării Ungariei de a
încheia armistiţiu, în voi. Sovietizarea nord-vestului României. 1944-1950, Edit. Muzeului
Sătmărean, Satu Mare, 1996, p. 49-â3.
98. Istoria României. Transilvania, voi. II ( 1867-1947), Edit. George Bari ţiu,
Cluj-Napooa, 1999, p. 1614.
99. Florin Constantiniu, De la războiulfierbinte la războiul rece, Bucureşti, 1998, p. 56 -
indică Fondul G. Caranfil de la Hoover lnstitution ofWar, Revolution and Peace, Palo Alto,
California, Box nr. 1, dosar 3. Document prezentat de Florin Constantiniu şi în voi. PCR,
Pătrăşcanu şi Transilvania (194 5-1946). Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 68-69.
100. ASRIB, fond D, dosar 5451, f. 501.
101. Idem, dosar 6006, f. 473-474. Francisc Păcurariu, op. cit., p. 518-536, prezintă
literatura memorialistică maghiară - Balogh Edgar, Nagy Istvan, Demeter Janos - pe
marginea încercărilor liderilor unguri din Transilvania de Nord-Est de „ieşire independentă
din război", ieşire dirijată de un Consiliu Maghiar al Transilvaniei, la aqiunea căruia s-a dorit
a fi atraşi şi români. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 51/1942, voi. I, include un vast material
de sinteză, pe baza documentelor strânse de SSI, din 1946, sub titlul Problema maghiară;
cea nai mare parte se referă la perioada de după 23 august 1944; pentru toamna lui 1944 - f.
20-22.
102. Din Sărmaş au scăpat caţiva evrei care fugiseră înaintea venirii maghiarilor. Într-un
raport către Wilhelm Fildernan, din 31 ianuarie 1945, al responsabilului cu Ardealul de
Nord din FUCE, sunt indicaţi 200 evrei locuitori în Sărmaş, din care au fost omorâţi 126.
„Din vina ungurilor, ei au suferit tot atât cât evreii din Ungaria." - ACNSAS, D 013661,
voi. 2, f. 156. Într-o prezentare generală, datată 14 aprilie 1972 a Ministerului Securităţii
Statului, Raionul Sărmaş, sunt indicaţi doar patru evrei supravieţuitori. Aceştia, în 1949 au
plecat în Israel, după ce au ridicat în Sărmaş un monument pentru cele 126 victime. - Idem,
f. 1-2. Un tabel cu evreii din Sărmaş ucişi de unguri - Idem, f. 152. „Curierul Israelit" din
11 martie 1945 prezintă deshumarea evreilor omorâţi la Sărmaş, şi membrii Comisiei de
anchetă. Problema asasinatelor de la Sărmaş prezentată de Petre Ţurlea în: Români şi unguri.
1940-2011. Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 181-182; Români şi evrei în secolul XX,
Edit. Semne, Bucureşti, 2015, voi. II, p. 440-442.
103. Vezi Teroarea horthysto-foscistă... , op.cit., p. 281-282.
104. ANI C, fond PCM, stenograme, dosar 2/ 1944, f. 3-4.
105. Idem, f. 149.
106. Dumitru Şandru, Metamorfozele gulagului sovietic. Centrele de internare:
1944-1945, în „Arhivele totalitarismului", II, 1-2/ 1994, p. 8.
107. AN IC, fond MAI.IGJ, dosar 113/1944, f. 5. Majoritatea tabelelor cu cei arestaţi
s-au păstrat. - Idem, dosar 115 şi l l 9/1944; 31. 97, 98, 103/ 1945.

430
 NOTE

108. Dumitru Şandru, op.cit., p. 17. În total, s-au înfiinţat 36 lagăre - Idem, p. 18. Vezi
şi Idem, Evadări din lagărele de internare. 1944-1948, în „Arhivele totalitarismului", III,
311995, p. 43-53.
109. ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 132/1945, f. 2,4.
110. Arh. St. Sfântu Gheerghe, fond Primăria Sfântu Gheorghe, dosar 223/1945, f. 1-2.
111. ANIC, fond IGJ, dosar 20/1945, ( 224.
112. Idem, fond MAl.DAS, dosar 24/1944, f. 91, 112.
113. Idem, ( IO 1.
114. Idem, ( 111.
115. Idem, dosar 20/ 1944, ( 2-7, 32.
116. „Curierul" din 30 septembrie 1944.
117. Antonio Faur, Documente inedite despre tragedia de la Tărian (30 septembrie 1944),
în Analele Universităţii Oradea, seria Istorie-Arheologie, tom IV-V, 1994-1995; ANIC,
fond IGJ, dosar 25/1945, f. 22-23.
118. Vezi şi Teroarea hortystojascistă„„ op.cit„ p. 284-294.
119. ANIC, fond IGJ, dosar 68/1946, f. 317.
120. Petre Ţurlea, Monumente maghiare de neadmis în România, Edit. Karta-Graphic,
Ploieşti, 2013, p. 80-121; prezentarea cazului de la Aita Seacă urmează acest volum.
121. Idem, p. 83.
122. Pe larg în România în anii celui de al Doilea Război Mondial, Edit. Militară,
Bucureşti, 1989, voi. 3, p. 60.
123. Idem, p. 69.
124. ASRIB, fond D, dosar 1800, ( 124-125.
125. Idem, ( 126.
126. Idem, ( 128.
127. Idem, f. 127.
128. Idem, ( 138.
129. Idem, f. 139.
130. Idem, f. 138.
131. Idem, f. 129.
132. Idem.f. 133.
133. Idem, f. 87.
134. Idem, f. 151.
135. Idem, dosar 5861, f. 79.
136. Idem, fond P, dosar 196, voi. I, ( 277.
137. Idem, f. 133;
138. Idem, voi. III, ( 5. Alţi locuitori au prezentat unul sau altul din asasinate. Un
document descoperit de Ioan Lăcătuşu în AMApN menţionează, din jurnalele unităţilor
militare, 13 morţi la Aita Seacă; cum asasinatele au avut loc după trecerea frontului, jurnalele
respective puteau să aibă erori. - Document prezentat de Petre Ţurlea, Monumente.„ op.cit.,
p. 332. Pentru 20 dintre asasinate sunt multiple declaraţii ale unor localnici; pentru celelalte
cazuri sunt doar mărturii singulare, cifra maximă indicată fiind de 100. Memoria locului
a înregistrat asasinarea ostaşilor români: în anii '70 ai secolului XX, de Ziua Victoriei
împotriva fascismului, copiii românilor din Aita Seacă erau aduşi să pună flori la groapa

431
NOTE

comună din cimitirul localităţii. În 2004, la iniţiativa societăţii civile româneşti din Harghita
şi Covasna, condusă de Ioan Solomon şi Ion Lăcătuşu, şi a Episcopiei Ortodoxe de Harghita
şi Covasna, au fose deshumate osemintele ostaşilor români asasinaţi de unguri în 1944; doar
cei care erau în groapa comună ştiucă din cimitir. În 2008, pe locul respectiv a fose amplasată
o cruce din marmură şi a avut loc un ceremonial religios şi militar.
139. ASRIB, fond D, dosar 1774, f. 68-69.
140. Idem, fond P, dosar 196, voi. III, f. 5.
141. Idem, fond D, dosar 1514 - cuprinde „Registrul Batalionului de Voluntari Ardeleni
denumit Garda Personală Iuliu Maniu, cât şi descrierea activităţilor acestuia în baza actelor
şi dosarelor anexe. Înfiinţat: Conf. Ord. M.Sc.M. nr. 67610/5.X.1944". Idem, dosar 1800, f.
39, 52; Idem, dosar 1774, f. 66-67.
142. Idem, dosar 1774, f. 68.
143. Idem, f. 62-63.
144. „Curierul" din 30 septembrie 1944.
145. Legiunea de Jandarmi Năsăud, prezentând atrocităţile maghiare, insista asupra
celor săvârşite de jandarmii unguri, cu concluzia: „Atrocităţile jandarmilor maghiari asupra
populaţiei româneşti, presărate în tot timpul celor patru ani de ocupaţie, au culminat
după 23 august 1994, în faza când dac fiind mersul războiului Scatul Maghiar pierduse
orice speranţă asupra victoriei. În această fază, aceste atrocităţi erau tot mai dese, tot mai
diabolice, şi nu de puţine ori aveau ca punct final asasinarea. Erau urmăriţi cu predileqie
preoţii ortodocşi, cetăţenii care îşi manifestaseră vreodată sentimentele lor de buni români,
şi cei care prin comportamentul lor lezau fie interesele naţionale maghiare, fie interesele
vreunui particular oarecare, cetăţeau ungur din această regiune." În raport se prezentau mai
mulce cazuri, între care cel de la Prundul Bârgăului, unde fuseseră împuşcaţi şapte români;
iniţiaucorul aqiunii fusese notarul ungur Zambor Koloman, la 9 octombrie 1944, a doua zi
cei şapte fiind împuşcaţi de jandarmi. Preotul Pop Augustin, deşi fusese împuşcat în cap şi
aruncat în groapa comună, nu a murit; astfel, s-au putut afla autorii crimei. - ANIC, fond
IGJ, dosar 40/1945, f. 200-201; prezentarea făcută de preot - Idem, f. 195-199.
146. AMApN, fond Microfilme, F.II.1535, c. 576-636. Prima prezentare a
documentarului la Petre Ţurlea, în voi. Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România
Pur şi Simplu, Bucureşti, 2005.
147. AMApN, fond Microfilme, F.II.1535, c. 583-585.
148. De subliniat cazul lui Lonharc Tamas, cu volumul Uniunea Populară maghiară
în perioada instaurării regimului comunist în România (1944-1948), Edit. Argonaut,
Cluj-Napoca, 2003. Fiind teză de doctorat - îndrumător prof.univ.dr. Csucsuja Istvan -
caracterul ştiinţific ar trebui să fie de necontestat. Dar, cele mai importante fonduri
arhivistice, pentru tema respectivă, sune ignorate. La fel şi bibliografia care nu convine
autorului. De remarcat şi surprinzătoarea lipsă de seriozitate cu care au fost prezentate unele
informaţii. La acest capitol un singur exemplu. În iunie 1946, la Cluj a avut loc marea grevă
studenţească împotriva revizionismului maghiar şi a comunismului, declanşată în urma
vandalizării Căminului studenţesc „Avram Iancu" de către Ungurii manevraţi de UPM şi
PCR; în fruntea grevei s-a aflat studentul-călugăr Bartolomeu Anania. Li:inhard Tamas nu
menţionează greva (evident nici cauzele ei); aflăm doar că au avut loc la Cluj „evenimente";
care sune acelea, cititorului nu i se spune. În schimb, este menţionată trimiterea urgentă la

432
 NOTE

Cluj, pentru a potoli „evenimentele", a ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. Însă, felul
cum este prezentată vizita ministrului ne duce la întrebarea dacă autorul „tezei de doctorat"
este chiar istoric? Aflăm că „Lucreţiu Pătrăşcanu în discursul ţinut la Cluj în data de 11
iunie 1946, a denunţat revizionismul [renăscut în Transilvania de Nord]. ameninţând cu
expulzarea iredentiştilor maghiari. [„.] La 13 iunie 1946, L. Pătrăşcanu a precizat într-un
alt discurs„." etc. În realitate, Pătrăşcanu a vizitat Clujul o singură zi, 8 iunie 1946, când
a ţinut trei discursuri. Unul din ele va fi prezentat în „Tribuna Nouă" din 11 iunie 1946;
„doctorul în Istorie" crede că data apariţiei în ziar coincide cu data susţinerii! Nicila 13 iunie
1946, Pătrăşcanu nu a ţinut nici un discurs la Cluj; el plecase din localitate în noaptea de
8/9 iunie. Autorul crede iar că data apariţiei unui comentariu în „Tribuna Nouă" este şi cea
a susţinerii unui discurs. „Doctorul în Istorie menţionează formula lui Pătrăşcanu înainte
de a fi comunist sunt român"; însă, despre aceasta scrie (nota 520): „Ceea ce însă nu a fost
regăsit în documentele consultate şi aflate în circuitul istoriografic". Este o minciună. Nu
doar în istoriografie se menţionează formula lui Pătrăşcanu, în nenumărate rânduri, dar ea
este prezentată şi în memoriile unora din participanţii la adunarea respectivă; între aceştia,
acad. Dimitrie Vatamaniuc şi Raul Volcinschi - vezi „Analele Sighet", Academia Civică
Română, voi. S, 1996, p. 363 şi Constantin Mustaţă, Student la Cluj, Cluj-Napoca, voi. I,
2001, p. 189. Cea mai condamnabilă este ocolirea acţiunii antiromâneşti a Uniunii Populare
Maghiare, deşi aceasta a fost esenţială în toată perioada existenţei formaţiunii respective. Şi,
totuşi, autorului ungur i s-a conferit titlul de „doctor în Istorie", de către un „prof. univ.dr.':
şi acesta tot ungur.
149. AMApN, fond Microfilme, rola 376, c 405.
l SO. „Scânteia" din 8-9 octombrie 1944; Stelian Neagoe, Istoria politică a României
1944-1947, Bucureşti, 1996, p. 87-89. Vezi şi L. Banyai, Pe fogaşul tradiţiilor frăţeşti,
Bucureşti, 1971, p. 266.
1S l. AMI, Centrul..., loc. cit., voi. VII, f. 2 (document preluat din AMAI, fond Operativ,
dosar 88302, voi. 13, f. 630).
l 52. Idem, f. 4 (document preluat din AMAI, fond Operativ, dosar 88302, voi. 13, f.
609).
153. Idem, f. 3 (document preluat din AMAI, fond Operativ, dosar 88302, voi. 13, f.
608).
154. Idem, f. 4 (document preluat din AMI, fond Operativ, dosar 88302, voi. 13, f. 609).
1SS. ASRIB, fond D, dosar 545 l, f. 86-87.
156. ANIC, fond MAl.DAS, dosar 68/1945, f. 402-409.
157. ASRIB, fond D, dosar 545 l, f. 94.
158 „Scânteia" din 12 noiembrie 1944; articolul menţionează faptul că anunţul înfiinţării
UPM şi al aderării sale la FND „a fost ovaţionat de uriaşa manifestaţie din 7 noiembrie
1944". Procesul verbal al lucrărilor Congresului de la Braşov în AMApN, fond Microfilme,
rola 376, c. 376-400.
l 59. Istoria României. Transilvania, op.cit., voi. II, p. 1619.
160. ANIC, fond MAI. DAS, dosar 68/1945, f. 402-409; Statutul UPM în ASRIB,
fond D, dosar 5464, f. 169-179.
161. ANIC, fond IGJ, dosar 20/1945, f. 224-225. Prima întrunire a Organizaţiei UPM
din judeţul Trei Scaune avea loc în sediul PCR din Sfântu Gheorghe pe 22 octombrie 1944;

433
NOTE

în cadrul întrunirii respective s-a folosit ciculacura MADOSZ. - Idem, fond DGP, dosa
3/1944, f. 1-2. Despre presiunile făcute ca ungurii să se încadreze în UPM, o noră a SSI
din 23 decembrie 1944: menţionează răspândirea unui manifest al UPM în Transilvania
de Nord, în care se atrăgea atenţia demnitarilor şi funqionarilor maghiari rămaşi la poseuri
că păstrarea acestora depindea de UPM şi, de aceea, „sunt obligaţi să ţină seamă de coace
ordinele sale". - ASRIB, fond D, dosar 5464, f. 63.
162. ASRIB, fond D, dosar 5451, ( 200.
165. ANIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 126/1945, f. 8. Într-o şedinţă a
Regionalei PCR Transilvania de Nord, Cluj 9 ianuarie I945, comuniştii clujeni au întrebat
ce rol are UPM; Teofil Vescan a ocolit răspunsul, pentru a nu dezvălui public faptul că UPM
făcea parce din PCR. - Idem, f. 3.
164. Mai ales în presa comunistă de limbă română.
165. Deşi, inevitabil, începeau cu formula încadrării UPM în „lupea democratică
generală".
166. AMApN, fond Microfilme, rola 376, c. 415-421.
167. AMI, Centrul..„ loc. cit„ voi. VII, ( 5-8 (document preluat din AMAI, fond D,
dosar 245, voi. 2, ( 48).
168. ANIC, fond DGP, doear 3/1944, f. 3.
169. Idem, f. 13-20.
170. Idem, ( 30.
171. Idem, ( 27-28.
172. Idem, ( 33.
173. Idem, ( 8.
174. Idem, ( 11.
175. Idem, ( 12.
176. Cu ajutorul Ministerului de Interne condus, în practică, de comuniscul Teohari
Georgescu.
177. ANIC, fond DGP, dosar 64/1945, f. 41. În anii următori, patrimoniul UPM
s-a îmbogăţit şi pe baza însuşirii unor imobile ale „reacţionarilor" români sau unguri; la
Congresul tineretului UPM din 31 august 1946, s-a cerut chiar ca coace castelele grofilor să
fie expropiace în folosul UPM. - Idem, dosar 10/1946, f. 26.
178. Idem, dosar 3/1944, ( 13. În Transilvania de Nord-Est, aqiunile iniţiare de
UPM erau asemănătoare cu cele ale PCR din rescul Ţării; crearea, în afara legii, a unor
organisme „populare şi democrate"; trecerea la aplicarea unei Reforme Agrare care nu
fusese încă legiferată ş.a.m.d. În regiunea respectivă era, însă, şi o notă de originalicace:
majoricacea acţiunilor aveau imprimată o conotaţie etnică pronunţată. SSI, la 24 februarie
1945, menţiona organismele „populare şi democrate" înfiinţate în judeţul Trei Scaune; la
29 ianuarie 1945, prefectul „democrat" Demecer Andras, din UPM, emitea Ordonanţa
nr. 2177, pentru împărţirea pământurilor, „pe baza hotărârii Consiliului FND". -
ASRIB, fond D, dosar 6006, ( 284-287. Toc SSI, la 9 februarie 1945, menţiona că coace
măsurile „democrate" luare în Transilvania de Nord-Est erau ale UPM şi PCR; organele
administrative şi poliţieneşti erau „creaţiuni eminamente maghiare"; se constata că „în
Ardealul de Nord ungurii au format un Scat în Scat, legiferând după bunul lor plac". - Idem,
( 290. Recunoscători faţă de PCR, liderii UPM se angajau la rândul lor să dea comuniştilor

434
 NOTE

tot concursul în lupta împotriva „reaqiunii" române; la 22 februarie 1945, Kurk6 Gyarfas
declara la Braşov: „UPM din Ardealul de Sud şi cel din Ardealul de Nord se angajează să
lupte contra partidelor Naţiona-Ţărănesc şi Naţional-Liberal, în orice condiţii s-ar cere de
FND''. - Idem, dooar 5451, f. 581.
179. Idem, ( 161. Radio Budapesta transmitea repetat maghiarilor din Transilvania,
în octombrie 1944: „Fraţi unguri din toate ţările, strângeţi rândurile, îmbrăcaţi orice haină
politică, numai să salvăm scumpa noastră Ungarie în frontierele ei." Larg cunoscut în
Transilvania, apelul era considerat ca indicând o atitudine obligatorie; ideea era propagată şi
de către ungurii din PCR şi UPM. -ANIC, fond IGJ, dosar 20/1945, ( 351.
180. Idem, fond PCM. Stenograme, dosar 211944, f. 5-47, 53.
181. Idem, ( 122-140.
182. Idem.( 166.
183. Idem, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 11/1944, f. 14.
184. Idem, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1944, ( 11.
185. MO din 11octombrie1944. Pe 11 octombrie a depus jurământul Ionel Pop, în
calitate de înalt comisar. - „Timpul" din 11 octombrie 1944.
186. Istoria României. Transilvania, op.cit., voi. II, p. 1619; Membrii Comisariatului:
Emil Haţieganu, Petru Groza, Sabin Mănuilă, Teodor Roxin (general), losifJumanca, Liviu
Pop, Valos Ghircoiaşiu, Simion Nemeş.
187. Vezi Ioan Silvia Nistor, Constituirea şi activitatea Comisariatului pentru
administrarea Transilvaniei eliberate (octombrie 1944-martie 1945), în AIIA Cluj-Napoca,
1983-1984 şi Idem, Civilizaţia română modernă şi unitatea naţională. Edit. Sedan, Cluj-
Napoca, 2001, p. 222-234. Vezi şi Ion Alexandrescu, Reinstalarea autorităţilor civile
româneşti în teritoriul cedat Ungariei în urma „arbitrajului" de la Viena din 30 august 1940,
în „Anuar l.S.O.S.l.M., 1996.
188. Ioan Silviu Nistor, Civilizaţia„., op.cit., p. 230.
189. Petre Ţurlea, Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământ românesc,
Edit. Bravo Press, Bucureşti, 1996.
190. Idem; prezintă mai ales activitatea Batalionului „Iuliu Maniu" condus de Gavril
Olteanu, inclusiv evenimentele de la Aita Seaca şi procesele care au urmat.
191. C( unui raport al Inspectoratului Regional de Poliţie Cluj, din 24 septembrie
1945 - ANIC, fond MAI.DAS, dosar 19/1944, ( 211; alt document în ASRIB, fond D,
dosar 1800, ( 1-6, nu-l menţionează pe Ilie Lazăr - în schimb, Anton Ionel Mureşan este
trecut drept preşedinte activ, iar vicepreşedinţi sunt menţionaţi Corneliu Coposu şi Gabriel
Ţepelea.
192. ANIC, fond DGP, dosar 88/1944, ( 85.
193. ASRIB, fond D, dosar 1800, ( 6-9.
194. ANIC, fond MAI.DAS, dosar 19/1944, ( 212.
195. ASRIB, fond D, dosar 1800, f. 34; Idem, dosar 1514, se păstrează Registrul
Batalionului de Voluntari.
196. ASRIB,-fond D, dosar 1800, f. 39 - document în limba rusă.
197. ANIC, fond MAI.DAS, dosar 19/1944, f. 212-214.
198. ASRIB, fond D, dosar 1800, ( 105.
199. Idem, f. 52 şi dosar 1514, ( 1.

435
NOTE

200. Idem, dosar 1774, f. 66-71.

201. Idem, dosar 1800, f. 81 - adresă a Cercului Teritorial Ciuc din 6 octombrie 1944;
Idem, f. 124-125 - raport al Postului deJandarmi Boroşneul Mare, judeţul Trei Scaune, 24
septembrie 1944.
202. Idem, f. 7 4-77, 80 - adrese ale Primăriei din Sfântu Gheorghe, Legiunii de Jandarmi
Trei Scaune, Prefecturii Trei Scaune, Legiunii de Jandarmi Ciuc.
203. Adresele de mulţumire - Idem, f. 79-81.
204. Idem, f. 74.
205. Ibidem.
206. Idem, f. 73, 82.
207. Idem, f. 66-71.
208. Idem, f. 151-152.
209. Idem, fond D, dosar 1745, f. 1-2, 4.
21 O. Idem, dosar 1800, f. 82. Pe larg la Petre Ţurlea, Monumente non grata ... , op.cit.,
p. 29-31.
211. ANIC, fond PCM. Stenograme, dosar 5/1944, f. 103-106.
212. Idem, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 15/ 1944, f. 10.
213. Idem, doear 20/1944, f. 6, 8.
214. ASRIB, fond D, dosar 1800, f. 99.
215. AMAE, fond 71/1959.E 9. Al Doilea Război Mondial, dosar 189, f. 245.
216. Idem, f. 242, 244.
217. ASRIB, fond D, dosar 1800, f. 98; Petre Ţurlea, Monumente non grata ... , op. cit.,
p. 41-42. DGP ordona poliţiştilor să ajute armata la dezarmarea voluntarilor ardeleni. -
ANIC, fond DGP, dosar 11/1944, f. 86.
218. Idem, f. 53-54.
219. Idem, f. 55.
220. Idem, dosar 64/ 1945, f. 51.
221 Idem, fond PCM. Stenograme, dosar 5/ 1944, f. 264.
222. Aceeaşi idee şi în Istoria României. Transilvania, op.cit., voi. II, p. 1620.
223 Reuben F. Markham în România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 1996, p. 418, exagerează, totuşi, când afirmă că în Transilvania de Nord toţi
membrii PCR erau unguri.
224. ANIC, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1944, f. 264. Acelaşi tablou dramatic
pentru români era prezentat şi de comandantul Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu",
Gavrilă Olceanu, în raportul nr. 118/20 octombrie 1944 către Regimentul de Vânători de
Munte din Braşov. Peste tot, populaţia maghiară, pentru a putea capta bunăvoinţa ruşilor,
şi-a pus la piept insigne comuniste şi a instigat contra românilor; de aceea, ruşii au numit
primari în oraşe şi comune numai dintre ungurii ce s-au declarat comunişti; aceştia au trecut
la rechiziţii draconice, în urma cărora „populaţia românească a fost despoiată şi de ulcimele
resurse de trai ce i-au mai rămas [... ],iar ungurii au fost protejaţi". - ASRIB, fond D, dosar
1800, f. 87.
225. „Curierui" din 30 septembrie 1944.
226. Ibidem.
227. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 169.

436
 NOTE

228. Idem, f. 172-173. Agentura Ardeal a SSI cerea verificarea informaţiei şi i se

răspundea afirmativ. - Idem, f. 171. Primar al Clujului a fose numit comunistul Tudor
Bugnariu. Formula folosită într-un ziar privind numirea lui Teofil Vescan: „Domnia-sa a fose
numit în acest post la cererea cetăţenilor, prin acordul unanim al partidelor democratice." -
„Timpul" din 11 ianuarie 1945.
229. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 175.
230. Idem, f. 179;
231. Idem, f. 180. Vezi şi Mihai Drecin, Ideea „autonomiei Transilvaniei" în mediile
politice maghiare şi germane din provincie„„ op.cit„ p. 357-370.
232. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 197.
233. AMAE, fond 71/1939. E.9. Al Doilea Război Mondial, dosar 189, f. 232.
234. Idem, f. 233.
235. Idem, f. 193.
236. Misiunile lui IA. Vişinski în România. (Din istoria relaţiilor româno-sovietice,
1944-1946), Documente secrete, Academia României şi Academia Rusă de Ştiinţe,
Bucureşti, 1997, p. 89-91.
237. Idem, p. 93-94.
238 Idem, p. 96-97; articolului din „Curentul" i se răspundea foarte violent în „Scânteia"
şi „România Liberă" din 17 noiembrie 1944.
239. AMAE, fond 71/1939. E.9. Al Doilea Război Mondial, dosar 189, f213-218. Vezi
şi Ion Alexandrescu, op.cit., p. 114. România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite, Bucureşti,
1995, voi. II, p. 105-106.
240. Idem, f. 236.
241. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 191-192.
242. MAE, fond 71/1939. E 9. Al Doilea război Mondial, dosar 189, f. 242-244.
243. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 190.
244. Idem, f. 187.
245. Idem, f. 189;
246. Idem, f. 206. Despre încercarea SSI de a-şi desraşura activitatea conform intereselor
României, chiar şi în condiţiile ocupaţiei sovietice, vezi Cristian Troncocă, Istoria serviciilor
secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Edit. Ion Criscoiu, Bucureşti, 1999, p. 255-271;
se crease chiar o grupă specială pentru supravegherea aqiunilor ocupantului.
247. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 209, ANIC, fond DGP, dosar 64/1945, f. 46.
248. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 210.
249. Idem, f. 212-213.
250. Idem, f. 231; ANIC, fond MAl.DAS, dosar 4/1944, f. 1.
251. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 230 -231.
252. Idem, f. 227.
253. Idem, dosar 4037, f. 182-183.
254. ANIC, fond PCM.SSI, dosar 97 /1943, voi. II, f. 98-99- notă a SSI din 16 februarie
1945.
255. AMI, Centrul.., loc cit.. voi. VII, f. 9 (document preluat din AMI, fond D, dosar
546, voi. 508, f. 102).

437
NOTE

256. Idem, voi. VII, f. 10 (document preluat din AMAI, fond D, dosar 546, voi. 508, f.
102).
257. ASRIB, fond D, dodar 6006, f. 219 - notă a SSI din 12 ianuarie 1945; pe aceeaşi
temă se revenea la 18 ianuarie - Idem, f. 276-279. Vezi pe larg la Ioan Şuta, Transilvania -
himera hungarismului iredentist, Bucureşti, 1995, p. 149-151 şi Mihai Drecin, op.cit.
258. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 221-223.
259. Idem, f. 224.
260. Misiunile lei I.A. Vîşinski... , op.cit., p. 104.
261. Istoria României. Transilvania ... , op.cit., voi. II, p. 1620.
262. ANIC, fond IGJ, dosar 39/1945, f. 12.
263. Idem, f. 44.
264. Idem, fond MAI.DAS, dosar 5/ 1944, f. 2-4.
265. Vezi articolul lui Virgil Ţârău, Problema Transilvaniei în ecuaţia comunizării
României, în voi. Sovietizarea nord-vestului României... , op.cit.„ p. 87-90.
266. AMApN, fond Microfilme, F.II.1535, c. 585-587.
267. Idem, c. 630-637.
268. ANIC, fond IGJ, dosar 20/1945, f. 4-5.
269. Idem, f. 7-8.
270. Idem, f. 44.
271. Idem, f. 6.
272. Idem, dosar 39/1945, f. 44.
273. ASRIB, fond D, dosar 4415, f. 3-4.
274. ANIC, fond IGJ, dosar 20/ 1945, f. 5.
275. Idem, dosae 39/ 1945, f. 14. Ordinul circular nr. 52996/4 februarie 1945, al IGJ, de
desfiinţare a Poliţiilor rurale - Idem, dosar 43, 1945, f. 196 - nu va fi aplicat în Transilvania
de Nord-Est.
276. ASRIB, fond P, dosar 196, voi. IV, f. 242-243. Aceleaşi fapte - arestarea românilor
din Aita Seacă, închiderea lor la Sfântu Gheorghe, maltratările la care au fost supuşi - au fost
reconfirmate de Tribunalul Militar Sibiu în 1949. - Idem, f. 323-324; apoi, de procurorul
generat al României în 1953; - Idem, f. 344-345. Tot în acelaşi sens şi Referatul nr. 44/ 1951
al Parchetului Curţii de Apel Cluj: „În timpul ce s-a scurs de la evacuarea Ardealului de
Nord de către autorităţile româneşti [... ]. şi până la reinstalarea administraţiei româneşti
democrate (octombrie 1944 - martie 1945), în comuna Aita Seacă s-a constituit o poliţie
populară compusă din: l. lncze Iuliu; 2. Fâbiân Iosif; 3. Mâthe Emeric; 4. Mâthe Albert; 5.
Gâl Dezideriu; 6. Mâthe Ioan; 7. Nagy Ludovic; 8. David Ioan. Aceşti membri ai Poliţiei
populare de atunci au arestat, la 4 decembrie 1944, şapte locuitori de naţionalitate română,
iar la 27 decembrie 1944, alţi cinci. Cei arestaţi au fost duşi la Pretura Baraolt, iar de aici la
Comisariatul Poliţiei Populare din Sfântu Georghe, unde au fost ţinuţi arestaţi până la 5
mai 1945. În timpul deţinerii, pe motiv că ar fi informat trupele sovietice şi româneşti de
persoanele racând parte din categoria I [maghiari care au ucis soldaţi români la 4 septeabrie
1944]". - ASRI Cluj-Napoca, fond P, dosar 4125, voi. III, f. 23.
277. ASRIB, fond D, dosar 1541, f. 75-78. Vezi pe larg la Petre Ţurlea, Monumente non
grata ... , op. cit., p. 48-51.
278. AMAE, fond 71/1939. E.9. Al Doilea Război Mondial, dosar 189, f. 39-40.

438
 NOTE

279. Pentru situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est la momentul respectiv vezi
şiIoan Silviu Nistor, Civilizaţia română ... , op.cit., p. 249; Idem, Românii în al Doilea Război
Mondial, Cluj-Napoca, 1996, p. 154-164; Ioan Şuta, Transilvania ... , op.cit., p 152-155.
280. Printre multele lucrări dedicate subiectului şi Flori Stănescu, Dragoş Zamfirescu,
Ocupaţia sovietică în România, Documente 1944-1945, Edit. Vremea, Bucureşti, 1998;
Antonio Faur, Ocupaţia sovietică în nord-vestul României 1944-1945, în „Analele
totalitarismului", VI, 1-311998, p. 85-101.
281. Florin Muller, Tentative de rapt teritorial şi de sovietizare a regiunii Maramureşului
în anii 1944-1945, RI, tom IV, 7-8/ 1993. Vezi şi partea dedicată Maramureşului din studiul
lui Dumitra Şandru, Bucovina şi Maramureşul în planurile iredentei ucrainiene (1940-1947),
în voi. Relaţiile româno-ucrainiene. Istorie şi contemporaneitate, Satu Mare, 1999. Ş.a.
282. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 366-376.
283. Cf. recensământului din 1945, publicat de Florin Muller, op.cit., p. 700.
284. Odoviciuc declara: „Sighetu!, unit în dezideratele sale, urmează exemplul Ucrainei
Subcarpatice de-a fi anexat la Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană." Se trimit masaje
către Stalin şi Hruşciov (conducătorul Ucrainei). - Idem, p. 701; ASRIB, fond D, dosar
6006, f. 367.
285. Florin Muller, op.cit., p. 702; Dumitru Şandru, Bucovina şi Maramureşul.., op.cit.,
p. 363-364.
286. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 379.
287. Idem, dosar 10500, voi. I, f. 22.
288. Idem, f. 38.
289. Ibidem.
290. Idem, f. 2, 9.
291. ANIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 138/1945, f. 2.
292. Idem, f. 4.
293. Idem, f. 5.
294. ASRIB, fond D, dosar, 6006, f. 366.
295. Idem, f. 291.
296. Idem, f. 292.
297. Idem, f. 370, 387.
298. Idem, f. 590.
299. Idem, f. 371-372. Primul prefect al Maramureşului, după reunificare, dr. Iulian
Chitta, prezintă incidentul: Primarul român din Borşa, Mihail Strifundă, a mobilizat
10 OOO de ţărani înarmaţi cu armament părăsit de germani, şi s-a îndreptat pe valea lzei
spre Sighet. Ruşii au cerut anularea mitingului înainte de a veni coloana înarmată; s-a dat
ordin în acest sens, însă unii ţărani au vrut să intre în Sighet, fiind zi de târg. Asupra lor, în
dreptul localităţii Vadul lzei, poliţiştii ucrainieni au tras, omorându-i pe mai mulţi. Vezi
Mihai Drecin, Memoriile avocatului dr. Iulian Chitta - primul prefect român al judeţului
Maramureş în primăvara anului 1945, în „Analele Universităţii Oradea", seria Istorie,
Arheologie, Filosofie, tom II, 1992, p. 99.
300. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 372-375, 385; ANIC, fond CC al PCR. Cancelarie,
dosar 145/1945, f. 2-4 - publicat în 23 august 1944, Documente 1944-1945, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 198 5, voi. IV, f. 230-231.

439
NOTE

301. Statului Naţionalităţilor a fost introdus şi în voi. Le nouveau regime legal de

nationalites en Roumanie, Imprimerie de l'Etat, Bucarest, 1946 - volum trimis la Conferinţa
de Pace de la Paris, 1946. Un exemplar în AMAE, fond Conferinţa de Pace de la Paris, 1946,
voi. 85, f. 243-246.
302. AMAE, fond Conferinţa de Pace de la Paris, 1946, voi. 8 5, ( 246.
302bis. Document publicat în voi. România. Viaţa politică in documente. 1945,
coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994, p. 80-81.
303. ANIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 3/1945, f. 5-10.
304. Idem, f. 11-12. În timpul discuţiei, Sencovici Sindor remarca faptul că se intra greu
în sediile PCR: „Mai uşor intră o cămilă prin gaora acului, decât să intri în sediul Partidului.
Şi, în sfârşit, se vede un tovarăş evreu care iese din sediu. [„.] Mic/os: noroc că la noi, în
Transilvania de Nord, nu sunt evrei. [„.] Sencovici: Tocmai, nu trebuie pus chiar un evreu."
305 Secretarul Organizaţiei PCR a judeţului Sălaj, Coza Dănilă, raporta, pe 31 martie
1945, că cei 24 membri de partid din judeţ „sunt oameni vârstnici, care nu pot ţine linia de
partid"; Uniunea Tineretului Comunist nu era constituită datorită piedicilor puse de UPM;
nu se face propagandă comunistă pentru că nu are cine. Nici Organizaţia FND nu stătea
mai bine: „Nu corespunde nici pe departe sarcinilor actuale, pentru că există un şovinism
foarte pronunţat din partea UPM, în care sunt o serie de elemente de rea credinţă tocmai în
Comitetul de conducere. Nu era constituită Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor şi nici
ARLUS. Doar Frontul Plugarilor avea mai mulţi membri - 7 OOO, în cele 251 comune. -
ANIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 155/1945, f. 2-9.
306. „Scânteia" din 26 ianuarie 1945. În campania de subliniere, în ochii opiniei publice,
a condiţionării retrocedării Transilvaniei de Nord-Est de înfiinţarea anui Guvern al FND,
s-au antrenat şi reprezentanţei marcanţi ai regiunii respective. Teofil Vescan semna un articol
pe această temă în „România Liberă" din 26 ianuarie 1945.
307 România. Viaţa politică in documente. 1945, op.cit., p. 93.
308. Idem, p. 11 O.
309. Idem, p. 143.
31 O. Istoria României. Transilvania, op.cit., p. 1619.
311. ANIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 138/1945, ( 2-11.
312. Idem, f. 11. O prezentare a Conferinţei de la Cluj a FND în „Timpul" din 15
februarie 1945; vezi şi 23 august 1944, op.cit., voi. IV, p. 154-155.
313. „Scânteia" din 22 februarie 1945;
314. ASRIB, fond D, dosar 6006, ( 225.
315. Idem, ( 282.
316. ANIC, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1945, f» 76. La 20 februarie 1945, Luk:i
L:iszl:i dădea indicaţii pentru atragerea în Frontul Plugarilor a ţăranilor din PNŢ, mai ales pe
aceia din Transilvania de Nord-Est şi Moldova. - Idem, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar
8/1945, ( 10-12.
317. ASRIB, fond D, dosar 4415, ( 33.
318. Idem, dosar 6006, f. 230.
319. Despre atmosfera din Transilvania de Nord-Est după încheierea Armistiţiului
dintre Ungaria şi Aliaţi - Idem, f. 236, 249.

440
 NOTE

320. Idem, ( 256. Denunţul la autorităţile sovietice devenise o practică permanentă

a ungurilor din Transilvania de Nord-Est. Pe 28 ianuarie 1945, în timpul unei adunări a
FP la Cluj, un român, Suciu, a declarat că este de acord cu prietenia româno-maghiară, dar
românii nu vor uita niciodată atrocităţile la care au fost supuşi de unguri din 1940; a fost
imediat reclamat la Comandamentul sovietic, care l-a ameninţat cu expulzarea. - Idem, f.
266.
321. Idem, f. 257-259.
322. Idem, f. 282-283.
323. Idem, f. 263-264.
324. Idem, f. 275.
325. Idem, f. 276-279.
326. România. Viaţa politică în documente. 1945, op.cit., p. 166-167.
327. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 303-307.
328. ANIC, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1945, ( 22-23.
329. Idem, ( 29. O notă a SSI din 8 martie 1945 menţionează faptul că cercurile
diplomatice de la Bucureşti au înregistrat anunţul lui Petru Groza privind retrocedarea
Transilvaniei de Nord-Est: „Se recunoaşte că aceasta este o puternică armă cu care dl. Groza
va putea lupta cu folos împotriva PNŢ în Ardeal. Cuvântarea d-lui Gheorghiu-Dej, rostită
în Consiliul de Miniştri din ziua de 7 martie a.c. este socotită, de asemenea, ca semnificativă
din acest punct de vedere, întrucât arată că Sovietele, care au refuzat sprijinul guvernelor
reacţionare de până acum, sunt decise a-l da primului guvern al FND". - ASRIB, fond D,
dosar 15, f. 83-84.
330. România. Viaţa politică în documente. 1945, op. cit., p. 197-198.
331. ASRIB, fond D, dosar 7622, f. 46.
332. Idem, f. 139.
333. Documentul şi evaluarea lui de către OSS, în România. Viaţa politică în documente.
1945, op.cit., p. 189-192. Vezi şi Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, Planul sovietic de
comunizare a României (martie 1945) în RI, s.n., tom IV. 7-8/1993, p. 657-662.
334 ASRIB, fond D, dosar 8227, f. 329.
335. AMAE, fond 71/1939.E 9. Al Doilea Război Mondial, dosar 189, ( 172-173,
174-175, 273-274.
336. ANIC, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1945, ( 71-98.
337. Vezi şi Silviu Ioan Nistor, Civilizaţia română... , op.cit., p. 253.
338. 23 august 1944... , op.cit., voi. IV. p. 289-290.
339. Măsurile severe de siguranţă a trenului oficialităţilor au produs chiar încurcături.
Delagaţia Conducerii UPM, în frunte cu preşedintele acesteia, Kurk6 Gy:irfas, care trebuia
să se suie în tren în gara Braşov, conform telegramei pe care o trimisese Guvernul; a fost
împiedicată de către sentinelele sovietice care nu primiseră ordin în acest sens; i s-a interzis
chiar pătrunderea în gară. Liderii maghiari nu au insistat, răsuflând chiar uşuraţi: abia
aşteptaseră un motiv ca să nu participe la festivităţile de la Cluj, pentru a nu fi învinuiţi
de conaţionali că au trădat cauza maghiară. Mai târziu, Kurk6 va fi totuşi acuzat, dar din
tabăra română, că nu a luat legătura cu Organizaţia PCR Braşov pentru a rezelva situaţia,
deoarece „nu a vrut ca persoana lui să participe public la această serbare". Mai mult, Kurk6
primise sarcina de la PCR să publice în „Nepi Egyseg~ cotidian al UPM din Braşov, un

441
NOTE

articol de aprobare a reunificării Transilvaniei de Nord-Est cu România; articolul. însă, va

apărea, nesemnat, abia pe 16 martie 1945. - ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar
345/1945, ( 2-3.
340. Idem, dosar 15/ 1945, ( 7. Pe 8 martie 1945 apărea la Cluj primul număr al ziarului
comunist „Scânteia Ardealului", în care Teofil Vescan anunp că scopul principal al noii
publicaţii era apropierea dintre democraţii unguri şi români, având, astfel, aceeaşi misiune ca
şi ziarul maghiar „Erdely Szikra".
341. 23 august 1944... , op. cit., voi. IV, p. 288-289.
342. ASRIB, fond D, dosar 6006, f. 314-315. Aceeaşi notă redă şi efectul produs în
Transilvania de Nord-Est de anunţul dat la Radio Bucureşti pe 10 martie 1945; Guvernul
român anunp că în regiune vor rămâne aceleaşi autorităţi. Ca urmare, românii se arătau
foarte nemulţumiţi, pentru că autorităţile menţionate erau compuse majoritar din unguri
şovini. Document prezentat şi de Mihai Drecin în Ideea „autonomiei Transilvaniei''. .. , op.cit.,
p. 364.
343. ANIC, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1945, ( 128-129.
344. Idem, fond OC al PCR. Cancelarie, dosar 36/ 1946, ( 28.
345. Idem, fond PCM. Stenograme, dosar 3/1945, ( 130-153; intervenţii publicate în
voi. România. Viaţa politică în documente. 1945, op.cit., p. 198-208.
346. 25 august 1944... , op.cit., voi. IV. p. 290-291.
347. ASRIB, fond D, dosar 7622, f. 37.
348. ANIG, fond IGJ, dosar 39/1945, ( 47.
349. Idem, f. 48.
350. Idem, f. 46.
351.ldem, f. 14, 26, 28.
352. Idem, f. 20.
353. ASRIB, fond D, dosar 4037, ( 266-267.
354. „Scânteia" din 1 aprilie 1945. La fel ca la Cluj, Petru Groza şi-a repetat discursul şi
în maghiară. - 23 august 1944..., op.cit., voi. IV. p. 357-359.
355. MO, CXIII, 78/4 aprilie 1945, p. 2755
356. 23 august 1944... , op.cit., voi. IV. p. 368-669.
357. ANIC, fond IGJ, dosar 99/ 1945, ( 2.
358. Idem, ( 9-21.
359. ASRIB, fond D, dosar 4416, ( 82.
360. Idem, dosar 4418, f. 351-352.
361. Răspuns difuzat de Agenţia Reuter şi Radio Londra pe 14 martie 1945 - ambele
preluate de SSI. - Idem, dosar 7622, ( 44; şi 23 august 1944... , op.cit., voi. IV, p. 355-356.
362. Istoria României. Transilvania ... , op.cit., voi. II, p. 1621.
363. România. Viaţa politică în documente. 1945... , op.cit., p. 209-210
364. Idem, p. 232-234; cu unele mici modificări, acelaşi text publicat şi în voi. Istoria
Partidului Naţional Ţărănesc, Documente ( 1926-1947), Edit. ARC 2000, Bucureşti, 1994,
p. 244-246.
365. România. Viaţa politică în documente. 1945.... op.cit., p. 235.
366. ASRIB, fond D, dosar 4415, ( 98 - raport al SSI din 12 martie 1945.
367 Idem, dosar 4416, f. 209-210.

442
 NOTE

Procesul

x Procesul urmează volumul Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică

românească, de Petre Ţurlea, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 130-137 - cu revizuiri
şi adăugiri.
1. Toate aceste procese, pe larg, la Petre Ţurlea, Monumente maghiare de neadmis în
România, Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2013.
2. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. 4, f. 324-325, document publicat de Petre Ţurlea în
Ip şi Trăznea ... , op.cit., p. 478-481. Acelaşi Nemecz Aloizius, la 30 noiembrie 1945, declara,
în faţa acuzatorului public G. Râpeanu, la Cluj, că în calitate de preşedinte al UPM Sălaj, încă
din martie 1945 a luat iniţiativa sesizării Tribunalului Poporului (deşi acesta, la momentul
respectiv, nici nu exista) să cerceteze cazurile de la Ip şi Trăznea, „aplicând sancţiuni celor
vinovaţi, deoarece consideră că aceasta este o împrejurare care ar contribui la înfrăţirea celor
două naţionalităţi conlocuitoare". - ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. 5, partea a II-a, f.
139-140.
3. Vezi Dumitru Şandru, Metamorfozele gulagului românesc. Centrele de internare,
1944-1945, în „Arhiva Totalitarismului", II, 1-2/1994, p. 7-21.
4. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. 4. Se păstrează întreaga arhivă a Procesului, parţial
fiind chiar sistematizată. Pentru unele localităţi, toate documentele sunt concentrate într-un
singur volum- vezi pentru Huedin, dosarul 40022, voi. 3.
5. Idem, dosar 40022, voi. 6, f. 9.
6. Idem, voi. 4.
7. AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 133, f. 319.
8. ASRIB, fond P, dosar 40022, voi. I, f. 84.
9. Idem, dosar, 40022, voi. 4, f. 140 - harta masacrelor de la Ip; Idem, voi. 5, f. 53 - harta
masacrelor de la Trăznea.
10. Actul de acuzare, datat 25 februarie 1946. - Idem, voi. I, f. 14-68.
11. Proces-verbal nr. 6/ l martie 1946, al Consiliului de Miniştri, semnat de Petru Groza,
Gheorghe Tătărescu, Mihai Romniceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Lothar Rădăceanu, Edmond
Nicolau, Romulus Zăroni, dr. Bagdazar. - Idem, dosar 40022, voi. I, f. 13.
12. Idem, dosar 40022, voi. 3, f. 1-64.
13. Majoritatea cererilor de recurs - Idem, dosar 40022, voi. 2, partea a II-a şi dosar
40022, voi. 3.
14. Idem, dosar 40022, voi. 12, f. 2-4.
15. În detenţie fiind, în februarie 1946 ceruse să fie eliberat pentru că ar fi complet
nevinovat. - Idem, f. 47-48.
16. Idem, f. 90-93.
17. Idem, f. 159.
18. Idem, f. 312.
19. Idem, f. 326-331.
20. Idem, f. 346.
21. Idem, f. 362.
22. Idem, dosar 40022, voi. 15, f. 80.

443
PETRE ŢURLEA

23. Idem, voi. 16, f.l. În timpul procesului îşi recunoscuse vina, spre deosebire de ceilalţi
acuzaţi. - Idem, voi. 3, f. 99-100.
24. ACNSAS, fond D, dosar 008850, voi. 21, f. 37-45.

444
 INDICE. NUME DE PERSOANE

Indice. Nume de persoane

A regim A.: 211, 232, 237, 278; guvern A.:

67,72,222,228,234,236,278,424
Afcev, Nicolae 367
Antonescu, Maria 217, 420
Aftenie, episcop 100
Antonescu, Mihai 110, 131, 135, 148, 152,
Agapie, Gherasim, arhimandrit 127
156, 165,217,218,220-236,239,245-
Agârbiceanu, Ion, preot 414
246,264,278,404,407,410-411,421-
Akosi, colonel 41, 48, 386
423,429
Albani, Tiron 26
Aprily, L:ijos 285
Aldea, Aurel, general 288, 312, 320, 325
Ardelean, Gavrilă 19
Almos 176
Ardeleanu, Ion 12, 391. 396, 403, 410
Almăşanu, Ioan 21
Ardeleanu, preot 127
Alexandrescu, Ion 435
Arimia, Vasile, general 391, 396, 403-404
Alexiu, Lateş, protopop 124
Arkosy, Toma, episcop 146
A!tenburg 78, 80, 85-85, 103
Arpad 176, 182
Ambrus, Francisc 386 Arvay, Arpad 181
Andreica, Vasile 351 Astvany, Tibor 204
Andronic, Florin 100 Atzel,Ede 31, 170-171, 175,256,410,413
Anfusso 68 Acyla 176
Angelescu, Constantin 59, 264, 307 Avakumovic 238
Antal, Istvan 198 Avram, Gheorghe 130
Anta!fy, Alexandru de 397 Avram, Iancu 99, 214, 241, 306; A.I., cămin
Anton, Mioara 235-236, 424 scuden~esc: 432
Antonescu, Eftimie 234 Axente, Sever 241
Antonescu, Ion, general, mareşal 54-55, 59-
61, 63, 65-68, 70, 75, 77-80, 85, 87-98, B
100-101, 104-107, 127, 177, 189, 210- Baba, Avram 24
212, 215-219, 220, 222-225, 227-229, Baba, Gheorghe, protopop 100
233,235,237-240, 244-246,248,258- Baciu, Vasile 32
259, 261-265, 268-269, 278-279, 396- Badea, Alexandru 21
403, 419-420, 422, 425-427; dictatură, Badea, Gheorghe 410

445
INDIC. NUME DE PERSOANE

Bagdoglio, mareşal 78, 81 Bârjoc, Nastasie 39

Bagdazar, Dumitru 443 Bârjoc, Vasile 38
Bagyany, Francisc 202 Bârsan, Egyed Ioan 296
Bagyu, Mihail, sergent 42, 386 Bârsan, Ioan 296-297
Biji (Biy), Ferentz, (Francisc) 37, 40-42, Bârsan, Zaharia 214
386 Beat, Henry 215
Biji (Biy), locotenent 209 Beck, colonel 29, 53, 410
Baky, Laszlo (Ladislau) 271-273 Bercovitz, Beni 39
Balizs, Peter 284 Bercovitz, Hermina 39
Balizs, locotenent 287 Bercovitz, Mendel 34
Balea, Dumitru 343 Beres, Nicolae 46
Balea, Gheorghe 343 Beres, Sigismund F. 46
Balea, Petru 343 Beres, Vasile K. 46-47
Ballif 56 Bejan, Petre 368
Balint 241 Beldean, Ion 22
Balogh, Artur 181 Beleuţă, Gheorghe, maior 259
Balogh, Edgar 341, 359. 430 Bend, Edvard 196, 417
Banffy, Daniel 293, 413 Berea, Nicolae 387
Banffy, Nicolae 21 Beres, Nicolae 388
Banyai, Lidislau 303, 433 Beres, Sigismund F. 387-388
Barac, Ion 414 Beres, Vasile K. 387-388
Barbu, Sebastian, eromonah 130 Berezinsky, Suiam 367
Barbu!, Eugen 414, 422 Berinde, preot 128
Barbu!, George 92, 95, 97, 403 Bethlen, Gyi:irgy 52
Barcan, Floare 39 Bethlen, Istvan 283, 339
Birdossy, Laszlo 171, 175, 187, 196, 209, Bethlendi, Francisc Gusac 49-50
221, 223 Bezeriţa, Gheorghe 120
Barnea, Ştefan 351 Bichiceanu, Virgil, colonel 109-11 O
Bartha, Andrei 50 Bilţiu, Dăncuş 349
Bariţiu, Gheorghe 414; editura B.G.: 430 Bilţiu, Ion 403
Bascan, Gavril 39 Bir6, Emeric Senior 46, 387
Bălan, Grigore, general 315 Bir6, Emeric Junior 46, 387
Bălan, Nicolae, mitropolit 248, 326, 414, Bir6, Istvan 138
422-423 Bir6, Ludovic 359
Băloiu, B., locotenent 344 Bissingen 157
Bărboş, Ştefan 131 Blag, Vasile 28
Bărbunaş, Nicolae 19 Blaga, Lucian 214
Bărbutos, Vasile 39 Blaj, Dănăilă 39
Bărnuţiu, Simion 213, 414 Blaj, Năstăsie 39
Bârjoc, Ana 39 Blaj, Teodor 120
Bârjoc, Gherasim 38-39 Blaj, Vasile 39
Bârjoc, Gligor 38 Blândaş, Dumitru 39
Bârjoc, Ioan 39 Bobancu, Corneliu Aurelian, comandor
Bârjoc, Maria 37-39 147,316

446
 INDICE. NUME DE PERSOANE

Bobici, Aurel, preot 343 Bruner 377

Bodea, Gheorghe I. 12-13, 33, 42, 270, 278, Brumar, Aurică 39
393-395, 418, 428-429 Brumar, George 39
Bodnar, Ilie 23 Brumar, Margareta 38
Bocnar, Bela, colonel 162 Brumar, Marie 39
Bocnariu, Nicolae 122 Brumar, Nicolae 38
Boceai 78 Brumar, Samoilă 39
Bova Scopa, Renato 222 Brumar, Viorica 39
Boc, Gheorghe 22, 24 Buboi, Vasile 47
Boca, Ioan 22 Buboi, Teodor 19
Bocancea, Gavril 121 Bucur, Iosif 24
Bocian, Ion 47 Budai, loan-Gyepi.i 21, 49, 386
Bocian, Gheorghe 47 Budai, Nagy Antal 301
Bocian, Vasile 47 Buduşan, Octavian 359
Bococei, Teodor, preot 347, 349 Bugnariu, Tudor 141, 341, 357, 359, 372,
Bocu, Sever 59, 239 437
Boeriu, Gheorghe, preot 117 Bujor, Andrei, preot 19, 52, 113, 134, 395
Bogacs, preot 122 Bujor, Lucia 19
Bogdan, Alexandru 296 [Bujor] Lucreţia Mureşan 19
Bogdenco, C.L„ contraamiral 329, 371 [Bujor] Mărioara 19
Boghiş, Leon 315-316 [Bujor] Victor 19
Bojan, Pavel 341, 359, 372 Bujor, familia 83, 134
Bokor, Marcon, pastor 49 Bi.ilow, von 11 O
Bolgar, Lajos 323, 338, 364 Bunta, Petre 12
Bolinder, Gustav 235 Busuioceanu, Alexandru 235
Bolonyi 209 [Buccovan]. Floarea 44
Borbandy, protopop 170 [Buccovan]. Paulina 44
Borbil, Gavrilă 22 Buccovan, Petru 44
Bornemisa, Sebastian 422 [Buccovan]. Vasile 44
Borzasi, Francisc 46, 387-388 Buceanu 241
Bossy, Raoul 62-63, 68, 77, 219-220, 222, Butnaru, Ion 120-121
397-399, 401 Buzatu, Gheorghe 403
Brăcan, colonel 127 Buze, Gheorghe 129
Brătianu, Bebe 264 Buzea, Gheorghe 31
Brătianu, Constantin l.C. [Dinu] 59, 237, Buzea, Ion 255
239-240, 264, 310 Buzuc, Valerian 256
Brătianu, Gheorghe I. 59, 233-234, 264
Brătianu-PNL 379 c
Brâncoveanu, preot 128 Calafeceanu, Ion 396, 425
Breban, Alexandru, preot 128 Cambrea, general 306
Brediceanu [Tiberiu] 414 Campus, Eliza 421
Brisc, Teodor 45 Capidan, Teodor 414
Brudariu, Adrian 55 Capoţi, Grogore, preot 118
Bruder, Ferencz (Francisc) 341, 359, 372 Carabă, Dănilă 39

447
INDIC. NUME DE PERSOANE

Caranfil, George 283 Colesa, Ana 165

Caranfil, fond arhivistic 430 Constantinescu-laşi, 368, 377
Carol I 233 Constantiniu, Florin 283, 403, 429-430,
Carol II 55. 59, 88, 237, 247, 251, 391, 441
402,420,424,427 Coposu, Corneliu 422, 435
Casam, preot 127 Corneanu, Nicolae 12
Cassulo, Andrea, nunţiu 142, 235-236 Costinescu, Emil 264
Căian, Nicolae 25 [Cosma]. Ana Meze 43
Cămărăşescu, Ion 59, 224, 421 Cosma, Aurora 41
Căpâlna, Gherasim, preot 121 [Cosma], Domnica43
Câmpineanu, Virgil 372 [Cosma], Eugenia 43
Cândea, Teodor, preot 121 Cosma, Gheorghe 43
Câţ, Ioan 51, 110 [Cosma], Iuliana 43
Cebuc, Alexandru 396 [Cosma], Steluţa 43
Cebuc, Gavrilă 26 [Cosma], Suzana 43
Ceauşescu, Nicolae 12, 437 Costea, Avisalon, preot 117, 121-122
Chinezu, Ion 392 Costea, Emanuel 23
Chiorean, Ion 20 Costea, Otilia 35
Chiper, Ion 429 Costea, Traian, preot 18, 34-35, 37, 40, 113,
Chitea, Iulian 358, 439 128
Chiriţă, Dumitru 24 Costelaş, Ioan 394
Cholneky,Jeno 414 Coşbuc, George 213
Churchill, Winston 368 Covaci, Maria 12
Cian o, [Galeazzo J 63-64, 68, 70, 72-73, 77- Coza, Dănilă 440
78, 83, 85, 87, 90-92, 94-95. 103, 196. Cozma, Lazăr 36, 40
214,224,260,262,397,400,416,421 Crăciun, Dumitru, preot 128
Cibu, Eustache 394 Creed, Virginia 194
Ciclan, Virgil 372 Cristea, Iosif 22
Cigălneanu, Floarea 19 Cristescu, Eugen 177, 246, 269
Cioară, Ion 26 Cristoiu, Ion, editură 437
Ciocănaş, Ion 22 Crişan, Gheorghe 46
Ciorogariu, Terente 131 Crişan, Ioan 46
Ciubăncan, Vasile T. 13, 270, 283, 429 Crişan, Năstăsie 39
Ciucă, Marcel-Dumitru 402, 419 Crişan 32, 260, 301
Ciupar, Vasile 22 Crutzescu, Gheorghe 34, 52, 61-63, 65, 70,
Ciurea, Maria M. 24 72,74,224,235.399.401
Clodius 88 Csakiny, Bela 303, 307
Cloşca 32,99,101, 129, 177,259-260,301 Csaky, Pal 34, 59. 63, 70, 75-76, 207. 397,
Codarcea, Corneliu 10 399-400
Colceriu, Emil, preot 119 Csacsi-Nagy. Emeric, general 53
Cohen, Jean 429 Csepei, Alexandru 387
Cojocarul, Ghenadie, eromonah 130 Csepei, Francisc 46, 386, 388
Colan, Nicolae, episcop 124-125, 128- Csepei, Sigismund 46, 53, 387-388
129, 141,255,280,372 Cserbakoy, Tibor 40

448
 INDICE. NUME DE PERSOANE

Csia, Pal, preot 255-256 Daniei, Grigore 131

Csibi, Geza 122 Dragomir, Ioan 342
Csillag, Andrei 359 Dragomir, Silviu 234
Csizik, Bela 396 Dragoş, Ioan 351
Csordas, Gergely, locotenent 52 Drăgan, Ana 40
Csordas, locotenent 386 Drăgan, Ludovica 39
Csucsuja, Istvan 432 Drăgoi, Sabin 214
Cuchetti, Gino 192 Drecin, Mihai 427, 437-439, 442
Cuibuş, Nicolae 40 Drendea, Nicolae 359
Cure, Ana 39 Dunca, Ioan, preot 353
Cure, Vasile 39 Duca, I.G. 15, 375
Cuza, A.C. 59 Dudas, Miklos, episcop 141-142
Cuza, Al.I. 437 Dalles, Allen 417
Czepei, Alexandru 46 Dumitrescu, Petre, general 100
Czeccerle 30 Dunca, Gheorghe 342
Czibo, Iscvan 129 Duncan, căpitan 378
Czika, Ferdinand 303, 306
Czyraky,Josef 287 E
Eckhardt, Tibor 417-418
D Egyady, Balasz Dennes 182
Daday, Lorand (Di.icso Csaba) 176, 410 Eichmann 273
Daicovici, Constantin 422 Elekes, Dionisie 410
Dalnoky Veres, Lajos, general 252 Eliade, Mircea 235
Dan, Sever 59 Ember, Geza Kanizsay, general 31
Danyi, Karoli 426 Enescu, Ioan, colonel 11 O
David, Ioan 438 Endre, Laszlo (Ladislau) 272-273
Davidescu, George 81, 83, 85, 11O,234, 401 Epure, Iuliu 351
Dănilă, Ana 40 Ercsei, Francisc 49, 386, 394
Dârjan, Alexandru 40 Erdi:is, Lajos 26
Dârjan, Ana 40 Ermannsdorf 70
Dârjan, Nina 39 Erno, Iacob, preot 129
Dehmel, maior 81, 111 Erzsebet, Lipaty 416
Demeter, Andor (Andras) 306, 359, 372, Erzsi, Paulay 416
434 Eulogius, erhiepiscop 138
Demeter, Bela 285
Demeter, Ioan (Janos) 285, 341, 359, 372, F
430 Fabian, Ioan 48, 387
Demirel, Ali Riza 427 Fabian, Iosif 438
Denes, Laszlo 252 Fabricius, Wilhelm 64, 80, 88-89, 399
Derzsi, Francisc 50, 386 Fagyos, Francisc 344
Dionissi, Franco Molani 193, 235 Fall, Erza 143-144
Dobran, Anica 36-37 Farago, Ştefan 46
Doja, Gheorghe 301 Farkas, A.kos 406
Doncea, Constantin 367 Faur, Antonio 431. 439

449
INDIC. NUME DE PERSOANE

Faur, Viorel 427 Gekecy, locotenent 287

Fazekas, Paul B.(Pal) 46, S3 Georgescu, Teohari 291, 340, 434
Fătu, Mihai 12, 112, 404, 41 O Gergelyi, Victor, preot 117
Feher, Gheorghe 3S 1 Gheorghe, Ion, general 398
Fekece, Pal, maior SO, 208, 386 Gheorghiu-Dej, Gheorghe 321, 3S4, 36S,
Fenechiu, Vasile 374 368-369, 373. 441
Ferdinand I, Rege 48, 193, 261, 369; F.I, Gherea, Mihai 3S 1
Universitare: 326, 414 Gherman, Ion 372
Ferenczy, Gyărgy S3, 206, 419 Ghica, Ion, preot 34S
Ferenczy, Ladislau 272 Ghigi, Pellegrino 63, 80, 88-90
Ferenyi, Zsigmond 180 Ghilea, Teodor 394
Fhold, Dezsă, general 169 Ghircoiaşiu, Valos 43S
Filderman, Wolhelm 278, 429-430 Ghiron, Vasile 343
Filip, Aurel 131 Ghiurupn, Ana 39
Filip, Cristian-Claudiu 394 Ghiuru pn, Ion 19
Filocci, Eugen 110, 278, 346 Giurescu, Constantin C. 232-234, 424
Flueraş, Nicolae 25
Giurescu, Dinu C. 13
Fădes 417
Gog [Cosma], Aurelia 40
Fodor, L. 12
Goga, Octavian 213-214, 226
Fodoroczy, Diata 416
Goga, Vecuria 82, 401, 420
Fogarsi, Zolcin 412
Goldberger, Nicolae 3S9, 372
Forgasiu, Iosif 32
Golea, Traian 13
Forscer, Charles 397
Goly6s, Pal 414
Forţu, Grigore 165, 214, 2S9-260, 391, 420
Gămbăs, Gyula 413
Ferenţiu, Traian, episcop 408, 422
Goring, mareşal 422
Furtună, Dumitru 343
Groza, Petru 27S, 304, 314, 329, 340, 36S-
G 372, 374, 376, 379, 397, 43S, 441, 443;
G.P. guvern: 31S, 361, 364, 367, 369-
Gabor, Lauri an 1OS
370, 372, 376-377,379
Gabor, Vasile 39
Gafencu, Grigore 41 S Groza, Victor 372
Gal, Dezideriu 438 Grozea, preot 127
Gal, Nicolae 28 Grad, Cornel 12
Gal, Ştefan, preot 128 Grecianu, Constantin 398-399
Galantai, Maria 40 Grigorcea, Vasile 222, 225
Galdi, Uszl6 184, 413 Gross, lmre 1S6
Gali, Elena 1S7 Groşanu, Ion 31 S

Gali, Erzsebec 3S Gruppa, Anton, sergent 42, 386

Gill, Francisc 386 Gruppa, Alexandru, stegar 42, 386
Gill,J6zsef 3S Guia, Nicolae 343
Gamillscheg, Ernst 241, 42S Gurzău, Ion 19, S2
Ganea, Maria I. 270, 429 Gurzău, Valeria S2
Gavriş, Vasile 30 Gustav, Wilhelm 33
Găenaru, Emil, preot 113, 116-117 Gusci, Dimitrie 234

450
 INDICE. NUME DE PERSOANE

Gyarfas, Elemer 53. 74-76, 142, 147, 206, I

245,255,302,307,400,407 Iacob, Iosif. preot 119
lagăr, Gavril 254
H
lancso, Elena 359
Hagea, Constantin 264 Iancu de Hunedoara 241
Halpon, Adolf 39 Ilie, Gheorghe lui Gligor 24
Han, Nicolae 130 Iliescu, Gheorghe, căpitan 291
Hatoş, Romulus 254
lmre, S:indor 407
Haţieganu, Emil 59, 245, 254-255, 257-
lmredy, Bela 184
278, 288, 310, 435
lncze, Iuliu 438
Haţieganu, Iuliu 211, 261, 326
lnczedy-Joksmann, Odon 252
Haţieganu, Simion 18
Indrieş, Ana 39
Hauler, Pal 407
Indrieş, Gavril 40
Hazay, Andreas 302
Indrieş, Todor 38
Hegyessy, Geza lgmandy, general 413
Ioaniţescu, D.R. 59
Heia, Adalbert, preot 147
Ionescu, Mihail E. 441
Heinrich 426
Ionuţaş, Gavril 39
Hejas, Ivan 171, 175, 182
Iorga, Nicolae 57-59, 233, 424
Henck 230-231
lsidor, Vlad, preot 117
Hesczeg, Ferencz 193
luhas 19
Herrhelendy, Andor 215
lzrael. Angela 39
Hillgruber, Andreas 98, 268, 402-403, 427
lzrael, Bela 39
Hirsch 156
Hitler, Adolf 60, 83, 95-98, 104, 131, 136,
148, 190, 196,227,235,243-244,250, J
259. 263-266, 268, 281, 301, 399-400, Jakob, S:indor 372
402-404, 427 Jasco, Ilie 353
Holoz, sublocotenent 287 ]elen, Gyula 157
Homan, Balint 183-184, 192, 413-414 Jordaky, Ludovic (Lajos) 285, 341, 359,
Horea 32, 99, 101, 177, 241, 259-260, 301 372
Horthy, Mikl6s 53, 76, 80, 116, 128-129, J6zsika 58, 209
139, 146, 188, 191, 207, 283-285, 377, Judit,J6seph 397
416,430 Jumanca, Iosif 59, 435
H6rvath, preot 205 Juhasz, Sarolta 52
H6rvath, plutonier major 287 Jurcan, Ioan 39-40
Hossu, Iuliu, episcop 76, 117, 119-120,
122, 128, 141-142, 253. 255-258, 275, K
372-373, 376; H. familie: 156 Kallay, Mikl6s 176, 181, 184, 198
Hoţiu, Alexandru 33 Karacson, Eugen de 397
Hurban, Alexandru 29 Karoly. Mihaly 196, 417
Hus, Floare 40 Karoly 167
Hruşciov, N.S. 439 Kazal, Vasile 394
Huszar, Andrei, preot 162 Keen, Larry 389
Huszar, lmre, colonel 252 Keledy, Tibor 252

451
INDIC. NUME DE PERSOANE

Kelemen, Jano 302 Lazăr, Angela 39

Kelemen, Sandor 395 Lazăr, Floarea 37
Kemeny, lanos 252 Lazăr, Gheorghe 99; L.G. liceu: 391
Kenddal, Pal 200 Lazăr, Ilie 59, 259, 261, 310, 315, 420, 435
Kenschitzi, V., colonel 110 Lăc ăruşu, Ioan 13, 431-432
Kerekes, Bela 340 Lăpuşan, Ioan 116
Keresztes, Fischer Ferenc 175 Lechinpn, Vasile 283
Kesztelani 186 Lengyel, Endre 31
Killinger, Manfred von 215, 221-222, 225- Leonszy, colonel 44
229, 235, 239-240, 244, 246, 266, 421 Leucuţia, Aurel 59
Kirsanov 346 Liesen, Herberr von 416
Kisfalusi, Alexandru F. 46, 387-388 Lincu, Ioan, preot 343
Kisfalusi, Balim 46, 387-388 Litvinov, Maxim 281; L. comisie: 282, 339,
Kiss, Gyula 303 429
Koltay, sublocotenent 41, 386 Lăcsi, Istvan 180
K66s, Karoly 285 Lehotczka, Carol, locotenent colonel 386
Kossuth, Lajos 417 Lănhirr, Tamas 432
Ko6s, Ferencz Kăr 204, 308 Lonyay 417
Kovacs, Andrei 49-50, 386 Lărincz 253
Kovacs, Francisc Csucsi 386 Lovasz, locotenent colonel 42, 386
Kovaszny 208-209 Lucaciu, Vasile 213
Kozma, Andrei Guzi 386 Lugoşanu, Ion 59
Kozma, Istvan 413 Luka, Uszl6 (Vasile Luka) 306, 321, 348,
Kudor, Ioan Duka 49, 386, 389 365,440
Kudor, Istvan Hazi 49, 394 Lungu, Ion 28
Kun, Bela 327, 364 Lupaş, Ioan 233-234, 422
Kurk6, Gyarfas 304, 306, 435, 441 Lupescu, Elena 420
Kuzmik, Livia 416 Lupkovics, Georges 397
Lupşa, Victor, preot 343
L Lupu, Dionisie 315
Lache, Ştefan 403 Lupu, Nicolae 59. 238, 264
Ukaros, Geza 283 Lupuţiu, Paul 351
Ukatos, Istvan (Ştefan) 341, 359; I. Lupuţiu, Teodor 26
Guvern: 283 Lustig, Oliver 12, 410, 428
Uncz, Uszl6, căpitan 287 Lux, Ernest 397
Lapedaru, Alexandru 59
Lapedatu, Ion 422 M
Uszl6, Augustin 24 Macedon, Mălinaş 120
Uszl6, Andonie 41 O Macici, general 261
Latiş, A., preot 127-128 Macovescu, George 356
Latthan, Barangay 192 Madgearu, Virgil 59
Laurenţiu, George, preot 130 Maior, Alexandru 21
Lavremiev, A.I. 339 Malinovski, R.la., mareşal 306, 322, 327-
Lazăr, Ana 39 328, 366-367

452
 INDICE. NUME DE PERSOANE

Mainardi, Lauro 416 [Medieşan], Leontina 43

Makkai, L:iszl6 184, 413 Medieşan, Nicolae 43
Makkay, Sandor 204 Medieşan, Viorica 43
Maian, Dumitru 26 Medrea, Hedviga 341, 359
Malaeş, Ana 39 Meliusz,J6zsef 395
Malai, preot 422 Meraru, Ion 25
Maka, Odon 22 Mergheşiu, Ioan 45
Man, Dumitru, preot 422 Micescu, Istrate 251
Maniu, Iuliu 57, 59-61, 211. 215, 237- Miclos 440
240, 244-248, 254, 259-260, 265-266, Micu-Clein, lnochentie 242
288,297,302,310,312,314,317,319, Micu-Clein, Samuel 258, 414
329, 354-355, 365, 369-370, 396,420, Mihalache, Ion 59, 264
425; M.I. unităţi de voluntari, batalion, Mihali, Petru (Peter) 347, 349-350
legiune de voluntari, detaşament, gardă Mihalţ, Alexandru SO
personală, regiment: 290, 292,295, 297, Mihaly, Alexandru 386
315-318, 321-322, 328, 432, 435-436; Mihaly, Estera S 1
M.1.-PNŢ: 379 Mihai, Radu 351
Manoilescu, Mihail 62, 77-81, 83, 90, 397, Mihai I 352, 368, 370-371, 424-426
401 Mihai Viteazul 99, 189
Marcovici 136 Mihuţ, Ioan 28
Markovitz, Mano 271 Mihuţ, Pavel 28
Marcu, Alexandru 233 Mihuţ, Petru 28
Maria, Regină 369 Mihăilescu, Vintilă 234
Marin, Mihai 26 Mik6, Emeric 181
Marinescu, Aurel Sergiu 13 Mik6, lmre 178, 411
Marrha, Andrei 386 Miron, Ana 19, 52
Marron, Aron, episcop 143-147, 206, 255, Mironescu, G.G. 234
274-275,316,407,428 Mişcuţă, Szilard Constantin, preot 137
Mathe, Alberr 438 Moticiac, familie 19
Mathe, Emeric 438 Moga, Eugen 25
Mathe, Francisc 22, 49, 386 Moldovan, Gherasim 20
Mathe, Ioan 438 Moldovan, Iosif S1, 11 O
Matei Corvin 1S. 241 Moldovan, Iacob 257
M:l.ty:l.s, Ioan Bruma 49 Moldovan, Nicolae 359, 372
Mănuilă, Sabin 7, 178-179, 234, 310, 313, Moldovan, Petre 1O
410,412,435 Moldovan, Valer 422
Mărgăraş, Floare 38 Molotov 88
Mărgăraş, Vasile 39 Morar, Eugen 24
Mărgăraş, Viorica 37 Moraru, Ghiron 385
Mărginean, Al.I. 395 Moise, Gavrilă 22
Mărginean, Justin 20 Moiş, Traian 256
Mărginean, Petru S1 Mosonyi, Kalman 137, 139, 170
Mătăsaru, Teofan 131 Miilbach, căpitan 81
Medieşan, Ioan 43 Miiller, Eugen 108, 147

453
INDIC. NUME DE PERSOANE

Muller, Florin 347-348, 439 Negrea, Traian 20

Munteanu, Aurel, protopop 21, 49-50, Negran, Ana 40
57, 82, 113, 128, 389. 394. 422; M.A., Neguş, A. 207, 392
detaşament de voluntari: 315 Nemeş, Nimion 435
Munteanu, Grigore 127 Nemeth, lszak 296
Munteanu, Mihai 126 Nemeth, Iuliu 296
Mureşan, Ana 44 Nemetz, Aloizius 34, 53, 383, 443
Mureşan, Anton Ionel 105, 212, 217, 315- Nemethy, Bela 180
316, 420,435 Neubacher 88
Mureşan, Ion 45 Neuman, Jeno (Eugen) 341, 359
Mureşan, Gheorghee 44 Netea, Vasile 259
Mureşan, Marioara 51 Nichita, Ion 27
Mureşan, Octavian 212
Niciu, Marţian 283
Mureşan, Reghina 44
Nistor, Iosif 23
Mureşan, Sofia 45
Nickels 417
Mureşan, familie 45
Nicolae, Alexandru 345
Mureşan, preot 137
Nicolae, Olahus 241
Murvay 84
Nicolescu, Alexandru, mitropolit 122
Mussolini, Benito 60, 68, 78, 81, 83, 90-94,
Nicula, Gheorghe 21, 49-50, 57, 389
109,214,221,223,243-244,400,402,
Niculescu-Buzeşti, Grogore 288, 312
420
Niculescu, Paul, colonel 328
Mustaţă, Constantin 13, 433
Nistor, Ioan Silviu 435, 439, 441
Muşat, Mihai 12, 410
Nistor, Vasile 351
N Nouzille,Jean 430
Nyir6, Joszef 198, 285
Nacu, Constantin 264
Nacu, Dumitru 217, 422
Nagy, Adalbert 34
o
Nagy, Alexandru 296 Olah, Augustin 23
Nagy, Andrei 296 Olteanu, Dionisie 141
Nagy. Geza 285 Olteanu, Gavrilă 19, 251, 262, 297, 315,
Nagy, lstvân 285, 430 317-318,322,435
Nagy, Ludovic 438 Olteanu, Ianoş 137
Nagy, Sândor 204 Olteanu, Iosif 30
Nagy, Victor 296 Olteanu, Nicolae 343
Nagy. Vilmos, general 198 Odoviciuc, Ioan 347, 349, 352, 439
Nagy. fraţii 297 Oprea, Gavrilă 19
Nâray, Antal de Nâray, colonel 175 Opriş, Gavril 40
Naş, Vasile 20, 25 Ordentlich, Geza 51
Natali 416 Oros, Gheorghe 351
Năsui, Vasile 351 Oswald, Georges 396
Neagoe, Stelian 427, 433 Osz, Arpâd 46, 387-388
Neguţ, Oprea 343 Ovary, Acaţiu 344, 416
Neamţ, Gheorghe 120 Oz, Endre 46

454
 INDICE. NUME DE PERSOANE

Q Petrescu, Vasile 128

~aliotti, colonel 416 Petrovici, Gheorghe 351
Petrovici, Ion 233
p Phleps, Arthur, general 284
Pignatti 81
Paccelli, cardinal 93
Pinces, Ştefan 387
Pakivailova, Tatiana 429
Pislo, Vasile 19
Pakucs, locotenent 51-52, 386
Pista, Mora 120
Pall, Francisc 49
Pius al XII-iea, Papă 93
Pall, preot 410
Plebanos, preot 125
Panc, Gheorghe 22
Pocal, Victor 341, 359
Pann, Bela 204
P6cs, Ioan 50, 386, 396
Pantea, Ion 21
Pogăceanu, Iosif33
[Pantea]. Lenup 22
Pogăceanu, Vasile 341, 359, 371
[Pantea]. Marioara 22
Polgar, plutonier 51-52, 287, 386
Papacostea, Victor 234
Pompei, Onofrei 25
Papini, Roberto 416
Pop, Augustin, preot 59, 432
Paratei, Francisc, preot 291
Pop, Dumitru 254
Pascu, Ştefan 31 5
Pop, Faust 128
Passanini, maior 109
Pop de Băseşti, Gheorghe 213
Pasttay, Geza 285, 358
Pop (Popp). Ghiţă 59. 259. 264-265, 321
Paşca, Petre 345
Pop, Ionel 313-314,322,435
Pataky, Tibor 175, 407 Pop, Iosif, preot 117, 119
Pa trinca, Petre 1O, 26 Pop, Liviu 435
Pavlov, A.P. 329, 371 Pop, Mihai 141
Pavolini 78 Pop, Miron 254
Pauker, Ana 321, 355-357, 365-367, 370; Pop, Nicolae 38, 48
P.A„ detaşament de voluntari: 321 Pop, Octavian 351
Păcurar, Mihai Nica 24 Pop, Ştefan 371, 420
Păcurariu, Francisc 256, 426, 430 Pop, Traian, preot 113, 115-116
Pătrăşcanu, Lucraţiu 310, 319, 321, 376, Pop, Valer 34, 36, 62, 68-70, 72, 75-77, 79-
433,443 81, 84, 89, 95. 124,223,397-399,401-
Pâclişanu, Zenobius 13, 407, 424 402, 422
Pârău, Vasile 20 Pop, Vasile, preot 128
Pârvu, preot 128 Pop, Vasile Sole 24, 115
Pârvulescu, Constantin 367 Pop 345
Peneş, Gavril 39 Popa, Constantin 24
Perenyi-Lukacs, Georges 396 Popescu, Dumitru I.,general 218
Petery, Etienne de 397 Popescu, Stelian 58-59
Petofi, Sindor 190, 306 Popescu, Valeriu, căpitan 111, 421
Petrea, Gheorghe 19, 52 Popescu-Sineşti, I. 234
Petrea, Rodica 19, 52 Popov, Mihaela 429
[Petrea]. Natalia Miron 19, 52 Popoff (Popov), Mihail 111, 136-139, 405
Petrescu, Ion, preot 127 Popovici, Aurel 59

455
INDIC. NUME DE PERSOANE

Popovici, Bogdan Florin 402 Rădăceanu, Lothar 365, 433

Popovici, Ion 351 Rădulescu-Motru, Constantin 58
Popovici, Mihai 59, 240, 248, 265, 315, Râmneanţu, Petre 410
369 Râpeanu, Grigore 385, 443
Popovici, Nicolae, episcop 31, 71, 124, 405, Râpan, Ştefan 25
422 Rednic, Ion 351
Pora, Nicolae, preot 141 Revay 417
Pordea, Pavel, preot 42, 44, 77, 393, 400- Ribbentrop,Joachim von 63, 70, 72-73,
401 77. 95, 97-98, 103, 196, 220-221, 226-
Porumb, Nicolae 26, 343 227, 400, 421
Potra, Iulian 30 Ricci 78
Prezan, Constantin, mareşal 31 O Ritter, cardinal 406
Priscenko, Vasile 367 Robu, Mihai, episcop 41 O
Prişcu, Radu 254 Roggeri 78, 80, 82-85, 103, 110, 230-231;
Pronay 196 R.-Altenburg, Comisie: 79, 83, 87, 103-
Prunea, Gheorghe 19, 48 104, 401; R.-A., Misiune: 103; R.-A.,
Prunea, Marieta (Blaga) 48 Raport: 85, 87, 102-104; R.-Hencke,
Prunea, familia 48 Comisie: 423
Puia, Ion 26 Roman, Dumitru 351
Purgly 53, 76 Roman, Petre 430
Puşcaş, Ilie I. 12, 33, 42, 393 Roman, Valter (Walter Neulander) 11, 281-
Puşcaş, Ioan 5 I, 393 282, 430
Puşcaş, Vasile 12, 14, 35, 40, 85, 224, 396, Romişan, Nastasia 40
398-404, 421 Romniceanu, Mihai 443
Puztay,Jean 397 Roosevelt, F.D. 368
Rosenberg, Iacob 51
R Roth, Ştephan Ludwig 241
Racolţea, Vasile 131 Roxin, Teodor, general 435
Racoviţă, Mihai, general 31 O Rujdea, Ion, preot 126, 128
Racoviţan, Mihai 283 Rusu, Alexandru, episcop 42
Rafiroiu, Ioan, preot 345, 374 Rusu, Sidor 22
Rajnay, general 53
Rajniss 100 s
Rakoczi 136 Sabo,Ana 39
Rakosy, Matyas 306 Sabo, Iuliu 39
Ralea, preot 128 Sabo, Nastasie 39
Ranca, Ion V. 270, 429 Sabo, Vasile 39
Ratz, Elemer 285, 302 Saitiş, Gheorghe lui Gheorghe 24
Raţiu, Alexandru 21 Salca, Eugen 350
Raţiu, Ana N. 19 Sandor, lmre 372
Ravasz, Laszlo, episcop 194 Sarea, Gheorghe G. 24
Rădescu, Nicolae, general 259, 291, 328, Sary, Ştefan 285
356, 364-365; R.N., guvern: 353, 361 Saska, Elemer de 397
Rădulescu, Mihai, căpitan 316 Sassu, Vasile 264

456

Sava, Niculina 24
Savatici, erhiepiscop 137, 139
Sălăjan , Ana 39
Sălăjan, Ioan 39
Sălăjan, Tudor 39
Sănătescu, Constantin, general
328-330; S.C., guvern: 353
Sărăţeanu, Alexandru 26
Sântămărean, Ioan 39
Sârbu, Gheorghe 19
Sârbu.Ioan 43
[Sârbu]. Maria 43
Sârbu, Vasile 43
Sârbuţ, Floare 47
Schilling 169
Schmidt, Gustav general
Schmidt, Paul 97
Schobel, Leopold Lazăr
Scridon, Leon 264, 422
Scurtu, Ioan 440
Scurtu, Vasile 121
Sebestyen, Paul 396-397
Selejan, Gavril 39
Sencovici, Sindor 440
Sepp. Dominic 296
Seredan, Maria 39
Seredi, mitropolit 142, 406
Sgura, Ilie 127
Silaghi, lgnatz 359
Silaghi, Petru 19
Sima, Horia 60, 99, 399
Simodi, locotenent 11 O
Simion, Aurică 12
Simion, Gavrilă, pir. 32, 345
Simion, Simion 121
Simonca, Alexandru 122
Simionescu, Ion 233, 234
Sipăr,Jenă 185
Sirlican, Anton 325
Spânu, Alin 392
Socol, Aurel 288
Sonea, Iuliu, preot 113
Solanţa, David 26
Solomon, Ioan 432
INDICE. NUME DE PERSOANE
Soos, Iosif 359, 394
Soos, Mihai 46, 387
Soos, Ştefan 53
Stalin, I.V. 309, 352, 366, 368, 372, 397,
439
289, 312, Stan, Ioan 351
Stan, Vasile, episcop 123-124
Stanislav, Emil, preot 119
Stănculescu, comandor 291
Stănescu, Flori 439
Şteflea, Ilie, general 234
Steltzer 220, 240, 424
Steiu, Nicolae 394
Stoica, Antonie 32
Stoican, Nicolae, preot 127
293 Strifundă, Mihail 439
Strâmbu, Gavril 122
279, 429 Strâmbu, Vasile 122
Străhlin 377
Sturdza, Mihail 63, 64, 67, 70-72, 77-78,
80-81,90,92.95.97, 102,399-402
Stuparu, Gavrilă 25
Suciu, Augustin 27
Suciu, Vasile T. 12, 33, 422, 393
Sur, Augustin 53
Sur, Maria 393
Susaicov, general 367, 371, 378
Siită, Ioan 41-42, 386
Svetchnikov 347
Szabo, Gyula 413
Szabo, lancsei 26
Szabo, Ioan 48, 387
Szabo,Jozsef 22
Szabo, Karoly, preot 169-170
Szabo, Zoltin, sublocotonent 42, 386
Szabo, plutonier 287
Szâllasy, Ferenc 183, 284
Szallay, Sândor 287
Szasz, Ferencz 252
Szasz, Pâl 206
Szekeres, Ioan 50, 386
Szekelly, Josef 287
Szekely, Francisc 344
Szekelly, Mârton 287
457
INDIC. NUME DE PERSOANE

Szendre, Koloman 25 Timoceanu, S.C. 234

Szenczei, Laszlo 395 Timofi, Gheorghe 341, 359
Szilagyi, Ernest 396 Tipănuţ, Gheorghe 22, 50-51
Szilagyi, lgn:icz 372, 376 [Tipănuţ], Gheorghe, fiu 50-51
Szinkovitz, Zolcan 48, 386 [Tipănuţ], Petru 50-51
Szitay,Nicolae 302 Titel- Petrescu, Constantin 288, 312, 324,
Szoke, Alexandru (Sandor) 50-51, 386 365
Sztoika 169 Titkos, Iosif 41-42, 387
Szt6jay, Dome 274, 279; S.D„ guvern: 272, Tico, losifBroz 196, 306
428 Ticulescu, Nicolae 146, 282
Todea, Romul, preot 157
ş Tokes, Ernest 205
Şaguna, Amdrei, mitropolit 99 Tolca, Pompei 315
Şandru, Florin 279 Toma, Ioan, soldat 291
Şandru, Dumitru 430-431, 439, 443 Tomcs:iny, Coloman de 396
Şandru, Maria M. 24 Tompa, Gabor 209
Şincai, Gheorghe 99 Topliceanu, Andrei 121
Şorban, Raoul 13, 141, 276, 278, 400 Toşa, Vasile 20
Ştefan, Rege, Sfânt 184-187, 190, 222, 252, T6ch,Sandor 183, 190,414
257, 363; Ş„ imperiu: 416 Totos, Ioan F. 48
Ştefan cel Mare 189 Traşcă, Ottman 430
Ştefan, Ilie, general 72 Trifea, Emanuel 121
Şuta, Ioan 438-439 Trifu, Titus 141
Şucean, Ananie 24 Troncotă, Cristian 437
Şuteu, Teodor 24 Turcsanyi, Tibor, plutonier 50-5 l, 386
Turcuş, Dumitru, plutonier 345
T Turcureanu, Nicolae 27
Taloş, Ion 22 Tuţă, Ioan, sergent 344
Tarle, EV. 281-282
Tătărescu, Gheorghe 146, 265, 366, 368, Ţ
443; T„ grupare: 265 Ţârău, Liviu 283
Tăuţan, Ioan Blaga 115 Ţârău, Virgil 438
Tăzlăuanu, Octavian 59
Ţ epelea, Ioan 283
Teher, Istvan 169
Ţ epelea, Gabriel 315, 435
Teleky, Artur 183
Ţepeş, Ilie 23, 121
Teleky, Bela ( Teleki) 181, 252, 283, 412
Ţqu, Aurel 321, 325
Teleky, Janos 156
Ţigău, Ion 19
Teleky, Pal ( Teleki) 58, 74, 98, 101, 128,
Ţiriac, Ion 19
187, 207; T.F., guvern: 137
Teodorescu, Aurelian 402 Ţiriac, Rozalia 19

Teodorescu, Gheorghe 60 Ţiriac, Teodor 19

Teodorescu, Paul, general 405 Ţurlea, Petre 13, 250, 270, 391-394, 396,
Theodoli, Livio 416 402-405, 407-410, 415, 420, 424-428,
Tibor, Istvan 344 430-432,435-436,438,443
Timaru, Ioan 150 Ţugui, Gheorghe 12

458
 INDICE. NUME DE PERSOANE

u Vitican 259
Ujhelyi, Adalbert 46 Vîşinski, I.A. 329, 339, 368-372, 438

Ujvary, Desire de 81-82, 396 Vlaicu, Gavril 40

Ulici, Ioan 351 Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe 304, 306,

Ullein, Revitzki, Antal 193 353,368

Volcinschi, Raul 433
V Vojen, Victor 398-399
Vadulschi, preot 127 Vornle (Voernle) 62, 68-70, 75, 396, 399
Vajda, Ludovic 12, 410 Voros, Laszlo 201
Vaida-Voevod, Alexandru 33
Vakardy, locotenent 287
w
Vancea, Gheorghe 351 Wass, Al berc 20, 51-52, 108-11 O, 386, 389-
Vancea, Mihail 353 390, 395
Vanea, Nicolae 28 Wass, Andrei 52, 386-387
Varga, Alexandru 36, 41-42, 387 Wechsemmeyer, Edmund 266
Varga, Iuliu 287 Weck, Rene de 215
Vasvary, Alador, preot 255 Weis, Ştefania 39
Vasvary, Zoltin, locotenent 46, 386-387 Wesselenyi, Miklos 171, 413
Vasarhelyi,Jinos, episcop 372-373 Weiszăcker 72

Vasarhelyi, Laszlo 257 Wexler, Teodor 429

Vasile, Mihail 351 Wilkisch 266
Vasiliev, general 329 Willer, lozsef 195
Vasiliu, general 248 Willkisch 267
Vatamaniuc, Dimicrie 433 Windecker 110-111
Văleanu, Emil 353
Woermann 72, 77, 402
Vâlcu, Alexandru, general 291 Wolff 81
Yegh,Josif 285
Venczel, lonif 358
z
Vescan, Teofil 141, 314, 326, 341, 357, Zaharia, Gheorghe 12
359, 372-373, 434, 437, 440, 442; T.V„ Zambor, Koloman 432
guvern: 361 Zamfirescu, Dragoş 439
Vesely, Victor 204 Zamfirescu, Ioan 296
Veress, Adalbert t 206 Zancu, Camelia 54
Veress, Pal 336, 372 Zăroni, Romulus 443

Vereş, Ion 22 Zejci, Ferenc 415

Vereş, Petru 22 Zichy 157
Vicas, Alexandru (Sindor) 48 Ziegler, Wilhelm 285
Vicas, Gheorghe 19 Zimer, Maria 24
Vicas, Grigore 48 Zissu, A.L. 278, 429
Vicas, familia 48 Zlatna, Ion Popa 315
Vinogradov, general 289, 329 Zurcov, Feodor 367
Vişoianu, Constantin 322, 334, 361 Zurcov, Ilia 367
Virez, Mocsary, locotenent 386

459
 Abrevieri

ACNSAS Arhiva Consiliului Naţional pentru Scudierea Arhivelor Securităţii

AMApN Arhiva Ministerului Apărării Naţionale
AMAE Arhiva Ministerului Afacerilor Externe
AMI (AMAI) Arhiva Ministerului de Interne (Arhiva Ministerului Afacerilor Interne)
ANIC Arhiva Naţională Iscorică Centrală
ARLUS Asociaţia Română pentru Strângerea Legăcurilor cu Uniunea Sovietică
ASTRA Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Culcura Poporului
Român
BNR Banca Naţională a României
c Cadru
CAM Casa Auconomă a Monopolurilor
CAC Comisia Aliată de Control
cc Cabinet Civil (la Preşedinţia Consiliului de Miniştri)
cc Comitet Central (al Partidului Comunist Român)
CM Cabinet Militar (al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri)
DGP Direcţia Generală a Poliţiei
D Documentar
DA (DAS) Direcţia Administraţiei (Direcţia Administraţiei de Stat)
EMKE Asociaţia pentru Culcura Poporului Maghiar din Ardeal
EMGE Asociaţia Economică Maghiară din Ardeal
FND Frontul Naţional Democrat
FP Frontul Plugarilor
FUM Frontul Unic Muncicoresc
IGJ lnspeccoratul General al Jandarmeriei
!SOSIM lnsticucul de Scudii Operative Strategice şi Iscorie Militară
MADOSZ Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România
MAE(MAS) Ministerul Afacerilor Externe (Ministerul Afacerilor Străine)
MAI (MI) Ministerul Afacerilor Interne (Ministerul de Interne)
MO Monicorul Oficial

460
 ABREVIERI

MPN Ministerul Propagandei Naţionale

MStM Marele Stat Major
OKW Înaltul Comandament al Wermacht-ului
OTV Ocram Television
PCM Preşedinţia Consiliului de Miniştri
PCR Partidul Comunist Român
PNL Partidul Naţional Liberal
PNŢ Partidul Naţional Ţărănesc
PSD Partidul Social Democrat
PSS Prea Sfinţia Sa
PTT Poştă Telegraf Telefon
SSI Serviciul Special de Informaţii
UDMR Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
UPM Uniunea Populară Maghiar

461
Anexe
 . cs oOcsO CSABA

Dtics6 Csaba, Nics Kegelem - Âtila, Âlmos, Ârpad ivadeka, fel az uj

honfoglatasral! (Fără îndurare - urmaşi ai lui Âtila, Âlmos, Ârpad, sus la
noua ocupare de Patriei) Budapesta, 1939. Cuprinde şi jurământul leventului:
„Voi suprima fiecare valah ce-mi iese în cale! Nu va fi îndurare! Voi aprinde
noaptea satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia! Voi otrăvi toate
fântânile şi voi ucide până şi copiii în l eagăn.[ ... ] În genere, voi distruge acest
Neam[ ...]. Nu va mai fi în Ardeal decât o singură Naţiune, cea maghiară! [ ...]
Nu va fi milă!"
463
Trăznea .Groapa comnă a celor 86 de români asasinaţi de ungun la 9
septembrie 1940

464
Trăznea .Moumentul ridicat în 1986 în memoria celor 86 de români asasinaţi
de unguri la 9 septembrie 1940

465
Ip. Placă comemorativă din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, dezvelită în
1984, cuprinzând numele celor 157 de români asasinaţi de unguri în noaptea
13/ 14 septembrie 1940.
466
 LOCAL\TATE-- -~--

MARTIR A
NEAMl 'l _.__-..-.--
'1
.._. _. M r·

Ip. Inscripţie la intrarea în localitate, din 1995 .

467
Mureşenii de Câmpie. Muzeul memorial ridicat pe ruinele casei preotului
Andrei Bujor, în 2010, locul unde au fost asasinaţi de către unguri 11 oameni,
în noaptea 23/24 septembrie 1940.

468
Septembrie 1940. Vagon de marfă cu refugiaţi români din Bihor.

469
Herculian, comuna Băţani . Biserica românească dărâmată de unguri în toamna
anului 1940.

470
Doboşeni ,judeţu l Odorhei. Biserica românească dărâmată de unguri în toamna
anului 1940.

471
Vârghiş. Cruce pe locul bisericii ortodoxe, dărâmată de unguri în 1940.

472
Wass. Albert. Autorul moral al asasinării unor români şi evrei în Transilvania
de Nord-Est,

473
 ~ · \(,'J.'~b}'lfo
J ~· J~ /
SPECTORATUL GENERAL lL JANDARMERIEI Comunicat:
-Inspectoratele J andarmi
Serviciul Jandarme riei Alba Iulia şi Timişoara
-Legiunile respective
SECRET.

ORDIN CIRCULAR Nr.34.517

din 11 Octombrie 1 9 4 O

Direcţiunea Generală a Poliţiei ne semnalează urm!ltoa-

rele:
Se cţiunea de tineret a Ligei Femeilor Catolice,cu sedi ul
~
principal în Cluj,Strada Gxigorescu Nr.35 ,a tnfiinţat - pentru
filialele rămase în teritoriul român - un nou sediu,tn Timi-
şoara Strada Brătianu Nr.13.-Acest nou sediu este condus de
Elza Fall~-

La dat ~ de 31 August 1940,centrala din Clu~,a dat prin .

Elza Fall o circular!!: unităţiior în subordine,r!lmase pe teri-
toriul României.-
In aceast!i circulară se arat!!: că,1n urma cuvântului de .
ordine dat de Episcopul romano-catelic Marton Aron,imgurii
cari domici-l.iaz!l în România, 'au datoria sfântă de a r4mâne
în aces t teritoriu şi de a participa la s erviciile religioase
ce se vor oficia în fiecare s ăpt4mân!i,pentruca Dumnezeu s!i
ajute tuturor ungu.rilor,s!l: revin!!: la patria mamă'.-
a dispune verificarea acestor informatiuni,
Binevoiţi

iar rezultatul s ă fie raportat Inspectoratului General al

Jandarmeriei pân ă la data de 1 Noembroe 1940,centralizat pe
Inspectorat.-

INSPECTOR GENERAL AL J;\NDARMERIEI

General de Divizie Css) C.Z.Vasiliu

ANIC, fond ICJ, dosar 4611940, f. 40.

474
 <J t- .':
INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI Comuni ca t": J
Servi ciul J andarmeri ei -Ins pec t or atele de J andarmi
din Ardeal şi legiunile res- ·
· pective .- ·

ORDI N CI RC U L A R
s=•DA~===~= ======= ·=~===••W•••

3f.~ din .....

Nr •.•.... <} Noembr1. e 1940

Direcţiunea General ~ a Poliţiei cu adresele Nr.8.6 .525 ·":

şi '86.538/940,ne aduce la cunoştinţă urm[toar~le:

1J .-B'iui:-oul cultural de pe lângă Legaţi~. Maghiară .; con-'. j.

dus de s ec r etarul . ):!enez , a dat dispoziţiuni tutur·o r orgarii- ·'
-----.
zaţiilor religioase maghiar e , din Români~ .ca penă la tei'lllina-
rea organizării politi ce a maghinrilo~ . să conţinue ele ~ro­

pagand~ magh i ară . -

· cercurile religionse ,care aveau adunărţ săp t i!Jnânale

vor c ău ta s ~ or 3anizeze câte ·două ~edinţe pe săp tWilfiliă ,in

scopu rile a rătate mai sus .-

2) . -~în desfăşurarea acţiune i ' lor de
ired~nt.ism maghiar , caută să acapareze toate aso ctaţiile ' şi
soqietăţile maghiare . -
Faţă cu .cele de mai sus,binevoitf a ·lua de indat ă mii:-
suri de verifi'carea acestor informaţiuni l)i' supravegherea
indeaproape a agenţilor. propagandişti maghiari,raportând
şi . Inspectoratului General al Jandarmeriei,ori ce caz concret.
„·
semnalat .-

ŞEFUL. SERVIC!JlrM JANDARMER~EI.

Colonel 0·~
C. Tobescu

Şef~l Sec~ţ
Lt.Col one
' II-a·......_Si~.Stat
J.. .._ ~

Iu lian
. "'"
popovici

ANIC, fond ICJ, dosar 46/1940, f. 37.

475
 1/,( · ·if
- lt'ţo':' ·~
INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI Comunicat:
Serviciul J andar me r iei '-Inspectorat ele de jandarmi
u. jfejg
~ - 23 ţ.(d'.
din Ardeal şi legiunile res~
pective . - fl

·~
SECRET.

ORDI N CI RCUL AR
. ..
======================csa=a••

Nr3l..!./ ( . . din.1~.Noembrie 1940 .• :

• ~I
.;
Direcţiunea General ă a Po liţiei cu ad r esa Nr.86.517;9~
„
ne aduce la cunoştint,!L că,din partea Uneariei se face o in::.
tens ă pr opagand ii , atât prin radio 1 ziare , cât şi .. prin c·omunit " .
I.
t ea maghi ar !L ,care a pri mit instrucţiuni , s ă determine pe un-:':1
.' "'nl°"'4
guri.1 ~ maghiuh~ r ăma sif.». teritoriul 11411 Arliealttl X
. , r:. „

J.ecerlat 1JReari ei, ca s ă nu plece î n teritoriul cet'lat ,iar pe .~

cei ce'- au trecut în teritoriul cedat,st'!-i trcc,ud în mod f-rau
dulos în România,c U:utând astfel„să ingroa~e ~ândurile mino...:i
rit!Lţii maghiare dela noi, ~ avea din nou preten_ţiuni .. i·
a supra t eri toriul neceda t . -
"'l_ai departe propaganda maghiar [ ind eamnă populaţia u~­

gară di n România ca să- şi păstreze unitat ea de lupt!L şi s ă J.

nu dispereze , ci s!L muncească CU aceiaşi râvnă C!i° şi pân!L În ~
:1
prezent , deoai;:ece în curând va sosi ziua câ;id vor fi reali-· ~

pi ţi la sânul Ungariei .- ,. -j
Fată cu cele de mai sus, binevoiţi a ~ua imediat măsu- . ţ
ri pentru idenUf:Lcarea propagandiştilor maghiari, raportând \
la timp şi Ins pectoratului General al Jandarme riei , o rice . ca~
concret . - .i
EI

feful Secţ ei II-a S ţ g.Stat ~-

t . Colcne1 ' • ....,__._ -..- \,
lian Popo~ i

..---'- - --

ANIC, fond ICJ, dosar 47/ 1940, f. 46.

476
 \b"J .41./Llif
EcI: E·, ~--
I - . - .•' '3j9(.3
·1 .: ~..L~aa...:~--~ ---· -~ jg.
:>
*
ROM Â N IA

M I N IS TE R UL INTE R NELO R
1

PERSONAL CONFIDEN~-::::.--
~~IC
DIRECŢIUNEA GENERALĂ A POLITIEI I
DIRECŢIUNEA POLI'l'I.El.. DE..„S.IGURANT A
9889!'i 19.Of G184 O
C A T. R E
INSPECTORATUL GENERAL AL
JANDARMERIEI.

Prefectura judetului Făgăraş ou Nr.6262 din 10

o Decembrie a.e.,rapGrtează oă Fall Ana,oălugăriţă din
Alba Iulia,prezidenta femeilor romana-catolice din
eoel oraş,a dat către filialele din subordine o cir-
culară cu următoarele îndrumări

In vederea sărbătorii Crăoiunului,să ee î nfiin-

ţeze aşa numita "săptămână adventă " .

I n decursul aceste i săpt ămâni s ă se organizeze

întruniri,şezători culturale şi teatrele pentru edu-
carea tinerelor fete.
o Cu această ocazie să se cânte cântece ne ionele
~Intre aoeete cântece se aminteşte cântecul
"TBEZRSTE-TE OJ,{ULE DIN SOMNUL TAU ADANC",oere feea
parte din propagande asociaţiei iridente "UNGURII
CARI SE DESTEAPTA".
Se erată apo i oă momentul de dreptate pentru
I

unguri se apropie şi doreşte · să fi~rbat la Qrăoiun. /

.;.

1t A 4.
ii

477
 Comunicându-vă cele ce preced,cu onoare vă rugăm

să binevoiţi a dispune măsuri pentru supravegherea severă

şi permanentă a · acestei organizaţii precum şi a tuturor

minorîtarilo~nguri 1 înştiinţându - se şi această Direc -
ţiune Gener~ă de rezultat. ·

DfRECTOR GENERAL,

~· 1
SEFQL SERVICIULUI,

~ · twz ~-
l

ANIC, fond ICJ, dosar 46/ 1940, f. 176.

478
 1941 februarie l l.- Notă a . Serviciul~
- · --speciăI ·ae Iriformar il pfiVfffifS1tua <
ţia învăţ~mîntului românesc în Jude- '
ţul Bihor, prip care se arăta că îp :1
cuprinsul Episcopiei ortodoxe române :
din Oradea nu- funcţ ion _ează nici o
şcoală română, din cauză că învăţăt 0.~
rii români fuseseră expulzaţi. ··
-~

SITUATIA INVATAMINTULUI RC'HA1:ESC

· rN JUDErUL BIHOR · 1

---- ~~-:---„-·~-~,··-~-„~~·--~~--~-~--~
Rezidentul din Oradea ne comunic~: Î
In cuprinsul eparhiei Episcopiei ~~m2~e or- i
din Oradea nu funcţionează nici o şcoală pri- :, ~
sau secundară confesi_onală ortodoxL
Situaţia ş· oo1llor confesionale greco-catolic;
este ceva mai bună, Episcopia română unită din
avînd următoarele şcoli:
1. Scoaia primară confesională din Oradea
cu 30 elevi;
2. Scoala normală rom8.nă · uni tă din aceeaşi
localitate, cu 110 elevi;
3. Academia Teologică rorr.E.nă unită, cu 30
studenţi.

Episcopia are un total de 18? parohii cu bi-.

·serici şi cl~diri şcolare, îns~ · şcolile nu funcţio­
'.- neaz~. din -cauza lipsei de înv~. ţ .>:<tori, aceştia fiind .;
:_expulzaţi • · ··
- Din lipsă de şcoli confe s ionale,elevii rom ;
ortodoxşi sînt nevoiţi a se înscrie în şcolile de ft.
nde situaţia este. urm~.toarea: -. -

. '// .' .
:l! i~~O.: ...;t;„~~;-1- ~b.;.,s:-·~~t~.1 ·~4~~-~,l:JSJ''~~~~&\li~fti·

479
 - 2 -
Scoli secundare
La Oradea · ---· --·- ·Num~. ru1 ere-=- H!Im2ru1-·15r•c
vilor ort.o- fesorilor
doxi rom8.ni remf.ni . .
!. 1. Liceul de fete . . ........... 12
2. băeţi cu secţia
11 11

romc:.n1L .......... 70
3. Scoala comercială de
b~ eţi cu secţia română .. .. . 40
4 . Scoala cometcială de fete .. 20
"/ . 5. Gimnaziul de băeţi ........• 15
6. " de fete . ..... .. .. . 15
7. Scoala NormaH. de fete., ...• 3
8. Scoala industrială de băeţi- 4
: __ ..9~ . .Scoala ~ da_u_c.enicJ •"'· ·· ·· .•....... 30 --- --·-··--·-..,,.....---·· ·- ··
(La aceste şcoli,pentru ele-
vii rom~ni,religia se pred~
în limba rom~nă - de către
preoţi romf.ni).

La Salonta
1. Gimnaziul de b~eţi . ........ 5
2. 11
. de fete . . . . . . . . . • 5

La Oradea Scoli 12rimare

Se .prima ră de Stat Nr.l .... ... 60
" " "li " Nr-2 . . .... . 70
li li
" Nr.3 ...... . 30
li li
" li
Nr .4 ....... 30
~~ li li li li
Nr.5 ....... 10
I li li li
Nr. 6 ... ... , 2 8
w~·
"
li li li li
Nr.7 ....... 25
~' ,,·, " Nr.8 ...•... 20
~- " fi
ii' ,·, li Nr,9 ....... 8
~ " li

,.,
~ li
" li
Nr.10 ...... 24J
~ " Nr.11. . .. , .115
,-," "
li

~ . li li li
Nr . 12 ... , .. 10
t\
,
~f,j.:"
k,;.. .. I
.\ . //! .. „.:

480
 - 3 .-
"--··.

---:-rnertgta:--se· predă . pentru elevii--români-u:e·--··

ontodocşi şi uniţi, în româneşte).
~ · In cuprinsul judeţului nu se cunoaşte exact:
.:a ş.colilor primare , îns~ informa ţ iuni demne de
~ere arati;<, , ct pentru o populaţie rcim2.neasc~.
2 suflete, funcţ ioneaz~ numai 8 învi'l. ţ ~. tori de rE
·i ortodoxă sau greco-catolică.
· Secţii romtne pe lîng~. şcolile de stat sînt
,, unele: Ceahul român , Si::.uca, Nojorid , Sîntandrei ,
. · cion eşti , însă înv~.Fm~ntul las~ foarte mult de
.„ . peoarece lipsesc cu des~. vîrşire manualele româ-
1 '. "in timpul orelor înv.ţ<, ţe. torii, învaţ~ pe elevi
. b.e.:naţ_i.Qu{l.J,JL.@@
. '
rG.Ş. ţ i_şJ.....Q..®-.Y§.f:.§9._ţ ii î!l lim qa._ _y.r

Ministerului de . Interne, Fond D., dosar nr.

, vol. 72, filele 8-10.

,;

481
 ~//\~~
.....
• -I.
s.s.1. · J
~9 Aprilie 19U

\ŢU

lf O '1°· A

lleaor1ul naţ1onal-ţ8.rl1n1•t asupra Ardealului

fnstr!.1nat reai• aini!l'trului Germaniei.

Jlaţional-ţlrlnietU rllp&nde•o aub tor.I

de aaniten \extill tn limba·"r01t&nl - allturat
fn transcriere - al memoriului uupra atrooitlţl~
lor oOlii„ de maghiari !n Ardealul !natrl1n&t,
oare a tost oerut de ypn Iillinger lu.J. !Uhai Pep
!!!!•ti pe oare !ostul ministru de P'ine.nţe l-a
remis reoent lui ~~,oonsiliervl Legaţiei llei*
11lui,pent~ a t1 !1111&nat aini 9\rului Gerseniei • .5

..

ANIC, fond PCM.SSI, dosar 61/1940, f. 1. Textul Memoriului, f. 2-32

482
 JF-
ASOCIAŢIA ROllANILOB EXPULZAŢI Bucureşti, la ... ~..J):l!!L............194.. :I.
ŞI lll!FUOIAŢI DIN ARDEALUL CBDAT ~ ~
PBIN VERDICTUL DELA VIBHA • A'
CO•ITBTUL CENTRAL
BUCUREŞTI

Sediul ..J!.!:r.,.!".!!Al~„)l_o..!!'.".'!.°.~-~„
Nr. _)..3..T.?fl9~~-------

! EL

D<lllIBI S.u.11/
DOIDIULtJI PlliSIDIITll: .U. COlfSILIULUI DE
llIIIS!RII 11.IB.lIL .llftOJIESCU.
(I

DOlllf1JLE PBESEDIB!B .U. CONSILIULUI DB .llIRIS!RII

llI!U.IL .l!ITONBSCU,

U:raare aemor1ul111 depua de comitetul Central al. .leo-

c1aţ1e1 Refugiaţilor Ardeleni, din ordinul Condnoltorulai
Statului Dl.General Ion .lntoneeou, aoeat aeaoriu a toet tri-
ai• Blno11 Raţional• pentru eoluţionare atop Banca Raţionali
a aprobat 9i a ooaunioat oa Jnate 9i adaieibile cererile
toraW.ate de retugiaţii ardeleni 9i a ooalllUoat acut tapt
Pre9edanţiei Cone111ul111 de ll1n19tr11 1noli la 27 lla1 19U etop
Dat tiind ai tuţia precarii 1n care ae glieeao retQ&iaţii
ardeleni reapeotuoa vi rugla el binevoiţi a diapune aprobarea -'
alaurilor de acordare de credit lwite da Banca Raţional.I 9i
oomanicarea aceator d1apos1ţi1 oa reaultat al aeaoriului
noatru atlt oltre Banoa laţionall oit fi o"ltre noi atop
!otodatl ne perait„ a Vil ruga al binevoiţi a aproba
fi diapune a ni ae tiza audienţa 1olioitatl 1nol de acua doall
luni pentru a vi arlita aitwiţia de mizerie 1n oare •• abat
tallliliil• oelor 150.000 de retugieţi

P~BS
aou
B
Dua1

a.~

ANIC, fond PCM, dosar 13711940-1941 , f. 35.

483
 scnrnorn DIN lo ·ac1'owmiE 1941 a D-l'il!l .<
l'ROFESOR M:iHAJ: ANTONESGU,YicE ' pro;:sEDIM~ 9Qf:alLIUL~
.DE MINISTRI SI .Ml!'!lSTRuL. 1.Pf.cpµLOR .S'.I!RAlli:t,NmESJ•TA
P-LUI VOllXILLIIJGID,MINISTRUL Gl': mt\NIEI lB JilC!Wfl'.A,
. . . •.· . . ··.· .

.:-:::::==--........--;-- - -
.. --

Am prhd t nota Dvp, 'verbalii in legl(tll,rll cu i.nc:l.1- ·

dentul publicttrii în zi~rul "Ardealul" - ou prilejul ~ui
al1 dela ocuparea Transilvaniei de Nord - a 1,1nui arti col·
• · care c~ific.a drept "apolitio şi i:.edrept e.i-bitrajul dela
· :viena" 1 deşi intTeaul ziar are ton . li.ni;>ti ţ fi
cinDteryte-
(1hiar raportÎlrile aer mano-române. . .
D-l Co~silicr Stalzer ' m•a informat 9~ ~oeastfi notn ·
t~11bue sli-:mi fie predptl c~ c~;acter ~e :uµ'9rJ111ţie ami-
cală, ci nu ·ca notă diplomaticii. . .\
Vă mulţumesc pentru aceasta.
' .

No.ta pe care mi-o · remiteţi . vorbeqto tQtuşi 1n ·

··'.t ormeni"·.foarte. tari . d_espre nerespectarea arllli:;iti ţiului de
pre el!. dintre Ouve1·nul llomfl.n şi Guvernul Ul~a.r.
S ţ .oonoic:.erll forlilula . "drepturi · a.ti~e prin Bl.'l/1-
'ţrajul apol'i tic gi hedrep.t" et:;ecuro::°tă in ~1.ma pa(;int
( <Îin 12) a .· zi:uulid "Arcl~alul", ·care a;-e· în <>"°e:ra.l un ·
cuprins obieotiv, dr~pt un act de "deraiere"·· care poate
~:S. atingi!. raporturile ungaro-~o~e- şi chi•.r aoşlpa dintre,
l(eich şi Rolllânia,
· Adli~aţi chiar · cil. luort.!l.· este ·cu atll:t mai ci:av cn
. ~ . acel.ora
o!t s.iarul "Arc!cnlul" ecte· organul~tutux:.or ·aari: vM re-
trocedarea Arde;U,ului de liord, 9onc1i ţ:f,a · pentr~ :propă g ix e a
RoJUŞ.nie i". ··
· Aceastll. ·notă do~~e astfel !n oohşţiinţa mea pro-<
: b1eme a,p11s11 toar'e ' po care . ~~1e-a 9 i pute!' l!Jsa f11.rii. r11apune,
141-aţi fli.cut totdeauna ginnte, eeu,r,we Dolllllule ldi-
~otru, oa :i11.-mi ·. ~orbi ţi. clee.~h;i.s; .
.1.~ l'~\;l meu, am adus totdeauna 1n rs;>ort urile ou.
Dva, cea ' mai aute11tică ~inciirUate,· iar faţă de Guvernul
· •· ·.· Ro1.ch~ui cca ;.ai ab~.olută :fid.eiitat<1~
"·'· · N1 aşi ·fi 'invooat · niciodat ă ace.ste lucruri.
;.;:. :.:. • . ·' . Jol iJ;ldol1 sinceri tat~11: · 9i loial:io-ta tea se practicii şi
fL . ;;. .. .: ·~u ~e 111!00~11.;· . . . ' -.. : ' · .
w~-\\<: ,; .:.:·': 9"_~ · puţ;i.n d? oa.men~.i c~ţi au oonqtiinţ~ lini:ede.
f.l~~~X;.f ·· :.: ....P~,9.a . ~ .· ,+.nvop ihtâia of!,ră, aste fiinclc!l v~aşi ruo >
:fi\';t.'-':'~';'~'f:!.Bil. · daţi ;ioeHto1" ll1J!1ur.1 ri oenoul ndtlno, i:.implu şi erov
I•„ ~ . „. ;~i~}i1 .~fit'..'-Eti;~: ;· .•; ;;;" . . .: l . •

ANIC, fond PCM, dosar 594/1941, f. 1-11. Fragment.

484
 97
-1941 noiembrie 7: .- Notă a.Ser'iiciului
Special de lnfoniiaţii privind măsurile
luate de autorităţile horthyste., în
Transilvania de nord împotriva biseri-
cii ortodoxe româneşti.

Nr .14.349
Că t r e
PRESEDINTIA CONSILIULUI DE MINISTRI
Cabinetul Militar Bir.2

Lâ ordinul dv. nr.66.177 dtn ·20 octombrie 1941, cu·onoare

e;
.„comunică urlătoarele:
·· lnformaţiunile referitoare la intenţiunile guvernului un-
~r de a înfiinţa episcopii ortodoxe şi unite maghiare, desfiinţînd
.e cele existente româneşti, ne-au fost semnalate din mai multe sur-
e, din cercurile bisericeşti române din Transilvania de nord.
Amănunte în legătură cu această tendinţă au mai fost sl!lll-

„.late ş i în buletinele politice din 24 şi 25 sept8111brie a.c. şi

pctombrie a.c.
: Faptul că guvernul ungar intenţionează să dea o nouă or-
:'nizare bisericilor româneşti, este confir.at şi prin aceea că,
.,n broşura "Magyarorsz~g Tiszti Cim b Nevt~ra" (Anuarul oficiali-
ăţii din Ungaria), apărută în luna septembrie 1941 în editura
f,„ iciului central statistic maghiar - în care sînt trecute toate
u1orităţile civile şi bisericeşti din Ungaria -, nu figurează
,ici una din episcopiile româneşti.
Este de rl!llarcat că deşi în acest Anuar episcopul Iuliu
;~su din Cluj este trecut în rîndul 1811brilor Senatului, ca repr~
·rtant al cultului greco-catolic ro1ân, totuşi la enu1erarea epis-
~'iilor ce aparţin Ministerului Cultelor din Ungaria, nu sînt
w \ • I.

485
 98
- 2 -
-intite
,- nici episcopiile-greco-catolice din Cluj, Oradea şT Baia-
.· ~e, nici cele ortodoxe din Cluj şi Oradea.

„-~- .
Episcopiile greco-catolice ro1âneşti lipsesc cu totul din
numararea cultelor din Ungaria, iar cele ortodoxe sînt amintite
umai sub formă de:
'fracţiuni biseri~eşti ortodoxe române:
a) Eparhia ortodoxă română din Ardeal;
b) Vicariatul ortodox român din Oradea".
Oate amănunţite şi sigure asupra felului în care guvernul
gar intenţionează să reglementeze situaţia acestor episcopii, ar
tea fi obţinuteiJrin -reprezentanţa diplo11atică-a - Re1ân-iei in-

SfFUl SERVI CIULU I SPECiAl OE ItEORMA îl I

DIRECTOR GENERAL

rhivele Ministerului de Interne, Fond O., dosar 546, vol.546,

.146-147.

486
 J 'J
I ;, ..
' :„ /
Berlin, 26 Noembrie 1941

Extras din întrevederea cu Dl. Ministru

, .. ,
von Ribbentrop. ~: : .
t'I•. - .
de J. ;:.1.y„·Î ;; : .„. :~.; ,,„·
. . . . . . . . .. . . . . . . . . A/actt ilCJr Striilize..

Am trecut după aceia, cu Dl. von Ribbentrop, la

examinarea situaţiei politice şi diplomatice.
I-am arătat D-lui von Ribbentrop, depunându-i
memorandum-ul, cu toate cazurile concrete, atrocităţile

pe care le săvârşesc ungurii, violaţiunil~ de drepturi

şitoate actele care ofensează grav şi profund Naţiunea

Română, punând Guvernul în situaţia de a interveni ne-

întârziat pentru sprijinirea celar 1.400.000 da oameni
aflaţi în Transilvania de Nord.
Dl- von Ribbentrop mi-a spus "Stiu că se petrec
lucruri nepotrivite".
" Germanii şi Ungurii sunt supuşi unui regim
greu şi mi se cere şi mie să intervin. li

" Trebue însă să aveţi răbdare "•

" Din acest moment acţiunea din Rusia trebue să

ne preocupe, ea intrând pe primul plan."

Am folosit acest prilej, pentru ca să-i vor-
besc D-lui von Ribbentrop foarte deschis şi să-i prezint
problema Transilvaniei deadrepttU.
L-am întrebat dacă a primit scrisoarea pe care
i-am adresat-o D-lui von Killinger în această direcţie,

şi care desigur nu era nuinai pentru Dl von Killinger.

Mi-a spus că da, şi că cunoaşte punctul de vedere

.;.

487
 - 2
şi al D-lui Mareşal Antonescu şi acela pe care l-am
expus eu in diferite ocazii •
I-am spus D-lui von .Ribbentrop formal:"Con-
sider ca o datorie elementară, D-le Ministru, acum când
mă primiţi la Berlin in vizită oficială şi când discut
cu Dvs. problemele· Neamului Românesc, să vă a:firm simplu
şi lămurit că
0

·; actul dela Viena din 1940 este un act mort

' născut".

Că declaraţia de caducitate pe ca.re am făcut-o

n'a fost decât · o consecinţă a unei realităţi politice;

! că acest act nu va putea să rămână niciodată in picioare
. pentrucă Poporul ·Român il va călca in picioare, dacă nu
se va putea altfel.
Dl. von Ribbentrop cu un aer de neinţelegere

m' a intre bat : 11

Vorbiţi de actul dela Viena ? " Si a
schiţat un gest de nelămurire.

Atunci i-en spus :" Da, Domnule Ministru, vor-

bese de si.Dgurill act care chinueşte Poporul Român, de
actul Dvs. de arbitraj dela Viena, din 1940.
Mi-a schiţat un gest de ·dificultate.
La aceasta i-am răspuns:" Domnule Ministru, Dacă

vreţi să aveţi prieteni leali, trebue să-i inţelegeţi

şi atunci când vi se vorbeşte deschis,· să luaţi omagiul
sincerităţii ca probă a lealei alianţe .
11
Actul dela Viena din 1940, actul despre care
lumea spune că este actul Dvs. eu nu~l conside~ al nvs ·
şi nu-l consider ca un tratat de pace intre două popoa-
re, ci ca un act de război care aparţine mai curând
Statului Major.( In momentul când am spus: Nu va aparţine

. I •

488
 ,
3 1-'1
3
Dvs, Dl. von Ribbentrop m•a intrerupt spunând :" Desi-
gur c ă şi Italia are contribuţia sa ")•
Acest act a fost făcut în 1940, în momentul c§.nd
Germania era preocupată de trei mari obiective militare:
Garantarea stăpânirei petrolului, baza acţiunei

· sale militare ;
Nevoia de a ' stăvilii pe Carpaţi o eventuală in-
vazie rusă, deci asigurarea unei poziţii strategice;
In sfârşit pregătirea campaniei spre Balcani,
deci organizarea unor posibilităţi politice şi militare să

înlesnească această acţiune.

In l94o, din nefericire, Guvernul Român nu a

oferit destule garanţii că va fi alături de Germania ~n

acţiunea sa de furnizare a petrolului şi de rezistenţă

împotriva Rusiei, cu atât mai puţin deci nu ofera o posibi-

litate de iluzie asupra trecerii trupelor germane spre . Bal-
cani, unde Germania trebuia cu ori ce preţ să rezolve pro-
blema garantării Strâmtorilor şi a liniştei în Sudul
Europei, pentru a evita un al doilea front ca în războiul
trecut.
Aceasta este, Domnule von Ribbentrop, explicaţia

actului dela Viena, după mine.

De aceia, eu nu-l consider opera Dvs. , nu-l
consider un tratat de pace, ci un act de război al State-
lor majore.
NQi .' spunem in drept şi în diplomaţie Y cessante
causa, cessant efectus.
Din momentul ce aceste trei cauze au di spărut,

cauza însăşi de viaţă a Tratatului a murit : rebus siC'

/c.

489
 4

stantibus este o··veche d "l ctrină germană şi o· veche prac t :. că

istorică •
Astăzi, situaţia este pe deaîntregul schimbată

şi nu numai declaraţiune·a noastră de caducitate a actului

-. dela Viena, făcută la 15 Septembrie, dar însuşi împre-
jurările 0rganice ale acestui act fac ca el astăzi să fie 1
(arbitrajul dela Viena) mort născut, el nu un ~ct politic
care să constitue o bază de linişte între două popoare
cu atât mai puţin o graniţă normală pentru acestea.
Insăşi conflicte1.e permanente dintre Ungaria şi

Româi:iia dovedesc incapacitatea funcţională a acestui tratat.

De aciea, D-le Ministru, indiferent de măsurile pe
care Vă rog să le luaţi, pentrucă răbdarea noastră a ajuns
la limitele ei, Vă rog, să priviţi problema de fond şi

să ţineţi seamă de realităţile aute~tice, fiindcă actul

dela Viena_ nu mai poate să constitue o bază a raporturilor
\ româno-ungare 1 nici chiar în discuţiile româno- germane.
Ungaria nu face decât greşeli, provocaţiuni ş i

ofense • .
Acţiunea ei de presă, din ultima vreme, este o
adevărată jignire a României, pe care nu vom putea-o su-
porta la infi~it.

Incidentele de frontieră şi fortificaţiunile dela

graniţa noastră ne impun datoria de a ·veghea la apărarea

intereselor româneşti şi de a vă pune deschis problema ra-

porturilor româno-ungare.
Pe de altă parte consider că o datorie s'o fac,
fiindcă un articol apărut chiar ieri la Blldapesta · vorbeşte

I .

490
 5

de necesitatea pentru Ungaria de a-şi conserva armata

şi pentru a nu se repeta un 1918 1 aceasta chiar in mo-
mentul când Dl· Bardossy, la Berlin, dă adeziunea sa la
pactul antikomintern, ceiace probează că Ungariaacontează
înfrângerea Germ~ei şi ameninţarea că de data aceasta
·cu armata sa i:;;!. ""' realiza drepturile, ceiace ne impune
datoria nouă româllilor, de a ne pă~tra o armată puternică

:::·~ ~ Lru ::. r5.:sp:n.ds l:i. ori ce fel -de 'agresiuni ungare şi
a ne realiza drepturile.
Dl. Ministru von Ribbentrop, după ce a schiţat

la începutul discuţii un gest de dificultate, atunci când

mai ales i~am p~ezentat actul dela Viena ca nefiind ope-
ra sa a avut un surâs plin de inţelegere, pentru ca apoi
să-mi vorbească foarte deschis, mai ales atunci când au
i-Bl!l prezentat câteva documente probatorii şi acte oficia-
le ,9ovedilld ' violenţele ungureşti, ca şi un album străpuns

de baionetă ungară, deşi aparţine corespondenţei diploma-

tice 1 probă a peruianentelor vexaţiuni ungureşti, D-sa
mi-a spus: Evident, raporturile româno-•mgere nu sunt nor- /
male şi nu vor putea fi normale pe bazele lor de azi.
Actul dela Viena a creiat o stare tulbure, recu -
nosc, între cele două ţări· şi va trebui să găsim o altă

formulă, dacă ar fi posibil,o formulă de sinteză, pentru

a eşi din această situaţie.

Voi examina cu cea mai mare atenţie, mel!l-orandum-ul

Dvs. pentru a cere Ungariei să înceteze orice acte de
provocaţiune, însă probleraa de fond nu se poate pune azi.

• I

491
 6

In momentul când suntem angajaţi într•un grav

război in Rusia, unde interesele româneşti şi cele germane
se găsesc alături• Germania nu poate oferi spectacolul
unui conflict intre aliaţii săi• în spatele frontului
'rus.pentru că acesta ar fi speculat de .campania engleză
şi ar constitui desigur uh grav element de demoralizare
pentru războiul nostru comun.
Pe de altă parte, problema rusă :oe impune tutu-
ror să iei:arhizăm problemele şi să ţinem seama intâi
de t!IB.rile primejdii şi apoi de cele secundare.
România nu are . dece sl!. se teamă in forul, din
partea Ungariei, fiindcă garanţia germană nu este ca ga-
ranţia englezi şi dacă Ungaria va face cel mai mic act
concret împotriva graniţelor actuale, ea ar plăti-o ,
fiindcă Germania ar şti să respecte gsranţia dată in
această privinţă.

( Kareşalul Goring in ajun im1 spusese exact acel~ş

lucru in t ermeni şi mai categorici.zicând : Dacă vreţi

ca să vă realizaţi drepturile cu rapiditate, trebue să

..
vă rugaţi ca Ungaria să. facă greşeala neiertată de a ataca
frontiera actuală in timp ce Dvs vă faceţi datoria sl!.
luptaţi in Rusia, fiindcă atulici va primi ceeace i se
cu~e ).
Dl• von Ribbentrop m'a rugat cu insistenţă să

in$elegem · situaţia Germaniei care are de dus o luptă grea

împotriva Rusiei şi · să căutăm a impune o linişte cât mai
serioasă, câtl!.va vreme, cel puţin pentru a inlesni aceastl!.
acţiune !mportantă la răsărit şi pentru a nu da inafară

un spectacol de slăbiciune. ·

. I •

492
 J ';8
- ? -

D-Sa mi-a făgăduit că in orice eaz va interveni

la Budapesta pentru a opri orice fel de exageraţiuni şi

a se apăra interesele populaţie.i româneşti , rugându-llă

ca şi Guvernul nostru să nu facă mai departe o propagandă

atât de violentă impotriva Ungariei, fiin~că acest luq.ru
este speculat de eilglezi şi poate să.creeze o permanentă

stare de nestabilitate în această regiune.

Dl. von Ribbentrop m'a asigurat că înţelege situa-
ţia pe c.a re o are Guvernul român faţă de 1.400.000 de români
spllll;ându-mi încă odată: Si Germanii din Ungaria suferă,

şi eu am dificultăţi.

Partidul Naţional Socialist îmi cere să iau atitu-

·dine faţă de vexaţiunile elementului german din Ungaria.
Dar trebue să avem răbdare cu toţii.

AMAE, fond Transilvania 1920-1944, dosar 64, f. 342-348.

493
 Nr. /.f/,f3
}# llartte 1942

' llJ.REIE STAT J/AJOR

Secţia II-a

ct!tre

PREŞEDIN'fIA CONSILIULUI IE JJIHIŞTRI.

~ .• . ! .
- Cabinetul ~ tlitar -
I .

Am onoare a tnainta alt!turata stntezt!

asupra tratamentului Ro~ntlor din ARDEALUL
de Nord, rugdndu-ot! sC! b tneoo t ţt a d tspur.e
st! fte prezentatt! Domu.lll.lt Mareşal ANTONESCU.

D.O.
ECTIEI II-a ·
Lh-~ .
R.Dinulescu ~

Se/ul Bi 1·oulut 1 Informaţi t

Lt.,Colone1 ,
1
I<,...,,.. ,.y'""W"" Cc..
r!ezar llartnesc'll

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37 1/1942, f. 358. Sinteza filele 359-362

494
 n.
_\)(ft'l. < -~1 \ (R'<'L
s. s.
(:

·1.
1_ ••

' ---------
5. III. 9~2
N O T A

UNGAR I A.

INFORMATIUNI ASUPRA INCHISORII DIN ORADEA.

Directorul .Penitenciarului Central din Oradea,

.
!n prezent este un anume Csak Laszlo, rost locqte-
nent activ de jandarmi. Num!rul detinutilor este de
circa 350 dintre care eiria 300 Romfni. iar restul
Unguri şi al te nat ional itllt 1.
Majoritatea Rom4nilor sunt condamnaţi pentru
insulte la adresa natiunei 1118ghiare, delicte sllv4r-
şite prin exprimarea nemulţumirilor t'aţ! de situaţia

actual!. Unii sunt pedepsiti pentru atitudinea roma-

nease! pe care au avut-o rata: de Unguri. atunci~
trll:lau tn Roân1a.
Toti acesti detinuti ooart! urmele b!t!ilor
crunte. ce 11 s'au aDlicat de c!tre jandarmi. cu con-
secinţe grave pentru s!n!tatea lor pe tot restul vie-
ţii. Pedepsele sunt de c(teva luni şi variaz! dela
caz la caz.
Parte din int'ractorii ordinari, cari executau
sentinţa . şi cari au rost preluat! la cedarea Aldealu-
lui de Nord, au t'ost judecaţi şi condamnaţi din nou
de e~tre jus.tiţia maghiar!, caloul~dU-11-se tn. pe-
deaps!, timpul executat .

COMUNICAT S!.: Sirs! de tncredere.

-Minist.At'.Externe
· • Propagandei .

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37111 942, f. 10.

495
 ,/

s. s. I.
\18:11~:9,2-

N O T A

U N G AR I A.

DESNA;rIONAI.IZAREA ROMANILOR.

Inrorme.ţiunile enterioare rereritoare la pre-

Si unea ce se exerci tl rn armat! asupra Românilor, pen-
tru a-i maghiariza, se confirmi.
Astrei, se . semnal.ea.zi el Lt.colonelul Bottner
BHa, comandantul Divizionului 1 Artilerie Cll.lreaţl

din Oradea, a ţinut o cuvântare oamenilor din Div .1

Art.C!l!reaţl şi Div.25 Art.Câmp din Oradea tn ziu.a
de 16tII.a.c.
Adresându-se soldaţiJor romdni' le-a cerut s!
se lepede de religia. numele ii limba lor. C!!c4n<lu-se
~

Ungu.1"1. deoarece •nu. va trece mult timD o4nă când si

aoele. codrii s1 pietrele. yor· yorbi numai µpwrute" ;·
La sr4rşitul cuv4ntlrei, crezdnd c4 şi-a atins
scopul u.rmlrit, numitul a cerut sl se prezinte acei
cari consimt s! treacl la religia ungureasca şi s!H;i
schimbe numele.
A r!spuns apelului un singur soldat e".reu,care
înainte se d!lduse drept romf:D..

yoMUNICAT Sh Slrs!( de 1ncredere.

-Mini'st ~ Ar.Externe
- • Propa~andei
-s.s.Romitnizare
Dir.Minoritlţil c r.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37 1/1942, f. 19.

496
 s. s. I.
----------
17. Ţ.'f .19f.2

~)
N ·o T A ))
U N G A R I A.

DEPOSEDAREA ROMANILOR DE POOPRIETATI.

In Ardealul cedat Ungar i ei, ccmtinull opera de 6.e-

posedare a R~mânil o r de bunurile imobiliare, ach; -
zi ţ i onate legal pe timpul regimului românesc. Astrel:

1. Rcm!nii cari au cumpllrat imobile dela Uncuri

sau dela direrite instituţii publice, sµpt tnproc!t_
sue.ti, cer4ndu:)i-se cu titlul de desp!!gubiri swi1e
ce depi41esc valoarea bunului in 1!!1&!Y,, de şi valoa-
r ea acestuia a mai r0st pllltit!. Se invoc! motivul,
cil vânzarea acestor imobile sub preţul real a r o~t

impus! de 1mprejuri1r1 !Xlli tice şi economice tulburi

:;i prin exercitarea unei presiuni din partea autori-
t!ţii Statului român.
In felul acesta au r.:. st 1nrru cesua.ţi şi Romllnii
r c şti funcţionari publici, astlizi rn cea mai marb
parte refugiaţi şi cari nu se p<:Jt apilra. rn procesele
ce le-au rost intentate şi nici nu pot sl plltea.scl
desp!gubir1le la care au rost condamnaţi. Cei rlfmaşi

sub ocupaţie, nu se gllsesc nici ei tntr'o situaţie

ma:! avantajoasil, deoarece neav4nd câştiguri, nu pot

achita sumele la care au rest obligaţi de clltre jus-
tiţia maghiari.

Pi;in acest procedeu, .fn scurt timp toate aceste

imobile vor ri scoase la licitaţie şi vândute Ung11-
r1lor.
Astfel este cazul l ocuitorului Sllişcan Ioan

.I.

497
 'J
I ' ",/
I -
- 2 - I I

din Dej, care tn 1929 a cump!lrat dela Prim!lri a DÎ!j

un loc viran cu 10.000 lei. Prim!!r1 a Dej l-a dat
acum rn judecat!, mctivând c!l valoarea l oculni era
20.000 şi astfel cere c despllgubire de 3000 ;Jang~.

2. Un alt procedeu Colosit tn aceasta: o;>er!l

de deposedare, este rixarea unor i111pcz1te ce întrec
valoarea l ocativi.ii imobilelor.
Românii aClaţi tn terit ~ riul cedat, mai pot
pl!lti aceste impozite din rezervele ce le au, tns!l
cei ret'ugiati nu e.u nici aceast!l posibilitatE•,deoa-
rece !n teritoriul cedat nu di spun de rezerve, tn bani,
iar chiriile imobilelor ce posedl, nu le .tnc11.Seazl
ei sau tmputerniciţii lor, ci prim!lriile comunelor
res pective.
3. Pe baza unui proces intentat dup! prccedeul
de mai sus, la 1 Aprilie a.c., auto rităţile ungare
din Cluj au procedat la evacuarea seQ,iului EEiscociei
Ortodoxe Ro;4ne din Plata Cuza Vodfi şi a Facu.ltlţ11
de Teologie. Episcopia a t est nevoit!l s!l-şi ia sediul
tn Str.Iuliu Maniu, iar Teologia în Str.Regele Ferdi-
nand Nr.109, tn Palatul pe care sub stlpanirea roml-
neascl Episcopia tl schimbe.se legal cu Ministerul
Agriculturei. Imobilul din Piata Cuz.a Vodl a Cost
trecut tn proprietatea frim!{riei Clll,.1.
I; Tot atunci, autcrit!ltile maghiare au proce(\at
lsi la exproprierea terenului din iurul Cated,r,llll_
rom4ne. nellstnllu-i decât terenul oe care est~­
l l şi puţin lQC pentru a se putea intra tn bi seric!l,

COMUNICAT SI: Sursll de tncredere .

-Minist.At.Externe
' Propagandei
. ·• Cultelor
-S.S.Rom4n1zare
Dir.lfinori tlthor.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 138-139.

498
1PcJ\. c~.~1\/lt2.

f s. s. I.
---------
2. v.19i2 .

N O ~ A

UNG A B I A.

ltAGHIABIZABE roauu IN ARDEAI.UL OCUPAT.

Prim=pretpiUl plasei Viseu. Cjud.lfaramuree >,

Kadiostalvi Iozset, un Şvab •aghiarizat Cal clru1
nume !nainte a rost K~asler> a d&t ordin tuturor oti-'
oUlor de stare cMll din Pretura p. ca. !n regis-
trele oelor nlscg,t1. toti copii Romtnilor al t1e tn-
scr1si cu nume unguresc.
In urma acestui ordin, ofiţerii st!rii civile
nu ţin socoteall de numele pe care p!rf.nţii voesc
s!-1 dea copiilor lor, ci ti tnsorie cu nume neaoşe

ungureşti.

Astfel, tn toate comgner din yeutl plyl, coDii

nlscuti tn u1 timele 6 luni. au !01t fnRrisi qu nwae ·
unguresc:• ca de exemDl1u Morar ypAA. Biltiu îulJutu.m.
Marinca Atilla. si a1te1e asemepea.

COMUNICA! SI: Sural de tncredere.

-Miniat.Ar.Externe
- • • Interne
- • Propagandei
-s.s.Ro.tn1z8.1'!1
D1r.lf1noritiq;1.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37 1/1942, f. 192.

499
 -~--y:-~- .
UNG yR I A.

ARmDAREA FORTATA A llURURn.OR ROMANILOR REFUGIAU

. DIN TRANSILVANIA DE !f?RD.

In cursul lunei Aprilie a.c . , tn comuna Vlllcele

(jud.Trei scaunel autoritltile ungare au -=
arendat
prin licite,tie bJ!nurile agricole ape.rtin8nd Romfnilor
rerugiati se.y, expulzaţi din Transilvania de ~ -
Proprietarii acestor bunuri s'au stabilit fn
zona de 5 km. dela rrontier4, cu intenţia de a-ei
cultiva plilli4nturile tn baza •tnţelegerii exist1111te
tntre RomAnia şi Ungaria cu privire la cultivarea
pllm4ntului tn zona de rrontier!. Autoritltil e ungare
nu pep1it tnsl rerugiatilor si expulzatilor sl trea-
g4 dincolo peptru__)Uncile MZriCOle. desi sunt dgai-
ciliati tn zona de 5 km· dela rrontier&. iar bu!lu-
rile lor atlate dincolo. sunt deasemenea tn interio-
rul acestei zone. Din aceasta cauzl, plm8ntur1le lor
au r!aas necultivate, iar auţoritltile ungare-1.l::All
arendat rortat locuitorilor !!llJ!Uri din cţomµnl. ur-
mfnd ca arenda sl rte plltitl 1tatului U!l!Zar si mi
croprietarilor.
Se semnaleazl arendarea torţat4 a averilor ur-
mltorilor reCugiaţi şi expulzaţi din collll\lla VII.celei
Cucu Gheorghe Ancu C-tin, Anau Elena , Bucea Ilie,
Petrea Ioan, 6aeaş Iosir , Jorga Ioan, Axente Valer,
Axente Gheoţ"ghe, Cucu AleJIU!diu, Axeilte Petre, Ancu
Ioan, Ancu Gheorglle , Vlldlreanu Gheorghe, Ssvu
Gheorgh~l Pigoiu Petre, . Axente Achim, Reveica Yarzi,
Petrea AJ.exandru, Petrea Gheql'Rhş şi alţii , al cl-
ror nume nu s'a putut ana p!nl :în prezent.

~I~SI:
-llY.:erne Sursă de 1ncredere.
--_s •„.s.Rc;namzare,
-'" Interne
Prol181l1111dei
D1r.M ~'i.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37 111942, f. 395 .

500
 re IY' • Ctrl :n I/ "·1.
s. s. I.
---------
12. v.19~2

N O T A

UNGARIA.

UNGURII DFMONTEAZA MONUMENTELE DIN TRANSILVANIA

DE NORD.

In teritoriul cedat, Ungurii au d!rtmat diferite ·

statui româneşti, proced!nd deuemeni la :fndep!rtareaj
şi distrugerea monumentelor eroilor c!zuti :fn r!z-
boiul trecut. Soclurile rimase dela monumentele de-
montate şi transportate de Rom9n1, au fost şi ele
distruse.
Autorit!tile din Valea Dr!iganului, jud.Cluj,
au demontat lllonumentul Eroilor din acea comun!, nive-
14nd apoi terenul pentru a se şterge cu deslV4rş1re
urmele st!p4nirei rom!nevti.
PoPul.aUa romGneasc! din acea comun! e terori-
zat! de către note.rnl Pap Laszlo, Ungur reramat din
vechea Ungarie.

Surs! de încredere.
CQMUNICAT SI I
-Minist.At.Interne
• Propagandei.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37111 942, f. 209.

501
 ·S!· s. I.
26-:v:19,2-
N O T A

UNG A !l l A.

CAMPANIA Pl!NTRU MAGHIARIZAREA MINORITA!lIIJlB.

DIN UOOARIA.

Ziarul 'lleggeli Me.gyar Szo' din 12.v.a.c.,pu~li­

otnd . un articol cu titlulr 'Fiecare Ungur 111 aibe

nwne un@llrelC'• scrie intre altele: 'Nu exist! fn
lumea tntree.gl o ţar!, tn care lll existe attţia· oe.meni
cu nume 1tr!1ne, ca fn Ungaria'. Apoi1 'Poate şi sen-
tinţa pripit! a Tribunalului nimicitor al Tr1anonulu1
ar r1 rost a1tre1, dac! tiecare Ungur al Ungariei,ar
r1 avut nume unguresc. doar toarte bine, cil ne-
Ştim

drepţii noştri judeciltori au exploatat la tncheerea

p!cii nu nullll.i deosebirile religioase, ci şi numele
nemaghiare, pentru a obţine r!pirea diteritelor plrţ,i

ale ţ!rii noastre. Ca atare, orice cet1!;1111 cin1tit,

DAtriot ai mon.l;ente t!rA cusur al acestei t!!ri .me::
r1tl 11 trebuie 11 aibl BUie ugtiiar. Nu aunteaa deci
de acord cu concepţia ce se acoentuiazl atlt de mult,
ci pentruca cineva s! primeascl n1111• maghiar, trebuie
sil doWndeaac.1 tnt4i merite. Am mai dori ca tnsisi
co'Q111 de scoall. cari nu-si pot dob8oq1 mea
merite,
al aibe muie unguresti. peptru a le fntlr:1 tn telul
acesta 11mtu1 national. Numele ma8hiar are o mare fn-
rlurire asupra vieţ,11 sentimentale Iii intelectuale
a OD!ului. Schimbi cu totul pe om. 'frşbue al P2rninl
LE.: deo& o misgare pe fntrtl!Za tari. pentruca orige ungur
Llxterne al aib8 nume unauretc· Numele noastre sl aerveascl şi
..-Sandei. „
. ele drept dovadl cil 11untem Iii Vl'8111 81 rllldnem unguri• .
Sursl de tncredere.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371 / 1942, f. 2 19.

502
Traducere-extras din lbletinu1 dellbater1l ct...ll§rlA::.
~- Sedinta a 261-a din 3 Iunie a caur.u._
Deoutat1lor .

Secretarul Arvay Arpe.d (citeşte li •Int erpelare

c!tre dl.ministru al Cultelor şi Instrucţi unii Publi-
ce , rn chestiunea 1nf i1nţ!rii bisericei or t odoxe au-
t cnime din Ungaria:
1. Are cunoşt1nţl1 dl.Ministru al Cult·Jlor şi

I nstrucţ iunii Publ ice de raptul, cl11ntiint area bi-

sericei aut onome ortodoxe maghiare este o necesitate
urgent! din punct de vedere naţi onal maghi ur ?
2. Esţe dispu s dl,Ministru al Cultelo r şi Ins-
trucţ iunii Publice sl1 ia m!surile necesare pentru în-

fiinţarea acestei biserici autonome ?

Preşedint&le: Dl.deputat interpelator are cu-
v4ntul .
Mosony1 Kalman: Onorat! Camer!. La prin privi-
r e , interpelarea mea s'ar pl1rea cil nu este actual!
şi el! ar fi mai bine s! ne ocuplm de aceastl1 problem!
numai dupll terminarea r!lzboiului. Dar dac! Adunarea
va asculta expunerea cauzelor cari m'au determinat
s!-mi desvol t interpelarea, va recuno aşte i <aediat cl1
ac eastl1 teml1 este de actualitate şi cl1 acum est e mo-
mentul P?trivit pşntru rezolvarea acestei probleme.
Eu sunt romano-catolic, deci nu sunt condus de post11--
late confesionale, ci exclusiv numai de punctul de
vedere naţional şi rasial maghiar, pot deci s l1 atac
aceastl1 prob1eml1 cu toatl1 obiectivitatea.
Dupl1 tratatul dela Trianon, 'in urma pierderi i
supuşilor de religie ortodox! cari locuiau :rn terito-
riile rl1pite , num!rul cet!ţenilor ortodox1 rl1maşi tn
Ungaria a scl1zut la i2.000. Prin aceast! micşorare ,

.I.

503
 - 2 -
Ungaria nu numai cil a pierdut un considerabil numllr
de ortodoxi, ci biserica ortodox!! de aci şi-a ·\)ier-
dut şi autonomia, decarece ca o biserici! ortod•>xll sll
se poaU. bucura de autonomie, e necesar sll !ie com-
pilsll din cel puţin 3 Episcopii, din care una s1 !ie
Arhiepiscopie, rornând tmireunll un Sinod, acesta din
urm! rund conaiţ,ia esent.ialll ca o biserici sll de-
vinil autonomi! cu dreptul de a rezolva ohestiun~ le

autonome ale bisericei.

Dupll tratatul de pace dela Trianon, tn U~aria

nu au r!mas 3 Episcopii şi nici nu ea:l.sta nici Sinoo,

episcopal. A rlfllas o singuri! Episcopie ortodox.1'.,cea
s!rbeascll din Buda-Szentendre, care t'Unct,ioneazll şi

astllz.1. Astral, biserica ortodox!!, care 1naintf de

războiul mondial trecut era antonoml, şi-a pierdut
autoceralia şi azi c4nd s1 tuaţ,ia s 'a schimbat esen-
ţial, tn locul celor l2.000 de credincioşi ortolSoxi
Ungaria are peste un milion, aceastl problaal a de-
venit de cea mai mare actuali tate, deci Guvemul tre-
bue sll se ocupe· erectiv de ea. Din acest milion de
credincioei ortodoxi, 2l0.000 sunt Ruteni, '°°·OOO
Roll4ni şi circa 360.000 strbi, cari tot.i ne-au rost
redat.1 odatll cu teritoriile realipite. Astlzi exis-
t! cele trei Episcopii, condiţiunea de basl pentru a
a se p.itea const1 tui Sinodul, sunt chiar patru şi

enume1 Episcopia drbeaecl din Buda-Szentendre, oare

a rlas dupll trate.tul dela Trianon, Episcopiile or-
todoxe ro•e din Cluj şi Oradea 1i Episcopia sftr-
beascl din NovillM (Ujvidl!kl.
Acu! se wate creia biserica putonoml ortodoxl
Ul)g&rl. care este absolut neoesyl ye!!tu1 m111o~

cetlteni maghiari ortotpxi.

Colegii mei din Ardeal c~osc, dar şi noi cu-
.I•

504
~~.c..,.
)~\(1t2. - 3-
noaştem toarte bine activitatea popilor romt\lli orto-
')'1\
dox! din .lrdeal. Aceastil activitate nu este naţiona­

l!, ci naţionalist! !Biro Istvan• Şi tncil Cb naţio­

nalist!>. Activitatea eceastil n'a urmilrit ni ciodat!

scoi:uri naţionale ma.ghiare, ci scoi:uri naţi c nale

româneşti (aşa este şi azi). Scopul lor este ireden-

tismul rom4nesc, Rom4nia Mare (Biro Istvan, Ast!zi
şi mai mult) g:I. astăzi aceşti popi agit! tn intere-
sul visului Ro-'nia Mare şi a iredentismului romll.-
nesc. Bisericile ortodoxe au rost tntotdee.ur.a biser1c1
naţionale, unde limba liturgic! a rost limba naţi ona­

l!, cea român!. Aceasta este cu atll.t mai periculos

ast!zi, cu c4t tn ec este epi sco pi1 romll.neşti , ba
chiar şi tn Episcopia s!trbeascil din Novisâ.d !Ujvi-
de)!:) Episcopii r!maş1 nu au rost aleşi conte C'lll l&-
gilor ungureşti, ci contorm legile~ româneşti sau
s4rbeet1.
S! cercetl!m acum, ce importanţi au din llUDCtul
de vedere unguresc aceste l Episcopii ortodo:te exis-
tente .
l!:piscopil de Buda-Szentendre a rost ales de
Sinod tn timpul lui Francisc Iosit, care l-a şi con-
rirmat. P!n!l'. aci totul ar ti tn ordine, deoarece
tns!l'. aceastil Episcopie t!cea parte din Mitror.olia
ctnd
din Karloca, iar/prin tratatul dela Trianon Karloca
ne-a · rost rilpit!l'. şi anexat! Iugoslaviei, ace11stil 1111-
tropolie a rost contopit! cu Patriarhia din Belgrad;
aşa cil Episcopul s4rbesc de Szentendre, care şi azi
fşi are reşedinţa la Buda, 1n realitate stil sub ju-
risdicţiunea Patriarhului din Belgrad, tiind dator
s!l'. execute ordinele acestuia referitoare la chestiu-
nile bisericeşti . Totuşi aceast4 tmprejurare poate
cil'. nu este periculoas!l'., tntrucll.t stera de activitate
.I.

505
 - "-
a Episcopiei de Bucla-Szentendre se extinde tn inte-
riorul ţ!rU. Dac! privim tns« pe Episcopii romAn1
din Cluj şi Oradea, aceştia au rost aleşi de către

Sinodul bisericesc naţional romAn şi confirmaţi de

Regele României, care desigur nu i-a conrirmat tiind-
cll aveau sentimente ungureşti ci pent:'Ucll el"a con-
vins cil tn scaunul lor episcopesc vor servi exclu-.
siv intlil'esele naţionale romAneşti. Aceeaşi situa-
ţie este şi tn ce priveşte l!:piscopul ,un Novisld,
cal"e a rost ales de Sinodul s4l"b şi cvnfirmat de
Regele iugoslav. De.cil privim aceste t ~ ei Episcopii,
vedem cf.t este de urgent! şi de important! reglemen-
tarea acestei chestiuni. Pentrucl nu se poate imagi-
na, ca trebuintele sufleteşti ale cel ur /'00.000 de
cet&ţeni maghial"i ortodox! sll rie îndeplinite de
astfel de l!:piscopi şi de preoţi numiti de aceştia,

al cilrol" interes !n niciun caz nu asta intere1 naţio­

nal maghiu (aşa este, aşa este, la extrema stang11l.
In atarll de aceasta, Episcopul ortodox din Oradea,
numit deuemenea de Regele Rom!niei, L !U@it"l, aşa
cl1 la Oradea nici nu existl Episcop ortodox şi acee.::·
tl1 !mpt"ejurare necesit! ca situaţia s i: fie reglemen-
tat&.
Ministerul Cultelor a simţit neo~sitatea ca a-
ceastll chestiune sl fie oarecum reglen1entatl. Mijlo-
cul :însă la care a recurs a fost at4t de nenorocit,
tnc4t mllsura luatl este tn contradicţie at4t cu le-
gile ungureşt1, c~t şi cu canoanele Bi sel"icei ot"to-
doxe. Intr'adevllr, Ministerul a numit pe preotul
.I•

•) Este semniticativ cinismul oratorului de a atir-

ma ci ·Episcopul Popovici al Orlzii a rugitlg tn timp
ce acesta a ro!h!!§ttf r w t § f i
~~ R~WirigrV t ed at . li'°

506
~.c~.
- 5-
li I"" ortodox Dr.Miha11 Popotf ca administrator şi i-a
subordonat acestuia pl'eoţimea rutee.nll.
Dupll cum sunt informat, Dr.llihail Poport a
rost caţerisit de cfitre hrhiep11Copu.l Eu1ogius din
~. adie! aee:i:at tn situaţia de laic. Po t-off tn-
sll,graţie prieteniei sale cu Arhiepi11eopul de Praga,
Savatici, a Cost primit între preoţii din Di eoeza
acestuia, fir! ·m.a: d aibe deele~ dela Arhie-
p111Co)llll clruia U aparţinea.

Dupll canoanele ortodoxe, prin aoest rapt Sava-

tici, oare dealtfel este prieten bun ou Eduerd Benq,
a comis o OJl!hiune, nereguli! oi eroare de aşa natu-
ri!, 1nc4t el tnsuşi ar putea fi excomunicat . llinia-
tl!l'ul Cul tel.or a numit pe llihe.11 Popotr ca l'ldminis-
tratar şi substitut de Mitropolit. Aceastll numire din
punct de vedere al dre ptului canonic este o imposi-
bilitate, pentrucll Mihail Poporr nu are dreptul sll
Ue nici milcar preot. Dar 1n atari1 de aceasta, este
o absurditate ei titlul de prepozit (Vicar general),
pentrucl! biserica ortodoxl! nu are Capitlu şi astfel
nu se poate vorbi de (.ll'epozit. B!nueso la ce s'a gSn-
dit llinistrul Cultelor atunci cSnd l-a numi t pe
llihail Poporr. s •a p.itut gtndi la Declaratol'ium
IllyriOUlll din vremea Impllrl!tesei Ilaria Terezia. llo-
tivul pentru care s'a dat Deolaratorium Illyricum,
este ci tn acel timp biserica ortodox! oi-a ales un
Episcop, oare nu a ro st f18reat de olltre Regj nl, şi

ee. a refuzat sl-1 recunoascll. Biserica şi Sjnodul au

rezi stat, declal'ltnd cl1 nu aleg alt Episcop. La aceas-
ta, Regina a dat un decret prin care a suspetidat ac-
thi tatee. Sinodului şi a numit ea un !pillOOp ortodox.
Ministrul Cultelor l-a numit pe Popofr tn baza aces-
tui precedent,
.I.

507
 - 6-
Onorat! Cameră, aceastl situaţie nu poate du-
rai chiar dac! ar fi justil numirea lui P0porr, pen-
truc! nu rezolv! problema şi ~ecesitatea ca tn l o-
cul Epi sc opului de Oradea, care a tugit, sll ajuneil
un Episcop care este demn de !ncredere dln punct de
vedere naţional maghiar şi nici nu rezol vi! problema
ca dup! c4şti garea autonomiei, noi U~rii s! Jllllem
!n practic! pinctul de vedere maghiar tn Ardeal şi
Bacica, ceee.ce nu se putea tace tn timpul Monarhiei
habsburgice.
Reglementarea acestei chestiuni est e aşa dar
neap!rat necesarll. Vreau s! ar!'it şi telul CUlll poate
ti rezolvatih
Statul maghiar trebqe sA tllchee un concordat
gu Patr1arhµl ortodox din Constantinopol si sl ~

s! se delege un Episcop , nu s4rb. roman sau rutean,

91 yn &Oiacon de nat.ionalitate Grec. oe care 1-y nu-
mi M.1troool1t. Acesta rund de al tll orii;ine, nu ar
U supus niciunei intluenţe din partea nationalit&-
ţil o r amintite, şi tn acest tel s'ar putea contra-
balansa influenţa llitropolitului roman i;au sârb, a
cllrui activitate t!r! 1ndoialil cil 1111 s'l:11' desvolta
tn interes maghiar, ci eventual tn intet'Bs naţional

romd:n sau s4rb.

Cu acest Episcop s'ar putea consti t ui Sinodul
- ex1st4nd 6 Episcopii - şi Sinodul ar iutea delega
Episcopi corespunzlltori tn locurile potrivite,care
ar t1 conUrmaţi apoi de oeM statului. Cu aceasta
Bll ajunge sl termin&u cu iredentiSllUl no.ţionalitilti­

lor şi problema s'ar rezolva tn tntregii,1e ~tru Un-.

garia.
Onorata: Ce.mer!, pentru a ilustra oAt este de
important! această problem!, este sutic:lent sll atrag

,/,

508
 Y66
- 7-
atenţia asupra unui singur l ucru: I n Ardeal tr l1esc
3.QQ.000 fami l ii curat ungure§ti , car e rii cursul de-
cenii l cr §1 ~eacuril o r s'au val!!hizat. Aceştia ni ci
nu mai ş ti u ungur eşte şi de etnicitatea l or maghi a-
ra: numai dupa: nume mai pot f i re cuno scuţ i. In Ardeal

.
spre pild!I: vedem nume cai Aron, Antal , Belteki, .
Bilkei, Buda, Csiki , Farkas, Gâborfi, etc., care nu
ştiu ungureşte, pentruca: s'au valehizat complect.
Aceştia tnsa: s'au valehizat pentruca: pe teren bise-
ricesc, popii români nu au f!l:cut altceva decât să

se strlfduiasca: sa: romdnizeze pe Unguri. Pe ace ş tia

trebue să-i retntoarcem pentruca s!l:-i stea rn putin-

ţ a: Statul ui maghiar;;! num ea sc ă Episco pi §1 preoti ,
cari nu vor avea rn vedere interese nat i onale româ-
~t i sau s~rbesti . ci i nteresele nat i cnale maghiare;
Biserica aut onom! o rto doxă ce se va consti tui;- a că­

re t )imbă liturgică ooate fi limba maghiară , ceea.ce

este po sibil tn t ruc~ t rn biserica o rto do xă r oman a:
limba liturgică este cea romana:, şi ceeace neapărat

s ă remaghiari zăm pe cei 300.000 de Unguri valahi z aţ i,

prin i ntermed iul limbai liturgice maghiare. Azi când

avem independenţ a naţ i o nală, no u ă ne trebuesc ast-
fel de p reo ţ i, cari să nu ai b ă fn vedere i nteresele
Monarhiei, ci e fectiv interesele n aţ iune! maghiare.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371 /1942, f. 460-466.

509
 : I
f: f\ l'I• 'I'' • J 7 I/ "l -.
<'~I/
__________
S. S. I. ...
5.VI.1942

N O T A

UN G k R I A

Rezerviştii români chemati la Cercul de Reoru~

tare Gherla, dupl prezente,re sunt introduşi tntr'o
camerl aparte gi sfltuiti tncepând cu oâte un sub-
ofiţer gi la nevoie pânl la Colonelul comandant, -
ii! treao! la religia · roman~-oatolicli: ori reformat!,
111,otivându..:.se c! ··ei sunt unsUri de origina ai oii: ·
numai . 'popii valahi • i-au .!!out Români. Pe ordinele
de chemare ale acestora sunt trecute iniţialele
1
M.v 1 , oeeaoe se afirmi el ar tnsemna •a fost Un-
gur• (Magyar volt).
Da.ol nu se las! convinşi, se trece la lJ!!enin-
~area ·ol! ·daci nu p!rllsesc religia · romtilâasc.I , vor
r.ţ trimisi imediât ' tn ·tabere de .muncll; ' sâu â1 "n>r
ti ·axpulzati eu tntreaga lor fan;ilie. Li se mai
spune ol daci se vor tmpoirivi, va .trebui totuQi
1!-şi plrlseasc! aV11tul şi clminul; fiindcl se va
!'.,ace schimb de populaţie, precum ai al te asemenea.
amenintlri. Unora li s'a spus ol daci trec la. o
tâiigie maghiari, adicl daci SQ maghiarizeaz l , !.2!_
t1 llsati acasl, altfel vor faoe 8 luni .de concen-
trare.
Unii dintre oei terorizaţi s'au lisat con-
vinşi, dupl care au fost trimişi acasl pentru a

se tnţelege cu familia, urmând sl se prezinte ou

toţii la Cercul de Recrutare, probabil pentru a

face declaraţii de trecere cu fe,wilia tntreagl

la o religie maghiari.
.I.

510
I rcM. Ctv' . ) fi /'I(.
' i i.· ,/7/'
/ ' .
t/
- 2 -
Se precizează că în ziua de 28 Mai a.c., au
fost chemaţ,i 27 de Români la Gherla, cerându-li-se.
maghiarizarea sub forma de mai sus. Dintre aceştia.i
.....
cei cari au rezistat teroarei au cerut ordinul
scris în baza căruia li se aplică acest tratament,
ceea.ce de sine-înţeles li s'a refuzat.

~· de 1ncredere.

COMUNICAT SI '
- Minist.Af.Externe
- Minist.Propagandei
- S.S.Rom&nizare
Dir.llinorităţ,1.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371 /1942, f. 241-242.

511
 "I!
LI:? l - ·
S. S; I.
--------
17.VII.94.2

N O T A

·uN.G ·AR I
· ~· ...
A.

PBOECTE DE D~ATIONALIZARE PBIN BISERICA.

In buletinele politice anterioare s•a semnalat

hot!drea ~ernului ungar ~ ~~!~nta ~ ~l?~.~opie
ortodox! aieghiarll, cu scopul de magbiariza prin a
bis~~pui~iii<~~~ ~~~~,?~-_şi : ~~1e~. Dease-
menea s'a semnalat cll pentru a atin~e acest scop,
GuVarP.Yl.•l;E!_J,~y a recurs la serviciile unui rost
oti ter de Cazaci, prizonier rus ~:i- _rll.zboiul 191ft-
1918, un oarecare Mihail Popgrr, care a rillias tn
'Ungaria, · a tErminat "Teologia la Buda.pesta şi ~. rost
hirotonisit de Arhiepiscopul ortodox sava~ici din

-
Praga . Acest avE11turier, care a f!lcut servicii <h-
vernului din Budapesta şi pe timpul c4t ·a f••st stu-
dent, p~_.a t1 elemenţul ~~cat_ s~ „ ~-ervet~ll ac-
ţiunea de desnationa~i~a!;'_9 a minorit!ttilor c-rtodoxe
din Ungariâ.
Fiind nW11it "Episcop şi administrator ~l Biser1-
- - -··· ~ -·-:;- "'."... _.„ - --
J cei ortodoxe din Ungaria", Guvernul maghiar spera
cll fn. scurt timp va realiza .tnglobarea tutlll'or bi-
sericilor ortodoxe 1ntr'o singurll 'Bisericii ~­

li!: maghiar! ortodox«• , urm4nd ca prin introducerea:.

--·- ..,,,..;--._...:~

limbei meeh1are sll se procedeze la mllghiarinrea mi-

ori tlltilor ape.;:tirutn~.!.'YS- C1,!1!ţ.
Arlltndu-se tnsl, ci Poporr fusese caterisit şi

ca atare numirea sa ca Episcop era ilegali, ilctivi-

tatea acestuia s'a lovit de o rezistent& d4r~ll din
partea Rutenilor puşi iniţial sub jurisdicţia sa .

./.

A , fond , dosar, f.

512
 - 2 -
Astfel, speranţele legate de persoand lui
PopoH fiind risipite, oficialitatea me.gh·\ar! cautl1
s! se debara•eze de această unealtă incapubil! şi

s! reorganizeze Biserica ortodox! maghiar! pe alte

.r baze. I!I consecinţă, s'a regisat o interpttlare din
partea unui deputat al partidului •crucil u cu Săgeţi '

!n care ~poff este atacat şi se cere tnf i. ~ntarea

µpei Biserici 8.1,l_!o_no~rtodoxe maghiare. sµb condu-

cerea unui Mitrooolit grec.
Din această interpelare ene)(at! mai jos rn
traducere, ţinut! de Mosonyi Kalmllll tn Camera Depu-
taţilor la ~ Iunie a.c., reese clar atitudinea opi-
niei piblice\ şi a oticialit!ţii maghiare faţ! de pro-
blema cultului ortodox, precum şi viitorul rezervat
b1sericei ortodoxe rom4ne din Ungaria.
Totodată se vădeşte mai clar ca niciodată, c!
Ungurii exploatează situaţia de azi, c4nd litigiile
rom4no-ungare nu pot fi discutate, pun4Îld lumea tn
faţa unor fapte tmplinite ş_i r_E!a).idnd· rn grab!. toa-
te ~~~X:!~.!9.r:: __
ţn detrimentUl RQlll&nilo-r.

COMUNICAT SI: SUrs! de tncredere.

-Mini st-. Ar. Externe
- • · ·Propagandei
- • Cultelor
-S'.S.Rom4n1zare1
Dir,Minori t!•i ·

'••'I

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37111942, f. 458-459 .

513
 N O T A

UNGAR I A.

EPI&:OPIA GRECO-CATOLICA DIN MARAM!JRES A14ENINTATA

CU DESNATIONALIZARE.l.

In ziua de 15 l.c. a sosit la Se.tu Mare llll..:!2:.

/ legat aJ. Vatic~ului. a c!rJli misiµpe e1te I! vi::f-
f teze Episcopia greco-catolici romfnli din Maramµreş,
lu!nd contact cu preot imea pentru a o convinge să

\ treagl la EoiScopia greco-catolici m8f(hiar!l din

Hai dudo rog.
In acest sens lucreaz!l tncil de multă vreme,
diferiţi cillug!ri unguri româno-catolici, cari r<W
presiuni asupra preoţilor şi populat.iei romane
greco-catolice, pentru a trece la EpillCOpia de
Hajdudorog.
CoDdDcltorii Ep11eopiei greco-catolice romane
din Baia Mare sunt fngrijoraţi de soarta pe care ti
aşteapt!l tn viitor.
Se afirmi cil trimisul papal soseşte la_cere:ea
flicuU cu prilejul vizitei la Roma a M1troooliţqJ,,ll.i_ ·
Primat Cardinalu! un_gur Seredi, care ar f1 stlktliL
t!E!!!tru desfiintaree. ·Episcopiei romane sreco-catc. ~
de Karamures.

·COM!JNICAT SI: &lrs!l de tncreder.i.

-!Un.Al'. Externe
- I Propagandei
- • Cultelor.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 473 (503).

514
-:Sii.-crv1.ţ}1~t ,.

'1/
t

s.s.I.

t· 23 Iulie 19•2

N O T A

Memoriu - protest adresat Papei de către

episcopii români uniti din Ardealul cedat.

Dup4 unele informaţiuni,episcopii români

uniţi din Ardealul de Nord Hosu Iuliu,dela Cluj
şi Rusu Alexamru,dela Baia Mare,au redactat re-
cent un memoriu - protest destinat Sfântului Scaun
1n care arată tratamentul barbar pe care ~i tă­
tile maghiare r1 aplică românilor din teritori ul
- ----- ---------- ---
. cedat.
Acest memoriu a fost predat Nunţiului
Apostolic din Bucureşti,Andrea Casullo,pentru a-l
tri11i te direct la Roma.
Casullo a remis tns! memoriul preşedinte­
lui Comunităţii Naţionale a Maghiarilor din Româ-
nia,Gyarfas Elemer,spre a-l transmite Mitropolitu·
lui Primat al Ungariei,pentru ca acesta la rândul
Săus4-l predea Papei.
In. acest scop,Gyarfas a plecat la Budapes1
unie trecând pe la Legaţia RomânEi,l-a tncm oşti in-
ţat pe ministrul plenipo tenţ iar al Rom8niei de

acest protest,precum şi de misiunea primită .

./.

515
 - 2 -
Neprimind nici o indicaţie din partea
Lega ţ iei Rom&ne,Gyarfas a şi remis memoriul Prima-
tului Ullgariei.
Cercurile ardelene se arat! foarte intri~
gate de gestul Nunţiului Apostolic ş i manifest!
intenţia de a cere guvernului desavuarea lui.

Informatie serioas!.

Comunecat:
- Pre118d. orus.de Miniştri
- Minist.A»,Nationale
- Marele Stat Major
- Minist,At.Interne
- Minist.At.Str&ine
- Ministerul Cultelor

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37 1/1942, f. 477-478.

516
 ~q r
s. s. I.
---------
30.vn .9•2
N O T A

UNGAR I A.

ACTIUNEA DE 'CATOLICIZAHEA" EUMmTUI.UI

R'.lMANESC.

Biserica romano-catolici din tlngaria, avlnd con-

cursul Episcopi.ei greco-catolice maghiare din Hajdu-
dorog şi-a tnt~it acţiunea de catolicizare. Misio-
nari catolici, cutreer!l regiunile locuite de m1nor1-
tllt1le de alt! repgie, t!clnd proi;agandl şi terori-
zlnd tndeosebi preotu celorlalte culte, pentru a-i
determina 1!l-1i p!rlseascl religia şi fmpreunl cu
credincioşii lor sl treacl la catolici•. Toţi ace1tl

misionari catolici 1e bucuri.de sprijinUl autoritl-

ţ1lor ungurefti.
de 'catolicizare• se duce tndeosebi
Acţiunea

tn ran.arile Rom&.n1lor ortodocşi gi a celor greco-

catolici din Episcopia greco-catolici a llure!iUlui ,
pe cari. misionarii catolici vor si-i convingi 11 oea-
r! trecerea parohiilor la Episcopia greco-catolici
din Hajdudorog.
In ziua de 18.VII.a.c. Episcopul greco- catolic
ungur din Hajdudorog, dr.Dudu Miklos a trimis o pas-
torali, care contine urm!torul pa1111giu1 'Real.ipirea
la patrie 1 unor Dliti din teritoriile 'i"1pte si eli-
berare& de •ub bOlseyici a pcipqlatiei din gtatele
yeC1ne dela Nord-Est. ne otKI din cie tn ce o Hi
mare · g~ie st" 1pera;t!l. gl rugl!c!imi.iie pputre
llU vor r!fd!iea muit ripacgltate ·a1 asţtel rratii
rupti diit comunitatea sfintei poytre bisedgi
catoucie agwp 900 int. vor reveni la aredinta 1ir1-
mo1easca:•.
.I.

517
 lliilllil

. ·, > ~fi..
- 2 -
In pastorala sa episcopul de Hajdudorog se
ocup! şi de activitatea 'Asociat.iei. Uniunei SCAntu-
lui Nicolae din Ungaria•, care se gilse,şte sub pre-
şedinţia sa şi al c!rui scop este readucerea la ca-
tolicism a ortodocşilor, ~d catolicilor sil se
f':nscrie, sil ajute
ral şi
şi

material acestei asociat.ii.

.
sil dea tntregul lor concurs mo-

COIJUNICAT ·sir
Slrs! de tncredere.
-Min.At. !rlerne
- ' Propagandei
- ' Cultelor
-s.s.Romd:ni*are,
Dir.Minoritlţ,1.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37 1/1942, f. 491-492.

518
 t'C l'l. \.f"I . :>t I/IC( j
L
s. S. I.
3.X.1942

N O T A

U N G A R I A.

INARMAREA POPULATIEI .MAGHIARE DIN ARDEALUL.

GEDAT.

Procedandu-se la verificarea ştirel.or primite

in legătură cu tnarmarea populaţiei civile din
Ardealul cedat, s'au mai aflat următoarele:
a. Majoritatea ungurilor din Ardealul cedat
dispune de permise de port-armă, 1ndeosebi cei din
regiunile româneşti. Aproape fiecare posedă · revolver )
şi puşcă de vânătoare.
b. In comunele ungureşti, precum şi tn acelea
!n care ungurii sunt ln minoritate, s•au fo~mat
organizaţiunele para-militare de •tiraliori", având

la dispoziţie arme militare, care sunt depozitete

";:,·-
fie la primăriile comunale, fie la posturile de
jandarmi, 1mpreună cu muniţia necesară.

c. Toţi funcţionarii publici unguri, din comune-

le rurale din Ardealul cedat, sunt 1narmaţi cu r evoi ~:
vere. In plus li s•au pus la dis poziţie arme militarEi:
.J

păstrate la primării şi posturi de jandarmi sau chiar

la locuinţa.

~: de lncredere.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371/1942, f. 225.

519
 rc~1.c~. ·ni /'42. - ;'3
R O MĂN I A.

•
e-r..u „ 11.XII 9'2

-j PRE$Elll1'TIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI

~f;HOAL - ........,.,.

Nr. .Jl.5!L
altre
PRESEI>Ul_ll! CONS~IULUI I>E MINip1u
CiE:llr:aI Conduetorului Statu ui.
---iffis1N
\:.... tu. 11 I La Nr.10.065/M.2 din 21 Oato11vr1e 19l2, am onoarea
- -= · · ~a ao11uniaa ur111toarele :
\ .:._--
l.
1, Intormatiunea privitoare la o ac.ţj.~e 11 ste111t1cl
de meshiarizare a elementului rom4nesc, aorespunde adev&.-
r~uiCirculara mentionat4 ş1 aare a rost dituzatl rln
Buletinul nostru din 18.IX.a.c., nu a rost tnsl emÎsl de
organele jandarmeriei, ci de Comandamentul premilitar de-
pe lAilgl I>tvizia 25 Inranterie Tg.Muree. Dupl cum rezultl
din cuprinsul el, organele jandarmeriei sprijini tnsl a.-
ceastl acţiune, ca dealtfel toate autoritltile ungare.
Pini tn prezent nu s'a interceptat nielo altl circu-
lari tn acest sens, asttel al nu se poate preciza daci
tn adevlr au luat l'11ntl asemenea "Centre de llaghiarizare"
speciale .
2. PriVitor la desnational1zarea tuncţlonarilor G1
angajaţilor rom!ni, Ungurii continui s4 taci presiuni 1n
acest scop. !ceste presiuni n'au luat tnal un caracter
otiaial, ele tlc!ndu-se tn special verbal de cltre Qetii
erarhic1 directi ai Rom4n1lor 1 tunctionari sau angajaţi.
MeseriaGilor rom!ni li 1 au retras fn adevlr breve-
tele şi s au tnreaiatrat c!teva cazuri tn cari ele au
rost restituite, dup4 ce numitii au trecut la una din re-
ligi1le maghiare. Date concludente asupra unei actiuni de
an1&11blu nu posedla.
3. Svonuri privitoare la autonomia Ardealului şi
deci la sosirea unor trupe germano-italiene, au circulat
mult timp tn Ardealul de Nord, 1ns4 ele nu s'au adeverit
pini tn prezent.
'· Coleritari1 şi nemultumiri pe tema trimiterii de
trupe ungare pe trontul de !st, continui sl se produci
şi astlzi, tn toate clasele sociale uibiare. Insinulri
pe aceastl temi s'au tlcut chiar tn Parl1111entul maghiar.
;. Autoritlţile maghiare continui prigoana tndreptatl
tmpctriva el„en~ului rom!nesc. Intr'adevlr intelectuali-
lor li se rac tel de fel de şicane Oi multi dintre aceş­

.l tia sunt puşi sub supraveghere politieneascl.

6. Organizaţia •Oreg Leventek" este o organizaţie
de post-m.111 tari.
instrucţie
O lucrare !n curs asupra organ1zaţ11lor paramilitare
va arlta 01 rolul acesteia, tn cadrul preglt1rei de riz- '
boiu a Ungariei.
- Despre executarea unui ot1ter aviator rom!n cu nu-
mele de Yişu Opreanu, cu toate investigaţiile r1cule pini
tn prezent, nu a'a putut stab111 n1mic. '
.I.

520
re"- c"· ~l1 /"4?..
- 2 -
7. Nu s'a tntocmit o astre! de statist1cl. Este vor-
ba de tncercarea tlcutl de Unguri cu sprijinul Cardinalu-
lui Sered1, Mitropolitul Primat al Ungarie1~ privitor la
desti1ntarea Episcopiei freco-catolice din 11&1'1.11Ure§.
Dupl cu u semnala , deleiatul papal, Cardinalul
R1tter, a tapiedecat aceaatl tncercare.
In leglturl cu aceasta, u dituzat o notl tn buleti-
nul din 21 .luiuat a.c.
8. Inrormatia privitoare la executarea. de cltre Un-
euri a tiranilor roiaAn1 Cocolo11 Simion şi Ion LuPll din
Pintic-llure§, nu se veriticl. -Ret'wriaji din acea co!IWll
la tncepiitul !unei Noe.vrie, afirmi c Cocolo§ Siaion
este alnltoa, iar Ion LUPll este concentrat.

ŞEFUL SERVICIULUI SProIAL DE INFORilTII

DIRECTOR GlNERAL, } . (' ~
- M~vv-__-->
- -----

ANIC, fond PCM.CM, dosar 37111942, f. 683-684.

521
 D.G.P.
- 29 Aprilie 1943 -

''·~
I!l!or!ltii d!a Uagaria

Treizeci de familii de eec11i "viteji" ,din ju.deţu.l

Odorhei a11 foet colonizaţi de cltre Gu.vernul maghiar tn ju-
deţal llel••·
Aceşti colonişti an primit plmânt şi au ajlllls şi ~n

posesia fabrioei de spirt "Brechaer",de l~ngl Bistriţa.

Primirea eolemnl a coloniştilor a avut loc în ziu.a de
31 Martie a.c.,în oraşul Bistrita,în asistenţa autoritlţi­
~er militare, civile şi a capilor bisericeşti.

Cu aceastll. ocazie,maioral de Stat Kajor,Benko Bela şi

protopopul raaano-oatolic Iosif Leatyaa au arltat înaemnll.-
tatea coloniz!rii şi au 11rat bu.n aoail coloniştilot.
A rll.spuns vitez Aron Kajo,declar&od el "nici o brazdll.
a plmânt11lui primit nu va mai ajunge în mâini strline".
"Liga pentru Ocrotirea Familiilor Ta construi locuinţe
pentru nouii colonişti".
. :. sigurii.

$'a CO!lllll.illi:
- D-lui Ministru al Afacerilor IJitern P
" " " Afacerilor Jxterne
" " " Propagandei Jaţionale
-.-

ANIC, fond DGP, dosar 105/1943, f. 241.

522
~.(r.".
~ll/"t

~·\)· : UNGURI

~-+·J Fraţii noştri rămaşi fn Sudul Ardealului,tr!lesc

f((\\ I tn cea mai neagrl mizerie, sunt persecutaţi tn modul

ci11 /r-.1 cel mai ·grozav. Li se interzice accesul fn pieţe ca

unor leproşi; sunt alungaţi de pe trotuare. Comunele
i. \'U. maghiare sunt jefuite tn mod diabolic. Li se duo vi-
tele de lucru, sunt jeruiţi de nutreţ, cereale şi

gr4unţe de s!.m!nat , llentruca apoi s! se ţin! fn evi-

denţi terenurile necultivate _şi sl le fie luate,
Pentru simplal rapt ci vorbesc ungureşte, sunt ur-
\
m!riţi, chinuiţi şi fnchişi, iar prin cantonarea de
soldaţi bolnavi, li se ·aduc prejudicii nu nWllai din
pinot de vedere al s!n!t!l:ţei, ci S1I!lt prejudiciaţi

şi din pinot de vedere al rasei 1n." mod enorm. In

acelaş timp, ValahJ;t r!.maŞi la noi o duc mai bine de-
cât Ungurii, cari din cauza lor trebue s! Cl!Jdnzeas-
c!, s! surere de rrig, pentrucll Valahii sunt mena-
jaţi ~ Noi luptlm, ei se tngraşe acas! şi râd de pros-
tia noaitrl, fapt prin care ne ducem rasa la sinuci-
dere. Pentru fiecare ungur sll fie cuvAnt de ordine
ca tn limita posibilit!tei, fiecare Valah siI fie tra-
tat aşa cum se trateaz! cu Uqpirii dincolo, clici nu-
mai prin acest procedeu ne pitem aştepta la o amelio-
rare a tt'B.tamSltului fratilor no11tri de dincolo. 1.i'ri-
cosul abuZeazl dacll eşti prea bun cu el, tnsll dac!l
vede ciomagul se umileşte . Nu CWllPllrati dela Valahi
oi pentru . cea mai mici obr!znicie loviti-1 ptn! c!nd
se obişnueşte' sau p!n! c!nd se ret'u8i&zl. Pentru ori-
ce abuz contr& Ungurilor, faceţi represalii tnsutite
şi se va vedea oine va fnvinge mai departe.

ANIC, fond PCM.CM, dosar 371 /1942, f. 441. Alt exemplar - Idem, fond
PCM, dosar 277/ 1942, f. 121.

523
 s. s. I.
27 ••• 96,
N T .l

VIG ARIA
t,mUW J:1 M!mA IlWIDCA

Ita' 4e Ccms;aiile de • ·. inca aullc;l'd\.n&te 9GIU~ll1 te

~•Âl"lle\-11 •·'· Ala AfMa1• , ....&ld ba llll.Unu.1 t1a
1f 11&1 a.•.>. 1•11!1 i._1t1'!.'-t!ll>DW •As·•rf1c: r
WHt.1 „ „. I

Co•p.1002 mncitr.i-1 tt••1 la-..-.. (---lh

• 1011 • • • Bamt~ CT) (apu-
t.1a1 SUMmtl'l.llut Reer:b.11 lllllbin)
C..•p.1013 mnet r1 ~•llnl la -.Ostalft (0...h
• 1062 terit ~ l'itl ii „ ~tcl'1 l'Cllflnl 11. llUllklilaf
• 1066 8UM1\:; r1 rcllllU
..irului
la_„.....
a...1r.n llaip{ta>i
(&p&lţiM -~

. • •
.
~

..•
~

l
~ • • • Xilkmll....,_ CPM\),f.l'U"
U•• lt ...... 11'.1Jh
I

• 106-::> hl'itol'ial ti. t -e 111mo1t. 1'1 ... .-ro la • c.a:>r-

• 10•:> „ ...
i-1. • •
lldllt
• lt. fl.llUeli ;
• 1o61 tft'1t, 1'1eJ. a ~e r=mcit r1
~1 4e o&llpaSie 6e llUl'lCit r1 '°'111111 la
~.man1 la
,.....
f ·„ pUta
Rllbint
,~
•
• 106& de- muncit,. I'! l\lalni la KaN; *H <Cs~...... „
• 1067 Oţ e...-o de 911Hit - &'1 r .:ala1 la C..pel
caţgţia• St • ..._ .1'r.'4 filfn„h
• 1016 ~v ee.Pelli• 4e 11W1e t '- l'i ~ la 11..1 ~ aet­
SJM• <B•. . no•>;
• .I.

524
 - '} -
C· e:p. 1;)82 'l!l111':C? ~ t- t1 nncur.. '" l r mb i l
NegrHo0\t
• 106' • • • • • lqol'- „1 z u-·1C1t>i
c~„a• s.. a.cr .M„.81 Aepin> .
Se~ &Olm• • '·'l
41n 'lm1Ut 1lt &Mi. f ; p.. ae
„111111- se 41n ~eeue elte .:. "C'-llr..iftie tel'1t4:11tJ.4• (lkn1
aurtis abad) :i1 e&U •c,•~• de oaa-c::JU.e• (~IPt
a.at. ). C:-J raaille tent..lr1Al• ll\l .t rt bltaotbuin~ato
cliM<.l . dfl fi' .nU„lt UlltJUJ. el.

525
 5. s. I.

1' O T A

!L!~ _LU_A_

!1!!!~\1u n 1 asu pra 9Gt"llf!llli 4e_•ns\1•Hţi :" o.r.

~-~!bena (Soae1> •!_Şh•fh •tr. 'D'a1\11J •c.„„-

1e11t 11.l Gro ;.iulu 1 de ocnstr~1 01!!_==.f.41Ji Ar.ie&l 0 (a.kir.
irtelyt honYecl nsuteptto caoport pa.0...Ueâc>,
o&nt în outelul oo !l t•hi Teleily 41 ·: e.a... u ooaunl. 1
Co i:: ~ddueniul u. sub crcline ar• d.\ea"l• oo•paa11 ·

•• •ancl roatneot1 <ro•in .munkas $X&sadlt

Co•ic.ni a l.008 t·i· l & CQo•ule.t
l.Oo <: ' 8
<Sot•w>,
• 1.016 ' • • - i eu Oia.~•>. '
• l.Oll • • •r:Îlr„11 <Sibor)~
• l.02.„ • • •o lgly-Sul"1 \J C (:ăOHtl,
i.02; • • • Odortna (Sl\aar>
Bistriţa Blr~llalat (l! 11u4),
1l.l 021
OZ6
OO
••• ••• :
•
Ilean4a (Soae1>,
Seini <Sat.111.rJ,
l. C J • • • M n~l- 1 ta ( lSihor).

Aaest• ooa pllJU.1 lucre.a l la oo~scl . 4ar~a l1 n111 0r

!ero.te d.i r. t:'98i UDi Je l'ffp;;ct1'f8•

Sursi• 4• fnoretere.

ANIC, fond DGP, dosar 105/1943 , f. 216-218.

526
 A g e n t u r .a ARDEAL.-
. ' s i li :l u.
Nr~/d1ntÎ4s.,t.l9<4>".-
l'h V-~'::> .l!Q!~_!!'!!Q~!"~- ,J- .&
'.:'~ ~- deepre che e t iu n:l din Ungaria.-
. "'".
( ....~.• Pre litiri entru noa t ea
';,: Atz61 - contra Românilor.

La timpul s!!.u presa maghiară a

"""' nent în cursul cohferinţelor pentru
OU.i Universitatea de vară din Dobriţiu,
1
pres!!. din Ministerul Propagendei , Na ţionale, K~o~r=eh~jii!i!!î~~'
JVPropaganda clnts Ungariei într' o cap i tală a a t str!!.in."

~ h
_/ .Jl"!~tul str!!.in este România , aşa că , confer.inţa arat!!. Bucureştiul
\ ' pJa ~txU al propagandei con tra Ungariei.- In general se poate

(V I
'\>" ,t

(
.constata tendinţa propagandei maghiare de a ar!!.ta România înaintea
lwn_1i .întregi ca factorul neîmp!!.cat şi duhul r!!.u al situaţiei din
ba.zkml Carpatic şi şesul Dun!l.rii. Din întreaga prea!!. maghiar!!. se
/1 constat!!. că pentru încordarea existentă"in bazinul Carpaţilor este
făcut!!. reaponzabil!!. România,- Aceste tendinţe sunt modelul de felul
, cum se denatureaz& adevlU'ul . naţiunea maghiar!!. din România - contrar '
tuturor inainu!!.rilor tendenţioase - trăeşte nestinsherită şi în I

pace,patrimoniul şi vi aţa î i sunt a sigur at e . In aceeaşi vreme nu i

put em e ă afirmăm acelaş lucru despre românii din Ardeal, ajunşi sub
pt ăpânire a maghiară ,- In Ungaria , într•adevir sunt mişc ări contra
românilor şi în Ard eal continuă cea mai iresponzabil ă agitaţie contr1
r omânilor.
Ferocitate sadică
Diregă to rul şi conduc ătorul prope..gand ei din Ungaria contra

omânilor este baroul Atz.61 Fde• ca re de lungă vreme îşi continuă

în mod făţ iş acea sta activitate.Pănă când propaganda şi agitaţia
contra Românilor n'a degenerat, n•am ţinut de oonllult III!. ne o~
de ea.- In prezent/ însă, baronul Atdl Ede, în calitatea lui de ·
conducător al ReUJiunii de Tir şi-a fixat direct exterminarea şi
asas i narea Românilor din Ardeal.-
In ziua de 8 August, în comuna Ş1mleul Silvaniei, baronul
Atz61 Ede a ţinut o vorbire în faţa reuniuni de Tir şi a dealarat
cil. trebue e!!. ne organiz!!.m ur ent ent âr irea Românilor
Du.p!!. baron Atz l Ede, preoţii, funcţionarii şi conduc!!.tcrii
veeteeo iubirea de oameni,dar aceasta este o nebunie,decarece Dzeu
a jut ă numai puterea brută , şi aceasta putere trebue întrebuinţată
pentru asasinat .- Declară în cQntinuare c!!. în Ardeal vor ?fla.ni!*
membrii reuniunii 'de Tir a Sf tolomeu şi din ~.,ţ ··
vor amuţi ~lopatele bisericilor româneşti şi din
nea nici de ' a .-
./.
. I

527
 .- ~

-2-
R .
. ~~
Spumegând de eadi sm,baronul .A.tz61 Ede , a adue de exempl'!!Pentru ;.
urmat pe ruşi, zicând oii maghiarimea din .A.rd eal tre~- ş i înarmeze
şi copii şi Bli-i înnţe l a mânuirea armei, c ă în o · daci!. urmează

\
răfuirea finali!. cu Românimea şi aceştia Bi!. poată ridi ~·-

Un plan s trict secret • <.,

După schimbarea et i!.pânirei, baronul At z61 Ede , e• a silit ~
câştige rol în viaţa publicl pr in pl anuril e de a acţiona oo•tra ~i­
lor, cu care-l ased i a pe primul mini stru de atunc i Dr. Bardo s ey L4ezl6.
Prima lui acţiune a foet];ropSG~da pentru colonizarea forţata a
Românilor şi fiindcă acţiunea aceaeta ,diii punct de vedere al politîăei
t erne,ar i periclitat interesele cercurilor magh i a re oficiale,111-
ni stru Preşedinte Dr. Bardoesy l•a avertizat.In acelaş timp carourile
,bficiale maghiare au declarat că acea sta a f os t acţiunea unei persoane
o~articulare şi cti guvernul maghi ar nu s e id entifică cu ea.-
N'u0di scut~ declaraţi il e of ip i ale ale guvernului maghiar, fi înoi-
\ ' ' răm numai ce teva fapte.-
. Pi-
' r
j: După înce t !lr ea acţiunii de coloni za r e , în toamna anului 1941,baro-
At z61 Ede se aeoci azi!. cu f air.loeul H6j as I van ,oonduci!.torul găr zii . f
1

zd t oşilor şi de acum înainte împreWlă cu concursul gărzii zdrenţoşi-"

.... r plănueec acţiun~a contra Romeni l or. In Ioembrie 1941, baron~ At•'l
Ede , impr euni!. cu H6jaa Iv~ fac o surp riz ă 1'.ini s trului Pre şedinte
Dr. B&rdossY.conform ~ui garda zdrenţo şilor, imbricaţi în portul ·
'
naţional al Românilor a~E.!te a tacuri contra ungurilor din .A.rdeal,ca
I
aceast a să fi e ~ret ex t de a pi!. şi contra Românilor din Ardeal. -
H6j as Ivăn în pl anul său di abolic ofere c ă , pe preoţii şi învtlţl~
r ii cu sentimente române ş ti, cari au influenţi!. asupra Românilor din
I
Ar deal-simpla minte i i stârp eşte . - In legii.tură cu acest plan ~~„ IT~
aminteşte că nepedepsirea vinovaţ ilor trebue asigura ta mai din&inte.- ·
Propuneril.e f ant astioe, dar serioa se ale lui H'jaa Iv6n şi baron~
Atz61 Ede, au f oet r es pinse de prim minis trul Dr. Bdrdasey şi le atrage
at enţiunea ca sa se abţină de orice acţ iune pereonall.-

Core spondenta epecia1!i a baronului AtziU Ede cu prefectii din,

~-

I Cercurile maghiare - oficial - au refuzat orice s pri j in pent ru

acţ iunea baronul ui .A.tz~l Ede ş i in mai multe rânduri au declara t şi
ac centuat c ă aceste ac ţiuni nu. acopere conc e pţ ia of iciali!. maghiarl.-
Cu atât mai inte resant a avut efect f a tul c ă baronul Atz61 Ede a tri-
mis o ci_rculară mult iplicaţll. p'fi!ecţilor din .A.rdeal - cu data de lo

i Febr uari e ,în ca.re se ocupă oul~tocmirea unei evid-ţe ce trebue !-...
t l!. despre Români. Tonul · ciroularei eate perfec oficial şi are •
tul ca şi .cbd baronul J.ta61 şi-ar biplini acea.ta aot4!i!W .ţp. ba,K . • ·~ ·,
~redinţl!.rii oficiale • Cel: puţin ap. se c~U d1f COlml~ ~ ••• : .,
. . ---
' . - ./. ;, • . ,,,.,

528
 -}- ~~
ba1'onului Atdl cu prefecţii, când se referă l a ordinul verb~t
dela !Jinistru Preşedinte. In continuare explică că ţinerea în evidenţă
a Rornânilor,cu concursul agenţilor sec reţ i,trebu~cutată în cel mai
lll:lre secret.- Dă instrucţiuni speciale că în pri.mul~d trebue tre-
cuţi în evidenţ~ elementele peri culoase dintre Români~~e aceştia
trebue trimişi în primul r ând pe ste hotcre. - ~
Având în vedere cele ce preced , credem c~ trebue eă da"J{jcrezare
şi unor şoapte , conform cerora - dup~ cum ee constată din inf~ţiuni­
l e cercurilo r politice din. Budapesta - mâ ini necunoscute au deP"°~în
Februarie 1942 pentru baronul Atz61 Ede , l a Banca Comercială !Jaghiară
\lr>c numele fi ctiv : "ErdHyi Ede 11 100° mii peng!l.- Afirmative aceasta
A ~sumă ar ac operi chel tuelile at a curilor contra Românilor.-

\ turi
8
~e:~~:s:~ :e:;::e~ ~e:\ne=~:::~iu:ă~::r~:~
1
!::.a;~~~ă-
) Pe agi tatori îi apasă grea ~„ răspundere.
Le portretul agita torului Atz61 Ede contra naţiunii române neapă­
ratu mai adaug!1n! şi faptul c ă baronul Atz61 Ede şi azi este cetăţean
român şi are propri etăţ i în România,în Ludcşul ~·;ş-şr·fapre jurimi.
~a baronului_~;z&l ş~ ~a~~ lui trăesc fii c~Contr~acee-
fore , se vede c nobilul baron nu se teme c ă , d rep t urmare pur t ării
.. /
J ~i ţ inutei lui sub toat ă critica , i se va put ea întâmpla ceva fami-
liei sale ce tră ieşte în România.-
raci nu ne mirăm,deoarece beronul Atzel a trl1it destul de mult
tL~p intre români şi de ci a avut ocaz iune să Ee documenteze c ă popo-
rul român nu este setos dup sângele femeilor şi copii lor maghiari,-

)
~c bun~ oară nobilul cuflet ş i purt torul unui nume is tori c, nobilul

beron.-
In sf& r şit , totuşi t r ebue ee constat ăm c ă a ce st joc iresponsabil
nu- l poete f ace multl vreme ,c ăci orice paci iţă are un hotar •
( Recomandăm eu i a ami nte baronul Stz61 Ede şi toţi a ceia ,cari
şi -t.u înscris în progr am exterminarea românilor,asasinar ea femeilor, •
copiilor ce nu ce pot ap ăra , amuţi r ea .-,. clopot elor bisericilor
româneşti ,vărsa.ree beetia:1'1 de sânge , că toată acţiunea produce
re ac ţiun e. Ar fi o neso cotinţă p ' c ătoasă să ameninţ i cu noaptea Sf.
Bar tolomeu şi s nu uite aceşti agitat ori că naţiunea magh iară t rl1-
ieşte în Româ.ni a într•un număr destul de mare şi faptul c ă ,Românii
nu au ast fe l de principii faţă de naţia maghiară , se atribue fapt ului
c~ ei nu ţin de potrivit aceasta în comparaţi a ou princip iul Europei.-
1
I

ANIC, fond PCM.SSI, dosar 40/ 1943, f. 2-4.

529
 arate:

de retrgqerea

DOMNI I SALE
DOMNU Ul EUâEil::·~IESCU
DIREC OR GEiiER:at.flf~
SERVICIU~ ~)fp!t~ .b~: /vJF~TII
.~ :; :: :\·I ~~J.: i~~·~·.·{~: 7~~-;~·-~1~•
t. tuot. - M. O., tmprtmerla ~·i~on•"· - „.„. '' ·,. .;.:.·.·- '-!' ~· · ·
-~~ r

530
 Do MA Jri I ...
Bucurt~li. ··- ··-----·-·--···-· - t94 - -
f

"'
-1 ·
PREŞEDINŢIA
CONSILIULUI DE MINISTRI ~
Nr. -2-

Faţa de aaeste expuneri, Ministerul afaae~r~ i~

· =;.~
a ae rut, C'na·a tn Nat 19!t2, sa~ ~~diaăiî·i~i-:-i.C..t~~jl.B.Jl,IUJ~~""-­
tr[va susnumitu lui·
- l[{ni sterii1 de Just iţ te a raau t aunosaut Jltn isterulu t
a(aaeril vrstrr:t·;e,- ·aa_i _a 13 -~q t~-~_!ir{e·=~·nrcuriea'~ŢiaiTSt-~
b.tu a a a nd_q~!HH '2-~ 2~~tţ,,25 aij„ff:5?4WiiB!L, I!LIJ.::..
ae'1a;;i timp s'a renunţ at aon fisaarea averti sale, oare. a trecut
defâ tn p:it rimcn iul a u ui. · - • •·" · •. _,.
- - -Doinul Nare§al a li.i";t aat de sit uaţ ia raportat(!. aat s1.u1.
Pri.iiiţi, Dcininu 1 e D°freat or Genera l ;„ aid.giiicîrea d s "{ffi"i'
ncaJtre a o nstderaţiuni·

ŞEFUL SERVICIULUI
SUBUI::~ERAL

c . h .sot: - u . O., linprlmeru. Naţi onali.

ANIC, fond PCM.SSI, dosar 40/ 1943, f. 18-19.

531
 o. ~4
D.G. P. 3 Dacamvri'e 1943

N O T A

Cuvântările ţinute în .ziua de 1

Decamvrie a.o.,în Capitală ti Ardealul
de Sud,ou ocazia aniversării a 25 ani
dela„ unirea Ardealului,pr00U11 şi atitu-
dinea presai române,au .pr9voaat o deo•
sabită impresia la Legaţia ungar! din

Capitală.

Mini~ ~E_':'. l_ :U:!J.g_~ri ~

s 1 a -exprimat
oă ac ţi unea di v~:r~e]:oţ __ as_ oc. ii.ţii patrio-

tice a fost posibilă numai graţie oonour•

'SUiui tacit ~i G~~~;n~"iui şi oă oratonf,
_!'~ ~ n cuvântările ţinut~,~u a~us
Sta~~lui şi naţiunei ungar _~
jigni.;1:-
Asupra manifestărilor zilei, pra-
oum şi a articolelor din ziare,s'a întoo-
./.

ANIC, fond DGP, dosar 105/1943 , f. 43; fragment.

532
D.G.P. 4 Decemvrie 1943

N 9 T_A

Manifestările care au avut loc în ziua de 1

Decemvrie a.c.,au produs o deosebită impresie în cer-
curile elveţiene.
JH. Rene de Weck a, afirmat el Românii au dovedi ti
o etitudine,care a · arătat străinătăţii că au rămas de-.
•'
mocraţi şi că nu ţin seama de Arbitrajul dela Vioo.a. 1
Consilierul Henry Beat de Fischer a afirmat că
partidele democratice s'au manifestat în toată amnloa- ~ •
rea lor,afirmându-_se categoric pe linia democrată- şi ,:~-
contra Germaniei.

- In cercurile ataşatului de presă al Legaţiei

germane se vorbeşte intens,aespre manifestările cari

:I
.l

au avut loc în ziua de 1 Decemvrie a.c.,la Bucureşti. --·:.~

Se declară că aceste manifestări au arătat clar
că România înclină din nou spre democraţie şi că ho-
tărîrile tratetelor dela Versailles şi Trianon sunt
crezul poporului român.
Publicarea insistentă a fotografiei d-lui Maniu
a intrigat mult cercurile germane,care cred oă însăşi
oficialitatea română a fost pentru această manifestare ~
care s'a transformat dintr'o simplă comemorare în
manifestaţii tumultoase cu ameninţări,provoclir i şi ma-
./.

533
 -2-
nifestări demagogo-democratice.
~
}
In cercurile maghiare din Capi tal~, circulă ,~
versiunea
Bucureşti,
că dl.von Killinger,ministrol ·Germaniei la

ar fi ~ămas impresionat de man1festil.r1le os-,

l
tile, ce au avu.t loc în sala cinematografului "Aro", l'n ·.
ziua de 1 Decemvrie e.c.,cu cere ocazie s'e menifestat i
ostil contre ţărilor ceri au dictat Verdictul dela l
Viena. Î
Dl.von Killinger ar fi 'recunoscut cA toatil. ma- .~
nif·e sterea ostilii s'a îndreptat contra Itsliei,dar in- i
direct a fost vizat!!. şi Germania,deoarece toatA opinia ·:
publică ştie cil. Germania a contribuit şi ea le acest ..
verdict şi cu aceastil. ocazie duşmanii Germaniei au
putut să se manifeste liber,fil.ril. ca Guvernul român să
poată îngrădi eveastă manifestaţie.

Cercurile de mai sus mai afirmA că Andor

Herthelendy,ministrul Ungariei le Bucureşti,a trimis
guvernului sil.u la Budapesta,o dare de seaml,în cere
a ţinut sA arate toate manifestările din Bucureşti şi
din Ardealu.l de Sud• îndrepte te împotriva lingeriei ,pre-
cum şi ameninţările adresate ou ocazie sărbătorirei
Zilei Unirei.
In concluzie, cei· doi miniştri,germen ;_ şi maghiar,
au constatat, cu aceastil. ocazie,o complectA solidarizare
a poporului român pentru cauza Ardealului şi cA le
ac~ste întruniri şf°-reB tivitlţi e luat parte toţi
fruntaşii politici,indiferent de credinţa lor poli-
ticii.
- serioase

ANIC, fond DGP, dosar 10511 943 , f. 434-46.

534
 ff1~6'7~
rFIJ'/~ .

NOTA o'P

D-l Prof.Pompet Tolca ,Preşedtn~le

#Asoctaţtet Rom4ntlor ezpulzaţt şt retu-
rllrl tt1'c'!
asupra gtaţt dtn Ardealul cedat prtn 1'erdtctul .
t t de
sc'!7'Cl rş dela Vtem • - despi!rţt'Illlfi.ntul dela Cluj -
arc! tn comuna TUrda, 1't! tnatnteazct o noti! tnforonttl)(J
de CC!mpte , tn asupro mi!celulut sc'!oc!rşt t de al"llata ungaro
2}-24 Septem- tn comuna Mureşentt.-d9-Cd/lpte jud.Cluj,tn
noaptea de 2}-24 SeptembrJ.e 1940 •
etul de Gr<Intcert instalat tn •

C. &121. - M. 0.. l•Jfi.ut1 Ceatral.l. - lld. S.

ANIC, fond PCM.SSI, dosar 78/1941 , f. 306.

535
 vc.~J)\ ~1f0 ,J·l
•
s. s. I. ~-
Fr .Vest.

('
UNGARIA

~E A DUSLDE _~NGURI PENTgy__g_TERMINAREA ROM~~!.­

LOR DIN ARD EALUL OCUPAT.

- - - 00---

536
 CUP R I NDE :

Pagin~

I. EXTERMINAREA M ~JLOC_Q~!STURNAR E A_B!EORTU-

LUI DE.J'QEî.L~NIQ§_IN ARD~!!!!!:!_OC~ ••.••••• 3

II. QPRIMAR~Ll!!ţ!_CTIONARILOU!._ANGAJ_lTILOR_Qg

ORIGINE ETNICA ROMANA •••.•••••••••••••.••••••• 8

III. ERIGOANA !MPOTRIVA ROMANILOR •••. •••••• •••. •. • 18

V. DESNATIONALIZAR EA ROMANILOR DIN ARDEALU L

QCUPAT : •••• • .•••••. • •. • .••••••••••.••.•••• • •• 68
1. Ac~1unea bisericilo r magh i~······ .... 70

a . Bi serica greco- cat olice: maghia r ă ..... 71

b. Biserica ortodoxtl. m ghi a r lL ... . ••.. .. 76
c. Biserica refcrmattl. .. . ..... .. ... . ..... 79
2. Politica de des nat!_onal izar e cri n
Şcoal~ ~:-:-~~ ... ... ••. .... ..•... . .• 81

3. Desnationaliza r ea în Armat[ .. ...•..... 91

4. Act,iunea auto r i t Cit,l !.Q.Lldmini s trati~.94
5. Alt e or ocedee de maghi~tizare •. . ••••. 100
a . A cţiunea pentru remaghiari zarea Un-
gurilor r dz l eti . .. .•.......... ..• 100
b. 'Institutul de cerc et ar e al rase-
l or ş i de aş e zare social e: ' • . ...... 106

VI . COLONIZARI DE UNGURI PENTRU A DISLOCA ~!SSA

DE ROMANI • ••.•••.••••••• ••••••• ••• ••••••••. 110

.I.

537
 ~

/_,_ 59
VII.- CONSTATARI ŞI
-\1~
CONCLUZII •••..•.•• ••• .~..... 115

~·
1. Fotoco pia şi traducerea ordinului Nr.5322/942
al Ministerului Honvezilor,privitor la împie-
decarea na şt,eri l or la Romani. In text la pag . 291
2. Traducerea documentului 'C ă lăuza remaglliari-
z ării' dată de O.IX.A. In text la pag .94;

3, Ordinul Nr.28023 din 25.XI.943 al O.Ix.Cluj,

r eferitor la convertirea rom&iiilor la reli-
giile maghiare. In text la pag.94 ;
4. Circulara I-a c ătre controlorii de treerat,
pentru maghiarizarea romanilor. rn text la
pag . 104-105;
5, Apelul confesorilor militari ai C.IX.A. pen-
tru adunarea de fonduri necşs a re 'Remaghia-
ri zării '. I n text la pag. 10b,

ANIC, fond PCM.SSI, dosar 37/1940, vol. 1, f. 57-59. Urmează textul

documentarului conform Cuprinsului.

538
Aita Sacă, judeţul Trei Scaune. Monument ridicat în 2008 în memoria celor o
sută de români asasinaţi de unguri în septembrie 1944.

539
Moisei, Maramureş. Monument ridicat în memoria celor 31 de români
asasinaţi de unguri la 14 octombrie 1944. Sculptor Vida Geza, 1966.

540
 S ! U D I U.-
••••-•••• •••••
AaUFB •'rooitatilor OOlliH de UD(!l11"1 1A Ariealul do llord/ju4.etul
'frei so-/,4• la naouarea aoelui teritoriu u Htre autoritatile r - . AU
anul 1940 Bi pana iJl pre::e.nt C~ Ordhului llw.82' din 4 Iunio 1945 al Inllp.
J:uid.Sibiu,uraat dUJl'a Ord.Wr.34.424 •lil1 }l Maiu 1945 al I.G.J.Dir.si{t.ei Ord..
publico ou oare ne triait• in ~ Grd.Rr.5:50.'29 din 25 l!aiu 1945 al X.St.
Jllljor.- ·
!:/.J;!..W.~!22'~*-l!!!.~ll*!:~.!1~.!2!D„t!li2Lr:
n./1:4 OOllWl4 Dalllic s Un.,--urul H~ Zoltan ajutat do Covaci .Uua.n-
dru,Covaci Carol ei l:alaan Ieti'an au dezaniat jandaraii !K>Btului pe dnta u 2
Sopto!OVrlo 1940,dupa oare au deva!lt&t 1 postul de jandami,eooo.la prilildl& de.
Stat oi pri.aariea respeativo.-
'11./In ccauns. Yo.lea llnre s Autoaritatile lla,:hieare /Jandandi d Ora
-nicc.-ii/ illolt1eat dupa iD.Btalare au expulzat !ara nioi un 11otiv pc loouitcxrii
llitu I oan si Ma.oa.a Ioan,dupa oe nai inainte au fost jef'uiti d• toot" lmmlrilflo-
o./In ooauna Poiana Sara.ta 1 Autoritatile ~eue ,au epulzat po
COJ cr oinntul Bunghez Ioan,dupa ce i-au fost lW>t toate 'llunurile d" caro diepuno ~
d~~n OomlJUl Bodos 1 Preotul roformt ? a'llioa.n Bela ei invatatorul
llllu-m' .Ili:yadt~za au pus la ce le pe uni:urii 1 Bardoti Sandor,llll)'edt Cioa„e,
8,o;ye dat Gh6rgbi,Luoaoi Stefnn Fa'lliean Ioeif,Fa'llie ao Ghoza,S:aa'llo Gheori:J>e,si Ro-
bct lu Iooif tot! din neoa cotruna, do adevaGta si jet*1 bisorioa romaneaeoa.lu-
c= po car" l "au si !acut ac"stiea spnrt;and l:'!an.a'ile si usib s i luand toate
l ucrurile do vnloare din bioorica.-
~ :L„„?~--~~--~~~!..L~2~!?:!2~;
a ./ In COQ\Ulll Covanna. 1 Autoritatil<l mai:hea.re dupa oe nu aa.ltrato.t
o i a o~uit i.n nod barbar,jefiuind 4o 'llunurilo lor po uraatorii roll&ll1 1Suru-
t i b Du:!itrti 0 llallole Du!litrn,lluntenu Iowţ:ojan Viotar,Barla lllla a~u liiool.aJ.o
i -n~ oxpluzat peste ~nnitn.-
- In a oo aata comu.nn populat icn ~hiciiza au distrus ~ i J}l"Ofanat
""'~ on:i..~or.t~ El:Pilor Rona.ni"•-
(../J.,. . ~...~Iloodicoat co :nxD au intrat,araatelo ~ea.ro au aroatat po
ur:i."\torii Rcmnni 1lliclll.aio lloldea ou fii oai Ioan de 14 ani oi !Ti col:de de 16
:mi, Vnoilc Fcniohiu,si Ioan I.Foniohiu.-La p!\t:ru zile dupa o.ru~ au :lost
cx~out nti J.J1"l.ll il!lpueonre llicolaio .Bolde au ooi doi r11 ai sai Ioan ui BioolAie.
Vasile Fi.niohiu a fost trillia la C.1'.'fr1>.Soaneac 1mdc a. root tiJlut
i n a:r s ~tul preventiv _doi ani de Bile dupn oare tiapa fost eli'llerat ai trillis
cu do:>icillul fartat in col!UI\& 'rorioa, la Bar0!!!11 .I.por oa, se~Uor .-
Preotul. Gb•orghe llaaaeim"atatorul .Aron Pusoariu,Gheor(iho Qoo1=
c i Spirido:> Daaiean din oauzn porseoutiilor avute din !>llrl•o. populatiei ~,.._
re looo.l.e ai pentru faptul ca urra:m an fie a.reetati au parasit co:.una.-
Jlal tratarile ei aroatarlle u:ccutate de atm autoritatile ~sare
n"t1:1 f nout i.n U%'m4 propunerilor i.ntelaotualilor ei fu.D.taallor 1&IJCU1'1 din ooau'>.a
care sunt ur..torii 1 Bodo Stei'BA :priaar,Sallaa J'erent oaataretl 'lliaoriooso,
Honcu Olodor penaio.o.ar ei Bonou Ghor&hi C011ereieant ai alt11•-
o./A:J:una Zabala 1 U~l J'into Ludovic &ju~~ Ac un Plot.Re&
din landarmeriea ar& el eiroa }O .i diYizi uncuri OOll8titid"it!l,.iii. 1l&nda au
batut Bi jefll.it :r-.nii diJl oClllUlla Zabalâ au oare ocazie au S:ii"tNB~' aartal
·coonr 1n loouinta lui J'8 :roma.mU,lt11111Uî4u Ioan.- ·.
-Plot,de„..,rva ~ in preHn1',Hte setul pazei .popalare .,...
gheare clin aoea oomma.- .
d~l:A ooauna Saaauei 1 ln llll"1 1942 au foet are&taU ele oatre
jand.arldi J18Cbe Îocâii foOîîitortil Taaile FiD.ioldu ou ~oUea aa clusi la 8tt.
Qheori;he la Leg.de .Tsndarai nu foDt bâ.tuti catna ssile 1.n cue ticp au toat t1
-111lti fa= foo 1.n oamera iJl tiJlp de illrna l!upa oare fapt au fes\ pusi 1n liller-·
. tatc .- I::ia!"'iinduao ~ cowna :prillanll cOllUJIQi - · lllm J'e~nt • a OB:rllt
sa fie iaternit.ti iD.tr"un lat;ar de 11UJ1oa1- · · .
o /In collUlla Zff;on 1 11llC!lrul Bogo Dondj' a lla~ut JJ1. "aobb&1u1t F-'t
-otul ortoaas: cloa.ra Ioan oare a scapat cu ~ intun car de oooezu.- . !
-lloi:o lihosa din a ooaota ·l:Oimns. a llatut ei jo:tuit po ~ Ioa.n Jtoip..„·.-

541
 !· • . 2./ ~
-.Lnton O)lesa dortat treoeroe. hontieroi loo. lloiao Creţu dttD& ___ l -
l • llatut •i luat a&Z'fa 41a aacaaia.-
-nodty Glteorpe a 'llatut a1 jduU pe Ioan Patnjel..
----- - ~
. 4DI.~
o ;
-Jli tay Bertelo1i ai Veres lara'lla 8'l 'llatut pe llaaUra. Gheor~ 41&
aooa oomiaa ia \U'll& oanj,a ao.ata a --.a or'lt.-
-Ya14a Per1 ai '-'°• .U'ltert au Mnt toata 'ltwmrll• aollilo ol•
r.oo.lluaitn Glleorpe 41a Tacoa.
~adiu Q)'Ul„l'al41B GJiur. ,Saekely .\Jatojn. ai Iullua 1'er7 au nal-
tr :tat pe raauiil, lo&A llan1lA tortnnm-l 84 1;roac:;. t rontie:ra,clupa
co i-au: i.u.>t toate lumtiri&.-o'ltil•·- ·
-C'lwao Bela ai GQdoc P111tea au ll&tut ai ja!UH }HI :auauioo B.!UlâA.
· -.!lruno IoaoD,llruno Bela 1 llara'llos Carol,si GhAllr,r ..1141 nu 'bo.tut ai
jof'ui t pe Soltll'U Ion,Biool:.a Boaolua ai lloatUh Ioaa.
-Ciao Iolli:t n batut ao:lltnl pa r.-1a loo.llaluna!Ulll Uioolu 0
-Diac Uicra1u 1 Ghe04ri Ghoodrina1, ei Bit:Ly Sa'lldro a )ntut pa Ko1„
a.01.:!Ul.
-lla.rbas Gheori:ti& oi Coois Bela au spart ai dsvoat ut locuinta loo,
RO?lnn Sofron.1,
-Botaa Zolti a s-onrt oi jefuit ceea l ui llllaoioc c-t~.
-~eeo„ !'ranoisc 1 T9ros Loios ai Veros "raoioo au jetutJ; pe
!2oiso Sole.ru..-
- etalos Gh<!za 11i Ohoza l"orent au b .tut 0 i jefuit pe Ro•en
~ ::?il 1 $-n.
tl.J!l..
ooauna Popauţ!.!, uneurul Si::.ion G:.ur;. ai Io.cob L!ozos nu
b . tut si jof'uit pc · vr .a Baiou c :i.ra 1n ur.s:i l111taioi a deced<>t.-
;iL"I com!ha Ce rna tu d.:i Su 3 1 preotii i:<l{;hiar11!'arc&e t-nt a l,Soiy
:·'.:•:r<int oi Iacob Donoa a u foll'tat pc ro=ni prin tot felul do ai:lOninta r1
sa-st poraooasos religia si ea se insarie l ~ cultul c atolic ei refo:iaa t.
- ~ cest preoti i;:ipreu."la ou invatniorii :Twler · n d.rue, 'Tores Iotsit
FiJ,ip Ga:ior,Boioo Gri5or ' ei Cea11!rl. Andr.. o au jotuti bil>cricn ortodoxa
dia t rue oi vandut tn.1~ . 1 row.na din aco.i co!lwia.-
h/In coauna AD§boly1 ~ ~a:ip= ? erent 1 Covooi An4rei 1 Bi
·~ !l1lp3r Bela "'1. llietraa ttoita ro.u.i4a ia.:<' J>.::.terialul l-&l Fdllt iB
lici t<itio 1 ,i: · ·
Js/I::. comina Con:inda u1 Pri~.ar.u. Ka~o Gheorr;he a d~t o~din un-
C'\.i.J:ilor do a distruge 'troi t 3 roaa.n.n..-
- !!o torul <lin ac"" ta comme anmae Sovy Adolbert a ~tut pe . (
r o::..: mil Sta t P. Ion,dupn oa ro a tras cu i>me. ra.n:indu-1 la o:.nna,inr 1n anul ;
194<> inp:-ouna cu alti uncuri din ooauz:i.c. ...i i> tao ~. t plutonul de l:"" nioeri ·
ro. r.ni ~ .Jrazi ou c uro ooa aie a luat doi prizonieri po ooro i-a ia-
pU3c :1t.
l/Ir.coauna ll!!Q>eai.'!.111 un~ Covnci Dela, Danos Sandor Cery .
Ol!Cor;;:::e,C:U Sendor1 Cery Vil.aos, l!a:-ta Sandor,!lerta Sh1'&n 0 llartn David ai
!o!lc;r Ianos a batut pe :toatul prinar rol:!llll din a cea oo:mna &n\1.80 Alecu
T ~er.-
iLin ooauna Sooiova1 Ul!,ţUrllJ. Gasdo itm-ol,Barooe />lecu,Silwsy
' r~cisc oi Boclm Tu:aee au distrus troi ta roaann diJl aoea -coso.na,
j/!J! oo.!IWl!l ltitc i 1 UJl4U1'Q.l Pop Inbre ,liss StefantSil&Q X...
disl:!11 0 Do!2bro Ladielau oi ltere•te• Alador au jetut1 0 '1tatut 81 aaltratat·
pc rncanii din acea ooa una .
a/In ooiwna Coaa1au1 uqurii Xereohi ~.ndrei,Eroa tt.& 0!:roa
;·r ancieo ,D<>la .uiton,Kins Luoaci,Doalr,y AJaxand:ni 0 Sil•eato:r ~,Cn:raei\la .
· ,-.,.re111.t ,xerostey 111.ftOS, Sa• Colo11!'.!l0 0ovaoi ValeaUn 1 8u Atadni.~DOaller1 . ·
J,adialnu,Bioa Io111t,Bek6 ltolou.DtSaa. Ai-pad,SCLS Ludarlo.c1ro11
Sa.a Dela nu dietrue ei jefuit 'bis~oa ortodolca cllJl aoe.-:- coDWIDo
·De•• •i
.,.
prc"'1n ai ;propr1.otatile roaanilor,
Dl!" oomma 6t,Ioaa Lun..aa : WIJUrl.il :Boldl!.o I.!1hs.1 0~ llola
Carol ~'ranoiso,:Jooi Zoltan,Dareghiol l'ranoiao,Uoaoy .llpa.d ai llerdiu Iuliy. ·
au distrus ei jeruit ltiaerioa ortodnm,preOWl si ).oc\L..,.tele ·roaanif<it
pe care 1-a hntut Bi .aaltrata t. : . • ·
· o~oiwna O~ ungurul Sa1osy Iosoa a batut pe Oria~ .\
Eu1:0n caruia 1-a devastat o e.ua,fortandu-l oa troaca truntin'IL 1 ~ ~Jî;
do Suil,acoct \IJlG1'1' aproun:i cu Coooy Iosif au lo&tut aai ~ti ~~.\
ei au luat ou fortn r&eolta pr&etului ortodox din acoa colllina. '• · • 1,
./. . .{. i
_j

542
 /
-,.;
pă1n Coauna Ozun 1 UD«U1'1ll Ceai..ro Aron
_ tODOrul roia= Lâiar Io=·-
..:lohea Ioan oo....U.llllt p1·„1litar a. a:ra.:pa.t ou preail1ta.ril r . - 1 •i a.
puo la calc pa aa1 lll1l ti lllle1ll'i ca Di ard& 'llioerioa ro~ca olin a~ll
OOllU.n.O•-
- Jlora" Ste1'u a luat p~e la uaaiul'ea oopll-calui oa11.to11el'lll1l1 ,-..
Laur Iollll ei a dat foc lA lliaorioa roaaaneaaoa din acea oollUJIA atcttat 'tiiM
de 9 Sioaci Ghiuri ,Barcloai Iuliu ei lloehi i'e:r.ont.- ,
In ooaUJla Bretou 1 UIJ6'll'i1 Luoaoi .l.A4ro1,Laioei ~oieo~do Ioaoa
r
ai Teao ras o\ll1t autorii aoaain::u"ii faaili•i 3oldea.-
o ./In co•W!& Bi.xllli-Oltului a Preotul UllC'll" Roaano-Catolic a ataţat
po,ulati~a care &distrus •1 batjoccrit bio~ica %'Oll&Jleaooa,aj~ p...aa
eo.-oi naoailitatile 1n afantul looaa.-
-~arul OOllUl>lti e. fost batut ei echin&iuit tle un grup de uacu1'i du-
pa oare fapt a foet iAt•rnat intrun le,:er de aunca de catre au~orita~il• ....
ghieare.-
s./IA ooma Za'ltala t Un,fUrii llordea Ohiula,Biaon Ghiurl.,Toioa Blek,
Si:lon J.rpad ai aitl,&u 4e!tru~ troita ei clopotnita roaana,au 'llatut31 •i je-
:tnit pe roaani,oontrilNind la o.tpulzu:roa lor dupa oare au vandut la lioits-
tio ~bwmr1.le lor.-
t./In co=a Pnchieci 1 Ull,!Urul S'\llto Iooit' ei aor.o:> co:i=la De'ltroty
. :;noo/f!.:l:J./ "-""- :i.::o.auat prin°Stran.;ulare p• ciobanii Ioa.n Cinpoiu oi Du&itru
G:ivril'l <\in cor.iur..a Co'C r.ar..o. - ? roi S 0 aune iar cadavrele lo:- eu fo3t inu"'l'opat•
in [IUnoiu.-
t ,/In ool!IUJla Ioafabu 1 Prillailul ooisWIBi,ROl:Ull. 3foot 00.tut Bi sohin
r,iui t dupn cco fapt n rmri t i itr i n tll'!!o. i e incendio.1' ~i (;OSpod:i.rico.,-.
U,/In CO!!Ullll Kartnnua sCantBrorul Bise rdooso nita !d.3aoalitc1 o. foet
to.iat in bucati de catre po;,itl.etie!l aa(;ileAra ei inu--rop:it in eo.nob. ,-
v,/In c o~t\.lll\ Aitn Unro s Cu ocaziea lupt~lor dia 2' Aui::not 22 Sept,
1 ?1,4. Ul\.""IU'ii Pre:::ilit:.ri No;;ti Ioo.a oi l!o,::hi Alldroi au au t ilut i!'gozitor pe
Suhlt.re~ .Oltenu Ilario din c02una Cazion1 j"J.detul Roaanati,taii::.dui lllrinel•
2far301a'.ndu-i pioiorelo dupn caro f apt i-au ia~artit ofectele.ia» oadaTl'ul i
l-au !UlVc.rlit in noroiu,-.1ccat f o.pt o~ . 1ntanplat in ziua de · ' Scptcrrrie 1944
In l11ua de 2' Sept.1944 o''a 1ttoit la feaeica l'abiean Sandor · veril:bota ofitert.
-lui nort iar la doslJuaare aUa co~stabr ca aco~ata TGriJ'hota a font lu..ata ~
prin ta•roa doc otului inolar ,-
-U~-;-..1.Tul l?ochi Dn.ni cl n. ox ::ouat!lt p:ri!'l iupu~c.u·c un o o ~„a. o roman l7&- .i
nit,::srtor-!l fii =.~ r„aci::o. U::lui:.i.:J.iz. ~i!l CO:!.U."'IA hit a Saaco..- - .)ţ''
z,-Ir. oras-J.l Sft , Ohoorfea• Autcrihtile i431';hearo au =ootat batut ·•1. .
ochinHililt p• rona..'1.Ul Viotor er!:hi Pori 3i Oup.i cc i-n hat toate bunurile · /
3 fo~t arpulzat.-
-I ~o m acfu.l Dcp. ~ .A.~. di ~ c~G= J.l Sft.G ~cor;!le.-
r../In Chopeti : : utor.!.fatile cat;he,,.rc au ditl'l'.S b!.oorioa .orto .
0011una
doxa >'Oma ajutate fiind do po:n&latio di'1 c!>X'e eu zidit picheto do i;ranioeri~
p c fosta fronticr~.-
y,/In ool!U.ftll. Belin • Pupulatioa lll!Ghiora 1.nedint dupa intr~trea trupe-
l e:- aanhc„ in anul 1940 au aarit s.oupra color catevn fanilil rln roi:iani po .
care 1-an 'ltatut ao~ut ei 1-au for t at ea treca c;ra'1ita l&11arulu-oi aoopo-
dnriile la Toioa intamplari1.-

2:L.?!.!~.~!~!L!i.~22!:~!2iiL••~··•m '
'· a./In rogiunoa Sanzoeni,llolani,l>atol.:do ai Brotou 1n unsa ro.apa:n41r11
ovonului do cvacu:i.rc a acelor tinuturi da oatra autoritatile Ro11&11• UQCIU'ii
a"a.u orQ"Snirot in baad.e inarnato ei au atacat posturile 4o j1111dami ei autori
-tBtilo ro...ane in rotracere,dezar:aand ;!11.!ldnrRii postului San:Jee:d. lle.:rtinani
si Oltw,iar 1n oraaul Trt;.Saoueoo, a fost illpuaoat nort~ un cardiean 1"'•
b1.io oe a root adus ai i!!orn!llltat 1n ·coauna Prej11ero-llraaov.- : ,
i:L..~!~~!-!!!~--~~~..L~~~-!i.!2..~~~
a{/In co~ Aita Sec.ca t .Dupa retracerea autoritat1i.or roaa:u au
r .o ot aro3 ati dc~-o SBI"liie popular• •Mh•are ura.atorii roiaen1 aBe.raoo Vio4
tor, l.lnrdoti Toodor,Bci:dan Alexandru Bocdan fetre,Jluntenu Alar.aniilru,on faail•a
lla.rean Ioan,Baraan Alex:a.'1.d:n>.,llarsan Dottinio ou fasileaQroS P•m,:ao~ tu-
i;ustinllardoti l'eldi,Bnroan Dominio,llontor Iosif oi Banan Apolcţ fo11eie,; :- · ·•.
Toti aceatiea au batuti.% ei aaltratati 1n fiecare ai· ln aoa bar~
ia· l~arul din Sft,Gheoreho,p~ntru activul oa au diTUlgat ~ ~ohillltiuitorti
8'11t ,R~z.Olteni>. Ilaria din coaUJ'la Cezieni judetul RollBll&ti.~

543
,; urnntorii
oo~
11,/lll
loauitor~a.l.ea
co!aua a A.u toat are•ta.• de
Qheorghe,D&lea Patre,Q}Jiu
aoeleau~ ~
Hioolaia,Pat~~
-

\.-prot ~oiu Aurol ai preotul peAaionar Linou o~.Toti au toot 1aternati

in lS<:arul din Stt.GA&or,ih• · tara wotiT• ••r1oaa•.-
-,a/. -Idea a toat. uaotat nctarul p'llllc Dluach1 il0%D.lldru oare a
toot bnnrlt oa Hta lliapaUl!lant al roaaat...iu.-
-Cei da 11ai 8UB au toat plMli ia li~rtate 49 'QJl&llri la data Ila 1'
Jl'e'n'uaria 1945 iJl aohiabul auad de 250,000 la de penoan& iar oaro na au a-
vut bani :ll'llll88 in lairnr ani cl.apa.rta.-
-In ziua de 9 Jlartia 1'45 1arail• populara · ~boa.re au taout peo1*
zitie lo. toa tn populntieo. roAanoO.Sca clin Oovaana onrora. le-e. luM t oatl\ lana
epun:i.ndu-lo ca trolluio oa. faoa uniforAa pentru jandnraeri1111 !>~hienra..- .
o ,/Ir. co~"ll.nn !elin 1 In nooptoe ~e2;/26 ~ellrunric 1945 un.r;urii au
scos in ntun de ooaunn pe protul 01-todox ro:ll1ll oaruiel\ i-:-& pus 1n '"4.ara ea
plece i.nedieat dnoa wea an JUii trniosoa .1'8."ul. a plecat iaNieat in oollWl3
A.pa ta llrnaov .-
Uncurul Dcaeter Andreei ai Deaeter Aaton a diatrua~..de la llcmanul.
J.lornru Swfan Tallloul )l,S,lieg&lu1 K1ha1u ei n .MeS .KeciJ>ei ....,,Tot aoaatiea
au luotot cot la oot ou araata lilcld•aro-G•:naana 111. oaatra amntei Romno-
Sovieiic• ca voluntari.-
. d./ In oonuna ~n 1 In ziua do 17/18 Dooetn'l'ia 191\4 Un CI"U" de u
un!;lll'i inarao.-rr-&ii 'lîâfut iî9oeuitorul Siaion GaTrila caruica i-n aooo.. dintii
-In non;itea ~~- ~/5 Fe;rutll'io 1941 un grup de UJl(,"Uri ino.r.-.ati nu
inp'.loc!lt pe roaanul Ro11an Gheori:ho.-
In ziua do 7 DeceEVl'ie 1944 un ;;rup de ~ ina.ra'.l.t1 au aroatat
un au:11\r ie 1?4 ro=:iin i:i fr>:Cto ca p:ul=nrul Anton 1h&0r1;ho o" "'" uu foet
cor.d.uoi le. Priltarie unde o.u fost batilti oi sohill(r!uiti, pontru o'.I. au cilvul(l'lt
nuto~itntilor roa"-lto ~e autorii ?Or3ecuti1 rouo.r.ilor di.n noea co:>una in ti.apul
ocupatieie 11ai;h.io::..re ,.-
e ./ In coR'.l!la Zn1'11le. : I.:i cursul lun•i lloeavrie U..'lG'Urli Vovaoi '.tot ::: ~ :!.
;,a.toi>. Ioac:u au l.!.lpuscat aortal pe r onanul Rua.-.nov Dwdtru,-
~./In oo.:m.nn Cb.1o!lis : ln ziua de l Ianuarie 19•i5 1:nrzilo na~hoir •
au ar'3Jta.t :i..n acet\otnoorn po protul ortodox LU.ou Gh.or (:!l.c cl.1..:1 oc!!'.l.!1'1 Dooo-
l i i ce vc.niac 2c fac:?. 3lc.ubo. la. ro=io.nii â.i n aceaataoo:.una.-
;Japu arustn~~W. a fos t condus in lll(lar ln St\,Ghobl.\ţl>.e.-
"'• In o:!."aoul lr ~ Scaueac 1 Gurzilo pop;ilare&.'\G:h<tnro nu =eotat 9
;pc p;.•c:o~tl o o ox r o = ·or.n iro:!.u in curonl l wtei fobr.ia.rb l'.)45 pon+.ru
a r:u Jl.i: n.vca ci.na fj.CO sl~jU~ ::elic.i.oa.o :-. la ronani .-
h., / Li Crc.Jul Sft,G;ieorMe 4- Garzile populare !!!16he11rao in ouraul.
l ur.si Ir~ic ~u ~rc ct~t ilo ~al p~ ~ 9t . Pa.traociou Canatll.ntin Sorg,'-laj,GJU.6
l o ~ Petro ,Scr.:ijl.lnj , Gorieno !firccll% oi,· c l d. St oioa lliool aio , Aco,.ii';cl.:l. au i'oot
triais l e inonisoare 48 ore fnra aotiv,-
To~ ao•eto garzi in curaul l un?i Aprilio nu Armltat p~ oold..~tul D1111-
~c~,;~;~: onrs a fost tin'.lt 1:. inchi eoare til<p d11 dona *1:!.e d l:!J".'. c:iro a.oe<Jta
-Tot in oro.aul Sft , Gho<'rc h• au fost a tusi \1!1 nu.ad do l9:li llulti arw-
tati di~ judct ca r orn li ot a fnDllt triereo in ziuado 9 Apri l ie 1945 din care.
au i·....ae aresta.1.i aai tloparte rOll&lli.1 Gui\'. 1;ioolai• cl.in 0<>= CovaD11a,Io:i.n
Opro din oO!IUI1'l Zallnla ei ilaxandru Borio&li.idl din orall\ll. Sfj;,GbBorch•·-
Toti cc~o*1oa. eu fo~t condu-ci la un l a.(lll.r cu ~cptinatic noc:unoocuta,
i~/In Coau.n.a llalin 1 Soorete.rul ComUUJl amll!IO Pe.l. e. pnn1 t pe.iru din
prizoner ii ur.&lll'i cvade.ti din lBGIU'Ul de Priz iol!A!ri 1'r2 Poldioara - llraaov la
caro 1.,.. t'aaut o=noto tle eeallri 1n csotiont1ca lli . ~ .D.o,s. ai chiear
'lluletiae
<la oiroul populnti oi 1 dupv. ce aai ia.tain le-a proOU1'(1t ha'-n• c1Tile ,-
Toate noeatea le-a 1'aout e& oa.eti prl.111.....a.l ea scnpo 4e uraari re
ai tot 'odntn aratn spiritul atw1Jl1at n eeoratarullli coaunal Pall,- .,
j ,/ :::n ooiluna Aita Seaoa 1 Intr"unn clin zilele lunei l\prilio ln
o r c....Uuno a popîila tiei 'proyooata Ila ~ill. Boier Gril!Ori•,la :riumuaa aoes-
'ba atinut o ouvcntare dl\pa caro o n inoheare a atript a
-Joe R~al• -~~iu 1-iu
-Joe ~tn Ro=
-Joo ~verlllll lui ·Groza d.~ca nu lesa. lilieri prizian~rii uncuri
nflnti in l:laarile din l 0».,Uee. sau daca au i.Jltarrln• pc l~ Waiuniaa 110-
viotioa na elillereae p~izionorii uncuri.-
In ooll\ln.8 Mic!alau 1 In aiua. ele 19 Mai 1945 ~t ".areatat Hot
~ T.icol oa de catre (I"~ populare JWl:heare,/Dehe~ _a1n Buda
Pootn Bi Socaoi IoQll .d i llicfalau/oi oundus 111 ooawi& Bixad..Olt;deaici 1n '"1111l
nod..llai unde a. fost batut ei qohinciut in 11od llarller,-Dupa ncea.atn atoo:t 1na1n
ta.t i n ornoul IU•raur•a-Cioulu:l. si predat Coaanda.anatului Soviet io oa iatraot ' •

544
 1 -5- .IJ,~
. I
politio iJlrimaindDl i• ~aaoi• ldUeria ai 4eacrrian 41A smata.
-Couad.uM.ntul Oorl•Uc cllA Xieraana Oj,'llcnii'QJ ta:Pa oa la c otat 2
"ile la inaintat Om: Co.211114aaeatal1U Bo'f'ietici dli o:rsnl Cl~ oare la rui- ·
4u.l - 1'l pro4at Oollel1411r11 p!etii - - · tin l!lv4·
'-Co.l1991)droa J'UW din onnl ClaJ a iaaiirtat pe •Uonffl' 011riU; ilD·
-tiel1u 41 or:urul SS.liu 91\H dn.etaato. la paU aerinovat ai pua ill li~
-te 1n ziun de Ji llab. 1945•- .
Toate ca:uril• prevazute .aai sue ir. protientutstwU.• le pooedaa ila 1ll
for:iatiwd culese prin ac•ntii :l.nfc1'11atori pri.A po.;;;;rn; ,. je.n4omi „.„„· ,
lall(;a liniea de deaaroatie diatn ~111 cio Jiord Iii Ar«eal.111 481111. .91
la populatiea roaaDeaaoa care .f'ur,e diJl Ardealul de •or4 oa ea eea:tte a..
cutiile indr•!lta.t!R..C!~ -•tei& ci. asa siael• pni populde ~ ...
„ ..
Pe:it:u iil&VLal ~e s•au cavn?'sit sul ern -.?eara j~rie
i:l uourll:.l. ti:sp cat a stat in Arl.ealul do nord a4raat aote eontraoom -
oe f3.C vinoTnti de jafuri <l • oo~uri de alowsuri dar mmai la o pute cU.11
ei c:u-1 acte se ~co ei in prezent 1n arhivele poeturilor pentru oa ;ln
ao!!o. Tr:!,.. instant• de jlldr.o 'ltc nu ss (:P.oen i!I toritordsll i.rdoalului do llori.
P ~ntru. aces te native nu 311 ~utut f1 a.u1etionati l•~ acei oaro
.„.„ ·

rHau d tot D.Oeotiea dup!l :>lecll',e.- rmtorit:J.tilor din aoel ~eritorlu/14 •ov.
1944/ = pornit o pr!4oa.'la trosni= in contra ronanilor din jud<>tul trei -
<>c:..une pentruoa activul c"' m fost di',tly"llti de 11eentioa !'Cn-;rn t1oaloe11lo
caro lo savarsisern .-
~o..i= ~ o ~ul~ i di ~ ~c eoti , ~ =o ecutori ai t!.'lri sovi.nist i se ~·ae aat-
zi i r. co~~:i:::! .::J :'. :;:.:-:: i!or F o :;.ul~·c 3âll i!. "-lto poctlll"i \t:: : co!lduccr-c: ajudotu-
1·,· .PtJ.ra. ll-.l ie rw·H!•!'siti exeaplar, 'l. o~ CU!':l ~ ti drept o:i ne 1nta.J:1plo.-
r;
R,;l~tt...s..~
~~ Trei :;C <l\~C
1 ~ f 4.', .
' ~- · „ ! .!'
\ °7'•1•..,'~,;»- .l,._~~
:i !.~·f.e~·~=i-So
ne
''!'~~ Su'Jl ocot. • f~"!:fef„"":
ol:.!o J~ c l ~=

ANIC, fond ICJ, dosar 78/ 1945, f. 18-21. Răspuns al Legiunii de Jandarmi
Trei Scaune la Ordinul Inspectoratului de Jandarmi Sibiu din 4 iunie 1945,
privind înregistrarea atrocităţilor comise de unguri în Transilvania de Nord-
Est, Vezi pentru judeţul Ciuc, f. 25-28; pentru judeţul Odorhei, f. 36-42, pentru
Târnava Mică, f. 45-46. Ş.a.

545
 De acelasi
, autor

- Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1991,

402p.
- Şcoala Română din Franţa, Edit. Academiei, Bucureşti, 1994, 1SO p.
- Din culisele Parlamentului României, Edit. Globus, Bucureşti, 1994, vol.I, 188 p.;
Edit. PRO, Bucureşti, 2001, voi.II, 365 p.
- Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe pământ românesc, Edit. Bravo
Press, Bucureşti, 1996, 237 p.; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, sub titlul
Monumente ale unor criminali maghiari în România, Edit. România Pur şi
Simplu, Bucureşti, 2004, 270 p.; ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, sub titlul
Monumente maghiare de neadmis în România, Edit. Karta Graphic, Ploieşti,
2013, 359 p.
- Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească, Edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, 594 p.
- 8noiembrie1945, Academia Română, INST, Bucureşti, 2000, 200 p.
- Procesul Organizaţiei „T'', Edit. Libra, Bucureşti, 2000, 198 p.
- Nicolae Iorga. O viaţă pentru Neamul Românesc, Edit. Pro Historia, Bucureşti,
2001, 140 p.
- Nicolae Iorga între Dictatura Regală şi Dictatura Legionară, Edit. Enciclopedică,
Bucureşti, 2001, 309 p. (Premiul Naţional „Nicolae Iorga", Botoşani, 2005)
- Partidul Naţional Liberal Tătărescu, Edit. Libra, Bucureşti, 2001, 287 p.
- UDMR şi societatea românească, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2003,
260 p.
- Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti,
2005, 454 p. (Premiul Naţional „I.I. Russu", Sfântu Gheorghe, 2011)
- Partidul unui rege. Frontul Renaşterii Naţionale, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,
2006, 308 p.

546
 ROMÂNI ŞI UNGURI

- Studenţimea română din Cluj 1944-1946, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006,

349 p.
- Partidul Naţional Ţărănesc. Tentative de reînfiinţare după 1947, Edit. Historia,
Bucureşti, 2007, 241 p.
- Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2008,
655 p.
- Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, Edit. Semne, Bucureşti,
2009, 444 p.
- Carol al II-iea şi Camarila Regală, Edit. Semne, Bucureşti, 201 O, 422 p.
- Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Edit. Semne, Bucureşti, 2011, 449 p.; ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită, Edit. Semne, Bucureşti, 2018, 470 p.
- Români şi unguri 1940-2011, Edit. Karta Graphic, Ploieşti, 2011, 873 p.; ediţia a
II-a, anastatică, la Editura Tipă-Moldova, laşi, 2012.
- Românii din Serbia 1940-1944, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2012, 830 p.
- Carol al II-iea şi Iuliu Maniu, Edit. Semne, Bucureşti, 2013, 604 p.
- Români şi evrei în secolul XX, Edit. Semne, Bucureşti, voi.I. 1900-1938, în 2014,
662 p.; vol.II.1938-1944, în 2015, 666 p.; vol.III.1944-2000, în 2017, 579 p.
- Partide politice aproape uitate, forma anastatică a volumelor Partidul Naţional
Liberal Tătărescu, Partidul unui rege. Frontul Renaşterii Naţionale, Partidul
Naţional Ţărănesc. Tentative de reînfiinţare după 1947; Edit. Tipo Moldova,
laşi, 2014, 835 p.
- Nicolae Iorga, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2016, 288 p. (Premiul Naţional
„Nicolae Iorga", Botoşani, 2017; Premiul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România, Bucureşti, 2018.)
- Români şi unguri, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2018, 528, 540, 620 p. (vol.1.
1918-1940; vol.II.1940-1945; vol.IIl.1945-2018.)

Ediţii îngrijite; documente:

- În seria Scrisori către Nicolae Iorga, la Edit. Minerva: vol.III, 1988, vol.IV, 1992,
vol.V, 1996; la Edit. Academiei, vol.VI, partea I, 2002 şi vol.VI, partea a II-a,
2003. (Pentru toate, Premiul Academiei Române în 2005.)
- Nicolae Iorga. Prelegeri la Vălenii de Munte, Edit. România Pur şi Simplu,
Bucureşti, 2008.
- În colaborare cu Stelian Mândruţ, Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj, Edit.
Academiei, Bucureşti, 2005. (Premiul Naţional „Nicolae Iorga", Botoşani, 2006.)

547