Sunteți pe pagina 1din 550

PETRE ŢURLEA

ROMÂNI ŞI UNGURI

VOLUMUL li
1940-1945

EDITURA
KARTA-GRAPHIC
2018
Această lucrare, în trei volume, a apărut cu sprijinul
Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale,
prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Prahova,
prilejuită de Centenarul Marii Uniri.
PETRE ŢURLEA

,,...
ROMANI
ŞI
UNGURI
VOLUMUL li
1940-1945

EDITURA
KARTA-GRAPH IC
2018
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŢURLEA, PETRE
Români şi unguri/ Petre Ţurlea. - Ploieşti : Karta-Graphic, 2018
3 voi.
ISBN 978-606-693-120-5
Voi. 2. - 2018. - ISBN 978-606-693-122-9

94
323.1

Redactor: Alexandru Stănciulescu


Tehnoredactor: Mihaela Tudor
Coperta: Claudiu Voicu

Toate drepturile şi responsabilităţile asupra textului aparţin autorului.


Editura nu are nici o responsabilitate în legătură cu conţinutul lucrării.
Cuprins

O motivare .„... „............................................................................................................................................... 7

I. 1940 ................................................................................................................................................................ 15

li. 1941-1943 ··················································································································································· 107

III. 1944-1945 ................................................................................................................................................. 249

Procesul ............................................................................................................................................................ 381

Note ................................................................................................................................................................... 391

Indice. Nume de persoane ........................................................................................................................ 445

Abrevieri ........................................................................................................................................................... 460

Anexe................................................................................................................................................................. 462
O motivare

Relaţiile dintre români şi ungun, m anii 1940-1945, au păstrat


caracteristica din perioada interbelică: o permanentă adversitate; mai mult,
aceasta s-a acutizat, în urma raptului teritorial din 1940.
Românii erau indignaţi de faptul că li se impusese - de către Germania
şi Italia - la Viena, cedarea unor teritorii în care erau singurul popor de
etnogeneză. În plus, ei aveau din totdeauna asupra Transilvaniei de Nord-Est
şi un drept demografic evident. Îl indicau toate lucrările cu adevărat ştiinţifice
ale vremii. Cea mai apropiată de momentul Diktatului de la Viena era semnată
de Sabin Mănuilă - La carte ethnographique de la Roumanie, Bucarest, 1940.
(România nu a fost singura ţintă a pretenţiilor Ungariei. Primul Diktat
de la Viena, 2 noiembrie 1938, a consfinţit destrămarea Cehoslovaciei;
Ungaria primind cu acest prilej sudul Slovaciei şi o parte din Ucraina
Subcarpatică - în total 12 400 km 2, cu o populaţie de 1 100 OOO locuitori.
După ce a provocat grave incidente de graniţă, la Muncacevo şi Ujghorod
la 14 martie 1939, Ungaria va ocupa roata Ucraina Subcarpatică la 15-17
martie 1939. În aprilie 1941, va ocupa o parte din Iugoslavia.) Prin al doilea
Diktat de la Viena, 30 august 1940, Ungaria lua de la România un teritoiriu
de 43 OOO km 2 ; aici erau 2 604 OOO locuitori, din care 1 305 OOO români
(50,1 %) şi 968 OOO ungari şi secui (37,2 %); mai erau germani - 72 109 (2,8
%), evrei - 148 649 (5,7 %), rutenii. - 28 098 (1,1 %), alţii - 87 184 ( 3,4
% ). 1 Aşadar, românii nu erau majoritari doar în raport cu ungurii şi secuii,
ci deţineau şi o majoritate absolută, în raport cu toate minorităţile etnice
la un loc. România nici măcar nu pierduse în luptă acest teritoriu, Ungaria
refuzând, cu laşitate, o confruntare directă, pe câmpul de luptă, convinsă că
nu va fi în stare să-i faca faţă. În perioada stăpânirii horthyste a Transilvaniei

7
PETRE ŢURLEA

de Nord-Est, adversitatea dintre cele două popoare s-a accentuat şi datorită


atrocităţilor antiromânaşci ale administraţiei maghiare, la care a participat
cea mai mare parte a ungurilor din regiunea respectivă. Recâştigarea regiunii
răpită samavolnic în 1940 a fose un ţel major al Poporului Român în toată
perioada celui de al Doilea Război Mondial; ca şi recâştigarea Basarabiei şi
Bucovinei de Nord. Lupta pentru aceste teritorii era dreaptă.
De parcea cealaltă, ungurii erau satisfăcuţi de faptul că au câştigat, în
1940, jumătate din Transilvania. Dar, orgoliul lor nemăsurat nu se împăca cu
ideea că ceea ce câştigaseră era doar un cadou din partea Berlinului şi Romei;
nu fuseseră în stare să înfrângă Armata Română. De aceea, au încercat să
făurească o aură de eroism Armatei Maghiare care intra în Transilvania de
Nord-Est. Pentru ca penibilul situaţiei să fle deplin, militarilor maghiari li
s-au ridicat arcuri de triumf în localităţile unde intrau „glorioşi"; în oraşele
principale, însuşi Horchy, pe un cal alb, se afla în fruntea trupelor. Şi, ca să
dea impresia unei cuceriri vitejeşti, răzbunătoare pentru umilinţa acceptării
Tratatului de la Trianon din 1920 şi a ocupării Budapestei din 1919, a fose
adusă o forţă militară cu cocul disproporţionată, mărşăluind prin Transilvania
de Nord-Est ca după un război victorios, deşi nu se trăsese nici un glonţ
împotriva „inamicului'', a Armatei Române. În trufaşa operaţiune au fose
antrenaţi 309 932 militari, la care se adăugau 7 300 membrii ai administraţiei
militare, 2 268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente de urmărire ale
Poliţiei, 1 200 subofiţeri, 17 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinând Jandarmeriei.
Dacă, imediat după Dikcacul de la Viena din august 1940, oficialităţile de la
Budapesta şi presa budapestană s-au arătat foarte mulţumite, afirmând chiar
că nu speraseră să obţină atât de mule, foarte repede vor anunţa că nu este de
ajuns, că ţelul este recucerirea întregii Transilvanii şi a Banacului. 2
Toate acestea au generat o situaţie de-a dreptul explozivă în relaţiile dintre
România şi Ungaria în toată perioada ocupaţiei horcysce a Transilvaniei
de Nord-Est, Germania a împiedicat transformarea acestei situaţii într-un
conflict militar. În condiţiile războiului împotriva URSS, Berlinul avea
nevoie de linişte în spatele frontului; avea nevoie ca atât Armata Ungară, cât
şi Armata Română, să participe la războiul contra Moscovei, nu să se lupte
între ele; dorea să folosească doar în beneficiu propriu rezervele de petrol şi
agricole ale României. Nu a admis un război între cele două state, acţionând
pentru menţinerea scacuquo-ului teritorial, concomitent, însă, întreţinând şi
speranţele ambelor tabere în satisfacerea ţelurilor lor, satisfacere condiţionată,
evident, de fidelitatea faţă de Reich.

8
ROMÂNI ŞI UNGURI

Complexitatea deosebită a evoluţiei raporturilor dintre români şi unguri


în timpul celui de al Doilea Război Mondial justifică numeroasele lucrări
care prezintă această evoluţie. Asupra momentului apariţiei lor se impune o
prezentare.
În anii celui de al Doilea Război Mondial, în mod normal, au apărut
doar articole generale, prezentări fără suport arhivistic asupra evenimentelor
în curs din Transilvania de Nord-Est. Două sunt motivele pentru slaba
popularizare în România a acţiunilor puterii de ocupaţie. În primul rând,
intervenţia Germaniei şi Italiei, care obliga autorităţile româneşti să nu
admită prezentarea publică a unor materiale cu realităţile din Transilvania,
pentru a nu incita şi mai mult Poporul Român împotriva Ungariei. Cele două
Mari Puteri se constituiseră drept garante ale „integrităţii şi inviolabilităţii
Statului Român" 3 , dar, fiind cele care impuseseră cedarea unui teritoriu
românesc, se considera că se constituiseră şi în garante ale românilor din
acel teritoriu în raporturile lor cu Ungaria. În aceste condiţii, dezvăluirea
atrocităţilor maghiare ar fi dus, implicit, la condamnarea celor care nu
şi-au respectat angajamentele luate. Se adaugă deja menţionata dorinţă
a Germaniei de a folosi Ungaria şi România în războiul împotriva URSS.
În al doilea rând, publicarea unor materiale pe tema atrocităţilor horthyste
necesita o largă acţiune de documentare, de corelare a tuturor informaţiilor
ce veneau la Bucureşti pe diverse canale, de verificare a lor, ceea ce cerea timp.
În urma unei munci laborioase, astfel de materiale au fost alcătuite de diverse
organisme ale Statului. Erau foarte bine documentate şi erau puse la dispoziţia
Guvernului, pentru a le folosi în acţiunea diplomatică de salvare a românilor
din Transilvania de Nord-Est. Nu erau destinate publicării. Nu se dorea
folosirea lor în campanii de presă pentru lămurirea opiniei publice interne,
ci aveau un scop cu mult mai important; pentru moment, determinarea unei
poziţii favorabile românilor, din partea Germaniei şi Italiei; pentru viitor,
determinarea unei poziţii favorabile României din partea celor ce urmau să
ia o hotărâre finală la Conferinţa de Pace.
Prima menţionare a intenţiei unui organism central al Statului Român de
a realiza o documentare amănunţită asupra atrocităţilor la care administraţia
horthystă îi supunea pe români datează din 20 septembrie 1940: o adresă
a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, către Consulatul Regal
Român din Oradea, solicitând „date pentru alcătuirea urgentă a unei lucrări
relative la atrocităţile săvârşite de unguri în Transilvania de Nord". 4 Adresa era
urmarea ordinului dat de Ion Antonescu, la 18 septembrie, prin rezoluţia pusă

9
PETRE ŢURLEA

asupra unui raport al Marelui Stat Major: „Ţineţi la zi atrocităţile şi încălcării


de angajamente făcute de unguri în teritoriile ocupate.'' 5 Paralel, în mai multe
ministere - de Justiţie, de Război, de Interne, al Propagandei Naţionale - şi
la Preşedinţia Consiliului de Miniştri încep a se alcătui arhive speciale pe
această problemă. Foarte active, în direcţia respectivă, au fost organismele
subordonate Ministerului de Interne; acestora, Conducerea Ministerului
le cerea, la 4 decembrie 1940, printr-un ordin circular, şi întocmirea
unor statistici cât mai exacte, lunare, privind refugiaţii şi expulzaţii din
Transilvania de Nord-Est. 6 De menţionat faptul că foarte multe documente
sunt rezultatul activităţii Serviciului Special de Informaţii; erau transmise de
agenţii acestuia lăsaţi în regiunea ocupată. SSI alimenta cu aceste informări
instituţiile centrale ale Statului cu atribuţii în domeniu, pentru ca acestea
să ia măsurile care se impuneau. De asemenea, un rol foarte important l-a
avut Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor - cu acţiune privind
toate regiunile pierdute în 1940 -, organism înfiinţat, printr-un Decret Lege
semnat de Ion Antonescu, la 14 septembrie 1940.7
Cel mai activ pe linia strângerii de documente privind situaţia din
Transilvania de Nord-Est a fost Ministerul Afacerilor Străine care, de altfel,
avea şi sarcini speciale în această direcţie de la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri; avea şi surse multiple de informaţii, în primul rând consulatele
româneşti de la Cluj şi Oradea. Sub patronajul Ministerului Afacerilor
Străine au fost alcătuite, anual, volume documentare masive, de sinteză a
tuturor informaţiilor relative la problema respectivă. Realizarea primului
volum era hotărâta la 23 august 1941, într-o întrunire la care au participat
secretarul general al Ministerului patronator al acţiunii, Davidescu, delegatul
Ministerului Propagandei Naţionale, Corneliu Codarcea, doi reprezentanţi
ai Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Petre Moldovan şi Petre Patrinca.
Titlul documentarului Un an de dominaţie maghiară în Ardealul cedat. Urma
să aibă trei capitole distinctei I .Actele legislative şi de autoritate ale Guvernului
Maghiar îndreptate împotriva şcoalei, bisericei şi economiei româneşti, sub
înfoţişările ei, din Ardealul cedat; 2. Măsurile de ordin administrativ ale
aceluiaşi Guvern, menite a întări măsurile de ordin legislativ şi având ca scop de
a lovi şi a şicana elementul românesc din provincia robită; 3. Actele de violenţă
împotriva vieţii şi libertăţii populaţiei româneşti. La întrunirea menţionată,
se constata că materialul documentar necesar întocmirii sintezei exista deja,
„în bună măsura", la Ministerul Afacerilor Străine, Preşedinţia Consiliului
de Miniştri (Serviciul Central de Informaţii) şi la Comisia de negocieri cu

10
ROMÂNI ŞI UNGURI

Ungaria. 8 Acţiunea începută astfel, în august 1941, va fi finalizată în toamna


aceluiaşi an. 9 Apoi, câte un volum de acest fel va fi alcătuit în fiecare an. Au
fost puse la dispoziţia organismelor centrale româneşti interesate; nu vor
fi publicate. Din ele se vor întocmi broşuri selective de uz intern. Aşadar,
există fonduri arhivistice masive, formate în anii războiului mondial, privind
situaţia din Transilvania de Nord-Est. Ele nu au fost folosite în acel moment
pentru alcătuirea unor lucrări cu destinaţie publică, însă conferă astăzi,
posibilitatea unei documentări complete.
Dacă în timpul războiului factorul politic extern a împiedicat dezvăluirea
întregii situaţii din regiunea răpită prin Diktatul de la Viena din 1940, după
război în acelaşi sens a acţionat, în principal, factorul politic intern, evoluţia
luptei pentru patere. În lupta sa pentru cucerirea acesteia, în anii 1944-1947,
Partidul Comunist Român avea nevoie de susţinerea organizaţiilor politice
ale maghiarilor din România şi, de aceea, interesele minorităţii maghiare
trebuiau menajate. Cu toate că în 1945-1946 s-au făcut cercetări serioase
asupra atrocităţilor din Transilvania de Nord-Est, având loc şi un proces
în faţa Tribunalului Poporului din Cluj ( 1946), totuşi în presă au răzbătut
puţine lucruri; şi, nici nu s-a publicat vreo lucrare de referinţă. La încercarea
de a se arunca vălul uitării asupra faptelor istorice reprobabile din anii
celui de al Doilea Război Mondial, pentru a atrage voturile maghiarilor
în tabăra comunistă, nu s-a renunţat nici după actul de dreptate săvârşit
de Tribunalul Poporului de la Cluj, când au fost condamnaţi mulţi dintre
autorii asasinatelor. Legate de faptele din timpul ocupaţiei horthyste au mai
avut loc şi alte procese; dar, se încerca de fiecare dată să se inventeze şi o vină
a românilor. În acest sens s-a acţionat în timpul multelor procese privind
crimele săvârşite de ungurii din Aita Seacă, judeţul Covasna. 10
După ce au cucerit întreaga putere politică, comuniştii au considerat că
prezentarea adevărului istoric poate, pe de o parte, înăspri relaţiile dintre
românii şi maghiarii din Transilvania şi, pe de altă parte, poate altera relaţia
cu Ungaria. Cum cele două ţări erau aliate în cadrul blocului comunist,
o deteriorare a relaţiilor dintre ele nu era de admis nici din partea URSS.
Totodată, nu trebuie omis faptul că, până la jumătatea anilor '60, istoriografia
românească era dominată şi încătuşată de atotputernicia unor oameni ca
Mihail Roller; editurile, în majoritate, erau tot în mâna unor minoritari
internaţionalişti cu stadii vechi în Komintern, precum Valter Roman
(Neulander). Astfel se explică tăcerea aproape deplină a istoricilor români, în
problema ocupaţiei horthyste, până spre începutul anilor '70.

11
PETRE ŢURLEA

După 1970, în contextul comunismului cu faţă naţională susţinut


de Nicolae Ceauşescu, situaţia s-a schimbat. În primul rând, s-a hotărât
centralizarea, la Ministerul de Interne, a documentelor considerate mai
importante, din arhiva acestei instituţii, privind revizionismul maghiar
început în 1918. Lucrarea, masivă, având şapte volume, a fost întocmită în
1976, de către Centrul de Informatică şi Documentare. Purta titlul :Activitatea
revizionist-iredentistă maghiară împotriva României. Documentar; la fiecare
document se indică şi sursa originară de provenienţă, ceea ce-i conferă o
autenticitate deplină. De menţionat faptul că autorităţile momentului nu
aveau de gând să popularizeze lucrarea; aceasta a fost întocmită doar în două
exemplare, purtând fiecare menţiunea „Secret". 11
Unii iscorici au început sâ pătrundă în arhive inaccesibile până atunci,
dar nu în coate. Ca urmare, s-au publicat o serie de articole, studii şi chiar
volume masive privitoare la situaţia din Transilvania de Nord-Est în timpul
ocupaţiei horthyste. Gh. Zaharia, L. Vajda, Gh.1. Badea, P. Bunta, M. Covaci,
L. Fodor, A. Simion, Gh. Ţuţui au publicat volumul Rezistenţa antifascistă
în partea de nord a Transilvaniei (septembrie 1940-octombrie 1944), Edit.
Dacia, Cluj-Napoca, 1974; Gh.1. Badea, Vasile T. Suciu, Moisei, Târgu
Mureş, 1982; I. Ardeleanu, Gh. I. Badea, Mihai Făcu, O. Lusting, M. Muşat,
L. Vajda, Teroarea horthystofascistă în nord-vestul României. Septembrie
1940-octombrie 1944, Bucureşti, 1985; Mihai Făcu, Biserica românească din
nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă 1940-1944, Edit. lnstittului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985; Nicolae Corneanu,
Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986; Gh.
I. Badea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, Administraţia militară horthystă din
nord-vestul României, septembrie-noiembrie 1940, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,
1988. De asemenea, capitole întregi din sintezele de Istorie a Românilor
sunt consacrate Transilvaniei de Nord-Est ocupate. La fel, articole şi studii
publicate în reviste de specialitate; din această categorie, de menţionat acelea
ale lui Cornel Grad - în „Crişia", 13, 1985 şi „Acta Musei Porolissensis",
Muzeul de Istorie şi Artă Zalău, 4, 1980.
În perioada de după 1989, au apărut mai multe volume privind
problematica ocupaţiei horthyste, cu exploatarea cot mai fructuoasa
a arhivelor. Printre acestea: Vasile Puşcaş, Al Doilea Război Mondial.
Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944), Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1995 - istoricul clujan are meri eul de a fi primul care

12
ROMÂNI ŞI UNGURI

şi-a cantonat insistent atenţia spre reflectarea în diplomaţie a situaţiei din


Transilvania de Nord-Est; Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi
acţiune diplomatică românească, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Idem,
Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti,
2005; au tratat problema şi Raoul Şerban, Ioan Lăcătuşu, Constantin
Mustaţă, ş.a. Este, totuşi, destul de puţin, având în vedere deschiderea deplină
a arhivelor, ceea ce a creat posibilităţi majore de cercetare. Motivul existenţei
unei anumite reţineri în abordarea subiectului este acuza de naţionalism
repede aruncată asupra celor care abordează problema, fie din partea
direct interesată în necunoaşterea adevărului, partea maghiară, fie dinspre
intelectualii români cosmopoliţi, adesea fără operă, doritori de acoperire
a faptelor criminale împotriva Poporului Român, dar susţinând învinuiri
nefondate la adresa acestuia. Reţinerea de a prezenta problema Transilvaniei
de Nord-Est o regăsim şi în ceea ce trebuia să fie cea mai importantă lucrare de
Istorie românească pentru perioada 1940-1947 - Istoria Românilor, tratatul
patronat de Academia Română, volumul IX, coordonator academician Dinu
C. Giurescu, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2008; prezentarea problemei
respective ocupă doar o jumătate de pagină, dintr-un volum de 1 213 pagini;
având şi multe greşeli. 12
Pentru suferinţele evreilor din Transilvania de Nord-Est, foarte bine
documentate sunt mai ales volumul lui V. Ciubăncan ş.a., Drumul
Holocaustului, 1995; şi, mai recent, volumul lui Gh.I. Badea, Tragedia
evreilor din nordul Transilvaniei, 2001.
Despre suferinţele românilor din Transilvania ocupată, în străinătate au
apărut foarte puţine volume, toate având autori români precum Zenobius
Pâclişanu sau Traian Golea. Unii, ca Aurel Sergiu Marinescu din New
York, se cred istorici, fără a fi în realitate; publică volume înainte de a se
documenta în arhivele româneşti, crezând că sentimentele patriotice ţin loc
şi de argumentaţie ştiinţifică. De aceea, se ajunge la exagerări, ori concluzii
forţate, uşor contestabile, ceea ce aduce deservicii istoriografiei româneşti.
Astfel de lucrări apar şi în România, din ambiţia unor oameni aflaţi în afara
breslei istoricilor; cu aceleaşi consecinţe negative.
Cu toate lucrările publicate până acum, problematica Transilvaniei de
Nord-Est în perioada 1940-1944 fiind în linii mari cunoscută, foarte multe
documente au rămas încă nefolosite. Ele trebuiesc aduse la lumină. Investigaţia
poate fi făcută şi în planuri puţin acoperite, precum acela al acţiunii
diplomatice; aşa cum s-a spus, o exploatare sistematică a acestuia a început-o

13
PETRE ŢU RLEA

istoricul Vasile Puşcaş, printr-o lucrare foarte valoroasă. Autorul lucrării de


faţă a publicat, începând din 1996, mai multe volume privind raporturile
dintre români şi unguri. Primul se referea la perioada 1940-1944. În cei 20
de ani de la apariţia lui, au fost identificate foarte multe documente noi,
privind problema respectivă, în Arhiva Naţională Istorică Centrală, Arhiva
Ministerului Afacerilor Externe, Arhiva Ministerului Apărării Naţionale,
Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ajunsă la Arhiva Consiliului
Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii). Astfel, volumul de faţă nu
este doar o reluare. Pe lângă argumentarea în plus a unor fapte cunoscute,
se evidenţiază unele asupra cărora istoriografia nu s-a aplecat, se stabilesc,
cu mai mare claritate, răspunderile. Majoritatea documentelor privind
acţiunea diplomatică a României pentru salvarea românilor din Transilvania
de Nord-Est au fost publicate în Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune
diplomatică românească (p. 143-592); ca urmare, acestea vor fi menţionate,
rară a mai fi republicate. În schimb, în Anexe vor fi inserate documentele cele
mai importante nou identificate.

14
I. 1940

Ocupând Transilvania de Nord-Est, Ungaria horthystă şi-a propus


înlaturarea caracterului românesc al acesteia, printr-o ofensivă pentru o
schimbare radicală în plan demografic, o ofensivă împotriva şcolii româneşti,
a bisericii, a proprietăţii; prin schimbarea a însăşi aspectului localităţilor.
Pentru atingerea acestor deziderate au fost folosite toate metodele opresive,
ajungându-se chiar la crime în masă. Tocul a fost premeditat.
Încă din momentul ocupării regiunii s-a dorit ca schimbările să fie radicale
şi vizibile. Cu mândrie, ziarele budapestane anunţau etapele pătrunderii
armatei invadatoare în Transilvania de Nord-Est. După intrarea în Cluj, se
anunţa că din oraş au dispărut „Piaţa Unirii", strada „l.G. Duca'', inscripţia
„Matei Corvin" de pe statuia din centru, fiind înlocuite cu denumiri
maghiare. „De acum - se scria -, pe caldarâmul oraşului răsună bocancul
honvezilor, copitele cailor maghiari, tancurile şi trupele maghiare care vor
veghea la noua reînviere a oraşului de altădată." 1 Tot vizibile s-au dorit să
fie şi asasinatele şi schingiuirile, pentru a-i face pe cât mai mulţi români să
se refugieze în România. La fel, răpirea proprietăţilor româneşti, agresiunea
împotriva şcolilor şi bisericilor.
Acţiunea violentă a fost întreprinsă, din ordin sau voluntar, de către
militarii maghiari. Lor li s-au alăturat, cu entuziasm şi ură, foarte mulţi
civili maghiari; era consecinţa intensei propagande antiromâneşti din toată
perioada interbelică. „Civilizaţia superioară maghiară'', atât de mult clamată,
s-a manifestat printr-o sălbăticie asiatică, împotriva românilor şi a evreilor, în
toată perioada războiului, chiar şi după înlăturarea administraţiei horchyste.
Se disting mai multe etape: septembrie-decembrie 1940; 1941-1943; 1944,
până la momentul ieşirii României din războiul alături de Germania; august

15
PETRE ŢU RLEA

1944-martie 1945. În această ultimă etapă, în lipsa administraţiei şi Armatei


Horthyste, atrocităţile antiromâneşti au fost săvârşite de populaţia maghiară
care, treptat a început a fi coordonată pe acest plan de către noile formaţiuni
politice ungureşti. Fiecare etapă a avut elemente de individualizare. Acţiunea
antiromânească având consecinţele cele mai grave s-a desfăşurat în perioada
septembrie-decembrie 1940, iar acţiunea antievreiască cea mai intensă a fost
în intervalul martie-august 1944.
Într-un material de sinteză alcătuit de Biroul Contrainformaţii al
Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române, în 1945, intitulat
Studiu documentar asupra atrocităţilor comise de unguri faţă de populaţia
română din Ardeal în timpul de la 1940-1945, se apreciază că în întreaga
perioadă a ocupaţiei horthyste, „toate manifestările ungurilor, faţă de
populaţia românească din acest teritoriu, au fost animate numai de dorinţa
de a răzbuna o pretinsă nedreptate istorică ce i s-ar fi cauzat prin Tratatul
de la Trianon şi de ura implacabilă împotriva a tot ceea ce este românesc,
întreţinută şi transmisă timp de veacuri printr-o intensă propagandă şovină.
Ungurii revizionişti, şovini, iredentişti, răzbunători şi provocatori din fire,
nu au cunoscut nici limită şi nici scrupule în calea realizarii ideii întaptuirii.
Ungariei Milenarei, la care să se încorporeze întreaga Transilvanie, curăţată,
dacă este posibil, complet, de elementul românesc existent în acest teritoriu.
Aceştia sunt oamenii, sentimentele şi ideile ale căror manifestare influenţată
de diferite evenimente politico-militare, s-a concretizat prin faptele odioase
inserate în tabelele anexă." 2
De remarcat concentrarea efortului distructiv al ocupantului asupra
intelectualităţii româneşti - preoţi, învăţători, funcţionari - categorie
socială în jurul căreia se strângeau comunităţile româneşti şi rară de care
acestea puteau fi mai uşor deznaţionalizate. Este evident faptul că şi această
caracteristică a represiunii demonstrează existenţa unui plan de întaptuire
metodică a purificării etnice.

*
În epocă, cel mai mult au impresionat omorurile şi violenţele fizice din
toamna lui 1940. Autorităţile româneşti au strâns consemnări exate despre
acestea, şi le-au înregistrat pe judeţe, localităţi, date calendaristice. Un material
de sinteză, care conferă o imagine generală de necombătut. 3 Sunt prezentate,
parţial, şi violenţele din 1941. 4 În acelaşi material sunt consemnate arestările
şi internările, expulzările, înfometarea populaţiei româneşti, scoaterea

16
ROMÂNI ŞI UNGURI

românilor de sub scutul legilor. 5 Coroborate cu mulţimea de alte documente


din epocă, pe problema respectivă, majoritatea datelor din materialul de
sinteza se validează. În urma angajamentelor solemne pe care Guvernul Ungar
şi le-a asumat la Viena, era de presupus că Ungaria va renunţa la vechile sale
metode de violenţă pentru deznaţionalizarea cetăţenilor de altă rasă. Această
presupunere a fost, însă, o iluzie.
Deşi transferul de teritoriu s-a produs printr-un act diplomatic şi s-a
efectuat pe cale paşnică, totuşi ocuparea Transilvaniei de Nord s-a făcut cu
o armată disproporţionat de numeroasă, iar administrarea acestui teritoriu a
fost lăsată în seama Armatei până la 9 decembrie 1940.
În timpul operaţiilor de ocupare şi după ocupare, sub administraţia
militară, Armata şi populaţia maghiară - aceasta din urmă prin organizaţiile
paramilitare: Rongyos Garda (Garda Zdrenţăroşilor), Levente (Vitejii),
Tuzharcosok (Luptătorii din Linia de Foc), asistate de Armată, de Poliţie
şi de Jandarmerie - au dezlănţuit şi au întreţinut, tot timpul, o teroare de
neînchipuit în contra populaţiei româneşti. Această teroare, desfăşurată pe
întreaga întindere a teritoriului cedat, s-a manifestat prin insulte, ocări, bătăi,
arestări, internări în lagăre de concentrare, expulzări, schingiuiri, omoruri
individuale şi în masă şi alte samavolnicii (de exemplu, violuri), care, toate la
un loc, au transformat viaţa populaţiei româneşti Într-un adevărat infern. În
unele comune (Ip şi Trăznea din judeţul Sălaj), Armata Maghiară a răpus mai
mult de jumătate din populaţie şi a ucis nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii,
cu o cruzime ce întrece orice posibilitate de explicare.
Toată această teroare, începută sub administraţia militară şi continuată
şi după încetarea acesteia, nu s-a desfăşurat la voia întâmplării, ci după un
plan bine stabilit şi cu consecvenţă urmărit. Scopul ei, din ce în ce mai vădit,
extirparea păturei conducătoare româneşti şi anume a intelectualilor de la
oraşe, a preoţilor şi învăţătorilor de la sate, pentru ca astfel, masele ţărăneşti,
rămânând fără conducătorii şi ocrotitorii lor fireşti, să poată fi mai uşor
maghiarizate sau, la, nevoie, distruse.
Numărul total al victimelor regimului de teroare, inaugurat de Armata
Ungară de ocupaţie şi continuând până în ziua de azi [materialul de sinteză
datează din octombrie 1941], este următorul: omorâţi 919; schingiuiţi
771; bătuţi 3 373; arestaţi 13 359. Totalizată pe judeţe, statistica acestor
atrocităţi este următoarea: Bihor 3 565; Ciuc 510; Cluj 6 157; Maramureş
282; Mureş 2 481; Năsăud 162; Odorhei 140; Satu Mare 1 184; Sălaj 1 759;
Someş 1 599; Trei Scaune 583. (A se vedea tabloul Preşedinţiei Consiliului

17
PETRE ŢURLEA

[de Miniştri] nr. 1206/1941.) La această situaţie trebuie adăugat grupul de


români expulzaţi în număr de 12 595 şi grupul de români refugiaţi în număr
de 123 916. (A se vedea tabloul Ministerului Afacerilor Interne, înregistrat
nr. 1437 /52 din 29/X/1941.)
Populaţia românească din Transilvania de Nord, care a ajuns din nou
sub stăpânirea Ungariei, a trăit şi trăieşte una din cele mai grele şi dureroase
încercări ale existenţei sale. Pentru a ilustra violenţa extremă a regimului
unguresc instalat în teritoriul cedat, dă următoarele cazuri;
OMORURI ÎN MASĂ.
1. judeţul Sălaj. 1. Trăznea. În ziua de 9 septembrie 1940, trupele
maghiare, îndată după intrarea lor în sat, au deschis focul cu arme, mitraliere,
tunari şi grenade. După încetarea primelor salve, soldaţii alergau din casă în
casă, incendiind gospodăriile şi împuşcând pe cine întâlneau. În acel măcel
au pierit peste 100 de români, dintre cari, după declaraţiile unui colonel
ungur făcută protopopului Simion Haţieganu, 23 de copii sub 12 ani şi 34
femei. Preotul Traian Costea a fost împuşcat în cap; târât apoi în pridvorul
casei, a ars cu casă cu tot. Învăţătorul L. Cosma şi soţia lui, scăpaţi din prăpăd,
au fost împuşcaţi după o săptămână între comunele Bodia şi Agriş, de
jandarmi, sub pretextul că au încercat să fugă de sub excortă. De reţinut: casa
parohială din Trăznea era asigurată la Societatea «Prima Ardeleană» (Erste
Siebenbiirgische Alegemeine Assekuranz A.G.) Procesul verbal încheiat de
oocietate la 18 decembrie 1940 stabileşte; «Laut allg. Versicherungs-
bedingungen Ar. 2, nachdem der Brand au/ Befehl des Militărkommandos
entstaden ist, ist cler Schadenersatz abzuweisen,» «Prima societate Generală
de Asigurări Ardeleana S.A. - Conform condiţiilor generale de asigurare,
art. 2, întrucât incendiul s-a iscat la ordinul Comandamentului militar,
despăgubirea trebuie respinsă. 2. Ip. În noaptea de 13 spre 14 septembrie
1940, echipe de soldaţi unguri, conduse de « nemzetăr »-i (Străjeri ai
Neamului) au dezlănţuit un măcel tot atât de sângeros ca cel de la Trăznea.
Au fost ucişi, cu o sălbăticie fără frâu, 155 români (bărbaţi, femei, copii), iar
casele lor jefuite. Cadavrele victimelor au fost îngropate într-o groapă
comună, fără preot. [„.] 3. Cosniciul de Sus. La 18 septembrie 1940, unităţi
din Armata Maghiară au masacrat fără nici un motiv 16 ţărani români ( 15
bărbaţi şi o femeie), care au fost îngropaţi într~o groapă comună, fără preot.
[„.] 4. Camăr. În 16 septembrie 1940, echipe militare maghiare au ucis patru
ţărani români. [„.] 5. Şimleul Silvaniei. În 14 septembrie 1940, Armata
Maghiară a schingiuit şi ucis şapte români. [„.] Zalău. În 9 septembrie 1940,

18
ROMÂNI ŞI UNGURI

soldaţi unguri au executat, la marginea oraşului, familiile Vicas Gheorghe şi


Prunea Gheorghe (total cinci persoane). Soţia lui Vicas Gheorghe era
însărcinată, iar soldaţii unguri i-au scos copilul din pântece cu baionetele,
apoi l-au ciopârţit. Pe şoseaua Meseşului, în apropierea oraşului Zalău,
Armata Ungară a executat I S soldaţi rezervişti români care se întorceau de la
concentrare şi se duceau spre căminurile lor în teritoriul cedat Ungariei. În
I O septembrie 1940, un căpitan ungur a împuşcat cu revolverul pe ţăranul
român Sârbu Gheorghe şi două femei (ţărance) în curtea Liceului Wesselenyi
din Zalău, unde era instalat Comandamentul militar maghiar. [... ] 7. Între
comunele Zăuani şi Nuşfalău. În septembrie 1940, Armata Maghiară a
executat alţi patru români. 8. Ciumărna. În 9 septembrie 1940, Armata
Maghiară a executat pe următorii ţărani români, incendiindu-le apoi
gospodăriile; Ion Ghiuruţan, subprimar; Ion Ţiriac şi soţia sa Ana N. Raţiu;
Teodor Ţiriac; Rozalia Ţiriac; Gavrilă Oprea; Ion Ţigău; Gavrilă Oltean;
Florea Cigălneanu; Nicolae Bărbunaş şi un ţăran din Trăznea al cărui nume
nu se ştie. Mai adaug că tatăl lui Gavrilă Oprea a fost şi el asasinat în comuna
Trăznea. [... ] 9. Cerişa. În 16 septembrie 1940, Armata Maghiară a executat
pe ţaranii Pislo Vasile; Silaghi Petru; Buboi Teodor; Ardelean Gavrilă şi şapte
membri ai familiei Moticiac. [... ] II.judeţul Cluj. IO. Mureşenii de Câmpie.
(Imbuz, Ombuztelke). În seara zilei de 23 septembrie 1940, Armata Maghiară
a adunat în casa preotului şi apoi, pe la orele 10 a măcelărit pe următorii:
preot Andrei Bujor şi soţia sa născută Lucreţia Mureşanu, copiii lor - Lucia
Bujor licenţiată în litere, Marioara Bujor, stud[ entă] a[ nul] II Facult[ atea] de
Şt[iinţe], Victor Bujor, elev el[ asa] VIII de liceu, pe soţia învăţătorului Gh.
Petrea n[ăscută] Natalia Miron, pe fiica şi pe mama acesteia (Rodica Petrea
de 4 ani! şi Ana Miron), pe cantorul Ion Gurzău şi soţia acestaia, pe servitoarea
preotului Bujor, luhas. Victimele au fost aruncate într-o groapă comună.
Exhumate după trei zile, s-a văzut că Marioarei Bujor i-a fost zdrobită ţeasta,
iar pieptul lui Victor Bujor [era] străpuns cu baioneta şi hainele tuturor
sfârtecate. După omor, casa a fost devastată. Cinism caracteristic: Dosarul nr.
1896/1941 al Judecătoriei Cluj cuprinde următoarea încheiere - «Familia
numitului preot a atentat cu arma împotriva Armatei Maghiare Regale, ceea
ce a atras după sine dispoziţii militare". [... ] 11. Hida. În ziua de 1Oseptembrie
1940, o unitate de honvezi care intra în sat aducea sub escortă 11 ţărani prinşi
pe şosea. Nouă din aceştia au fost scoşi în câmp şi împuşcaţi, pe moşia
Hatfaludi. Cadavrele lor au stat în câmp neîngropate de marţi până sâmbătă.
Soldaţi le-au jefuit actele de identitate. Între cei ucişi se găsea şi tânărul

19
PETRE ŢURLEA

învăţător Negrea Traian dinJurtele, judeţul Sălaj, originar din Scărişoara. Tot
în 1Oseptembrie 1940, soldaţii unguri au mai executa doi români în Hida, în
apropierea morii zisă «a Dascălului. [... ] 12. Sânmihaiul Almaşului. În ziua
de 11 septembrie 1940, soldaţii unguri au împuşcat, în hotarul comunei, 1O
tineri români, prinşi pe şosea. [... ] 13. Valea Drăganului. În ziua de 12
septembrie 1940, soldaţii unguri au împuşcat 12 tineri români care se
întorceau de la concentrare. Cadavrele lor au zăcut trei zile neîngropate pe
marginea şoselei. [... ] 14. În Cluj au fost omorâţi următoriii gardieni români:
a) Chiorean Ion. b) Moldovan Gherasim. În ziua de 11 septembrie. [... ] c)
Toşa Vasile, lovit în cap cu o sticlă de un civil şi schingiuit groaznic în 11
septembrie, mort la Clinică la 14 septembrie. d) Naş Vasile; spinarea ruptă,
străpuns cu baioneta prin spate în ziua de 11 septembrie 1940. Pârău Vasile,
schingiuit împreuna cu Naş. [... ] (Declaraţia lui Mărgineanu Justin, cumnatul
lui Naş, dată la Judecătoria Mixtă din Petroşani, 11 ianuarie 1941. [... ] A
văzut şase cadavre de gardieni în pivniţa Clinicei din Cluj; unul avea nasul
tăiat, alţi doi urechile tăiate şi ochii scoşi.) 1S. În septembrie 1940 [... ], o
bandă de civili unguri a omorât trei români în cimitirul Bisericei Ortodoxe
din Cluj. Alţi doi români au fost omorâţi la sfârşitul lunei septembrie în faţa
Distileriei de petrol din cartierul Dâmbul rotund al Clujului.[ ... ] 16. În ziua
de 12 septembrie 1940, în str. Moţilor, colţ cu str. Ilie Măcelaru, Cluj, o ceată
de civili unguri a omorât cu cuţitele doi ţărani români. Cadavrele acestora au
fost văzute.[ ... ] 17. La 24 septembrie 1940, alţi doi gardieni români au fost
masacraţi cu cuţitele de o bandă de terorişti unguri, în dosul Bisericei
Greco-Catolice din Mănăştur-Cluj. [... ] 18. La 11septembrie1940, au fost
împuşcaţi pe scările Universităţii din Cluj, de civili unguri, trei tineri români.
III.judeţul Someş. 19. Sucutard. În ziua de 23 septembrie 1940, la marginea
satului, pe malul lacului Ţaga, soldaţii unguri au executat patru bărbaţi, după
ce i-au bătut cu bicele şi înţepat cu baioneta. În aceeaşi zi, în sat au fost
executate două fete. Soldaţii au fost instigaţi de contele Wass, proprietar din
Sucurard, care a denunţat pe numeroşi români ca duşmani ai Statului Ungar.
[... ] IV. judeţul Bihor. 20. Almaşul Mare. În ziua de 8 septembrie 1940, o
bandă de civili şi militari unguri a ucis 13 români. [... ] 21. Diosig. În 4
septembrie 1940, Armata Maghiară năvălind în această comună, înainte de
termenul prevăzut prin sentinţa arbitrala de la Viena, a omorât un locotenent
şi cinci soldaţi români. 22. Oradea. În ziua de 12 septembrie 1940, au fost
împuşcaţi de soldaţi unguri doi ţărani români, lângă linia ferată la marginea
oraşului. [... ] 23. Oradea. În luna octombrie 1940 [... ], au fost împuşcaţi doi

20
ROMÂNI ŞI UNGURI

tineri români pe motivul că sunt legionari, cadavrele lor au fost depuse la


Morga Spitalului judeţean. 24. Oradea. În luna septembrie 1940, [„.],
agricultorul Drâmba şi fiul său, în vârstă de 18 ani, au fost împuşcaţi de
soldaţii unguri, iar soţia şi fata de 17 ani a lu Drâmba au fost maltratate în
mod îngrozitor, apoi transportate la spital în stare foarte gravă. [„.] 25.
Oradea. În septembrie 1940, [„.] au fost executaţi de autorităţile militare
maghiare trei agenţ de poliţie români.

OMORURI INDIVIDUALE

I. judeţul Cluj. 1. Cluj. La S septembrie 1940, deci înainte de intrarea


Armatei de ocupaţie, ungurul Geister Iosif a împuşcat cu un foc de revolver
pe elevul român Maior Alexandru. [„.] 2. În 11 septembrie 1940, un ţăran
român, lăptar, a fost prins în Piaţa Mihai Viteazul, de o bandă de terorişti,
dus într-o cârciumă, undei s-a înfipt un cuţit în inimă şi a murit pe loc. [„.]
3. În noaptea de 14 spre 1S septembrie, Almăşanu Ioan, funqionar vamal, cu
domiciliul în ser. Bucureşti, a fost ridicat de un soldat ungur şi ucis cu focuri
de arme în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta şi zdrobit cu bocancii
[„.] 4. În 13 septembrie, soldaţii unguri au împuşcat un ţăran român în fap
atelierelor C.F.R. [„.] S. Badea Alexandru, sold.ac desconcertac, a fose aruncat
din tren şi călcat de roţi. [„.] 6. Raţiu Alexandru, muncitor: coace coastele
rupte. Autopsia a dovedit că aceasta a fose cauza decesului. [„.] 7. Huedin. La
1O septembrie 1940, a doua zi după intrarea trupelor maghiare în Huedin, a
fost omorât cu o ferocitate ce întrece orice închipuire, protopopul ortodox
român din acel orăşel, Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofiţer ungur,
în timp ce se ducea la o înmormântare, părintele protopop Munteanu a fost
schingiuit timp de patru ore în chip fioros: bătut cu pumnii şi ciomegele
până ce a căzut la pământ; i s-a smuls părul şi barba cu carne cu toc, i-au fost
frânte oasele şi răsuci ce mâinile, iar unul din asasini, Buclai Janos-Gyepii, i-a
înfipt de mai multe ori un baston în gură, până i-a ieşit prin ceafă. Odată
cu părintele protopop Munteanu a fost ucis de aceeaşi bandă de asasini şi
gardianul Nicola Gheorghe. Cadavrele celor două victime au fose aruncate
la marginea oraşului, într-o râpă din hotarul moşiei contelui Banffy Nicolae.
[„.] 8. Someşeni. În septembrie 1940, ţăranul Pantea Ion a fose ucis de soldaţi

21
PETRE ŢURLEA

unguri care i-au tăiat arterele de la mâna dreaptă, apoi i-au înfipt baioneta în
piept, în faţa fetelor lui, Lenuţa şi Marioara, care s-au salvat prin fugă.[ ... ] 9.
Nădăşel. În 3 noiembrie 1940, o bandă de unguri din comuna Viştea, judeţul
Cluj, a tăiat cu securile capul tânărului Ciocănaş Ion, în văzul surorei sale mai
mici.[ ... ] 10. Arghireş. La 16 septembrie 1940 a fost arestat Boc Gheaoghe,
dus la şcoală şi schingiuit până la moarte de soldaţi unguri. După câteva zile,
cadavrul lui a fost scurmat din pământ de porci, în hotarul comunei, purtând
urmele unor mutilări groaznice. [... ] 11. Poeni. La 13 septembrie 1940, Panc
Gheorghe, agricultor, a fost schingiuit de soldaţi unguri; după două zile a
murit în chinuri groaznice. 12. Cuzăplac. La 6 februarie 1941, Rusu Sidor,
impiegat comunal, a fost împuşcat de civili unguri în clădirea Primăriei. 13.
Coasta ( Gyulatelke). Beldean Ion, comerciant de coloniale, sosit în comună
în 20 septembrie 1940, pentru a se căsători, a fost arestat imediat, dus la
Primărie de o ceată de soldaţi şi bătut îngrozitor; apoi, escortat într-o pădure
apropiată, a fost împuşcat. Cadavrul lui, ciuruit de gloanţe, spintecat de
baionete şi jefuit, n-a fost înhumat decât după trei zile. 14. Corpadea. Cam
la trei săptămâni după intrarea Armatei Maghiare, ţăranul Ciupar Vasile a
fost dus de soldaţi unguri, legat, împreună cu feciorul său, în pădurea din
hotarul comunei. S-au tras trei gloanţe în el şi a căzut la pământ într-un lac de
sânge. Feciorul a scăpat cu fuga. După câteva zile, Ciupăr a murit la un spital
din Cluj.[ ... ] II.judeţul Bihor. 15. Salonta. În 10 septembrie, Cristea Iosif,
restaurator, a fost schingiuit de soldaţi unguri cu atâta sălbăticie, încât în
scurtă vreme a murit. 16. Sântion. Tiponuţ Gheorghe şi fiul său, agricultori,
au fost răpuşi în noaptea de 16-17 septembrie de soldaţi unguri; alţi trei
membri ai familiei au fost schingiuiţi. [... ] III.judeţul Someş. 17. Baţa. Borbil
Gavrilă, fost primar comunal, a fost ucis de ungurul Maka Odăn din aceeaşi
comună, în 4 septembrie 1940. [... ] 18. Mălin. În noaptea de S octombrie
1940, o ceată de unguri, năvălind în casa lui Vereş Petru, îl omorî pe acesta cu
securile, rănind grav şi pe fratele lui, Vereş Ion. Principalul criminal, Mathe
Francisc, a fost identificat chiar a doua zi. [... ] IV.judeţul Sălaj. 19. Stâna. În
9 septembrie 1940, ţăranul Taloş Ion şi soţia lui din Stâna, întorcânduase de
la Zalău, unde s-au dus să cumpere făină, au fost împuşcaţi de soldaţi unguri
care înaintau pe şosea. [... ] 20. Căpleni. Boca Ioan, agricultor, a fost ucis de
ungurul Szabo J6zsef, din aceeaşi comună, în luna septembrie 1940. Szabo l-a
chemat pe Boca noaptea din casă şi l-a lovit cu un par în cap, lăsându-l mort.
[... ] 21. Hălmăjdi. În 16 septembrie 1940, soldaţi unguri au schingiuit sălbatec
pe Moise Gavrilă, primarul comunei, apoi l-au împuşcat. [... ]V.judeţul Satu

22
ROMÂNI ŞI UNGURI

Mare. 22. Nistor Iosif. învăţător, originar din Crucişor, judeţul Satu Mare,
refugiat în România şi întors în teritoriul cedat cu paşaport, pentru interese
familiale, a fost omorât între Curtuioşeni şi Petreşti (Satu Mare). Cadavrul
depus la Morga Spitalului din Satu Mare prezintă tăieturi cu baioneta pe faţă,
la coaste etc.[ ... ] 23. Doba. Olah Augustin a fost schingiuit de soldaţi unguri
la S septembrie şi a murit la 8 septembrie 1940. [... ] 24. Medieşul Aurit. La 6
septembrie 1940, Petriceanu Gheorghe a fost schingiuit şi omorât de soldaţi
unguri, cadavrul a fost aruncat într-un şanţ câteva zile, fiindcă înmormântarea
n-a fost încuviinţată. [... ] VI. judeţul Târnava Mare. 25. Agrişteu. La S
septembrie 1940, opt flăcăi unguri au prins pe tânărul Costea Emanoil, l-au
ciopârţit cu cuţitele şi l-au zdrobit cu ciomegele. Crezându-l mort, l-au dus
lângă linia ferată pentru a-l îngropa într-un şanţ. Aici asasinii au încercat cu
o lumânare sau cu chibrituri ţinute în faţa gurei, dacă Emanoil Costea mai
respiră. Victima revenindu-şi a început să ţipe. Călăii i-au ars ochii şi i-au
smuls limba din gură, apoi l-au înjunghiat. L-au înhumat sumar, un picior
rămânându-i descoperit. Cadavrul a fost găsit; autorităţile maghiare au făcut
autopsia [.„] VII.judeţul Ciuc. 26. Ditrău. În 12 septembrie 1940, Ţepeş Ilie,
pădurar din comuna Bicazul Ardelean, chemat la comandamentul militar
maghiar din Ditrău care era instalat în localul Primăriei, a fost zdrobit în
bătăi, ciopârţit cu cuţitul, apoi în stare muribundă a fost aruncat pe fereastră
în stradă de la etaj. Cadavrul său a fost lăsat două zile pe stradă în vederea
publicului.

SCHINGIUIRI ÎN MASĂ

I. judeţul Bihor. 1. Mihai Bravul. În ziua de 7 septembrie 1940, soldaţi


unguri au arestat 20 de români care se aflau la munca câmpului, i-au dus
într-un cimitir părăsit, unde i-au bătut cu patul puştilor, le-au legat mâinile
la spate cu sârmă şi i-au întrebat dacă vor să fie împuşcaţi sau spânzuraţi. La
întrebarea: «Pe cine vreţi să executăm mai întâi?» Bodnar Ilie a răspuns,
«Pe mine.» Întrebat de motiv, Bodnar Ilie a răspuns: «Ca să nu-mi văd
copiii morţi». (Avea doi copii de faţă.) După ce i-au terorizat, le-au dat
drumul, sub ameninţarea că dacă vor spune ceva, vor fi executaţi). [... ]
2. Marghita. În ziua de 4 mai 1941, a fost chemată la Primărie soţia notarului

23
PETRE ŢURLEA

Popa Constantin, Sava Niculina, profesoară de limba franceză, şi fata Zima


Maria, ţărancă de 16 ani. Acolo au fost închise într-o cameră şi silui te de şapte
ţărani unguri. După viol, le-au tăiat sânii cu cuţitele. [... ] II. judeţul Cluj.
3. Baciu. În noaptea de 12 octombrie 1940, o bandă de unguri a intrat în
casa lui Pop Vasile Sole, curator bisericesc, şi au tăiat groaznic pe Pop Vasile,
pe soţia, un băiat şi o fetiţă a acestuia, ciopârţidu-le mâinile. [... ] 4. Bedeci.
În 20 decembrie 1940, 12 gardieni unguri au bătut cu pumnii şi cu patul
armei pe Ilea Gheorghe lui Gligor şi pe Saitiş Gheorghe lui Gavrilă, până au
căzut la pământ. Apoi Saitiş a fost desculţat şi bătut cu biciul la talpă, până i-a
ţâşnit sângele, în timp ce li se explica că «dreptatea românilor a murit».[ ... ]
S. Aghireş. Sarea G. Gheorghe, procuristul Societăţii Caolin din Aghireş, a
fost ridicat de acasă de soldaţi, în seara zilei de 14 septembrie 1940, şi dus la
locuinţa lui Boc Gheorghe, cale de 3 km, pe jos, numai în palme. Acolo au fost
bătuţi amândoi la tălpi, pălmuiţi, bătuţi cu patul puştii. De acolo, ameninţat
mereu cu moartea, [a fost] dus la Şcoală, înfăşurat în cearşafuri şi bătut din
nou până dimineaţa. După aceea, i se fixează domiciliu forţat.[ ... ] 111.jufeţul
Satu Mare. 6. Odo rău. În zilele de 8-9 septembrie 1940, autorităţile maghiare
au arestat 7 de români, pe care i-au închis 3 zile şi 3 nopţi. În timpul închisorii,
au fost dezbrăcaţi şi bătuţi la tălpi cu vână de bou. [... ] 7. Nicula. În primele
zile ale ocupaţiei maghiare, autorităţile militare au adunat la Primărie 42 capi
de familie, români, pe care i-au bătut la tălpi, iar la unii le-au spart capul.[ ... ]
IV.judeţul Trei Scaune. 8. Belini. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940,
au fost ridicaţi de la casele lor şi arestaţi într-un şopron, un numeros grup
de români, bărbaţi, femei şi copii. Aici, soldaţii şi civilii unguri i-au bătut cu
ciomege de stejar verde, anume pregătite. Din şopron, victimele erau târâte şi
aruncate într-o magazie, unde începea o altă serie de torturi. Astfel, lui Bucur
Iosif i-au jupuit pielea de pe spate; lui Păcurar Alexandru i-au rupt o mană şi
i-au spart capul; lui Morar Eugen i-au sfărâmat braţele, iar pe Păcurar Mihai
Nica l-au ciopârţit cu cuţitele.[ ... ] 9. Poiana Sărată. Şandru M. Maria, Ciurea
M. Maria şi Fima I. Veta, fată de 18 ani, au fost violate în primele zile ale
intrării Armatei Maghiare. [... ]judeţul Mureş. 10. Tirimia. În 14 septembrie
1940, un grup de 40 români au fost schingiuiţi cu o sălbatecă cruzime de
soldaţi unguri şi de o bandă de civili unguri. Printre cei mai torturaţi au fost
Laslo Augustin şi soţia, cărora li s-au bătut spini în palme, Baba Avram (oribil
mutilat), Chiriţă Dumitru, Şuteu Teodor, Şuteu Ananie. [... ]

24
ROMÂNI ŞI UNGURI

SCHINGIUIRI INDIVIDUALE

I. judeţul Cluj. 1. Cluj. În seara zilei de 1S septembrie 1940, pe când se


pregătea de culcare, preotul Pompei Onofrei a fost ridicat din casă în bătăi
crunte, urcat în turnul şi în podul bisericei, pentru a arăta soldaţilor bombele
şi mitralierele care ar fi fost ascunse acolo. Ştrangulat cu o curea şi scăpat
ca prin minune tocmai când era să-şi piardă cunoştinţa. Preotul a fost apoi
spânzurat cu o sârmă, în timp ce ofiţerul înjura pe preoţii români şi pe episcop.
Sârma s-a rupt, preotul a fost îmbrâncit de tot alaiul, bătut cu palmele şi cu
patul puştii; a fost coborât în pivniţă, tot după arme, care, fireşte, nu se găseau.
Cu revolverul la tâmplă, a fost scos în stradă şi dus la Poliţie. În ziua de 4
octombrie, expulzat, în gara Lokoehâza a fost bătut încă odată îngrozitor de
jandarmul care l-a însoţit tot timpul. [... ] 2. În noaptea de 23 septembrie 1940,
Meraru Ion, funcţionar tehnic la Fabrica Dermata, a fost doborât la pământ
de ungurul Szendre Koloman şi de vreo 5-6 tovarăşi ai acestuia, târât în stradă,
izbit cu ciomegele, cu pietre şi cu călcâiele în cap, până şi-a pierdut cunoştinţa.
A doua zi a fost dus la spiral, unde a zăcut trei săptămâni, alegându-se cu o
infirmitate la ureche şi devenind pentru multă vreme incapabil de muncă, în
timp ce agresorii au rămas nesancţionaţi.[ ... ] 3. Cluj. În ziua de 11 septembrie
1940, un grup de poliţişti români care se îndrepta spre Someşeni, au fost
întorşi din drum de Armată, duşi în curtea închisorii Tribunalului, unde au
fost maltrataţi groaznic. Unul din ei, Naş Vasile, a fose înjunghiat, lui Stuparu
Gavrilă i-au spart capul şi i-au înfipt baioneta în spate, iar alţi trei au fost duşi
în nesimţire la spital. Până şi în trăsură salvării s-au urcat câţiva unguri furioşi,
pentru a-i pălmui pe schingiuiţi.[ ... ] 4. Foleşti.J[udeţul] Cluj. Fostul primar
Flueraş Nicolae, ascuns de teama ungurilor, a fost găsit, dus la Primărie, bătut
în tălpi şi în vârful degetelor. Căian Nicolae, care s-a întors din România
să-şi ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie
de fier, încât nu mai era de recunoscut. A doua zi, dus din nou la Postul de
Jandarmi, i s-au smuls unghiile de la mâini şi de la picioare, apoi a fost închis în
temniţa Tribunalului Cluj. [„.] S. Huedin. În ziua intrării Armatei Maghiare
în Huedin şi a asasinării protopopului Munteanu, mulţimea ungurească i-a
spart capul judecătorului Eugen Moga, iar soţiei sale i-a scos doi dinţi. [... ] II.
judeţul Someş. 6. Ilişua. În ziua de 14 septembrie 1940, Râpan Ştefan, student
în Drept, a fost ridicat de soldaţi, dus la interogaţii într-o pădure. A fost bătut
bestial, a fose găsit într-un lac de sânge, seara, în nesimţire, şi dus acasă de nişte

25
PETRE ŢURLEA

consăteni de ai lui. A zăcut cinci săptămâni, scuipând sânge. [... ] III.judeţul


Bihor. 1. Oradea. Lupaţiu Teodor, agent de poliţie, pensionar, a fost arestat
în ziua de 8 septembrie de doi agenţi civili şi dus la Biroul de contraspionaj
din str. Brătianu nr. 11, unde a fost bătut înfiorător de caporalul Erdos Lajos,
care după bătaie l-a forţat să mănânce ardei. Lupuţiu refuzând, a fost trântit
la pământ şi bătut cu bocancii şi cu cravaşa, pâna la nesimţire. [... ] 2. Maian
Dumitru, fost agent de poliţie, arestat în ziua de 8 septembrie 1940, a fost dus
la închisoare unde un soldat ungur i-a scos un ochi cu baioneta. [... ] 3. Porumb
Nicolae, a fost arestat în ziua de 16 septembrie 1940. La închisoare, soldaţii l-au
bătut, rupându-i doi dinţi şi provocându-i o hernie. Deşi schingiuit, Porumb a
fost internat în Lagărul de la Piispokladany, unde a fost reţinut timp de două
luni. [... ] 4. În 6 septembrie 1940, Sărăţeanu Alexandru, funcţionar la Primăria
Oradea şi gazetar, a fost închis la Închisoarea Parchetului Militar. Timp de
cinci zile nu i s-a dat de mâncare. În 11 septembrie a fost torturat timp de
trei ore. După 1O zile, l-au schingiuit din nou timp de patru ore, smulgându-i
unghiile de la mâna dreaptă cu cleştele. Apoi l-au trântit la pământ, au sărit
cu bocancii pe el şi l-au bătut la tălpi şi la fluerele picioarelor. [... ] (Cazul a
fost expus pe larg în cartea d-lor Tiron Albani şi Alex. Sărăţeanu, apărută la
Arad, sub titlul Un petec de Asie în Europa, Editura Arhidiecezană. Mâna lui
Sărăţeanu cu unghiile smulse a fost văzută de profesorul italian Guido Landra,
de la Universitatea din Roma şi de dl. Petre Petrinca, la Arad.) 12. Suncuiuş.
La începutul !unei februarie 1941, jandarmii unguri au intrat în casa familiei
lui Cebec Gavrilă. Toţi ai casei au fost bătuţi crunt. Unei copile de patru ani
i-au turnat petrol pe cap şi i-au dat foc. Cebec Gavrilă, tatăl, i-a stins focul, dar,
pentru aceasta a fost lovit cu patul armelor.[ ... ] 13. Cuzăplac. În 13 septembrie
1940, un sublocotenent ungur şi civilul Szabo Iancsei au forţat pe Puia Ion,
mincitor, să înghită un drapel românesc care era tăiat în fâşii, în timp ce era
bătut groaznic. În stare gravă, Puia a fost internat la Spitalul din Cluj. În cursul
!unei aprilie 1941, un jandarm ungur l-a împuşcat în piciorul stâng. De frică, s-a
refugiat în România.[ ... ] IV.judeţul Trei Scaune. 14. Zagon. În 23 septembrie
1940, Cioară Ion, preot, a fost prins în stradă de o bandă de terorişti, care l-au
bătut cu ciomegele, iar unul dintre ei cu o coasă, provocându-i o rană gravă la
cap.[ ... ] 15. Valea Mare. În ziua de 17 noiembrie 1940, Marin Mihai, epitrop
bisericesc, a fost bătut de o bandă de soldaţi şi civili unguri, care l-a urmă i-au
rupt dinţii din gură. [... ]V.judeţul Satu Mare. 16. Gelu. În octomorie 1940,
Salanţa David, agricultor, de 36 ani, a fost arestat de jandarmii unguri, legat de
coada unui cal şi târât pe pământ până la capătul comunei, unde era o cruce.

26
ROMÂNI ŞI UNGURI

A fost răstignit şi bătut sălbatec. [... ] 17. Halmeu. În 27 septembrie 1940,


Nichita Ion, perceptor, a fost arestat de jandarmi şi bătut cu patul puştii; i-au
răsucit degetele de la ambele mâini. După aceasta a fost închis la Zalău, fără
asistenţă medicală, până la 1O octombrie, când a fost expulzat. 18. Doba. În
septembrie, după intrarea armatelor maghiare, Turtureanu Nicolae, agricultor,
a fost ridicat şi dus la Postul de Jandarmi, unde a fost bătut şi ameninţat cu
împuşcarea dacă nu pleacă în România.[ ... ]

BĂTĂI

Bătăile, cum se poate vedea din statistica noastră, s-au practicat pe o scară
atât de întinsă, încât ele au devenit un sistem, şi astfel, enumerarea cazurilor lor
ar fi imposibilă. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităţilor, în închisori,
românii au fost bătuţi, individual şi în masă, pentru simplul motiv că sunt
români şi uneori, pentru că nu ştiu ungureşte. O pornire de o furie oarbă
pare a fi cuprins nu numai pe soldaţi, ci şi întreaga populaţie civilă maghiară.
Formaţiuni teroriste s-au ivit în Ardeal încă înainte de sosirea Armatei; ele au
venit în număr şi mai mare deodată cu Armata, sau în urma ei. Acţiunea de
instigare şi de denunţare pe care au desfăşurat-o din toamna trecută [ 1940]
şi până astăzi, şi-a dat cumplitele roade în martiriul înfiorător pe care-l suferă
întreaga populaţie românească din teritoriul cedat. Sate româneşti întregi au
fost nevoite să-şi ia lumea în cap de groaza bătăuşilor unguri, încurajaţi şi
nesancţionaţi de autorităţi. Sate Întregi au dormit în câmp, prin lanuri de
porumb şi prin păduri luni de zile, până la căderea zăpezii.
Bătăile s-au dezlănţuit în deosebi la oraşe şi în satele cu populaţie mixtă.
Adesea ele au fost practicate ca un mijloc de convertire a românilor la una
din religiile maghiare. Cele mai numeroase cazuri de bătăi s-au înregistrat
în judeţele Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Ciuc şi Trei Scaune. Numai pentru
intervalul de la 1 septembrie 1940 şi până la 1S mai 1941, se cunosc 3 373 de
cazuri de bătăi. Şi aici, însă, ca la celelalte capitole ale samavolniciilor maghiare,
trebuie ţinut seama de faptul că în foarte multe cazuri românii maltrataţi
ascund sau neagă chiar, de teama ungurilor, înjosirile suferite. Din miile de
cazuri, spicuim numai câteva: În seara zilei de S decembrie 1940, preotul
Augustin Suciu, din Tăuţi, judeţul Cluj, a fost bătut, în propria lui casă, de

27
PETRE ŢURLEA

patru soldaţi, în faţa învăţătorului ungur care-i asmuţea « tebuie bătut».


Nemaiavând siguranţa vieţii, preotul, la sfatul mai marilor lui bisericeşti, s-a
mutat la Cluj. [... ] În ziua de 6 decembrie 1940, Babăţ lzidor, din comuna
Hodiş, plasa Huedin, a fost ridicat din Biserică, în timpul slujbei religioase,
bătut îngrozitor de jandarmi şi, în cele din urmă, arestat. [... ] În comuna
Floreşti, judeţul Cluj, ca în toate satele din apropierea oraşelor şi din regiunile
cu populaţie mixtă, bătăile nu se mai curmă nici până azi [octombrie 1941].
Românii sunt hăituiţi şi maltrataţi pentru graiul şi pentru portul lor strămoşesc,
li se taie cămeşile, catrinţele la horă, la târguri, pe stradă. [Între sursele primare
menţionate: declaraţiile unor români din Floreşti, judeţul Cluj; declaraţiile a
72 români din satele Moişa şi Merişor, judeţul Cluj; declaraţiile unor români
din Feiurd, acelaşi judeţ, ş.a.m.d.] În comuna Coldău, judeţul Someş, în seara
zilei de 1S februarie 1941, au fost bătuţi până la sânge Mihuţ Ion, Mihuţ
Petru, Mihuţ Pavel. Cauza: A doua zi era nunta feciorului lui Mihuţ Ion. [... ]
La Floreşti, judeţul Cluj, în ziua de Crăciun scandalagii unguri au stâlcit în
bătaie pe Blag Vasile, încât acesta n-a fost în stare să se ridice de la pământ. La
fel a fost bătut de Bobotează [ 1941] Lungu Dumitru, iar la 16 februarie 1941,
Vanea Nicolae, Lungu Ion şi Gal Nicolae. În seara de 2 martie, la o nuntă
românească, ungurii s-au năpustit asupra carului de nuntă, au smuls hainele
de găteală, le-au scuipat şi le-au călcat în picioare. La Bobotează, un grup de
românce a fost atacat de nişte flăcăi unguri, care le-au smuls hainele şi le-au
tăiat cu bricegele. [... ] La Traniş, judeţul Cluj, într-o duminică, la horă, un
soldat ungur turmentat scoate baioneta, loveşte în dreapta şi în stânga, şi când
un flăcău român i-o smulge din mână pentru a înlătura o mare primejdie, apar
grănicerii de la pichet şi, înarmaţi până în dinţi, zdrobesc tot satul în bătăi.[ ... ]
La Cluj, în centrul oraşului, un grup de studenţi români au fost bătuţi şi răniţi
cu cuţitele fiindcă vorbeau româneşte. În ziua următoare, studenţii unguri au
împiedicat pe colegii lor să intre la Universitate. În ambele cazuri, Poliţia a fost
total absentă.

ARESTĂRI St
, INTERNĂRI

Imediat după ocuparea teritoriului cedat, autorităţile militare şi


poliţieneşti au început arestările, deţinerile în închisori şi internările în lagăre

28
ROMÂNI ŞI UNGURI

anume create. Pentru vini imaginare, pentru aşa-zise infidelităţi împotriva


Statului Maghiar, «comise în timpul stăpânirii româneşti», în sfârşit, din
spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, românii au fost arestaţi,
închişi şi internaţi cu nemiluita. Numărul celor deţinuţi se ridică, până astăzi
[octombrie 1941] la cifra de 13 359.
Urgia arestărilor şi internărilor se îndreaptă, în special, împotriva preoţilor
şi învăţătorilor de la sate şi a intelectualilor de la oraşe, cu scopul vădit de a
lipsi populaţia românească de conducătorii ei fireşti. Închisorile tribunalelor
din Satu Mare, Carei, Târgu Mureş, Zalău, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf.
Gheorghe, Cluj, Oradea etc. au devenit neîncăpătoare. S-au înfiinţat lagăre
speciale pentru românii ardeleni în teritoriul Ungariei, la Seghedin, Debreţin,
Budapesta, Bekes-Csaba, Piispokladany etc. Regimul în închisori şi lagăre
a fost, de la început, de cea mai barbară neomenie. Batjocuririle şi bătăile
erau şi sunt la ordinea zilei. Românii deţinuţi au fost literalmente înfometaţi,
sau li se dădea, în bătaie de joc, hrană stricată şi erau ţinuţi în afară de cele
mai elementare condiţiuni de higienă. În foarte multe cazuri, închisoarea
sau lagărul era un mijloc de şantaj pentru a-i sili pe români să părăsească
Ungaria. Într-adevăr, foarte mulţi deţinuţi şi internaţi au fost eliberaţi numai
cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă«de bună voie», la cetăţenia
maghiară şi pleacă în România.

EXPULZĂRILE

Prin expulzările masive, proiectate din primele zile ale instaurării


regimului unguresc şi până astăzi [octombrie 1941], se urmăreşte, pe
de o parte, schimbarea raportului demografic de până acum în favoarea
elementului maghiar, pe de alta, acapararea bunurilor celor expulzaţi.
Numărul total al expulzaţilor, până la data de 1O octombrie 1941, este de
12 595. [„.] Motivul expulzării. I. În cele mai multe cazuri, expulzarea nu
e motivată în nici un fel. De exemplu, Ordinul nr. 385 din 4 octombrie
1940, iscălit de comandantul oraşului Cluj, colonelul Becki. E modelul cel
mai frecvent. 2. O serie de români au fost expulzaţi fiindcă «nu prezintă
încredere". Un exemplu: Ordinul de expulzare trimis preotului Alexandru
Hurban din Mădăraş, jud[eţul] Bihor, de Comandamentul militar al Plasei

29
PETRE ŢU RLEA

Salonta Mare, cu nr. 449 din 4 octombrie 1940. [... ] 3. Mulţi au fost expulzaţi
pentru simplul fapt că «au sentimente româneşti». Exemplul Ordinul de
expulzare dat avocatului arestat Iosif Olteanu, domiciliar în Oradea, de către
Detaşamentul de poliţie Oradea cu nr. 1349 din 11 nov[ embrie] 1941. [... ]
4. Uneori autorităţile şi-au motivat măsurile de expulzare astfel: «Expulzatul
nu a dovedit cetăţenia maghiară, iar ca cetăţean străin nu s-a anunţat şi nici
nu a cerut autorizaţia de şedere în Ungaria şi, în urma acestui fapt, se află
pe teritoriul Ţării contrar dispoziţiunilor referitoare la străini». Exemplu:
Decizia nr. 407 4 din 30 august 1941 a Chesturii Poliţiei din Satu Mare,
prin care dr. Potra Iulian, director de bancă din Satu Mare, este îndrumat să
părăsească Ţara în termen de 1Ozile. [... ] Dar, adevărata raţiune a expulzărilor
se poate deduce dintr-o decizie ca aceea pe care o citim aici, şi al cărei spirit
lasă câmp liber măsurilor celor mai arbitrare. lat-o: Plutonierul Vasile Gavriş,
expulzat şi întors în teritoriul cedat, «cu permis de trecere a frontiere»,
obţine dreptul de a se stabili în Ungaria pe motivul că n-a avut pedepse
penale, a fost decorat în războiul din 1914-1918 şi fiindcă «expulzarea lui
nu s-a făcut din vreo vină a lui ci din motive politice generale». (Încheierea
prim-pretorului din Ileanda Mare (Nagyailonda), dr. Czetterle, încheiere
dară de baza dispoziţiunei nr. 1S1784/ 1940, XII, a Ministerului de Interne,
comunicată prin ord[inul] 381/1940 al subprefectului jud[eţului]. [... ]
Ca încercare deghizată de expulzare, şi pentru a ilustra şi mai bine motivele
politice generale pentru care se fac aceste expulzări, e vrednic de luat în seamă
Institutul de cercetare a raselor şi de aşezare socială. Nu de mult, prin satele
româneşti din teritoriul cedat au început să apară manifeste ale acestui recent
Institut, în care, după ce se arată că pricina războiului mondial de azi şi a celui
din trecut a fost amestecul de naţionalităţi din Europa Centrală, Institutul
se însărcinează să pregătească «acţiunea de transferare a naţionalităţilor din
Starul în care trăiesc ca minorităţi, în Ţara în care trăiesc fraţii lor, unde se
vor simţi acasă şi unde vor fi în majoritate». Deodată cu aceste manifeste,
se împart şi nişte chestionare intitulare «Coale de origine», în care, printre
altele, figurează şi următoarele întrebări: «Doreşte să părăsească Ţara ?»
[... ] «Vrea să treacă la altă religie?» [... ] Neavând nici o urmă de caracter
oficial, manifestul şi chestionarul amintit au fost difuzate totuşi, de către
organele comunale: învăţători, instructori premilitari - în unele locuri,
chiar de primari - şi de multe ori cu asistenţa jandarmilor. În multe locuri,
li s-a spus românilor că sau semnează chestionarele în termen de trei zile
şi se fac unguri, sau, în caz contrar, trebuie să plece din Ungaria. În spatele

30
ROMÂNI ŞI UNGURI

Institutului de cercetare a raselor şi de aşezare socială sată baronul Atzel Ede,


şeful «Reuniunii Tiraliorilor», şi instrucţiunile pe care baronul le trimite
comandanţilor comunali nu lasă nici o îndoială asupra scopului urmărit.
Cităm: «Chestionarele anexate vor fi predate românilor, cu instrucţiunile că
în noul plan de organizare a Europei problema amestecului de popoare, care
este un pericol pentru pace, va fi rezolvată pe calea mutării populaţiei. Prin
aceasta îşi vor împlini, în fine, şi românii dorinţele, şi vor putea trăi fericiţi şi
netulburaţi între fraţii lor, în hotarele României, dincolo de Carpaţi ... E mai
mult decât vădit, că prin Institutul de care ne ocupăm, se urmăreşte izgonirea
românilor nu numai dincolo de actualele frontiere, dar chiar din Ardealul de
Sud. [... ]
Expulzările s-au făcut, pe întreg teritoriul cedat, în condiţiuni uneori
sălbatece; în termen de trei ore, fără a se da voie celor puşi pe drumuri de a-şi
transporta valorile pe care le aveau, fără a le permite să ia nici cele mai sumare
dispoziţii cu privire la tot ce au lăsat în urmă. În unele cazuri, expulzaţii au
fost înghesuiţi în vagoane de vite, murdare, insalubre, ţinute închise până la
punctul de frontieră românesc.
Expulzările au început din momentul instalării administraţiei militare.
Expulzări în masă s-au făcut întâia dată în ziua de 4 octombrie 1940 când
de la Cluj, de la Oradea şi din alte părţi au fost ridicate sute de familii de
intelectuali români. La Oradea, în fruntea celor expulzaţi - 100 de familii
româneşti - se găsea P.S.S. Episcopul ortodox român dr. Nicolae Popovici.
Deasemenea, au fost expulzaţi în masă, luându-li-se agoniseala de o viaţă
întreagă, coloniştii din nordul teritoriului cedat, cum se arată în capitolul
proprietăţi rurale al Memoriului de faţă. Mii de gospodării, din zeci de colonii
româneşti, au fost aruncaţi în prăpăstiile dezolării, puşi pe drumuri, ruinaţi.
Grija autorităţilor maghiare de a salva aparenţele legalităţii şi ale umanităţii
este de o ipocrizie mizeră şi străvezie, exemplu dintr-o sută: În decizia nr.
109274/1941 - VII/ A/30, prin care Ministerul Agriculturii din Budapesta
repune pe proprietarul de dinainte de 1918 în posesiunea moşiei sale de
odintoară din Lazuri (judeţul Satu Mare), luând toate loturile coloniştilor
şi tot ce s-a investit în aceste loturi, Ministerul vorbeşte de coloniştii care au
renunţat de bund voie la imobilele lor. În realitate, această renunţare a fost
«pregătită». Astfel în 9 septembrie 1940 au venit în comună generalul Ember
Geza Kanizsay, mare proprietar, şi Lengyel Endre, şi pe urma lor circa 800
soldaţi. Au început şicanele, bătăile şi schingiuirile; bărbaţii au fost dezbrăcaţi,
legaţi deolaltă şi purtaţi astfel de-a lungul satului. Cantorul ortodox, Buzea

31
PETRE ŢU RLEA

Gheorghe, a fost culcat pe spate în mijlocul bisericii, punându-i greutăţi pe


piept şi pe deasupra icoanele lui Horea, Cloşca şi Crişan; sau lipindu-i o
lumânare pe frunte sau pe piept, care trebuia să ardă până la capăt şi să-i frigă
pielea. Altădată, aceluiaşi cantor i se poruncea să scoată toată apa din vreo
fântână «ca să se vadă dacă nu e cineva ascuns acolo". Şi tot acest cântăreţ
de strană a fost pus într-o zi să scoată singur o troiţă de gorun din pământ.
Nereuşind, cu toată ploaia de bătaie pe care o primea, troiţa a fost scoasă cu
boii altui colonist, dusă la bucătăria Armatei şi pusă pe foc. Simion Gavrilă
a fost bătut până l-a năpădit sângele pe gură, pe nas şi pe urechi, iar Stoica
Antonie a fost bătut la tălpi la el acasă, în timp ce soţia şi copiii lui urlau de
durere şi de milă. Prin astfel de mijloace s-a obţinut iscălitura pe formulare
de renunţare «de bună voie», mai ales că oamenii nu erau lăsaţi să citească
textul pe care erau siliţi a-l iscăli. [... ]Şi aşa s-au petrecut lucrurile, în genere,
în toate coloniile din nordul Ardealului; în Tiream, în Lucăceni, în Macea,
în Baba Novac etc. O comparaţie între situaţia din august 1940 şi cea de azi
[octombrie 1941] spune tot. În momentul pronunţării Sentinţei arbitrale
de la Viena, aveam în cele trei judeţe din nordul Transilvaniei (Bihor, Sălaj,
Satu Mare), 36 colonii româneşti, cu un număr de 14 781 locuitori. Au fost
evacuate complet 13 colonii, parţial 1O. Au rămas în fiinţă şi aproximativ
intacte 13 colonii, iar numărul coloniştilor stăruind să rămână pe loc este
6 138. Românismul ardelean pierde astfel în 36 comune, 8 643 suflete! [... ]

REFUGIAT/I
,

Numărul enorm al refugiaţilor - 123 916 la data de 10 octombrie


1941, reprezentând aproape 1O % din totalul populaţiei româneşti din
teritoriul cedat - defineşte mai elocvent decât orice demonstraţie, caracterul
dominaţiunii maghiare. Un mare număr de refugiaţi au părăsit teritoriul după
ce au suferit maltratări, închisori sau internări - parte din ei fugind chiar din
închisori sau lagăre, alţii s-au refugiat în momentul când erau să fie arestaţi. În
general, motivul exodului de proporţii atât de înspăimântătoare a fost teama
dovedită de întemeiată, de persecuţiile ce aveau să urmeze. Pentru a ilustra
situaţia generală, ne mărginim la expunerea câtorva cazuri: 1. Baciu Vasile şi
Forgasiu Iosif, agricultori din comuna Iancu (judeţul Cluj), au fost arestaţi

32
ROMÂNI ŞI UNGURI

la 16 septembrie 1940 şi închişi în localul Şcoalei din comună. Auzind că


vor fi împuşcaţi, au spart zidul şi au fugit în România. [... ] 2. Avocatul Hoţiu
Alexandru, funcţionar la Contenciosul ţinutului Someş-Cluj, a fost ridicat
de acasă, în seara zilei de 11 septembrie 1940, de patru jandarmi unguri şi
dus la Chestura Poliţiei, unde jandarmii l-au bătut până la sânge, rupându-i
coastele de pe partea stângă. Au stat apoi în Sanatoriul Parc din Cluj, până la
27 septembrie; dar, ameninţat mereu că ar mai putea fi arestat, în ziua de 11
octombrie 1940 a fugit în România. 3. Dr. Iosif Pogăceanu, avocat, fost şef
de cabinet al d-lui Alexandru Vaida-Voevod (fost preşedinte de Consiliu), a
sosit la Turda în ziua de 17 septembrie 1940, rănit în regiunea renală de un
glonte de revolver. Dl. Pogăceanu a fost rănit chiar acasă la el, de un ofiţer
ungur. Scăpând cu fuga, a trecut peste graniţă şi a ajuns la Spitalul din Mociu.
4. Nici cetăţenii de origină etnică germană n-au fost cruţaţi. Astfel, Wilhelm
Gustav, supraveghetor la fabrica de Tutun din Cluj, a fost atacat de un grup
de unguri în noaptea de 11-12 septembrie 1940. I-au spart casa, l-au bătut
crunt. După ce s-a putut scula din pat, la 17 septembrie, a reclamat cazul la
Consulatul German din Cluj, iar în S octombrie, temându-se de urmări, s-a
refugiat în România. [... ]"
Documentului care prezintă în sinteză atrocităţile îndurate de români
în anul de început al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei de Nord-Est,
îi trebuiesc alăturate, pentru o prezentare cât mai realistă, cel puţin câteva
din declaraţiile martorilor români şi ale martorilor şi autorilor maghiari ai
acestor atrocităţi, foarte multe din aceste mărturii ale celor implicaţi direct,
păstrate mai ales în arhivele din Transilvania, au fost prezentate de Gheorghe
I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, într-un volum foarte laborios alcătuit:
Administraţia militară horthystd în nord-vestul României, Edit. Dacia,
Cluj-Napoca, 1988. Ca urmare, în volumul de faţă se va încerce mai ales o
complectare a materialului documentar deja adus în discuţie, cu documente
din arhivele centrale, preluând, însă, şi o parte din informaţiilee apărute în
1988.
Din toate acţiunile antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est, cele mai
grave au fost asasinatele în masă; mai ales cele de la Trăznea, Ip, Mureşenii
de Câmpie. De aceea, privind tocmai evenimentele din aceste localităţi,
declaraţiile unora din cei direct implicaţi (români şi unguri), ca şi consemnările
diferitelor autorităţi (din România şi Ungaria) trebuiesc prezentate. 6
Trdznea. Masacrarea populaţiei româneşti din Trăznea, Sălaj, a avut loc
pe 9 septembrie 1940. Prima menţionare a acestui masacru, în documentele

33
PETRE ŢURLEA

instituţiilor centrale româneşti, apare într-o notă către Ministerul Afacerilor


Străine, trimisă de Gheorghe Crutzescu, ministrul plenipotenţiar al
Bucureştilor la Budapesta, datată 12 septembrie 1940. Menţiona prezentarea,
în presa budapestană, a versiunii oficiale a Guvernului Maghiar privind
asasinatele: trupele ungare au răspuns unui atac al „gărzilor maniste", şi au
făcut-o „chiar cu ajutorul populaţiei româneşti"; au fost omorâţi „ 16 manişti". 7
Aceeaşi teză, a vinovăţiei „franctirorilor români", o afirma şi Ministerul
Afacerilor Străine al Ungariei, la 16 septembrie 1940, către reprezentantul
diplomatic al României; adăuga, totuşi, că „regretă împuşcăturile de la
Trăznea". 8 O nouă recunoaştere a asasinatelor în masă de la Trăznea o face,
la 21 septembrie 1940, chiar ministrul de Externe al Ungariei, contele
Csaky Pal, în faţa diplomatului român Valer Pop. Păstra, însă, formula de
disculpare: „Populaţia românească a atacat cu focuri de armă şi mitraliere
Armata Maghiară, şi aceasta i-a tratat în consecinţă, ca franctirori.'' 9
Textul cu franctirorii români din Trăznea a fost repetat difuzat la Radio
Budapesta, aşa încât majoritatea ungurilor l-au crezut. Faptul este confirmat
într-o depoziţie din 20 noiembrie 1945 a preşedintelui Organizaţiei Judeţene
Sălaj a Uniunii Populare Maghiare, dr. Aloizius Nemetz: „Despre cazul de la
Trăznea am auzit prima dată la Radio Budapesta, care a prezentat chestiunea
în felul următor: în timpul când trupele intrau în comună, au fost atacate
cu focuri de armă din turnul Bisericei şi din casele particulare, în urma cărui
fapt Armata a deschis focul, omorând 16 oameni. Iar honvezii au avut patru
morţi. Mai târziu, cam peste un an, am călătorit cu autobuzul împreună cu
doamna unui notar din comuna Buciumeni, anume Nagy Adalbert, pe care
am întrebat-o câţi morţi au fost în comuna Trăznea. Dânsa mi-a spus că soţul
ei a înregistrat 68 sau 86, neputând astăzi să-mi aduc aminte cifra exactă pe
care mi-a spus-o această doamnă. Eu, însă am reţinut că cifra era cu mult mai
mare decât aceea pe care o comunicase Radio Budapesta. Am mai întrebat-o
pe doamnă dacă au fost morţi şi unguri, şi mi-a spus cd nu a fost nici unul.
[subl.n. ]" 10
Minciuna cu franctirorii din Trăznea a fost montată chiar în localitatea
respectivă. Martori oculari vor afirma că, pentru a justifica atacul şi masacrul,
soldaţi unguri şi unii civili unguri localnici au pretextat că au fost atacaţi din
turnul Bisericii, de către fiica preotului Costea, care trăgea cu mitraliera.
Pentru ca afirmaţia să fie plauzibilă, au prins pe fiica evreului Berkovitz
Mendel, au fotografiat-o lângă Biserică, după care au împuşcat-o. Publicată
în presă, fotografia a fost larg popularizată, mai ales în rândurile Armatei,

34
ROMÂNI ŞI UNGURI

pentru a o incita împotriva românilor. În realitate, fiica preotului Costea nu


a făcut nici un gest ostil ungurilor, şi, după ce a fost ascunsă de o familie
maghiară, a reuşit să fugă din comună în teritoriul românesc, unde a dat o
declaraţie privind crimele de la Trăznea. 11 Într-o declaraţie din 1984, teza
autorităţilor maghiare este infirmată şi de Gall Erzsebet: „Este o mare
minciună că măcelul de la Trăznea a avut loc pentru că fiica preotului, Otilia
Costea, ar fi deschis focul cu o mitralieră asupra trupelor horthyste. [... ]
Aceasta este numai o înscenare, pentru ca acei călăi horthyşti să aibă un motiv
pentru a împuşca oameni." 12 Surorile Gall au salvat-o pe Otilia Costea, care a
mai trăit încă 40 de ani. Tot ele au salvat şi familia Vasile Puşcaş. 13 Şi regimul
de ocupaţie va infirma pretextul lansat în 1940: Otiliei Costea i s-a intentat
un proces, în 1941, la Tribunalul Regal Maghiar din Cluj; va fi condamnată
la moarte deşi se susţinuse că fusese împuşcată în septembrie 1940.
Prima prezentare largă a evenimentelor de la Trăznea, făcută de un martor
ocular, aparţine Otiliei Costea refugiată la Câmpeni, în teritoriul României,
la 22 septembrie 1940. 14 Declaraţia a ajuns la Legiunea de Jandarmi Turda; de
aici la Prefectura judeţului Turda şi apoi la autorităţile centrale din Bucureşti.
,,În ziua de 9 septembrie - se scria -, între orele 7-8, a intrat în comuna
Trăznea Armata Maghiară. [... ] Noi, intelectualii români care ne găseam în
faţa Primăriei, cu toţii ne-am retras în Primărie, iar eu am mers acasă. [... ]
Am văzut că Armata Maghiară aducea sub baionete un grup mare de ţărani
români (bărbaţi, femei, copii). Din grupul acesta de ţărani, unul s-a refugiat în
curtea Parohiei, unde a fost împuşcat de Armata Maghiară. [... ] Subsemnata
m-am îngrozit de cele văzute şi m-am refugiat în casa maghiarului GallJ6zsef,
care stă vis-a-vis de casa noastră. De aici, privind prin o ferestruică mică spre
locuinţa noastră, am văzut cum Armata Maghiară trăgea cu mitraliera în
turnul Bisericii unde se găsea clopotarul cu câţiva oameni, trăgând clopotele.
Aceştia toţi au fost împuşcaţi. Am văzut când casa noastră a fost înconjurată
de către soldaţii unguri, care au tras focuri de armă prin geamuri şi uşi. În
acest timp, în locuinţa în care mă refugiasem a intrat un soldat ungur care
m-a ridicat şi, sub baionetă, m-a dus la un locotenent-colonel ungur, care
a dat ordin soldatului să mă împuşte imediat. Soldatul m-a izbit de câteva
ori de un gard, spunându-mi «Pe tatăl tău l-au împuşcat, acum urmează să
te împuşcăm şi pe tine.» Apoi m-a luat să mă ducă spre comuna Păuşa. Am
trecut pe lângă locuinţa noastră, unde am văzut grajdul arzând, iar cel care mă
escorta mi-a apus: «Tatăl tău este de mult mort şi se găseşte de mult în cer,
unde vei merge şi tu nu peste mult timp.» Ajungând la marginea comunei,

35
PETRE ŢURLEA

m-au pus în libertate, după care eu m-am înapoiat acasă. De casă, însă, nu
m-am putut apropia întrucât ardea, iar haina preoţească a scumpului meu tată
în batjocură au atârnat-o de poartă. Subsemnata, foarte disperată, am umblat
prin comună, care era incendiată, pentru a mă interesa de părinţi şi spre seară
am găsit pe mama mea refugiat în casa ungurului Varga Alexandru. Mama
mi-a spus că tata a fost împuşcat şi că cadavrul a rămas în casa incendiată.
Ştiu că Armata Maghiară s-a dedat la cele mai groaznice atrocităţi: soldaţii
maghiari înconjurau casele cetăţenilor români, după care îi omorau prin
împuşcare, apoi caselor le dădeau foc. Astfel au ars majoritatea caselor din
centrul comunei Măgura. Primăria a fost aruncată în aer cu dinamită. Armata
Maghiară, după ce a făcut această ispravă, a dat ordin ca de la fiecare casă
maghiară să se adune la curtea boierului păsări etc., pentru a aranja o veselie
cu întreg Poporul Maghiar din comună.
În seara acelei zile, îngrozite de cele văzute, ne-am refugiat în pădurea
Curmătura, iar de aici, prin comunele Bozna, Bodia, la Răstolţul Mare. Aici,
fiind informată că sunt căutată de către jandarmii unguri, de bunăvoie m-am
dus şi m-am prezentat la Postul de jandarmi, în comuna Buciumi, unde
din nou am fost arestată şi reţinută timp de 48 ore, sub pretextul că-mi fac
cercetări. Aici, la Post, în camera vecină se mai găseau arestaţi dl director
învăţător Cozma Lazăr cu soţia, ambii din comuna Trăznea. După 48 de ore
de arestare, noaptea pe la orele 2, m-a ridicat o patrulă de jandarmi, apoi m-a
dus spre comuna Bogdana, unde mi-a dat drumul, spunându-mi: Să nu spun
la nimenea că cine sunt şi de unde sunt şi despre cele întâmplate, căci contrariu
va fi împuşcată şefa Oficiului poştal din Buciumi. Eu am trecut peste munţi,
până am ajuns în comuna Săcuieu, unde m-am prezentat la grănicerii români.
Drumul de la Buciumi până la Săcuieu l-am făcut desculţă şi îmbrăcată cu un
palton primit de la un locuitor cu numele Pop. Îmi reamintesc că mama mea
a rămas în comuna Buciumi, însă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea."
S-au păstrat mai multe declaraţii ale unor români fugiţi din Trăznea în
teritoriul României. Au fost date în faţa unor oficialităţi şi a unui preot.
Dobran Anica, născută în 1892, mamă a trei copii, scria: „La ocuparea
comunei de către unguri, au fost împuşcaţi 87 români, între aceştia intră şi
cei care au murit în casele lor, care fiind aprinse n-au putut fugi fiind grav
răniţi. Preotul a fost împuşcat în faţa casei sale şi, după aceasta, l-au târât în
casa care ardea, unde a ars şi el complect, nefiind ce îngropa de el. Oamenii
care au murit şi n-au ars, au fost puşi într-un car şi duşi în cimitir, unde au fost
îngropaţi câte 3-4 într-o groapă făcută de rudele lor, fără preot. În comună

36
ROMÂNI ŞI UNGURI

au ars în total 40 case cu şure cu tot. După ce au ars casele, ungurii care se
găseau în comună încă din timpul României, au fost strânşi în casa unui boier
ungur, unde [... ] li s-a spus că vrea să dea foc întregii comune, ca să ardă toţi
românii şi astfel să se şteargă de pe hartă." Dar, ungurii din comună au rugat
ca să nu mai aprindă satul „căci casele ungurilor sunt împrăştiate printre
cele româneşti în întreaga comună, şi astfel li s-ar distruge şi lor întreaga
gospodărie. Oamenii din comună vorbesc că din cauza moşierului Bay
Ferenţ, care posedă jumătate din hotarul comunei, s-a întâmplat dezastrul din
Trăznea." Fiul Anicăi Dobran a fost împuşcat şi străpuns cu baionetele; s-a
permis îngroparea lui doar după trei zile. În aceeaşi declaraţie se menţionează
numărul românilor refugiaţi din Trăznea - că mai erau în Trăznea 1200-1400
români; că în primul an după masacru, celor 15 familii de unguri din comună
li s-au adăugat, prin colonizare, alte 15; că, tot pentru creşterea ponderii
populaţiei maghiare, fusese înfiinţat un cămin de copii orfani unguri aduşi
din Ungaria; noul primar era ungur; la Primărie se vorbea doar ungureşte;
nu mai era nici un învăţător român. 15 Altă refugiată, Bârjoc Maria, născută în
1905, declara: „Trupele maghiare au împuşcat în Biserica românească şi i-au
spart ferestrele. Tot atunci, au împuşcat 87 oameni din comună [... ] aceasta
numai pentru faptul de a-şi satisface plăcerile lor barbare. Au mai dat foc
la 40 case [... ]. Mulţi din cei care au fost împuşcaţi au ars în casele lor, la
care ungurii le-au dat foc. Au fost maltrataţi şi bătuţi mai mulţi oameni. [... ]
Preotul Costea Traian a fost împuşcat şi ars în casa lui aprinsă de unguri. [... ]
Învăţătorul şi învăţătoarea au fost împuşcaţi. [... ]Aceştia au fost înlocuiţi cu
învăţători unguri." Bârjoc Maria s-a refugiat împreună cu cei doi copii ai săi. 16
Tot împreună cu copiii s-a refugiat şi văduva Mărgăraş Viorica, născută în
1907, care declara: „La venirea ungurilor mulţi locuitori ai comunei noastre
au fost victimele celei mai barbare agresiuni pomenită vreodată. Unii au
fost maltrataţi mai întâi, apoi împuşcaţi; unora le-au fost aprinse casele şi
au ars de vii. Au fost ucişi mişeleşte copii mici şi femei gravide. Unii au fost
supuşi unor chinuri nemaipomenite. În total, au fost ucise 80 persoane. La
două săptămâni după acest masacru, demn numai de numele ungurilor, alţi
locuitori ce au scăpat cu fuga au fost duşi şi arestaţi, ţinuţi închişi două luni
de zile, unde au fost supuşi la cele mai grele chinuri. [... ] Primarul comunei
este ungur. De asemenea, şi notarul este ungur. Învăţătorii din comună sunt
unguri." 17 O altă declaraţie făcea Lazăr Floarea, născută în 1911, refugiată
cu toată familia; descria evenimentele în acelaşi fel, adăugând: „La două
săptămâni după cedare şi după măcelul acela grozav, ungurii au strâns din

37
PETRE ŢURLEA

comună pe toţi oamenii [bărbaţii] care au mai rămas, ducându-i în lagăr la


Piispokladany, unde i-a ţinut arestaţi timp de două luni, unde au fost bătuţi
şi chinuiţi, omorându-i cu foamea." 18 Foarte asemănătoare şi declaraţia lui
Bârjoc Vasile, născut în 1919. El indica 76 împuşcaţi, între care „şi copii până
la trei ani". După asasinarea preotului şi aruncarea lui în foc, „au tras cu tunul
în Biserică". 19 Cea mai în vârstă dintre refugiaţi, Mărgăraş Floare, născută în
1879, menţiona: „Armata Maghiară mai întâi a înconjurat comuna [... ], şi
apoi au început execuţia în masă, împuşcându-i şi înfigându-le baioneta în
corp; au ucis bărbaţi, femei şi copii. Pe femei şi copiii mici i-au ucis în modul
cel mai barbar, ciopârţindu-le corpul în bucăţi; apoi ne-a adunat peste 200
persoane şi ne-au dus lângă o apă din jos de sat, şi am fost aşezaţi pe două
rânduri; au aşezat două puşti mitraliere în poziţie de tragere. Nu am fost
împuşcaţi datorită faptului că în momentul când urma să fim executaţi, a sosit
la faţa locului un ofiţer care a vorbit în limba română şi ne-a spus să mergem
acasă. [... ] Ungurii [locuitori ai comune], în colaborare cu Armata, au dat
foc caselor şi animalelor românilor [... ], au batjocorit Biserica, trăgând cu
armele în pereţi, găurindu-i şi furând hainele preoţeşti din Biserică. Un băiat
al meu a fost ucis de soldaţii unguri [... ] când au fost ucişi mişeleşte şi în mod
barbar atâţia români fără nici o vină. Autorităţile maghiare şi funcţionarii
unguri ne batjocoresc şi ne fac mereu şicane cu scopul de a ne lua toată averea
şi a pleca în România." 20 Şi multe alte declaraţii în acelaşi sens. Peste tot se
adăuga menţiunea că, cei rămaşi în viaţă după masacru au fost înfometaţi de
autorităţile maghiare. 21
Într-un grup de declaraţii, din 1941, ale unor supravieţuitori din Trăznea,
se află un Tablou nominal cu persoanele asasinate mişeleşte de Armata Maghiară
la 9 septembrie 1940 în comuna Trăznea. Este întocmit de autorităţi pe baza
declaraţiilor. Are o greşală: consemnează 75 victime, deşi statisticile finale
vor indica 86. Tabloul este important pentru că prezintă datele esenţiale:
nume, vârstă, naţionalitate, cum a fost omorât. 22

Nr. Numele şi

română puşcată în cap

38
ROMÂNI ŞI UNGURI

39
PETRE ŢURLEA

puşcat şi tăiate

Documente ulterioare vor completa tabloul din 1941. Numărul final al


celor asasinaţi la Trăznea va fi de 86; lor li se adaugă aproape 200 răniţi şi peste
250 orfani. 23 Mai greu s-a întocmit un Tablou nominal cu bunurile care au ars
în comuna Trăznea. După o documentare laborioasă, Consulatul General al
României la Cluj, realiza Tabloul; era datat 17 ianuarie 1942. Era înregistrată
valoarea caselor, mobilelor, dependinţelor, animalelor, atelierelor, morii etc.
Era imaginea unei comunităţi de oameni gospodari, înstăriţi. Valoarea totală,
în lei, era de 14 537 000. 24
Vinovăţia masacrului de la Trăznea revine Armatei Maghiare, dar şi unor
civili unguri. Faptul este indicat, fără dubii, de foarte multe documente ale
vremii. Printre ele, raportul Consulatului General al României din Oradea,
datat 28 iulie 1943, care îl menţiona pe unul din principalii vinovaţi: notarul
Cserbakoy Tibor, fost locotenent în 1940 - „El a ucis pe preotul din Trăznea.
Este de subliniat că este foarte brutal cu românii, făcând tot ce-i stă în
puţinţă pentru a-i distruge.'' 25 Foarte multe documente menţionează cererea
de intervenţie a moşierului Baji (Bay) Francisc, făcută autorităţilor militare
maghiare în timpul manifestaţiilor de la Zalău din 8 septembrie 1940, care
au avut loc în cinstea militarilor unguri sosiţi în oraş; moşierul dorea să fie
răzbunat pentru că o parte a pământului său intrase sub incidenţa Reformei
Agrare din 1921, fiind împărţit ţăranilor. În Hotărârea nr. 1 a Tribunalului
Poporului din Cluj, 13 martie 1946, se menţionează: „La Zalău, la masa

40
ROMÂNI ŞI UNGURI

ce s-a dat în cinstea trupelor maghiare s-a hotărât de către comandantul


Bat[alionului] 22 Grăniceri Debreţin, acuzatul locot[enent]-col[onel]
Akosi, la îndemnul moşierului Baji Francisc, ca acest Batalion să se abată din
drumul normal şi să treacă prin comuna Trăznea cu scopul de a extermina
populaţia aşezată în partea comunei numită «Măgura», ce fusese expropiată
din proprietăţile moşierului Baji Francisc, precum şi locuitorii indezirabili
din partea veche a comunei, împreună cu locuinţele lor." Se aduc dovezi că
„masacrele de la Trăznea au fost pregătite"· Dintre civilii unguri, Tribunalul
îi acuză în primul rând pe Baji Francisc, Titkos Iosif, Varga Alexandru, Siito
Ioan.
Dacă moşierul voia să-şi recupereze pământurile, ceilalţi aveau „ceva
de răfuit" cu unii români, de aceea „casele lor au fost arătate honvezilor.''
După focurile de armă de la Biserică, sub pretextul existenţei unor trăgători
în turnul acesteia, „Un grup de soldaţi, care stăteau în repaus la intrarea în
comună, au primit comanda să se răspândească în trăgători; cei cu mitraliere
au început să fugă înspre centrul comunei, iar peste puţin s-a auzit comanda
ca toţi cei cu pistoale să meargă înainte; la care comandă, o mulţime de
soldaţi, în cămăşi şi cu pistoale, au început să fugă spre interiorul comunei
şi nu mult după aceasta s-au observat flăcări şi fum din comună[ ... ] Soldaţii
[... ]. erau conduşi de civili din comună pe la diferite case, cărora le dădeau
foc cu şomoioage de paie sau de câlţi, iar cei găsiţi prin curţi sau case erau
împuşcaţi pe loc.'' ,,În urma acestor echipe de ucigaşi veneau alte echipe, cari
ridicau pe cei rămaşi în viaţă, ducându-i pe marginea comunei în direcţia
pârâului morii. [... ] S-a mai dovedit că cei peste 200 de inşi bărbaţi, femei
cu copii în braţe, ce fuseseră adunaţi şi duşi spre executare la Pârâul Morii,
au scăpat cu viaţă numai datorită intervenţiei, pe ultimul moment, a unui
general maghiar, care a mustrat aspru pe acuzatul locot[enent]-col[onel]
Akosi pentru mârşava lui faptă, declarând textual: «Cum aceşti moşnegi,
aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca Armata
Maghiară? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o
ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul Armatei Maghiare." Sunt prezentate
şi alte atrocităţi, între care arestarea şi împuşcarea învăţătorului Cosma Lazăr
şi a soţiei sale, Cosma Aurora - din ordinul locotenentului-colonel Lovisz,
comandantul militar al plăşii Zalău; prinderea şi legarea cu funii de tunuri,
apoi împuşcarea a trei ţărani români; împuşcarea altor români, după primul
val de asasinate etc. În final, erau consemnaţi principalii vinovaţi: dintre
militari - locotenent-colonel Akosi, sublocotenent Koltay, sublocotenent

41
PETRE ŢURLEA

Szabo Zoltin, stegar Gruppa Alexandru, sergentul Gruppa Anton, sergentul


Bahyi Mihail, locotenent-colonel Lovasz; dintre civili - Baji Francisc, Titkăs
Iosif, Siită Ioan, Varga Alexandru .26
Ip. Tot în judeţul Sălaj, la Ip, au fost cele mai grave atrocitaţi. Aici, spre
deosebire de Trăznea, majoritatea populaţiei era formată din unguri. O
asemănare este inventarea unui pretext pentru asasinate; românii ar fi
determinat explozia unei bombe într-o căruţă a Armate Ungare, în urma
căreia ar fi murit doi soldaţi, la 7 septembrie 1940. În realitate, a exploadat
o grenadă prost ambalată de către cei care transportau muniţia. Cercetarea
cazului s-a făcut la Şimleul Silvaniei, cei cinci români arestaţi fiind eliberaţi,
chiar de Tribunalul Maghiar, după câteva săptămâni, cu constatarea că nu
avusese loc nici un atentat. Deşi cercetarea nu se încheiase, „atentatul" a fost
folosit ca pretext pentru masacrarea românilor din Ip, în noaptea de 13/14
septembrie 1940. De asemenea, românii au fost învinuiţi că deţin arme. O
mulţime de documente ale autorităţilor româneşti şi declaraţii ale refugiaţilor
prezintă amănunţit evenimentele; în bună parte, aceste mărturii istorice sunt
valorificate de Gheorghe I. Badea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş. 27
La Bucureşti s-a aflat foarte repede de noul masacru şi, la 20 septembrii
1940, Ministerul Afacerilor Străine cerea Consulatului României la
Oradea o informare amănunţită. Va începe imediat strângerea de declaraţii
ale refugiaţilor privind evenimentele din Ip. Prima, datată 26 septembrie
1940, era aceea a preotului din laz, judeţul Sălaj, Pavel Pordea; era adresată
episcopului greco-catolic de Oradea. 28 Pavel Pordea menţiona că scrie despre
„moartea tragică a românilor gr[ eco ]-cat[ olici] din comuna Ip", întrucât era
născut în acea comună, „unde am avut părinţi, surori, alte neamuri, casă şi
pământ." Românii „au fost denunţaţi Armatei Ungare, de către ungurii din
acea comună, că deţin arme clandestine româneşti, au otrăvit mâncăruri,
băuturi şi fântâni. Notez, de la început, că nici una din aceste acuze nu s-a
verificat, deoarece nu s-a înregistrat nici măcar moartea unui singur om din
Armata Ungară. Românilor acuzaţi de cele de mai sus li s-a făcut cel mai sever
control general din partea soldaţilor unguri, rezultatul percheziţiilor a fost în
favorul românilor. [... ] Pe motiv că n-au găsit necum arme sau muniţii, dar
nici măcar un singur manifest românesc, li s-a aplicat românilor următorul
procedeu: în după-amiaza zilei de 13 septembrie, s-a dat ordin că nici unui
locuitor din comună nu-i permis să-şi părăsească domiciliul, cu nici un motiv.
Fie-mi permis, Excelenţa Voastră, să vă prezint moartea familiei mele, atât de
scumpă mie. În noaptea de 13-14septembrie, de la orele 12-1, familia mea

42
ROMÂNI $1 UNGURI

a fost conturbată de soldaţii unguri. L-au scos din casă pe tatăl met vitreg,
Cosma Gheorghe, şi l-au bătut până l-au scăldat în sânge. În uşa casei au fost
aşezate posturi înarmate, aşa că nici cei din casă nici cei din afară nu au avut
nici o posibilitate de scăpare. Tatăl meu a fost dus în casă de către mama şi
cinci surori, aşezat pe pat. S-a întâmplat apoi că, pe la 2-3, familia mea a fost
conturbată de a doua echipă a Armatei Ungare şi a fost somată să iasă din
locuinţă. Tatăl mea n-a putut, bătut fiind două ore înainte, decât ajutat de
mama şi de surori. Iaşind familia din casă, a fost mângâiată cu aceea: «Nu
vă temeţi, nu vi se va întâmpla nimic; nu vă va împuşca pe voi nimeni». leşiţi
din locuinţă în curte, li s-a dat comanda de către un ofiţer; «Staţi în şir», iar
soldaţilor: «Trageţi!»
Aşa s-a întâmplat că mi-au împuşcat pe loc tata, Cosma Gheorghe de 52
ani; mama, Ana, născ[ ută] Meze, de 51 ani, Suzana, 20 ani, Domnica, 16 ani,
Iuliana, 14 ani, surori. Sora Suzana avea o fetiţă de două săptămâni, pe care
nu a dus-o afară; Armata Ungară a intrat în casă şi în leagăn a împuşcat şi pe
nepoata Steluţa, în vârstă de două săptămâni. Ca prin minune a scăpat cu
viaţă şi deplină sănătate sora Eugenia, în vârstă de 12 ani, în felul următor: a
stat între tata şi mama; când l-au puşcat pe tatăl meu, sora a leşinat şi a căzut
la pământ, deodată cu tatăl meu. Ungurii au crezut că şi pe ea au puşcat-o,
şi au plecat la casa vecină. Peste puţină vreme, sora şi-a revenit şi a trecut cu
mare atenţiune la sora Maria, de 28 ani, măritată cu Ioan Sârbu. Acolo i-a
văzut ea morţi pe sora Maria, cumnatul Ioan, de 36 ani, şi tatăl cumnatului,
Vasile Sârbu, de 60 ani. Cu şi mai mare atenţiune a trecut la sora Leontina, de
24 ani, cumnatul Nicolae Medieşan, de 30 ani, nepoata Viorica, de doi ani şi
fratele cumnatului, Ioan. Văzându-i pe toţi morţi din familia noastră, plină
de groază şi frică s-a refugiat în comuna vecină, Cosnicu de Jos, unde a stat
patru zile. Notez că sora Eugenia a trecut pe la orele 4 noaptea Barcăul înot,
lipsită de îmbrăcăminte, numai cu o cămaşă. În felul şi forma aceasta şi-au
avut sfârşitul cei din familia mea: tata, mama, cinci surori, două nepoate, doi
cumnaţi, o mătuşă, şase verişori şi alte neamuri; în total, din familia mea sunt
18 morţi. În comună sunt în general 155 persoane moarte, bărbaţi, femei şi
copii.
În felul acesta şi-au găsit sfârşitul şi celelalte familii. Toate acestea le
mărturiseşte sora mea Eugenia, în deplină cunoştinţă de cauză. Mai declară
că soldaţii unguri au fost conduşi din casă în casă de un baaptist ungur, pe
care l-a văzut, îi cunoaşte şi-i ştie numele.

43
PETRE ŢURLEA

Excelenţa Voastră,v-am comunicat numai m mod sumar durerea şi


consternarea ce mi-au cauzat-o Statul Ungar intrând în Ardeal.
Românilor căzuţi jertfă, li s-a săpat un şanţ în apropierea Bisericii, şi în
ziua de 1S septembrie au fost transportaţi cu carele şi înmormântaţi într-o
groapă comună, astupaţi fiind cu var şi puţin pământ, fără nici o ceremonie
religioasă."
Preotul Pavel Pordea a fost convocat, la 20 septembrie 1940, de coman-
dantul militar din Şimleu! Silvaniei, colonelul Leonszky, şi i s-a spus să plece
în România, deoarece nu va putea fi un cetăţean loial Statului Maghiar,
după ceea ce se întâmplase. Preotul îşi anunţa episcopul că va pleca, deoarece
„m-am umplut de atâta groază şi consternare, încât într-adevăr, nu pot şi nici
nu vreau, să mai stau nici măcar în apropierea lor, necum să-i mai văd zi de zi
şi să servesc cu credinţă Statul care mi-a adus atâta durere în suflet. Doresc să
ajung cât mai de grabă în România, deoarece presimt că acolo mă voi simţi
mândru de Ţara mea. Dumnezeu îmi va schimba durerea şi jalea după cei
căzuţi în bucurie." Pavel Pordea scria că şi în refugiu se va sili să fie „un şi mai
bun slujbaş al Bisericii şi al Neamului"
O refugiată din Ip, Reghina Mureşan, a primit, în 1940, o scrisoare de la
sora sa rămasă în teritoriul cedat, în care-i descrie evenimentele din comună
din noaptea de 13/14 septembrie, când fusese plecată şi, astfel, scăpase:
„Ajunsă la casa părintească, la Ip, n-a găsit pe nimeni acasă, şi casa era încuiată.
Întrebând pe vecinii casei (maghiari de origină) unde sunt părinţii şi familia
ce locuiau în casa părintească, i s-a răspuns în mod brutal şi batjocoritor că
toţi au fost mutaţi din casă în împărăţia Cerurilor. La aceste vorbe, şi-a dat
imediat seama de ceea ce s-a întâmplat, cerând să i se arate măcar locul unde
au fost înmormântaţi. Ungurii, care-i dăduseră vestea, la această cerere au
început s-o insulte şi s-o ameniaţe şi pe ea cu moartea, spunându-i că aceasta
se cuvine românilor care au rămas în teritoriul cedat, pe pământ unguresc.
Din casa părintească, au fost scoşi cum dormeau noaptea, şi în costume
sumare, în noaptea de 13/14 septembrie 1940: Tatăl nostru, Gheorghe
Mureşan, mama noastră Ana Mureşan, sora noastră Floarea şi soţul ei Petru
Butcovan împreună cu cei trei copii ai lor, Petre de 10 ani, Vasile de 7 ani
şi Paulina de 2 ani; au fost înşiraţi sub streaşină după etate şi înălţime, şi
au tras asupra lor cu mitraliera până ce au fost omorâţi. La fel au procedat
maghiarii, în aceeaşi noapte, şi cu celelalte rude, prieteni şi cunoştinţe, toţi
români proprietari de case şi pământ, în total 157 persoane, bărbaţi, femei
şi copii. N-au fost scutiţi de moarte nici copiii din leagăn. [subl.n.] Parte din

44
ROMÂNI ŞI UNGURI

cei destinaţi morţii, înainte de a-i omorî i-au chinuit, lovindu-i până ce le-au
sfărâmat oasele mâinilor şi ale picioarelor, scoţându-le unghiile cu cleştele.
După ce s-a făcut ziuă, maghiarii din comună, din ordinul Comanda-
mentului trupelor maghiare, au făcut la Cimitirul Românesc al satului o
groapă de aproximativ 35 m lungime şi 25 m lăţime, apoi au cărat morţii cu
căruţele şi i-au aruncat în această groapă comună: parte din cei aruncaţi nu
erau încă morţi. Deasupra lor s-a turnat var nestins şi apoi pământ, fără să le
pună măcar o cruce drept semn la acest mormânt comun.
Din familia noastră rude mai apropiate au rămas cu viaţă: bunicul
nostru, Ion Mureşan, de 90 de ani, bunica noastră, Sofia Mureşan, de 88
ani, şi unchiul nostru, Mureşan Ion, numai graţie faptului că locuiesc într-o
stradă izolată din afara sacului. [... ] În comuna Ip n-au mai rămas în viaţă
decât românii săraci, fără pământ, şi pe care nu i-au omorât spunându-le că-i
păstrează ca să aibă cu cine să lucreze pământul [... ],şi să-i aibă servitori, iar pe
proprietarii de pământ i-au omorât, nelăsând în viaţă nici copiii din leagăn."
Toate bunurile familiei Mureşan - mobilă, animale mari şi mici, recolta de pe
16 pogoane etc. - au fost furate de unguri. 29
Toate mărturiile supravieţuitorilor sunt pline de dramatism. Brisc
Teodor, căruia i-a fost împuşcată întreaga familie, menţionează: „Fetiţa
mea s-a văicărit, după ce a fost împuşcată, căci nu a murit imediat şi a fugit
cu intestinele scoase până la mama sa, care era moartă în curte. Atunci au
mai împuşcat-o iarăşi. [... ] Cu acea ocazie, ungurii au omorât în comana Ip
178 persoane, pe care le-au băgat într-o groapă comună, aruncând var peste
ele." Ungurii spun „că ocupă tot Ardealul, şi atunci şi lemnele vor plânge".
Notarul comunei Zăuand, Sălaj, Ioan Mergheşiu, aflat în noaptea de 13/14
septembrie la Ip, a fost arestat şi descrie ce a văzut când era dus la Şcoală, unde
erau cei care conduseseră măcelul: ,,În timpul cât am fost purtat prin comună,
descărcări de puşcă mitralieră şi arme se auzeau, dar nu m-au executat. [... ] La
intrarea în comună, am căutat în curtea unui român unde am văzut patru
morţi, dintre care unul se mai zvârcolea nefiind încă mort. [... ] Am ajuns
carele cu care îi transportau la cimitir pe ceilalţi, morţi din comună; erau
încărcaţi în care doi, trei, cinci până la şapte, ca şi pe nişte porci de la abator;
la unii le spânzurau picioarele, la alţii capul printre roţile căruţelor. Am ajuns
în şoseaua naţională, unde [... ] şi în sus şi în jos, erau numai carele gata pentru
transport." 30
O foarte amănunţită descriere a Evenimentelor de la Ip se aflâ în Hotărârea
nr. 1 din 13 martie 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj. Menţionează

45
PETRE ŢURLEA

pretextul folosit pentru masacru, formarea unor Gărzi Naţionale care au


contribuit la asasinate; erau conduse de moşierul Farago Ştefan şi învăţătorul
Ujhelyi Adalbert şi avea trei grupe în frunte cu Biro Emeric, Fazekas B.
Paul şi Czepei Alexadru; fiecare grupă avea câte 16 oameni. În noaptea de
13/14 septembrie „a sosit tiptil în comună locot[ enent] Vasviry Zoltin
cu compania sa, pe la orele 11 noaptea; îndată după sosire, cu colaborarea
oamenilor din schimbul întâi din Garda Naţională - şi anume acuzatul Beres
F. Sigismund, Biro Emeric junior, Kisfalusi Balint, Osz Arpad, Soos Mihai
şi Borzasi Francisc - a înfiinţat imediat posturi de pândă militară pe toată
suprafaţa satului, din SO în SO metri. [„.]" Câteva echipe de soldaţi, conduse
de acuzaţii arătaţi mai sus s-au dus pe la casele mai multor locuitori români,
sculând din somn şi împuşcând pe următorii [„.]" Sub pretextul unor focuri
trase de români, locotenentul Vasvary a anunţat că va incendia toată comuna;
a fost oprit, pentru că 70 % din locuitori erau unguri. S-au format şapte echipe
de soldaţi, conduse de câte un localnic ungur; Biro Emeric, Csepei Francisc,
Csepei Sigismund, Kisfalusi Alexandru, Beres K. Vasile, Beres Nicolae, Oz
Endre. Ungurii localnici indicau casele românilor; soldaţii îi scoteau afară
şi-i împuşcau, inclusiv copiii. „A doua zi dimineaţa, 14 septembrie 1940, din
ordinul acuzatului locot[ enent] Vasvary Zoltin, au fost scoşi o mulţime de
locuitori cu instrumente de săpat şi au făcut groapa în cimitirul satului; o
groapă lungă de 24 metri şi lată de patru metri. Alţi locuitori au fost scoşi
cu căruţele şi au mers din casă în casă, ridicând cadavrele şi transportându-le
la cimitir. Cadavrele au fost aruncate în groapă în două şiruri, astfel că
groapa fiind lată de patru metri, erau puşi morţii câte doi de-a lungul, cap
la cap, încât doi morţi acopereau lăţimea gropii. Au fost excluse ceremoniile
religioase de înmormântare, sicriele şi poziţia tradiţională în care se aşează un
mort." 31 Cu cinism, în declaraţiile de la procesul din 1946, ungurii localnici
au menţionat felul cum le-au indicat militarilor pe cine să omoare. Beres K,
Vasile declara: „Când am ajuns la prima casă locuită de români, în care locuia
Crişan Gheorghe senior, am spus soldaţilor: «Aici locuieşte un român».
Soldaţii imediat au forţat poarta de la curte şi au strigat la geam ca locuitorii
să vină afară că vor să caute arme. Atunci au ieşit din casă Crişan Gheorghe
senior şi soţia şi doi copii, unul în vârstă de aproximativ opt ani, iar al doilea
în vârstă de aproximativ l S ani. Când toţi au ieşit afară, s-au înşirat unul
lângă celălalt şi soldaţii, fără să caute arme, i-au întrebat [doar] câţi sunteţi?
Crişan Ioan a spus «Suntem patru». La răspunsul acesta, soldaţii fără nici o
altă întrebare au tras în cei patru, atât cu armele, cât şi cu puşca mitralieră pe

46
ROMÂNI ŞI UNGURI

care o avreau cu ei. [„.] După ce au împuşcat această familie, soldaţii au ieşit
în stradă şi mi-au cerut să le arăt a doua casă locuită de români. În imediata
vecinătate locuia Buboi Vasile, chiar casa următoare. Le-am arătat şi această
casă. Soldaţii au procedat la fel şi la această casă. A ieşit din casă soţia lui
Buboi Vasile, o femeie bătrână şi doi copii (fete) în vârstă de 9-12 ani [„.]
Soţul fusese deja omorât de soldaţi încă dinainte de miezul nopţii. [„.] În casa
următoare [„.] locuia Bocian Ion. În acelaşi fel au procedat şi la acest locuitor,
după ce le-am spus că este român. Şi aici i-au chemat afară [„.], doi bătrâni,
o femeie şi un bărbat, în vârstă de aproximativ 60 de ani, Bocian Vasile, fiul
acestor bătrâni, soţia acestuia şi doi copii mici, cel mai mare în vârstă de trei
ani. La fel i-au înşirat şi i-au împuşcat. [„.] După ce soldaţii au ieşit din curtea
lui Bocian, le-am arătat casa următoare, locuită de Sârbuţ Floare. Aceeaşi
metodă, în toate amănuntele, a fost întrebuinţată şi aici.
Casa următoare fiind locuită de unguri, am trecut mai departe, [„.] În
casa următoare locuia un român [.„] Am spus că acolo locuieşte un român
şi atunci soldaţi, tot în acelaşi fel ca şi până atunci, au intrat în curtea acelei
case, au strigat pe geam şi imediat au ieşit văduva Bocian Gheorghe, Bocian
Vasile, fiul acesteia, două fete, cea mai mare în vârstă de 18 ani, iar cea mai
mică în vârstă de 14 ani. l-au înşirat şi împuşcat la fel ca şi pe ceilalţi." Şi, Beres
K. Vasile prezintă toate familiile de români pe care le-a indicat soldaţilor
pentru a fi împuşcate. Nu arată nici o urmă de remuşcare. 32 În acelaşi ton şi
declaraţiile celorlalţi unguri, locuitori ai comunei Ip, care i-au îndrumat pe
soldaţi. 33 Toate indică o colaborare a civililor maghiari cu militarii maghiari
pentru asasinarea românilor. Colaborare cu atât mai condamnabilă, cu
cât între românii şi ungurii localnici nu avuseseră loc niciodată conflicte,
aşa cum rezulta chiar din declaraţiile respective. Bir6 Emeric senior, la 7
noiembrie 1945 le spunea anchetatorilor că cei asasinaţi nu avuseseră nici o
vină: ,,Întotdeauna, înainte şi după Arbitrajul de la Viena, ungurii şi românii
din comuna Ip au trăit în bună pace şi armonie. Precizez că, după ce s-a auzit
în sat la noi despre cedarea Ardealului de Nord, românii au păstrat aceeaşi
atitudine liniştită, fără nici-o manifestaţiune contra populaţiei maghiare.
Trupele române în retragere au trecut şi prin comuna noastră, în ordine şi
fără nici un incident. Nu am auzit nici un locuitor ungur să se plângă căi s-ar
fi făcut vreo neplăcere de către soldaţii români în retragere. 34
În afara celor două mari asasinate în masă, procesul din 1946 va evidenţia
şi alte momente dramatice, dar cu mai puţine victime. Între acestea, acelea de
la Zalău, Nuşfalău, Huedin, Sucutard, Mureşenii de Câmpie, Sântion.

47
PETRE ŢU RLEA

La 8 septembrie 1940, între comunele Nuşfalău şi Zăuan, 11 romani,


dintre care două femei, „au fost ucişi prin străpungere cu baioneta în inimă".
La asasinat, la fel ca la Trăznea şi Ip, au colaborat militarii unguri cu civilii
unguri. Printre aceştia, Szinkovitz Zoltin, Szabo Ioan, Fabian Ioan, Totos F.
Ioan. Nu a fost indicată nici o vină a românilor ucişi. La 9 septembrie 1940,
ungurii au asasinat mai mulţi români la Zalău. A fost invocat drept motiv
răspunsul la un atac armat al unor franctirori, care ar fi dus la moartea mai
multor militari unguri. Pe lângă depoziţiile martorilor, această teorie este
infirmată de registrul deceselor din zonă pe luna septembrie 1940. Autorităţile
maghiare au afirmat că execuţia celor cinci români (familiile Vicas şi Prunea)
s-ar fi datorat faptului că din casele lor s-ar fi tras în Armata Ungară, fiind
omorâţi 12 soldaţi. Însă, registrul Stării Civile din Zalău nu consemnează
decât moartea a doi soldaţi unguri, la 29 septembrie 1940: unul din ei s-a
sinucis, iar celălalt avusese un accident când a manevrat greşit o grenadă.
Din cei cinci români ucişi, o femeie, Prunea Marieta, era însărcinată în luna
a noua. În Hotărârea nr. l din 13 martie 1946 a Tribunalului Poporului din
Cluj, se menţionează: „Prunea Marieta, născută Blaga, care era însărcinată
în ultima lună, un militar călare a scos-o din casă, a lovit-o şi a târât-o de
păr [... ], a împuşcat-o, dar fiindcă n-a murit imediat, un soldat care venise
din şosea a lovit-o cu călcâiul în cap." Aceşti militari făceau parte din unitate
condusă de colonelul Akosi. 35 Certificatele de deces ale românilor asasinaţi
la Zalău - cu toate numele maghiarizate - se păstrează. Cuprind elemente
de justificare pentru autorii crimelor. Astfel, în certificatul de deces al lui
Pop Nicolae, agricultor, ortodox, din Trăznea, se scrie că a fost împuşcat „la
capătul străzii Regele Ferdinand din Zalău, cu ocazia ocupaţiei, în urma unui
atac prin surprindere." Acelaşi motiv ai împuşcării - atacul prin surprindere
asupra Armatei Ungare - se găseşte şi în certificatele de deces ale lui Vicas
Grigore (Gergely în certificat), al soţiei lui, al lui Vicas Alexandra (Sindor în
act) şi Prunea Gheorghe (Gyorgyne în certificat). 36 O formulă asemănătoare
se găseşte şi într-un raport al Poliţiei Zalău - sub nr. 38/2/ 1940 - despre
o crimă din afara oraşului: „Cu ocazia atacului prin surprindere [subl.n.] la
Vârful Mezeşului, comis la ora 22, în ziua de 9 septembrie 1940, s-a împuşcat
un bărbat[ ... ]. Descrierea mai exactă n-a fost cu putinţă din cauză că, cadavrul
intrase în putrefacţie." Aceeaşi formulă apare şi în alte rapoarte. 37 Toate aveau
aceeaşi dată de înregistrare: 25 septembrie 1940. Şi, pentru toate cazurile,
formula „atac prin surprindere" a fost infirmată; era un pretext.

48
ROMÂNI ŞI UNGURI

Pe 1O septembrie 1940 au urmat crimele de la Huedin. A fost tot o


colaborare între militarii unguri şi civilii unguri; dar, aici rolul civililor a
fost determinant. Au fost mai multe victime, două dintre ele fiind omorâte:
protopopul Aurel Munteanu şi poliţistul Nicula Gheorghe. Protopopul
era o personalitate larg cunoscută, un fruntaş al luptei naţionale româneşti
de la începutul perioadei interbelice. Era preşedinte al Despărţământului
Huedin al ASTREI. Prin grija lui se ridicase, în 1923, o troiţă pe locul unde,
în noiembrie 1918, fuseseră arşi 45 români la Beliş. Protopopul făcea parte
din Liga Antirevizionistă Română, ceea ce-i adusese animozităţi din partea
maghiarilor. 38 În Hotărârea din 1946 a Tribunalului Poporului se scrie:
„Victima era un om foarte cumsecade, comunicativ şi popular, stând de vorbă
cu fiecare cetăţean al urbei în limba lui şi nefiind stăpânit de ura de rasă" -
conform mărturiei chiar a pastorului reformat Bokor Marton. Dar, în cadrul
Ligii Antirevizioniste, „fiind bun orator făcuse la timpul său imprudenţa
[subl.n.] să ţină numeroase cuvântări cu caracter antirevizionist cari, prin
conţinutul lor, deşi nu erau de natură a jigni sentimentele adevăraţilor cetăţeai
de origină etnică maghiară, totuşi au aţâţat sensibilitatea şovină şi cari abia
aşteptau momentul revanşei.'" Poliţistul Nicula Gheorghe a fost omorât
pentru că simboliza Statul Român. Victimele nu avuseseră manifestări ale
şovinismului românesc, ci manifestări de mândrie naţională"; de aceea,
ideea asasinatului „s-a putut naşte numai în creere şi mentalităţi morbide,
fasciste, alimentate în această direcţie de propaganda revizionistă de 22 ani
a fasciştilor horthyşti şi argumentată şi poate chiar declanşată de trupele
fasciste-horthyste intrate în oraş." Aflat în drum spre o înmormântare, Aurel
Munteanu a fost luat de un militar ungur şi predat unui grup de civili unguri.
Parte din aceştia au fost identificaţi: Pall Francisc, Budai Ioan Gyepii, Ercsei
Francisc, Kudor Istvan Hanzi, Bethlendi Francisc Gusac, Matyas Ioan Bruma,
Kovacs Andrei, Mathe Francisc, Kudor Ioan Duka. Mai întâi, protopopul a
fost dus în curtea unei case unde a fost bătut. Soldaţii l-au prins şi pe poliţistul
Nicula Gheorghe şi, împreuna cu civili unguri, l-au bătut crunt. După bătaie,
cei doi români au fost scoşi în drum şi urcaţi într-o căruţă care s-a îndreptat
spre marginea comunei. Cortegiului i s-a alăturat „o mare mulţime de civili şi
militari cari au însoţit acest cortegiu macabru pe tot parcursul străzii mari."
Apoi, „victimele au fost bătute crunt de către acuzaţi. Astfel, acuzatul Budai
Ioan Gyepii a împuns cu un par de vie pe victima protopop Munteanu,
acuzatul Ercsei Francisc luase pălăria protopopului Munteanu într-un băţ şi
o agita strigând «de acuma înainte nu-i mai tremură barba vorbind în piaţă»

49
PETRE ŢURLEA

şi în acelaşi timp a lovit de mai multe ori victimele. Acuzatul Bartha Andrei
a aruncat cu pietre în victime; acuzatul Kovâcs Andrei a lovit cu bastonul
peste picioare pe victima Gh. Nicula; a mai lovit de asemenea cu bastonul
şi acuzatul Bethlendi Francisc Gusac, care în acelaşi timp striga «nici o
brazdă, numai tot». Era o aluzie la lozinca Ligii Antirevizioniste Române.
La marginea oraşului, pe câmpul de la obor, Derzsi Francisc şi Szekeres Ioan
au tras victimele din căruţă „şi de acolo au fost târâte de picioare încă vreo SO
de metri până la o surpătură de mal din marginea drumului. Aici victimele
au fost bătute din nou cu bastoanele şi cu picioarele"; erau identificaţi 11
bătăuşi. Victimele au sucombat. „Cel care a dat ultima lovitură cu parul
în protopopul Munteanu a fost acuzatul Mihalţ Alexandru. Acuzatul
Szerekes Ioan junior şi-a însuşit ceasul protopopului Munteanu, iar acuzatul
Kovâcs Andrei şi-a însuşit cizmele poliţistului Nicula Gh. În timp ce unii
pregăteau o groapă sumară pentru victime, acuzatul Pocs Ioan a vârât pe
gâtul protopopului Munteanu o cârjă de fier ruptă, având capătul cu aşchii,
apoi victimele au fost aşezate una peste alta în groapa improvizată sub
mal, după care au fost acoperite sumar cu pământ, iar acuzaţii au început
sd joace se mormânt cântând şi chiuind, [subl.n.]" Comandantul unităţii de
jandarmi unguri instalată în Huedin, maiorul Fekete Pâl, a refuzat cererea
văduvei protopopului de a-i permite o îngropare creştinească, în cimitir. 39
Parchetul Regal Maghiar Cluj a ajuns la concluzia că protopopul a insultat
Armata Ungară, atrăgându-şi, astfel, lovituri din partea ungurilor indignaţi. 40
În 1941, Tribunalul Regal Maghiar din Cluj a constatat vinovăţia asasinilor,
însă a dat nişte pedepse jignitoare pentru memoria celor asasinaţi. Din cele
21 persoane identificate ca fiind implicate în crimele de la Huedin, doar şase
au fost pedepsite cu câte două luni închisoare, iar o persoană cu trei luni;
toţi cei implicaţi, însă, au beneficiat de suspendarea execuţiei pedepsei. Alţi
14 participanţi au rămas nejudecaţi şi nepedepsiţi. 41 Văduva protopopului
Munteanu, refugiată în România, descria şi ea asasinatele săvârşite „în modul
cel mai barbar". 42
Alte crime au avut loc la Sântion, în noaptea de 16/ 17 septembrie 1940.
Plutonierul Turcsânyi Tibor şi unul din locuitorii unguri ai comunei, Szi:ike
Sandor, au asasinat o parte din familia Tipănuţ, sub motivul că erau „mari
români". Hotărârea Tribunalului din 1946 menţionează: Tipănuţ Gheorghe
senior şi fii lui Gheorghe şi Petru, la miezul nopţii au fost scoşi afară din
casă. „După ce acuzatul Turcsânyi i-a înjurat că au fost mari români, a tras
în fiecare câte două gloanţe de revolver. Toţi trei au căzut la pământ, însă

so
ROMÂNI ŞI UNGURI

victima Tipănuţ Gheorghe junior dând semne de viaţă a fost lovit în cap
cu tocul sandalei, având potcoavă de fier, de către acuzatul Szăke Sindor,
iar plutonierul Turcsinyi îl lovea şi el cu revolverul în cap. La fel a procedat
acuzatul Szăke Sindor şi cu celelalte doue victime, Tipănuţ Gheorghe tatăl
şi fiul acestuia Petru. În urma leziunilor suferite, Tipănuţ Gheorgne senior
şi fiul său Petru au murit în cursul zilei următoare, în spitalul din Oradea,
iar Tipănuţ Gheorghe junior a fost salvat. În furia lui, acuzatul a lovit cu
revolverul şi cu picioarele şi pe soţia lui Tipănuţ Gheorghe senior, care ieşise
din casă pentru a-i ruga să-i ierte, în care timp fetele au fugit înspăimântate
prin fereastră." 43
Acelaşi document din 1946 descrie şi crimele din comuna Sucutard: „În
luna septembrie 1940 - în urma Diktatului de la Viena - şi comuna Sucutard,
ca restul Ardealului de Nord, este ocupată de unităţile Armatei Ungare. Aici
îşi are domeniul contele Wass Albert şi familia, cari purta ură neîmpacată
românilor, cari primiseră de la Statul Român, prin Reforma Agrară, o bună
parte din moşia sa. Mânat de această ură şovină, intervine prin locotenentul
Pakucs, comandantul militar al comunei, să fie arestat fostul primar român,
Mărginean Petru, în care acuzatul Wass Albert vedea pe principalul vinovat
în aplicarea Reformei Agrare, arestând cu el şi pe fata sa adoptivă, Mureşan
Marioara, pe-atunci elevă la Scoală Normală. La intervenţia sa sunt arestaţi
locuitorii români Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, cari prin anul 1938 au avut
îndrăzneala de a porni proces penal împotriva contelui Wass Albert, pentru
leziuni corporale. Odată cu dânşii au fost arestaţi comerciantul Rosenberg,
pe motiv că ar face speculă, şi cumnatele sale Mihaly Estera şi Rozalia, bănuite
de contele Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile
româneşti faţă de acuzat, suspectat pentru activitate iredentistă. Acuzaţii
Mărginean Petru, Mureşan Marioara şi Rosenberg Iacob, după interogatoriul
luat de plutonierul Polgar, care i-a bătut pe ambii bărbaţi cu cizmele, au fost
eliberaţi. Au fost, însă, menţinuţi în arest cei doi săteni Moldovan Iosif şi Câţ
Ioan, precum şi surorile Mihaly, ultimele fiind duse pe la castelul contelui
Wass pentru a fi recunoscute. Toate intervenţiile făcute de Rosenberg Iacob,
singur sau împreună cu comerciantul Ordendich Geza - un bun cunoscut al
contelui Wass - de a scăpa pe cunoscutele sale au rămas infructuoase. Tot cu
acelaşi rezultat s-a întors de la acuzat locuitorul Puşcaş Ioan, care a mers să
implore milă pentru Câţ Ioan. În ziua de duminică, 22 septembrie 1940, pe
când lumea ieşea din Biserică, cei patru arestaţi au fost duşi sub pază militară
până în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţă au fost împuşcaţi şi aruncaţi

51
PETRE ŢU RLEA

în groapă comună." Vinovaţi erau Wass Andrei, Wass Albert, locotenentul


Pakucs şi plutonierul Polgar. 44
Tot contele Wass Albert a determinat şi asasinatele din comune Mureşanii
de Câmpie, aflată la 7 km de Sucutard. Comuna a fost ocupată de un grup
de soldaţi maghiari, aflaţi sub comanda locotenentului Csordas Gergely,
din Regimentul 19 Honvezi din Nyiregyhiza. Faptele sunt prezentate
în Hotărârea din 1946 a Tribunalului Poporului: „Aici [în Mureşenii de
Câmpie] era preot român Andrei Bujor, având soţie şi trei copii. La casa şi
curtea lor cantonaseră mai mulţi soldaţi, care se dăduseră la jafuri. Îngrijorat
de cele ce pot urma, căci militarii erau agresivi, preotul a plecat la Cluj,
pentru a solicita intervenţia Comandamentului militar. Însă, neobţinând
nici o promisiune, în seara zilei de 23 septembrie 1940, pe la orele 1O, soseşte
acasă descurajat. Înainte de a sosi, este pândit pe şosea de acuzatul locotenent
Csordas Gergely. Acesta imediat trimite, încă în aceeaşi seară, o patrulă de
12 soldaţi înarmaţi la casa preotului Bujor, cu ordinul precis de a-l extermina
împreună cu toată familia, precum şi pe cei arestaţi în aceeaşi după-masă,
Gurzău Ioan, cantor, Gurzău Valeria, sotia acestuia, Petrea Natalia, sotia
' '
învăţătorului, Petrea Gheorghe, Ana Miron, soacra acestuia, şi Petrea Rodica,
copilul de cinci ani al învăţătorului, şi menţinuţi sub pază în casa preotului.
Soldaţii trimişii la casa preotului, conformându-se ordinului primit, împuşcă
pe toţi cei mai sus arătaţi, şi anume pe membrii familiei preotului, prin
camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte, împărtăşind aceeaşi soartă şi
servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr
de 11, sunt îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei preotului român,
într-o groapă improvizată.[ ... ] Din probaţiune administrativă s-a dovedit că
locotenent Csordas Gergely a foac instigat de a săvârşi crimele de mai sus de
către acuzatul Wass Albert, din comuna vecină Sucucard, căci contele avea
supărare pe părintele Bujor, din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că
vedea în dânsul un mare român." 45
Deşi puţine la număr, se înregistrează din partea unor personalităţi
maghiare şi chiar din partea unor autorităţi ale Statului Ungar, în epocă,
recunoaşteri ale vinovăţiei Armatei Ungare şi civililor maghiari în asasinatele
comise în Transilvania de Nord-Est. Conform unui raport din 3 octombrie
1940, al ministrului Bucureştilor la Budapesta, Gheorghe Crutzescu, contele
Gyărgy Bechlen, înapoiat din teritoriul ocupat, a declarat că persecuţiile
contra românilor „sunt înfiorătoare'', şi că „autorităţile militare taie şi
spânzură, nevoind să asculte de ordinele moderatoare date de Guvernul

52
ROMÂNI ŞI UNGURI

Ungar". 46 În alt document diplomatic - o notă din 28 octombrie 1940 asupra


situaţiei din Transilvania de Nord-Est - se scrie: „În legătură cu atrocităţile
săvârşite de unguri împotriva românilor, se pare că autorităţile militare au
ales anume persoanele destinate să fie comandanţi militari ai centrelor
româneşti, ca aceştia, prin caracterul lor, să fie zbirii populaţiei. Astfel,
cercurile responsabile maghiare afirmă cd măsurile excesive luate împotriva
românilor se datoresc exclusiv generalului Rajnay din Oradea şi colonelului
Beck din Cluj, care au exagerat ordinile primite de la Budapesta. Se afirmă
cd regentul Horthy şi prim-ministrul Teleky au fost surprinşi de cele relatate de
fostul deputat Gydrjăs şi proprietarul Purgly (cumnatul regentului). [„.] La
fel şi populaţia ungurească din Oradea este revoltată de tratamentul neuman
aplicat românilor. O delegaţie de intelectuali unguri în frunte cu avocatul dr.
Şt. So6s (preşedintele Organizaţiei locale a Partidului Maghiar) s-a prezentat
în audienţă comandantului militar al Oradei, Rajnay, cerând să intervină la
forurile în drept pentru revocarea ordinelor de expulzare. Generalul a refuzat
în mod brutal, apostrofându-i că «sunt plătiţi de valahi» (olah berencek).
[ „.] Generalul de divizie în retragere Emeric Csecsi-Nagy, originar din Oradea,
în trecere prin acest oraş, unde are numeroşi prieteni, a dezaprobat energic
măsurile sdlbatece aplicate românilor." 47 Dintre oamenii de cultură maghiari
care au recunoscut şi condamnat atrocităţile horrhyste, unii s-au manifestat
pe această linie chiar în timpul războiului. Astfel Ferenczy Gyorgy publica, -
în 1941, la Arad, volumul Golgotd în Transilvania. Imediat după război au
apărut cărţile mai multor autori maghiari, prezentând şi regimul brutal din
timpul ocupaţiei Transilvaniei de Nord-Est. 48 În aprilie 1945, menţionatul
Nemecz Aloizius, preşedinte al Organizaţiei Uniunii Populare Maghiare
din judeţul Sălaj, cerea „cercetarea acestor fapte inumane". 49 Reacţii ostile
represiunii sau încercări de a-i salva pe românii supuşi acestora s-au înregistrat
chiar în timpul masacrelor de la Trăznea - fapte deja consemnate. Uneori,
soarta aceluiaşi român era influenţată, în direcţii contrare, de diverşi vecini
unguri. Sur Augustin din Zalău a fost reclamat de doi vecini maghiari că
ar fi împuşcat soldaţi unguri; ca urmare, era pe punctul de a fi omorât; la
intervenţia altui maghiar, va fi salvat, pentru ca să fie din nou reclamat de
cei doi vecini, arestat şi iar salvat de un maghiar. 50 Din acrele Procesului din
1946 rezultă salvarea unor români din Ip de către unii săteni unguri. Din
declaraţia lui Csepei Sigismund, 1O decembrie 1945, aflăm că uneia dintre
echipele de soldaţi unguri care împuşcau familiile de români, i s-a alăturat
Fazekas B. Pâl, care „în timp ce mergea, vorbea tot timpul cu soldaţii ca să

53
PETRE ŢU RLEA

nu mai împuşte pe nimeni"; astfel a salvat două familii. 51 Dacă nu puteau


să ajute, unii maghiari îşi arătau măcar compasiunea. Învăţătoarea Cornelia
Zancu din comuna Camer, judeţul Sălaj, într-o declaraţie facută în refugiu, la
Caransebeş, în 25 octombrie 1940, scria: ,,În comuna lpu din judeţul Sălaj,
vecină cu comuna Camer, au fost împuşcate 154 persoane, bărbaţi, femei şi
toţi copiii din leagăn. Chiar o unguroaică ne-a afirmat, că au fost apoi strânşi
cu căruţele şi aruncaţi într-o groapă comună în curtea Bisericei, aruncându-se
peste ei var nestins. Că unii au fost îngropaţi chiar de vii. Însuşi unguroaica
aceea[ ... ] plângea în hohote când mi-a spus." 52

*
În România s-a înregistrat o reacţie complexă faţă de evenimentele
dramatice din Transilvania de Nord-Est. Sub presiunea Germaniei şi Italiei,
Guvernul Antonescu a impus cenzurarea articolelor de presă, pentru a nu
incită populaţia. Dar, opinia publică era informată prin intermediul mulţimii
de expulzaţi şi refugiaţi care au venit în România în toamna lui 1940; în
opinia publică se formează un climat puternic de rezistenţă naţională. La
rândul său, Guvernul Antonescu a afirmat constant că-şi doreşte refacerea
unităţii statale, a strâns dovezi ale comportamentului ocupantului, a acţionat
pentru crearea unei comisii internaţionale de control a atrocităţilor maghiare,
a acţionat pentru menţinerea moralului românilor, a încrederii recâştigării
teritoriilor pierdute; şi, i-a asigurat material pe toţi refugiaţii.
Ion Antonescu, printr-un Comunicat din 7 septembrie 1940, îi chema
pe români să fie gata pentru refacerea hotarelor: „Români, Cu copiii şi cu
bătrânii noştri să mergem mâine, 8 septembrie 1940, ora 11, în bisericile
noastre, şi, îngenunchind în faţa altarelor şi cu fruntea lipită de pământ,
să ne mustrăm pentru greşelile de care suntem cu toţii vinovaţi, să cerem
iertare nefericiţilor noştri fraţi cari prin vitregia vremurilor şi din propria
noastră vină, au fost răpiţi din trupul nostru îndurerat; să aruncăm blestemul
nostru asupra marilor vinovaţi; să plângem morţii şi martirii cari au căzut şi
au suferit pentru că au voit şi au dorit, şi care au luptat pentru o Românie
cu adevărat mare, pentru o Românie curată, pentru o Românie respectată,
pentru o Românie tare; să ne luăm solemn angajamentul că de azi ne unim în
muncă şi în frăţie, în gândire şi în simţire, în dreptate şi în lege, în disciplină
şi în cumpătare, în ordine şi în credinţă, ca prin muncă să ne întărim, să
prosperăm şi să fim gata." 53 Repetat, în săptămânile următoare Antonescu
a ordonat monitorizarea tuturor acţiunilor antiromâneşti din Transilvania

54
ROMÂNI ŞI UNGURI

de Nord-Est, pentru a oferi materialul necesar unei comisii internaţionale de


anchetă şi pentru cererile ce urmau a fi înaintate viitoarei Conferinţe de Pace.
Tot în septembrie 1940, a înfiinţat Comisariatul General al Refugiaţilor,
pentru monitorizarea acestora, dar şi pentru susţinerea lor materială.
Spre deosebire de Carol al II-lea, pe care majoritatea românilor au ajuns să-l
urască, pentru că pierduse cu laşitate atătea teritorii şi, de aceea l-au alungat
de pe Tron, aceiaşi români aveau încredere că Ion Antonescu va aduce acasă
acele teritorii. l-au trimis multe proteste împotriva Diktatului de la Viena şi
îndemnări pentru a grăbi refacerea Statului Român; toţi se arătau solidari
în atingerea unui asemenea obiectiv. De cele mai multe ori, prim-ministrul
răspundea unor asemenea mesaje. Din corespondenţa aceasta, răzbate şi
starea de spirit a românilor în condiţiile dramatice de după Diktat.
Din 8 octombrie 1940 datează un protest al avocaţilor români şi germani
din Timişoara, trimis lui Ion Antonescu. Aceştia, „ridică cu energie cuvântul
lor de protest în contra atrocităţilor şi barbariilor maghiare, săvârşite de
către oficialitatea maghiară asupra miilor de intelectuali şi ţărani români,
precum şi contra familiilor lor din Ardealul robit, deşi prin Arbitrajul de
la Viena s-a garantat egalitatea de tratament românilor băştinaşi, cari au
rămas în Dacia Superioară şi care formează majoritatea faţă de maghiari şi
secui. Nerespectarea acestei condiţii sine qua non face inoperantă aplicarea
Sentinţei de Arbitraj de la Viena. Odată cu protestul nostru viu şi îndurerat,
asigurăm pe domnul general Antonescu, Conducătorul Statului Român,
precum şi Guvernul, de întreaga noastră solidarizare în lupta amarnic de
grea pe care o duc pentru reclădirea unei Românii sănătoase, repusă în
graniţele ei naturale. Totodată, facem un călduros apel la conştiinţa lumii
civilizate şi îndeosebi către Naţiunea Germană şi Italiană, de la care aşteptăm
repararea acestei nedreptăţi negrăite, care izbeşte întregul Popor Românesc
drept în inimă, fără repararea acestei nedreptăţi nu poate fi pace între
români şi maghiari. Conştienţi de drepturile noastre şi de dreptatea care va
veni, refuzăm să aplicăm Legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte." Semnau 200 avocaţi români şi 90 germani; decanul Baroului Adrian
Brudariu. Antonescu răspundea „adânc impresionat" de protestul „împotriva
atrocităţilor săvârşite"; mulţumea „pentru sentimentele patriotice de care
faceţi dovadă şi vă asigur de grija şi de lupta mea de fiecare clipă pentru toţi fiii
Neamului nostru". 54 La 12 octombrie 1940, Uniunea Ofiţerilor de Rezervă
din judeţul Prahova, telegrafia generalului Antonescu: Ofiţerii „cu tot
sufletul îndurerat de strămutarea graniţelor, plini de revoltă pentu barbariile

55
PETRE ŢURLEA

şi atrocităţile maghiare îndreptate contra fraţilor noştri rămaşi peste hotare,


înfierează cu energie această sălbăticie organizată şi tolerată de autorităţile
ocupante şi declară că sunt gata pentru orice jertfe pentru întărirea Ţării şi
reîntregirea Neamului, exprimând Întregul lor devotament Patriei, Tronului
şi Conducătorului Statului Român." Semna preşedintele Uniunii, Ballif.
Prim-ministrul a mulţumit. 55
În condiţiile în care, la presiunea germano-italiană, Cenzura a oprit aproape
toate articolele de presă ce prezentau atrocităţile maghiare din Transilvanii
de Nord-Est, în România, dar şi în zona ocupată, au fost răspândite multe
manifeste prezentând compoaramentul ocupanţilor horthyşti şi lansând
îndemnuri românilor, la speranţă şi la rezistenţă. În condiţiile de dictatură
ale momentului, când autorităţile aveau un control foarte strict, este probabil
ca unele din aceste manifeste să fi fost lăsate să scape chiar de către aceste
autorităţi; nu se puteau solidariza pe faţă cu acţiuni care erau şi împotriva
Germaniei şi Italiei, dar lăsau ca astfel de acţiuni să-şi facă efectul. Un
exemplar al unui asemenea manifest - „al tineretului ardelean", evident de
inspiraţie manistă -, a fost descoperit, la jumătatea lunii septembrie 1940, în
judeţul Olt; Siguranţa nota că era răspândit şi în Transilvania de Nord-Est,
fiind adresat „românilor ardeleni". 56 „Răscrucea istorică la care se găseşte
astăzi Neamul şi Ţara noastră - se scria - cere mai mult ca oricând să ştim ce
vrem. De hotărârea noastră atârnă pe veci de veci destinul şi Neamul nostru.
Dacă în aceste clipe de măreaţă gravitate istorică nu ne vom înţelege menirea
pe pâmant, nu suntem vrednici să trăim. Întrebarea se pune răspicat: Se poate
ciunti Ardealul? Ardealul, pentru libertatea căruia s-au jertfit generaţii după
generaţii, Ardealul unde s-a plămădit destinul nostru istoric, citadela culturii
şi spiritului românesc. Semeaţa şi glorioasa lui istorie ne arată drumul de
urmat. Sacrificiul şi mormintele eroilor lui au format spiritul intransigenţei
noastre milenare.[ ... ] Nu!!! Ardealul nu se dă! Cine vrea să-l ia să tragă sabia
şi să şi-o încrucişeze cu a noastră. Vechiul spirit ardelean, călit în foc şi sânge,
este gata să se lupte. Noi nu tratăm dacă vindem sau nu vindem trupul Ţării.
[... ] Ni se cere să ne legăm cu mâinile proprii lanţul de gât, să punem jugul pe
grumazul Neamului şi să tragem la plug pentru aceia cari 1 OOO de ani ne-au
supt sângele. Asta este dreptatea pe oare vor să ne-o impună? [... ] STĂM
GATA DE LUPTĂ!"
Pentru reacţia presei româneşti la evenimentele din Transilvania cedată
sunt de urmărit atât articolele care au fost lăsate să apară cât şi acelea care au
fost cenzurate, care s-au păstrat în Arhiva Ministerului de Interne. Unul din

56
ROMÂNI ŞI UNGURI

cenzori motiva eliminarea unui articol de prezentare a poziţiei lui Iuliu Maniu:
„Cenzurat conform ordinului că nu poate să apară nici un fel de declaraţie a
vreunui fost om politic din regimurile trecute, mai ales că această declaraţie
este împotriva Arbitrajului de la Viena." 57 La jumătatea lui septembrie 1940,
din ziarele bucureştene au fost cenzurate mai multe articole care prezentau
asasinatele de la Huedin, protopopul Aurel Munteanu şi poliţistul Nicula
Gheorghe. 58 De asemenea, articole privind atrocităţile din regiunea cedată,
în general. 59 Din numărul de la 24 septembrie 1940 al „Neamului Românesc"
a fost eliminat articolul Rezultatul... , al lui Nicolae Iorga. „Ce s-a petrecut
acolo - scria istoricul - la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară
[... ], întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice
scene din vremea năvălirilor barbare, când cel puţin setea de a omorî nu era
unită cu un sadism care aparţine vremurilor noastre. Spânzurări cu capul în
jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, acestea
au fost, după câte ştim până acum, şi martiriul se desluşeşte tot mai mult,
semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte. Statul
Român va face ce crede. Din partea noastră n-avem decât un sfat. A nu se clinti
un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă
pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor.'' 60 Articolul a fost cenzurat;
în schimb, în aceeaşi zi a fost lăsat să apară un alt articol al lui Nicolae Iorga:
Călăuzirea românilor reintraţi în robie; cerea „O grijă de fiecare moment, ca
să nu cadă în deznădejde". 61 A doua zi, 25 septembrie 1940, în articolul O
altă orientare. Nicolae Iorga făcea deosebirea între situaţia din acel moment,
care era trecătoare, şi viitorul Neamului Românesc: ,,Împrejurările interne
despre care se va putea vorbi cu deplină perspectivă numai după multă vreme
[... ], reţin Întreaga atenţie a Naţiei noastre. Dar trupele româneşti, care se
dovedesc şi în ce priveşte Ardealul perfect pregătite pentru luptă, se află zi
şi noapte pe linia retragerii şi strigăte de bucurie întâia gustare a unei prăzi
de mult râvnită, tulbură necontenit simţirea noastră. În judecata lumii care
nu ne cunoaşte destul pentru a ne putea preţui, se rostesc asupra prezentului
şi viitorului noatru sentinţe care ne dor. Preocupările noastre de astăzi ating
Statul, care poate suferi multe schimbări, dar aceste dureri şi jigniri ating
trupul, veşnic viu şi în temeiurile sale neschimbate ale Naţiei. Ea ne chiamă
pe cei de deasupra, a căror solidaritate s-a rupt tocmai acuma, la rănile ei. Şi
de dânsele trebuie să ne ocupăm mai ales, făcând să renască din suferinţa de
astăzi, speranţele de mâine." Şi acest articol va fi cenzurat. 62 În vederea unei
campanii de presă în apărarea Statului Român, Nicolae Iorga a avut o discuţie

57
PETRE ŢURLEA

cu Stelian Popescu - director al ziarului „Universul" şi iniţiator, în 1932, al


Ligii Antirevizioniste Române - la 13 septembrie 1940. În acel moment,
acţiona şi pentru menţinerea secţiilor Ligii Culturale din Transilvania de
Nord-Est ocupată de unguri, pentru ca acestea să lucreze chiar şi în noile
condiţii pentru idealul nnaţional. 63 Informat asupra atrocităţilor maghiare
din teritoriul ocupat, istoricul se plângea, la 21 septembrie, personalului
Institutului de Istorie Universală că nu poate face nici un fel de protest faţă
de comportamentul ocupantului, „căci el ar trebui să se adreseze domnilor
arbitri [germanii şi italienii] şi astfel ar putea să supere pe domnii legionari,
cari îi divinizează." 64 Cu toate acestea, Siguranţa menţiona, într-o notă
din 7 octombrie 1940, că va apare în „Neamul Românesc" protestul lui
Nicolae Iorga faţă de cele ce se întâmplau în Transilvania de Nord-Est. 65 Tot
la început de octombrie, istoricul, printr-o scrisoare, cerea ajutor contelui
J6szika (amintindu-i de prietenia dintre ei), pentru continuarea funcţionării
secţiilor Ligii Culturale; pentru aceasta, solicita o intervenţie pe lângă
prim-ministrul Teleky Pal. În septembrie 1940, Iorga credea că va fi lăsat în
continuare să profeseze în Universitate. De aceea, îşi manifesta hotărârea
să-şi ceară transferul la Universitatea din Cluj - refugiată la Sibiu; aici dorea
să predea Istoria Naţională, insistând asupra istoriei românilor de peste
hotare, mai ales a celor din Transilvania ocupată. Scopul declarat era acela de
a consolida spiritul naţional şi încrederea în viitor. Dar, va fi pensionat forţat.
Iorga a crezut că va fi lăsat să desfăşoare o acţiune pentru întregirea graniţelor
României, în străinătate. La 21 septembrie îşi anunţa intenţia de a trimite
Academiei Italiene un memoriu, care să fie citit în şedinţa acesteia din 10
octombrie; ţinta principală era politica samavolnică a autorităţilor horrhyste
în Transilvania de Nord-Esti. 68 Era invitat să conferenţieze, despre problemele
româneşti, la Ankara şi Grenoble. Îl aborda pe ministrul Washington-ului la
Bucureşti, pentru a-i facilita un ciclu de conferinţe în SUA privind Istoria
României. 69 Şi Academia Română credea că Iorga avea încă un rol important
în refacerea graniţelor; de aceea, preşedintele acesteia, C. Rădulescu-Motru,
lansa, la 10 noiembrie 1940, o invitaţie de a prezenta drepturile românilor
asupra unor regiuni în litigiu cu vecinii; istoricul anunţa că doreşte să facă o
expunere pe marginea unei serii de documente prin care va arăta „modul cum
au privit majoritatea istoricilor şi etnografilor germani situaţia românilor şi
ungurilor în Transilvania". 70 Siguranţa aflase că Iorga pregătea chiar un ghid
pentru a îndruma propaganda românească pentra recâştigarea provinciilor
pierdute. 71

58
ROMÂNI ŞI UNGURI

Şi manifestările lui Iuliu Maniu privind situaţia din Transilvania de


Nord-Est erau strict urmărite, atât de autorităţile horthyste, cât şi de cele
româneşti. Guvernul de la Budapesta fusese încredinţat că Maniu, care era
considerat politicianul cu cel mai mare prestigiu în Transilvania, va organiza
rezistenţa în zona ocupată. Ca urmare, s-a inventat teza „gărzilor maniste",
din cauza cărora ar fi fost constrânsă Armata Ungară să treacă la represiuni.
Aceasta a fost teza oficială în legătură cu masacrul de la Trăznea. 72 Ministrul
de Externe, Csâky îl acuza pe Maniu că a încurajat rezistenţa armată. 73 La
rândul lor, autorităţile româneşti se temeau că, prin acţiumile sale ar irita
Berlinul şi Roma, care se constituiseră garante pentru românii rămaşi sub
ocupaţia maghiară; de aceea, îi cenzurau ieşirile în presă, şi-i monitorizau
toate acţiunile. Liderul naţional ţărănist îşi lăsase peste tot în teritoriul
cedat oameni, în fruntea lor fiind Emil Haţieganu. Iar în teritoriul liber
avea prestigiul rezistenţei împotriva lui Carol al Ii-lea, care se extindea şi
pentru momentul cedării Transilvaniei de Nord-Est. Ca urmare, Cenzura
oprea articolele care-i prezentau poziţia. Dar, opinia publică românească îl
va considera conducător al rezistenţei antimaghiare. Îşi va consolida acest
loc prin înfiinţarea, la 8 octombrie 1940, a Asociaţiei Pro Transilvania, în
fruntea căreia a fost ales ca preşedinte. Vicepreşedinţi au fost Dinu Brătianu
de la PNL, şi Ion Mihalache de la PNŢ. Îşi va declara adeziunea şi Partidul
Naţional Creştin. De asemenea, şi Nicolae Iorga i-a trimis lui Iuliu Maniu o
scrisoare de aderare. 74 Asociaţia, cu toate că avea şi membri din alte partide, a
rămas predominant naţional-ţărănistă: secretar era Ghiţă Popp; în Comitetul
de Conducere figurau naţional-ţărăniştii Mihai Popovici, dr. N. Lupu, Virgil
Madgearu, Sever Bocu, Aurel Popovici, Octavian Tăzlăuanu, Augustin Pop,
Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Sever Dan, Aurel Leucuţia, Ion Cămărăşescu. De la
alte partide sau grupări politice: Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu, dr.
C. Angelescu, Iosif Jumanca, D.R. Ioaniţescu, Stelian Popescu, A. C. Cuza.
Scopul declasat era ,,Înălţarea Naţiunii, binele Ţării şi dezrobirea fraţilor
ajunşii sub stăpânire străină". Asociaţia Pro Transilvania va fi recunoscută
ca persoană juridică la 1S noiembrie 1940. A doua zi, însă, în timp de Ion
Antonescu se afla în vizită la Roma, în lipsa sa, Guvernul a hotărât dizolvarea
Asociaţiei invocându-se activitatea „de politică internă şi de provocaţiuni"
a unora din membrii ei şi incompatibilitatea activităţii ce o anunţa cu
„aranjamentele şi interesele internaţionale ale României". Se făcea trimitere,
evident, la Diktatul de la Viena. Interdicţia nu era în concordanţă cu ideile pe
care le susţinea Ion Antonescu; acesta, chiar în noiembrie 1940, i-a vizitat pe

59
PETRE ŢURLEA

Mussolini şi Hitler, prezentându-le dorinţa României de a relua Transilvania


de Nord-Est, aşadar, tocmai ţelul Asociaţiei Pro Transilvania. Prin urmare,
hotărârea de dizolvare, luată în absenţa prim-ministrului, nu exprima şi
voinţa acestuia. Fusese impusă de Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului,
conducător al Mişcării Legionare. Aceasta nu dorea să-l supere pe Hitler şi
dorea să-şi impună patronajul asupra tuturor acţiunilor patriotice, cu toate
că nu spusese un cuvânt împotriva Diktatului de la Viena. La reîntoarcerea
lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu i-a trimis un memoriu cerându-i anularea
hotărârii de dizolvare; totodată îi prezenta Asociţia. Scopul acesteia - scria
Maniu - este de a susţine „drepturile Poporului Român, prin mijloace paşnice
şi legale, şi în special de a constitui un sprijin pentru fiii Neamului, pe care
vitregia vremurilor i-a adus sub stăpânite străină. De altă parte, atunci când în
Ungaria se afirmă public revendicări asupra altor părţi ale teritoriului nostru
socotim, cu toată grija ce trebuie s-o avem pentru interesele internaţionale
ale Ţării, că opinia publică românească nu poate rămâne indiferentă faţă de
aceste provocări. Noi nu uităm cum, desigur n-aţi uitat nici dumneavoastră,
că pierderile pe care le-am suferit se datoresc în mare parte propagandei
strălucitoare a vecinilor noştri şi lipsei reacţiunii îndeajuns de puternică din
partea noastră. Suntem deasemenea convinşi că această propagandă nu poate
fi făcută de organele oficiale, care sunt obligate la o rezervă ce nu la permite
atari manifestări. În aceste împrejurări, socotim de datoria noastră de a vă
ruga să ne arătaţi în ce măsură o arătare a drepturilor fireşti ale României
poate fi în contrazicere cu angajamentele ei internaţionale." 75 Ion Antonescu
a îngăduit activitatea lui Iuliu Maniu privind protejarea românilor din
Transilvania de Nord-Est, şi afirmarea de către acesta a dorinţei românilor de
a reintra în posesiunea teritoriului pierdut la Viena. De altfel, erau direcţii pe
care a acţionat consecvent şi prim-ministrul. Sunt chiar cazuri când i-a luat
apărarea liderului naţional-ţărănist, faţă de criticile aruncate la adresa sa. (În
octombrie 1940, colonelul Georghe Teodorescu, director general al PTT,
a afirmat public despre Maniu că este „conducător al unei bande de hoţi",
că „Ţara ar trebu să-l înlăture şi să termine cu el odată". Un participant la
scena respectivă i-a scris, indignat, lui Antonescu, considerându-l pe colonel
„iresponsabil"; „Pentru noi, ardelenii, dar credem că şi pentru toţi românii
[„.], dl. Iuliu Maniu reprezintă simbolul celei mai sublime reeditări de forţă
şi fermitate naţională şi morală ce a putut să înflorească din lupta şi rezistenţa
noastră milenară. Fiinţa sa, naţională şi morală, s-a situat de mult, şi va rămâne
şi în Istorie, la loc de frunte pe altarul Neamului." Antonescu a ordonat

60
ROMÂNI ŞI UNGURI

să fie întrebat colonelul dacă a facut asemenea afirmaţii denigratoare. 76 )


Aşadar, cu excepţia articolelor de presă, care ar fi putut trezi imediat riposta
germano-italiană, celelalte acţiuni ale lui Iuliu Maniu vizând Transilvania
de Nord-Est erau lăsate libere de către Ion Antonescu; acesta le considera
încadrabile în politica de pregătire a refacerii unităţii teritoriale a României.

ACT/UNEA
, DIPLOMATICĂ A ROMÂNIEI.

Informat, prin mai multe canale, despre atrocităţile comise de unguri


asupra românilor din Transilvania de Nord-Est, Guvernul de la Bucureşti
a organizat - încă din septembrie 1940 - o acţiune diplomatică susţinută,
intensă, pe lângă Germania şi Italia, care, fiind autoarele Diktatului de la
Viena, răspundeau şi de urmările lui, pentru a stopa farădelegile. S-a dus o
activitate de strângere a cât mai multor date, ca suport, în faţa guvernelor
de la Roma şi Berlin, a cererii intervenţiei imediate. Hotărarea, în acest sens,
aparţinea lui Ion Antonescu, care nu s-a dezinteresat niciodată de ce li se
întâmpla românilor din teritoriul cedat. Realizarea unei documentări cât mai
exacte era cu atât mai necesară, cu cât autorităţile ungare faceau o intensă
propagandă în jurul versiunii proprii asupra cauzelor ce determinaseră
represiunea. În aceasta propagandă erau folosite presa şi diplomaţia, ultima
având un rol ofensiv chiar şi pe lânga reprezentanţii României la Budapesta.
Ofensiva începuse la 16 septembrie 1940 când Gheorghe Crutzescu,
ministrul Bucureştilor la Budapesta, fusese informat de subsecretarul de Stat
la Ministerul Afacerilor Străine ungar că se ajunsese la masacrul de la Trăznea
datorită asţiunii „franctirorilor români". 77
Imediat, diplomaţia româneasca a cerut ca să se ia în discuţie în cadrul
Comisiei mixte româno-ungare pentru rezolvarea problemelor aplicării
în teren a Diktatului, şi problema minorităţilor. Guvernul ungar a interzis
presei să dezvăluie cererea românească. 78 Ministerul de Externe de la
Bucureşti va transmite Legaţiei sale din Budapesta toate informaţiile primite
privind situaţia din teritoriul cedat, pentru a le folosi ca argumente. Primul
document de acest fel era Buletinul de informaţii al Marelui Stat Major, nr.
18359 /B din 13 septemberie 1940. Ordinul de trimitere a documentului era
chiar al generalulu Ion Antonescu, cu menţiunea „Foarte urgent. Astăzi." -

61
PETRE ŢU RLEA

şi data din 14 septembrie. Totodată, generalul ordona: „Se va comunica şi


legaţiunilor germane şi italiene, astăzi, prin Ministerul de Externe". Textul
Buletinului MStM era foarte alarmant: ,,În ultimele zile populaţia maghiară
din teritoriile cedate Ungariei, ajutată de soldaţii din unităţile armate, a
început prigoana şi terorizarea populaţiei româneşti. Numeroşi români sunt
schingiuiţi şi omorâţi, sau arestaţi pentru pretexte imaginare. Încercările
de a se opune acestor acte de terorism sunt reprimate cu cruzime." Se dau
primele exemple: Salonta, Cluj, Cojocna; se insistă asupra evenimentelor de
la Trăznea, cu execuţii în masă şi incendierea satului. 79
Prima întrunire a Comisiei mixte româno-ungare a generat, la 14
septembrie 1940, o discuţie foarte aprinsă. O redă, în raportul său către
Ministerul de Externe de la Bucureşti, Valer Pop, fost semnatar, împreună
cu Mihail Manoilescu, al Diktatului de la Viena, şi numit apoi preşedinte al
Delegaţiei României pentru tratative cu Ungaria. 80 La convorbiri participa şi
ministrul Crutzescu. Conducător al Delegaţiei Maghiare era subsecretarul
de Stat la Ministerul de Externe Ungar, Vărnle (Voernle). Partea maghiară
a vrut să cantoneze discuţia exclusiv pe problemele tehnice şi să înlăture
problemele politice, adică stabilirea regimului juridic pentru românii din
Transilvania de Nord-Est. La insistenţele României, s-a căzut de acord că
problema principală era aceea a celor două minorităţi, română şi maghiară, şi
că ea va fi tratată. Urmau să fie luate în discuţie şi o mulţime de alte probleme:
delimitarea frontierelor, a parităţii între pengă şi leu, a întoarcerii la domiciliu
a populaţiei refugiate sau evacuate, a amnistiei generale pentru trecut, reluării
traficului feroviar şi poştal, înlesnirii trecerii frontierei pentru optanţi etc.
Încă de la început, Delagaţia Română şi-a arătat dezacordul cu Arbitrajul de
la Viena: „Regretăm că Ungaria a stăruit şi s-a ajuns la o soluţie teritorială
între cele două ţări, soluţie care nu este potrivită de a curma tensiunea
dintre ele, în locul soluţiei etnice [schimbul de populaţii], care ar fi înlesnit
o imediată colaborare prietenească între ambele state." Aşadar, România
anunţa vulnerabilitatea hotărârii de la Viena. O contesta chiar imediat
după adoptare şi indica drept problemă fundamentală „reglementarea
satisfăcătoare a regimului juridic al românilor din teritoriile ocupate."
Concomitent, a fost începută şi acţiunea de atragere a Germaniei şi
Italiei în protecţia românilor din Transilvania de Nord-Est. Unul din primii
diplomaţi care au impulsionat demersul în acest sens a fost ministrul român
la Roma, Raoul Bossy. Acesta, la 20 septembrie 1940 propunea ministrului
de Externe de la Bucureşti să se reamintească Guvernului Italian declaraţia

62
ROMÂNI ŞI UNGURI

făcută de comele Ciano şi de von Ribbemrop după Arbitrajul de la Viena, în


prezenţa delagaţilor maghiari, „că orice atingere a libertăţilor şi drepturilor
naţionalitălităţii române din Ungaria priveşte direct Italia şi Germania". 81
În aceeaşi zi de 20 septembrie, Gheorghe Crutzescu de la Budapesta anunţa
reacţia ambasadorului german în Ungaria: intervenise în două rânduri pe
lângă ministrul de Externe Csaky, pentru a împiedica în viitor acte de violenţă
la adresa românilor transilvăneni. 82 A doua zi, pe 21 septembrie, profitând
de vizita ministrului de Externe german la Roma, Raoul Bossy a transmis
celor doi conducători ai diplomaţiei statelor care impuseseră hotărârea de
la Viena date privind atrocităţile în curs din Transilvania de Nord-Est; şi,
le-a reamintit angajamentul pe care şi-l luaseră faţă de România. 83 Demersul
lui Bossy a avut efect. Acesta a continuat să expună situaţia dramatică a
românilor lui Ciano, şi în timpul întrevederii din 4 septembrie: i-a prezentat
atrocităţile săvârşite de unguri, fapte care produseseră o „adâncă tulburare
sufletească" în România. Ciano, raporta Bossy, „mi-a declarat că împărtăşeşte
cu totul sentimentele noastre şi că [„.], a discutat chestiunea împreună cu
Von Ribbentrop". Cei doi au fost de acord „ca de la Roma şi de la Berlin să
pornească către Budapesta avertismentul cel mai categoric." Ciano anunţa şi
că-l chemase pe ministrul Ungariei în Italia, avertizându-l sever ca atrocităţile
să înceteze. Totodată, hotărâse să autorizeze pe ministrul Italiei la Bucureşti
„să trimită, la nevoie, delegaţi la faţa locului pentru a constata oficial cele
comise; se cerea ca Bucureştii să impulsioneze, în acelaşi sens şi Berlinul. 84 Era
prima menţiune a unei posibile Comisii germano-italiene care să cerceteze
faptele din Transilvania de Nord-Est.
La 24 septembrie, ministrul de Externe, Mihail Sturdza, din ordinul lui
Ion Antonescu îl informa pe Pellegrino Ghigi, ministrul plenipotenţiar al
Romei la Bucureşti, asupra masacrelor de la Tăznea şi Ip. Antonescu cerea
din partea guvernelor italian şi german o anchetă asupra evenimentelor şi
a victimelor, făptuitorii trebuind să fie aspru pedepsiţi. Pentru a lăsa să se
ajungă la o concluzie cât mai realistă, neinfluenţată, Guvernul Român a oprit
orice prezentare în presă a atrocităţilor maghiare. 85
Dacă în relaţia cu partea română diplomaţia ungară susţinea teza
provocării Armatei Maghiare de către românii locuitori ai regiunii ocupate,
în convorbirile cu reprezentanţii guvernelor italian şi german s-a adoptat
o poziţie mai nuanţată. În timpul discuţiei dintre ministrul Ungariei la
Roma şi contele Ciano, din 24 septembrie 1940, reprezentantul Budapestei
„a recunoscut implicit nelegiuirile comise", dar ,,le-a atribuit elementelor

63
PETRE ŢURLEA

extremiste" din rândul populaţiei maghiare. Ciano i-s răspuns: „Contele


Teleki [prim-ministrul] are destulă armată şi poliţie în Transilvania ca să
aresteze imediat şi să arunce în închisoare pe aceşti extremişti, căci în orice caz
Italia şi Germania au luat asupra lor traiul liniştit al românilor din Ungaria şi
se vor ţine de cuvânt.'' 86 Finalul afirmaţiei lui Ciano putea fi interpretat şi ca
o ameninţare la adresa Budapestei.
Paralel cu aruncarea vinovăţiei pentru masacrarea românilor chiar
asupra acestora, autorităţile de la Budapesta au lansat şi idee unei acţiuni
antimaghiare a autorităţilor româneşti din sudul Transilvaniei. Pe această
temă s-a desfăşurat o campanie intensă şi bine coordonată a presei scrise
şi a Postului de Radio ungar, încă de la începutul lui septembrie 1940. Se
dorea acoperirea ecoului atrocităţilor din Transilvania de Nord-Est. Pentru
a incita opinia publică, la 9 septembrie, ora 15,30, radioul budapestan a
transmis alarmat: România concediază în masă muncitorii maghiari din
fabrici, fără a le acorda nici o compensaţie. Deci, aceştia se văd siliţi să se
expatrieze. În Ardeal şi România, în taberele de muncă maghiarii sunt supuşi
la cel mai neomenos tratament.'' 87 Ştirea va fi reluată cu insistenţă în zilele
următoare. 88 După anunţarea repetată a presupuselor acţiuni antimaghiare
din teritoriul transilvănean rămas în cadrul Statului Român, considerându-se
că era deja format un curent de opinie publică, pe această temă, ostil părţii
române, şi că se manifesta deja dorinţa de răzbunare, ziarele şi radioul au
început ameninţările. Ofereau, astfel, Guvernului de la Budapesta, suportul
propagandistic pentru acţiunile antiromâneşti, interpretate ca o răzbunare.
Ziarul „Esti Lap", din 1O septembrie, se ocupa de soarta presupus tragică a
maghiarilor din România, concluzionând: „Nimeni nu poate să se îndoiască
de faptul că Ungaria va trata minoritatea română din sânul ei cum vor fi
trataţi maghiarii din România şi că actuala atitudine a României va avea
consecinţele meritate." Această campanie de presă se adresa şi Germaniei şi
Italiei - cărora li s-au trimis şi adrese oficiale ale Guvernului Maghiar - pentru
a le influenţa în defavoarea României, dar şi pentru a contracara eventualele
plângeri ale acesteia cu privire la tratamentul la care erau supuşi românii
din teritoriul ocupat. Cel puţin la Berlin, ţinta a fost atinsă, ambasadorului
acestuia la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, cerându-i-se să verifice plângerile
ungare. Într-o convorbire pe care ambasadorul o va avea la 18 septembrie, cu
ministrul de Externe Mihail Sturdza, pe marginea acestei probleme, trimisul
german menţiona concluziile la care ajunsese; constatase o situaţie grea a
românilor din Transilvania de Nord-Est, situaţie creată de către autorităţile

64
ROMÂNI ŞI UNGURI

maghiare în pofida angajamentelor luate de Ungaria la Viena; în schimb,


plângerile ungureşti, privind concedierile în rândul maghiarilor din sudul
Transilvaniei, „a constatat că erau false". 89
Campania iniţiată de Budapesta va continua. Subsecretarul de Stat
la Ministerul Afacerilor Străine al Ungariei îi vorbea ministrului român
Crutzescu, la S octombrie 1940, despre „persecuţiile continue ale elementului
maghiar" din România. 90 Acelaşi oficial ungur, la 7 octombrie, răspunzând
unui protest energic al Legaţiei României faţă de atrocităţile din regiunea
ocupată, dezvolta ideea acţiunilor antimaghiare ale autorităţilor româneşti:
„ 1. Guvernul ungar a fost silit, cu durere, să procedeze la măsuri de represalii,
deoarece actualmente sunt adăpostiţi în Ungaria peste SO OOO de unguri
goniţi din România în condiţiuni sfâşietoare. 2. Astăzi chiar, autorităţile
de la Curtici l-au avertizat de un nou transport de 62 vagoane cu familiile
celor izgoniţi anterior; printre ele se află o femeie care ar fi înnebumit în tren.
3. Faţă de cele SO OOO de persoane izgonite de noi [românii], dacă Ungaria
expulzează două sau trei mii, proporţia rămâne infinit favorabilă nouă."
Reprezentantul Guvernului de la Budapesta afirma că are cunoştinţă şi de
arestări în masă, de lagăre de concentrare, de luare de ostateci. 91
Opinia publică din Ungaria, dar şi cea din Germania şi Italia, erau
bombardate zilnic cu ştiri fanteziste despre „samavolniciile" autorităţilor
româneşti din Transilvania de Sud, cărora, firesc, Guvernul ungar era
îndreptăţit să le răspundă, deşi nu agrea asemenea răspunsuri. La 6 octombrie
1940, ora 20, Postul de Radio Budapesta comenta, în limba germană: „Ca
un popor de cultură, conştient de civilizaţia sa, Poporul Maghiar va şti să
răspundă cu prisosinţă la măsurile pe care le iau românii contra populaţiei
maghiare din România, aplicând aceleaşi măsuri, însă cu mult mai umane. 92
Pe lângă campania de presă şi cea diplomatică, pe tema violenţelor
împotriva ungurilor rămaşi în România, au fost organizate şi manifestaţii de
stradă la Budapesta. Urmăreau consolidarea poziţiei proungare a Puterilor
Axei. La 11 octombrie 1940, pentru a condamna presupusele acţiuni
antimaghiare ale românilor, care ar fi generat un mare număr de refugiaţi,
a avut loc o demonstraţie şi un marş studenţesc în Capitala Ungariei.
Participanţii purtau pancarde cu inscripţii ameninţătoare: „România să
înceteze cu maltratarea ungurilor!" „Studenţimea şi tinerimea maghiară au
terminat cu răbdarea lor!" 93
Ion Antonescu s-a arătat indignat dar şi alarmat de campania pe tema
comportamentului autorităţilor româneşti faţă de mint>ritatea maghiară,

65
PETRE ŢURLEA

care urmărea să estompeze ecoul atrocităţilor din Transilvania de Nord-Est.


La 18 septembrie 1940 ordona Marelui Stat Major: „Discutaţi prin presa
străină acuzaţiile pe care ni le aduce oficialitatea ungară de aici şi din Ungaria,
în presa lor, de modul cum ne purtăm cu ungurii rămaşi la noi.[ ... ] Atmosfera
europeană trebuie întreţinută pentru a crea curentul defavorabil Ungariei." 94
De asemenea, Postul de Radio Bucureşti a prezentat versiunea românească
asupra situaţiei din Transilvaniei de Sud, dar şi a celei din regiunea ocupată, la
23 septembrie. În aceeaşi zi, la ora 22,20, Radio Budapesta în limba italiana,
a răspuns, printr-un contraatac furiosi: „Radio Bucureşti continuă lupta sa
contra Ungariei. Chiar în această seară a anunţat că românii sunt terorizaţi.
România vrea să atragă atenţia întregii lumi şi să o inducă în eroare, spunând
că românii sunt terorizaţi. Noi nu căutăm să răspundem acestei provocări.
România vrea în special, să atragă atenţia Axei. Dar Germania şi Italia nu dau
nicio importanţă acestui fapt." 95
Cum campania denigratoare dinspre Ungaria continua, Guvernul de la
Bucureşti a luat două feluri de măsuri. Mai întâi, s-a ordonat organismelor
administrative din zonele unde trăiau şi unguri, să vegheze ca tuturor
cetăţenilor să li se aplice un tratament egal, nediscriminatoriu pentru
minoritari. În al doilea rând, să se semnaleze la Bucureşti orice caz care ar
fi putut fi interpretat ca acţiune antimaghiară. Ordinele în acest sens se vor
repeta întreaga toamnă a lui 1940. Ultimul era datat 7 decembrie, fiind dat
chiar de Ion Antonescu; generalul Ilie Şteflea îl transmitea Ministerului de
Interne. Se cerea înaintarea la PCM a unei „situaţii numerice a abuzurilor
şi ilegalităţilor de orice natură (administrative, fiscale, culturale) şi a
concedierilor de funcţionari şi lucrători, ce s-ar fi făcut de către autorităţile de
Stat şi particulare contra populaţiei de origină ungară, de pe teritoriul nostru,
de la 1 septembrie, la 1 decembrie a.c." Se menţiona şi motivaţia ordinului:
„Pentru a răspunde afirmaţiunilor Guvernului Maghiar despre tratamentul
minorităţii ungare de pe teritoriul nostru." Totodată, Antonescu cerea ca
Ministerul de Interne să ţină o evidenţă la zi a tuturor cazurilor noi; „A se
stabili, pentru fiecare caz în parte, împrejurările în care s-at fi comis abuzurile
sau ilegalităţile, pentru a se putea dovedi dacă sunt verosimile sau numai
înscenări pentru a servi acţiunii de propagandă maghiară." În final, se ordona:
„A se aduna materialul documentar, care să poată fi folosit pentru combaterea
propagande maghiare privitoare la ilegalităţile şi abuzurile contra minorităţii
ungare de pe teritoriul nostru." Din tabelele întocmite rezultă concedierea

66
ROMÂNI ŞI UNGURI

câtorva zeci de lucrători unguri, la nivelul întregii Ţări, majoritatea cazurilor


datorate restrângerii activităţii unor întreprinderi, afectaţi fiind şi români. 96

*
În urma măsurilor ce le-a luat, chiar în prima parte a lui septembrie 1940,
Guvernul Român a ajuns să fie foarte bine informat asupra atrocităţilor din
Transilvania de Nord-Est. Şi, a iniţiat o acţiune diplomatică majoră pentru
salvarea românilor din regiunea respectivă. Orientarea acestei acţiuni
diplomatice doar spre Germania şi Italia se datora situaţiei politico-militare
din acel moment. În toamna lui 1940, Franţa nu mai exista decât sub forma
Statului de la Vichy subordonat total Germaniei; Marea Britanie abia se apăra
pe sine; URSS era aliată cu Germania şi dorea o nouă expansiune asupra
României; SUA îşi păstra, încă, neutralitatea. Singurele puteri care dictau
în Europa erau Germania şi Italia; singurele care puteau să impună Ungariei
o altă politică faţă de români; singurele care aveau interes să nu izbucnească
un război între România şi Ungaria. Aşadar solicitările Bucureştilor de
intervenţie a celor două puteri ale Axei erau normale, în acel moment, chiar
dacă Guvernul Ion Antonescu ar fi avut o orientare prooccidentală. De
remarcat, însă, faptul ca Guvernul României nu excludea, în viitor, prezentarea
situaţiei din Transilvania de Nord-Est şi altor puteri, chiar ostile Axei. În acest
sens, este edificatoare telegrama trimisă de Mihail Sturdza, la sfârşitul lui
octombrie 1940, ministrului Bucureştilor la Londra; după ce i se prezentau
atrocităţile făcute de unguri în regiunea ocupată, i se făcea precizarea: „Cele
de mai sus vă sunt comunicate pentru moment spre ştiinţa domniei voastre
personală, [subl.n.] "97 De remarcat şi faptul că încă de la început materialele
adunate cu grijă la Ministerul Afacerilor Străine - unde se formase o Comisie
pentru Transilvania98 - erau destinate şi viitoarei Conferinţe de Pace, nu doar
Puterilor Axei, diplomaţia românească admiţând şi altă posibilitate, în afara
victoriei germane.
Concentrarea materialelor doveditoare a comportamentului antiromâ-
nesc al administraţiei horthysce la Ministerul Afacerilor Străine era dirijată,
încă de la jumătatea lui septembrie 1940, de către prim-ministrul român.
La rândul său, acest minister trebuia să furnizeze informaţii legaţiilor
Bucureştilor la Roma, Berlin şi Budapesta; scopul era impulsionarea unei
intervenţii a Axei. La 14 septembrie, pe Buletinul de informaţii al Marelui
Stat Major Român din 13 septembrie (nr. 18359/B) - prezentând situaţia
din Transilvania de Nord-Est generalul Ion Antonescu punea rezoluţia: „Se

67
PETRE ŢU RLEA

va comunica, prin Ministerul de Externe, d-lui Valer Pop [La Budapesta].


Foarte urgent. Astăzi. Se va comunica şi legaţiunilor germană şi italiană,
astăzi, prin Ministerul de Externe." 99 Buletinul informativ din 13 septembrie
şi Rezoluţia lui Ion Antonescu din 14 septembrie pusă pe aceasta sunt
primele reacţii ale Guvernului Român faţă de acţiunile ocupantului; aşadar,
chiar înaintea masacrului de la Ip. Prin urmare, o reacţie promptă. 100
La început, Guvernul Român a încercat să stopeze atrocităţile din teritoriul
cedat printr-o acţiune energică pe lângă Guvernul la Budapesta, începând
din 16 septembrie 1940. Dar, nu s-a reuşit, partea maghiară adoptând
poziţia învinovăţirii românilor pentru cele întâmplate. În condiţiile poziţiei
inflexibile adoptată de Guvernul de la Budapesta, Guvernul de la Bucureşti
s-a adresat celor două puteri ale Axei, în virtutea asigurărilor pe care acestea
le dăduseră la Viena.
Se părea că demersurile diplomatice făcute pe lângă Germania şi Italia -
mai ales cele menţionate ale ministrului Bucureştilor la Roma, Raoul Bossy-
avuseseră un început de succes. Dar, la 28 septembrie 1940, Bossy primea
de la Bucureşti informaţii privind noile atrocitaţi maghiare. Ca urmare, va
cere o audienţă la Ministerul Afacerilor Străine al Italiei. Ciano fiind plecat
într-o vizită în Germania, a vorbit cu înlocuitorul acestuia, Anfuso, lăsându-i
şi un aide-memoire, în care se consemna „prigoana sălbateca" împotriva
românilor, care continuă şi după demersurile guvernelor Axei la Budapesta.
Anfuso afirma că Guvernul Italiei cunoaşte situaţia şi că-l va informa, chiar
în acea zi, pe Mussolini. 101 În urma intervenţiei ministrului Bucureştilor la
Roma, repetat, la 30 septembrie, şi de cel la Berlin, se va produce o acţiune
comună a miniştrilor german şi italian la Budapesta - traducând în practică
instrucţiunile primite de la guvernele lor. Efectul, însă, a fost negativ; în
locul unei îmbunătăţiri a situaţiei, poziţia Ungariei a devenit şi mai „rigidă
şi respingătoare, iar starea de lucruri din teritoriul cedat s-a înrăutăţit
considerabil" - opina Valer Pop. 102
Rigiditatea Ungariei a dus la iniţiativa României de înfiinţare a unei comisii
mixte speciale, româno-ungare, având drept unic scop cercetarea faptelor din
Transilvania de Nord-Est. 103 Propunerea a fost transmisă prin intermediul
Delegaţiei Române la tratativele cu Ungaria, în ultimele zile ale lui septembrie.
Preşedintele Delagaţiei Maghiare, Vornle, a reacţionat prompt, la 28
septembrie, respingând ideea constituirii unei comisii speciale, „pentru a nu
irita spiritele". În replică, Valer Pop constata că „acest refuz generalizat în sine
poate fi socotit de noi ca o confirmare că vinovăţia este de partea ungurilor în

68
ROMÂNI ŞI UNGURI

toate cazurile"; o anchetă mixtă nu numai că nu ar irita spiritele, ci ar produce


o destindere. Totodată, Valer Pop anunţa partea ungară că România este
hotărâtă să apeleze la puterile Axei, pentru a întreprinde acestea o anchetă.
Era, evident, o ameninţare. Ca urmare, Vornle şi-a îndulcit tonul, afirmând
buna-credinţă a Ungariei şi hotărârea sa de a respecta angajamentele luate la
Viena de a „reglementa larg situaţia de drept a românilor din Ungaria". Erau,
însă, doar vorbe. În raportul său din 28 septembrie, Valer Pop constata, pe
baza informaţiilor primite de la Consulatul României din Oradea, precum
şi din alte surse româneşti din teritoriul ocupat, că „atrocităţile propriu-zise
în comunele urbane par a se fi rărit considerabil, totuşi acţiunea generală de
terorizare a elementului românesc nu numai că nu a încetat, ci se accentuează
până la generalizare; în special preoţii şi învăţătorii sunt arestaţi şi, sub
presiunea arestării, sunt siliţi să semneze declaraţii de optare pentru cetăţenia
română şi să plece în România; mulţi fruntaşi intelectuali au fost internaţi
ca ostateci [... ], coloniştii sunt alungaţi prin ameninţări, bătăi şi acte de
violenţă [.. .]". Având în vedere situaţia din ce în ce mai gravă pentru românii
din Transilvania de Nord-Est şi refuzul Ungariei de a accepta înfiinţarea unei
comisii mixte româno-ungare de anchetă, Valer Pop propunea Ministerului
Afacerilor Externe de la Bucureşti sâ intensifice acţiunea diplomatică de la
Berlin şi Roma, pentru crearea unei comisii mixte italo-germane, şi pentru
trimiterea în regiune a cât mai multor observatori italieni şi germani. 104
Ultima încercare, imperativă, a Guvernului României, de a se înţelege di-
rect cu Guvernul Ungariei, a fost făcută prin acelaşi Valeriu Pop, la 4 octombrie
1940, la cererea ministrului de Externe Mihail Sturdza. Guvernul Român
solicita, „cu insistenţă [subl.n] o înţelegere cât mai grabnică asupra formării
unei comisii mixte româno-ungare de anchetă", fiind de acord ca această
comisie să-şi poată extinde investigaţiile şi în teritoriul controlat de Statul
Român, pentru a verifica plângerile maghiare. 105 Însă, Ungaria va respinge
şi această propunere, invocând „situaţia intolerabilă ce s-a creat minorităţii
maghiare din România", deşi partea română propusese cercetarea şi a acestei
„situaţii intolerable". Era clar că Budapesta ştia că rezultatele investigaţiei
ar fi fost contrare afirmaţiilor sale. Se va ajunge, astfel, la cel mai încordat
moment, când se admite, de către delegatul Ungariei, posibilitatea izbucnirii
unui război între cele două ţări. „La întrebarea mea - raporta Valer Pop la 5
octombrie - că unde crede Ungaria că se va ajunge cu această atitudine, mi-a
răspuns că Ungaria nu ar dori şi nu doreşte războiul cu România, că dacă
starea de lucruiri actuală va continua şi mai ales se va accentua, războiul între

69
PETRE ŢURLEA

cele două ţări este inevitabil." 106 Întrebat de ministrul Berlinului la Budapesta,
Ermannsdorf, asupra posibilităţilor pe care le vede pentru a ieşi din impas,
Valer Pop indica formarea unei comisii mixte italo-germane de anchetă
care se presupunea a fi neutră, sancţionarea actelor de violenţă, observatori
permanenţi italieni şi germani în Transilvania de Nord-Est. Ca urmare a
atitudinii rigide şi arogante maghiare, Valer Pop hotăra să rupă tratativele
şi să plece la Bucureşti. Alarmaţi, miniştrii Italiei şi Germaniei la Budapesta,
ţări care aveau imperios nevoie de linişte în zonă, se vor prezenta la ministrul
de Externe al Ungariei. În urma acestor întrevederi, Csâky îl va invita pe Valer
Pop la el, pe 4 octombrie, înainte ca acesta să plece la Bucureşti. Acum, în
comparaţie cu ameninţările cu războiul făcute de Vornle, Csiky a făcut o
expunere „quasiamicală şi foarte atenuată", înlăturând categoric perspectiva
unui război între cele două ţări, dar fără a accepta o anchetă internaţională
asupra faptelor din teritoriul ocupat. 107
În România momentului respectiv fiind un regim de dictatură, hotărârile
majore erau luate de Conducătorul Statului, Ion Antonescu. De aceea, Valer
Pop, preşedintele Delegaţiei Române, trecând peste capul ministrului de
Externe, MihailSturdza, îi va transmite direct prim-ministrului, pe S octombrie
1940, un raport general asupra evoluţiei discuţiilor cu partea maghiară.
Sintetiza impasul la care se ajunsese: „1. Situaţia intolerabilă a românilor din
teritoriile ocupate. 2. Refuzul consecvent al Guvernului Maghiar de a admite
anchetă sau control reciproc în ce priveşte situaţia minorităţilor respective
şi actele de violentă comise împotriva lor. 3. Refuzul Guvernului maghiar
de a trece efectiv la negocieri în ce priveşte statutul minorităţii române,
deşi pretind că îşi menţin punctul de vedere că sunt hotărâţi să încheie un
astfel de Statut." Valer Pop îl informa pe Ion Antonescu şi asupra faptului că
partea ungară vedea un război între cele două state ca „inevitabil". De aceea,
trebuia rapid instituită o comisie de anchetă italo-germană. Propunea, ca şi
Crutzescu, „represalii generalizate"; de remarcat insistenţa cu care această
temă era adusă în atenţia lui Ion Antonescu, şi refuzul său constant de a o
accepta. 108
Ministrul Afacerilor Străine, Mihail Sturdza, transmitea, la S octombrie
1940, miniştrilor României la Roma şi Berlin ordinul de a se prezenta urgent
lui Ciano şi Ribbentrop. „Le veţi aminti - se scria în telegramă - în termenii
cei mai măsuraţi, dar cei mai precişi, angajamentele luate la Viena faţă de noi
privitor la minoritatea româneaseă din Ardeal, aceasta nu numai în textul
Sentinţei de arbitraj, dar prin fermele şi solemnele declaraţii ce au fost făcute

70
ROMÂNI ŞI UNGURI

reprezentanţilor noştri faţă de cei maghiari de miniştrii Afacerilor Străine


german şi italian." Atrocităţile maghiare din Transilvania de Nord-Est „au
întrecut tot ce se putea teme. Sute de intelectuali români, sate întregi cu
femei şi copii ai fost măcelărite"; urgia continuă, fiind tot mai temeinică.
„Această soartă este în dramatică contrazicere cu asigurările care ne-au fost
date." Se menţiona că, până la acea dată, Guvernul Român a răspuns doar prin
proteste grave, dar calme, însă ,,limita răbdării a fost trecută". Puterile Axei
trebuiau anunţate că Guvernul Român cere Guvernului Ungariei, ultimativ,
constituirea unei comisii mixte româno-ungare de anchetă. Iar pentru a se
infirma teza maghiară a unor acţiuni antiungureşti în Transilvania de Sud, se
propunea, ca această comisie să-şi desfăşoare ancheta şi în teritoriile de sub
administratie românească. Propunerea demonstra buna credintă a României,
' '
convingerea că nu sunt acţiuni antimaghiare ce pot fi descoperite. Mihail
Sturdza afirma că neacceptarea ei de către Guvernul Ungariei îi va obliga pe
români să treacă la aplicarea unor măsuri de apărare „ce-i sunt imperativ dictate
de nespusele suferinţe ale conaţionalilor lor. Nu vom proceda, bineînţeles, ca
Guvernul din Budapesta, căci aceasta nu este în firea Neamului." Miniştrii
României trebuiau să ceară o urgentă intervenţie la Budapesta a Germaniei
şi ltaliei. 109
Respingerea propunerii româneşti şi ameninţarea cu războiul lansată de
diplomaţii unguri au dus la o înfierbântare maximă a relaţiilor dintre cele
două ţări. Ca urmare, Mihail Sturdza trimite legaţiilor României de la Roma
şi Berlin un nou ordin de acţiune pe 6 octombrie 1940. Referindu-se la
ameninţarea Budapestei cu folosirea „altor căi", ministrul de Externe român
îi punea pe diplomaţii români în temă cu cele mai recente atrocităţi maghiare
din teritoriul ocupat: asasinatele de la Mureşenii de Câmpie; alungarea a 283
intelectuali români, în frunte cu episcopul Popovici din Oradea; expulzarea a
300 familii româneşti din Cluj ş.a. Faţă de încercarea ungurilor de a legitima
atrocităţile printr-o campanie de calomnii la adresa României, privind
tratamentul minorităţii maghiare, Mihail Sturdza afirma: „Acceptăm orice
control în această privinţă, fie un control mixt şi reciproc româno-ungar, fie un
control germano-italian. Aşteptăm de la unguri exact aceeaşi atitudine." [„.]
Se reafirma intenţia României de a recurge la „masive măsuri de represalii.
[„.] Nu vor avea întru nimic caracterul exceselor maghiare. Până astăzi
populaţia maghiară nu are a se plânge de nimic" Astfel, ideea unei comisii
mixte italo-germane, care să ancheteze situaţia din Transilvania, a ajuns pe
masa guvernelor Axei, care s-au văzut constrânse să o ia în considerare.

71
PETRE ŢURLEA

Poziţia fermă adoptata de Mihail Sturdza nu reprezenta doar o atitudine


personală, ci era a întregului Guvern Ion Antonescu. Prim-ministrul urmărea
îndeaproape situaţia din Transilvania de Nord-Est; primea rapoarte zilnice
asupra acesteia; unele erau transmise Conducătorului Statului peste capul
şefilor ierarhici, ştiindu-se că acela care lua hotărârea finală era acesta. În
acest procedeu se înscriu mai multe rapoarte ale lui Valer Pop; ele ajungeau
şi la Ministerul de Externe, indirect, după ce le adnota generalul - aceste
note fiind ordine către ministru. Astfel, copia raportului lui Valer Pop, din 2
octombrie 1940, era trimisă lui Mihail Sturdza abia la 6 octombrie; în adresa
ce însoţea raportul, generalul Ilie Şteflea consemna măsurile hotărâte la 4
octombrie, măsuri pe care Ministerul de Externe urma să le pună în practică;
erau hotărâte de Ion Antonescu. 11 Procedeul trebuie văzut şi în contextul
rivalităţii tot mai evidente între Mişcarea Legionară (Mihail Sturdza era
reprezentant al ei) şi general; toţi miniştrii legionari erau urmăriţi de oamenii
lui Antonescu, pentru a nu duce o politică independentă în contradicţie cu
liniile generale trasate de acesta. Cu unele excepţii, diplomaţii români ai
momentului erau antonescieni.
În lipsa lui Ribbentrop, ministrul Bucureştilor la Berlin a fost primit, la
7 octombrie, de subsecretarul de Stat la Ministerul German al Afacerilor
Străine, Woermann, şi de Weiszăcker, cărora le-a remis un aide-memoire în
sensul celor cerute de Mihail Sturdza, insistând pe ideea unui comisii mixte
italo-germane. Se primeşte asigurarea că Guvernul Germaniei va lua imediat
legătura cu cel al Italiei, pentru o decizie comună. 112
Văzând intenţia părţii române de a face apel la Puterile Axei, la 6 octombrie
diplomaţia maghiară l-a ameninţat pe Gheorghe Crutzescu: „Ungaria va
fi silită să ceară Axei un arbitraj pentru executarea actului de la Viena". Se
dorea, evident, să se ia înaintea demersului proiectat de români. 113
Aide-memoire-ul înaintat lui Ribbentrop şi lui Ciano este unul din cele
mai clare documente emise de diplomaţia românească în timpul campaniei
de salvare a românilor din regiunea ocupată din Transilvania. Pentru a
amplasa întreaga discuţie în lumina angajamentelor luate, se menţiona, la
început, paragraful S din Arbitrajul de la Viena: „Guvernul Regal Ungar îşi
asumă obligaţiunea solemnă de a considera în totul egali celorlalţi cetăţeni
unguri persoanele cari, în baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetă­
ţenia ungară, dar sunt de rasă română. Guvernul legal Român îşi asumă în
mod solemn aceeaşi obligaţiune pentru cetăţănii români de rasă ungu-
rească cari rămân în teritoriul Statului Român." Iar paragraful 7 stabilea

72
ROMÂNI ŞI UNGURI

modalitatea de rezolvare a unor eventuale diferende: ,,În cazul când în


executarea prezentului Arbitraj ar surveni dificultăţi sau îndoieli, Guvernul
Regal Român şi Guvernul Regal Ungar se vor înţelege în mod direct. În
cazul când nu ar reuşi să cadă de acord asupra vreunei chestiuni oarecare,
cele două guverne vor supune chestiunea guvernelor italian şi german, care
vor lua în această privinţă o deciziune definitivă". Aşadar, România urmase
litera documentului de la Viena; încercase, mai întâi, o înţelegere bilaterală;
neacceptarea acesteia impunea constituirea unei comisii italo-germane. În
aide-memoire se aminteau şi declaraţiile solemne făcute, tot la Viena pe 30
august 1940, de Ciano şi Ribbentrop, prin care Guvernul Român primise
asigurări liniştitoare. Experienţa celor câtorva săptămâni de stăpânire
maghiară asupra Transilvaniei de Nord-Est demonstrase justeţea temerilor
româneşti: „Sunt acte de violenţă nemaipomenite, sunt omoruri în masă,
persecuţiuni intenţionate şi măsuri de distrugere" împotriva românilor. De
aceea, România a făcut Ungariei propuneri de cercetare a faptelor, printr-o
comisie mixtă, dar a fost refuzată. Ca urmare, în baza articolului 7 al
Deciziei de la Viena, România cerea celor două puteri al Axei să ia măsuri
pentru a asigura populaţia românească din Transilvania de Nord-Est „până
la stabilirea unui Statut al minorităţilor în spiritul şi conform cuprinsului
Deciziunii arbitrale de la Viena, ca cel puţin românii să trăiască într-o
siguranţă omeneşte suportabilă". Aceasta ar fi implicat o cercetare obiectivă a
faptelor incriminate şi pedepsirea vinovaţilor. Guvernul Român, ca urmare,
cerea: 1. Delegaţii germani şi italieni să facă o cercetare la faţa locului pentru
a examina faptele menţionate; 2. Vinovaţii să fie pedepsiţi şi pedepsele să
fie aduse la cunoştinţa Comisiei Mixte; 3. Spre a se evita în viitor asemenea
crime, să se însărcineze organe italiene şi germane în comitatele ungare
locuite de români; Comisia să supravegheze tratamentul aplicat românilor.
Guvernul Român accepta, totodată, aceeaşi supraveghere şi control în ceea ce
priveşte tratamentul maghiarilor din România. 114
În aceeaşi zi cu demersul de la Berlin şi Roma, se înainta un nou protest
energic la Budapesta, faţă de noile atrocităţi din teritoriul ocupat. Ca şi până
atunci, Guvernul Ungar răspundea prin negarea faptelor şi prin noi acuzaţii
la adresa României. De asemenea, se afirma că Ungaria a refuzat constituirea
unei comisii mixte româno ungare, „nu pentru că ar avea ceva de ascuns, ci
pentru că în urma propagandei antimaghiare, făcută de noi [români] la Berlin
şi Roma, chestiunea a ieşit din domeniul relaţiilor româno-ungare, pentru a
trece pe plan mondial. Pentru acest motiv, Guvernul Maghiar a fost nevoit

73
PETRE ŢURLEA

să ceară o anchetă germano-italiană, care ipso facto face inutilă desemnarea


Comisiunii ungaro-romane." 115
Astfel, şi Ungaria a recurs, în final, la ideea unei comisii italo-germane.
Era la mijloc şi convingerea - pe care o exprimase într-un raport şi ministrul
Bucureştilor la Budapesta, Crutzescu - că reprezentanţii celor care au dictat,
la Viena, ciuntirea României nu au interesul să condamne ferm acţiunile
maghiare din teritoriul cedat, pentru că, dacă ar face acest lucru, ar demonstra
opiniei publice că cele două puteri ale Axei se înşelaseră asupra capacităţii
Ungariei de a se comporta ca un Stat civilizat.
Chiar în aceste condiţii, ale situării Ungariei pe aceeaşi poziţie cu România
în problema Comisiei mixte germano-italiană, tonul agresiv al Budapestei
nu a dispărut. La 9 octombrie 1940, răspunzând în Parlament la o întrebare
despre „atitudinea incalificabilă a României privind executarea Arbitrajului
de la Viena", prim-ministrul Teleki Pâl a acuzat autorităţile române că au silit
„prin ameninţări cu bătăi" pe maghiari să părăsească România; că Guvernul
Român a organizat o campanie împotriva Arbitrajului de la Viena; că
măsurile luate de Guvernul Ungar nu erau îndreptate contra românilor, ci
vizau Guvernul de la Bucureşti. 116
De evidenţiat faptul că liderii maghiarilor din România - deşi cunoşteau
bine atitudinea civilizată faţă de unguri a autorităţilor bucureştene, în
contradicţie flagrantă cu aceea faţă de români a autorităţilor budapestane -
s-au integrat deplin în politica Ungariei. Exemplul cel mai caracteristic
este Gyârfâs Elemer, conducător al Grupului Etnic Maghiar din România,
preşedinte al instituţiei care ajunsese fraudulos în posesia maghiarilor, fostul
Status Romano-Catolic, conducător al unor instituţii financiare, fost senator
în multe legislaturi. Deşi optase să rămână în România şi era cetăţean român,
s-a comportat ca purtător de cuvânt al Ungariei. Îndeplinea, deseori, misiuni
pe lângă Guvernul Român, prezentate, însă, ca venind din partea minorităţii
maghiare din România. A avut sarcina chiar să submineze activitatea Comisiei
germano-italiene. Într-o Notă de serviciu din 7 noiembrie 1940, întocmită
la Ministerul Afacerilor Străine, se menţionează: ,,În ziua de 24 octombrie,
domnul Gyârfâs mi s-a prezentat cu propunerea de a constitui o comisiune
româno-ungară pentru a tranşa cât s-ar putea din diferendele existente între
cele două ţări. Din expunerea domnului Gyârfâs rezultă că contele Csâky era
de acocd cu această propunere. Am respins categoric propunerea domnului
Gyârfâs pentru motive evidente. În momentul când Comisiunea de
anchetă germano-italiană îşi îndeplinise călătoria şi îşi pregătea raportul, în

74
ROMÂNI ŞI UNGURI

momentul când, în urma acestui raport, care nu putea decât reda cu exactitate
atrocităţile comise şi constatate în Ardealul de Nord, Germania şi Italia se
pregătesc a răspunde îndreptăţitelor noastre cereri relative la un control al
lor permanent în acea provincie, era natural ca contele Csaky şi Guvernul
Ungar să dorească a ne îndepărta de la procedura adoptată de noi şi a ne
atrage în discuţiuni şi eventuale aranjamente bilaterale. Tot atât de natural
era ca să dejucăm această manoperă." Chiar şi aşa, Budapesta a încercat să
exploateze momentul, pentru a pune Bucureştii într-o postură nerealistă.
Presa ungară a anunţat că Ion Antonescu a declinat propunerea lui Gyarfas
Elemer. Dar, Agenţia „Rador" publica „din surse competente", o presupusă
dezminţire a ideii că Antonescu ar fi respins propunerea lui Gyarfas. Nota
Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti menţiona: „Fără a pierde un
moment, Radio şi presa ungară[ ... ] înregistrează cu prefăcută bucurie această
dezminţire, pretinzând că Guvernul Român şi-ar fi schimbat atitudinea şi că
ar fi consimţit să fie adoptată soluţiunea negocierilor directe cu Budapesta."
Evident, aceste anunţuri au pus într-o anumită dificultate Guvernul Român
faţă de cel german şi cel italian, cărora putea să le inducă o îndoială asupra
seriozităţii cererii româneşti de ajutor. Agenţia „Rador" a revenit asupra
informaţiei privind schimbarea atitudii lui Antonescu, dar efectul la Roma
şi Berlin deja fusese predus, diplomaţii români pe lângă Puterile Axei fiind
nevoiţi să aibă intervenţii lămuritoare.
Fiind tot mai evident faptul că România va avea succes în cererea de
constituire a unei comisii de anchetă germano-italiene, din partea maghiară
s-a arătat o nervozitate din ce în ce mai mare, ajungându-se şi la încălcarea
limbajului obligatoriu civilizat al diplomaţiei. Mai ales că, autorităţile de la
Budapesta fuseseră silite să ceară şi ele o anchetă internaţională, deşi nu o
doreau în mod evident numai pentru ca România să nu fie doar ea autoarea
iniţiativei. Încununarea enervării diplomaţiei maghiare s-a produs la I O
octombrie 1940 atunci când Valer Pop i-a prezentat lui Vornle o copie a
memoriului pe care România îl înaintase Germaniei şi Italiei, privind situaţia
din Transilvania da Nord-Est. Diplomatul ungur a citit imediat documentul.
„La pasajul unde arătam omorurile în masă - raporta la Bucureşti Valer
Pop - Vornle s-a întrerupt bătând cu pumnul în masă [subl.n.] şi spunând că
sunt afirmaţiuni mincinoase. La aceasta, am bătut şi eu cu pumnul în masă şi
i-am replicat că, cum îşi poate permite această ieşire când arăt purul adevăr,
care poate fi verificat şi controlat." Replica lui Valer Pop a avut efect, discuţia
continuând calm. 118

75
PETRE ŢURLEA

La 11 octombrie 1940, printr-un memoriu, Guvernul Ungariei răspundea


celui al României, care era învinuit că susţine neadevăruri. Guvernul Ungar,
se scria, s-a străduit să îmbunătăţească raporturile dintre cele două ţării şi
„este regretabil că străduinţa aceasta n-a găsit înţelegerea de care ar fi fost
nevoie pentru a da un curs fericit soartei acestor două popoare." Delegaţia
Română condusă de Valer Pop era acuzată de „sabotaj", deoarece în loc de
a executa Arbitrajul de la Viena a urmărit, în primul rând, încheierea unui
acord cu privire la minorităţi. Guvernul Ungariei „a arătat toată bunăvoinţa"
luând măsuri privind şcolile, bisericile, salariile şi pensiile etc. În document,
exprimarea cea mai violentă şi în totală contradicţie cu realitatea era la punctul
3: ,.,Acuzaţiunea infamă [subl.n.] adusă Armatei Ungare, administraţiei mili-
tare, poliţiei şi autorităţilor de jandarmerie, precum şi populaţiei ungare din
nordul Transilvaniei, se respinge cu hotărâre." Se recunoştea numai existenţa
a 850 români expulzaţi. 119 Dar, conform unui raport al lui Valer Pop tot din
11 octombrie, poziţia dârză a Budapestei începuse să aibă anumite fisuri.
Episcopul Iuliu Hossu îl vizitase pe ministrul Csaky, după comunicarea
memoriului român. „L-a găsit obosit"; i-a spus episcopului că Guvernul
Ungar a hotărât înlocuirea mai multor comandanţi militari din Transilvania
(cel de la Cluj şi cel de la Oradea) - tocmai aceia oare se dovediseră cei mai
violenţi - „pentru încetarea incidentelor". Era, bineînţeles, o recunoaştere
a atrocităţilor patronate de aceşti militari. O altă recunoaştere venea de la
Gyarfas Elemer, care i-a relatat, la Budapesta, lui Valer Pop, vizita pe care o
făcuse la Curtici, împreună cu cumnatul lui Horthy, Purgly şi alţi fruntaşi
unguri din Transilvania. Aceştia îi vizitaseră atât pe expulzaţii români din
Transilvania de Nord-Est, cât şi pe refugiaţii unguri din Transilvania de Sud.
„Au fost atât de impresionaţi de cele constatare de ei personal, în ce priveşte răul
tratament aplicat românilor şi bunul tratament aplicat de noi ungurilor, încât
au plecat imediat la Budapesta [... ], unde în lipsa Regentului, au intervenit
energic la prim-ministrul Teleki Pal. În urma acestei intervenţii, Guvernul
Ungar a hotărât cele relatate de episcopul Hossu, reprimirea unei părţi din cei
expulzaţi şi suspendarea momentană a expulzărilor de intelectuali. Cu această
ocazie s-ar fi constatat şi că Guvernul Ungar era greşit informat." 120
Dar, grija permanentă a autorităţilor de la Budapesta de a-şi păstra, în
ochii opiniei publice ungare o imagine războinică, neînfricată, a generat
prezentarea tratativelor cu România într-o viziune proprie, inventată.
Într-un comunicat din 1S octombrie, se anunţa că Ungaria a rupt negocierile,
şi, neavând încredere într-o eventuală Comisie mixtă româno-ungară, a

76
ROMÂNI ŞI UNGURI

apelat ea singură la Puterile Axei. Astfel, era negată iniţiativa românească


privind formarea Comisiei mixte italo-germane şi faptul că Budapesta fusese
constrânsă să o accepte.
Guvernul Român, pentru a accelera constituirea Comisiei italo-germane,
l-a trimis la Berlin pe diplomatul cel mai bine informat privind situaţia din
Transilvania de Nord-Est - Valer Pop. A fost primit cu o anumită curtoazie,
fiind evident interesul german de a linişti lucrurile. Pe 13 octombrie, înainte
de a se întâlni cu Ribbentrop, a fost invitat la masă de Woermann, secretar de
Stat la Auswărtiges Amt; de faţă era şi deja numitul delegat al Germaniei în
viitoarea Comisie mixtă, contele Altenburg. Pe 14 octombrie Comisia urma
să plece la Bucureşti şi Budapesta, pentru a lua legătura cu cele două guverne,
urmând să se ducă imediat pe teren. Bunăvoinţa germană era legate şi de
faptul că Valer Pop avea şi o altă însărcinare: să pregătească vizita la Berlin a
lui Ion Antonescu, în timpul căreia să se semneze aderarea României la Pactul
Tripartit. 122 În dorinţa de a accelera constituirea Comisiei italo-germane,
s-au transmis prin Valer Pop cele mai noi documente privind atrocităţile
din Transilvania de Nord-Est. Printre acestea şi memoriul din 26 septembrie
1940 el preotului Pavel Pordea către generalul Antonescu. 123 (Era similar cu
cel pe care-l trimisese episcopului său la Oradea.) Aşa cum indică ştampila
de pe documentul preotului, acesta a ajuns la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri; după ce a fost văzut de Ion Antonescu, a fost trimis la Ministerul
Afacerilor Străine, care-l va transmite diplomaţilor români de la Budapesta,
Roma şi Berlin. În acest sens, al trimiterii în cele trei capitale, erau indicaţiile
ministrului Mihail Sturdza: „D-lui Pop urgent şi extrem de interesant. Rog
a se interveni prin dl Pop, prin avion. St[urdza]." „Leg[aţiunea] Berlin,
pentru dl. Pop." „Leg[aţiunea] Roma, pentru dl. Manoilescu." „Leg[aţiunea]
Budapesta - intervenţie. l 2.X.1940." 124 S-au ordonat intervenţii la Budapesta
pentru salvarea preotului Pavel Pordea, care se mai afla încă în teritoriul
ocupat. 125
Un moment important în constituirea Comisiei italo-germane l-a
reprezentat trimiterea la Roma a fostului ministru de Interne, Mihail
Manoilescu. Acesta, împreună cu Raoul Bossy, trebuia să-i aducă la
cunoştinţă lui Ciano evenimentele tragice din Transilvania de Nord-Est; la
documentele strânse, se adăugase în ultimul moment şi plângerea lui Pavel
Pordea. 126 Ciano i-a primit pe cei doi la 13 octombrie. Manoilescu, semnatar
al Diktatului de la Viena, spunea lui Ciano că nu se adresează ministrului
de Ecterne al Italiei, ci arbitrului de la Viena, datoria arbitrilor rămânând

77
PETRE ŢURLEA

permanentă pentru aplicarea actului. Ciano a confirmat această interpretare,


anunţând că tocmai de aceea în câteva zile ministrul plenipotenţiar italian,
Roggeri, împreună cu cel german, Alcenburg, vor pleca în Transilvania pentru
anchetarea situaţiei; România cerea, însă, mai mule; comisii permanente
italo-germane în fiecare judeţ cu minorităţi şi adoptarea în Ungaria a unei
legi privind regimul minorităţilor. Ciano s-a arătat foarte înţelegător şi
doritor de a ajuta România, evident pentru a îndrepta imaginea negativă pe
care românii o aveau despre el: „El ştie că este azi nepopular în România -
raporta Manoilescu - şi o regretă, dar vom vedea la cel dintâi prilej că el va
da satisfacţiuni concrete României (aluziunea a fost evidentă la eventuale
câştiguri teritoriale în alee direcţiuni). [... ] Contele Ciano a insistat mule că
Italia a făcut continuu Ungariei nenumărate servicii, fără nici o contrapartidă.
De aici înainte, Italia rămânând în raporturi intime cu Ungaria, doreşte nu
mai puţin legături de strânsă prietenie şi colaborare cu România. Ciano s-a
arătat a fi un abil diplomat; iar Manoilescu dădea impresia că are încredere
în promisiunile lui.
Prelungita misiune la Roma a lui Mihail Manoilescu (13-21 octombrie)
a trezit anumite temeri la Budapesta, cu ecouri în presă. Aceasta scria că
discuţiile „s-au învârtit mai mule în jurul diferendului româno-ungar, care
acum se consideră lichidat, depăşind polemica de până acum dintre cele două
şări [subl.n.]" 128 Prelungirea misiunii fusese hotărâtă de Ion Antonescu,
Manoilescu fiind şi purtătorul unei scrisori personale a lui Mihail Sturdza
către Ciano. Emisarul român a avut un program foarte încărcat, întâlnindu-se
cu multe oficialităţi italiene de prim rang: ministrul Corporaţiilor, Ricci;
al Culturii şi Propagandei, Pavolini (care s-a arătat „impresionat de ororile
ungureşti"); ministrul Educaţiei Naţionale, Boceai; cu mareşalul Badoglio ş.a.
Însă cea mai importantă - pentru care se prelungise în principal misiunea -
a fost întâlnirea cu Mussolini, la 18 octombrie, în prezenţa lui Ciano. În
raportul său, Manoilescu arăta că în legătură cu atrocităţile ungureşti din
Transilvania de Nord-Est, „Ducele a fost afectat", invocând, în context,
obligaţiile morale de protecţie a românilor pe care le are după Arbitrajul de
la Viena. Manoilescu a mers mai departe şi - raportează el - i-a demonstrat
Ducelui „absurditatea soluţiei de la Viena"; Mussolini a răspuns că aprobă
trimiterea de experţi italieni în Transilvania şi constituirea de comisii mixte
italo-germane în fiecare judeţ, că reîntoarcerea imediată a românilor alungaţi
„este de la sine înţeleasă". Şi în timpul audienţei la Papă, Mihail Manoilescu
a găsit aceeaşi înţelegere: „Papa a condamnat faptele ungurilor şi a promis

78
ROMÂNI ŞI UNGURI

că după primirea de relaţii de la Nunţiatura din Budapesta, va cere măsuri


pentru încetarea acestor acţiuni. S-a interesat şi de harta etnografică cu noua
graniţă şi avea aerul că o consideră absurdă." 129
În realitate, Mihail Manoilescu a avut parte la Roma doar de manifestaţii
de politeţe diplomatică. România nu se putea baza pe ele, pentru că veneau
după constanta susţinere a pretenţiilor revizioniste ale Ungariei, din toată
perioada interbelică, atât din partea Italiei, cât şi a Sfântului Scaun.
Valer Pop era informat, la Berlin, despre demersul lui Mihail Manoileseu
de la Roma, cu care era rugat de Mihail Sturdza să se sincronizeze. 130
Concomitent, cei doi reprezentanţi ai României erau puşi în curent de
Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti cu faptul că este de acord cu
interpretarea pe care Manoileseu o dăduse Comisiei Roggeri-Altenburg;
aceasta nu putea fi socotită decât ca o prefaţă la instituirea unor comisii
permanente în fiecare judeţ. 131
Problemele ridicate de înfiinţarea Comisiei Roggeri-Altenburg erau de
maximă importanţă pentru România. De aceea - ca şi în cazul misiunii
sale la Budapesta - Valer Pop raporta asupra lor (la 13 octombrie) mai întâi
generalului Ion Antonescu; apoi, abia, trimitea o copie superiorului său
direct Mihail Sturdza. Acum exista o motivaţie în plus pentru informarea
cu prioritate a lui Antonescu; Pop urma să aibă o audienţă şi la Hitler, având
sarcina să anunţe dorinţa României de a întări colaborarea economică, dar
şi politică cu Germania; asta însemna aderarea la Pactul Tripartit. 132 La
începutul misiunii sale, Valer Pop era însărcinat doar să tatoneze terenul
pentru aderare; dar, la 16 octombrie, era însărcinat oficial de la Bucureşti să
înainteze cererea României în acest sens. Legătura dintre cele două scopuri
ale misiunii diplomatului român fusese evidentă încă de la început. Şi
interesul german era satisfăcut; se dorea crearea cu România a unor legături
care să depăşească planul economic, în vederea ancorării acesteia în viitoarele
planuri militare ale Berlinului. Era normal ca autorităţile de la Bucureşti să
încerce să exploateze acest interes şi să-l lege de dorinţa Guvernului Român
ca lucrările Comisiei mixte să fie obiective, să dezvăluie adevărul asupra
situaţiei din Transilvania de Nord-Est. Copia raportului trimis de Valer
Pop lui Ion Antonescu a ajuns la Mihail Manoileseu abia pe 19 octombrie,
când problemele fuseseră deja dezbătute şi li se dăduse o rezolvare. Faptul nu
presupunea preluarea unor prerogative ale ministrului Afacerilor Străine de
către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ci era expresia acordării de către

79
PETRE ŢURLEA

Antonescu a unei maxime importanţe rezolvării favorabile a problemei


salvării românilor din teritoriul ocupat de Horthy.
Chiar în timpul misiunilor la Roma şi Berlin ale lui Manoileseu şi Pop,
Comisia mixtă italo-germană şi-a început activitatea. Un document al
Ministerului Afacerilor Străine, din 16 octombrie 1940, semnat de Mihail.
Sturdza, consemnează faptul. Avusese loc o întrunire, la Bucureşti, pentru a
hotărî modul de lucru. De faţă fuseseră ministrul Afacerilor Străine român;
reprezentanţii la Bucureşti ai Italiei şi Germaniei, Ghigi şi Fabricius, membrii
Comisiei. lntinerarul proiectat trecea prin Braşov, Sibiu, Turda - toate în
teritoriul controlat de România -, Cluj, Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie,
Huedin, Oradea, - din teritoriul ocupat de Ungaria. La sfârşit, se revenea
în teritoriul românesc, la Arad şi Timişoara. În Comisie au fost acceptaţi
doi reprezentanţi ai părţilor în litigiu: unul român şi altul ungur. Urmau
a fi cercetate atât plângerile românilor, cât şi cele ale ungurilor, raportul
final urmând să se refere la toate. Mihail Sturdza, în urma acestui contact
cu Comisia se arăta optimist: „Notez că, cu această ocaziune, ministrul
[Germaniei] Fabricius s-a arătat specialmente eficace şi elocvent în ceea
ce priveşte susţinerea tezei româneşti." 133 După întrunire, la solicitarea lui
Roggeri şi Altenburg, Mihail Sturdza a avut o întrevedere separată cu aceştia,
fară înştiinţarea părţii maghiare. Cei doi voiau să afle părerea ministrului
Afacerilor Străine al României asupra rezolvării finale a problemei românilor
din Transilvania de Nord-Est. Deşi dădeau un caracter neoficial discuţiei, în
mod evident aveau sarcini de la Roma şi Berlin să o poarte. Sturdza le-a spus
că Guvernul său a ajuns la concluzia că politica antiromânească a Ungariei în
Transilvania este calculată, deci conformă unui plan; că „masacrele, teroarea,
fugărirea etc. populaţiei româneşti erau datorate unei porniri înnăscute a
populaţiei maghiare; aceasta era partea cea mai dramatică a situaţiei. La auzul
acestei idei, Roggeri a exclamat: „Mais, alors il n'y a pas de solution!" Sturdza
se arăta de un optimism excesiv, luând politeţea diplomatică a interlocutorilor
drept o acceptare deplină a tezelor româneşti: „Fără a vedea influenţa pe care
opiniile interlocuitorilor mei ar putea-o avea asupra guvernelor lor, am avut
impresia foarte netă că împărtăşeau, şi unul şi altul, aproape în întregime
opiniunile mele. Am avut tot astfel convingerea că domniile lor sunt deja
perfect informate asupra cazurilor de masacre, teroare etc., şi că în această
privinţă raportul lor este deja facut." 134
La 17 octombrie 1940, Comisia mixtă va pleca în Transilvania. Era
alcătuită din: Roggeri şi Altenburg, amândoi cu rangde miniştri în diplomaţia

80
ROMÂNI ŞI UNGURI

germană şi italiană; Wolff, consilier de legaţie; Dehmel şi Miihlbach, primul


maior, al doilea căpitan; Pignatti, secretar de legaţie; patru stenografe; doi
reprezentanţi ai României şi Ungariei, G. Davidescu şi Ujvary.
Între timp, demersul diplomatic românesc la Roma şi Berlin a continuat.
Mihail Manoilescu a avut o întrevedere cu mareşalul Badoglio, care se
părea a fi cel mai sincer, în raporturile cu reprezentanţii României, dintre
oamenii politici italieni. Acum, principala cerere asupra căreia insistau atât
Manoilescu, cât şi Valer Pop, era permanentizarea controlului Puterilor
Axei. 135 În vederea finalizării grabnice a activităţii Comitsiei mixte, la 25
octombrie, Mihail Sturdza le dădea instrucţiuni celor doi. Aceştia trebuiau
să comunice guvernelor german şi italian că activitatea Comisiei a fost
contracarată de teroarea exercitată de autorităţile maghiare, care au încercat
să împiedice mărturiile românilor; cei care au făcut, însă, declaraţii erau
ameninţaţi că vor avea de suferit. De aceea, se cerea crearea unor subcomisii
locale în tot teritoriul ocupat. Mussolini deja îşi dăduse acordul; mai mult,
Ducele condiţiona încetarea activităţii acestor subcomisii de rezolvarea a
trei probleme: 1. Un statut pentru românii din Transilvania de Nord-Est,
care să fie adoptat şi aplicat; 2. O destindere reală între România şi Ungaria;
3. Sfârşitul războiului mondial. Rămânea să fie convinsă şi Germania de
„importanţa covârşitoare" a acestor subcomisii permanente. 136 Formula
lui Mihail Sturdza - cu „importanţa covârşitoare" - era în contradicţie
cu poziţia lui Ion Antonescu, întrucât admitea că regimul de ocupaţie în
Transilvania de Nord-Est s-ar putea permanentiza; ori, generalul nu a admis
niciodată acest lucru, chiar dacă situaţia românilor din regiunea cedată s-ar
fi îmbunătăţit. Pentru Comisia permanentă s-a obţinut acordul celor două
puteri ale Axei.
G. Davidescu va înainta, la 29 octombrie 1940, în momentul încheierii
lucrărilor Comisiei, raportul său către Ministerul Afaceriloi Străine:
„Comisiunea a parcurs în 11 zile, cu automobilul, aproximativ 3 500 km şi a
audiat peste 500 persoane. Relevez însă că, Comisiunea nu a anchetat toate
cazurile semnalate de cele două părţi şi nu s-a deplasat în toate localităţile
indicate. Punctul de vedere al Comisiunii era că mai multe mărturii
concordante sunt îndestulătoare şi fac inutilă deplasarea la faţa locului (aşa
de exemplu, în cazul incendierii bisericii de la Comalău). Pe de altă parte,
membrii Comisiunii şi-au exprimat părerea că este cu neputinţă şi chiar
inutil a verifica toate cazurile de asasinate comise de ocupanţi în teritoriul
cedat, deoarece cele aproximativ 300 de cazuri de asasinate constatate

81
PETRE ŢURLEA

zugrăvesc cu destulă preciziune starea de lucruri de acolo. Menţionez, de


asemenea, că nici subsemnatul, nici reprezentantul Ungariei, consilierul
Ujvâry, nu am participat la audierea martorilor, Comisiunea considerând că
imparţialitatea cercetărilor este mai bine asigurată prin abţinerea de la audieri
a reprezentanţilor părţilor interesate. Activitatea mea şi a consilierului ungar
s-a mărginit, deci, a pregăti materialul, a propune itinerarul de urmat şi
martorii de audiat, precum şi a ne îngriji de completarea documentării prin
dovezi în scris. În ce priveşte reclamaţiunile noastre, toate cazurile grave au
fost verificate de Comisiune. Astfel, s-a constatat de exemplu că la Ip trupele
da ocupaţie au omorât în seara de 13 septembrie 154 persoane, printre care
34 copii sub 16 ani; că la Trăznea au fost omorâte 76 persoane şi incentiate
60 de gospodării; că la Mureşenii de Câmpie au fost omorâte cu o brutalitate
înspăimântătoare 11 persoane, printre care întreaga familie a preotului
Bujor; că la Huedin a fost omorât în acelaşi chip protopopul Munteanu
etc., etc. Comisiunea nu a neglijat să se documenteze şi asupra expulzărilor
în masă ale românilor din teritoriul cedat, asupra atrocităţilor de tot felul
la care sunt supuşi, precum şi asupra nesfârşitelor serii de abuzuri pe care le
săvârşesc împotriva avutului lor autorităţile militare ungare.[ ... ] Socotesc, de
asemenea, necesar a menţiona că adunarea refugiaţilor noştri din teritoriul
cedat, la Palatul Culturii de la Arad, duminică 27 octombrie, a surprins viu
pe membrii Comisiunei şi în primul moment i-a indispus chiar. Dorinţa
lor, exprimată cu câteva zile mai înainte, fusese de a elucida numai unele
împrejurări neclare în legătură cu atrocităţile de la Ip, Zalău şi Trăznea. Aflând
din primul moment, prin d-na Goga, că în sala festivă a Palatului Culturii s-au
adunat peste 2 OOO persoane, atât ministrul Altenburg, cât şi contele Roggeri
au crezut că se găsesc în faţa unei manifestaţiuni de propagandă, cu atât mai
mult cu cât d-na Goga le sugera ideea ca domniile lor să adreseze adunării
câteva cuvinte chiar de pe scena sălii. Domnul Altenburg mi-a reproşat în
termeni categorici această „eroare tactică" - după cum o numea dânsul -
şi şi-a exprimat temerea că Guvernul de la Budapesta va putea exploata
această manifestaţiune, punând la îndoială obiectivitatea tuturor lucărilor
Comisiunei. Nu am lipsit a arăta domnului Altenburg şi contelui Roggeri că
interpretarea lor este cu tocul greşită şi că temerile lor nu sunt câtuşi de puţin
întemeiate. Am stăruit, de asemenea, asupra faptului că în sală nu se găseşte
decât o mică parte din aceia cari au avut de suferit, cu toţii în mod grav, de
abuzurile ungureşti şi că fiecare participant le va putea expune suferinţe
neînchipuite. După vii discuţiuni, membrii Comisiunei şi-au dat seama de

82
ROMÂNI ŞI UNGURI

justeţea expunerilor mele şi au ascultat cu atenţie depoziţiunile câtorva zeci


de persoane. Cu toată surprinderea şi indispoziţiunea membrilor Comisiunei
în faţa adunării de la Palatul Cultural, cred totuşi că impresiunea pe care
le-au făcut-o ultimele investigaţii pe teritotiul nostru a fost prea puternică,
rectificându-le unele devieri posibile în aprecierile lor." A fost o identitate
de vederi între reprezentanţii Puterilor Axei în Comisie, „însă întotdeauna
delegatul italian marca o atitudine mai favorabilă tezei ungureşti decât aceea
a delegatului german. Contele Roggeri pierdea uneori din vedere chiar şi
dispoziţiunile precise ale Arbitrajului de la Viena pentru a da curs înclinărilor
sale filomaghiare.'' Roggeri punea semnul egalităţii între tratamentul aplicat
românilor de către unguri şi tratamentul aplicat ungurilor de către români.
La 28 octombrie Comisia a plecat la Budapesta, unde dorea să ia cunoştinţă
de rapoartele comamdanţilor unguri din regiunea Ip şi Trăznea. „Dorinţa
d-lui Altenburg şi a contelui Roggeri de a lua cunoştinţă de rapoartele
ofiţerilor unguri care au comis asasinatele din Ardealul cedat, mă face să
cred că Comisiunea va evita de a prezenta în raportul ei răspunderea pentru
aceste atrocităţi monstruoase. Delegatul german şi cel italian se vor mărgini
a spune câteva cuvinte factorilor competenţi în această privinţă. Purtarea
Armatei Ungare nu va fi astfel înfierată, după cum se cuvine, printr-un act
internaţional public de importanţă istorică." 137
Suspiciunea lui G. Davidescu se va dovedi că fusese întemeiată, în forma
finală a raportului Comisiei Roggeri-Altenburg, mai ales delegatul italian
încercând să diminueze vinovăţia maghiară. Promisiunile lui Ciano nu
au fost aplicate în practică; cordialitatea acestuia fusese doar de suprafaţă,
Mihail Manoilescu se lăsase înşelat de viclenia ministrului de Externe italian.
Autorităţile maghiare se pregătiseră cu minuţiozitate pentru a putea
influenţa concluziile Comisiei Roggeri-Altenburg în favoarea Ungariei.
Vineri, 25 octombrie 1940, la Cluj, la cererea delegatului ungur Comisia a
vizitat al doilea câmp de „refugiaţi unguri''. Într-un raport românesc se scria:
„A fost o înscenare abilă, care s-a terminat cu aclamaţii pentru fi.ihrerul Hitler
şi pentru domnul Mussolini, urmate de strigăte în cor - «Mindent vissza!»
(«Totul înapoi!»)" De asemenea, au fost prezentate Comisiei cazuri
inventate de maltratări ale unor maghiari de către români. Cu toată această
tactică, în drumul său Comisia s-a confruntat şi cu situaţii nedorite de către
autorităţile horthyste, situaţii pe care acestea nu le-au putut preveni. Pe 26
octombrie, la întoarcerea de la Carei la Oradea, Comisia a întâlnit o coloană

83
PETRE ŢURLEA

de 160 căruţe ce transportau 700 români alungaţi. „Delegatul maghiar a avut


cutezanţa să afirme că aceşti români pleacă de bunăvoie". 138
Printre cazurile inventate de autorităţile maghiare şi prezentate Comisiei,
este menţionat şi cel de la Târgu Mureş; la 20 octombrie a fost audiată văduva
Murvay, care pretindea că ar fi fost înjunghiată de către un soldat român:
„S-a constatat că acuzaţia era de domeniul fanteziei." 139 Tactica distructivă a
maghiarilor nu a putut bloca investigarea unora din marile atrocităţi săvârşite
de aceştia. Aceeaşi descriere a itinerariului consemnează la 21 octombrie:
„Comisia de anchetă a ascultat la Turda depoziţia câtorva zeci de refugiaţi
români din toate părţile teritoriului cedat. S-au obţinut dovezi sigure [subl.n.]
cu privire la atrocităţile comise la Ip, Zalău, Trăznea şi Mureşenii de Câmpie.
Marţi 22 octombrie 1940 s-a verificat la faţa locului [subl.n.] informaţiunile
referitoare la atrocităţile de la Ip, Zalău şi Trăznea. La Ip s-a constatat
asasinarea, în seara de 13 septembrie, a 154 persoane, printre care 34 copii
sub 16 ani (o fetiţă de două săptămâni). Am văzut groapa comună în care
au fost aruncaţi aceşti nevinovaţi; o groapă lungă de vreo 20 de metri şi lată
de S metri şi peste cari mâini pioase aruncaseră pe ascuns câteva crizantema
albe. La Zalău, 12 ţărani asasinaţi au fost îngropaţi de către călăul oraşului.
La Trăznea au fost ucise 76 persoane; au fost incendiate şi distruse complet
60 de gospodării." 140
Încrederea doar parţială a Guvernului Român în obiectivitatea Comisiei
italo-germane s-a tradus în practică prin continuarea trimiterii unor
memorii, a unor informări detaliate despre faptele autorităţilor ungare, direct
guvernelor de la Roma şi Berlin, chiar în timpul când Roggeri şi Altenburg îşi
desfăşurau cercetarea. 141
La 31 octombrie 1940, Raportul Comisiei mixte era gata; fiind redactat
la Viena. Având în vedere greutatea cântăririi rezultatelor investigaţiei de
aproape două săptămâni, rapiditatea scrierii Raportului este curioasă. Se lasă
impresia că, la Viena a fost doar definitivată o formulă deja redactată dinainte,
fapt care ridică suspiciuni asupra obiectivităţii concluziilor; suspiciuni care se
confirmă la lectura textului. La Guvernul Român a ajuns doar un rezumat,
deoarece Berlinul şi Roma hotărâseră ca „Raportul să fie comunicat în
întregime exclusiv Guvernului German şi celui Italian", aşadar nu şi părţilor
direct interesate; cel mai probabil pentru a nu adânci diferendele dintre
ele şi pentru a nu atrage acuze de părtinire la adresa raportorilor. 142 Chiar
înainte de a vedea documentul final, într-un raport trimis la Bucureşti de la
Berlin, Valer Pop îşi arăta un pesimism realist; credea că Raportul Comisiei

84
ROMÂNI ŞI UNGURI

va evita să precizeze răspunderea unor comandanţi de unităţi ai Armatei


Maghiare; credea, însă, că în afara documentului oficial, Altenburg şi
Roggeri vor informa corect guvernele lor. 143 Datarea Raportului Comisiei
a stârnit îndoială; este exprimată şi de Vasile Puşcaş 144 , care consideră că la
mijloc este o greşală de dactilografiere, în realitate documentul fiind încheiat
la 30 noiembrie 1940. Teza aceasta nu se susţine. 31 octombrie nu apare
doar pe rezumatul Raportului, ci şi într-o Notă verbală a Legaţiei Germaniei
la Bucureşti din 3 decembrie 1940; aici se menţionează că „a fost predat
reprezentantului Ministerului Afacerilor Străine la 30 octombrie 1940". 145
La Minister fusese înregistrat a doua zi, 31. Mai mult, în timpul vizitei în
Italia a lui Ion Antonescu de la jumătatea lui noiembrie, acesta l-a întrebat
pe Ciano dacă a citit în întregime Raportul Roggeri-Altenburg, României
fiindu-i transmis doar un rezumat. Spre surprinderea Delegaţiei Române,
Ciano a afirmat că a citit doar o parte, atât cât i se prezentase şi lui, deşi
Raportul avea mai multe părţi şi chiar şi un proiect pentru un aranjament
general în problema românilor din Transilvania de Nord-Est. „Adevărul
este - se concludea într-o notă diplomatică românească că Raportul a fost
depus şi că este defavorabil Ungariei, ceeace nu a convenit contelui Ciano. Şi a
dat ordin delegatului italian Roggeri să-l atenueze. [subl.n.] (În aceeaşi notă
diplomatică, Ciano era numit „marele vinovat al Arbitrajului de la Viena".) 146
Aşa cum îşi exprimase temerea reprezentantul Guvernului Român în
Comisie, G. Davidescu, Raportul încerca să pună semnul egalităţii între ceea
ce se întâmpâse în Transilvania de Nord-Est şi ceea ce se afirma că se întâmplase
în partea regiunii rămasă României. Comisia credea chiar că „de ambele
părţi s-au comis grave maltratări asupra persoanelor". Enormitatea punerii
semnului de egalitate era, însă, atât de vizibilă, încât se venea cu o precizare:
„Totuşi, la o cântărire a cazurilor, în ceea ce priveşte atât amploarea, cât şi
gradul exceselor, partea ungară este proporţional mai încărcată". Se mai scria
că „Numărul omorurilor individuale puse de români în sarcina ungurilor pare
să fie mai mare." Formula era curioasă: omorurile erau chiar consemnate în
documente ale autorităţilor, nu doar afirmate de români; Iar ideea că ungurii
„pare" să fi făcut mai multe, ar trebui să se raporteze la numărul omorurilor
cu autori români; dar nu fusese înregistrat nici unul. Raportul remarca faptul
că printre victimele româneşti erau personalităţi marcante: preoţi, învăţători,
jandarmi, poliţişti. La capitolul Omoruri în masă, Comisiei i-a fost imposibil
să încerce a echilibra balanţa; erau prea cunoscute crimele ungurilor, o parte
din cei asasinaţi fiind deshumaţi chiar în prezenta lui Roggeri şi Altemburg;

85
PETRE ŢURLEA

iar susţinerea unui masacru în masă săvârşit de români era de nedemonstrat.


Nici ungurii nu afirmaseră vreodată aşa ceva. Cu toate acestea, pentru a
atenua vina părţii maghiare, Comisia a acceptat fără nici o probă doveditoare,
teza Guvernului Ungar conform căreia în zona Sălajului şi a Mureşului ar fi
fost descoperite multe arme ascunse de români (două mitraliere, 497 puşti
de infanterie, 60 puşti de vânătoare, 132 pistoale, 305 baionete, 13 săbii,
muniţie, grenade). Se prelua, fără verificare, şi informaţia dată de autorităţile
de ocupaţie, conform căreia Armata Ungară ar fi înregistrat 10 morţi şi 34
răniţi „prin atacurile făcute de populaţie". Erau consemnate 155 victime la
Ip, 76 la Trăznea, 11 la Mureşenii de Câmpie, cinci la Zalău, altele la Sfântu
Gheorghe, Dragota, Marca, Ceresin, Huedin. (Erau evidente unele greşeli.)
Se preia explicaţia dată de către partea maghiară: omorurile au fost justificate
fie de focurile trase asupra Armatei, fie de posesia ilegală de arme. Comisia nu
menţionează dacă este de acord sau nu cu aceste justificări. Totuşi, adaugă o
frază de imputare la adresa ungurilor: „Dacă această justificare s-a putut aplica
unuia sau altuia din cazuri, totuşi, aceasta nu explică asprimea cu care s-a
procedat împotriva femeilor şi copiilor.'' (De reamintit faptul că, la Trăznea
unul din copiii asasinaţi avea doi ani; la Ip altul avea două săptămâni şi tot
aici, unul nu se născuse încă. Iar, în viziunea autorităţilor maghiare, aceştia
trăseseră cu arma împotriva Armatei Ungare!) La capitolul Expulzări din
partea română se contestă atât numărul imens de cazuri invocat de Guvernul
de la Budapesta - 60 OOO -, cât şi însăşi ideea expulzării unor unguri de către
autorităţile române; ungurii au plecat, de bună voie, din dorinţa de a trăi în
Ungaria şi din raţiuni economice. Este interesantă menţiunea din Raport: o
cauză a plecării unor unguri din teritoriul controlat de români a fost hotărârea
Guvernului de la Bucureşti ca maghiarilor care vor să părăsească Ţara să nu li se
facă greutăţi. Dar, să învinovăţeşti autorităţile unui Stat pentru că nu au făcut
greutăţi celor ce doreau să-şi schimbe domiciliul este cel puţin o curiozitate.
În ceea ce priveşte expulzaţii români din Transilvania de Nord-Est, nu se
indica o cifră globală, lăsându-se impresia că sunt foarte puţini. Capitolul
XIII al Raportului era intitulat Impresie generală. Comisia constată, pe baza
cercetărilor făcute, că partea ungară poartă o vină mai mare decât cea română;
au dus la această concluzie în primul rând omorurile în masă comise de către
unguri. În final, se recomandă reglarea, de către Guvernul Ungariei, a tuturor
chestiunilor economice şi crearea unui statut pentru populaţia românească
din Ungaria. Se exprima îndoiala asupra capacităţii României şi Ungariei de
a rezolva problemele dintre ele fără intervenţia Axei.

86
ROMÂNI $1 UNGURI

Indiscutabil, documentul emanat de Comisia Roggeri-Altenburg nu


justifica efortul diplomatic deosebit al României pentru a se ajunge la
el. Concluziile nu concordau cu gravitatea atrocităţilor maghiare, cărora
Raportul Comisiei nu le-a pus capăt. Partea ungară a continuat să acţioneze
în acelaşi mod ca până atunci. Pentru români a fost o înfrângere diplomatică.
Dar, acţiunea Bucureştilor a avut un efect benefic pentru moralul românilor
rămaşi în teritoriul cedat; se dovedise faptul că Guvernul României urmărea
evoluţiile din Transilvania de Nord-Est, că îşi afirma dreptul de a-i proteja
pe românii de acolo. Apoi, problema comportamentului total necivilizat
al Ungariei fusese internaţionalizată. Ea se constituia şi ca o acuză la adresa
Diktatului de la Viena, anunţând îndreptăţirea anulării sale.

*
În noiembrie 1940, situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est
şi necesitatea revenirii asupra Hotărârii de la Viena din 30 august acel an,
alături de aderarea României la Tripla Alianţă, vor constitui temele vizitelor
lui Ion Antonescu la Roma şi Berlin. La momentul respectiv - caracterizat
prin izolarea Marii Britanii, scoaterea Franţei din Război, ocuparea de către
germani a majorităţii statelor vest europene şi a unora din Centrul Europei,
existenţa unei alianţe între Moscova şi Berlin, izolaţionismul american -,
pentru România era vital ca să fie acceptată ca aliat al Axei, în caz contrar
riscând să devină obiectul ofensivei acesteia spre sud-estul Europei; combinat
cu afirmata intenţie ofensivă a URSS-ului şi a Ungariei. Ceea ce s-a întâmplat
Iugoslaviei în 1941, dispariţia Statului, putea să se întâmple şi României.
Indiferent de simpatiile majorităţii românilor - care nu se îndreptau către
Germania şi Italia, cu regimurile lor fasciste, nici înainte de Diktatul de la
Viena şi o făceau cu atât mai puţin după - pentru salvarea Statului, ca să fie
o speranţă de viitor, în acel moment singura soluţie era aderarea la Pactul
Tripartit.
Aderarea urma să fie discutată în timpul vizitelor prim-ministrului Ion
Antonescu la Roma şi Berlin, în noiembrie 1940. Ordinea aleasă pentru
aceste călătorii - mai întâi în Capitala italiană - era motivată de faptul că
prima invitaţie formală venise de la Roma. 147 Dar, conform unui document
diplomatic asupra acestei vizite, ordinea aleasă s-a datorat şi faptului că
în Italia se manifesta o mai mare ostilitate la adresa României, ostilitate
susţinută de propaganda neobosită de 20 de ani a ungurilor şi de legăturile de
prietenie ale contelui Ciano cu aristocraţia maghiară. În şedinţa Consiliului

87
PETRE ŢURLEA

de Miniştri din 18 noiembrie 1940, Ion Antonescu motiva ordinea vizitelor:


„Am luat calea Roma-Berlin pentru ca să mă duc la Berlin cu lucruri concrete
de la Roma.'' 148
Urmărind o schimbare de atitudine în favoarea României, înaintea
vizitelor în capitalele Axei au fost înlocuiţi titularii legaţiilor României
la Roma şi Berlin; ca şi cei de la Vatican şi din Balcani; cei înlocuiţi erau
diplomaţi foarte buni, dar, fiind moşteniţi de la Regimul Carlist se considera
a fi loviţi de „paralizia generală de la centru în ce priveşte interesele Statului".
De asemenea, a fost accentuată atitudinea adoptată de Carol al Ii-lea încă din
vara lui 1940, de apropierea de Germania şi Italia. Motivaţia era evidentă: linia
proanglo-franceză nu ne putuse garanta integritatea teritorială. Aşadar, nu
din cauza unei adversităţi faţă de Franţa şi Marea Britanie, ci din oportunităţi
de moment. În sfârşit, diferiţi demnitari ai Statului, şi chiar Ion Antonescu,
avuseseră convorbiri cu miniştrii Italiei şi Germaniei la Bucureşti ( Ghigi
şi Fabricius), cu Clodius şi Neubacher. Clodius avea însărcinări speciale în
plan economic. Prim-ministrul i-a acordat o atenţie deosebită, primindu-l,
la începutul lui noiembrie, în vila sa de la Predeal. În şedinţa Consiliului de
Miniştri din 31 octombrie anunţa că, trecând în revistă toate problemele
economice care-l interesau pe emisarul german, îi va vorbi şi despre „situaţia
României faţă de Germania şi bazele noi pe care ne aşezăm" vizând şi
domeniul militar. 149 Într-un material larg al Ministerului Afacerilor Străine
se menţionează momentul de pregătire a călătoriilor în capitalele Axei, cu
motivaţia acestora: „Pe câtă vreme adversarii noştri, ungurii şi bulgarii, au
reuşit să realizeze unanimitatea sprijinului şi simpatiilor internaţionale [în
perioada interbelică] noi am recoltat unanimitatea ignorării şi a antipatiilor.
Stabilirea tuturor greşelilor şi răspunderilor este necesară chiar de acum;
la Preşedinţie va lua fiinţă un birou, încadrat cu oameni de seamă, care să
studieze documentele, să revadă pasivitatea şi incoerenţa care ne-a dus la
Ultimatumul Molotov [... ],la Arbitrajul de la Viena şi umilinţa de la Craiova."
Noul Regim urma să adopte „o atitudine fermă în interior şi o atitudine
nouă în exterior, părăsind procedeul bizantin de a juca pe toate tablourile".
În convorbirile cu Ghigi, Fabricius, Clodius şi Neubacher, Ion Antonescu
le-a arătat „că Noul Regim înţelege să reconstituie forţele de producţie
şi rezistenţă ale Neamului, să vindece rănile morale şi să se pregătească, în
timp cât mai scurt, pentru a juca rolul ce i se cuvine pe plan internaţional.
A arătat deschis acestor reprezentanţi că România nu poate renunţa la
drepturile ei milenare şi Regimul trebuie să se pregătească şi se pregăteşte

88
ROMÂNI ŞI UNGURI

pentru îndeplinirea îndatoririlor sale faţă de trecut şi viitor." În convorbirile


avute cu Ghigi şi Fabricius, Antonescu constatase o atitudine binevoitoare
dar „rezervată privind intenţiile noastre de viitor pentru realizările noastre
fireşti". 150
Cu toată rezerva reprezentanţilor Germaniei şi Italiei privind intenţia
României de a-şi cere „drepturile milenare", Ion Antonescu a avut, în cadrul
călătoriilor la Roma şi Berlin, în principal scopul de a le prezenta cu claritate.
De aceea, a dat ordin pentru pregătirea unei documentaţii amănunţite,
la 1 noiembrie 1941; ordinul poartă indicaţia „Foarte urgent." Era pentru
Ministerul Afacerilor Străine şi Ministerul Propagandei Naţionale. Se
cereau: „Statistică şi grafice: - Pierderi teritoriale, pe regiuni; prezentare pe
categorii, cultură şi valoare economică. - Pierderi populaţie, pe categorii;
Ş coli, biserici, institutii
, culturale, economice, bancare etc. - Situatia, creată
Statului Român. - Condiţiile economice şi politice ale actualelor frontiere. -
Evacuarea populaţiei germane - Basarabia, Bucovina, Dobrogea - număr,
pământuri şi avuţii abandonate.
- Evacuarea bulgarilor din Dobrogea comparativ cu evacuarea românilor
din Cadrilater; număr hectare, case etc., unde şi cum sunt cazaţi. -
Problema funcţionarilor, preoţilor, învăţătorilor. - Expulzările ungureşti -
comparative, grafice pe categorii pe populaţie. - Grafice comparative presa
ungurească; şcoli, biserici, înainte de Unire, până la cedare, după cedare. [„.]
Banatul, cuţovlahii; românii din Bulgaria - hartă ca aşezarea, numărul lor,
organizaţiile lor culturale, politice, economice, spirituale. - Istoricul sintetic
al Dobrogei, Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, prin hărţi pe epoci." 151
(Insistenţa asupra unor hărţi foarte amănunţite, venea din credinţa că acestea
pot convinge cel mai bine. Ideea era dovedită chiar la începutul lui noiembrie
1940; de la Legaţia din Berlin, Valer Pop şi Brabetzianu anunţau la Bucureşti
că un album cu asemenea hărţi i-a fost prezentat unui diplomat italian din
Capitala Germaniei; acesta „a rămas foarte impresionat, recunoscând că nu a
văzut încă o dovadă atât de strălucită a românismului Ardealului şi a dreptăţii
româneşti." 152 )
Aşadar, Ion Antonescu anunţa că va ridica problema refacerii teritoriale
a României, inclusiv spre Apus. Spunea deschis că înţelege să adere la Pactul
tripartit, fără a renunţa la drepturile sale legitime. Menţinerea, şi după această
precizare fermă - ajunsă imediat la Roma şi Berlin - a invitaţiei adresată lui
Antonescu nu poate fi interpretată ca o acceptare, din partea viitoarelor
gazde, a ţelului pe care şi-l propuneau autorităţile de la Buoureşti, ci ca fiind

89
PETRE ŢURLEA

expresia interesului deosebit cu care era privită România, din punct de vedere
economic şi strategic. Pentru Axă, în perspectiva războinică din Europa de
Sud-Est, era imperios necesar să aibă România alături, şi era preferabil ca
pentru aceasta să nu fie nevoită a întrebuinţa forţa. De aceea, se lăsa impresia
că, mai târziu, la sfârşitul războiului, graniţele vor fi rediscutate, inclusiv
aceea rezultată din Diktatul de la Viena. Concomitent, aceeaşi idee era
vehiculată şi la Budapesta, pentru a întări convingerea ungurilor că orice
şovăială în alianţa cu Germania şi Italia poate înclina balanţa spre România;
şi, totodată se spunea că fidelitatea deplină faţă de Roma şi Berlin în condiţiile
unei schimbări de poziţie a Bucureştilor, ar fi putit aduce Ungariei şi restul
Transilvaniei.
Mihail Sturdza i-a propus lui Ion Antonescu un plan amănunţit de acţiune
a Delegaţiei Române, şi cereri precise adresate viitorilor interlocutori privind
situaţia din teritoriul cedat Ungariei; comisii mixte italo-germane, cu caracter
permanent, în fiecare judeţ din Transilvania de Nord-Est; reîntoarcerea
tuturor românilor expulzaţi şi refugiaţi; crearea unui statut naţional pentru
românii din zona ocupată. În context, era reluată ideea autonomiei, lansată
deja de Mihail Manoilescu în convorbirea cu Mussolini din 18 octombrie
(pe care acesta nu o respinsese, deşi nu o considera posibilă în aoel moment).
Conform lui Sturdza, sugestiile ce puteau fi făcute cu privire la eventualele
schimburi teritoriale în favoarea României erau mai multe; revendicarea
maximală, care presupunea revenirea la graniţa trianonică spre Ungaria;
revendicarea medie, presupunând stabilirea unei graniţe „care ar delimita
o nouă distribuţie etnică", implicând schimbul de populaţie; o soluţie
provizorie, constând în retrocedarea către România doar a unor regiuni, fără
ca prin aceasta problema să fie închisă.
Ministrul Ghigi l-a însoţit pe Ion Antonescu la Roma, încercând în timpul
călătoriei, să-l convingă că nu ar fi oportun să pună acum, lui Mussolini,
problema reparării nedreptăţilor provocate de Diktatul de la Viena. Insistenţa
pe această linie, oarecum nepoliticoasă diplomatic, avea în spate un ordin al
lui Ciano către Ghigi. Antonescu a refuzat cu claritate militară, afirmând că,
dacă nu ar ridica această problemă, însăşi călătoria sa la Roma nu şi-ar mai
avea rostul. Aşadar, ministrul Italiei nu nega caracterul nedrept al Diktatului.
Sfatul său, ca problema să nu fie ridicată, era dat pentru ca Mussolini să nu
fie pus în postură jenantă de a da un răspuns. Italia şi Germania erau gata
să accepte că ungurii se comportaseră rău în Transilvania, dar nu voiau să
recunoască a fi greşită hotărârea de la Viena.

90
ROMÂNI ŞI UNGURI

Ajuns la Roma, cu trenul, la 14 noiembrie 1940, pe Ion Antonescu îl


aşteptau, la Gara Termini, majoritatea conducătorilor Italiei: Mussolini,
Ciano, mai mulţi miniştri şi ambasadorul Germaniei în Italia. Pe lângă
onorurile oficiale deosebite ce i s-au rezervat, presa şi radioul i-au făcut o
primire entuziastă; primul comunicat la Radio Roma (ora 13,30) era plin
de expresii mai mult decât cordiale - „Capitala Italiei salută călduros" etc. 153
Cele mai importante au fost convorbirile cu Mussolini şi Ciano. În timpul
lor, Antonescu a lansat ideea, deseori reluată apoi, a contribuţiei viitoare a
României la lupta Axei, în funcţie de care, la sfârşitul războiului, să aibă
dreptul de a revendica refacerea Statului Naţional Unitar. Generalul propunea
realizarea dezideratelor româneşti în etape. La început, ar fi trebuit ca Axa să
oblige Ungaria să respecte toate angajamentele luate la Viena, privindu-i pe
românii din Transilvania de Nord-Est, sub supravegherea unor comisii mixte
italo-germane permanente. Acest prim deziderat presupunea garantarea vieţii
românilor din regiunea ocupată; asigurarea libertăţii acestora, a posibilităţii
organizării lor politice, a dezvoltării lor economice şi spirituale, reprimirea
celor expulzaţi şi a refugiaţilor. Recunoscând că „ungurii au făcut lucruri care
nu era permis să le faca'' şi că Roma şi Berlinul au răspunderi faţă de populaţia
românească din Transilvania de Nord-Est, Mussolini „a fost de perfect
acord cu pretenţiile minimale ale României, le-a găsit justificate şi imediat
aplicabile." Antonescu a menţiopat şi a doua etapă pe care o viza: România
trebuia să-şi refacă graniţele normale. Nu ridica acum această problemă, ci
doar o anunţa, pentru că Axa avea, în acel moment, alte priorităţi. Problema
va fi reluată cu prilejul încheierii păcii.
În urma convorbirilor avute la Roma, s-au putut constata diferenţe între
Mussolini şi Ciano cu privire la problema Transilvaniei. Ion Antonescu
a găsit „perfectă înţelegere" la Mussolini şi mult mai puţină la Ciano. Este
probabil ca la mijloc să fi fost doar un gest de curtoazie al Ducelui, dacă
avem în vedere consecventa situare a aestuia, toată perioada interbelică, de
partea revizionismului maghiar. În general, cercurile conducătoare italiene
cunoşteau bine situaţia din Transilvania şi, de aceea, se menţineau într-o
atitudine rezervată. 154
Un alt document privind vizita lui Ion Antonescu în Italia poartă titlul
Raportul domnului ministru Sturdza asupra întrevederii Conducdtor-Duce. 155
Este o relatare mai amănunţită asupra unora dintre momentele călătoriei,
aducând elemente şi observaţii interesante, ale unui martor ocular. De
remarcat motivaţia dată de Mussolini pentru politica antiromânească de până

91
PETRE ŢURLEA

atunci a Italiei. Aceasta a fost guvernată de considerentul că România nu era


o ţară amică; amintea rolul Româniri la Geneva, la Societatea Naţiunilor, cu
politica lui Titulescu de susţinere a sancţiunilor contra Italiei, în contextul
războiului abisinian. Pentru Mussolini, noul Regim din România a făcut
să se şteargă trecutul; declara chiar, mărinimos, că „a uitat trecutul", şi că va
ajuta noua Conducere a României. Aluziv, Ducele i-a spus lui Antonescu:
„După război vom lua harta Europei şi atunci vom vedea ce trebuie aranjat
şi ce trebuie făcut." Suna ca o promisiune, impresia Delegaţiei Române fiind
aceea că Mussolini nu era mulţumit de urmările Diktatului de la Viena.
„La Viena, a spus Ducele, am dorit să facem tocmai ceva care ar fi asigurat
ordinea în Bazinul Dunărean. A spus aceasta pe un ton din care reieşea că
scopul n-a fost atins. După care, Antonescu a declarat că nu va avea odihnă
„până nu va restitui Neamul în integritatea şi independenţa sa, spre care scop
va utiliza armatele române. [subl.n.]" Şi Mihail Sturdza remarca diferenţa
dintre atitudinea Ducelui şi a lui Ciano; „Contele Ciano a intervenit de
mai multe ori pentru a-şi apăra, fără multă energie şi convingere, teza de la
Viena. La un moment dat, a pus chestiunea dacă am primi ideea unui schimb
parţial de populaţii, înlăuntrul graniţelor actuale; Ministrul de Externe al
României a protestat vehement, arătând că printr-un astfel de schimb [„.]
s-ar încuraja acţiunea de teroare şi atrocităţi a Guvernului Ungar." Ideea lui
Ciano, putând avea la bază o înţelegere, în acest sens, între Germania şi Italia,
acum fiind lansată pentru a testa reacţia României, l-a alarmat pe Sturdza;·
acesta dorea blocarea definitivă a iniţiativei chiar din faza de tatonări. De
aceea, a cerut să se ia notă că: „1. România nu va admite niciodată ca o parte
din populaţia românească din Ardealul de Nord să fie transportată în partea
care ne-a rămas nouă, lăsând majoritatea fraţilor lor şi mai slăbiţi şi fără
apărare în mâinile schingiuitorilor maghiari. Schimbul de populaţie noi îl
admitem, dar în cadrul unor noi graniţe. [„.] 2. Dacă principiul unor noi
graniţe şi al schimbului de populaţie este admis, regimul este în măsură a
lua asupra lui întreaga răspundere a acestui schimb.'' România mai fusese de
acord cu schimbul de populaţie, dar cu menţinerea graniţei trianonice, în
timpul tratativelor de la Turnu Severin din august 1940.
De menţionat şi faptul că unii membri ai Delegaţiei Române au apreciat
ca încordate convorbirile dintre Ion Antonescu şi Mussolini, ultimul fiind
vizibil stânjenit de fermitatea exprimării Concătorului Statului Român, de
sinceritatea acestuia, puţin diplomatică, dorind să provoacă aceeaşi sinceritate
din partea Ducelui. George Barbu! remarca rigiditatea celor doi, şi aprecia:

92
ROMÂNI ŞI UNGURI

„Concluzia pe care a tras-o Conducătorul era că pe Italia nu se poate coma".


În final, însă, „a avut impresia că Ducele fusese câştigat de partea cauzei
româneşti". Evident, o idee excesiv optimistă. 156
Vizita în Italia a cuprins şi Sfântul Scaun, unde cercurile clericale
s-au dovedit mult mai bine informate, inclusiv asupra „barbariilor
ungureşti" - conform expresiei lor. S-au arătat binevoitoare faţă de români,
dar urmărindu-şi propriile interese. Nu s-a auzit nici o critică privind
comportamentul antiromânesc al unor clerici catolici maghiari. La 16
noiembrie 1940, Antonescu a fost primit de Papă - Pius al Xii-lea, urcat
în Scaun în 1939 -, care a promis tot sprijinul pentru uşurarea situaţiei
Românilor din teritoriul ocupat. Într-o relatare asupra întrevederilor de la
Vatican, se aprecia că „chestiunea raporturilor româno-ungare este posibil să
fie exploatată în interesul catolicismului"; erau aduse şi argumente pentru a
demonstra această tendinţă. De altfel, aşa se întâmplase în întreaga perioadă
interbelică, iar catolicismul, în România, se ralia predominant intereselor
maghiare. Marchizul Paccelli, a lăsat să se înţeleagă că o mai mare libertate
acordată catolicismului în România ar avea ca urmare un sprijin efectiv din
partea Vaticanului; fostul nunţiu papal la Bucureşti afirma, de asemenea,
că Poporul Român, fiind latin, „nu vede de ce s-ar menţine separarea în
biserică". 157 Afirmaţia suna şi ca o ameninţare; românii, daeă doreau sprijinul
Vaticanului, trebuiau să treacă la catolicism. Tot iezuitismul catolic dirijase,
în 1700, şi ruperea unei părţi a românilor transilvăneni de ortodoxism.
Revenit în Tară, Ion Antonescu va face o amănuntită relatare a vizitei sale
' '
la Roma, în faţa Consiliului de Miniştri, la 18 noiembrie 1940: „La Roma,
principala mea acţiune a fost să arăt care este trecutul nostru şi drepturile
noastre, atât în domeniul istoric, cât şi în cel etnic, şi care sunt posibilităţile
noastre de viitor şi care este scopul urmărit astăzi de România [„.]. Fiţi foarte
siguri că g-ralul Antonescu nu a ezitat să spună lucrurile aşa cum le gândeşte
[„.], pentru ca să ating scopurile pe care suntem obligaţi să le atingem faţă de
generaţia trecută şi faţă de generaţiile care ne vor urma. Chestiunea esenţială
care ne-a preocupat şi ne preocupă este să aşezăm Ţara Românească [„.] pe
baze politice, ca să avea siguranţa graniţelor noastre şi linişte împrejurul lor,
iar în al doilea rând, să aşezăm bazele economice pe care să clădim România
de mâine. În ce priveşte bazele politice, ştiţi care sunt problemele care se
pun: este problema care se prezintă la Est, în special la Gurile Dunării, şi
este problema raporturilor cu Ungaria [subl.n.], faţă de atitudinea Statului
unguresc faţă de populaţia românească din Transilvania cedată [„.] În ce

93
PETRE ŢURLEA

priveşte consolidarea noastră politică la Vest, singura problemă care se pune


foarte acut deocamdată - [... ] - este maltratare populaţiei româneşti din
Transilvania cedată." Punctele aprobate de Cian o şi Mussolini (cu ultimul s-a
înţeles „de la ostaş la ostaş"): „Ca Ungaria să execute întocmai angajamentele
luate la Viena. Ştiţi că Axa ne-a garantat la Viena, în primul rând, siguranţa
frontierelor şi, în al doilea rând, liniştea, averea şi libertăţile populaţiei
româneşti rămase în teritoriul cedat. Eu am prezentat chestiunea ca un act
de ofensă adusă Axei, prin faptul că ungurii, a doua zi după Arbitraj, au rupt
acest angajament, şi dacă noi suferim din punct de vedere material şi brutal,
puterile Axei suferă din punct de vedere moral, pentru că ungurii pe ele le-au
desconsiderat, pe binefăcătorii lor. Am pus problema şi din punct de vedere
omenesc şi al justiţiei pure. Am cerut ca ungurii să înceteze persecuţiile şi
maltratările şi ca să aveţi o garanţie pentru încetarea acestei acţiuni, am cerut
stabilirea unei comisii mixte în teritoriile cedate, ceea ce Ducele Mussolini
a găsit necesar şi a fost de acord. În al doilea rând, am cerut să se acorde
un statut populaţiei româneşti similar cu statutul impus la Viena pentru
populaţia minoritară germană, care este mult mai puţin numeroasă decât
populaţia noastră şi nu este grupată în masă compactă ca populaţia noastră
din Ardealul cedat. În al treilea rând [... ] am cerut ca ungurii să fie forţaţi
să-i primească înapoi pe toţi românii expulzaţi şi să le dea posibilitatea să-şi
recapete bunurile lor şi să le stăpânească în linişte acolo.'' Mussolini a găsit
aceste puncte „foarte judicioase"; mai mult, l-a autorizat pe Antonescu, care
urma să meargă şi la Berlin, să-i spună lui Hitler că „el n-are nici o obiecţiune
de făcut şi că este de acord cu aceste cereri"; realizarea lor „depinde numai
de Fiihrer", dacă-şi va da adeziunea. Era şi o pasare a răspunderii. Cel mai
important fusese răspunsul lui Antonescu la întrebarea lui Mussolini asupra
perspectivei relaţiei dintre România şi Ungaria. Generalul afirmase că
nu va ridica problema graniţelor atâta timp cât în Europa era război. Dar,
în momentul păcii, „România îşi va cere categoric şi răspicat, drepturile şi
pretenţiile ei [... ] România va lupta pe viaţă şi pe moarte ca să restabilească
între ea şi Ungaria bazele pe care vom sta. Bineînţeles că, în această privinţă
nu şi-a luat nimeni nici un angajament.'' Antonescu menţiona şi sfatul pe care
îl primise de a nu ridica această problemă în faţa lui Mussolini; nu îl ascultase,
ceea ce nu-l intrigase pe Duce: ,,Înţeleg foarte bine - i-a spus acesta-, d-ta ai
datoria să o faci". Dar, Antonescu se iluziona privind atragerea conducătorilor
italieni în sprijinul României: „Ei împărtăşesc, în măsură destul de largă, ceea
ce am gândit când am spus că românii sunt şi rămân acolo unde au fost şi au

94
ROMÂNI ŞI UNGURI

venit cei dintâi şi vor pleca cei din urmă din stânca Carpaţilor. Deci, acestea
au luat un caracter oarecum oficial pentru Guvernul ltalian."158
În Raportul privind călătoria generalului Ion Antonescu la Roma (o sinteză
oficială, realizată la PCM) erau prezentate şi părerile unora din membrii
Delegaţiei. Toţi constataseră o poziţie rezervată a italienilor faţă de România
şi de ţelurile ei, mai ales când îi privea pe unguri. Prin urmare, Antonescu era
mult prea optimist. 159 Raportul lui Mihail Sturdza despre vizita la Roma nu
aduce noutăţi. 160
Prima putere europeană a momentului era Germania. De aceea, vizita la
Roma avea o importanţă secundară, ea pregătind-o doar pe aceea esenţială,
la Berlin. Unul din membrii Delegaţiei Române de la Roma, G. Barbul,
nota: „Concluzia pe care a tras-o Conducătorul [Antonescu] era că pe Italia
nu se poate conta. Ea urmează orbeşte Germania." 161 Aşadar, câştigarea
Germaniei ar fi adus automat şi câştigarea Italiei. De aceea, înseşi tratativele
pentru aderarea României la Pactul Tripartit au fost încredinţate lui Valer
Pop, trimis la Berlin în octombrie 1940. Acesta avea sarcina şi de a preveni
prioritatea aderării Ungariei la Pact, ceea ce nu a reuşit; Ungaria va semna la
20 noiembrie la Viena, iar România la 23 noiembrie la Berlin. Concurenţa
dintr cele două state fusese întreţinută chiar de Puterile Axei.
Documentele de sinteză asupra călătoriei la Berlin scot în evidenţă
faptul că, la fel ca la Roma, principala problemă ridicată de partea română
a fost aceea a frontierelor. Ministrul de Externe al Germaniei, Joachim von
Ribbentrop, a încercat, ca şi Ciano, să-l împiedice pe Antonescu să aducă
în discuţie problema Transilvaniei de Nord-Est. Cu brutalitate, chiar la
începutul convorbirii, Ribbentrop anunţa încruntat că a aflat „cu surprindere
şi regret", de la Ciano, despre declaraţiile făcute de şeful Delegaţiei Române
la Roma, în legătură cu Diktatul de la Viena; „El (ministrul de Externe)
îi cere lui Antonescu să se reţină de la orice critici asupra verdictului de la
Viena [„.]". Afirma, de asemenea, că a văzut Raportul Roggeri-Altenburg, în
care se prezintă şi faptul că „în unele locuri ungurii ar fi făcut lucruri ce nu
pot fi înţelese şi care ar fi trebuit să nu aibă loc'', dar „asemenea lucruri sunt
inevitabile în astfel de răsturnări". Aşadar, ministrul de Externe al Germaniei
aducea justificări atrocităţilor maghiare, le considera „inevitabile" şi chiar
afirma că „Verdictul de la Viena i-a făcut României un mare serviciu„" 162
Cu toată opoziţia lui Ribbentrop, în cadrul celor două convorbiri cu
Hitler, Ion Antonescu a ridicat cu insistenţă problema Transilvaniei de
Nord-Est. Faptul este redat în sintezele convorbirilor, făcute de germani

95
PETRE ŢURLEA

conform stenogramei. După formulele iniţiale de politeţe diplomatică,


Antonescu i-a făcut lui Hitler o punere în temă asupra trecutului Poporului
Român şi rolului său în Istorie. După Arbitrajul de la Viena, politica
României se baza pe două coloane: Garanţia cu privire la frontiere şi
protecţia minorităţii de 1 350 OOO de români rămaşi în Ungaria, a căror
viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza acestui verdict. Totuşi,
ungurii au încălcat imediat obligaţia pe care şi-au asumat-o faţă de Germania
şi Europa. 45 OOO de refugiaţi au părăsit partea ungară a Transilvaniei. Ei au
fost maltrataţi şi jefuiţi de avutul lor. Femei şi copii au fost asasinaţi de unguri
şi mulţi dintre refugiaţi s-au ivit în România cu ochii scoşi, limbile tăiate şi
unghiile smulse. El (Antonescu) n-a lua măsuri de represalii, dar neliniştea
din România este covârşitor de mare." Hitler justifica Arbitrajul de la Viena
prin faptul că, în lipsa lui s-ar fi ajuns la un război între România şi Ungaria,
ceea ce ar fi dus la o „catastrofă generală"; s-ar fi creat un vid militar şi politic
propice bolşevismului. Apoi, insista amplu asupra principalei zone de interes
a Berlinului - relaţiile economice cu România. Bineînţeles, era satisfăcut de
dorinţa Bucureştilor de aderare la Pactul Tripartit. Se părea că Hitler vrea
să încheie astfel convorbirea. Dar Antonescu a revenit asupra problemei
cu care începuse, şi pe care interlocutorul său o ocolise: „Antonescu s-a
plâns, în declaraţii de o lungime considerabilă [subl.n.], despre felul cum a
fost tratată minoritatea română de către Ungaria şi a raportat amănunte
în legătură cu acest prost tratament şi altele asemănătoare. România poate
pretinde Transilvania [... ], căci pământul acesta a aparţinut României în
Istoria lui şi n-a fost niciodată divizat. El [Antonescu] a susţinut teza aceasta
cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, [... ] că secuii ar putea fi
consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită,
dar la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica din nou glasul pentru a obţine
dreptate [subl.n.] [... ] El a pledat cu multă vigoare în favoarea tezei române,
adică o strictă respectare a verdictului de la Viena şi în special a obligaţiilor
prevăzute de acesta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra
întregii chestiuni la încheierea păcii generale." Declaraţiile lui Antonescu au
durat „ore întregi'', Hitler fiind adus a recunoaşte că Arbitrajul de la Viena
„n-a găsit o soluţie ideală". Şi reprezentanţii Budapestei îşi susţinuseră teza.
Ca urmare, încheia Hitler, „încă n-a venit timpul să se considere chestiunile
în retrospectivă. El îi poate da, totuşi, generalului Antonescu asigurarea că
înţelege pe deplin simţămintele, indignarea şi durerea lui. În afară de aceasta,
Istoria nu se va opri în anul 1940. [subl.n. ]" Se părea că Hitler încheiase

96
ROMÂNI ŞI UNGURI

convorbirea; dar, stenograful Schmidt adăuga; „După ce Antonescu a mai


pledat cu multă vigoare punctul său de vedere, cu aceleaşi argumente, încă
de câteva ori [subl.n.], discuţia s-a terminat Într-o atmosferă prietenească." 163
Mai mult, Antonescu a reluat problema Transilvaniei de Nord-Est şi în
convorbirea de rămas bun cu Hitler, din 25 noiembrie 1940. În legătură cu
litigiul româno-ungar, Antonescu „repetă că asupra acestui punct România
va avea un cuvânt de spus la stabilirea păcii generale. Poporul Român ar fi
gata să lupte pentru drepturile sale. În calitate de conducător al acestui popor
şi ca soldat, el [Antonescu] trebuie să sublinieze aceasta." Hitler s-a arătat
încântat de întâlnirea cu Antonescu, care a „reprezentat interesele României
cu o inimă fierbinte" şi lansa o frază cu multe înţelesuri: „Istoria universală a
arătat întotdeauna înţelegere pentru un popor care a tins către ţelul său cu un
idealism credincios şi o dăruire fanatică." Germania va sprijini România „atât
pe tărâm politic cât şi pe cel economic". 164
Conform relatării lui George Barbul, în timpul primei întrevederi,
Antonescu s-a întreţinut cu Hitler fără participarea celorlalţi membri
al Delegaţiei Române, de faţă fiind doar interpretul Paul Schmidt.
Mihail Sturdza, rămas în antecameră, adusese cu el documentaţia despre
Transilvania, special pregătită pentru Fiihrer (lucrările principale se refereau
la împuşcarea românilor din Trăznea şi Ip). După ce interpretul a cerut
documentele, întrevederea s-a prelungit cu o oră şi jumătate. La sfârşit, în
faţa întregii Delegaţii, Hitler a declarat: „Pe viitor, toată politica mea externă
privind România va fi în folosul ţării voastre." 165 În urma acestei întrevederi,
chiar şi Ribbentrop s-a arătat mai amabil, încheind: „Vă voi repeta ceea ce a
spus Fiihrerul: Istoria pentru România nu s-a sfârşit ieri." 166
Prezentarea călătoriei la Berlin, pe care Ion Antonescu o va face în şedinţa
Consiliului de Miniştri din 26 noiembrie 1940, includea şi o comparaţie
cu aceea de la Roma. Deşi primirea a fost „cât se poate de bună", totuşi „a
fost mai puţin afectuoasă ca la Roma", dar „cu rezultate mult mai mari".
Menţiona insistenţa pe care o avusese asupra litigiului româno-maghiar
şi formula lui Hitler că „ceea ce s-a decis la Viena nu este ultima pagină a
Istoriei". Generalul trăgea o concluzie forţată: „Deci, este o asigurare că la
Conferinţa Păcii [... ] noi vom putea pune revendicările noastre înaintea
Marilor Puteri." Excesiv optimist se arăta şi în legătură cu acţiunile imediate:
,,În ce priveşte românii rămaşi sub stăpânire ungară, cererile făcute de mine au
primit aprobare integrală. [... ] Aceste cereri se referă la acordarea unui statut
pentru minoritatea românească rămasă în teritoriul cedat Ungariei. DL von

97
PETRE ŢURLEA

Ribbentrop a dac asigurări că, în două zile, va interveni foarte energic pentru
ca acest statut să se aprobe." Acelaşi a dac asigurări că va interveni şi pentru
reîntoarcerea românilor refugiaţi şi expulzaţi. În sfârşit, Hitler şi Ribbentrop
au dac asigurări că se vor ocupa ca Ungaria să nu mai folosească „metodele
de până acum". Au fost promisiuni şi în ceea ce priveşte permanentizarea
Comisiei mixte icalo-germane. Se arăta chiar încrezător în promisiunea
Ungariei în sensul că „începând de duminică, a încetat cu expulzările". 167
La întrebarea dacă Hitler a fost sincer când a lăsat speranţe României
pentru rezolvarea diferendului său cu Ungaria, nu sunt elemente care să
îndreptăţească un răspuns afirmativ. Aceasta cu atât mai mule cu cât, doar
la trei zile înaintea convorbirii cu Ion Antonescu, pe 20 noiembrie 1940, la
Viena, tot Hitler declarase lui Teleki Pal, prim-ministru al Ungariei, şi lui
Csaky, ministrul de Externe al acesteia, că plângerii românilor privitoare la
atitudinea ungurilor în Transilvania de Nord-Est îi va răspunde că „ungurii
au fose timp de 20 de ani rău cracaţi de către români, iar atitudinea lor de
acum nu este decât reacţia la nedreptăţile pe care le-au îndurat vreme atât
de îndelungacă". 168 Aşadar, politica Germaniei faţă de Ungaria şi România,
ca şi a Italiei, a rămas aceeaşi; menţinerea Dikcacului de la Viena, corelată
cu promisiuni dace, în particular, fiecăreia dintre cele două ţări. Astfel,
perspectiva unei recompense pentru „bună purtare" le ţinea pe acestea
ancorate ferm de Pactul Tripartit.
Pentru România a fose şi un rezultat practic al vizitei lui Ion Antonescu
la Roma şi Berlin: acceptarea comisiilor mixte permanente de control,
icalo-germane, în Transilvania de Nord-Est. Iar Ungaria a anunţat că sistează
deportările din regiune; nu-şi va respecta, însă, cuvântul. S-a evitat şi un pasibil
pericol major. În Germania se acreditase ideea unei Transilvanii autonome,
cuprinzând întreaga regiune; urma să fie slab sau deloc legată de România" -
după cum menţionează istoricul german Andeas Hillgruber. Şi Italia ar fi fost
de acord. Dar, ,,În urma relaţiilor de încredere ce s-au dezvoltat între Hitler şi
Conducătorul Scatului Român - de la vizita generalului Antonescu la Berlin
la 22-23 noiembrie 1940 - Hitler a renunţat la această idee." 169
Reîntors în Ţară, Ion Antonescu şi-a arătat deseori convingerea că
obţinuse o privire binevoitoare a lui Hitler pentru dezideratele româneşti în
Transilvania. Era o teză discutabilă, dar necesară pentru moralul Poporului
Român. Şi, totodată, îi folosea şi prim-ministrului pentru a-şi întări
autoritatea, în contextul tot mai accentuatei rivalităţi cu Mişcarea Legionară.
Prima prezentare fermă a acestei convingeri era făcută în şedinţa Consiliului

98
ROMÂNI ŞI UNGURI

de Miniştri din 26 noiembrie. Al doilea prilej - de vizibilitate mult mai


mare - îl va avea Antonescu la 1 decembrie 1943, când va ţine la Alba Iulia,
în faţa a peste o sută de mii de oameni, un discurs dedicat Unirii din 1918.
Mişcarea Legionară a încercat să transforme manifestaţia de la Alba Iulia
într-una pur legionară. Nu a reuşit, cu toate că Horia Sima a folosit expresii ca
„Ardealul Legionar" sau „România Legionară". Se dorea ca teza reunificării
Transilvaniei de Nord-Est să fie percepută ca una legionară - deşi în momentul
Diktatului de la Viena Mişcarea nu protestase împotriva autorilor lui. 170 Ion
Antonescu a refuzat să-i identifice pe legionari cu întregul Popor Român.
De aceea, s-a adresat românilor în ansamblu, ardelenilor în particular şi,
separat legionarilor, cu formule ce puteau fi interpretate şi ca mustrări. Iar
în Comunicatul dat publicităţii, conţinând discursul generalului, cuvintele
către legionari lipseau: „Din această cetate a Unirei, a drepturilor noastre
veşnice şi încercate, mă adresez cu încredere tuturor. Îmi îndrept gândul plin
de nădejdi spre ardeleni, spre ostaşi şi spre toţi românii. Fraţi ardeleni! Voi,
cari v-aţi sfâşiat sufletul şi trupul; Voi, cari aţi adăugat dureri noi la hrisovul
suferinţelor de veacuri; Nu deznădăjduiţi. Pe umerii voştri stă apăsarea sfântă
a datoriilor strămoşeşti. În această clipă de îngenunchere, îngenunchiaţi ca să
auziţi troznetul de trupuri pe roată ale lui Horea şi Cloşca; simţiţi în sânge
clocotul de viaţă ardelenească a lui Avram Iancu şi ritmul de redeşteptare
naţională a lui Mureşan. Plecaţi urechea la brazda strămoşească şi păstraţi
în cuget icoana gândurilor lui Lazăr, Şincai şi Şaguna şi cutremuraţi-vă de
biruinţa măreaţă şi veşnică a lui Mihai Viteazul. Ne-am născut aici, suntem
cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni,
fiindcă nu putem părăsi ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile,
nici trădările nu ne vor clinti. Toţi trebuie să păstrăm încrederea în drepturile
Neamului, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă şi prin jertfă
să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă dreptatea străjuieşte lumea. Şi dreptatea
lumii va fi dreptatea noastră. Ostaşi, din cetatea biruinţei lui Mihai Vodă,
de la temeliile întregitoare de Neam, îndrept gândul spre voi toţi, pentru a
vă remărturisi toată iubirea, toată nădejdea şi toată siguranţa pe care Neamul
întreg o pune în vol. Ţara şi cu mine nu vom cruţa nimic pentru ca să vă
pregătim destinul pe care îl meritaţi. Ţara şi cu mine vă iubim şi vă cinstim.
Ţara şi cu mine aşteptăm de la voi ca să nu fiţi mai prejos decât glorioşii noştri
înaintaşi. De aceea, din Alba Iulia, unde gloria celui dintâi întregitor a adus
peste veacuri afirmarea de voinţă şi unire a Ardealului, pentru ca în sunetul
de clopote ale credinţei strămoşeşti să dea Coroana Unirei celui din urmă

99
PETRE ŢURLEA

întregitor, în numele trecutului, pentru apărarea prezentului şi pentru gloria


viitorului, cer azi Unirea Românilor într-un singur suflet ." 171
La recepţia care a urmat, în Sala Unirii, legionarilor li s-a lăsat numai
postura minoră de spectatori. Au vorbit reprezentanţi ai celor două
biserici româneşti - protopopul ortodox de Alba Iulia, Gheorghe Baba şi
episcopul unit Aftenie -, generalul Petre Dumitrescu în numele Armatei din
Transilvania şi Ion Antonescu. Nu s-a îngăduit luarea unor note stenografice;
de aceea, declaraţia lui Antonescu a fost reconstituită de revizorul principal
al Corpului Stenografilor Adunării Deputaţilor, Florin Andronic, după cele
relatate de un participant. Prim-ministrul a oprit accesul în sală al presei,
pentru că a vrut să facă un anunţ care să nu fie popularizat: ,,În scurtă vreme
vom reintra în drepturile noastre teritoriale, consfinţite prin actul Unirii
din 1918." Credea că la Roma şi Berlin obţinuse asigurarea reîntregirii,
„cu condiţiunea ca noi să fim în stare să cucerim ceea ce ni se garantează;
să nu aşteptăm nimic şi de la nimeni altcineva decât noi." Armata trebuia
să fie pregătită pentru momentul care va veni curând. 172 Şi sublinia mai
mult necesitatea solidarizării naţionale, a înlăturării acţiunilor anarhice care
divizau Naţia; se referea, evident, la legionari. Anarhia împiedica solidarizarea
naţională, se constituia ca un obstacol în calea reunificării. Germania şi Italia
care, cu siguranţă, au aflat anunţul făcut la Alba Iulia, nu au reacţionat;
din considerente legate de situaţia internaţională care impunea menţinerea
României alături de ele; se adăuga faptul că, în acel moment tocmai se
finalizau tratativele economice germano-române, interesul Berlinului fiind
maxim. Tăcerea Germaniei şi Italiei putea fi interpretată ca o aprobare a celor
spuse de Antonescu, ceea ce nu era.
În Ungaria, reacţia a fost violentă, atât în presă, cât şi în Parlament.
Semioficiosul guvernamental „Pester Llod", sub titlul Ordine în sud-estul
Europei (articol reprodus în mai multe ziare), considera că declaraţia lui Ion
Antonescu de la Alba Iulia din 1 decembrie 1940 demonstrează „ura cu care
în trecut oratorii români au persecutat Ungaria şi Germania, ambele ţări
suferind în urma dictatelor de pace; aceeaşi ură mocneşte şi astăzi contra
Ungariei şi a tot ce este unguresc". Cu un ton de superioritate, se afirma:
„Defăimările ne lasă reci şi nici nu vor primi răspuns.'' 173 În Parlament,
deputatul de extremă dreaptă Rajniss a avut o intervenţie furibundă, ei
raliindu-se, prin exclamaţii, întreaga Cameră. ,,În esenţa ei, deci - afirma
Rajniss - această adunare [de la Alba Iulia] a avut tendinţa de a deştepta ura
nu numai contra Ungariei, dar şi contra Puterilor Centrale. [... ] Au făcut

100
ROMÂNI ŞI UNGURI

jurământ că România nu va uita sfintele frontiere naţionale şi că va continua


lupta pentru ele. Deci, în loc să respecte în mod cinstit spiritul Arbitrajului
de la Viena, au început, pe baza urii de rasă, lupta contra Ungariei, o luptă în
care se consideră vinovaţi toţi ungurii nu numai pentru Arbitrajul de la Viena,
dar şi pentru răscoala lui Horea şi Cloşca. [... ] Generalul Antonescu a numit
ziua de 1 Decembrie ca ziua durerii naţionale, care însă deschide drumul
drepturilor româneşti care vor veni." Deputatul se arăta alarmat mai ales faţă
de una din afirmaţiile lui Antonescu: „Am muncit pentru hotarele noastre
[... ] Pentru acest viitor am călătorit la Berlin şi la Roma. România nu este
singură. Credeţi şi aveţi încredere". Aşadar, ungurii avuseseră un agent chiar
în Sala Unirii; acolo Antoneseu făcuse declaraţia din care se cita, şi aceasta
fusese oprită să răzbată în presa românească. Rajniss constata că România
rămânea credincioasă faţă de ea însăşi şi nu respecta Diktatul de la Viena, pe
care dorea să-l desfiinţeze: „Aceasta este, deci, un atac deschis, o declaraţie
de război contra Puterilor Axei. [... ] Trebuie să atragem atenţia Puterilor
Axei ce pot să devină agitaţiunile şi propagandă lipsită de răspundere [... ]
(aplauze unanime). Să protestăm şi să pretindem ca acţiune, cuvânt hotărât şi
protest să se pună capăt răscoalei contra Arbitrajului. [subl.n.] În puternicele
aplauze ale întregii Camere, discursul se încheia cu ameninţarea că România
„va sta faţă în faţă cu Naţiunea Maghiară, de care să păzească Dumnezeu
România". Pentru atmosfera înfierbântată la maximum din Parlamentul de
la Budapesta, edificator este momentul când Rajniss a citat pasaje dintr-un
articol apărut în ziarul bucureştean „România Nouă": „Ungurii, scrie ziarul,
au redeşteptat în veacul al 20-lea grozăviile năvălirilor tătare (strigăte pe toate
băncile: infamie!). Dar, oricât de perfectă ar fi sălbăticia bestială ungurească,
ea numai asupra Statului Maghiar va putea să aibă consecinţe». (Exclamări:
nemaipomenit!) Teritorii furate? Sălbăticie bestială maghiară? Grozăviile
năvălirilor tătare? (Exclamări: insuportabil!)." De comparat ameninţarea
trufaşă cu furia Naţiunii Maghiare „de care să ferească Dumnezeu România",
cu laşitatea neacceptării unei confruntări directe, bărbăteşti, în vara lui 1940,
şi recurgerea la solicitarea slugarnică a intervenţiei Germaniei şi ltaliei. 174
A doua zi, 4 decembrie 1940, răspunzând discursului-interpelare al lui
Rajniss, prim-ministrul Teleki Pal constata şi el că Guvernul Român nu
acceptă Arbitrajul de la Viena: „Pe temeiul prieteniilor noastre pentru Puterile
Axei - care au trasat frontiera [... ] - noi considerăm justă şi hotărâtoare
deciziunea lor." Teleki protesta împotriva discursului lui Ion Antonescu de la
Alba lulîa şi amintea „tratamentul nobil şi prevenitor ce s-a aplicat românilor

101
PETRE ŢURLEA

din teritoriul reanexat". 175 Afirmaţia prim-ministrului maghiar - în condiţiile


atrocităţilor antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est - nu putea fi decât
expresia cinismului său.
De remarcat, în articolele din presa budapestană şi în discursurile din
Parlamentul Ungar, dorinţa de a incita Puterile Axei împotriva României,
sub motivul că acestea erau atacate dacă se contesta Arbitrajul de la Viena, pe
care ele îl impuseseră. La fel ca în vara lui 1940, Ungaria acţiona cu laşitate;
decreta România ca inamic al ei, dar nu avea curajul unei confruntări deschise
cu „inamicul", ci împotriva acestuia trimitea Germania şi Italia. Numai că
acum, în decembrie 1940, cele două puteri nu au vrut să se mai amestece;

*
La peste o lună de la finalizarea activităţii Comisiei mixte italo-germane,
Ministerul Afacerilor Străine al României primeşte, din partea Legaţiei
Berlinului la Bucureşti (3 decembrie 1940) o Notă verbală conţinând cererile
Axei şi amintind faptul că a trimis, la 30 octombrie, un rezumat al Raportului
Roggeri-Altenburg. Probabil, în iurma nedumeririlor exprimate de partea
română cu privire la unele aprecieri finale ale Raportului în neconcordanţă
cu realitatea, guvernele de la Roma şi Berlin s-au văzut nevoite să garanteze
că „această Comisiune s-a dedicat cu cea mai mare obiectivitate şi cu cel mai
mare interes misiune încredinţată". Puterile Axei făceau şapte recomandări
guvernelor României şi Ungariei. Încetarea imediată a tuturor actelor
de brutalitate şi a tuturor măsurilor care ar avea ca urmare o emigrare a
populaţiei; încetarea campaniei împotriva celeilalte părţi, dusă prin presă
şi radio; să se admită reîntoarcerea expulzaţilor şi a refugiaţilor, cu excepţia
cazurilor izolate, în care sunt motive speciale de respingere; cei expulzaţi să
fie despăgubiţi, dar „de către propriul guvern", instituindu-se pentru aceasta,
între cele două state, o procedură de clearing; reluarea tratativelor între cele
două state, la Budapesta, pentru reglementarea graniţelor, a problemelor
economice şi de comunicaţii; să se încheie un acord româno-ungar cu
privire la tratamentul reciproc al minorităţilor; până la punerea în aplicare
a acordului cu privire la minorităţi, o comisie italo-germană va cerceta în
continuare expulzările şi brutalităţile.
Din mai multe motive, România nu putea fi satisfăcută de Nota verbală a
Puterilor Axei, notă care avea deficienţele Raportului Comisiei italo-germane.
De aceea, la 4 decembrie 1940, Mihail Sturdza transmite o lungă Notă verbală
de răspuns legaţiilor Italiei şi Germaniei din Bucureşti. Sturdza reamintea

102
ROMÂNI ŞI UNGURI

faptul că, prin scrisoarea sa din 9 octombrie către Ciano şi Ribbentrop, ceruse
nu doar o cercetare a faptelor antiromâneşti, ci şi instituirea unor comisii
permanente de supraveghere, pentru a împiedica pe viitor atrocităţi de genul
celor săvârşite de maghiari până atunci. Comisiei Roggeri-Altenburg i s-a
înaintat, de către Guvernul României, o informare completă asupra faptelor,
cu două remarci: nu există precedent pentru atrocităţile comise în Transilvania
de Nord-Est; pentru sutele de victime inocente, până în prezent nu s-a găsit
nici un vinovat care să fie pedepsit în Ungaria. De asemenea, se menţiona
că acţiunile antiromâneşti ale maghiarilor au continuat şi după încheierea
activităţii Comisiei mixte; ca urmare, Guvernul Român a făcut numeroare noi
sesizări guvernelor Axei. Se aprecia că în săptămânile care au urmat încheierii
cercetării întreprinse de Roggeri şi Altenburg, planul maghiar de anihilare
sistematică a românilor a continuat; el are efecte distructive mai mari decât
au avut cei 70 de ani de stăpânire habsburgică. Comentând punctele 1 şi 2
din Nota verbală trimisă de Axă la 3 decembrie, Guvernul Român indica
legătura dintre campania din presă şi de la radio cu acţiunile antiromaneşti
din Transilvania de Nord-Est. De suspendarea relatărilor din presă, Guvernul
Ungar a profitat „pentru a conduce cu violenţă, rapiditate şi diversitate de
mijloace [... ] opera sa de distrugere naţională a elementului românesc". De
aceea, „O nouă anchetă care s-ar face în acest moment în Transilvania de
Nord ar demonstra că, după cea efectuată de misiunea Roggeri-Altenburg
şi sub acoperirea armistiţiului care a fost cerut celor două părţi cu această
ocazie, Guvernul de la Budapesta a desăvârşit prima parte a programului său
de maghiarizare'', pregătind astfel, recensământul proiectat pentru februarie
1941. În legătură cu punctul 3 al Notei verbale italo-germane, România
îşi exprima temerea că includerea posibilităţii unor excepţii de la dreptul
expulzaţilor şi refugiaţilor de a se întoarce ar putea bloca revenirea întregii
intelectualităţi româneşti. În legătură cu punctul 4 - care privea despăgubirea
celor expulzaţi sau refugiaţi - Guvernul Român sublinia deficienţele
sistemului propus. România se arăta gata să reia tratativele de la Budapesta
pentru trasarea graniţei, rezolvarea problemelor economice şi de comunicaţii,
pentru un acord privind tratamentul asemănător al minorităţilor. În legătură
cu punctul 7, Guvernul Român îşi reafirmă dorinţa unui control cu caracter
permanent în Transilvania de Nord-Est, „în cât mai multe puncte posibil";
propunea cel puţin o comisie la Cluj şi două subcomisii la Oradea şi Baia
Mare. Totodată, aprecia că nu poate face comentarii asupra Raportului
Roggeri-Altenburg, deoarece a primit doar un rezumat al acestuia. 177

103
PETRE ŢURLEA

La observaţiile venite din partea României, guvernele italian şi german vor


răspunde la 4 ianuarie 1941. Se preciza că Guvernul Ungariei deja acceptase
toate recomandările, fără rezerve; de aceea, prin procedura solicitată de către
Guvernul Român „s-ar produce numai mari întârzieri", ceea ce ar duce la „o
nouă şi fatală înrăutăţire a situaţiunii din Transilvania". Deşi formulat cu
politeţe diplomatică, răspunsul celor două puteri ale Axei era foarte ferm,
anunţând că „trebuie păşit imediat şi concomitent la punerea în practică
a tuturor recomandaţiunilor". Se lua, însă, angajamentul ca să fie trimise
imediat, chiar în ianuarie, comisiile permanente italo-germane. 178 În aceeaşi
zi, Ministerului Afacerilor Străinei se transmite, din parte Legaţiei Germane
o altă notă, care definea componenţa comisiilor italo-germane (stabilite la
Cluj şi Braşov) şi atribuţiile lor. Cel mai important era punctul 7 al notei:
„Rolul comisiilor este în principal constatarea faptelor. Utilizarea politică a
rapoartelor comisiunilor aparţine principial Puterilor Axei, de comun acord.
În cazuri urgente, comisiunile pot face propuneri autorităţilor locale." 179
Notele italo-germane din decembrie 1940 şi ianuarie 1941 către Guvernul
României dovedesc faptul că Ion Antonescu se înşelase cu privire la intenţiile
Axei în diferendul româno-ungar. Formula lui Hitler - „Istoria pentru
România nu se opreşte la anul 1940" - fusese doar de politeţe. În realitate,
Axa dorea să permanentizeze situaţia creată prin Diktatul de la Viena. În
ianuarie 1941, Ion Antonescu, aflat în faza finală a conflictului cu Mişcarea
Legionară a cărui rezolvare depindea şi de situarea Germaniei de o parte sau
de alta, nu putea să respingă cererile mai mult decât ferme ale Axei.
În legătură cu activitatea Comisiei Roggeri-Altenburg, se poate
concluziona că: 1. Nu a arătat o deplină obiectivitate în cercetarea faptelor;
2. S-a dovedit părtinitoare în favoarea Ungariei; 3. Concluziile ei, în
pofida realităţii, tindeau să pună semnul egalităţii între situaţia românilor
din Transilvania de Nord-Est şi aceea a maghiarilor din sudul regiunii; 4.
Recomandările Axei, în urma Raportului Roggeri-Altenburg, au fost în
acelaşi ton cu acesta, perpetuându-i greşelile. Ca urmare: 1. Nu au fost
pedepsiţi autorii faptelor antiromâneşti; 2. Atrocităţile săvârşite de maghiari
vor continua; 3. Planul maghiar de deznaţionalizare a românilor va fi aplicat
în practică la fel de consecvent ca înaintea acţiunii Comisiei italo-germane.

*
Pe remacrat faptul că România toamnei lui 1940 s-a îngrijit de refugiaţii
din Transilvania de Nord-Est; i-a primit, le-a asigurat cazarea şi întreţinerea

104
ROMÂNI ŞI UNGURI

până când au reuşit să se integreze în diverse localităţi din Ţară, a acţionat


pentru ca aceştia să-şi găsească un serviciu stabil. Le-a pus chiar la dispoziţii
trenuri speciale pentru a se putea deplasa; erau puse la dispoziţia refugiaţilor
cinci trenuri speciale, care circulau doar pentru ei. 180 Toate acestea au făcut ca
Ion Antonescu să fie considerat un adevărat salvator. Aşa se explică scrisoarea
adresată acestuia, la începutul lui 1941, de către Asociaţia Românilor
Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardeal: „Asociaţia noastră, în adunarea din 2
ianuarie 1941, v-a proclamat, în ovaţii unanime ca primul ei preşedinte de
onoare. Am vrut să vă ştim mereu alături de noi, ca unul ce prin măsurile
luate de Stat ne-aţi dat întreg obolul pe care Ţara l-a putut oferi în momentele
cele mai grele ale existenţei sale, făcând astfel ca durerea clipelor de prigoniţi
ai soartei să ne fie, cu o părintească grijă, alinată. Alegându-vă ca preşedinte
de onoare al Asociaţiei noastre, n-am făcut altceva decât dragostea ce v-am
purtat-o în suflet am căutat să o exteriorizăm şi să v-o aducem sub această
formă. [... ] Mărturisindu-vă încă odată dragostea noastră nesfârşită pentru
tot ce aţi dispus să se facă şi pentru tot ce aţi făcut pentru refugiaţii şi
expulzaţii ardeleni, rugăm pe Dumnezeu să vă ajute să fiţi în măsură ca să ne
conduceţi victorios din nou la casele noastre, acolo în Ardealul robit, unde
ne sunt îngropaţi strămoşii noştri şi unde ne-am lăsat toată bogăţia noastră
şi fraţii, făcând ca acest colţ al Ardealului să fie din nou şi pentru vecie vatră
pribegilor de astăzi." Semnau dr. Laurian Gabor, care fusese şi preşedinte al
Asociaţiei Invalizilor de Război din Ardeal; şi dr. Anton I. Mureşanu, care
ocupa şi funcţia de consilier la Ministerul de Interne pentru problemele
refugiaţilor şi expulzaţilor ardeleni. Ion Antonescu le răspundea imediat:
„Vă rog să comunicaţi membrilor Asociaţiei, cari îmi transmit în cuvinte
impresionante întregul lor devotament, că ceea ce am făcut şi voi continua să
mai fac pentru acei care au trebuit să-şi părăsească vetrele bătrâne şi crucile
sfinte sub cari se odihnesc strămoşii lor, nu este pentru mine numai o sfântă
datorie de român, ci este izvorât dintr-un îndemn sufletesc şi din legături
trainice care nu pot fi nici uitate, nici înăbuşite. Dacă totuşi, nu s-a putut
face tot ceea ce aşi fi dorit pentru alinarea nesfârşitelor suferinţi ale fraţilor
ardeleni, să ştiţi că se datoreşte vitregiei vremurilor, şi nicidecum lipsei de
bunăvoinţă a oamenilor. Vă rog să primiţi, scumpe domnule preşedinte,
pentru impresionanta dvs dovadă de devotament şi de patriotism, toată
recunoştinţa mea şi să transmiteţi tuturor membrilor Asociaţiei, odată cu
cuvântul meu încrezător în viitor, toată simpatia ce le păstrez.'' 181

105
PETRE ŢURLEA

Refugiaţii şi expulzaţii români din Transilvania de Nord-Est urmăreau


cu mare atenţie evoluţiile politice din România, conştienţi de faptul că,
în funcţie de acestea se vor putea rezolva şi problemele lor imediate, dar
şi problema eliberării teritoriului ocupat de unguri. După victoria lui
Ion Antonescu împotriva legionarilor, fapt care a eliminat posibilitatea
anarhizării Ţarii, la 29 ianuarie 1941, Asociaţia Românilor Expulzaţi şi
Refugiaţi din Ardealul cedat scria prim-ministrului: aproba măsurile de
ordine adoptate de acesta, care duseseră la lichidarea Rebeliunii Legionare;
îşi arăta convingerea că datorită lui Ion Antonescu se va ajunge la „unirea
noastră de mâine în graniţele etnice ale tuturor românilor". 182 Antonescu
răspundea, mulţumind pentru „sentimentele patriotice, pentru mărturia
mişcătoare a devotamentului membrilor Asdciaţiei şi pentru bunele urări ce
mi-au adresat în ceasurile sfâşietoarelor chemări ale Patriei către toţi fiii Ei
buni şi simţitori. Rănile adânci cari sângerează şi ard adânc în sufletul şi în
trupul Neamului nostru, sub blestemul unor greşeli cari nu au fost ale lui,
cer o vindecare deplină. Întâile condiţii ale acestei vindecări le constituie
ordinea şi liniştea - singurele temeiuri ale încrederii în viitor. Simţămintele
fraţilor celor mai greu încercaţi, carii uitând propriile lor dureri au trăit
în toată amărăciunea lor durerile Patriei, au găsit răsunet viu în conştiinţa
românească de pretutindeni. Sufletul meu îmbrăţişează toate durerile şi toate
nădejdile româneşti." 183

*
Toamna anului 1940 a demonstrat intenţiile Ungariei în Transilvania
de Nord-Est; a arătat metodele barbare prin care urmărea maghiarizarea
regiunii; a arătat eforturile majore ale României pentru salvarea românilor
din teritoriul cedat prin Diktatul de la Viena; şi a demonstrat faptul că de
la cei care impuseseră Arbitrajul de la Viena nu se putea aştepta o soluţie
favorabilă românilor.

106
11. 194 1-194 3

Marele efort diplomatic făcut de România în toamna lui 1940, pentru


a stopa, cu ajutor internaţional, atrocităţile cărora le erau supuşi românii
din Transilvania de Nord-Est după Diktatul de la Viena, nu a dat rezultate,
deşi întreţinuse speranţe. Ungaria şi-a continuat acţiunea de maghiarizare
a regiunii ocupate. Faţă de etapa administraţiei militare, în timpul
administraţiei civile maghiare începută în decembrie 1940 s-a diminuat
numărul asasinatelor, dar au fost intensificate acţiunile împotriva românilor
în plan religios, cultural, în domeniile învăţământ, economie, administraţie,
militar. Foarte mulţi români au continuat, din acest motiv, să se refugieze
în România; au continuat şi expulzările. Cum organismele Statului Român
au strâns - în baza ordinului lui Ion Antonescu din septembrie 1940 - date
despre toate acestea, sursele arhivistice sunt foarte bogate, în cea mai mare
parte inedite, prezentând o oglindă exactă, de necombătut, a evenimentelor.
Pentru aceleaşi fapte sunt mai multe materiale informative, de obicei, având
autori diferiţi aparţinând unor instituţii ale Statului diferite. În mod evident,
autorii nu şi-au corelat informările. Cu toate acestea, nu există decât mici
deosebiri între ele, părţile esenţiale fiind asemănătoare sau chiar identice.
Totul indică veridicitatea faptelor prezentate.
În urma acţiunii sale diplomatice, Guvernul de la Bucureşti a avut
satisfacţia permanentizării comisiilor mixte italo-germane, şi a înfiinţării
câtorva subcomisii. Guvernul de la Budapesta a avut satisfacţia instituirii
unei asemenea comisii şi în Transilvania de Sud rămasă României, ceea ce
ducea la concluzia că Axa acceptase ideea că şi asupra ungurilor ar fi avut loc
agresiuni. Dar, dacă celei de la Cluj i s-au adus la cunoştinţă o mulţime de
fapte verificabile ale maghiarilor ce trebuiau, în principiu, cercetate, Comisia

107
PETRE ŢURLEA

de la Braşov a primit doar plângeri ce nu s-au verificat în practică. Comparând


activitatea acestor două comisii se poate constata că au fost cvasiinactive:
cea de la Braşov s-a antrenat în cercetarea unor plângeri mincinoase, pe care
s-a prefăcut a le considera serioase; cea de la Cluj a tratat cu superficialitate
plângerile românilor, deşi prezentau fapte reale. Acţiunile antiromâneşti
nu au fost stopate. Păstrând o neutralitate doar formală, membrii Comisiei
permanent italo-germane în practică s-au arătat a fi promaghiari. Iar
autorităţile ungureşti au făcut tot posibilul ca acest lucru să fie bine înţeles
de români, pentru a le anula speranţa în posibilitatea unei apărări venite de
la Comisie şi, astfel, plângerile lor să înceteze. Mai mult, sfidător, autorităţile
budapestane şi-au trimis ca reprezentanţi în Comisie chiar pe unii dintre
principalii vinovaţi pentru crimele din 1940, cazul cel mai şocant fiind acela
al lui Wass Albert.
Foarte grav, pentru concluziile transmise de Comisia mixtă, era
filomaghiarismul unora dintre membrii ei, excelând pe această linie
italienii. 1 Adeseori ajungeau la Bucureşti, în 1941-1942, informaţii privind
lipsa de obiectivitate a italienilor. Printre documentele de acest fel, nota
SSI nr. 28463/16 septembrie 1941. Aceasta menţiona că la 4 septembrie
doi ofiţeri şi doi civili din cadrul Comisiei, italieni, au venit în inspecţie la
Aiud, oraş din teritoriul României, pentru a cerceta plângerile maghiarilor
din localitate împotriva autorităţilor române. Urmând tradiţia interbelică
a captării bunăvoinţei celor chemaţi să-şi spună părerea asupra realităţilor
transilvănene, fruntaşii ungari le-au organizat italienilor un banchet
prelungit, acasă la avocatul Muller Eugen; „În timpul mesei, pe la orele
23 - se menţionează în nota SSI - unul din cei doi civili şi servitorul
avocatului Muller Eugen au dus la automobilul Comisiunii o damigeană
cu vin şi un coş cu sticle înfundate de specialităţi, debitând, în timpul cât
le încărcau, injurii şi vorbe batjocoritoare la adresa autorităţilor româneşti
[... ] Repetatele vizite pe care această Comisie le face la Aiud, îndeosebi
însă faptul că descinde la iredentistul ungur Muller Eugen, au provocat o
vădită îngrijorare în cercurile româneşti. [... ] Intelectualii români din Aiud
se întreabă dacă asemenea Comisiune, care se pretează să primească diferite
daruri, poate rezolva obiectiv diferendele româno-maghiare. Intelectualitatea
românească aşteaptă ca Puterile Axei să fie sesizate de această stare de lucruri
şi să procedezee la schimbarea reprezentanţilor lor care au intrat în legături
prea familiare cu iredentiştii unguri din România." 2 Era pentru a doua oară
în 1941 când se înregistra filomaghiarismul italienilor din Comisia mixtă,

108
ROMÂNI ŞI UNGURI

în aceeaşi localitate, Aiud. Tot SSI anunţase în vară - nota 26273/31 iulie
1941 - că, după o cercetare a plângerilor ungureşti, „Maiorul italian a atras
atenţia conducătorilor români că [... ] este absolută nevoie de o destindere
între unguri şi români şi se impune o convieţuire paşnică, argumentând că
în teritoriul cedat fiind mai mulţi români, pentru fiecare ungur din Ardealul
necedat pot suferi zece români din cel cedat. Din atitudinea maiorului italian
s-a observat că [... ) susţine din toată puterea interesele ungurilor [subl.n.] ." 3
Guvernul de la Bucureşti a adus la cunoştinţa guvernelor Puterilor Axei, pe
cale diplomatică, lipsa de obiectivitate a unor reprezentanţi ai acestora, şi a
obţinut satisfacţie. SSI consemna, la 3 octombrie 1941, înlocuirea delegatului
italian în Comisie, maiorul Passanini. Faptul a produs „consternare în
cercurile ungurilor din Aiud, care îl primiseră deseori pe Passanini." Dar - se
scria în nota SSI - „Trufaşii unguri speră[ ... ] că vor şti să atragă de partea lor
pe succesorul lui în Comisie." 4•
Ungaria şi-a arătat deplinul dispreţ faţă de România, trimiţându-şi
demonstrativ în Comisia italo-germană pe unul dintre cei mai cunoscuţi
vinovaţi pentru crimele în masă din 1940. Odată cu defecţiunea italiană
din 1943 - înlăturarea lui Mussolini - Comisia a rămas formată numai din
ofiţeri germani. Îi erau ataşaţi atât ofiţeri maghiari, cât şi români. Printre cei
trimişi de Guvernul de la Budapesta a fost şi stegarul Wass Albert, în iarna
lui 1944. Faptele acestuia fiind foarte cunoscute în România, Secţia a II-a a
Marelui Stat Major român a fost solicitată să facă o cercetare. Deasemenea,
locotenent colonelul Virgil Bichiceanu, unul din reprezentanţii României pe
lângă Comisie, a avut o investigaţie proprie, soldată cu un raport în aprilie
1944; se referea atât la violenţele antiromâneşti generate de Wass Albert,
cât şi la cărţile incitatoare pe care acesta le scrisese. „Parcurgând o parte din
scrierile contelui Wass - se menţiona în raport -, am constatat în cursul
lor o narare mai mult decât tendenţioasă, uneori chiar falsificată, a unor
întâmplări trecute, prezentarea în lumină cât se poate de urâtă a românilor,
[... ],rezultând dintr-o nestăpânită ură de rasă şi de clasă." Bichiceanu dă apoi
exemple din volumele Titkzatoros ozbak (Cerbul misterios), publicat în 1941;
Farkasverem (Groapă de lup), 1935; Csaba, 1940; Mire afdk megnonek (Pe
când vor creşte pomii), 1942; A Kastely drnyekjban (În umbra castelului),
1943. Până în 1944, Wass Albert publicase 12 volume. „Scrierile stegarului
Wass explică în întregime starea de spirit a ungurilor faţă de românii din
Ardeal, deoarece aceste scrieri nu pot avea alt rezultat şi scop, decât îndârjirea
la extrem a ungurilor contra a tot ce este românesc." Numirea lui Wass pe

109
PETRE ŢURLEA

lângă Comisie era considerată un afront la adresa României. Bichiceanu


anunţa: „Pentru noi, ofiţerii români, nu va fi posibil să stăm la aceeaşi masă
cu acest domn." Superiorul lui Bichiceanu, locotenent colonelul Ioan Enescu,
la 18 mai 1944, raporta că a transmis concluziile acestuia, şefului Comisiei de
ofiţeri germani, colonelul V. Kenschitzi; acesta l-a atenţionat pe Wass Albert
asupra situaţiei creată, iar „delegatul maghiar s-a scuzat, spunând că nu a
scris decât ceea ce a auzit de la alţii şi că nu personal ar fi avut acele impresii
defavorabile românilor". Şeful Comisiei îşi anunţa intenţia de a interveni
pentru înlocuirea lui Wass. Bichiceanu revine, la 25 mai, îmbogăţind
informaţia deja transmisă MStM, prin prezentarea unui alt volum al lui
Wass Albert,jonnek! (Vin!): „Cartea contelui Wass este un monument de
ură încă nemaiîntâlnit de mine în literatura nici unui popor din lume, ură
bolnavă, sadică, revoltătoare. În acelaşi timp, trebuie să o consider ca o culme
a îndrăznelii, să scrii astfel de lucruri după calvarul expulzărilor, după baia
de sânge de la Marca, Ip, Trăznea, după schingiuirile şi omorurile săvârşite
uneori în delir, de Armata Maghiară, poate, chiar sigur din îndemnul unor
confraţi ai contelui Wass, şi după arestările în masă a românilor din Ardealul
cedat." Într-un alt raport, tot din mai 1944, către MStM, se menţionează şi
faptul că Wass Albert a cerut arestarea unor români din comuna Sucutard,
şi chiar a asistat la execuţia lui Iosif Moldovan şi a lui Ioan Câţ, la Ţaga, pe
23 septembrie 1940. Înştiinţat şi el, ministrul de Externe român, Mihai
Antonescu, a cerut o intervenţie fermă a ministrului plenipotenţiar al
Bucureştilor la Badapesta, Eugen Filotti; intervenţia a avut succes, Wass fiind
înlocuit cu locotenentul Simodi. 5
Puterile Axei au vrut să dea României impresia că, prin comisiile şi
subcomisiile de anchetă, s-au aplecat cu seriozitate asupra acţiunilor
ocupantului Transilvaniei de Nord-Est, şi că au intenţia de a le stopa. În această
tentativă se înscrie întrunirea de la Miinchen din 16-18 mai 1941, a membrilor
tuturor comisiilor mixte de control. Cei mai importanţi participanţi au fost
miniştrii plenipotenţiari Roggeri, al Italiei, şi von Biilow, al Germaniei. Erau
de faţă şi câte un reprezentant de la legaţiile germane şi italiene din Bucureşti
şi Budapesta. Consulul general al Germaniei în România, Windecker, l-a
informat pe diplomatul român G. Davidescu, asupra celor discutate, imediat
după terminarea întrunirii. Preciza că, sprijinindu-se pe datele ce-i fuseseră
furnizate de Ministerul Afacerilor Străine român, făcuse o amplă expunere
asupra modului în care România şi Ungaria aplică recomandările pe care
Puterile Axei le făcuseră la 2 decembrie 1940 şi 3 ianuarie 1941. Insistenţa

110
ROMÂNI ŞI UNGURI

cea mai mare se făcuse asupra punctului privindu-i pe expulzaţi şi refugiaţi;


se recomanda ca aceştia să fie reprimiţi la căminurile lor şi să fie despăgubiţi.
Se constata că Guvernul Ungariei n-a făcut nici cel mai mic pas în această
direcţie. Din contră, a luat o serie de măsuri care au agravat situaţia Era
indicată, în acest sens, Ordonanţa nr. 1440, reglementând chestiuni de drept
în legătură cu situaţia bunurilor imobile şi amestecul brutal în treburile
Bisericii Ortodoxe, prin crearea unei biserici ortodoxe de limbă maghiară,
condusă de un preot ucrainian filomaghiar, Popoff Se constata, în acelaşi
timp, că în opoziţie cu situaţia din Transilvania de Nord-Est, în România
ungurii sunt organizaţi pe bază etnică şi se bucură de toate drepturile. Având
în vedere insistenţa Puterilor Axei de a se pune capăt relatărilor din presa
scrisă şi de la radio privind atrocităţile maghiare (conform punctului 2 al
Notei verbale din 2 decembrie 1940), la întrunirea de la Mi.inchen România
a fost acuzată, din nou, că nu a respectat această prevedere. De remarcat,
însă, replica lui Windecker: atâta timp cât Guvernul Ungariei nesocoteşte
cu totul recomandările Puterilor Axei, creând în teritoriul cedat o situaţie de
condamnat, presa din România caută a da opiniei publice cel puţin satisfacţia
de a vorbi despre aceste stări de lucruri."
Un raport asupra întrunirii de la Mi.inchen transmitea, la 25 mai 1941,
căpitanul Valerian Popescu, ataşat român pe lângă Comisia italo-germană.
Remarca faptul că toţi membrii comisiilor s-au plâns de „lipsa de concurs
şi recalcitranţa autorităţilor şi Guvernului maghiar". De altfel, Guvernul
de la Budapesta ceruse desfiinţarea comisiilor, cerere neacceptată nu doar
de către România, ci şi de Axă. Din contră, s-a hotărât mărirea numărului
personalului acestora. De remarcat faptul că reprezentantul la Întrunire cu
cel mai înalt grad al Axei, maiorul Dehmel, care la începutul activităţii sale
în Transilvania avusese o atitudine filomaghiară evidentă, în mai 1941 „a
îmbrăţişat în întregime cauza românilor din teritoriul cedat".7
Pe ansamblu, controlul Puterilor Axei nu a adus nici o ameliorare a situaţiei
românilor din Transilvania de Nord-Est. Două erau cauzele: îndârjirea
tenace cu care Budapesta îşi urmărea planul de maghiarizare a Transilvaniei
de Nord-Est; poziţia duplicitară a Berlinului şi Romei, autoarele Diktatului
de la Viena, care afişau imparţialitatea, dar, în practică urmăreau întărirea
rezultatului acelui Diktat.

111
PETRE ŢURLEA

*
După primul val de represiuni la adresa românilor din Transilvania de
Nord-Est, din septembrie-octombrie 1940 - desfăşurate cel mai adesea
haotic, sub patronajul Guvernului de la Budapesta dar din iniţiativa unor
unităţi militare ori chiar a civililor unguri - autorităţile maghiare au început
o acţiune metodică, în cele mai diverse planuri, vizând maghiarizarea deplină
şi rapidă a regiunii. Maghiarizarea trebuia să ducă la schimbarea radicală
a raportului numeric dintre români şi unguri. În 1941 a fost organizat un
recensământ „ştiinţific'', pentru a se constata această schimbare.
Din toate planurile în care s-a acţionat, în cel bisericesc se putea duce la
consecinţele cele mai grave pentru români. Biserica fusese şi era în continuare
stâlpul esenţial în menţinerea românismului. Aceasta conserva solidaritatea
de grup a românilor, le păstra individualitatea etnică, conştiinţa de neam şi
limba. În plus, era singura instituţie românească la nivelul întregii regiuni
cedate. Toate acestea au generat lovituri majore şi foarte diversificate,
permanente; prigoana Bisericii româneşti (sub ambele rituri) a fost la
intensitate maximă atât în timpul administraţiei militare, cât şi în timpul
celei civile începută în decembrie 1940.
Principalele metode folosite pentru diminuarea puterii Bisericii
româneşti au fost: dărâmarea, profanarea, închiderea, transformarea unora
dintre lăcaşurile de cult şi a caselor parohiale; alungarea foarte multor
preoţi; trecerea forţată a unor români la bisericile maghiare; confiscarea
proprietăţilor bisericeşti româneşti; înfiinţarea unor biserici pentru români
cu limba de oficiere a serviciului religios maghiară, de rit unit sau ortodox.
Toate acestea se regăsesc în notele şi rapoartele SSI, ale consulatelor româneşti
de la Cluj şi Oradea. Cel mai bine prigoana este reliefată chiar de slujitorii
bisericilor româneşti, aşadar primii afectaţi şi, prin urmare cei mai buni
cunoscători ai ei. Nenumărate declaraţii ale reprezentanţilor ortodoxiei şi
greco-catolicismului - de la preoţi de ţară la episcopi - au fost făcute şi s-au
păstrat ca mărturii de necombătut.
În Transilvania de Nord-Est existau, în momentul Diktatului de la Viena,
1 369 parohii româneşti, ortodoxe şi unite, cu eparhii la Oradea, Cluj, Sighet,
Baia Mare, Satu Mare. Mihai Fătu 8 , bazându-se dominant pe documentele
strânse la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, face o prezentare exactă
a bisericilor dărâmate, devastate şi pângărite în timpul ocupaţiei horthyste.
Cele mai multe acţiuni distructive au avut loc în perioada septembrie
1940-februarie 1941. Au fost dărâmate bisericile din Vârghiş, Sân-Martin,

112
ROMÂNI ŞI UNGURI

Racoşul de Sus, Biborţeni, Mărtiniş, Ocland - toate din judeţul Odorhei;


Boroşneul Mare, Crăciunel, Căpeni, Comolău - din judeţul Trei Scaune;
Sălard- judeţul Bihor; Borsec, Ditrău - judeţul Ciuc; Pănet - judeţul Mureş.
Se vor adăuga bisericile din Doboşeni - Odorhei; Biborţeni - Trei Scaune.
Alte 38 biserici româneşti au fost devastate şi deteriorate; băncile şi cărţile
sfinte au fost incendiate, crucile împuşcate, s-a furat material de construcţie,
pe pereţi au fost scrise injurii la adresa românilor. Altele au fost transformate
în depozite, săli de sport ş.a.m.d. Au fost desfiinţate peste 30 de parohii şi mai
multe protopopiate. 9 S-a ajuns chiar ca asupra unei biserici, aceea din Belini,
Judeţul Trei Scaune, să se tragă cu tunul.
Cazurile cele mai cunoscute ale unor preoţi români asasinaţi, sunt cele
ale lui Traian Costea (Trăznea), Aurel Munteanu (Huedin), Andrei Bujor
(Mureşenii de Câmpie) - toţi ortodocşi. De altfel, pe ansamblul regiunii
ocupate, furia s-a îndreptat mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe. Pe lângă
asasinate, foarte mulţi preoţi români au fost bătuţi în public, schingiuiţi,
alungaţi; s-a ajuns până la ierarhi precum episcopul Popovici din Oradea. 10
La oglinda prezentată de Mihai Fătu se pot aduce foarte multe alte fapte,
consemnate în declaraţiile reprezentanţilor bisericilor.
La PCM au ajuns mărturiile foarte multor preoţi maltrataţi şi alungaţi
din Transilvania de Nord-Est în 1940 şi 1941. Puţine sunt cunoscute deja -
precum aceea a preotului Emil Găenariu din Nuşeni, sau a preotului Traian
Pop din Baciu, Cluj. 11 Sunt de reluat. De asemenea, cele apărute într-o revistă
serioasă, „Misiunea", dar cu circulaţie foarte restrânsă. Şi o parte din unele
care se găsesc, încă, doar în arhive. Toate demonstrează unitatea de acţiune a
ocupantului maghiar; desfăşurarea samavolniciilor cu înverşunare, conform
unui plan şi pe întregul teritoriu al Transilvaniei de Nord-Est; demonstrează
faptul că scopul acestor samavolnicii era, în final, distrugerea românismului
în regiunea ocupată.
Preotul unit Iuliu Sonea, din comuna Gociu, raporta episcopului său cele
întâmplate după Diktatul de la Viena. Cu toate că populaţia românească din
comună nu a acţionat împotriva trupelor de ocupaţie, totuşi „a fost supusă
la cele mai grozave şi neînchipuite acte de teroare şi barbarie, fără deosebire
de rang şi clasă socială. Furia dezlănţuită s-a manifestat îndeosebi asupra
preoţimii noastre, cu convingerea că lovesc şi nimicesc centrul nevralgic
ai Neamului nostru, pe conducătorii fireşti, cei mai apropiaţi de sufletul
românesc." Deşi ameninţat, preotul a ales să rămână lângă credincioşii
săi; autorităţile au făcut tot posibilul pentru a se „descotorosi de persoana

113
PETRE ŢURLEA

indezirabilă a unui popă valah". Soldaţii unguri înarmaţi i-au înconjurat


casa; l-au arestat şi dus la Primărie. ,,Între baionete, am fost supus unui
interogatoriu, adresându-mi-se întrebări absurde ca «Mint vezeto ember
kell hogy tudja ki hozott haza fegyvert loszert es katonai folszerelest? Kinel
a kozseg ben volt es van most is civil fegyver? Ki lovoldozott ejszakankent
fegyverrel es direkt ralott a vasuti hidorsegre» [Fiind conducător, trebuie
să ştii cine a adus acasă puşti, muniţie, echipamente militare? Ce civili din
localitate au puşti? Cine a tras cu puşca şi a nimerit şeful gării?] Natural că
le-am răspuns că nu am cunoştinţă de toate acestea, pentru că nu aceasta este
chemarea mea [... ]. Pentru acest răspuns, după concepţia lor «îndrăzneţ»
mi-am luat răsplata, lovindu-mă cu patul armelor atâta timp până când au
văzut că am căzut pe o laviţă." La sfârşitul lui septembrie a fost bătut din nou.
Soldaţii unguri „m-au condus până în dreptul şcolii primare, unde m-au vârât
într-un colţ format de edificiul şcolii şi o casă veche [... ] M-au înconjurat în
văzul credincioşilor mei, ţinuţi la distanţă [... ] aceştia s-au urcat în arbori şi
pe acoperişuri ca să vadă ce vor face cu preotul lor. Aceasta s-a întâmplat în
ziua mare, adresându-mi din nou aceleaşi întrebări, la care le-am dat acelaşi
răspuns. Acolo nu m-au bătut. M-au condus la Primărie, între baionete, unde
din nou am fost interogat, după ce au fost îndepărtaţi din casă primarul,
soţia lui, copiii şi trecătorii de pe stradă. Au barat străzile aşa că am rămas
singur în Primărie cu investigatorii. Nici acum n-am putut să declar altceva
[... ]Atunci s-au înfuriat şi mi-am primit răsplata încăpăţânării mele mai din
plin şi mai abundent ca la prima ocazie[ ... ] Mi-au învineţit spatele şi şalele."
Casa preotului a fost perchiziţionată şi răscolită. „Credincioşii şi familia
mea erau cu lacrimi în ochii şi înmărmuriţi de frică şi groază. N-au fost
lăsaţi să părăsească domiciliul pentru a-mi veni într-ajutor [... ] După aceste
învăţăminte trase natural, am plecat de acasă şi am stat ascuns trei săptămâni,
în care interval de timp veneam noaptea spre duminici şi sărbători şi serviam
Sf[ânta] Liturghie şi iar plecam." Revenit acasă în octombrie 1940, a fost
arestat la Beclean, „şi condus la postul de jandarmi, ţinut fără haine şi hrană
o jumătate de zi, afară împreună cu alţi intelectuali, ţărani şi meseriaşi din
Beclean şi din jur, de unde mai spre seară ne-au îmbarcat într-un autocamion
militar şi ne-au dus spre o destinaţie necunoscută, iar capătul călătoriei ne-a
fost intrarea în cetatea temniţă a celor mai vestiţi criminali şi făcători de rele,
unde am fost internat timp de 11 zile, în condiţiuni inadmisibile [... ] După
eliberare am fost somat că tot a doua zi să mă prezint la postul de jandarmi
din Beclean, pentru a mă insinua." Preotul credea că ungurii voiau „să-mi

114
ROMÂNI ŞI UNGURI

zdruncine şi să-mi nimicească moralul, după ce mi-au nim1c1t aproape


fizicul, ca îngrozit să iau plaiul. [.„] Facă bunul Dumnezeu ca suferinţele,
durerea, lacrimile şi sângerarea acestui Neam să fie ca o jertfă adusă la Altarul
Neamului, pentru călăuzirea lui la un destin mai bun, mai fericit." Iuliu Sonea
era convins că are o misiune, pentru care cerea sprijinul episcopului „în opera
de ajutorare şi de ocrotire a acestui Neam." 12
La 14 octombrie 1940, un alt preot greco-catolic, Traian Pop din
comuna Baciu, scria şi el episcopului. A fost nevoit să lipsească din parohie
„nemaiputând îndura batjocurile ungurilor din această comună, săvârşite
faţă de mine şi elementul românesc". Prezenta unele din acţiunile violente ale
maghiarilor. „ 1. Când au ocupat armatele ungare Clujul, notarul şi primarul
comunei au îmbătat vreo SO ticăloşi, cari în toiul manifestaţiei au spart
ferestrele ziua pe la casele tuturor românilor. 2. În seara aceleiaşi zile, feciorii
comunei, cari sunt catolici, au umblat prin comună în bandă de 20-30 inşi,
spărgând uşi, ferestre, porţi, garduri, ţigle de pe case etc. A fost o noapte
infernală, cum eu nu am mai pomenit. 3. De atunci până în prezent, românii
fiind îngroziţi şi speriaţi, stau ascunşi prin cucuruzuri, grajduri, poduri de
casă sau fug în păduri. Pe care îi prind noaptea acasă, îi scot ungurii afară şi-i
bat până cad jos ameţiţi. N-au cui se plânge, pentru că toate acestea se fac
la îndemnul autorităţilor comunale şi al Armatei. [... ] La Baciu, nimeni nu
doarme decât îmbrăcat, gata să fugă. Jandarmii cu arme se plimbau pe drum.
La poarta vecinului meu [... ],stăteau peste 40 de inşi, dintre care s-au desprins
vreo 6-7 şi au intrat în curtea lui Tăuţan Ioan Blaga. Au intrat în casă după ce
i-au spart lucrurile din curte. Locuitorul sus amintit s-a urcat în pod. Ungurii
după el. Ce a urmat e o grozăvie Am auzit strigăte de durere, izbituri şi în
urmă linişte." Mai mulţi vecini unguri au intervenit, dar au fost ameninţaţi
cu împuşcarea. „De aici au mers la Pop Vasile Sole. l-au spart poarta, uşa şi au
intrat în casă. L-au bătut pe el, pe fiul lui, pe soţia şi fiica sa, căreia i-au tăiat
venele de la mână, încât nu şi-a putut opri sângele. Se aud strigăte în fiecare
seară, de crezi că Infernul şi-a deschis porţile. Au fost bătuţi până acum vreo
20 români, unii aşa de crunt că nu vor fi oameni sănătoşi niciodată; frica i-a
cuprins pe toţi, încât crezi că nu eşti în sat cu oameni normali, ci la casa de
nebuni. Nu pot să descriu jalea, durerea şi disperarea poporului. Când vine
noaptea, parcă vine judecata din urmă." Nişte vecini unguri l-au salvat Într-o
noapte pe preot în faţa agresorilor. „6. Au aruncat cu pietre asupra bisericii.
7. Nu e seară lăsată de la Dumnezeu ca ungurii să nu pătrundă în casa cuiva.
Dacă nu găsesc pe nimeni în casă ca să-l poate bate, sparg tot ce găsesc, pe

115
PETRE ŢURLEA

urmă pleacă în altă parte. 8. În Suceag, judeţul Cluj, [... ],se petrec aceleaşi
lucruri ca în Baciu. Norocul lor constă în faptul că satul lor e mai aproape de
pădure. Şi acolo au intrat prin case, i-au bătut şi schingiuit pe români. 9. În
seara zilei de 12 octombrie, au intrat în casa cantorului Lăpuşan Ioan vreo 20
unguri şi 6 soldaţi. I-au bătut pe toţi ai casei cari n-au putut fugi pe fereastră.
Tatăl lui Ioan Lăpuşan, fiind om bătrân de vreo 70 de ani, punându-şi mâna
pe cap, i-au tăiat-o cu sabia, în aşa fel că însăşi doctorii din Cluj au zis că nu
va mai putea prinde cu ea nimic. Această ispravă a săvârşit-o viteaza Armată
ungurească. Acestea sunt numai câteva cazuri din cele multe petrecute timp
de o lună în comunele Baciu şi Suceag. [... ] Bătăile se ţin lanţ. Bătrânii, femeile
şi copiii plâng şi se ascund. Bărbaţii în putere fug în pădure. Ţipete şi răgnete
se aud în fiecare seară de la distanţă mare, parcă însuşi Iadul e pe pământ."
Mulţi români vor să se sinucidă. De remarcat faptul că, preotul Traian Pop
scria că pentru toate acestea are martori atât români, cât şi unguri. 13
La 30 octombrie 1940, preotul din comuna Nuşeni, Emil Căienariu,
scria şi el episcopului unit: Soldaţii unguri au intrat în casa parohială, au
distrus tot ce au găsit, au bătut preoteasa şi preotul. ,,Îmbrâncit fiind, mă
lipesc de peretele casei şi îmi aşează baioneta în burtă, zicând că mă spintecă
[... ] Strigă la mine să ies afară; îndată ce fac un pas de la perete, încep a mă
lovi cu picioarele şi cu patul puştii. M-au scos din casă tot bătându-mă, până
ce am ieşit din curte, iar de aici au spus să plec cu ei prin sat, vărsând din
gură veninul vorbelor murdare şi toate epitetele ştiute de ei ... Mi-a fost sete,
în urma zdruncinăturii externe şi interne; am cerut apă de la un credincios
şi n-a lăsat soldatul ce era lângă mine să-mi dea apă. Ajungând în dreptul
unei fantâni ce era lângă drum, au spus că mă vor arunca în ea. Purtându-mă
înaintea lor la fiecare casă unde erau unguri şi cu cari se întâlneau se interesau
despre faptele şi activitatea mea, precum şi raporturile sociale ce le-am avut
cu ungurii din sat. Neaflându-se nici o persoană să mărturisească vreo vină
asupra mea, după vreo 4-5 ore de batjocură şi hulă pe uliţele satului, intervin
cinci unguri din comună să mă lase liber că n-am făcut nimic rău şi n-am
vătămat pe nimenea. În zadar e rugămintea lor." Până la urma, preotul a
fost eliberat pentru că, i s-a spus, soţia sa ştia ungureşte. „După câteva zile
au venit jandarmii la locuinţă, spunamdu-mi ce să vorbesc credincioşilor: să
înveţe ungureşte cât mai repede, căci altfel nu e bine de mine; să pomenesc la
Sf[ânta] liturghie pe Regentul Horthy al Ungariei cu toate titlurile, aşa cum
e scris pe fotografia lui, nu româneşte, ci ungureşte. [... ] Altă dată au venit iar
jandarmii[ ... ], şi mi-au spus să învăţ ungureşte, iar dacă nu-mi convine să trec

116
ROMÂNI ŞI UNGURI

în România." În mai multe rânduri, soldaţii unguri i-au interzis preotului


să meargă la biserică pentru a oficia slujba divină. Apoi, au mers la locuinţa
acestuia şi au ameninţat: „Alo nevastă, nu ştie bărbatul ungureşte; să înveţe
sau să plece." Alt episod pe 12 octombrie: „Bande de unguri civili însoţiţi de
1-2 soldaţi au plecat pe la casele locuitorilor români trezindu-i din somn;
i-au scos afară din casă şi i-au bătut. Dintre aceşti bătăuşi, unii au zis că ce
crede preotul român că va rămâne numai cu ce a fost bătut; trebuie să mai
primească bătaie. [... ] Ungurii din sat fiind reformaţi au zis şi zic şi în prezent
că ce folos are preotul românesc, că s-a rugat atâta la Dumnezeu să nu vină
unguri în Ardeal, că Dumnezeu tot nu l-a ascultat. Şi spun că eu am făcut
rugăciuni şi liturghii contra lor şi spun mereu o mulţime de hule şi batjocuri
la adresa mea şi chiar a Bisericii. În ziua de 26 octombrie m-am dus la preotul
reformat, rugându-l să-mi spună că pot sta liniştit în comună sau nu. [... ]
Mi-a răspuns să plec vreo două săptămâni căci, deşi n-am făcut rău la nimeni,
ajunge faptul că sunt preot conducător de popor. [... ] Întreaga familie, nici
odihnă nici mâncare nu are." Datorită tuturor acestor lucruri, preotul Emil
Căienariu cerea învoire episcopului să treacă în România. 14
O primă prezentare mai largă a situaţiei clericilor şi credincioşilor
greco-catolici o face, la 12 noiembrie 1940, protopopul Iosif Pop, delegat
mitropolitan, într-o scrisoare către episcopul Iuliu Hossu, la Cluj: „După
ce în satele mici şi unde credincioşii noştri trăiesc amestecaţi cu cei de alte
confesiuni, sunt presiuni ca să treacă la vreo confesiune majoritară, până
atunci în parohii cu populaţie covârşitoare sau curat românească, în regiuni
mai apropiate de cele locuite de maghiari, autorităţile militare fac totul ca
enoriaşii noştri să se învoiască să treacă la Episcopia de Hajdudorogh. La
Voşlobeni, cu aproximativ 1 200 credincioşi greco-catolici, la 28 septembrie,
27 octombrie şi 3 noiembrie, în adunările generale, i-au invitat să ceară
alipirea la Hajdudorogh. Au refuzat. Au fost închişi 46 credincioşi, acum
sunt eliberaţi, dar au fost expulzaţi şase inşi. [... ] Preotul Avisalon Costea
a fost suspendat din serviciu de către autorităţile militare. La Mureş-Izvor,
cu vreo 430 credincioşi, au fost închişi mai mulţi credincioşi, dar în prima
zi, când intimidaţi au semnat alipirea la Hajdudorogh, au fost eliberaţi. La
Hodoşa-Ciuc, cu peste 900 credincioşi, după ce în două rânduri s-au opus
alipirii, la 10 noiembrie i-au adunat jandarmii pe toţi la şcoală şi li s-a spus
că de acolo, nu pleacă până nu semnează unde vor să aparţină. Cei cari, însă,
semnează pentru Blaj sau Cluj până miercuri vor fi daţi peste graniţă. De
teamă, au semnat pentru Hajdudorogh, dar au plâns cu hohot cu toţii şi

117
PETRE ŢURLEA

nu ştiu încotro să ia. La Bicaz-Chei, cu 3 OOO credincioşi, preotul Teodor


Cândea, la 3 noiembrie, a fost scos din biserică de către jandarmi şi expulzat.
În vecinătate e Dămucul, tot cu 3 OOO credincioşi; preotul e refugiat. Aici,
cei 6 OOO credincioşi sunt fără preot. Preotul din Miercurea Ciucului, lsidor
Vlad, şi cel din Gheorgheni-Joseni, Gheorghe Boeriu, au fost expulzaţi. Vă
rog excelenţă să binevoiţi a le aduce la cunoştinţă Excelenţei Nunţiaturi din
Budapesta, ca atunci când se vor fixa satele cari urmează să aparţină Episcopiei
de Hajdudorogh să aibă icoana fidelă despre situaţie şi să ştie cum s-au stors
aşa numitele scrisori de alipire. Vă rog să faceţi cu toată graba, ca Nunţiatura
să fie informată din timp.'' Scrisoarea era expediată din Marosvasarhely
(Târgu Mureş). 15
Urmează multe astfel de rapoarte şi scrisori ale unor preoţi greco-catolici
către superiorii lor. Într-o ordine cronologică, la 25 noiembrie 1940, preotul
Victor Gergelyi, din Gyergyotălgyes, Oficiul parohial greco-catolic Tulgheş
Ciuc, scria Ordinariatului episcopesc din Cluj: „În parohia Ghergyotălgyes
Csikmegye din tractul protopopesc Gyergyszentmiklos se petrec lucruri cu
adevătat jalnice pentru biserică. Mai zilele trecute am primit de la Primărie
un vraf de hârtii, vreo treizeci la număr. Procese verbale despre trecerea mai
multor familii de la religiunea gr[eco]-cat[olică] la cea rom[ano]-cat[olică].
Numărul celor trecuţi este de 115 suflete. Răul nu s-a curmat aici. Au
mai fost chemate încă vreo zece familii de români tot pentru a trece la
rom [ano-cat [oli că]. Şi, oamenii sunt siliţi. De frică şi de teamă de a nu-şi irosi
ce amar au strâns o viaţă întreagă, trec. Li s-a spus verde în ochi: sau treceţi
la religia rom[ano]-cat[olici], ori treceţi în România. Deci, nu se ţine seama
de conştiinţa de libertatea oamenilor. Eu nu am putut şi nu pot protesta. Şi
aşa, n-ar avea rezultatul dorit. În vremurile acestea de schimbări este aşa de
greu. Te pot lua oricând de acasă şi duce oriunde. Cazuri s-au mai întâmplat
în acest sens. Nici de apărat, nu te poţi apăra.'' 16
La 28 noiembrie 1940, în Cancelaria Episcopiei din Cluj, făcea o
declaraţie preotul Capoţi Grigore din comuna Joseni-Alfalu, judeţul Ciuc:
„După 2-5 săptămâni de la intrarea trupelor maghiare în Ardeal s-a dat
vestea, în comuna noastră şi în jur, că toţi românii de religie greco-catolică,
cari nu vor trece de bună voie la religia romano-catolică, vor fi daţi peste
graniţă în România. Auzind aceasta, populaţia s-a speriat şi a început a trece
la religia romano-catolică. Până acum au trecut peste 500-600 credincioşi,
nemairămânând până azi decât vreo 11 O credincioşi în religia greco-catolică.
Toţi cei trecuţi şi-au exprimat dorinţa de a reveni în religia în care au trăit

118
ROMÂNI ŞI UNGURI

pana acum. Se zvoneşte că dacă toţi vor trece la romano-catolicism nu


vom mai primi averea bisericii greco-catolice, şi ea va trece în dreptul celei
romano-catolice, nemaiavând de azi înainte nici un drept acolo." Şi întreba
pe episcop ce are de făcut. 17
Pe linia urmărită în întreaga Transilvanie de Nord-Est, autorităţile maghiare
au cerut modificări şi la stilul arhitectonic al bisericilor greco-catolice
noi, care era asemănător celui ortodox. Un astfel de caz îl semnala, la 30
noiembrie 1940, preotul Emil Stanislav din Nezăărmenyes - Ormeniş. Aici,
biserica fusese terminată în 1939. Preotul român a primit o adresă din partea
Notariatului maghiar, cu ordinul de a-i schimba stilul. La 8 decembrie 1940,
din Izvorul Mureşului, preotul Emil Colceriu anunţa Episcopia din Cluj că
majoritatea elevilor greco-catolici români din comună fuseseră înregistraţi
ca maghiari; ca urmare, nu s-a mai admis o secţie română în şcoală. O altă
scrisoare din aceeaşi zi, a aceluiaşi preot, menţiona: „Populaţia românească
de religiune greco-catolică din această parte a Ţării [... ] a fost silită să treacă
la Episcopia de Hajdudorog [... ] Populaţia este foarte neliniştita pe această
temă." Unii au spus că, dacă nu se va reveni, vor trece la sectanţi. Preotul cerea
ajutor episcopului, pentru „a rămâne tot aşa cum a fost, cu limba liturgică
românească, în caz contrar populaţia românească de pe aici se va împrăştia
în toate părţile." 19 Presiuni asupra bisericii erau invocate şi de preotul Iosif
Iacob din Bilbor, inclusiv cererea de a introduce limba maghiară în slujbă.
La 9 decembrie, delegatul arhiepiscopal anunţa că-l va ruga pe prefect „să
binevoiască a mai stâmpăra zelul acestor atotputernici, cari mâine poimâine
ne vor face ei cărţi rituale după cari să servim." Ruga pe episcop să aducă la
cunoştinţă toate acestea ministrului cultelor, „ca să-i pună la punct pe aceşti
domni, cari trec atât de mult peste atribuţiunile lor." 20 Iosif Pop nu ştia, sau nu
vroia să creadă că politica opresivă la adresa bisericilor româneşti era dirijată
chiar de Ministerul Cultelor de la Budapesta.
Şi de la începutul lui 1941 s-au păstrat declaraţii în acelaşi sens ale clericilor
greco-catolici. Episcopului Iuliu Hossu i se scria despre evenimentele
dramatice petrecute în comuna Arpasteu Branişte, judeţul Solnok
Doboka-Someş, la sfârşitul lui decembrie 1940; semnau mai multe zeci de
români în frunte cu preotul. Autorităţile maghiare au confiscat localul şcolii
confesionale, clădit de români, care era folosit şi la evenimente culturale.
Clădirea a fost dată spre folosinţă leventiştilor unguri şi organizaţiei „Kultur
Haz". Cum românii au cerut lămuriri, a doua zi de Crăciun, în timpul
liturghiei, 11 S români au fost chemaţi la Primărie. De faţă erau mai mulţi

119
PETRE ŢURLEA

ţărani unguri, jandarmi şi primarul Mora Pista, care „are o ură groaznică faţă
de români". Românii chemaţi la Primărie, „crema românismului din comună,
oameni de mare cinste şi hărnicie [... ],au fost încolonaţi pe două rânduri şi,
fără nici o întrebare, au fost bătuţi de către jandarmi cu pumnii şi cu palmele
peste capete, până când sângele le-a năpădit pe gură şi pe nas şi au fost
învineţiţi la ochi, buze, feţe, urechi. După această primă bătaie, au fost fiecare
în parte bătuţi din nou, rând pe rând, iar unora li s-a administrat şi al treilea
rând de bătaie." Primarul indica vina fiecăruia, majoritatea erau învinuiţi că
ar fi fost legionari. Profesorul Gheorghe Bezeriţa şi fostul primar Gheorghe
Avram, pentru că se împotriviseră confiscării şcolii confesionale; Macedon
Mălinaş „pentru că este un ronân care ţine fruntea sus şi este un harnic
gospodar"; Blaj Teodor „este fără vină, dar fiindcă se găseşte cu locuinţa lângă
biserică şi şcoală"; Gheorghe Neamţ „Fără nici o vină" ş.a.m.d. ,,În acest timp,
s-a terminat Sfânta Liturghie [la biserica greco-catolică], iar intelectualii
români auzind despre bătăile ce se întâmplă la Primărie, au intervenit pentru
încetarea acestui umilitor şi dureros act." S-au prezentat la Primărie cu ei
venind şi doi ţărani unguri. Primarul a promis că nimeni nu va mai fi bătut.
„Cu toate acestea, după plecarea intelectualilor, de la Primărie, au fost
chemaţi încă mulţi ţărani francaşi la «kihalgatisra» adecă la bătaie." Ca să
scape, unii au fugit prin comunele învecinate. „Toţi românii din acest sat
trăiesc sub teroarea bătăii". Semnatarii memoriului cereau episcopului Hossu
să intervină pentru retrocedarea şcolii confesionale; „Să nu mai fim conturbaţi
în cultul nostru religios creştinesc şi strămoşesc, cum s-a întâmplat a treia zi
de Crăciun. Ei s-au instalat în şcoala noastră confesională [aflată lângă]
biserica românească, au cântat şi au dansat, în timp ce noi eram la Sfânta
Liturghie"; pe lângă cei cinci învăţători unguri să se numească şi unul român,
comuna fiind majoritar românească; „Să se înceteze odată cu injuriile,
cântecele şi vorbele urâte la adresa Neamului nostru"; „Să se înceteze
instigaţiunile populaţiei maghiare contra românilor [... ], înlăturându-se
astfel teroarea şi fuga noastră, uneori chiar în miezul nopţii"; „Să fim
consideraţi şi noi oameni cu toate drepturile de viaţă, iar în oficial să fim
ascultaţi şi în limba noastră româaească"; „Să se înceteze cu bătăile neomeneşti
cari ni se administrează"; „Să se înlăture organele administrative rău
intenţionate şi cu duhuri de asuprire a populaţiei româneşti" 21 Tot Episcopiei
de la Cluj îi scria, la 9 ianuarie 1941, şi învăţătorul Ion Butnaru, din Bicazul
Ardelean, judeţul Ciuc. Prezenta situaţia bisericilor greco-catolice din judeţ:
„Credincioşii greco-catolici se află în comunele Bicaz, Tulgheş, Corbu,

120
ROMÂNI ŞI UNGURI

Hodoşa, Voşlobeni, Ghimeş în număr de peste 30 OOO. Atât credincioşii cât


şi conducătorii lor sufleteşti au luptat cu multe greutăţi. Unii au fose expulzaţi,
mulţi chiar de la Altar, cum a fose cazul părintelui Cândea de la Bicaz. Ale caz
de expulzare este părintele Avisalon Costea de la Voşlobeni. Unele biserici au
fose schimbate din locaş de închinăciune în ale scop. Astfel, biserica
gr[eco]-cac[olică] din Bicaz Centru, la data de 18 noiembrie 1940 a fose
transformată în cazarmă, iar biserica ortodoxă din Miercurea Ciuc în
magazie." Un agent străbate repetat comunele româneşti şi „forţează
credincioşii să treacă de la religia gr[ eco ]-cac[ olică] la religia
rom [ano ]-cac [o li că]. Astfel, în comuna Bicaz au trecut peste 400 credincioşi.
Aceia ce nu voiau să treacă au fose expulzaţi", Între ei şi învăţători. ,,În urma
expulzărilor, unele parohii au rămas fără preoţi. Avându-se în vedere că în
scările de lucruri actuale numai credinţa ne poate mântui, dacă se poate să fie
trimişi noi preoţi unde lipsesc. Aşa, în Bicaz, din cinci preoţi au rămas doi, iar
la Voşlobeni nici unul." Preoţii români nu mai au venituri. Credincioşii sune
forţaţi să se maghiarizeze, „trecându-i prin filiera romano-cacolicismului". 22
Preotul Gherasim Căpâlna din Simişna, Cluj, a putut expedia episcopului
Hossu abia la 17 ianuarie 1941, plângerea sa privind malcracarile la care fusese
supus în toamna lui 1940.23 Învăţătorul Ion Butnaru din Bicazul Ardelean
revine, la 19 ianuarie 1941, cu o scrisoare către episcopie, relatând amănunţit
atrocităţile suferite de greco-catolicii români din zonă: „Dragostea ce o am
înrădăcinată în suflec pentru Biserica noastră, pentru Şcoala noastră şi pentru
Neamul nostru a tresărit în faţa unor fapte ce se petrec în ţinutul Ciucului şi
le aştern discret pe hârtie, pentru a le şei şi Ex[ elenţa] Voastră.'' Înşira acţiunile
ungurilor împotriva românilor de la 13 septembrie 1940 la 6 ianuarie 1941.
„ 1. Încep cu groaznica moarte a părintelui Ilie Ţepeş la Dicrău, Ciuc în 13
septembrie 1940. 2. Curând după ocuparea teritoriului ardelean se încep
expulzările arbitrare. De pildă; Andrei Toplicean, Gavril Bocancea, Vasile
Scurtu ş.a., locuitori din Bicaz, a căror avere a fose sechestrată. 3. Învăţătorii
Simion Simon şi Trifea Emanuel din Bicaz, nevoind să semneze trecerea la
rom[ano]-caz[olici] au fose expulzaţi. Primul, cu coace acestea, a fose silit să
semneze că pleacă de bună voie, iar averea rămasă o donează Scatului maghiar.
4. Părintele Teodor Cândea de la Bicaz a fose ridicat de la altar şi expulzat.
Averea a rămas pe seama autorităţilor. S. Pe la mijlocul lunei noiembrie 1940
a apărut în comuna Bicaz un agent, care a început să forţeze pe românii
gr[ eco ]-cac[ alici] să iscălească trecerea la rom [ano ]-cac[ alici]. Astfel s-a ajuns
că în comuna Bicaz să treacă peste 400 credincioşi gr[eco]-cac[olici]. 6.

121
PETRE ŢURLEA

Metoda obişnuită a jandarmilor pentru orice articol de lege este maltratarea.


Aşa au fost grav maltrataţi românii Vasile Strâmbu, Gavril Strâmbu,
Alexandru Sioanca din Bicaz, din care cauză s-au şi refugiat în România. 7. În
ziua de 16 noiembrie 1940, învăţătorul director Nicolae Botnariu din Bicaz,
deoarece refuză a iscăli trecerea la rom [ana ]-cat [ol ici] sau trecerea în
România, este silit de acelaşi agent de maghiarizare de a preda averea şcolii
învăţătorului cantor Csibi Geza, neprimind nici până azi un proces-verbal de
precare. 8. În ziua de 18 noiembrie 1940, biserica gr[eco]-cat[olică] din
Bicaz-centru este evacuată şi preschimbată în cazarmă. Menţionăm şi faptul
că preotul rom[ano]-cat[olic], Bogacs din Bicaz, a intrat şi oficiat serviciul
religios în biserica gr[ eco ]-cat[ olică] română din Bicaz lvaneş, fără a avea
autorizaţie sau dezlegare din partea autorităţilor bisericeşti superioare. 10.
Bătrânii noştri cu plete retezate ca ale străbunilor daci sunt siliţi să-şi rundă
parul. [... ] 11. Autorităţile comunale din Bicaz refuză a elibera românilor
actele necesare, când nu ştiu ungureşte. 12. Biserica română ortodoxă din
Miercurea Ciuc a fost prefăcută în magazie. 13. Preotul român, gr[ eco ]-ca-
r[ alic] Avisalon Costea din Voşlobehi a fost expulzat.'' Unii funcţionari
români au fost concediaţi. În comunele româneşti sunt numiţi învăţători
numai unguri fără şcoală, nepregătiţi. Aceştia „pe copiii români îi învaţă că
românii sunt hoţi". Învăţământul se face numai în ungureşte. „Este o situaţie
tristă şi cu atât este mai tristă cu cât este mai nedreaptă. [... ] Faptele nu cer
vorbe, comentarii, ci o judecată imparţială, căci dreptatea nu poate fi decât
una." Se arăta convins că episcopul Hossu va face demersurile ce se impuneau. 24
Şi o scrisoare colectivă, către mitropolitul Alexandru Nicolescu de la Blaj,
trimisă din Subcetate, Ciuc, la 12 februarie 1941: „Din luna septembrie 1940
s-a început prigoana îndreptată contra românilor şi indignarea faţă de
atacurile aduse de barbarii de secui contra noastră, forţându-ne ca să trecem
cu toţii la religia rom[ano]-cat[olică] sau [la Episcopia de] Hajdudorogh.
Încă până la 1 ianuarie 1941, toate aceste maltratări au fost suportate cu mari
greutăţi de noi; cu începerea lunei ianuarie au continuat manifestările contra
românilor, bâtăndu-ne, ne tăia cămeşile de pe noi şi batjocorindu-ne în
modul cel mai barbar. Cu toate aceste barbarii nu s-au mulţumit, ci cu
începere de la 1 februarie 1941 au început la dărâmarea definitivă a tuturor
bisericilor româneşti ce se aflau în judeţele Odorheiu, Trei Scaune şi Ciuc. În
comuna Ditrău, prin zilele de 5-8 februarie a. c., au dărâmat şi împărţit
cărămidă cu cărămidă din Sfânta Biserică greco-catolică la secuii din comuna
Ditrău. Asemenea au procedat şi în comuna Borsec, astfel că până în prezent

122
ROMÂNI ŞI UNGURI

au dărâmat cca 16-18 biserici româneşti, care sunt dărâmate definitiv,


observându-se că nici în Rusia Sovietică nu s-a procedat în aşa fel de barbarii,
[„.] Deci, umiliţi venim a vă ruga, Înalt Preasfinţia Voastră, a face intervenţiile
necesare, pentru salvarea acestui Popor bătut de soartă şi aruncat în mâinile
barbarilor şi hunilor." 25
Şi mai intense au fost acţiunile maghiare împotriva Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania de Nord-Est; autori erau autorităţile maghiare,
populaţia maghiară, reprezentanţii bisericilor maghiare. Rareori s-au
înregistrat şi încercări de ponderare. Peste tot, acţiunile au fost susţinute de
Armata ungurească. În anii '70 ai secolului XX, în condiţiile „comunismului
naţional", a fost estompată practica primei perioade a comunismului în
România de acoperire a informaţiilor privind atrocităţile maghiare din
Transilvania. Din ordinul conducerii PCR, Securitatea a adunat în arhiva sa, şi
concentrat în dosare speciale, documente relevante privind comportamentul
ungurilor în Transilvania de Nord-Est în timpul războiului. Pe baza acestora
se intenţiona un răspuns la adresa tot mai intensei propagande antiromâneşti
ce se ducea atât în Ungaria, cât şi în Occident. Dar, răspunsul a fost destul
de slab, cu volume sau articole doar în limba română, aşadar, fără ecou în
Occident. Şi cele mai multe documente revelatoare nu au fost aduse la
lumina tiparului. În această situaţie se aflau şi documentele ajunse la Arhiva
CNSAS - un dosar masiv al Consiliului Securităţii Statului, nr. 10479,
vol. 1, arhivat la 18 ianuarie 1972, purtând denumirea Documentar privind
problema culte şi secte; mai multe documente sunt strânse sub titlul Despre
suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului în urma Arbitrajului
de la Viena. 26 „EPISCOPIA ORTODOXA A MARAMUREŞULUI.
RAPORT. Despre suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului
în urma Arbitrajului de la Viena. Actul istoric şi arbitrar de la 30 august 1940,
pronunţat la Viena, a zguduit din temelii tânăra Eparhie a Maramureşului,
care în urma caracterului ei misionar a fost expusă celor mai violente lovituri
ale ungurilor. Data pronunţării acestui verdict, prin care a fost răpit întreg
teritoriul de jurisdicţie al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, l-a găsit
pe Prea Sfinţitul Episcop dr. Vasile Stan la postul său de veghe din Sighet,
împreună cu întreg Consiliul Eparhial, de unde cobora neîntrerupt în mijlocul
credincioşilor, semănând în sufletele acestora încrederea în Dumnezeu şi în
cârmuitorii destinului românesc, aşa cum s-a făcut chiar şi în ultimele zile
ale lunii august 1940, iar vizitaţiile canonice la Remeţi, Virismort şi altele, în

123
PETRE ŢURLEA

zilele cele mai grele, când războiul nervilor era în deplină desfăşurare şi când
toată suflarea din Maramureş era pe culmea disperării.
Consilierii eparhiari, cu episcopul în frunte, în primul moment au
întâmpinat rezultatul verdictului de la Viena cu hotărârea de a rămâne cu
toţii la posturile lor. Prea Sfinţitul episcop Vasile a încercat să ia legătura
telefonică cu ceilalţi doi chiriarchi ortodocşi ale căror eparhii erau, de
asemenea, deţinute de Prea Sfinţitul Nicola Colan al Clujului, şi Prea Sfinţitul
Nicolae Popovici al Oradei, pentru a se consulta în vederea unei hotărâri
identice; dar nu a fost cu putinţa. S-a încercat să se obţină legătura cu Sfanţul
Sinod şi cu Ministerul Cultelor pentru consultare în cauză, dar şi aceasta a
fost cu neputinţă. Astfel izolaţi, evenimentele ne-au surprins fără nici un
fond de rezistenţă materială şi fără nici o încurajare morală a Conducerii
Bisericeşti şi politice de atunci." Întregul personal al Episcopiei a refuzat să se
evacueze în România. „A treia zi după verdictul de la Viena, duminecă, 1
septembrie 1940, începuse teroarea străzii. Bande de unguri înarmate şi
nedisciplinate trecuseră rânduri Tisa, frontiera fiind numai la circa 800 metri
de reşedinţa Episcopală; şi începuseră teroarea, semnalându-se conflicte
serioase între puţinii gardieni rămaşi şi între aceste bande iresponsabile, dar
puse la cale de armate regulate ale ungurilor de peste Tisa. [... ] Cum ţinta
tuturor atacurilor ungureşti era mai ales Episcopia Ortodoxă a Maramureşului
în frunte cu episcopul ei chiar şi în timpurile normale [... ] se convoacă o
consfătuire a Consiliului Eparhiei." S-a hotărât ca episcopul să meargă la
Bucureşti, pentru a solicita intervenţii în susţinerea Episcopiei; este numit ca
vicar episcopesc protopopul Alexiu Lateş; preoţilor li se trimite o circulară,
„prin care sunt sfătuiţi să rămană la posturile lor, îndeplinindu-şi datoriile
duhovniceşti, nearătându-se ostili noilor stăpâniri, până la reglementarea
drepturilor bisericii din teritoriul răpit şi până la reîntoarcerea Prea Sfinţiei
Sale în Maramureş." Autorităţile maghiare au expulzat, până la I O ianuarie
1941, toţi consilierii eparhiari. De la Bucureşti episcopul s-a încadrat în
Delegaţia României condusă de Valer Pop, trimisă la Budapesta, intervenind
pentru Biserica Ortodoxă din teritoriul cedat. Aici, episcopul a fost informat
„de toate abuzurile, crimele şi orgiile săvârşite de bandele maghiare şi armatele
de ocupaţie, care au maltratat în mod barbar preoţimea şi enoriaşii, jefuind
altarele, pe altele profanându-le, izgonind preoţimea şi confiscând bunurile
acesteia; reşedinţa episcopală din Sighet a fost ocupată. Guvernul Ungariei a
interzis episcopului întoarcerea în Maramureş, fiind, astfel expulzat ca şi
episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Cei doi, împreună cu episcopul

124
ROMÂNI ŞI UNGURI

Nicolae Colan al Clujului înaintează Delegaţiei române la tratativele de la


Budapesta un memoriu privind drepturile Bisericii Ortodoxe Române din
teritoriul cedat. ,,În acest interval de timp, toată ura acumulată de cavalerescul
Popor Maghiar, cum îi place să se mândrească, s-a năpustit cu urgie mai ales
asupra centrului eparhial din Sighet. Reşedinţa episcopală a fost ocupată de
armată şi mobilierul ce l-au găsit în ea confiscat. Capela episcopală, ce servea
şi de biserică catedrală şi parohială, a fost demontată, crucile de pe reşedinţă
au fost doborâte cu focuri de mitralieră. Clopotele, armonioase şi scumpe ale
Episcopiei. au fost demontate din clopotniţă şi dăruite, cu concursul
catolicilor, drept recompensă pentru unele treceri la uniţi - la trei comune
ruteneşti, Remeţi, Virismort, Hirona de Sus din Maramureş. Toate bunurile
şi înzestrările Episcopiei din Sighet şi din Eparhie au fost sechestrate, ocupate
şi confiscate. Părinţii sufleteşti ai satelor, preoţii ortodocşi, au fost batjocoriţi
în chipul cel mai neomenos, unii maltrataţi şi închişi şi aproape toţi alungaţi.
În judeţul Maramureş şi Sălaj n-a mai fost tolerat nici unul. În judeţul Satu
Mare abia mai rezistă câţiva. Această situaţie demonstrează, mai limpede
decât orice, dezastrul dureros al Eparhiei Ortodoxe Misionare a Maramu-
reşului. Tendinţa mărturisită era să facă tabula rasa din tot ce stăpânirea
românească a creat în timp de 20 de ani." Erau date citate din rapoartele
preoţilor şi credincioşilor ortodocşi privind comportamentul ungurilor. Ele
„sunt oglinda fidelă a intolerantţei ungurilor şi dovedesc realitatea faptelor
săvârşite de ocupanţii unguri, cu toate silniciile, în special faţă de Biserica
Ortodoxă, ale cărei slujitori şi Sfinte Altare au suferit un adevărat martiriu."
În represiune s-au antrenat şi clericii unguri. Unul din ei, preotul romano-ca-
tolic Plebanos, declara unor ofiţeri unguri: „Ortodocşii sunt dublii valahi şi
trebuie exterminaţi ca şi câinii.'' În raport se menţiona: „lată cum factorii
competenţi ai unei credinţe creştine în numele lui Cristos au aţâţat şi mai
mult organele executive, pentru curăţirea fără milă a terenului de ortodocşii
din Ardealul cedat.fiind ortodocşii consideraţi ca reprezentanţii adevăraţi ai
românismului [subl.n.]. Biserica Catolică de toate nuanţele şi riturile a prins
momentul de a se curăţi, cum zic ei, de neghina necatolicilor şi de sectarii
ortodocşi în general, şi în special în ţinutul Maramureşului [... ].La aţâţarea
urgiei ce s-a abătut asupra ortodoxie din Episcopia Maramureşului, al cărei
rol misionar, creştinesc, românesc şi economic a atras atenţiunea plină de ură
a stăpânirii ungureşti au contribuit în mare măsură, cu durere o spunem, şi
unii dintre preoţii români gr[ eco ]-cat[ olici], sfâşiind onoarea naţională.
Aceasta se vede lămurit din atitudinea protopopului gr[ eco ]-cat[ olic] din

125
PETRE ŢURLEA

Borşa şi a preotului gr[ eco ]-car[ alic] din Săcel Maramureş, care, cu concursul
jandarmilor unguri au închis biserica ortodoxă, luând cheile le ei, lăsând pe
credincioşii noştri fără Altar, pentru a-i sili să treacă la uniţi, încât aceştia se
adună în duminici şi sărbători în jurul zidurilor bisericii încuiate, şi cu lacrimi
în suflete cernite roagă pe Dumnezeu să însenineze şi zilele lor [subl.n.]. Între
primele biserici ortodoxe răpite de uniţi a fost biserica nouă din Livada,
judeţul Satu Mare. Unii dintre preoţii gr[ eco ]-car[ alici], în zelul lor papist,
au oprit pe preotul nostru, cu concursul jandarmilor unguri, să înmormânteze
credincioşi ortodocşi. [„.] Alţii au constrâns credincioşii ortodocşi, prin
violenţe de tot felul, să treacă la Biserica Gr[eco]-Cat[olică], făcându-se
stăpâni asupra înzestrărilor noastre bisericeşti. (Cazurile din Iapa şi Valea
Hotarului Sighet, Vişeul de Sus şi de Jos, Dragomireşti, Siliştea de Sus, Sieni,
Sarasău, Ardu Sat, Ruscova, Poienile de sub Munte.) După toate acestea,
unul din aceşti fraţi maşteri a mai avut îndrăzneala să ne cerceteze în una din
zilele lunii aprilie 1941, la Sibiu, şi prezentăndu-se ca ocrotitorul şi apărătorul
bunurilor Bisericii Ortodoxe, ne cerea o hârtie prin care să aprobam luarea în
posesiune a acestor bunuri de către biserica soră gr[eco]-cat[olică], după ce
fuseseră deja uzurpate, sub pretext de a le salva de confiscare, pentru că
ungurii, spunea el, cu Biserica Gr[ eco ]-Car[ olică] sunt mai indulgenţi; în
fond, însă, ca să justifice prin o aprobare cusută cu meşteşug actele de
brigandaj săvârşite împotriva Bisericii Ortodoxe. În favorul uniţilor lucrează
autorităţile ungureşti, convinse că maghiarizarea românilor, în special în
nordul Ardealului, cu concursul acelora va da rezultatele dorite, mai ales
văzând uşurinţa cu care îşi poate face loc limba maghiară în cultul Bisericii
Gr[eco]-Cat[olice]. Însuşi directorul general, dr. leszenszy, din ministerul
Cultelor din Budapesta, a declarat consilierilor I. Rujdea şi M. Munteanu,
când i-a cercetat în luna octombrie 1940: «Tot Maramureşul va fi trecut la
episcopia din Muncaci iar Sătmarul la Hajdudorogh, deci acolo nu mai poate
fi vorba de Episcopie Ortodoxă.» Oarba neunire sufletească între fraţi şi
intoleranţa catolicismului, ce nu se dă înapoi din faţa violenţelor trupeşti şi
sufleteşti, face ca astăzi o parte importantă din preoţimea română unită din
nordul Ardealului să conlucreze cu autorităţile ungureşti la stârpirea ortodoxiei
[subl.n.]. Din această cauză câte suflete drept credincioase nu au rămas fără
cuvântul de mângâiere şi binecuvântarea Bisericii Ortodoxe, câte neprohodite
sau nebotezate pentru că altarele lor au fost închise şi slujitorii lor alungaţi şi
martirizaţi. Dar, zările idealului nostru naţional şi creştinesc încep din nou să
se lămurească, şi în urma vitejiei ostaşilor români şi Conducătorul lor iscusit

126
ROMÂNI ŞI UNGURI

[Ion Antonescu], nădejdea noastră creşte şi în scurtă vreme vom putea da


strălucire nouă altarelor ortodoxiei pângărite din nordul Ardealului."
Raportul era datat Sibiu 26 iulie 1941, autor fiind Consiliul Eparhial al
Episcopiei Ortodoxe de Maramureş.
Raportul avea în anexe documentele pe baza cărora fusese alcătuit:
adrese şi circulări ale Episcopiei către preoţi; rapoarte către Episcopie
ale unor preoţi şi notari, cei mai mulţi expulzaţi. Preotul Nicolae Stoican
menţiona violenţele împotriva românilor săvârşite de gărzile maghiare, în
Sighet, chiar de la începutul lui septembrie 1940; la 2 septembrie, în faţa
Palatului Episcopal s-a strâns o masa de unguri care manifestau ostil; ultimul
detaşament de grăniceri români şi-au putut face loc, ca să se evacueze, doar cu
focuri de armă trase în sus; ungurii au baricadat strada din faţa Prefecturii şi
un ofiţer român a fost rănit, Armata română fiind nevoită să facă uz de arme.
Din aceleaşi zile este şi raportul notarului Ilie Sgura, în care se menţionau
violenţele ungurilor împotriva bisericilor ortodoxe, ajutaţi de preoţi
greco-catolici români şi de evrei: „Se dădeau la cele mai mari nelegiuiri, aşa
au împuşcat pe un sergent de stradă, au rănit un locotenent de jandarmi, au
îmbrâncit pe prefectul judeţului, colonelul Brătan." Arhimandritul Gherasim
Agapie semna o relatare a acţiunilor împotriva Episcopiei Ortodoxe, datată
17 februarie 1941: autorităţile maghiare şi ungurii localnici au ocupat şi
devastat Palatul Episcopal; toate bunurile au fost confiscate; arhimandritul
a fost arestat timp de 12 zile; în decembrie 1940, i s-a interzis să oficieze
slujba de înmormântare la Valea Porcului, pentru Gr. Munteanu, mort în
bătaia jandarmilor, a primarului şi a preotului greco-catolic Ion Petrescu,
fiindcă nu a voit să treacă de la religia ortodoxă la cea gr[eco]-cat[olică]."
Arhimandritul a fost alungat din sat, iar mortul a fost îngropat fără preot.
Mai mulţi preoţi ortodocşi au fost schingiuiţi: Grozea, Vadulschi, Casam;
cel din urmă „a fost maltratat în modul cel mai barbar de preotul catolic din
Virismort" şi bande de unguri. Erau indicate şi acţiunile unor greco-catolici
români împotriva ortodocşilor: „La instigaţiile preotului gr[eco]-cat[olic]
Ardeleanu din comuna Iapa-Maramureş, cei 200 credincioşi din Valea
Hotarului-Sighet, bărbaţi şi femei, au fost duşi în lagăr la Carei. Aceeaşi
teroare şi la Sarasău [... ]. Aceeaşi prigoană şi asupra tuturor intelectualilor
arestaţi şi duşi în lagăre". La 20 decembrie 1940, arhimandritul a fost expulzat.
În toată Eparhia au mai rămas numai 20 preoţi. Părintele consilier A. Latiş
raporta că, în septembrie 1940 fusese bătut crunt de 1S soldaţi unguri,
plimbat sub escortă prin oraş; i s-a fixat domiciliu forţat; apoi dus încătuşat

127
PETRE ŢURLEA

la Baia Mare şi aruncat în închisoare, alături de deţinuţi de drept comun. În


aceeaşi închisoare mai erau: preotul Alexandru Breban de la Baia Mare, Şt.
Gal vicarul din Şimleul Silvaniei, preotul Vasile Pop, protopopul Mădăraş,
notarul din Seini: Dumitru Crăciun, dar şi notarii Vasile Petrovan şi Faust
Pop, preoţii Brâncoveanu şi Berinde. Părintele Latiş a fost eliberat după 1O
zile şi expulzat. La 1O ianuarie 1941 îşi înainta raportul părintele consilier
Ioan Rujdea: „Nu se poate descrie procedeul şi barbaria ocupanţilor, contra
populaţiei româneşti, care procedeu s-a prelungit chiar şi în anul 1941."
Părintele Rujdea a fost arestat timp de o săptămână; apoi „am dus calvarul
şi clipele de groaza provocate de ocupaţia maghiară"; a fost acuzat că are
bombe. ,,În aceste zile de groază - scria -, românii stau închişi în casele lor,
deoarece vânătoarea după ei a început"; intelectualii erau urmăriţi, preoţii
arestaţi şi maltrataţi (preoţii Ralea, Pârvu etc.) sau chiar omorâri (protopop
Munteanu, preotul Costea şi alţii). Temniţele erau ticsite de români, toate
procedeele neumane le-au aplicat ungurii, care prin această teroare [voiau]
să cureţe Ardealul de Nord de cât mai multa populaţie românească, Poporul
să rămână fără conducătorii fireşti. În relatarea părintelui Ioan Rujdea apare
şi momentul intrării în Cluj a lui Horthy. La primirea oficiaiă au asistat şi
conducătorii bisericilor româneşti: episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu.
Cu această ocazie, ca să-şi arate intenţiile paşnice faţă de noua stăpânire,
reprezentanţii bisericilor româneşti au ţinut, în unele lăcaşe de cult, cuvântări;
între asistenţi au fost şi unguri, care au întrerupt cu „strigăte, urlete, huiduieli;
s-a auzit: «Jos cu puturoşii de popi valahi, afară cu trădătorii şi strigoii, jos
cu nemernicii, să tacă valahul acela»." A doua zi, cei doi episcopi români
au fost primiţi în audienţă de prim-ministrul Teleki Pal, în faţa căruia şi-au
manifestat cu dârzenie nemulţumirea pentru „tratamentul brutal aplicat
populaţiei române de unguri, prin crime, schingiuiri, maltratări neomenoase,
arestări, internări, expulzări etc., la care premierul ungar, zâmbind, a replicat:
«Să nu vă miraţi, căci astfel de lucruri şi la o nuntă se întâmplă foarte adesea,
de cum la un fapt istoric atât de însemnat pentru maghiari». Se vede clar că
înşişi autorităţile în frunte cu primul funcţionar al Ţării ungare au aprobat
aceste atrocităţi. Tot atunci a cerut Teleki episcopilor noştri, să se acomodeze
cu deplină loialitate noii situaţii, ameninţând că în caz contrar, el va aplica
mijloacele de constrângere şi tot îşi va ajunge scopul." Preotul Ruj dea prezintă
şi avatarurile catedralei ortodoxe din Satu Mare: generalul ungur comandant
al oraşului l-a chemat „cerând s-o predăm autorităţilor ungare, deoarece nu
poate tolera o clădire atât de monumentală şi sfidătoare faţă de stăpanirea

128
ROMÂNI ŞI UNGURI

ungurească în plin centru al oraşului, zidită cu scopul de a arăta că aici este


stăpânire valahă". Şi anunţa că va lua măsurile necesare pentru ca ortodocşii
să dispară din Satu Mare. Împotriva catedralei ortodoxe era o ură generală
printre ungurii din Satu Mare. O reflecta articolul semnat de Czib6 Istvan
în ziarul „Szamos" din S ianuarie 1941: „Aici este acea nenorocită catedrală
zidită în stilul bisericesc al patriarhilor. Marfă de duzină tot asemenea am
văzut la Târgu Mureş. În Regatul Vechi desigur se pot afla nenumărate
exemplare de aceeaşi factură. Că acest monstru [catedrala] mai dăinuieşte aici
[... ] în mare parte se datoreşte solidităţii [... ] Fără întârziere trebuie să facem
să dispară, fără urmă, de pe faţa pământului, această construcţie de ruşinoasă
amintire şi de îngâmfare balcanică." Este menţionată şi situaţia bisericii lui
Cloşca din Cărpiniş-Poşaga, care fusese adusă în comuna Lazuri „ca să stea
strajă la hotar"; a fost batjocorită iar troiţa din faţa ei ridicată în amintirea
eroilor din 1784 a fost scoasă, iar cântăreţul bisericesc Buze Gheorghe, după
ce a fost schingiuit în interiorul bisericii, a fost răstignit pe troiţă, şi i s-a
dat foc. Greco-catolicii români au confiscat bisericile ortodoxe din Livada
şi Paulian, cu toate bunurile lor. Au fost desfiinţate aşezările ortodoxe Peleş,
Micula, Principele Mihai şi altele, românii fiind risipiţi. Moţii din comunele
Horea, lanculeşti şi Scărişoara Nouă s-au opus: „Bărbaţi şi femei s-au apărat
vitejeşte, dar această rezistenţă a fost crunt pedepsită apoi de autorităţile
ungureşti, prin împuşcarea unor ţărani şi internarea mai multora fără urmă.
Credincioşii, cantorii, epitropii în multe locuri au fost duşi în biserici şi
maltrataţi.'' Apoi, autorităţile ungare au instituit în Maramureş o teroare
alimentară: „Fără viza unor preoţi catolici pe bonurile de mălai, petrol şi
sare, acestea nu se eliberează, iar catolicii profită, căci ortodocşilor nu li se
dau bonuri de alimente până nu trec la catolici. Mizeria şi necazul a forţat
pe mulţi să treacă în urma acestei arme perfide şi neomenoase folosită de
catolicismul de toate riturile.'' Se dorea „curăţirea terenului de ortodocşi".
La Satu Mare, preotul catolic maghiar Iacob Erno a luat cu forţa catedrala
ortodoxă şi Oficiul parohial, fapt pentru care a protestat episcopul Nicolae
Colan la Horthy, la Guvernul Ungariei şi la prefectul judeţului; catedrala a
fost retrocedată din ordin de la Budapesta.
Din toate declaraţiile preoţilor ottodocşi din Eparhia Ortodoxă a
Maramureşului, refugiaţi sau expulzaţi în România, rezultă aceeaşi situaţie
dramatică. La Drăguşeni au distrus temelia bisericii noi. În comuna
Principele Mihai, „ungurii s-au năpustit asupra românilor"; li s-a cerut
repetat să plece; în noaptea de 18-19 ianuarie 1941 „s-au năpustit asupra

129
PETRE ŢURLEA

comunei circa 60-70 unguri din satele vecine, le-au spart geamurile şi uşile
şi au bătut pe câţiva ţărani." În locul românilor, autorităţile vor să aducă
unguri din Mateszalko. Şeful Poliţiei din Carei a confiscat sala festivă a
Protopopiatului, apoi protopopul a fost arestat; soţia acestuia declara:
„Soţul este deţinut, expus tuturor caznelor şi torturilor. E complet distrus
sufleteşte; nu primeşte nici apă să se spele, de cum mâncare." După mai multe
săptămâni de închisoare va fi expulzat. În parohia Tâşnad mobilierul capelei
a fost distrus. Ţaranii din lanculeşti au fost jefuiţi ziua şi noaptea de ungurii
din Carei şi comunele învecinate; „Au fost bătuţi şi schingiuiţi foarte grav,
încât au fost duşi la spital 16 oameni, apoi ţinuţi trei zile în vagoane, până
ce au semnat declaraţii că de bună voie se expatriază." Din cauza bătăilor au
fost şi morţi. Soţiei lui Han Nicolae i-au fost rupte braţele, „pentru că şi-a
apărat soţul căzut sub picioarele agresorilor unguri". Ţaranii din Horea şi
Scărişoara Nouă au fost jefuiţi şi bătuţi de unguri veniţi din Ungaria; când
banda de unguri a violentat doi copii, de 2 şi 4 ani, românii au sărit să-i apere
şi a ieşit o încăierare generală, un ungur fiind omorât; autorităţile au arestat
11 ţărani români, de soarta cărora nu se mai ştia nimic. Preotul din Mama,
Laurenţiu George a fost luat la Poliţia din Zalău, unde poliţiştii „s-au repezit
la mine ca nişte tigri, izbindu-mă de pereţi. După mai multe torturi şi răgneli
la mine, m-au închis la Poliţie, şi m-au ţinut acolo două zile şi două nopţi,
fără un pahar de apă." Apoi va fi expulzat. Eromonahul Ghenadie Cojocarul
din Sighet prezenta o imagine mai largă: „Autorităţile militare şi civile
maghiare au ordonat demontarea capelei episcopale ortodoxe şi clopotele
au fost împărţite parohiilor catolice. Preoţii care au rămas după ocupaţie
au suferit cea mai mare prigoană din partea ungurilor. Mulţi din ei au fost
bătuţi şi duşi legaţi pe la închisori şi purtaţi cu jandarmii din loc în loc, până
când la urmă îi expulzau din Ţară, lăsând credincioşii pradă catolicismului
şi averea lor în voia sorţii. Creştinii ortodocşi siliţi de autorităţi să treacă la
catolicism. [... ] Unii credincioşi au trecut la catolicism ca să nu fie persecutaţi."
Autorităţile îi ameninţau pe credincioşi să se întoarcă la catolicism» „care nu
vor asculta vor suferi mari greutăţi şi vor fi expulzaţi". Din Vişeul de Sus,
ieromonahul Sebastian Barbu anunţa că mai mulţi preoţi ortodocşi din
zonă au fost arestaţi, şi apoi li s-a impus ca în trei zile să plece în România.
La fel li s-a impus şi multora dintre intelectualii români. „Au fost ocupate
case parohiale, unele troiţe au fost distruse. Se fac presiuni pentru trecerea la
catolicism. Aceeaşi situaţie şi în parohia Săcel. Peste tot se remarca coalizarea
preoţilor greco-catolici români cu cei romano-catolici unguri împotriva

130
ROMÂNI ŞI UNGURI

celor ortodocşi. Relatări impresionante despre suferinţele lor şi ale creştinilor


ortodocşi făceau preoţii Aurel Filip din Borşa (luat de la slujba religioasă şi
ţinut în închisoare la Budapesta, în condiţii înfiorătoare), Danci Grigore din
Săcel (ridicat după slujba de duminică, presat să treacă la greco-catolici, dus
în închisoare la Budapesta, unde celulele erau neîncălzite în luna februarie),
Terente Ciorogariu din Valea lui Mihai, Ştefan Bărbos din Baia Mare, Vasile
Racolţea din Seni, Teofan Mătăsaru din Giurdulecul Hodolului, Dosoftei
Constantinescu din Satu Mare (ridicat din pat, noaptea, de soldaţi unguri
şi maltratat chiar în altarul bisericii; împreuna cu mulţi intelectuali a fost
expulzat) ş.a.m.d.
Prigoana împotriva bisericilor româneşti s-a exercitat în toată regiunea
ocupată de Ungaria şi în toată perioada de ocupaţie. O demonstrează o
vastă sinteză, datată 22 septembrie 1942; un memorandum privind situaţia
românilor din Transilvania de Nord-Est, înaintat de Mihai Antonescu,
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Marelui Cartier General al lui
Hitler. Este cel mai important material, întrucât reflecta şi sintetiza toate
informaţiile ajunse la Guvernul României până atunci, avea la bază sursele
cele mai credibile. Conştient de importanţa deosebită; pentru menţinerea
românismului, a bisericilor, Mihai Antonescu dedica situaţiei acestora un
capitol masiv din Memorandumul trimis lui Hider. 27
„Statul maghiar - se scrie în Memorandum - a continuat prigoana siste-
matică împotriva slujitorilor bisericilor româneşti, în care vede supremul
reazim al românismului transilvanean; el nu se sfieşte, însă, să afirme în
faţa lumii că Transilvania eliberată de sub dominaţia română este pământul
libertăţii religioase. Adevărul este, însă, că în timp ce se enunţă la Budapesta
astfel de principii, bisericile româneşti din Transilvania de Nord [sunt] în
bună parte dărâmate sau transformate în magazii de cereale; un mare număr
de preoţi au fost schingiuiţi, maltrataţi, batjocoriţi sau chiar omorâţi, iar
o alta parte deposedaţi de bunuri, smulşi din mijlocul credincioşilor lor şi
aruncaţi peste graniţă. Mii de credincioşi români au fost forţaţi, sub presiunea
autorităţilor militare şi administrative, să treacă la confesiuni maghiare.
Noua linie de demarcaţie româno-ungară taie în două aproape toate
circumscripţiile administrative ale bisericilor naţionale române lăsând în
întregime în Ungaria teritoriul supus jurisdicţiei Episcopiei Ortodoxe de
Maramureş.
Statul maghiar, în loc să fixeze situaţia de drept a acestor biserici, cele
mai numeroase dintre toate care există în Transilvania de Nord, menţine o

131
PETRE ŢURLEA

situaţie neclarificată de provizorat, pentru a zdruncina poziţia şi organizaţia


lor, cu desconsiderarea legilor ungureşti anterioare anului 1918 (Legea despre
egala îndreptăţire a Naţiunii române şi a confesiunilor din 1868, prin care se
recunosc mitropoliile româno-ortodoxă din Sibiu şi greco-catolică din Alba
Iulia). Statul Maghiar ţine, astfel, bisericile sub un regim de adevărată tortură
morală şi materiala. Episcopul ortodox al Oradei a fost expulzat în condiţiuni
ignobile. Episcopia Ortodoxă de Maramureş a fost desfiinţată prin faptul că
s-a interzis titularului să se întoarcă la sediu. Peste 90 % din protopopii şi
preoţii din Eparhia Maramureşului au fost expulzaţi prin mijloace directe
sau indirecte. Episcopul ortodox din Cluj nu este recunoscut oficial şi
este stânjenit sistematic în exercitarea misiunii sale. Lovitura de moarte o
pregăteşte, însă, Bisericii Ortodoxe prin înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe
Maghiare, iar celei Unite prin reînfiinţarea Episcopiei de Hajdudorogh.
Oficialitatea maghiară priveşte Biserica română ca cea mai puternică
expresie a etnocismului românesc transilvănean. De aceea, primul obiectiv
al pustiirii maghiare după Arbitraj a fost Biserica română, slujitorii şi
credincioşii ei.
Episcopia Ortodoxă din Maramureş. Contra Episcopiei Ortodoxe din
Maramureş s-au îndreptat primele măsuri de teroare, în ziua de 2 septembrie
1940, bande înarmate venite din Ungaria au pătruns în Palatul episcopal din
Sighet, prădând şi jefund reşedinţa, profanând capela. La S septembrie, primii
soldaţi unguri intraţi în oraş au dărâmat emblema eparhială de pe faţada
Palatului; la 8 septembrie au ocupat reşedinţa confiscând întreg mobilierul,
demontând capela şi aruncând iconostasul într-un grajd. Au fost doborâte
crucile de pe reşedinţă, demontate clopotele. Concomitent, s-au sechestrat
şi confiscat toate bunurile cu care era înzestrată Episcopia şi parohiile, din
87 parohii câte avea Episcopia de Maramureş înainte de Arbitraj, au fost
desfiinţate prin teroare 60, iar credincioşii siliţi în mare parte să treacă la alte
confesiuni, bisericile care nu au fost date altor confesiuni au fost pur şi simplu
închise şi sigilate. În ziua de 20 ianuarie 1941, biserica ortodoxă din Satul
Mare a fost jefuită şi apoi profanată. În a douajumătate a luniifebruarie 1941
nu mai era nici un preot ortodox în Maramureş. Toţi au fost expulzaţi, după ce
mai întâifuseseră maltrataţi şi batjocoriţi. [subl.n.]
Episcopia Ortodoxă din Oradea. Aceeaşi pornire de distrugere a îndreptat
stăpânirea maghiară şi împotriva episcopiilor ortodoxe din Oradea şi Cluj.
Cea dintâi, redusă la mai puţin de jumătate de ceea ce era înainte de 1940,
a fost din primul moment lipsită de conducătorul expulzat. Ea a fost apoi

132
ROMÂNI ŞI UNGURI

aproape complet deposedată de bunurile ei materiale. Numeroase biserici


au fost închise, avariate sau dărâmate până la pământ. Din 104 preoţi, câţi
erau la 30 august 1940 pe teritoriul ocupat de Ungaria al Eparhiei, au mai
rămas abia 41; ceilalţi au fost expulzaţi sau forţaţi prin diferite presiuni să
plece. De asemenea, au trebuit să se refugieze din cauza teroarei majoritatea
consilierilor Eparhiei şi toţi profesorii Academiei Teologice, cari azi nu mai
funcţionează. Şi acei numeroşi credincioşi ortodocşi au fost forţaţi să treacă
la confesiunile ungureşti.
Episcopia Ortodoxă a Clujului. Episcopia Clujului, nerecunoscută încă
de drept, fără posibilităţile de existenţă normală, îşi reduce activitatea la
îngrijirea celor mai umile şi elementare nevoi de păstorire. Cele 184 parohii
existente pe teritoriul ungar aveau la 30 august 1940 184 preoţi. Azi nu
mai sunt decât aproximativ jumătate, care din cauza atmosferei de continuă
teroare abia pot face faţă celor mai indispenasabile îndatoriri spirituale. În
ambele episcopii, autorităţile maghiare au luat cu forţa sesiunile bisericeşti
dobândite prin Reforma Agrară română (83 parohii ale Episcopiei Cluj şi
însăşi Episcopia au fost astfel deposedate de pământurile primite ca sesiuni
bisericeşti.) Academia Teologică ortodoxă din Cluj, singura instituţie de
acest fel din teritoriul cedat, nu a fost recunoscută până în prezent de Statul
maghiar şi funcţionează în mod precar, lipsită aproape cu totul de confesor.
În cele trei judeţe secuieşti, organele administrative maghiare au depus cea
mai mare înverşunare în dărâmări de biserici, convertiri cu forţa, maltratări,
pentru o şterge orice urmă a stăpânirii româneşti în acea regiune. Din 60 preoţi
ortodocşi ai celor 56 parohii, cu 30 OOO credincioşi în regiunea secuiască
revenită Ungariei, în luna octombrie 1940 nu mai rămăseseră decât zece,
iar la sfârşitul anului nici unul. Opt biserici au fost dărâmate, douăsprezece
devastate, cinci transformate în magazii. În opt parohii toţi credincioşii au
fost siliţi să treacă la alte confesiuni, în alte nouă majoritatea credincioşilor.
Biserica Greco-Catolică română. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă,
care a lăsat în teritoriul cedat numai 339 448 credincioşi, Biserica Unită este
legată aproape în întregime de Transilvania de Nord, unde au rămas sediile
episcopiilor Cluj, Oradea şi Baia Mare, cu 1 066 145 credincioşi. Situaţia
Bisericii Unite este mai bună decât a celei Ortodoxe, pentru că stă sub scutul
protector al Vaticanului, ceea ce impune oarecare frână patimii Statului
Maghiar. Din cele trei episcopii Guvernul maghiar nu a recunoscut formal
decât pe cea din Cluj. Pe celelalte două le menţine într-o situaţie neclară sub
raport juridic.

133
PETRE ŢURLEA

Episcopia Baia Mare. Titularul nu este încă recunoscut formal, după o


înscenare a autorităţilor locale de a-l evacua din reşedinţa episcopală. Din
bunurile Episcopiei şi parohiilor s-au confiscat 1 481 jugăre. 20 preoţi au fost
expulzaţi sau forţaţi să treacă peste graniţă. Cei rămaşi sunt insultaţi, arestaţi,
bătuţi şi puşi sub control poliţienesc. Peste 3 OOO de credincioşi ai Eparhiei
au fost forţaţi să treacă la confesiunile romano-catolică şi reformată.
Episcopia Greco-Catolică de Oradea. Titularului i s-a refuzat cetăţenia
maghiară şi întoarcerea la reşedinţa sa. A urmat apoi seria persecuţiilor:
alungarea şi maltratarea preoţilor, deposedarea parohiilor de bunurile lor,
convertirea forţată a credincioşilor, dărâmarea, profanarea sau închiderea
bisericilor. Episcopia Oradea, greco-catolică, a avut şi ea mult de suferit.
40 preoţi au fost expulzaţi sau forţaţi să se refugieze. Peste 3 OOO jugăre
confiscate. Peste 2 OOO credincioşi greco-catolici convertiţi la confesiunile
romano-catolică şi reformate. Biserica din Moftiul Mare, Sălaj, a fost
dărâmată, alte biserici închise sau devastate.
Episcopia Greco-Catolică Cluj. Şapte preoţi au fost expulzaţi iar 28 preoţi
forţaţi să plece, după ce au fost vexaţi şi maltrataţi. Preotul Andrei Bujor din
Mureşenii de Câmpie şi familia sa, învăţătoarea Natalia Petrea cu familia sa
au fost masacraţi de honvezi în seara de 23 septembrie 1940 şi casa parohială
devastată. Au fost luate terenurile destinate pentru zidirea catedralei
greco-catolice din Cluj, şi a celei din Dej.
Regiunea secuiască. În regiunea secuiască - judeţele Trei Scaune, Odorhei,
Ciuc şi parte din judeţul Mureş - au rămas 136 parohii greco-catolice, cu
130 OOO credincioşi, aparţinând Mitropoliei Blaj. Aceştia au fost obiectul
unei totale acţiuni de exterminare. Autorităţile militare şi civile, cu concursul
populaţiei secuieşti, au aprins şi devastat biserici, alungat sau închis preoţi,
au interzis în multe locuri oficierea slujbei religioase în limba română, au
martirizat populaţia civilă. Zece preoţi au fost bătuţi, batjocoriţi, purtaţi în
lanţuri. Aproape în toate comunele cu populaţie română s-a cerut categoric,
prin organele Primăriei, credincioşilor să se lase de legea străbună, căci altfel
vor fi expulzaţi. Pretutindeni sesiile parohiilor, primite prin Reforma agrară,
au fost confiscate şi restituitr foştilor proprietari. Şase biserici greco-catolice
au fost dărâmate, o biserică transformată în cazarmă. Se urmăreşte înglobarea
celor 83 parohii greco-catolice române din regiunea secuiască şi graniţa de
nord-vest a României în Episcopia Hajdudorogh.
lată şi situaţia comparativă a celor două biserici înainte şi după Arbitrajul
de la Viena.

134
ROMÂNI ŞI UNGURI

Înainte de Arbitraj, Biserica Ortodoxă din Transilvania dispunea de un


mitropolit şi trei episcopi; 1 427 parohii cu 1 416 preoţi; 44 protopopiate;
trei academii teologice cu 24 profesori titulari. După arbitraj a rămas în
Transilvania de Nord un singur epissop; 442 parohii cu 181 preoţi; 21
protopiate; o academie teologică la Cluj, cu doi profesori." Mari pierderi
avusese şi Biserica Unită. ,,Înainte de arbitraj avusese 1 660 parohii cu 1 632
preoţi; 75 protopiate; trei academii teologice cu 24 profesori. După Arbitraj
au rămas în Transilvania de Nord trei episcopi; 927 parohii cu 740 preoţi; 42
protopiate; două academii teologice cu zece profesori."
Memorandumul lui Mihai Antonescu prezenta şi o listă exactă a
bisericilor dărâmate, devastate şi incendiate până în septembrie 1942: „Au
fost dărâmate până la temelie următoarele biserici ortodoxe: Borsec, jud[ eţul]
Mureş; 2. Biborţeni, jud[ eţu] Odorhei; 3. Căpeni jud[ eţul] Trei Scaune; 4.
Comalău, jud[eţul] Trei Scaune; 5. Vărghiş, jud[eţul] Bihor; 6. Hermanul
Secuiesc, jud[eţul] Odorhei. Greco-catolice: 1. Ocland, jud[eţul] Odorhei;
2. Crăciunel, jud [eţul] Odor hei; 3. Mereşti, judeţul Odorhei; 4. Ditrău,
jud[eţul] Ciuc; 5. Pănet, jud[eţul] Mureş; 6. Sânmartin, jud[eţul] Odorhei.
Au fost dărâmate în parte: 1. Biserica ortodoxă din Boroşneul Mare, jud [eţul]
Trei Scaune; 2. Biserica gr[eco]-cat[olică] din Mofriul Mare, jud[eţul] Sălaj.
Au fost devastate bisericile ortodoxe din: 1. Ai ta Medie, jud [eţul] Trei Scaune;
2. Belin, jud[eţul] Trei Scaune; 3. Bixad, jud[eţul] Trei Scaune; 4. Ozun,
jud[ eţul] Trei Scaune; 5. Sfântu Gheorghe, jud[ eţul] Trei Scaune; 6. Cernarul
de Jos, jud[eţul] Trei Scaune; 7. Lisneu, jud[eţul] Trei Scaune; 8. Păpăuţi,
jud[eţul] Trei Scaune; 9. Bicfalău jud[eţul] Trei Scaune; 10. Sântion-Lunca,
jud [eţul] Trei Scaune. Au fost avariate bisericile greco-catolice din: 1.
Aldea, jud[eţul] Odorhei; 2. Mădăraş, jud[eţul] Ciuc. A fost luată cu forţa
de ungurii romano-catolici biserica ortodoxă din Chichiş, jud[eţul] Trei
Scaune. Au fost nivelate temeliile bisericii greco-catolice române în construc
ţie din Dej, jud[ eţul] Someş. Au fost prefocute în magazii bisericile ortodoxe
din: Miercurea Ciuc, Gheorghieni, jud[ eţul] Ciuc; Praid, jud[ eţul] Odorhei.
A fost transformată în cazarmă biserica greco-catolică din Bicaz-Centru;
jud[eţul] Ciuc. Au fost închise bisericile ortodoxe din: 1. Biharia, jud[eţul]
Bihor; 2. Macea, jud[ eţul] Bihor; 3. Diosig, jud Bihor; 4. Col[ onia] Roşiori,
jud[ eţul] Bihor; 5. Marghita, jud. Bihor; 6. Epidcopia Bihor, jud[ eţul] Bihor;
7. Capela ortodoxă din curtea spitalului judeţean din Oradea; 8. Biserica
greco-catolică din Curruiuşeni, jud[ eţul] Bihor." La dărâmarea bisericilor
„au cooperat Armata şi populaţia maghiară. Biserica din Sânmartin a fost

135
PETRE ŢURLEA

mai întâi incendiată, arzând strane, prapuri, icoane etc. Cea din Ditrău a fost
distrusă în februarie 1941. Dărâmarea a durat zile de-a randul iar materialul,
inventarul bisericii şi obiectele sfinte - odăjdii, potirul, icoane şi chiar altarul -
au fost vândute la licitaţie. Au fost sechestrate sau confiscate: Averile Episcopiei
Ortodoxe de Maramureş în întregime, şi aproape ale tuturor parohiilor ei.
Averile bisericilor ortodoxe şi averile bisericilor greco-catolice din regiunea
secuiască. Au fost confiscate în întregime averile următoarelor parohii: 86
parohii din Eparhia Gr[eco]-Cat[olică] a Oradei, în total 3 075 jugăre
cadastrale; 74 parohii din Eparhia Gr[eco]-Cat[olică] a Maramureşului, în
total 1 481 jugare cadastrale. A fost luat de către Primăria Cluj, în baza ord.
nr. 1440/ 1941, terenul pe care urma a fi construită Catedrala greco-catolică.
[... ] Terenul pe care au fost începute lucrările pentru construcţia Catedralei
din Dej, jud [eţul] Someş. Au fost înscrise în cartea funduară ca proprietatea
Primăriei respective terenurile pe care sunt construite catedralele ortodoxe din
Cluj şi Satu Mare. A fost împrocesuatd în baza ord. nr. 1440/ 1941, şi obligată
să plătească importante despăgubiri băneşti Episcopia Ortodoxă a Oradei,
pentru următoarele imobile ale ei situate în Oradea: 1. Reşedinţa episcopiei,
str. Hitler nr. 1; 2. Casa Naţională, str. Rakoczi, nr. 13; 3. Academia Teologică,
(fost imobil Marcovici); 4. Cazarma Crişului. S-au introdus acţiuni, pe baza
aceleiaşi ordonanţe, împotriva bisericilor şi caselor parohiale ortodoxe din: 1.
Salonta, jud[ eţul] Bihor; 2. Săcuieni, jud[ eţul] Bihor; Alejd, jud[ eţul] Bihor.
Menţionăm, de asemenea, că Justiţia maghiară a oprit Episcopia Unită din
Cluj de a exploata pădurea Cheja, de lângă Tuşnad, primită prin Reforma
Agrară, frustrându-o astfel de unica ei sursă de venituri."
Se prezintă şi convertirile forţate la cultele maghiare, prin violenţe fizice
înfometare sau ameninţarea cu expulzarea în România. 28
Un mare pericol pentru bisericile româneşti l-a reprezentat extinderea
forţată a jurisdicţiei episcopiei Unite Maghiare de la Hajdudorogh şi
încercarea de înfiinţare a unei Episcopii Ortodoxe de limbă maghiară.
Într-o anexă a raportului Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, din 26
iulie 1941, deja era anunţată intenţia oficialităţii maghiare de înfiinţare a
unei biserici ortodoxe de limbă maghiară, la început cu rang de episcopie,
apoi mitropolie. Ca nucleu urma a fi folosite parohiile ortodoxe române din
Ungaria trianonică, 23. Se începuse acţiunea, cerandu-li-se preoţilor români
din acestea să întocmească procese verbale, în cadrul consiliilor parohiale,
prin care să-şi exprime dorinţa de aderare la biserica proiectată. „Un fel de
Hajdudorogh". În fruntea acesteia urma a fi prepozitul Popoff Mihail de

136
ROMÂNI ŞI UNGURI

origină slavă. Unul din zeloşii lucrători pentru acest scop, ungurul Olah
Ianoş (român maghiarizat) a fost răsplătit cu funcţia de comisar gubernia!
cu sarcina de a duce la capăt acţiunea. I s-au alăturat preoţii Mureşan din
Kovar-Apati şi Mişcuţă Szilard Constantin. Aceştia, trecând frontiera
Ungariei trianonice în Transilvania de Nord-Est, „cutreeră parohiile române,
pentru a le face să accepte trecerea sub jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe
Maghiare în organizare". În unele locuri s-a ajuns la ciocniri. În parohia
Ceva, şi parohia Mădăraş, ambele din Bihor, preotul maghiarizat Mişcuţă
a încercat să confişte bisericile, interzicând slujba ortodoxă română. Sătenii
s-au opus; a avut loc o ciocnire; „a intervenit poporul'". 29 În vara lui 1941 şi
SSI raporta iniţiativa înfiinţării Episcopiei Ortodoxe Maghiare. 30 Tot SSI, la
17 iulie 1942, îşi arăta convingerea că iniţiativa Guvernului de la Budapesta
urmărea „deznaţionalizarea prin biserică". Se dorea maghiarizarea românilor,
sârbilor şi rutenilor. Se aduceau amănunte: Guvernul Teleky recursese la
serviciile unui fost ofiţer cazac, prizonier în Primul Război Mondial, Mihail
Popoff (Popov) care rămăsese în Ungaria după război; a terminat teologia
la Budapesta şi a fost hirotonit de arhiepiscopul ortodox Savatici din Praga.
„Acest aventurier - se scrie în raportul SSI-, care a fa.cut servicii Guvernului
din Budapesta şi în timpul cât a fost student, părea a fi elementul indicat să
servească acţiunea de deznaţionalizare a minorităţilor ortodoxe din Ungaria."
A fost numit de Guvernul maghiar Episcop şi administrator al Bisericii
Ortodoxe din Ungaria; avea misiunea unirii tuturor bisericilor ortodoxe
într-o singură Biserică Naţională Maghiară Ortodoxă, cu oficierea cultului
în maghiară. Dar, numirea sa fusese ilegală, deoarece fusese caterisit. De
aceea, primii puşi sub autoritatea sa, rutenii, i-au opus o „dârză rezistenţa". Ca
urmare, însăşi oficialitatea budapestană se disociază de Popoff. Faptul a dus
la o interpelare în Parlament, din partea unui deputat reprezentând Partidul
„Crucile cu Săgeţi"; Popoff era atacat şi se cerea numirea, în locul său, a unui
mitropolit grecc. 31 Interpelarea a fost prezentată în Camera Deputaţilor, la
3 iulie 1942, de către Mosonyi Kalman. 32 Era adresată ministrului Cultelor
şi Instrucţiunii Publice: „1. Are cunoştinţă dl ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice de faptul că înfiinţarea Bisericii autonome Ortodoxe
Maghiare este o necesitate urgentă din punct de vedere naţional maghiar?
2. Este dispus dl ministru [„.] să ia măsurile necesare pentru înfiinţarea
acestei Biserici autonome?" Apoi, Mosonyi Kalman argumenta: „La prima
privire, interpretarea mea s-ar părea că nu este actuală şi că ar fi mai bine
să ne ocupăm de această problemă numai după terminarea războiului. [„.]

137
PETRE ŢURLEA

Dar, această temă este de actualitate şi acum este momentul potrivit pentru
rezolvarea acestei probleme. Eu sunt romano-catolic, deci nu sunt condus
de postulate confesionale, ci exclusiv numai de punctul de vedere naţional
şi rasial maghiar, deci pot să atac această problema cu toată obiectivitatea."
După Trianon, numărul ortodocşilor rămaşi în Ungaria era de 42 OOO; ca
urmare, nu mai putea exista o Biserică ortodoxă. În 1942 erau în Ungaria peste
un milion de ortodocşi; 240 OOO ruteni; 400 OOO români; 360 OOO sârbi. Ei
erau grupaţi în patru episcopii; cele sârbe de la Buda-Szentendre şi Novisad
(Ujvidek), şi cele române de la Cluj şi Oradea. Toate trebuiau unite într-o
biserică autonomă. Mosonyi aducea critici clericilor români: „Colegii mei din
Ardeal cunosc, dar şi noi cunoaştem foarte bine activitatea popilor români
ortodocşi din Ardeal. Această activitate nu este naţională, ci naţionalistă.
(Biro Istvan: Şi încă ce naţionalistă!) Activitatea aceasta n-a urmărit niciodată
scopuri naţionale maghiare, ci scopuri naţionale româneşti. (Aşa este şi azi!)
Scopul lor este iredentismul românesc, România Mare, (Biro Istvdn: Astăzi
şi mai mult!) şi astfel, aceşti popi agită în interesul visului România Mare şi
al iredentismului românesc. Bisericile ortodoxe au fost întotdeauna biserici
naţionale, unde limba liturgică este limba naţională, cea română. Aceasta
este cu atât mai periculos astazi, cu cât în aceste episcopii româneşti, ba
chiar şi în Episcopia sârbească din Novisad (Ujvidek), episcopii rămaşi nu
au fost aleşi conform legilor ungureşti, ci conform legilor româneşti sau
sârbeşti. Să cercetăm acum ce importanţă au din punctul de vedere unguresc
aceste patru episcopii existente. [„.] Dacă privim pe episcopii români din
Cluj şi Oradea, aceştia au fost aleşi de Sinodul bisericesc naţional român şi
confirmaţi de Regele României, care desigur nu i-a confirmat fiindcă aveau
sentimente ungureşti, ci pentru că era convins că în scaunul lor episcopesc
vor servi exclusiv interesele naţionale româneşti. [„.] Vedem cât de urgentă şi
de importantă este rezolvarea acestei chestiuni. Pentru că nu se poate imagina
ca trebuinţele sufleteşti ale celor 700 OOO de cetăţeni maghiari ortodocşi să
fie îndeplinite de astfel de episcopi şi de preoţi numiţi de aceştia, al căror
interes în nici un caz nu este interes naţional maghiar. (Aşa este, aşa este). În
afară de aceasta, episcopul ortodox din Oradea, numit de asemenea de Regele
României, a fugit 33 , aşa că la Oradea nici nu există episcop ortodox, şi această
împrejurare necesită ca situaţia să fie reglementată." Era criticat Ministerul
ungar al Cultelor pentru încercarea de a rezolva problema prin numirea lui
Mihail Popoff, întrucât acesta fusese caterisit de arhiepiscopul Eulogius din
Paris şi, astfel, devenise laic. Popoff însă fusese reprimit în preoţie de către

138
ROMÂNI ŞI UNGURI

arhiepiscopul de Praga, Savatici. Ministrul Cultelor 1-a numit administrator


şi substitut de mitropolit. „Această numire, din punct de vedere al dreptului
canonic este o imposibilitate, pentru că Mihail Popoff nu are dreptul să
fie nici măcar preot." Deşi Popoff era de încredere „din punct de vedere
naţional maghiar'', totuşi prin el nu se putea pune în practică „punctul de
vedere maghiar în Ardeal". Indica drept soluţie un concordat între Ungaria
şi Patriarhia de la Constantinopol, căreia să i se ceară să delege un episcop
grec, care va deveni mitropolit. Acesta, fiind străin, nu ar fi supus influenţei
românilor sau sârbilor. Apoi, s-ar putea constitui un Sinod din patru episcopi
confirmaţi de Budapesta. „Cu aceasta am ajunge să terminăm cu iredentismul
naţionalităţilor şi problema s-ar rezolva în întregime pentru Ungaria." În
Transilvania, rezolvarea problemei era foarte urgentă deoarece acolo trăiau -
spunea Mosonyi - 300 OOO familii ungureşti care fuseseră „valahizate" de
preoţii români. Acestea trebuiau remaghiarizate, prin episcopi şi preoţi „care
nu vor avea în vedere interese naţionale româneşti sau sârbeşti, ci interese
naţionale maghiare". Limba liturgică urma a fi cea maghiară, pentru a se face
remaghiarizarea.
Chiar şi în lipsa unei înţelegeri cu Patriarhia de la Constantinopol,
Horthy l-a numit episcop pe Mihail Popoff. Acesta, beneficiind de susţinerea
Guvernului Ungariei a iniţiat o campanie de atragere a parohiilor româneşti
ortodoxe în subordinea sa. Adesea folosind jandarmeria şi Justiţia. Emisari
ai noii Episcopii cereau imperativ preoţilor români subordonarea şi
introducerea limbii maghiare în biserică. Rezultatele au fost minore. Celor
care s-au împotrivit li s-au găsit motive pentru a fi trimişi în judecata. 34
A fost folosită pentru maghiarizarea preoţimii ortodoxe şi Armata. Foarte
mulţi preoţi au fost mobilizaţi. Iar Comandamentul Corpului IX Armată
Cluj a emis ordinul 28.023/25 noiembrie 1943, prin care cei care treceau
la confesiuni maghiare erau mutaţi de la companiile de muncă în armata
combatantă şi lăsaţi la vatră. 35
Aparent, maghiarizarea românilor prin intermediul Bisericii Greco-Ca-
tolice putea fi mai uşoară. Aceasta pentru că subordonarea faţă de Papalitate -
elementul distinct principal al acestei biserici faţă de cea ortodoxă - de
multe ori, în perioada interbelică, fusese pusă de ierarhii acesteia înaintea
apartenenţei la Naţiunea română. (De văzut refuzul unirii celor două
biserici româneşti în 1919-1920, refuzul participării la Încoronarea din
1922 alături de ierarhii ortodocşi, situarea de partea Vaticanului în problema
Concordatului, situarea de partea Bisericii Româno-Catolice Maghiare în

139
PETRE ŢURLEA

problema Statusului romano-catolic.) În principal, autorităţile budapestane


au folosit Episcopia Greco-Catolică de Hajdudorogh, creată în 1912, căreia i
se ataşaseră forţat, în timpul Primului Război Mondial, foarte multe parohii
greco-catolice româneşti mai ales din zona secuiască. (Revenite la situaţia
anterioară în 1919.) Dar, regimul de ocupaţie instaurat în 1940 s-a înşelat,
crezând că va fi o maghiarizare facilă. Din partea greco-catolicilor români s-a
înregistrat o foarte dârză rezistenţă, prezentată deja. În această situaţie, s-a
folosit forţa, confiscarea bisericilor şi a bunurilor credincioşilor, alungareaa
preoţilor.
Pentru a justifica presiunile la care erau supuşi greco-catolicii români, a
fost susţinută intens în presă teza conform căreia toţi aceştia ar fi fost unguri
„valahizaţi". În ianuarie 1942, teza apărea şi în „Magyar Futar" („Curierul
Maghiar") şi „Gorogkatolikus Szemle" („Informaţia Greco-Catolică").
Se lansa o idee de-a dreptul aberantă. În judeţele Trei Scaune, Ciuc,
Mureş-Turda, Odorhei, erau comunităţi greco-catolice „curat ungureşti, de
aproape o mie de ani [subl.n.]" Ştiut fiind faptul că greco-catolicii au apărut
abia în 1700! Iar, în final, ziariştii autori ai articolelor scriau: „Nu-i cedăm
pe ungurii noştri. Ajunge cu această pierdere de sânge!" 36 Teoria forţării
ungurilor greco-catolici de a se declara români era foarte des invocată în
presa maghiară, care cerea remaghiarizarea. În acest scop. a fost înfiinţată,
în februarie 1942, şi o Asociaţie greco-atolică Maghiară ( Gorokztelikusok
Orszagos Szovetsege). Aceasta va trimite un memoriu - cu afirmaţia că
greco-catolicii din Secuime, toţi, sunt unguri - ministrului Cultelor de la
Budapesta, Sfântului Scaun, Nunţiaturii Papale din Ungaria, mitropolitului
primat romano-catolic al Ungariei şi Epscopiei de Hajdudorogh. Se cerea
recunoaşterea tezei respective. Totodată, Organizaţia s-a adresat public
presei maghiare, cerându-i sprijinul pentru „acţiunea de salvare de la pieire a
ungurilor greco-catolici". 37
Agresiunile la adresa preoţilor greco-catolici români au continuat şi după
primul val de represiuni, din 1940-1941. Unii erau arestaşi şi condamnaţi la
închisoare, fiind acuzaţi de ofensa Naţiuni maghiare şi de aţâţare (izgatas), în
baza articolului 172, alineatul II din Codul Penal maghiar. 38 În 1943 şi 1944,
Episcopia de Hajdudorog a acţionat ferm, cu sprijinul autorităţilor de Stat,
pentru maghiarizarea tuturor greco-catolicilor din Transilvania de Nord-Est.
La 9 ianuarie 1944, la Cluj a fost adoptată o Moţiune a greco-catolicilor unguri.
Cereau să fie scoşi de sub jurisdicţia eparhiilor greco-catolice româneşti şi
trecerea sub jurisdicţia Episcopiei de Hajdudorogh. În tradiţia sa filomaghiară

140
ROMÂNI ŞI UNGURI

şi antiromânească, Vaticanul a aprobat cererea; Oficiosul Sfântului Scaun,


„Osservatore Romano" 39 , anunţa că episcopul greco-catolic maghiar, Dudas
Mik.16s de Hajdudorogh, a fost numit „Guvernator apostolic"; i se dădea în
subordine şi Episcopia Greco-Catolică ruteană din Munkacs. Astfel era, în
mod evident, considerat superior ierarhilor greco-catolici români. Chiar în
aceste condiţii, ierarhii greco-catolici români au continuat să desfăşoare o vie
activitate pastorală, au patronat activităţi culturale, întreţinând românismul
printre credincioşi. În „Tribuna Ardealului", singura publicaţie cotidiană
românească din regiunea cedată, deseori, în 1941-1944, apar relatări cu
privire la aceste activităţi; în fotografiile ce însoţesc articolele, participanţii
apar în costume populare româneşti, ca o afirmare a etnicităţii. 41 De altfel,
în jurul bisericilor româneşti se desfăşurau majoritatea acţiunilor culturale
ale românilor din Transilvania de Nord-Est. DGP, într-un raport din 9
noiembrie 1943, înregistra fenomenul. Toate cele trei organizaţii studenţeşti
din Cluj, duceau o vie activitate pe baze religioase. Societatea „Gheorghe
Şincai", a studenţilor greco-catolici, condusă de studentul Olteanu Dionisie,
se afla sub îndrumarea preotului Nicolae Para şi sub controlul episcopului
Hossu. Sub acelaşi patronaj se afla şi „Reuniunea Mariană", care cuprindea, pe
lângă studenţi români şi elevi de liceu; foarte interesant, atât greco-catolici,
cât şi ortodocşi. Iar Societatea „Credinţa Ortodoxă'', a studenţilor ortodocşi
de la Teologie, în frunte cu Titus Trifu, se afla sub patronajul episcopului
Colan. (Nu exista, însă, o unitate de vederi în privinţa activităţilor, au
apărut fracţiuni: „Tribuniştii", cei din jurul ziarului. „Tribuna Ardealului'', şi
„Independenţii". Exponenţii „Tribuniştilor" erau cei mai cunoscuţi; printre
ei Mihai Pop, Vescan, Bugnariu, Raoul Şorban - consideraţi democraţi.
Cealaltă fracţiune era considerată mai naţionalistă. Până la urmă, cele două
se vor înţelege.) 42
În politica de maghiarizare a românilor prin biserică s-au amestecat şi
romano-catolicii. Ei au participat la forţarea schimbării confesiunii, au fost
beneficiarii averilor confiscate şi incitatori ai politicii de deznaţionalizare.
Vor susţine ofensiva Episcopiei Greco-Catolice de Hajdudorogh împotriva
celor româneşti. La 23 iulie 1942 SSI anunţa că, pe 1S iulie, sosise la Satu
Mare un delegat al Vaticanului, cu misiunea de a-i convinge pe preoţii
greco-catolici români să treacă la Episcopia de Hajdudorogh. ,,În acest sens
lucrează, încă de multa vreme, diferiţi călugări unguri romano-catolici, cari
fac presiuni asupra preoţilor şi populaţiei române greco-catolice." Faptul
trezise îngrijorare în Episcopia Greco-Catolică română din Baia Mare. „Se

141
PETRE ŢURLEA

afirmă că trimisul papal soseşte la cererea făcută cu prilejul vizitei la Roma


a mitropolitului primat ungur Seredi, care ar fi stăruit pentru desfiinţarea
Episcopiei Române Greco-Catolice de Maramureş." 43 O altă notă a SSI, din
30 iulie 1942 era titrată Acţiunea de catolicizare a elementului românesc. Se
menţiona colaborarea pe această linie a Bisericii Romano-Catolice şi a celei
Greco-Catolice de Hajdudorogh: „Misionari catolici cutreera regiunile
locuite de minorităţile de altă religie, făcând propagandă şi terorizând,
îndeosebi preoţii celorlalte culte, pentru a-i determina să-şi părăsească
religia şi, împreună cu credincioşii lor să treacă la catolicism. Toţi aceşti
misionari catolici se bucură de sprijinul autorităţilor ungureşti. Acţiunea
de catolicizare se duce îndeosebi în rândurile românilor ortodocşi şi a celor
greco-catolici din Episcopia Greco-Catolică a Mureşului, pe cari misionarii
catolici vor să-i convingă să ceară trecerea la Episcopia Greco-Catolică
din Hajdudorogh." Episcopul de Hajdudorogh, Dudas Mikl6s, a trimis o
Pastorală cu menţiunea: „Realipirea la Patrie a unor părţi din teritoriile rupte,
şi eliberarea de sub bolşevici a populaţiei din statele vecine de la Nord-Est, ne
oferă, din ce în ce o mai mare garanţie şi speranţă că rugăciunile noastre nu
vor rămanea mult neascultate, şi astfel, fraţii rupţi din comunitatea sfintei
noastre Biserici Catolice de 900 ani, vor reveni la credinţa strămoşească." În
Ungaria funcţiona o Asociaţie a Uniunii Sfântului Nicolae, sub patronajul
episcopului de Hajdudorogh, al cărui scop era readucerea la catolicism a
ortodocşilor. 44
În faţa acestei ofensive conjugate a catolicilor unguri, greco-catolicilor
unguri şi autorităţile maghiare, s-a răspuns şi printr-un Memoriu adresat
Papei de către episcopii uniţi din Transilvania de Nord-Est, în vara lui
1942. L-au semnat Iuliu Hossu de la Cluj şi Rusu Alexandru de la Baia
Mare. Conform unei note SSI, se arăta Papei „tratamentul barbar pe care
autorităţile maghiare îl aplică românilor". Pentru că nu mai aveau încredere
în reprezentanţii Sfântului Scaun din Ungaria, episcopii au predat Memoriul
Nunţiului Apostolic din Bucureşti, Andrea Casullo, pentru a-l trimite la
Roma. Casullo, însă, a remis Memoriul preşedintelui Comunităţii Naţionale
a Maghiarilor din România, Gyârfâs Elemer, spre a-l transmite mitropolitului
primat al Ungariei, şi abia după ce-l va vedea acesta să fie trimis la Roma.
„Cercurile ardelene se arată foarte intrigate de gestul Nunţiului Apostolic şi
manifestă intenţia de a cere Guvernului [român] dezavuarea lui." 45 Din nou,
Papalitatea s-a plasat, în disputa dintre români şi unguri, de partea celor din
urmă, susţinând procesul de maghiarizare.

142
ROMÂNI ŞI UNGURI

Aceeaşi acţiune antiromânească au desfăşurat şi clericii maghiari rămaşi în


sudul Transilvaniei. Principalul lor scop declarat era întreţinerea atmosferei
în vederea extinderii ocupaţiei horthyste asupra întregii Transilvanii. Cei mai
activi pe această linie au fost clericii romano-catolici, conduşi de episcopul de
Alba Iulia, Marton Aron.
Tot ce a întreprins episcopul Marton Aron, începând cu toamna anului
1940, a mers în direcţia întăririi convingerii ungurilor rămaşi în cadrul
Statului Român, că vor face şi ei parte din Ungaria. Toate aceste acţiuni au
fost făcute în corelare cu acelea ale Guvernului de la Budapesta, cu ajutorul
substanţial al acestuia. O demonstrează foarte multe rapoarte ale instituţiilor
de apărare ale Statului Român: SSI, DGP, IGJ, MStM.
La începutul lui octombrie 1941, IGJ şi DGP raportau: călugăriţa Fall
Erza (în alte documente apare Ana) - care conducea sediul central din Cluj
al Ligii Femeilor catolice Maghiare, subordonată episcopului Marton Aron,
îndeplinind aşadar ordinele acestuia - a doua zi după Diktatul de la Viena, la
31 august 1940, transmitea o circulară către unuităţile în subordine ce urmau
să rămână în teritoriul României: „Ungurii care domiciliază în România
au datoria sfântă de a rămâne în acest teritoriu şi de a participa la serviciile
religioase ce se vor oficia în fiecare săptămână, pentru ca Dumnezeu să ajute
tuturor ungurilor să revină la Patria mamă." [subl.n.] În Circulară se scria că
aceasta a fost transmisă „în urma cuvântului de ordine" al episcopului Marton
Aron. 46 Era şi teza Guvernului de la Budapesta, aceea a ocupării întregii
Transilvanii. În acţiunea pentru împlinirea acestui deziderat, preoţilor li se
acorda un rol deosebit, pentru că aveau autoritate mare în comunităţile în care
activau. Prin adresele 86 525 şi 86 538 din noiembrie 1940 47 , DGP anunţa,
pe de o parte, că Biroul Cultural depe lângă Legaţia Ungariei din Bucureşti,
condus de secretarul Benez, „a dat dispoziţiuni tuturor organizaţiilor
religioase maghiare din România ca, până la terminarea organizării politice
a maghiarilor, să continue ele propaganda maghiară". Pe de altă parte, DGP
constata că preoţii catolici din subordinea episcopului Marton Aron „în
desfăşurarea acţiunii lor de iredentism maghiar, caută să acapareze toate
asociaţiile societăţii maghiare". Tot DGP informa - adresa 86 517 din
noiembrie 194048 - despre intensa propagandă ce se făcea în Ungaria, prin
radio, ziare şi tot felul de organizaţii pentru a-i convinge pe ungurii rămaşi în
România după Diktatul de la Viena să stea pe loc, „să-şi păstreze unitatea de
luptă şi să nu dispereze, ci să muncească cu aceeaşi râvnă ca şi până în prezent,
deoarece în curând va sosi ziua când vorfi realipiţi la sânul Ungariei [subl.n.] ."

143
PETRE ŢURLEA

Autorităţile de la Budapesta nu se limitau, însă, la îndemnuri de genul acesta;


se gândeau şi la o eventuală acţiune armată declanşată în interiorul României.
Foarte alarmantă era informaţia transmisă de DGP, la 22 decembrie 1940 49 ,
conform căreia preoţii unguri - de toate confesiunile - primiseră instrucţiuni
„să facă tot posibilul ca să înarmeze populaţia din Ardeal". Se scria, în aceste
instrucţiuni, că România va intra în război în cel mai scurt timp şi, deci,
populaţia maghiară va trebui să-şi facă singură dreptate şi să facă faţă situaţiei
până la sosirea trupelor maghiare. Aşadar, se dorea un război civil. Pentru
acesta, urmau să se trimită din Ungaria, clandestin, arme, mai ales prin
trenurile care intrau în România; ele trebuiau strânse în depozite; „Preoţii
unguri au fost designaţi cu această misiune importantă, pentru a nu trezi
bănuieli". Pe lângă material propagandistic, instrucţiuni, arme, Budapesta a
asigurat ungurilor rămaşi în România sume mari de bani pentru întreţinerea
acţiunilor antiromâneşti. Banii erau repartizaţi organizaţiilor reprezentative
care aveau ca ţel declarat revizionismul total. S-a încercat păstrarea secretului
cuantumului acestor sume, a destinaţiei lor şi, mai ales, al scopului real al
trimiterii. Însă, Serviciul Special de Informaţii român a reuşit să afle câte
ceva. O notă a lui, din 13 mai 1941, indica faptul că destinatarul preferat
de Budapesta al subvenţiilor pentru propagandă în România era episcopul
Marton Aron. I se trimiteau câte 40 OOO pengo pe an, ca subvenţie pentru
acţiunile de propagandă şi câte 8 OOO pengo pe an ca subvenţie personală;
se adăuga o subvenţie variabilă, conform necesităţilor, pentru întreţinerea
Bisericii Româno-Catolice din România. 50 Sume ceva mai mici primeau
celelalte confesiuni maghiare din România. Acestor sume li se adăugau cele
solicitate expres de episcopul de Alba Iulia, pentru acţiuni iniţiate de el. Astfel,
în august 1941, consiliul Eparhial condus de Marton Aron a hotărât să acorde
ajutoare materiale copiilor unguri săraci cari refuzau să urmeze şcolile de Stat
româneşti şi le alegeau pe cele confesionale maghiare; episcopul, neavând
fondurile necesare pentru a acoperii această acţiune, a hotărât să înainteze un
Memoriu Ministerului Educaţiei Naţionale de la Budapesta, pentru ca, prin
Legaţia Ungariei din Bucureşti, să i se pună la dispoziţie sumele respective.
Cerea, de asemenea, ca să i se transmită şi fondurile destinate copiilor unguri
de confesiune reformată sau unitariană. 51
Diversele asociaţii catolice maghiare, din subordinea episcopului Marton
Aron, sau aflate sub influenţa lui, se arătau foarte grăbite în înfăptuirea ţelului
final al Budapestei - graniţa pe Munţii Carpaţi. Prefectura judeţului Făgăraş,
prin adresa 6 262 din 1O decembrie 1940 52 , anunţa că Fall Elza, călugăriţa

144
ROMÂNI ŞI UNGURI

romano-catolică ce fusese mutată de Episcopie de la Cluj la Alba Iulia, unde


conducea Asociaţia Femeilor Romano-Catolice din zonă, a trimis o circulară
prin care se ordona filialelor să înfiinţeze, pentru sărbătorirea Crăciunului,
o „săptămână adventă"; în cadrul acesteia urmau să fie organizate întruniri,
reuniuni culturale pentru femei, unde „să se cânte cântece naţionale
ungureşti. Între aceste cântece se aminteşte Trezeşte-te omule din somnul
tău adânc, care face parte din propaganda Asociaţiei iredentiste «Ungurii
care se deşteaptă». Se arată apoi că momentul de dreptate pentru unguri se
apropie şi doreşte să fie serbat de Crăciun. [subl.n.]" De altfel, anunţarea unei
date de înfăptuire a ţelului anexionist maghiar era o tactică larg folosită în
tot timpul războiului, dar şi după el, pentru a ţine populaţia maghiară într-o
permanentă alertă. O notă a SSI, din august 1941, menţiona lucrările adunării
lunare a preoţilor romano-catolici din Episcopia de Alba Iulia; participanţii
constataseră „cu bucurie", că „interesul arătat de copiii unguri şcolilor
maghiare este în anul acesta cu mult mai mare ca în anul trecut, datorită în
primul rând credinţei infiltrate că până în toamnă şi restul Ardealului va fi
cucerit de Ungaria [subl.n.], iar în al doilea rând, datorită intensei propagande
desfăşurată la sate de preoţii şi învăţătorii unguri." Episcopul arăta un
entuziasm deosebit anexionist, anunţând chiar el termene pentru înglobarea
deplină a Transilvaniei în cadrul Ungariei. În septembrie 1941, avea loc la
Turda Consfătuirea reprezentanţilor bisericii Romano-Catolice maghiare
din România sub conducerea lui Marton Aron; în finalul discursului său,
acesta anunţa „Din informaţiile primite de la episcopul romano-catolic din
Budapesta, pot afirma că în curând această Biserică nu va mai avea de suferit
ca Biserică minoritară, deoarece în scurt timp o mare parte din Episcopatul
Romano-Catolic din Ardeal va reveni la Ungaria. [subl.n. ]" 54
În întreg anul 1941, diverse organisme centrale sau judeţene ale Statului
român indicau - prin note, adrese, rapoarte, ordine de zi sau sinteze -
intensa propagandă anexionistă a preoţilor unguri din Transilvania de Sud,
rolul principal avându-l clericii romano-catolici din subordinea episcopului
de Alba Iulia, actionând
, în numele acestuia. Abundenta ' deosebită a unor
asemenea materiale indică veridicitatea faptelor prezentate, ele apărând
în aceeaşi formă în foarte multe locuri. Au fost înfiinţate multe asociaţii
conduse de preoţi, având activitate antiromenească; acţionau alături de
cele mai vechi. Foarte active erau: Uniunea Populară Catolică, Asociaţia
Tinerilor Catolici (Timişoara), Asociaţia Femeilor Maghiare (Arad),
Uniunea Catolică din Ardeal, Reuniunea Muzicală şi Corală Maghiară,

145
PETRE ŢURLEA

Reuniunea Femeilor Catolice Ungare, Oastea lui Christos, Uniunea


Muncitorilor Romano-Catolici din Banat etc. Unele erau transfrontaliere;
făceau parte din organizaţii cu filiale în toată Ungaria. Conducerea lor
de către preoţii romano-catolici le dădea unitate de acţiune şi le impunea
atenţiei colectivităţilor locale. Toate exprimau voinţa episcopului Marton
Aron. Deseori se menţiona ţelul comun al romano-catolicilor unguri, acela
de a „menţine treaz sentimentul naţionalist maghiar şi credinţa în alipirea la
Ungaria a întregului Ardeal". Cei aflaţi în fruntea acestor asociaţii primeau
directive de la episcopul de Alba Iulia, „cu ocazia aşa ziselor vizite canonice",
pe care acesta le făcea lunar.
Pe aceeaşi linie era şi clerul reformat. Aici, rolul de dirijor îl avea episcopul
Arkosy Toma din Turda. Lozinca răspândită de toţi: „Nimic nu va putea
împiedica Ungaria să ia toată Transilvania." 55 Într-un larg raport din 18
august 1941, DGP constata corelarea acţiunii revizioniste a clericilor din
toare confesiunile maghiare. 56
Chiar în timpul reuniunilor declarate a avea doar caracter religios, se
făcea o intensă propagandă antiromânească, inclusiv prin răspândirea
unor materiale tipărite la Budapesta, unele ajunse şi în posesia autorităţilor
române. În primăvara lui 1941, cea mai largă răspândire, în cadrul unor
asemenea întruniri, a avut-o un material de incitare, cuprinzând şi o poezie
antiromânească: „Infanteristul maghiar e primul în lume. I Dacă pleacă la
război, I Fuge valahul rupându-şi opincile. I Când va suna odată alarma la
noi, I Vom face în Bucureşti ordine; I Pe Titulescu, Tătărescu, Tâlhărescu,
Banditescu I dimpreună cu mămăliga şi cu opinca îi vom strivi. [„.] Vom
trece hotarul batjocorii, I Armele ni le va curăţa regele valah I Iar nevasta lui
ne va spăla gamelele. I [„.] Fugi opincă! Vine soldatul lui Horthy!" 57
Interesantă afirmaţia adusă în nota SSI din 7 aprilie 1941, conform căreia,
la Arad preoţii romano-catolici unguri simulează compasiune faţă de evrei,
încercând să-i atragă în lupta antiromânească. 58
În instrucţiunile transmise de la Budapesta, se cerea liderilor minorităţii
maghiare din România să lanseze cât mai multe plângeri împotriva
Statului român, pentru a Întreţine imaginea unui regim opresor, incapabil
de administraţie civilizată, cu concluzia că posibilitatea salvării ungurilor
era dată doar de alipirea la Ungaria a întregii Transilvanii. Reclamaţiile
urmau să fie folosite şi pentru a argumenta, în faţa Marilor Puteri autoare
ale Diktatului de la Viena, noile cereri ale Budapestei; dar, în acelaşi timp
reclamaţiile, deşi nefondate, urmau să contrabalanseze imaginea atrocităţilor

146
ROMÂNI ŞI UNGURI

horthyste din Transilvania de Nord-Est. Mârton Aron s-a alăturat şi el acestei


campanii de autovictimizare. Printre reclamaţiile trimise Guvernului de la
Bucureşti se aflau şi cele care acuzau perturbarea, de către români, a unor
acţiuni ale Bisericii Romano-Catolice. La 9 august 1941, episcopul reclama
Ministerului Cultelor şi Artelor pe comandorul de aviaţie Corneliu Aurelian
Bobancu, care „conturbă ceremoniile şi serviciile religioase ala cultului,
făcându-şi apariţia în diferite biserici maghiare, în timpul slujbelor". De
remarcat faptul că episcopul înainta reclamaţia pe 9 august 1941, pentru
acţiunile lui Bobancu din urmă cu un an, 1O şi 28 septembrie 1940 59 •
Avuseseră loc, evident, în contestul protestelor românilor faţă de Diktatul
de la Viena din 30 august 1940. Aşadar, presat de Budapesta pentru a aduce
învinuiri românilor, Mârton Aron a redescoperit nişte fapte petrecute cu
mult timp în urmă, într-un context care le făcea de înţeles. În orice caz, ele au
constat doar în aruncarea unor vorbe; nu s-a petrecut nici un act de violenţă.
O altă notă a SSI, din 17 septembrie 1941, prezintă pe larg activitatea
episcopului Mârton Aron: întruniri cu emisari ai Guvernului de la Budapesta,
purtători ai unor instrucţiuni; cu lideri ai organizaţiilor maghiare care
aveau manifestări antiromâneşti, între ei Gyârfâs Elemer, şeful Comunităţii
Maghiarilor din România; şi, mai ales, inspecţiile canonice lunare, folosite
larg pentru îndrumarea propagandei anexioniste. Doar în prima parte
a lui septembrie 1941, episcopul fusese la Sibiu, pe Valea Mureşului, la
Aiud. Peste tot se întâlnea şi cu conducătorii cei mai antrenaţi în campania
antiromânească. La Aiud avusese convorbiri şi cu avocatul Muller Eugen,
cunoscut ca fervent luptător pentru ocuparea întregii Transilvanii de către
Ungaria. 60 (Avocatul era acela care fusese descoperit că mituia membrii
Comisiei mixte germano-italiene, pentru a fi favorabili ungurilor.) SSI
constata că episcopul de Alba Iulia îi promova pe preoţii romano-catolici
şi în funcţie de activitatea lor pe linia anexionismului maghiar; era dat ca
exemplu preotul Heia Adalbert, „un iredentist înfocat", mutat de la Iernut la
Braşov în septembrie 1941.61
Sub îndrumarea episcopului Mârton Aron, preoţii romano-catolici
maghiari din Transilvania de Sud foloseau toate prilejurile pentru a impune
ideea că Diktatul de la Viena era numai o etapă în procesul de ocupare a
întregii Transilvanii: întruniri publice pe teme care erau doar un paravan;
predici presărate ca formale subtile vizând anexarea; manifestări cu ocazia
diverselor sărbători naţionale maghiare. La acest ultim capitol, cel mai ban
prilej era oferit de Ziua maghiarilor de pretutindeni, 15 martie. În 1942, de

147
PETRE ŢURLEA

15 martie preoţii ungari, în primul rând cei romano-catolici, au repetat în


toate bisericile teza conformm căreia „la Viena Naţiunea maghiară a fost
nedreptăţită, urmând ca teritoriile ocupate de Ungaria să fie completate". 62
Aşadar, în toată perioada ocupaţiei horthyste, Budapesta şi-a desfăşurat
acţiunea antiromânească atât prin intermediul bisericilor maghiare din
Transilvania de Nord-Est, cât şi al celor care activau în teritoriul rămas
României. Efectele acestei acţiuni asupra românilor au fost importante,
totuşi, în general, politica Ungariei în acest plan a avut doar rezultate reduse
faţă de speranţele conducerii maghiare. Maghiarizarea prin-biserică a fost
doar o reuşită parţială.

*
Al doilea plan, ca importanţă a efectelor în acţiunea de deznaţionaliozare a
românilor, era cel şcolar. Ungaria a practicat - în planul respectiv - o politică
profund discriminatorie la adresa acestora. Caracteriatica respectivă era bine
cunoscută la Bucureşti. Este cu claritate prezentată în două din marile sinteze
documentare privind situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est.
În Memorandumul semnat de Mihai Antonescu şi înaintat lui Hitler
la 22 septembrie 1942, oglindind primii doi ani de stăpânire horthystă, se
abordează pe larg problema, într-un subcapitol intitulat Deosebirea între
situaţia „de drept" şi cea „de fapt" a învăţământulu românesc. „Ca toate
ordonanţele maghiare, cele privitoare la şcoală cuprind, formal, norme
de echitate faţă de minorităţi, salvarea aparenţelor fiind una din grijile
statornice ale Guvernului maghiar. Dar o succintă analiză a spiritului şi
tendinţei ce se ascund printre rânduri, o confruntare a teoriei cu realitatea pe
teren, pot convinge pe orice om de bună credinţă că prin aceste ordonanţe, la
adăpostul aparenţelor înşelătoare, s-au comis şi se comit - cu asentimentul şi
chiar iniţiativa Guvernului maghiar - cele mai grave abuzuri şi nedreptăţi."
Se prezentau caracteristicile generale ale legislaţiei ungare în domeniul
învăţământului. Şcolile, care la data de 30 august 1940 erau de Stat, rămâneau
mai departe în aceeaşi situaţie. Se menţineau şcolile confesionale. Şcoala
primară de Stat urma să funcţioneze numai acolo unde şcoala confesională
nu era corespunzătoare. Limba de predare în şcolile primare de Stat era
limba maghiară; însă, în comunele cu locuitori din rândul minorităţilor,
învăţământul se desfăşura în limba acestora; în comunele cu locuitori
amestecaţi, se înfiinţau secţii sau şcoli cu limba de predare corespunzând
fiecărei etnii, proporţional cu ponderea fiecăreia. Peste tot trebuia învăţată

148
ROMÂNI ŞI UNGURI

şi limba maghiară. În comunele cu cel puţin 20 la sută locuitori dintr-o


anumită minoritate, părinţii trebuiau întrebaţi dacă vor şcoală în limba
minorităţii respective. În privinţa învăţământului secundar, Statul întreţinea
şcoli pentru minoritari; trebuia să existe şi şcoli confesionale şi normale. Peste
tot erau obligatorii şase ore pe săptămână pentru învăţarea limbii maghiare.
De la aceste reglementari acceptabile, se ajunsese la o situaţie cu totul
condamnabilă, prin ocolirea legilor: „Deşi locuitorii comunelor din cele mai
multe judeţe ale teritoriului cedat, cu excepţia judeţelor Ciuc, Odorhei şi
Trei Scaune, sunt în întregime sau în covârşitoare majoritate români şcolile
primare de Stat din aceste comune n-au fost transformate în şcoli minoritare
[„.], adică în şcoli având ca limbă de predare limba locuitorilor, ci dimpotrivă
[„.], în marea majoritate a cazurilor, instrucţia elevilor români s-a făcut şi se
face de învăţători unguri, adesea improvizaţi, în limba maghiară." În perioada
interbelică, şcolile confesionale româneşti fuseseră transformate în şcoli
de Stat; ca urmare, în 1940 au devenit şcoli de Stat maghiare. În schimb,
s-au păstrat şcolile confesionale ungureşti în 563 comune, la ele urmând
să meargă şi copiii români. Dispoziţia privind posibilitatea înfiinţării unor
secţii româneşti dacă o cer cel puţin 20 părinţi români era mereu încălcată în
practică, iar solicitanţii „erau urmăriţi, şicanaţi şi maltrataţi" 63
Fenomenul duplicităţii politicii Budapestei faţă de învăţământul în limba
română era constatat şi în ultima mare sinteză documentară din perioada
ocupaţiei horthyste, elaborată de autorităţile de la Bucureşti. Poartă titlul
Acţiunea dusă de unguri pentru exterminarea romanilor din Ardealul ocupat,
datată mai 1944. 64 Se consemna existenţa legală a dreptului de a înfiinţa şcoli
româneşti în comunele cu populaţie românească, dar blocarea acestui drept
în practică.
Primul raport detaliat incluzând şi politica şcolară a Ungarie transmis la
Bucuceşti de către Consulatul României din Cluj, era datat 9 aprilie 1941. Se
dădeau multe exemple indicând acţiunea de deznaţionalizare prin şcoală. În
Maramureş, la 1 martie 1941, „au fost demisionaţi" aproape toţi învăţătorii
români din judeţ. În Someş, învăţătorii români sunt doar 35 % din necesar;
în judeţul Cluj doar 13 %; în judeţul Mureş doar 5 % etc. Se indica şi situaţia
concretă din unele localităţi. În judeţul Someş: în comuna Gârbou nu exista
şcoală românească şi cei 300 elevi români trebuiau să urmeze şcoala în limba
maghiară; situaţia se repeta la Ocna Dejului, unde erau 247 elevi români; la
Răscruci, cu 240; la Surduc, cu 220; la Ciocmari, cu 220. În judeţul Mureş:
la Topliţa, cu 6 OOO locuitori români şi 800 copii, nu era nici un învăţător

149
PETRE ŢURLEA

român; la fel în comunele Stănceni, Răstolniţa, Deda Bistra, cu 300 copii


români; Petriş, cu 70; Morăreni cu 120; Huduc, cu 50; Porceşti, cu 50;
Suseni, cu 60. La !băneşti, erau 600 elevi români, cinci unguri şi cinci evrei;
funcţionau nouă învăţători, din care şase unguri şi trei români, doar unul
fiind salariat. La Hodac, cu 500 elevi români, funcţionau trei învăţători
români şi trei unguri. Era numai şcoală maghiară în Sântana de Mureş, deşi
avea 140 elevi români; Tirimia, cu 154; Ungheni, cu 150; Urmaş, cu 183;
Băla, cu 300. Se dădeau exemple şi din judeţul Cluj. În Borşa erau 368 elevi
români şi 15 unguri, însă numai învăţători unguri; la Cârja, nici un învăţător
român la 156 elevi; la fel în Apahida, cu 364; Corpadeu, cu 165; Popeşti, cu
160; Vultureni, cu 250 etc. În judeţul Cluj (fără oraşul Cluj), erau 23 050
elevi români obligaţi să urmeze şcoli în limba maghiară. 65
Se foloseau cele mai diverse pretexte pentru alungarea învăţătorilor
români. La sfârşitul lui 1940, SSI exemplifica fenomenul prin cazul
învăţătorului Ioan Timaru din Deda Bistra, căruia Comandamentul militar
din plasa Reghinul de Sus i-a retras dreptul de a fi învăţător, indicând ca
motiv: „Sub regimul românesc, cu ocazia sărbătorilor naţionale româneşti, a
preamărit România Mare şi a numit Ardealul pământ românesc pe veci." 66 În
cele mai multe cazuri, suspendarea învăţătorilor români nici nu era motivată.
Majoritatea au fost nevoiţi să se refugieze în România. Cu cinism, ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Budapesta, H6man Balint, declara în
iunie 1941, că în timpul celor două vizite în Transilvania constatase faptul că
„şcolile româneşti întâmpină serioase dificultăţi din cauză că învăţătorii, în
majoritate, au părăsit Ardealul". De aceea a fost nevoit să-i înlocuiaseă. Nu
spunea că fuseseră constrânşi să plece. 67 Ulterior, ministrul nu a mai căutat să
găsească justificări, afirmându-se ferm ca adept al politicii antiminoritare. În
iunie 1942, într-un discurs la Seghedin a spus că numai tratamentul cultural
al minorităţii germane este reglementat în Ungaria, restul minorităţilor
urmând a fi tratate conform „vechilor tradiţii maghiare". Încheia ameninţător:
„Nu putem permite ca dreptul suveran pe care îl exercită şcolile maghiare,
împreună cu bisericile istorice, să fie contestat." Subordonaţii ministrului
erau şi mai categorici. Inspectorul şcolar regional Cluj, în mai 1942, în timpul
inspecţiei pe care a făcut-o în şcoala din comuna Floreşti, fiind nemulţumit
de rezultatele obţinute de elevii români în învăţarea limbii maghiare, a
declarat: „Vă ordon ca pe viitor să procedaţi în aşa fel, ca să dispară odată şi
pentru totdeauna graiul puturoşilor de valahi de pe acest pământ al Sfântului
Ştefan, care a fost, este şi va fi totdeauna unguresc. [... ]Va veni vremea când

150
ROMÂNI ŞI UNGURI

hotarele Imperiului Sfântului Ştefan vor fi din nou acolo unde au fost în
trecut şi atunci nu vom cruţa nici un suflet de învăţător sau preot valah. Toţi
vorfi exterminaţi ford cruţare. [subl.n.] La Cluj s-a făcut curăţenie. Cei nouă
învăţători valahi care au mai rămas vor fi şi ei îndepărtaţi în curând." 68
Comunităţile româneşti au încercat să acopere deficitul de şcoli de Stat
prin înfiinţarea unora confesionale. Însă, clădirile, deşi erau construite de
săteni, erau folosite abuziv de către Stat; ordinul Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii 122 588/ 1941 interzicea revizoratelor şcolare să le retrocedeze.
La sfârşitul anului şcolar 1941, nu a fost admis examenul de diplomă la
şcolile confesionale normale din Oradea şi Gherla, ceea ce mărea deficitul
de învăţători. Parohiile româneşti au înaintat 800 cereri pentru autorizarea
unor şcoli româneşti; dar anul şcolar 1941-1942 a început şi nici una nu
funsese aprobată, semnatarii au fost concediaţi, ameninţaţi, bătuţi. Astfel,
se concludea în Memorandumul din 1942, „Statul maghiar a recurs la cele
mai incalificabile mijloace", pentru a lipsi populaţia românească de şcoli
confesionale şi învăţători.
La Bucureşti se făceau aprecieri foarte grave asupra situaţiei învăţământului
prirmar de Stat şi confesional românesc din Transilvania de Nord-Est:
„Nu e loc pentru a arăta în întreaga ei întindere imensa paragină"; secţiile
româneşti funcţionau „în condiţii umilitoare"; secţiile româneşti treceau prin
„zguduitoare peripeţii"; învăţătorii şi elevii treceau prin „şicane şi umiliri";
valoarea didactică a abecedarelor şi manualelor de curs primar, „scrise într-o
românească adeseori grotească", este lamentabilă; metodele de instrucţie şi
educaţie sunt „monstruoase", sunt „atentate săvârşite împotriva sufletului
nevinovat al copiilor", aceştia fiind siliţi, de la şase ani, să citească şi să scrie
într-o limbă pe care nu o cunosc, şi să înveţe cântece de defăimare a propriei
lor naţiuni". Cele câteva manuale tipărite de Guvernul maghiar pentru uzul
elevilor de la secţiile româneşti erau considerate „de-a dreptul criminale. Ele
au fost întocmite cu scopul vădit de a otrăvi mintea şi sufletul copiilor şi de a
stâlci graiul românesc." Abecedarele şi cărţile de istorie şi geografie erau scrise
într-o limbă română stricată; celelalte erau scrise în ungureşte. Manualele
„româneşti" erau scrise „într-o limbă pe care nici un român nu o poate
recunoaşte", cu „ignorarea totală a celor mai elementare cerinţe pedagogice,
abundă de neadevăruri la adresa Neamului Românesc". Era introdusă în
manualul de istorie şi cunoscuta teză neştiinţifică a imigrării românilor în
Transilvania, după aşezarea aici a ungurilor: „S-au strecurat mulţi străini în
Ungaria. În părţile muntoase de N-E s-au aşezat slovacii, în ţinutul de Est

151
PETRE ŢU RLEA

s-au ivit pecenegii şi cumanii, iar dinspre Sud, au imigrat primele cete de
ciobani valahi".
Memorandumul semnat de Mihai Antonescu, din 22 septembrie 1942,
identifica foarte clar scopul principal urmărit în şcolile primare cu copii
români: ,,În ce priveşte felul de predare, vom spune că preocuparea principală
a învăţătorilor unguri este una şi singura: infiltrarea sentimentelor ungureşti
în sufletul elevilor români şi înăbuşirea oricărei licăriri a conştiinţei lor
naţionale. Au fost şi sunt şcoli în care copiii români n-au învăţat nimic, decât
cântece maghiare - multe dintre ele jignitoare pentru Neamul din care fac
parte-, astfel că au rămas analfabeţi cum au fost în ziua intrării lor în şcoală.:
„Pe hârtie, limba de predare la secţiile româneşti este cea română. În realitate,
învăţământul se face în mare parte în limba maghiară şi în cel mai şovinist
spirit maghiar. Din şase, câte ar fi legal, orele de predare în limba maghiară au
fost sporite la 15-20 pe săptămână. Dispoziţiunea legală cu privire la cele 24
ore ce trebuiesc să se facă săptămânal în limba română a fost şi a rămas, prin
urmare, literă moartă. Sunt şcoli în comune curat româneşti în care chiar şi
rugăciunea în clasă se face în ungureşte."

' dramatica o avea şi învătământul


O situatie , secundar românesc. Din
totalul de 800 profesori români, câţi erau înainte de Diktat în teritoriul cedat,
la sfârşitul lui 1940 mai erau 160; şi din aceştia, mulţi au fost pensionaţi,
iar alţii înlăturaţi din învăţământ. Ca urmare, în toată Transilvania de
Nord-Est, pentru cei aproape 1 400 OOO români, mai funcţiona un singur
liceu, cel din Năsăud, întemeiat în secolul XIX cu banii românilor. Şi asupra
lui, însă, erau presiuni majore din partea autorităţilor, comandantul militar
al oraşului Năsăud, colonelul Nyari, a trecut la maghiarizarea liceului. La
cererea sa, la S decembrie 1940, Ministerul Instrucţiunii i-a fixat o nouă
denumire oficială: Magyar Kiraly allami roman tanitisi neylvii FOgimnazium
(Gimnaziul Maghiar Regal de limba română); era „maghiar" deşi în tot liceul
erau numai opt elevi unguri. Treptat, au fost eliminaţi profesorii români;
din 19 a mai rămas numai unul. Directorul român a fost înlocuit cu unul
ungur iar cărţile de valoare ale bibliotecii au fost trimise la Budapesta. Pe
lângă unele instituţii şcolare secundare au fost înfiinţate secţii româneşti;
la Cluj, Oradea, Bistriţa - în total şapte. Şi în cadrul acestor secţii au avut
loc permanente acţiuni antiromâneşti. La Liceul de băieţi din Cluj, unde în
1940 erau 243 elevi români şi opt profesori, în 1941 mai rămăseseră doar
doi profesori, locurile fiind luate de profesori unguri; în unele clase nici nu
se preda limba română. La secţia română de la Liceul de Fete din Cluj, cu

152
ROMÂNI ŞI UNGURI

128 eleve, limba română era predată de profesoare maghiare necalificate; în


timp ce un profesor român de limba română a fost pus să predea matematică.
În plus, două profesoare românce au fost trecute la secţia maghiară. „Se poate
spune că secţiile române mai există doar cu numele." La Şcoala Normală de
Băieţi din Cluj, cu două clase româneşti, din cei şapte profesori români nu a
mai rămas nici unul. Se concluziona: „Rezultatul urmărit de Guvernul ungar
este clar: moartea culturii româneşti."
În privinţa învăţământului superior - după refugierea din Cluj a
Universităţii „Regele Ferdinand I" şi a Politehnicii, la Braşov, Sibiu,
Timişoara - în septembrie 1942 se constata: „Academia Teologică Ortodoxă
din Oradea a rămas fără nici un profesor, astfel că şi-a închis porţile, iar
cea ortodoxă din Cluj a rămas cu abia doi profesori titulari, ceilalţi fiind
expulzaţi sau forţaţi să se refugieze. Au mai fost nevoiţi să se refugieze patru
profesori de la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea şi doi de
la cea greco-catolică din Cluj." În unităţile de învăţământ superior de Stat,
„Dispreţuiţi de profesori, terorizaţi uneori banditeşte de colegii lor, studenţii
români luptă cu greutăţi supraomeneşti pentru a-şi păstra în suflet nestinsă
pâlpâirea de simţire românească."
,,În concluzie, învăţământul românesc de toate gradele din Transilvania de
Nord a fost lovit de moarte de noua stăpânire ungurească. Această stăpânire
ţinteşte, prin loviturile date şcoalei, să ucidă nu numai prezentul, dar şi
viitorul limbii şi culturii româneşti." 69
În următorii doi ani situaţia învăţământului românesc din Transilvania de
Nord-Est a fost degradată şi mai mult. Învăţătorii şi profesorii români sunt
transferaţi de câte trei-patru ori pe an; majoritatea personaluluii didactic
de la secţiile române din învăţământul secundar era compusă din profesori
unguri. Se refuza editarea de manuale româneşti, fiind impuse manuale
editate de unguri - „primitive, într-o limbă românească plină de greşeli, cu
conţinut îmbâcsit de revizionism şi defăimări la adresa României." Se încerca
şi contracararea învăţământului teologic în limba română, la Cluj fiind în
curs de organizare (în mai 1944) Academia Teologică Ortodoxă Maghiară.
Încă din toamna lui 1940, în toate şcolile elevii începeau cursurile cu Crezul
revizionist unguresc - „Cred într-unul Dumnezei, I Cred într-o singură Patrie,
I Cred în reînvierea Ungariei, I Amin!" Salutul obligatoriu în şcoli era în
limba maghiară. Toţi copiii erau obligaţi să înveţe cântece patriotice maghiare
cu versuri revizioniste şi injurioase la adresa românilor. Poporul Român, atât
în manuale cât şi în explicaţiile profesorilor, era „umilit şi calomniat, căutând

153
PETRE ŢURLEA

a se infiltra în sufletele elevilor convingerea că românii n-au istorie, că ei sunt


venetici şi că întreaga lor cultură şi civilizaţie s-a născut sub influenţa celei
maghiare." Se lucrează direct pentru deznaţionalizarea elevilor. Numele le
sunt maghiarizate, sub pretextul că ei sunt „unguri valahizaţi". În registrele
şcolare cel mai adesea apare precizarea, la rubrica religie, „ortodox maghiar"
sau „greco-catolic maghiar". 70

*
Una din pârghiile cele mai importante pentru maghiarizarea Transilvaniei
de Nord-Est a fost aceea economică. Budapesta a susţinut numai capitalul
unguresc; a pus piedici majore în calea celui românesc; a anulat în mare parte
efectele Reformei Agrare din 1921; a confiscat, în mare parte, proprietatea
urbană şi rurală românească, începând cu aceea a celor alungaţi sau refugiaţi;
a confiscat mare parte din averile bisericilor române. Beneficiarii au fost
ungurii şi unele instituţii ale Statului Maghiar. Asaltul împotriva proprietăţii
româneşti a pauperizat populaţia românească din regiune şi a accentuat
refugierea în România, fapt care a dus la creşterea ponderii ungurilor.
Fenomenul este larg prezentat în toate sintezele documentare alcătuite în
cadrul Guvernului de la Bucureşti, fie destinate Germaniei şi Italiei, ca autoare
ale Diktatului de la Viena, ele fiind şi cele care controlau Comisia mixtă de
anchetă în Transilvania de Nord-Est, fiind astfel datoare, în lumina obligaţiilor
asumate în 1940, să facă presiuni asupra Ungariei pentru asigurarea vieţii
românilor; fie destinate viitoarei Conferinţe de Pace, care urma să constate
nu doar drepturile istorice ale României, ci şi faptul că Ungaria avusese, în
timpul războiului, o politică de asuprire sălbatecă a românilor, căreia era
obligatoriu să nu i se mai lase posibilitatea de a se manifesta.
Prima sinteză majoră este în Memorandumul semnat de Mihai Antonescu
şi înaintat lui Hitler la 22 septembrie 1942; capitolul XX se referea la
proprietatea urbană şi rurală. 71 Se începea cu o serie de constatări generale:
„Preocuparea de căpetenie a Guvernului din Budapesta a fost răsturnarea
completă a situaţiunii materiale a românilor, găsită în teritoriul cedat. Alături
de biserică şi de şcoală şi de celelalte instituţii, regimul proprietăţii a fost atins
din temelii, astfel că în Ardealul de Nord astăzi proprietăţile româneşti se
surpă, mii şi mii de averi se prăpădesc, iar existenţa românilor este de-a-ntregul
ameninţată. Îndată după instalarea stăpânirii maghiare au început să fie
puse în vigoare ordonanţe şi decrete, al căror scop era spolierea românilor
şi izgonirea lor din teritoriul pe care Ungaria l-a dobândit prin sentinţa

154
ROMÂNI ŞI UNGURI

arbitrală de la Viena. Articolul V din textul sentinţei vorbeşte răspicat despre


«egalitate de tratament» pentru românii şi ungurii din teritoriul în discuţie,
dar şi acest articol, ca şi principiile recunoscute de dreptul internaţional,
au fost călcate de Guvernul maghiar. Este de remarcat că în acelaşi timp
populaţia maghiară din România n-a suferit nici o stingherire în exerciţiul
dreptului ei de proprietate. România a rămas consecventă cu principiile care
stau la temelia Reformei Agrare; au fost împroprietăriţi 44 158 de unguri cu
139 096 ha. Ungurii rămaşi în România - 15 671 capi de familie cu SO 016
ha, nu au fost cu nimic atinşi în drepturile lor - iar coloniştii unguri, 6 152
gospodării cu 60 161 jugăre aproape toate în regiunile curat româneşti - se
bucură de garanţie juridică a drepturilor lor şi au deplină libertate economică."
Erau prezentate cele mai grave din măsurile, în domeniul proprietăţii,
luate de Guvernul maghiar în Transilvania de Nord-Est. Se numeau curatori
la proprietăţile rurale (ordonanţa 9370/1940) considerate „părăsite sau
insuficient îngrijite". Nu era nici o garanţie în favoarea proprietarilor
români; noii administratori erau numiţi numai dintre unguri. În acest mod,
erau preluate de administratori unguri toate proprietăţile expulzaţilor şi
refugiaţilor români. Şi pentru proprietăţile urbane au fost numiţi doar
curatori unguri.
La 22 octombrie 1940, Comandamentul militar al oraşului Cluj ordona
numirea unor curatori pentru imobilele „străinilor", adică ale românilor
refugiaţi; aceştia erau unguri. Situaţia nouă este consolidată prin ordonanţa
8230/ 19 noiembrie 1940. La fel s-a procedat în toate localităţile urbane
din Transilvania de Nord-Est. Faptul venea după expulzarea în masă a
românilor, fără a li se îngădui să poată decide în privinţa avutului lor rămas
în Ungaria. Neexistând asemenea dispoziţii, imediat autorităţile maghiare au
declarat averile părăsite, au numit curatori unguri care au trecut la lichidări.
În recomandările guvernelor Axei din S ianuarie 1941, se cerea acceptarea
revenirii expulzaţilor şi refugiaţilor şi despăgubirea acestora pentru daunele
suferite în averea lor, dar Guvernul de la Budapesta nu a aplicat recomandarea,
deşi declarase că o acceptă. O a treia categorii de măsuri punitive o constituia
anularea retroactivă şi revizuirea achiziţiilor imobiliare făcute de români în
perioada interbelică. Ordonanţa 1440/ 1941 (23 februarie) prevedea nulitatea
tuturor actelor juridice prin care s-au dobândit drepturi asupra unor imobile
aparţinând unei instituţii publice româneşti; toate aceste drepturi urmau a fi
înscrise pe numele Statului Ungar. Ordonanţa se extindea asupra achiziţiilor
începând cu 27 octombrie 1918, şi, în unele cazuri, şi asupra celor de după

155
PETRE ŢURLEA

iulie 1914, când începuse Primul Război Mondial. Sub pretextul unor
presiuni asupra ungurilor care-şi vânduseră proprietăţile, „orice dobândire
românească poate fi atacată, se deschide calea arbitrariului." Ca urmare „mii
de proprietari români au fost ruinaţi prin sentinţe cari nesocotesc principii de
drept". Memorandumul lui Mihai Antonescu indică şi câteva cazuri concrete.
Baronul J6szika, fost deputat în Parlamentul României, iar din 1940
prefect al judeţului Sălaj, a intentat mai multe procese ţăranilor, reluându-şi
proprietăţi pe care chiar el insistase să le vândă în perioada interbelică: 180
de familii de ţăranii din Ciachi-Gârbou, Sălaj, erau somaţi să plătească, în
plus faţă de suma de cumpărare din perioada interbelică, 3 663 780 lei şi
24 300 pengă; de la ţăranii din comuna Solomon, Sălaj, cerea 1 300 OOO
lei, în plus pentru pământul pe care li-1 vânduse; a intentat proces la peste
1 OOO ţărani, preoţi şi învăţători din comunele Bălan şi Călpuria, Sălaj. În
1941 a fost anulat contractul de cumpărare a 132 jugăre de către ţăranii din
Sâncicoară, de la evreul Solomon; „Românii din comună au rămas muritori
de foame, luându-li-se şi moşia şi rămânând şi cu banii plătiţi." Conţii Janos
şi Istvan Teleky au intentat proces ţăranilor din comunele Săplac şi Ineu, care
cumpăraseră legal de la el 600 jugăre, la preţul de 6 600 OOO lei; conţii cereau
în 1941 o despăgubire de 12 OOO OOO lei. Succesorii baronului Bornemissza
cereau de la 35 familii de ţărani din comuna Deuşi o despăgubire de 6 667
pengă. Doi evrei maghiarizaţi din Cluj, fraţii Hirsch, cereau familiei Hossu
45 OOO pengă în plus faţă de preţul cu care vânduaeră o proprietate în 1924. La
Oradea, Episcopia Ortodoxă cumpărase, în 1921, un imobil cu 1 200 OOO lei;
în 1941, vânzătorul Gross Imre a mai cerut încă 11 O OOO pengă (3 300 OOO
lei) şi Tribunalul i-a acceptat cererea. Ş.a.m.d. Pentru ca efectele ordonanţei
1440 să fie şi mai mari, a fost completată cu o serie de dispoziţii. Printre altele
se prevedea posibilitatea lichidării bunuri lor românilor alungaţi sau refugiaţi.
De cea mai mare gravitate a fost atacarea consecinţelor Reformei Agrare.
În primul rând au fost luate păşunile comunale. Ordinul Ministerului
Agriculturii din 3 septembrie 1941 către prefecturile din Transilvania de
Nord-Est, preconiza revizuirea reformei şi dispunea ca particularii să nu
facă schimburi sau cumpărături de bunuri provenite din aceasta. Până la
noi dispoziţii, bunurile provenite din Reforma Agrară erau indisponibile.
Prin ordonanţa din 13 aprilie 1941, s-au declarat revizuibile hotărârile de
constituire a păşunilor comunale luate în urma Reormei din 1921. Se indicau
şi câteva cazuri: comunei Bicazul Ardelean, Ciuc, i s-au luat 231 jugăre, la
8 mai 1941; comunei Voşlobeni, Ciuc, i s-au luat 306 jugăre la 8 mai 1941

156
ROMÂNI ŞI UNGURI

şi alte 200 la 9 mai 1941; comunei Sard, Ciuc, i s-au luat 320 jugăre, care
au fost date comunei ungureşti Macău, la 4 mai 1941; comunelor Vologa şi
Brănişor, Cluj, li s-au luat 60 jugăre la 21 mai 1941; comunelor Fildul de
Mijloc şi Fildul de Jos li s-au luat, la 21 mai 1941, 70 jugăre şi, respectiv,
138 jugăre; comunei Feiurd, Cluj, i s-a luat păşunea de S20 jugăre, şi a fost
dată ungurului ]elen Gyula; comunei Corpadea i s-au luat 60 jugăre, care au
fost date ungurului Gall Elener. Foştii proprietari unguri au primit păşunile
din comuna Dumbrăvioara, Mureş (contele Teleki), din comuna Mureşeni,
Mureş (comele Bissingen), din comuna Voivodeni, Mureş (comele Zichy);
comunei româneşti Săceul de Pădure, Mureş, i s-au luat 93 jugăre, care au
fost date comunei ungureşti Morosvecs. (Cum românii din Săcel nu aveau
altă păşune, şi-au dus vitele tot pe vechiul loc, ceea ce a provocat o bătaie
generală, în urma căreia autorităţile l-au arestat pe preotul Todea Romul.) În
1941 păşunea comunei Agârbiciu, Cluj, de 1SO jugăre a fost redată vechilor
proprietari; comunei Şoimuş, Sălaj, i s-a luat păşunea şi a fost dată comunei
ungureşti Szilagyzent Kiraly; comuna Bene, Sălaj, a pierdut 70 jugăre;
comuna Coruia, Satu Mare, a fost deposedată de 1SO jugăre, date contelui
Teleki şi comunei ungureşti Kovarhosufalu; în comuna Rădoaia-Mera, Cluj,
s-a îngăduit doar familiilor de unguri să folosească păşunea.
Se fa.cea şi o comparaţie între atitudinea României faţă de satele de
colonişti unguri din sudul Transilvaniei, şi aceea a Ungarie faţă de satele
de colonişti români din Transilvania de Nord-Est. În România rămăseseră
6 1S2 gospodarii ungureşti create prin colonizări, deţinând 60 161 jugăre.
Statul Român nu a luat nici o măsură împotriva lor. În schimb, majoritatea
coloniştilor români au fost deposedaţi de autorităţile maghiare şi alungaţi.
Se adăugau devastările de imobile aparţinând românilor, săvârşite de
militari unguri sau de bande de civili unguri. În perioada septembrie 1940-1 S
mai 1941, erau înregistrate 98 devastări în masă şi 40S izolate. Cele în masă
au fost în Sălaj (22), Odorhei (18), Trei Scaune (16), Satu Mare (11), Mureş
( 11 ). Cele mai multe erau însoţite de asasinate, precum la Horia, lanculeşti,
Ip, Lucăceni, Marna Nouă, Marna Siseşti, Sântion, Scărişoara Nouă, Trăznea,
Tuşnad - toate în Sălaj; Baba Novac, Berveni, Colu, Lazuri, Paulian,
Principele Mihai - toate în Satu Mare; Diosig, Gepium, Joşia, Salonta,
Sălard - în Bihor; Frumoasa, Tulgheş - în Ciuc; Breţcu, Covasna, Lunca
Ozunului, Ozun, Poiana Sărată - în Trei Scaune.
Românii au fost deposedaţi de proprietăţile lor în domeniul minier,
comercial, industrial, bancar. Cooperaţia românească a fost dezmembrată.

157
PETRE ŢURLEA

Un alt mare documentar întocmit de Guvernul României, datat mai


1944, prezintă continuarea acţiunilor represive, în plan economic, împotriva
românilor. 72 Se indică şi cauzele acestora. „Autorităţile ungare, conştiente
de faptul că dezvoltarea economică constituie un important factor în viaţa
unui popor şi că un individ cu o bună situaţie materială are o mai strânsă
legătură cu pământul şi o mai dezvoltată conştiinţă naţională, după ce s-au
lovit de rezistenţa rezultată din situaţia economică a românilor, au procedat
la înlăturarea acestui obstacol pus în calea intenţiilor lor, dezlănţuind în
acest scop o înverşunată acţiune de pauperizare a populaţiei româneşti.
[... ] Se urmăreşte anume ca prin pierderea suportului material, românii să
devină un material uşor de transformat [... ], adică să se maghiarizeze, sau
desrădăcinandu-se să se refugieze în România."
Sunt indicate masivele rechiziţii de bunuri agricole alimentare luate
numai de la români, ceea ce a provocat printre aceştia o foamete aproape
generalizată. (De reţinut faptul că în foarte multe din declaraţiile făcute de
refugiaţii transilvăneni în faţa autorităţilor din România, era indicată foamea
drept cauză a plecării lor.)
De cea mai mare atenţie se bucura, în acţiunea Guvernului maghiar
revizuirea Reformei Agrare din 1921. Împotriva acesteia se luaseră măsuri
încă din 1940; acestea vor fi tot mai multe şi cu consecinţe tot mai grave. S-a
iniţiat şi un proiect legislativ pe această temă. Presa a avut mereu subiectul
în atenţie. De asemenea, s-a încercat demonstrarea „ştiinţifică" a necesităţii
înlăturării efectelor Reformei. În 1943, Departamentul pentru Ardeal din
Ministerul Agriculturii de la Budapesta, împreună cu Institutul Ardelean
de Ştiinţe şi EMGE (Erdelyi Magyar Gazdasagi Egyesiilet) au întocmit un
material ce trebuia să justifice acţiunea de revizuire. Se indica o expropiere şi o
împroprietărire inechitabilă. Se pornea şi de la datele demografice falsificate
de autorităţile maghiare la recensământul din 1941 - 53,6% unguri şi 39,9%
români. Prin ordonanţa 970/ 1943 se anulau efectele Reformei Agrare în
domeniul silvic. Pădurile şi păşunile primite de biserici şi şcoli, precum şi
cele primite de persoanele particulare, trebuiau confirmate de Ministerul
Agriculturii de la Budapesta. Cele aflate în proprietatea societăţilor şi
composesoratelor urmau să fie restituite foştilor proprietari. Din 1942,
pădurile şi păşunile comunelor româneşti, provenite din Reforma agrară,
au fost trecute în administrarea ocoalelor silvice, românii nemai putând
beneficia de ele. Ordonanţa 3710/3.VII.1943 prevedea confiscarea tuturor
loturilor de casă, împărţite prin Reformă, pe care nu fuseseră făcute încă

158
ROMÂNI ŞI UNGURI

imobile. De asemenea, s-a trecut pe scară largă la expropieri ale unor terenuri
aparţinând românilor după 1921. Pretextele erau diverse. Între acestea
şi construirea unor linii ferate; cele mat multe expropieri, pentru astfel
de obiective, au fost făcute în zona Deda-Sărăţel. Aici un număr mare de
români au fost expropiaţi şi au fost constrânşi să plece; în urmă, o parte din
pământuri au fost date ungurilor, cu intenţia vădită de a se crea un coridor
maghiar spre zona secuiască. O reglementare încă din 1941 preciza că orice
cumpărare de bunuri agricole sau urbane trebuia, în teritoriul Transilvaniei
de Nord-Est, aprobată de comandamentul Corpului IX Armată Cluj. Acesta,
însă, nu dăduse nici o aprobare pentru români până în 1944; era acţiunea
reprezentanţei din Cluj a Ministerului Agriculturii de la Budapesta - aşadar,
coordonată de la cel mai înalt nivel guvernamental. Imobilele româneşti
neintabulate erau confiscate. Şi în 1943-1944 şi-a arătat efectele distructive
ordonanţa 1440/1941, care prevedea că orice contract încheiat în timpul
stăpânirii româneşti era presupus ca fiind făcut sub presiune şi, în consecinţă,
susceptibil de a fi atacat. Statul Român era proclamat de rea credinţa; de
aceea, actele de proprietate făcute de el erau anulate; vechii proprietari unguri
îşi puteau revendica bunurile. Astfel au fost intentate mii de procese pe baza
unor declaraţii mincinoase. Doar la Tribunalul Cluj, până la 22 martie 1942
fuseseră înregistrate peste 3 OOO, câte 2 OOO la tribunalele din Oradea, Satu
Mare, Zalău, Sighet. Tăierile de pădure în toate composesoratele româneşti
erau făcute doar în folosul Statului Maghiar, care şi-a impus un comisar
guvernamental pe lângă fiecare.
A fost atacat şi sistemul cooperativelor româneşti de producţie şi consum.
S-au folosit mai multe metode: divizarea celor existente; înglobarea unora
în cooperativele ungureşti; dizolvarea. Efectul a fost major mai ales în lumea
satelor.
Băncile româneşti au fost subminate. La fiecare bancă a fost numit câte
un curator ungur; acesta supraveghea întreaga gestiune, şi nu dădeau voie
să se efectueze operaţiuni bancare importante. Au fost lovite, astfel, cele
mai mari bănci româneşti: „Albina", „Banca Românească", „Banca Victoria".
S-au format forţat bănci româno-maghiare controlate de capitalul unguresc
şi acţionând în favoarea ungurilor: „Aurora" din Năsăud; „Maramureşana"
din Sighet; „Tibleşana" din Dej; „Concordia" din Şimleu; „Râureana" din
Mănaştur; „Silvana" din Şimleu; „Vlădeasa" din Huedin. Toate celelalte
nu au primit aprobare definitivă de funcţionare, având o situaţie instabilă.

159
PETRE ŢURLEA

Tribunalele aprobau orice acţiune a unor unguri sau evrei împotriva băncilor
româneşti.
Pentru preluarea de către unguri a bunurilor românilor alungaţi sau
refugiaţi în România, acestea au fost împărţite în trei categorii: 1) Cele
administrate de curatori numiţi pe baza Ordonanţei 937I195 proprietarii
fiind consideraţi absenteişti; 2) Cele administrate prin curatori ad-hoc, toţi
unguri, care în final intrau şi ele sub incidenţa Ordonanţei 937; 3) Bunurile
administrate prin procura dată de proprietar, acestea fiind cele mai puţine,
majoritatea procurilor nefiind recunoscute.
Comerţul românesc a fost lovit prin măsura preschimbării tuturor
autorizaţiilor obţinute sub regimul românesc. Centrele de comerţ româneşti
au fost închise în majoritate. Aceste măsuri au făcut ca aprovizionarea cu
alimente în regiunile româneşti să fie deficitară. Românilor li. se distribuie
cote mult mai mici de alimente decât ungurilor, şi adesea acestea sunt pur şi
simplu sistate.

*
Autorităţile maghiare au acordat un rol foarte important deznaţionalizării
românilor prin armată. Conform informaţiilor ajunse la Bucureşti în acest
plan s-a acţionat foarte intens, fiind folosite cele mai diverse metode - de
la persuasiune la violenţă fizică. Ca şi în celelalte domenii, Legea generală, a
apărării naţionale, datând din 4 martie 193973 , a fost aplicată adăugindu-i-se
elemente specifice pentru români; apoi, au venit foarte multe ordine ale
MStM care înrăutăţeau situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est;
Ordinul Ministerului Honvezilor 25 092/1941, care fixează proporţia
minoritarilor în unităţile militare la 50 %; Ordinul Ministerului Honvezilor
33 000/20 iunie 1943, care fixează procentul românilor din unităţile
trimise pe front la 30%; Ordinul Armatei a li-a, general Gusztav Jany, din
24 ianuarie 1943, relativ la conduita trupelor ungare de pe front; Ordinul
42 383/1943, al MStM, în legătură cu acţiunea Armatei ungare; Ordinul
28 023/ 1943 al Corpului IX Armată Cluj, relativ la convertirea românilor la
religiile maghiare ş.a.
Numărul românilor recrutaţi în Armata ungară, pe localităţi, era
proporţional, mult mai mare decât al ungurilor, încălcând ponderea
fiecărei etnii. La Bucureşti au ajuns date privind recrutările din foarte multe
localităţi. Un raport al SSI din 9 februarie 1942 consemna: în comuna
Floreşti, Cluj, erau 1 600 locuitori, din care 1 028 români; au fost concentraţi

160
ROMÂNI ŞI UNGURI

30 români şi nici un ungur. În comuna Gilău cu 2 OOO locuitori, din care


1 006 români, au fost concentraţi 70 români şi nici un ungur. La Apahida
erau 1 500 români şi 70 unguri; au fost chemaţi sub arme doar 60 români.
Nici un ungur nu a fost luat în Armată nici din Bucium, Sălaj, din Morău,
Someş etc. 74 În „Buletinul Informativ al MStM" din 1 decembrie 1942, se
consemna prezenţa minoritarilor în Armata maghiară. Români erau, la acea
dată, 130 OOO. Din aceştia: 60 OOO pe front; 15 OOO în companiile de muncă
din Ucraina; alţi 55 OOO în companiile de muncă din Ungaria. În acel an,
dintre români fuseseră 2 500 morţi şi 3 OOO răniţi. 75
În foile de evidenţă ale unităţilor militare, românii erau identificaţi,
pentru a li se aplica un regim aparte. Mai ales preoţilor români li se crea o
situaţie specială, fiind izolaţi de militarii români. ( Cf. Ordinului MAN
ungar 25 092/Cab./22.XII.1941.)76
De un regim foarte dur „beneficiau" românii încorporaţi şi trimişi
în companiile de muncă. Erau folosiţi mai ales în mine şi la căile ferate. 77
La jumătatea lui mai 1943 erau: Compania 1002 la Bacskertes; 1011
la Hargittafurdă (aparţinând de Centrul de recrutare Reghin); 1013 la
Ambrozfalva (Cenad); 1042 la Munkacs; 1046 la Budapesta (a Centrului
de recrutare Marghita); 1050 la Deda-Bistra (Mureş); 1054; la Urkut
(Veszprem; de la Centrul de recrutare Marghita); 1055 la Kiskunlachaza;
1060 la Monor-Năsăud; 1061 la Topliţa; 1064 la Kardoskut (Csongrad);
1067 la Csepel (cu recruţi din Tăşnad); 1076 la Sajoszentpeter; 1052 la
Negrileşti Someş; 1083 la Gyăr-Zseliz. Documentul remarca dublarea unora
din unităţile de muncă, cu păstrarea aceloraşi numere. 78 Din aceeaşi lună,
mai 1943, datează o notă a SSI privind Grupul de construcţii din Ardeal;
acesta îşi avea Comandamentul la Jibou, Someş, în castelul contelui Teleky. 79
Alte documente consemnează companiile de muncă din minele de cărbuni -
1045, 1047, 1 551, 1552 etc. Cei mai mulţi români erau în compania din
Tatabanya, 9006. 8° Foarte mulţi români erau puşi să lucreze la fortificaţii. 81
Şi, în toată perioada războiului o parte din românii concentraţi erau trimişi
la muncă în Germania; din aceste detaşamente făceau parte şi multe femei.
Mobilizarea pentru muncă funcţiona pe tot teritoriul Ungariei, având caracter
semimilitar. 82 O notă a SSI din 8 mai 1942 anunţa că „rechiziţionarea forţată
a românilor, de tip militar, a luat aspectul unor deportări în masă din toate
judeţele Ardealului cedat". Aveau acelaşi caracter ca şi companiile militare de
muncă. 83

161
PETRE ŢURLEA

Foarte des era semnalată la Bucureşti practica maghiarizării românilor


înrolaţi în Armata ungară. Aceştia erau forţaţi să treacă la bisericile maghiare,
având şi promisiunea trimiterii în zone mai puţin periculoase. 84 Primii asupra
cărora se făceau presiuni erau preoţii ortodocşi; acestora li se promitea chiar
şi lăsarea la vatră. Fenomenul era atât de răspândit, încât a fost tratat pe larg
în marea sinteză documentară alcătuită la Guvernul României în mai 1944.
În unele unităţi militare, însuşi comandanţii cereau militarilor români să-şi
părăsească religia şi limba. În sinteza menţionată procedeul este exemplificat
prin cazul colonelului Botnar Bela, comandantul Divizionului 1 Artilerie
Călăreaţă din Oradea. Acesta, la 16 februarie 1942, le-a cerut militarilor
români să se lepede de religia, numele şi limba lor, spre a deveni unguri,
deoarece „nu va trece mult timp până când şi apele, codrii şi pietrele vor vorbi
numai ungureşte". Asupra rezerviştilor români chemaţi sub arme se făceau
presiuni majore încă din momentul când ajungeau la cercurile de recrutare.
Se dădea exemplul Cercului de recrutare Gherla: „Rezerviştii români
chemaţi aici, imediat după prezentare, sunt introduşi într-o cameră aparte
şi sfătuiţi să treacă la una din religiile maghiare, mărturisindu-le candid că ei
n-ar fi de fapt decât unguri deznaţionalizaţi în timpul stăpânirii româneşti.
În caz de rezistenţă, comandanţii unguri recurg la promisiuni ademenitoare
şi la ameninţări." Se promitea: desconcentrarea, ajutoare materiale,
aprovizionarea regulată cu alimente şi încălţăminte. Printre ameninţări:
concentrarea îndelungată, trimiterea pe front, expulzarea, trimiterea în
tabere de muncă. Alături de ofiţerii unguri, făceau presiuni asupra militarilor
şi rezerviştilor români şi preoţii militari maghiari; îşi extindeau acţiunea şi
în comunele din care proveneau românii. (Printre exemplele date era acela
al preotului militar colonel Huszar Andrei din Cluj. Acesta, în septembrie
1942, a descins în comuna Păuleşti, judeţul Satu Mare; i-a strâns pe români
şi le-a propus să treacă la religia reformată; întrucât a fost refuzat, s-a
adresat Cercului de recrutare Seini, care apoi i-a concentrat pe toţi bărbaţii
români din Păuleşti, ca represalii.) „Efectul acţiunii de deznaţionalizare - se
concludea în mai 1944 - desfăşurată de cercurile de recrutare este deosebit
de însemnată, întrucât foarte mulţi români concentraţi au sfârşit prin a se
declara unguri, a-şi maghiariza numele şi a trece la religiile maghiare." S-a
ajuns ca în comune curat româneşti, precum Şintereag, Dindeşti şi altele din
judeţul Someş, până la 80 % din români au fost forţaţi să treacă la religia
reformată. Aceleaşi presiuni asupra românilor se făceau şi în taberele de
muncă; aici erau repartizaţi românii care nu acceptau maghiarizarea, fiind

162
ROMÂNI ŞI UNGURI

supuşi unui „tratament de nesuportat". Se preciza că taberele de muncă erau


circa o sută, alcătuite numai din români. „Din cele arătate reese existenţa
unei acţiuni de deznaţionalizare în Armată, bine studiată şi perseverent
urmărită, iar rezultatele ei sunt în cea mai mare parte pozitive pentru unguri,
întrucât numărul românilor deznaţionalizaţi, deşi greu de precizat, este
totuşi foarte mare." Autorităţile ungare dădeau o importanţă atât de mare
acţiunii respective, încât au indicat-o şi în documente oficiale. Corpul II
Armată, Cluj, a transmis unităţilor din toată Transilvania de Nord-Est
instrucţiuni speciale pentru maghiarizarea românilor - Ordinul 28 023/25
noiembrie 1943. Purta titlul A Visszamagyarositas vezbfonala (Călăuza
remaghiarizării). Scopul anunţat era acela „de a trezi conştiinţa naţională
maghiară" în rândul „ungurilor românizaţi".
La încorporare, recruţii erau triaţi şi clasaţi în raport cu „gradul de
românizare"; apoi, în primele şase săptămâni erau supuşi unui control şi li
se făcea educaţie pentru „aclimatizarea naţională". Recruţii români erau puşi
în situaţia de a nu putea să-şi folosească limba maternă. Educaţia se făcea în
şedinţe teoretice, prin participarea la servicii religioase în limba maghiară,
prin şezători de tabără „cu program şovinist". 85
Armata ungară era folosită şi pentru a întreţine şi amplifica ura împotriva
românilor, printre militarii de origină maghiară. Pentru aceasta era folosită în
special revista destinată militarilor: „Kepes Tabori Ujsag" („Revista ilustrată
de front"). Edificator pentru această campanie destinată menţinerii spiritului
de ură faţă de români era numărul din 11 decembrie 1943 al revistei, care
era trimisă ungurilor de pe front; era contestată Adunarea de la Alba Iulia
din 1918 şi erau aspru, violent criticate manifestările din România dedicate
împlinirii a 25 de ani de la acea adunare: „Avertizăm pe români că Ardealul de
1 OOO de ani a fost în stăpânirea Ungariei şi nu a României. Îi mai avertizăm
că niciodată n-am renunţat la Ardeal, nici atunci când verdictul de la Trianon
l-a rupt de la noi. [... ] Avertizăm pe români ca să fie prudenţi cu întinderea
coardei. Astăzi nu trăim timpurile din 1918. Ungaria niciodată nu va renunţa
la Ardeal, şi drepturile nu numai că le pretindem, dar le vom şi apăra." 86
Tot pe front erau trimise multe ziare ungureşti cu articole defăimătoare la
adresa Armatei române. Acestea scriau, în iulie 1941, chiar în momentul
ofensivei glorioase pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, că germanii au
luat comanda lui Ion Antonescu; soldaţii români erau mânaţi cu revolverul
de germani; un întreg corp de armată român s-a predat ruşilor; ca represalii,
germanii au înecat în Prut 20 OOO de români. 87 Constant, militarilor unguri li

163
PETRE ŢURLEA

se făcea o educaţie antiromânească şi erau puşi „să asiste la umilirea militarilor


români. „Era defăimat tot ceea ce este românesc", de către comandanţii
unguri, folosindu-se vechea teză a inferiorităţii Poporului român, a lipsei
lui de civilizaţie. Ţelul era dublu: pe de o parte, întărirea sentimentului de
superioritate al militarilor ungari şi de dispreţ la adresa românilor; pe de alta,
crearea printre militarii români a sentimentului de ruşine pentru origina lor
etnică şi dorinţa de a se maghiariza. 88

*
La procesul de maghiarizare au contribuit mult şi acţiunile administrative
ca: schimbarea forţată a numelor; remaghiarizarea ungurilor consideraţi
românizaţi; concedierea funcţionarilor români ş.a.
La jumătatea perioadei ocupaţiei, în septembrie 1942, autorităţile de la
Bucureşti constatau presiunea întregului aparat de Stat unguresc pentru
maghiarizarea numelor româneşti - în tradiţia generalizată la sfârşitul
secolului XIX. Procesul avea loc prin „brutalităţi. Mulţi comercianţi
şi meseriaşi români, spre a scăpa de teroare" şi-au maghiarizat numele.
Funcţionarii publici treceau în acte numele românilor cu ortografia maghiară.
Efectul cel mai mare avea practicarea acestui sistem de către oficiile Stării
Civile la consemnarea numelor noilor născuţi. Colaborau, cu funcţionarii şi
militarii - în planul maghiarizării numelor-, şi preoţii. În acelaşi documentar
din septembrie 1942, era dat cazul preotului Szabo Karoly, care trimitea o
circulară comandanţilor unităţilor de premilitari şi unor funcţionari civili;
îi instruia cu privire la remaghiarizarea locuitorilor din sate, care, conform
aprecierii sale, erau unguri în proporţie de 50-55 %. În circalară se preciza că
„la spatele acţiunii stau organe care garantează seriozitatea şi reuşita ei". Se
recomanda insistent şi repetat cea mai mare discreţie, deoarece „cu toba nu
se prind vrăbii". 89
Era evident că în opera de maghiarizare a numelor rolul cel mai important
îl aveau notarii. De aceea, încă din toamna lui 1940, Guvernul Ungariei a
înlocuit notarii români cu unii unguri şi chiar pe vechii notari unguri din
Transilvania de Nord-Est i-a mutat peste Tisa aducând în locul lor pe unii din
Ungaria trianonică. ,,În felul acesta - se constata în materialul documentar
alcătuit la Bucureşti în mai 1944 -, s-a tins la reînprospătarea cadrelor
administrative cu oameni de încredere din punct de vedere al intereselor
maghiare." Principala sarcină a notarilor era aceea de maghiarizare a numelor
româneşti, ei îndeplinind şi funcţia de ofiţeri ai stării civile.

164
ROMÂNI ŞI UNGURI

În toate instituţiile Statului, cei care voiau să-şi păstreze posturile trebuiau
să-şi maghiarizeze numele, asupra lor exercitându-se „o adevărată acţiune
de teroare". O indică însăşi unele documente oficiale. În această categorie,
Ordinul circular 7 61 ( 11 442/1941 - I) din 21 aprilie 1941 al Direcţiei
Regionale Cluj a Căilor Ferate Maghiare. „Având în vedere importanţa
naţională a maghiarizării numelor, şefii de servicii vor arăta oamenilor angajaţi
că pot să-şi maghiarizeze numele, şi explicându-le totodată procedeul de
urmat, le vor propune să-şi schimbe numele cu o rezonanţă străină, cu nume
de bună rezonanţă maghiară. Schimbarea numelor străine este o jertfă atât
de mică, încât Patria cu drept cuvânt o poate cere de la fiii săi cu sentimente
maghiare. Luarea unui nume unguresc trebuie să fie expresia recunoştinţei,
pentru faptul că Patria-Mamă a eliberat pe fraţii noştri de sub prigoană şi
suferinţe îndelungate." La căile ferate au fost păstraţi în funcţii numai acei
români care şi-au maghiarizat numele. Acelaşi procedeu a fost aplicat în toate
instituţiile de Stat. 90

*
Acţiunile constant represive ale autorităţilor maghiare au făcut ca
procesul de refugiere în România a multora dintre românii din regiunea
cedată să continue şi după atrocităţile din toamna lui 1940. Refugiaţii treceau
frontiera în România singuri, cu familiile, în grupuri mai mici sau mai mari;
se înregistrau cazuri când au trecut chiar şi cu turme de oi. 91 Odată ajunşi în
România li se luau declaraţii şi li se întocmeau fişe de evidenţă, cu localitatea
de domiciliu şi cauza refugierii; apoi erau înscrişi în tabele. 92 Statutul social
era foarte divers: învăţători, preoţi, prefesori, funcţionari, comercianţi, notari,
ţărani, elevi, studenţi etc. Erau de la copii până la oameni în vârstă, femei şi
bărbaţi. La 24 octombrie 1942, Grigore Forţu, conducătorul Comisariatului
General al Refugiaţilor din Ardealul de Nord, îl anunţa pe Mihai Antonescu,
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, că instituţia deţinea 188 OOO
fişe de refugiaţi. 93 Motivul părăsirii Transilvaniei de Nord-Est, pentru toţi
aceşti refugiaţi, era acelaşi, deşi expus cu formule diferite în declaraţiile lor.
Îl sintetiza Ana Colesa, casnică, din comuna Belini, judeţul Trei Scaune, la
3 februarie 1941: „Era imposibil să mai pot suferi ilegalităţile şi atrocităţile
acestor unguri." 94
Paralel cu acţiunea de alungare a unor români din Transilvania de
Nord-Est, sau de provocare a refugierii altora, autorităţile maghiare au dus-o
campanie susţinută şi conformă unui plan, de colonizare cu unguri mai

165
PETRE ŢURLEA

ales în zonele predominant româneşti. În practică a fost atât o colonizare


internă, prin dislocarea unor grupuri de secui, cât şi una exterioară spaţiului
transilvan, prin aducerea unor unguri din Ungaria trianonică. Se urmărea,
prin prima metodă, spargerea omogenităţii româneşti a unor zone; prin a
doua se urmărea schimbarea ponderii maghiarilor la nivelul întregii regiuni
ocupate în 1940, ţel la îndeplinirea căruia contribuiau prioritar expulzările şi
refugierile unor români.
În documentarul din mai 1944, problema era tratată pe larg şi se trăgeau
concluzii corecte: ,,În dauna elementului românesc, cu scopul de a disloca şi
slăbi forţa spirituală şi solidaritatea masei româneşti, conducătorii Ungariei
duc o acţiune sistematică de întărire a elementului maghiar din Transilvania
de Nord. Se tinde anume ca prin colonizarea de unguri, şi secui în regiunile
cu populaţie complet românească, să se obţină o dislocare a masei româneşti."
Importanţa ce era acordată colonizărilor a dus la înfiinţarea Serviciului
Colonizării, în Guvernul de la Budapesta, şi a unei Secţii speciale de
politică agrară în cadrul reprezentanţei pentru Transilvania a Ministerului
Agriculturii, cu sediul la Cluj. Aceste instituţii dirijau colonizările, fiind
ajutate de toate celelalte instituţii ale Statului Maghiar. 95
SSI a transmis Guvernului român foarte multe note şi rapoarte privind
colonizările şi efectele lor, în toată perioada ocupaţiei. Fenomenul era
exemplificat foarte bine prin nota din 13 decembrie 1943; printre comunele
din judeţul Someş în care se făcuseră colonizari, era şi Ciceu-Giurgeşti;
fuseseră aduşi unguri pe teritoriul expropiat de la 400 de români refugiaţi.
În comuna respectivă, în 1930 erau 1 391 români şi doar doi unguri; în 1943
au fost aduse câteva sute de unguri din Ungaria trianonică. În Bistriţa, în
schimb, au fost aduşi secui; în jur de o sută; au fost aşezaţi pe moşia evreului
Brecher, de 500 jugăre. 96 Altă notă, din 19 ianuarie 1944, indica aducerea
unor colonişti secui în părţile de nord ale Transilvaniei. 97 În toate informările
de acest fel erau indicate: momentul colonizării; localităţile unde erau făcute;
locul pe care-l ocupau coloniştii; numărul acestora; locul lor de provenienţă.
Aşadar, nişte date foarte exacte. Pe baza lor a fost alcătuit capitolul privitor la
problema respectivă din documentarul menţionat din mai 1944.
Instituţiile create special pentru colonizările din Transilvania de Nord-Est
achiziţionau foarte multe bunuri agricole şi imobiliare, beneficiind de
dreptul Statului Ungar de preemţiune în cazul vânzărilor, dar mai ales prin
deposedările rezultate de pe urma refuzului autorităţilor de a recunoaşte
contractele de cumpărare ale românilor. Se adăugau bunurile confiscate de

166
ROMÂNI ŞI UNGURI

la românii alungaţi şi refugiaţi. Toate erau revândure ungurilor colonizaţi sau


celor localnici, în condicii
, foarte avantaj· oase. Actiunea
' de colonizare era mai
intensă în judeţele Maramureş, Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureş. Secuii erau
aduşi din zonele unde populaţia secuiască era foarte densă, şi se desfăşura
conform unui plan cunoscut şi de presa budapestană. „Pesti Hirlap" din
29 mai 1942, avea un articol cu ridul Excedentul de populaţie al regiunii
secuieşti. Murările se făceau cu subordonarea lor planului decenal de investiţii
în Ardeal, creat pentru dezvoltarea economică. „Planul are, însă, în acelaşi
timp, şi o importanţă naţională - scria „Pesti Hirlap" -, fiindcă regiunea
secuiască este locuită de una din cele mai viguroase, muncitoare şi prolifice
rase maghiare. S-a dovedit şi până acum că secuii au fost cei care în mijlocul
elementelor străine, venite în Transilvania în ultimele secole din ţările vecine,
au alimentat elementul maghiar ameninţat al Transilvaniei." Dar, secuii au
trecut şi munţii spre Răsărit şi Sud, acolo soarta lor fiind ameninţată în
„oceanul străin". Sarcina planului decenal este şi „de a îndrepta excedentul
populaţiei către părţile occidentale ale Transilvaniei, unde elementul maghiar
este puţin numeros."
Documentarul din mai 1944 dădea foarte multe exemple: SO familii de
secui fuseseră colonizate în satul Borşa-Băi din Maramureş, în gospodăriile
românilor alungaţi. Alte 147 familii de secui au fost aduse, la 11 martie 1942,
în regiunea Carei - li s-a dat o suprafaţă de 2 200 jugăre cadastrale, confiscate
de la românii împroprietăriţi în 1921 din moşia contelui Karoly; românii
au fost alungaţi. La fel s-a întâmplat în toate satele de pe frontiera de Vest,
dinaintea lui 1940, a României. În comuna Ilva Mare, Năsăud, începând din
vara lui 1942 au fost aduse 120 familii de unguri; li s-au pus la dispoziţie
casele şi bunurile românilor refugiaţi. Astfel, proporţia etnică în localitate
s-a schimbat în favoarea ungurilor. (În 1930 din 4 192 suflete, 3 852 erau
româneşti şi doar 11 maghiare.) La intrarea în oraşul Bistriţa, mai multe
familii româneşti fuseseră împroprietărite în 1921; în 1942, pe pământul
lor au fost aduse 20 familii de secui. Terenul cumpărat de 33 români din
Badon, Sălaj, în 1938, nefiind intabulat a fost dat, în 1942, unor unguri. Un
caz similar în comuna Sărmăşag, Sălaj. În martie 1943, sub pretextul unor
lucrări feroviare, au fost confiscate pământurile locuitorilor români din Râpa
de Jos-Deda, Mureş; ulterior au fost date unor unguri. Mai multe grupuri de
unguri, purtând ridul de „Virez" au fost aduse în regiunea Bistriţa. Primul grup
a ajuns la Bistriţa pe S aprilie 1943; au fost primiţi de autorităţi în cadrul unei
ceremonii solemne, „sărbătorindu-se cu această ocazie începutul colonizării

167
PETRE ŢURLEA

secuilor în regiune". Printre localităţile româneşti din Maramureş unde au


fost colonizaţi unguri sau secui, mai. erau menţionate: Borşa, Vişeul de Sus,
Vişeul de Jos, Leordina, Petrova, Săcel, Crăceşti, Berleşti. În cele mai multe
comune, autorităţile maghiare au construit locuinţe tip pentru coloniştii care
nu ocupau casele românilor. S-au făcut colonizări şi în judeţul Someş (printre
altele în comuna Sic şi în Căţcău); în judeţul Cluj (printre altele, în comuna
Luna de Jos); în judeţul Satu Mare etc. Analizând fenomenul colonizărilor,
autorii documentarului observau că „Totuşi, din felul în care s-au făcut până
acum aceste colonizări, rezulta că acţiunea operează mai degrabă în sensul
deznaţionalizării, decât în cel al dispensării masei româneşti"; se putuse
aduce un număr relativ mic de unguri în raport cu numărul foarte mare al
românilor localnici care nu se refugiaseră în România. Ca urmare, coloniştii
erau „mai mult un reazăm al autorităţilor maghiare în acţiunea pe care
acestea o duc pentru deznaţionalizarea românilor. [... ] Oferă autorităţilor un
prilej oportun de a interveni în viaţa românilor conlocuitori". Astfel puteau
fi convinşi unii români să se declare unguri. 98 Prin urmare, colonizările erau
proiectate şi pentru susţinerea planului de maghiarizare a românilor, cel care
putea avea cele mai grave efecte asupra situaţiei demografice din Transilvania
de Nord-Est. Completau măsurile din acelaşi plan vizând domeniul religios,
şcolar, economic, administrativ, militar.
Maghiarizarea românilor a fost mereu prezentată ca un proces de
„remaghiarizare" a ungurilor „valahizaţi", aşadar un răspuns îndreptăţit
la o acţiune din timpul stăpânirii româneşti. S-a încercat şi demonstrarea
„ştiinţifică" a justificării acţiunii Budapestei; acţiune numită „recuperarea
elementului maghiar din zona ungurilor răzleţi". O serie întreagă de instituţii
au primit sarcina găsirii argumentelor. Cel mai important era Institutul
pentru Cercetarea Raselor. Se părea că activitatea acestuia era dirijată de
Secţia a II-a (cu activitate informativă şi de propagandă) funcţionând pe
lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Budapesta. Institutul era - în
aprecierea Guvernului României -, în practică, doar o firmă sub care activa,
deghizat, organizaţia iredentistă maghiară a Tiraliorilor.
Procesul de remaghiarizare a fost susţinut şi justificat de întreaga presă
maghiară, începând cu cea budapestană; se părea ca este o acţiune coordonată
de Guvern, pentru a-i da acestuia pretext de acţiune. Propaganda prin presă
pentru remaghiarizare a început în 1940 şi se va amplifica în 1941-1942,
când s-au obţinut şi rezultate notabile.

168
ROMÂNI ŞI UNGURI

În vara lui 1941, cotidianul budapestan de largă răspândire „Pesti Hirlap" 99


publica articolul Viaţă nouă pe ruine vechi, în care cerea măsuri grabnice de
remaghiarizare în Transilvania de Nord-Est, pe unele indicându-le special:
copiii români, în timpul verii, să fie duşi în regiuni pur ungureşti, pentru ca să
înveţe limba maghiară; copiii români să fie educaţi doar în şcoli ungureşti etc.
Insista asupra copiilor din judeşul Someş. Tot asupra remaghiarizării din acest
judeţ se apleca şi în vara lai 1942. 100 Indica drept motivaţie faptul că „Românii
sunt în majoritate în judeţul Someş, unde înainte cu 20 de ani nu alcătuiau
decât o minoritate de 20 % din populaţia totală a judeţului. „Keleti Ujsag"
din Cluj credea 101 că doar în Someş trebuiau remaghiarizaţi 70 000-80 OOO
locuitori. Teher Istvan publica la începutul lui 1942, în budapestanul
„Magyarsag" 102, un articol cu referire la judeţul Sălaj. Pretindea că românii de
aici erau unguri deznaţionalizaţi; studiind registrele de stare civilă, mai toţi
apăreau, înainte de 1918, cu nume maghiare. De aceea propunea Guvernului
de la Budapesta să decreteze maghiara ca limbă de predare în toate şcolile
româneşti din Sălaj şi să înceapă o acţiune de redare a conştiinţei naţionale
ungurilor deznaţionalizaţi. Aceeaşi teză în ziarul „Estilap" 103 - „Ungurii
românizaţi pot fi recunoscuţi după numele lor rămase maghiare". În realitate,
era vorba de foarte multe nume româneşti care fuseseră maghiarizate înainte
de 1918, aceasta fiind o politica de Stat; existase chiar şi un îndrumar privind
felul cum trebuia procedat. Ziarele respective repetau că era o largă cerere
de remaghiarizare. ,,În Someş - se scria - sute de sate româneşti, care au fost
cândva ungureşti, cer să fie readuse la viaţa ungurească.: „Ungurii din judeţul
Someş dezvoltă o viguroasă activitate pentru salvarea miilor de suflete
ungureşti ce trăiesc răzleţite. Preoţii, învăţătorii şi gospodarii unguri umblă
prin sate, din casă în casă, şi cercetează cum s-a putut întâmpla procesul
românizării numelor." Societatea „Tărekves" din Dej strângea bani pentru
a susţine remaghiarizarea. S-a tipărit şi o broşură de lămurire, autori fiind
subprefectul Schilling şi ziaristul Sztoika. Un militar de rang înalt, generalul
Fhold Dezsă, susţinător neobosit al remaghiarizării, în august 1942 a făcut o
vizită în Valea Someşului pentru a extinde mişcarea.
Bisericile maghiare s-au antrenat plenar în acţiunea de remaghiarizare.
Dintre multiplele exemple şi acela al preotului reformat Szabo Karoly,
confesor militar al diviziei 27 din Târgu Mureş - personaj deja menţionat.
În august 1942 a transmis o circulară către controlorii de treerat din
judeţul Mureş, cărora le explica felul cum trebuia desfăşurată acţiunea de
remaghiarizare. Printre controlorii respectivi era şi un român, desemnat

169
PETRE ŢURLEA

pe acest post pentru că era considerat ungur; de la el documentul a ajuns


la Bucureşti. Szabo Karoly recomanda: „Distrugerea sentimentului naţional
românesc prin interzicerea oricărei manifestaţii româneşti ca întruniri,
serbări, hore şi îndeosebi impunerea limbii maghiare în şcoli, ademenirea
prin promisiuni a elementului românesc să-şi schimbe numele şi religia."
Urmau să se alcătuiască tabele cu românii care trebuiau să fie maghiarizaţi.
Cei care se opuneau vor fi forţaţi, prin metode brutale: „Ei vor fi urmăriţi în
toate acţiunile lor prezente, cercetându-li-se şi trecutul, iar atunci când se vor
descoperi în sarcina lor fapte pentru care ar putea fi deferiţi Justiţiei, să se facă
uz de acestea, pentru a-i influenţa în atitudinea lor faţă de remaghiarizare." În
fiecare sat trebuia găsit câte un ungur propagator „înflăcărat" al remaghiarizarii
care să conducă acţiunea. Se insista asupra caracterului secret al acesteia. La
rândul său, protopopul militar din Corpul IX Armată, romano-catolic, cerea
şi el, în decembrie 1942, împreună cu toţi confesorii militari din acea mare
unitate, susţinerea remaghiarizării. Numărul celor vizaţi creştea în funcţie de
entuziasmul naţionalist al celor care susţineau acţiunea. Cel mai mult au dat
protopopul romano-catolic Borbandy şi cel protestant Huszar - 400 OOO.
În schimb, deputatul Mosonyi Kalman - în interpelarea menţionată deja,
din 3 iunie 1942, privind înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare - indica
300 000. 104
Foarte intens a activat în direcţia colonizării şi remaghiarizării Institutul
de cercetare a raselor şi de aşezare socială. În practică îl conducea Atzel Ede
avand „o deosebită apreciere şi un nelimitat sprijin din partea Guvernului
ungar". Aparent Institutul urmărea doar strângerea datelor pentru inter=
pretarea corectă a situaţiei demografice din Transilvania de Nord-Est. ,,În
realitate, însă, are obiective precise, urmărind deznaţionalizarea şi chiar
exterminarea românilor."
În toamna lui 1941, Institutul a alcatuit şi transmis în localităţile
cu populaţie românească un formular cu mai multe întrebări. Scopul
declarat era „reglementarea naţionalităţii". Printre întrebări: „Care a fost
religia anterioară?", „Când a fost convertit şi din ce cauză?", „Are dorinţa
de transferare?", „Unde ar vrea să se stabilească?", „Vrea să treacă la altă
religie?", „Ştie ungureşte?" De cele mai multe ori, sătenilor li se arătau doar
formularele, dar acestea erau completate de reprezentanţii Institutului sau
ai autorităţilor maghiare locale. Concluzia trebuia să fie că cei chestionaţi
astfel sunt unguri românizaţi. Formularele erau concentrate la Regionala
X -Ardeleană de Tiraliori din Cluj. Pericolul unei estfel de mistificări a fost

170
ROMÂNI ŞI UNGURI

sesizat de singurul ziar românesc din regiunea ocupată, „Tribuna Ardealului"


din Cluj, în septembrie 1941; încercarea publicaţiei de a-i lămuri pe români
asupra dedesubturilor întregii acţiuni, a fost cenzurată de autorităţi. 105
Baronul Atzel Eduard (Ede) era originar din Zaul de Câmpie, judeţul
Turda; şi-a păstrat cetăţenia română şi după Diktatul de la Viena, având o
moşie în teritoriul rămas României. Conducea Asociaţia de Tir „Wesselenyi
Mikl6s" - Tiraliorii - având un caracter foarte pronunţat antiromânesc. SSI a
pus-o sub o atentă observare. S-au obţinut date despre majoritatea acţiunilor
Tiraliorilor şi ale preşedintelui lor.
În toamna lui 1941, după larga acţiune cu formularele răspândite în
toate localităţile locuite de români, Atzel Ede, în colaborare cu Hejis
Ivan, conducătorul Gărzii Zdrenţăroşilor, au înaintat un Memoriu
prim-ministrului Bardossy Laszlo, la 3 decembrie. SSI a intrat în posesia chiar
a exemplarului Memoriului pe care îşi făcuse observaţiile prim-ministrul.
Este cel mai edificator document privind aspiraţia spre totala maghiarizare
a Transilvaniei de Nord-Est. „Cântărind situaţia ungurilor din Ardealul
de Nord - se scria -, trebuie să ajungem la convingerea că prin Arbitrajul
de la Viena a trecut sub stăpânire maghiară numai o parte din teritoriul
Ardealului. [... ] Maghiarimea are obligaţia să se îngrijească să contrabalanseze
tendinţele iredentiste române." În Imperiul Sfântului Ştefan au fost garantate
deplin drepturile naţionalităţilor şi libertatea lor de dezvoltare; dar acestea
nu au fost loiale Statului Ungar, folosind libertăţile acordate pentru tendinţe
separatiste. „Politica minoritară mărinimoasă a Guvernului maghiar a dat
posibilitate trădătorilor Statului Maghiar - naţionalităţilor care cu ocazia
năruirii ne-au atacat din spate - ca să-şi pregătească realizarea Trianonului
şi să ciopârţească teritoriul naţional maghiar milenar. E necesar ca, învăţond
din greşelile trecutului, să purtăm o politică minoritară care ajută consolidării
economice şi sufleteşti a maghiarimii în teritoriile cu naţionalităţi, dar care
totodată să apere naţionalităţile din punct de vedere economic şi politic şi să
le constrângă să se contopească in maghiarime. [subl.n.] Aceasta este condiţia
ca să nu mai urmeze un al doilea Trianon şi ca maghiarimea să-şi poată păstra
teritoriile strămoşeşti şi să-şi reîntregească fără amânare hotarele milenare."
Autorii Memoriului recunoşteau dominanţa demografică a românilor în
Transilvania, întrucât documentul nu era destinat publicării: „Numărul
românilor şi puterea lor economică întrece cu mare intensitate insulele
maghiare." Se identifica drept pericol major existenţa unui Stat Român care
dorea explicit să reia Transilvania de Nord-Est, teritoriu unde „românimea

171
PETRE ŢURLEA

şi azi priveşte stăpânirea maghiară ca trecătoare şi este convinsa că acesteia


îi va lua locul din nou stăpânirea română. Intelectualii români rămaşi în
Ardealul de Nord - preoţi, învăţători, avocaţi, medici - sunt într-o continuă
legătură cu consulatele române din Cluj şi Oradea şi cu Bucureştii. Această
legătură este imposibil să fie oprită [... ]Intelectualii români sunt conducători
spirituali ai românimii şi îndeplinesc o misiune foarte importantă[ ... ] Statul
român n-a abzis definitiv de teritoriul Ardealulu de Nord şi nu se împacă
cu Arbitrajul de la Viena; teritoriul Ardealului de Nord şi azi îl priveşte ca
teritoriu românesc." Guvernul de la Bucureşti, în septembrie 1940, dăduse
instrucţiuni secrete intelectualilor români să nu părăsească teritoriul cedat;
apoi a subminat permanent stăpânirea maghiară, folosindu-i pe intelectuali
ca unelte ale propagandei sale. Din motive „de politică externă", Ungaria nu
poate lua deschis toate măsurile de reprimare. De aceea, „activitatea contrară
românilor din Ardealul de Nord n-o pot îndruma şi n-o pot executa decât
particularii, unii patrioţi maghiari şi o societate restrânsă ce se grupează în
jurul lor." Trebuie şi sprijinul Guvernului, pentru ca autorităţile locale să
colaboreze; trebuie aprobarea tacită a forurilor superioare şi sprijinul secret
al lor".
Cei. doi autori ai Memoriului anunţau că deja au început acţiunea în
Transilvania de Nord-Est. Era vorba de formularele vizând maghiarizarea.
Dar autorităţile de la Bucureşti aflaseră de ele şi facuseră anumite proteste
diplomatice. Contrar acestor proteste, Secţia a II-a de la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri din Budapesta „a acceptat planurile noastre ca
ducătoare la scop, şi a apreciat foarte mult activitatea noastră". Se va face o
evidenţă exactă a românilor din Transilvania de Nord-Est şi se va constata
lealitatea lor faţă de Ungaria. Având aceste lucruri, se va crea posibilitatea ca „în
orice moment să zădărnicim orice întreprindere îndreptată contra intereselor
Statului maghiar şi care ar periclita integritatea teritoriului Ardealului." Se
dezvăluia faptul că în programul Societăţii Ardelene pentru examinarea
raselor a figurat şi „planul sancţiunilor economice contra românilor",
întrucât dezvoltarea economică a acestora pune în pericol maghiarimea. De
aceea, „Românii din Ardeal trebuie scoşi treptat din toate posturile economice
şi aşezaţi în locul lor maghiari. [subl.n.]" Se propuneau măsuri coercitive, de
la stabilirea unor cote înalte ale impozitelor, până la revocarea drepturilor de
monopol şi autorizaţiilor industriale.
Punctul II al Memoriului consemna alte măsuri ce ar fi trebuit luate
împotriva românilor. Intelectualii români liber profesionişti erau consideraţi

172
ROMÂNI ŞI UNGURI

„un pericol pentru ideea de Stat maghiar". În ansamblu intelectualitatea


română avea o influenţă nefastă pentru interesele maghiare. Budapesta „nu
poate să aibă influenţă asupra masei româneşti din Ardeal, până când această
masă stă sub influenţa actualilor intelectuali români; orice încercare, din
toate punctele de vedere, ar fi fără nici o perspectivă." Memoriul propunea
ca intelectualii români să fie „rupţi" de popor, „îndepărtaţi din Ardealul
de Nord, sau dacă trebuie, folosite împotriva lor alte mijloace, ca în urma
acestora ei să abzică benevol de propagarea ideii iredentei româneşti, care
infectează masa românească." Se cereau masuri radicale, între care colonizarea
ungurilor în mijlocul masei româneşti „Faţă de românii din Ardealul de
Nord nu pot fi urmărite decât interesele superioare maghiare, şi faţă de
acestea toate celelalte trebuiesc puse la o parte." Culegerea datelor cu privire
la colonizări se făcea „cu sprijinul organelor secrete. În această activitate
pot să dea un sprijin extraordinar de favorabil organelor de contra spionaj
şi indivizii aşa numiţi «B», plasaţi de către Ministerul Afacerilor Interne
în regiunile cu naţionalităţi." Se propunea şi folosirea împotriva românilor a
membrilor asociaţiilor maghiare care făceau o instruire paramilitară; între ele
şi Reuniunea Tiraliorilor. Toţi ar putea face „serviciul de urmărire-spionaj şi,
în afară de aceasta, la ocaziunea dată, ar putea face presiuni asupra românilor.
[subl.n.]" Aşadar, cei care erau învăţaţi să tragă cu arma puteau să-şi folosească
ceea ce au învăţat asupra românilor. Deja, membrii Reuniunii Tiraliorilor
erau pregătiţi pentru o asemenea represiune; în capitolul confidenţial al
Statutelor Reuniunii, „se vede pe deplin scopul îndepărtat al Reuniunii,
pentru apărarea naţională". Era o prezentare clară a pregătirii asasinării
românilor.
La punctul III se menţiona rolul important ce trebuia să revină Gărzii
Zdrenţăroşilor în contra românilor din Transilvania de Nord-Est. Aceasta,
împreună cu Reuniunea Tiraliorilor, urmau să aibă „o acţiune cu perspective
mari, care are nevoie de aprobare confidenţială a Guvernului maghiar
responsabil [... ], aprobarea tacită şi sprijinul secret al Guvernului maghiar."
Se enunţau scopurile urmărite în comun de cele două organizaţii: „ 1.
Întocmirea în mod confidenţial, a evidenţei românilor din Ardealul de
Nord, în care românii ar fi împărţiţi în mai multe grupuri, şi anume în ce
ordine ar trebui expulzaţi peste hotar. [subl.n.] În judecarea fiecărui caz, se va
avea în vedere criteriul în ce măsură fiecare este periculos siguranţei Statului
maghiar. 2. Cooperarea în mod confidenţial cu autorităţile administrative,
financiare şi industriale pentru a apăra de românii din Ardealul de Nord din

173
PETRE ŢU RLEA

punct de vedere economic. 3. Prin presiuni ameninţătoare sd fie siliţi românii


din Ardealul de Nord, şi anume sd apară cd ei ar dori înfiinţarea Bisericii
Greco-Catolice maghiare. [subl.n] Organizarea unei mişcări în acest scop,
adunarea de subscrieri printre români, pentru un memoriu către Guvernul
maghiar, în care să se ceară înfiinţarea imediată a Bisericii Greco-Ortodoxe
Maghiare şi extinderea jurisdicţiei ei"
La punctul IV se menţiona: „Trebuie să insistăm că îndepărtarea romanilor
de biserică e foarte importantă, şi din punct de vedere al intereselor de
Stat maghiare ar fi foarte avantajoasă." Prin Garda Zdrenţăroşilor ar urma
să se facă: „a) Îndepărtarea de la locuinţa lor, respectiv dispariţia totală a
conducătorilor spirituali, preoţi, învăţători români şovinişti care s-au expus
prea mult. b) Pentru justificarea represiunilor oficiale contra românilor,
membrii Gărzii Zdrenţăroşilor, care vorbesc româneşte, îmbrăcaţi în costume
naţionale române, pentru a avea imaginea unor grupe româneşti, ar începe
atacuri de teroare contra unor grupuri de germani ardeleni şi contra unor
grupuri de unguri. [subl.n.] Prin această metodă, Guvernul maghiar ar avea
ocazia să arate cercurilor germane şi altor cercuri străine ce urmări are agitaţia
Bucureştilor."
Erau propuneri de o gravitate majoră, de-a dreptul criminale, autorii
Memoriului scriind, la punctul V, că-şi dau seama de aceasta: „Recunoaştem
că proiectele noastre conţin lucruri de natură foarte gravă, dar totodată
suntem nevoiţi să aratăm că Guvernul maghiar responsabil trebuie să
recunoască adevărul general, ce nu se poate discuta, că dacă nu ne asigurăm -
cu orice mijloace - stabilitatea stăpânirii părţilor din Ardealul de Nord,
grava responsabilitate istorică cade asupra Guvernului maghiar de azi, şi la un
moment nu va fi în stare să apere integritatea teritoriului maghiar de acum."
Era întărit îndemnul la acţiune violentă: „Trianonul şi poziţia de azi a
naţionalităţilor faţă de Statul Maghiar trebuie să fie pentru fiecare patriot
ungur, un memento veşnic; trebuie sd desconsidere orice principiu sentimental,
şi sd se silească sd asigure cu foc şi fier drepturile ungurimii pe următorii o mie
de ani, în cadrul Carpaţilor. [subl.n.]"
Se cerea o „armonie completă" şi o „cooperare confidenţială" cu Guvernul
Ungariei. Pentru susţinerea Societăţii Ardelene pentru Studierea Raselor, a
reuniunii Tiraliorilor şi a Gărzii Zdrenţăroşilor, autorităţile administrative să
P rimeasca instructiuni confidentiale. Se cerea chiar mai mult: „Conducătorii
' '
acestei activităţi patriotice să poată dispune, într-o anumită măsură, asupra
autorităţilor administrative." Aşadar, să se substituie acestora. ,,Este necesar

174
ROMÂNI ŞI UNGURI

ca, în anumite cazuri, membrii Societăţii Ardelene a Tiraliorilor şi cei ai Gărzii


Zdrenţăroşilor, în legătură cu acţiunea lor contra românilor, să li se asigure în
întregime nepedepsirea. [subl.n.]" Se cerea şi un sprijin material.
Se anunţa că, deja, Secţia a II-a a PCM ungar a acceptat „aproape în
întregime propunerile noastre". Aceeaşi aprobare se primise şi de la Secţia
specială a MStM, de la Ministerul de Război şi de la organele de siguranţă
naţională din Ministerul Afacerilor Interne. „Comparând situaţia, cu
inimă şi suflet maghiar, acceptăm cu conştiinţa liniştită că realizarea celor
expuse în Memoriul nostru sunt identice cu interesele Poporului Maghiar, şi
amânarea împlinirii acestora sau împiedicarea realizării lor, înseamnă o grea
răspundere.'' 106
SSI a reuşit să copieze chiar exemplarul pe care şi-a scris prim-ministrul
Bârdossy observaţiile, pe 3 decembrie 1941. Autorii Memoriului avuseseră
parte de un tratament deosebit; audienţa lor durase mai mult de o oră şi
jumătate, peste timpul obişnuit. Bârdossy s-a consultat cu secretarul său,
lncze, cu Pataky Tibor, conducătorul Secţiei a II-a din PCM, cu Keresztes
Fischer Ferenc, ministrul de Interne, şi cu un delegat al MStM împreună
cu secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale, colonelul de Stat
Major virez Nâray Antal de Nâray. Menţiunile prim-ministrului pe Memoriu
erau la punctul I - „Se poate realiza."; la II - „Să vadă Ministerul Apărării
Naţionale.''; la III - „Da - pe lângă controlul militar."; la IV - „Măsurile
necesare pentru realizarea de sub 1, 2 şi 3 se pot lua."; la V - „Ardealul nu
poate fi lăsat pe mâna Zdrenţăroşilor. În nici un caz nu e posibil, deoarece
fară îndoială retorsiunile s-ar răsfrânge contra maghiarilor din România.";
la final - „Să fie îndrumat stăruitor Hejas, că nu e voie să se aventureze în
nici o acţiune personală. Să se accentueze că are răspundere personală.
Despre aceasta să fie avizat şi Atzel. Referitor la alte puncte din proiect, nu
mă opun ca în coînţelegere cu organele competente să se realizeze. Sprijinul
material necesar din fonduri ce ne stau la dispoziţie." SSI a aflat şi primele
fonduri pentru Atzel Ede prin Banca Comercială Maghiară: 100 OOO pengă
transmişi imediat, la 20 decembrie 1941. Apoi, la Conferinţa cu prefecţii din
judeţele ardelene, ţinută la Budapesta pe 12 ianuarie 1942, prim-ministrul „a
dat instrucţiuni confidenţiale verbale ca să fie sprijinită organizaţia patriotică
şi activitatea din Ardeal a baronului Atzel Ede". De asemenea, prefecţii să-i
informeze confidenţial pe conducătorii „acţiunii patriotice" despre punctul
de vedere al Guvernului maghiar. Informat, Atzel Ede a adresat, la 10
februarie 1942, o circulară-ordin prefecţilor ardeleni, cerându-le sprijinul la

175
PETRE ŢURLEA

întocmirea evidenţei românilor. A fost activată şi Garda Zdrenţăroşilor din


Transilvania de Nord-Est, în mai 1942, prin hotărârea noului prim-ministru,
Kallay Mikl6s, numit în funcţie la 9 martie 1942. 107
Fiind considerat ca agitator major pentru maghiarizarea românilor din
Transilvania de Nord-Est, care dădea dovada de „ferocitate sadică", Am~l Ede
a devenit obiectul unei supravegheri permanente din partea SSI, fapt reflectat
în multe note şi rapoarte din perioada 1941-1944. În timpul manifestărilor
publice, Atzel ajungea la un adevărat delir verbal antiromânesc. Cel mai
cunoscut dintre discursurile sale de acest fel, a fost ţinut la 8 august 1943,
în timpul adunării de la Şimleu! Silvaniei, cu ocazia sărbătoririi patronului
Ungariei, St. Istvan. Mulţimii de unguri strânşi în piaţa centrală le-a
spus: „Pe aceşti puturoşi valahi opincari ca pe duşmani ai noştri trebuie să-i
extirpăm, trebuie să-i asasinăm. [... ] Camarazi, popii şi funcţionarii, precum
şi conducătorii predică dragostea de aproapele tău, dar aceasta este numai
înşelătorie, pentru că Dumnezeu ajută numai forţa brută; de aceea, toţi
trebuie să o folosim, ca să asasinăm, [... ],să extirpam această bandă puturoasă.
[... ] Religia, cele zece porunci spun: Nu omorî, nu fura, nu pofti femeia altuia,
pentru că aceasta este păcat! Acesta este păcat? Nu e păcat! Acela este păcat,
acela va fi adevăratul păcat, dacă nu vom extirpa această puturoasă bandă de
valahi şi jidovi! [... ] Vom organiza o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom
extermina şi copilul din pântecele mamei sale!" Apoi, arătând cu pumnul spre o
biserică românească din apropiere, a spus: ,,În această biserică valahii se roagă
să învingă duşmanii noştri. Nu vor avea, însă, această bucurie, de asta ne vom
îngriji noi! [... ] Să învăţăm şi copiii de şase ani în a mânui arme, ca să extermine
şi să asasineze josnicul inamic valah şi jidovesc. [subl.n.]" 108 (Discursul lui
Atzel Ede concurează îndemnurile criminale făcute de Daday Lorand, sub
pseudonimul Diics6 Csaba, în volumul publicat în 1939 - Nics Kegyelem -
Atyla, Almos, Arpdd ivadeka, fel az uj honfoglalairal!; Fără îndurare - Urmaşi
ai lui Atyla, Almos, Arpdd, sus la o nouă ocupare de ţară! În finalul volumului,
pagina 156, era publicat jurământul leventului ajuns în Transilvania: „Eu nu
aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima fiecare valah ce-mi iese în
cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea -
satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi, toate fântânile şi
voi ucide până şi copiii în leagăn; în genere, voi distruge acest neam. [... ]Nu
va fi pentru nimeni nici o milă. [... ] Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru
mama care va naşte [... ] Voi suprima pe fiecare valah, şi atunci nu va mai fi

176
ROMÂNI ŞI UNGURI

în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară! Voi face inofensivi pe


viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă!" 109 )
Asupra cazului Atzel Ede s-a aplecat însuşi directorul general al Serviciului
Special de Informaţii Român, Eugen Cristescu. Într-o adresă către PCM
considera că baronul avea „o activitate excepţional de sfidătoare la adresa
României şi Neamului Românesc". De aceea, propunea săi se ridice cetăţenia
română şi să i se confişte averea din România. 110 Adresa lui Eugen Cristescu
a ajuns în mâna lui Ion Antonescu, care a întrebat Ministernl de Interne şi
Ministerul de Externe ce măsuri au luat. Ministerul de Externe răspundea că,
încă din mai 1942 ceruse deschiderea unei acţiuni penale împotriva lui Atzel.
Iar la 13 octombrie acel an, Ministerul de Justiţie răspundea: Curtea Marţială
Sibiu îl condamnase pe baron la 25 de ani muncă silnică şi confiscarea averii. 111

*
La schimbarea compoziţiei etnice a Transilvaniei de Nord-Est se dorea
să se ajungă şi prin atragerea aici a cât mai multor unguri care trăiau în
afara arcului carpatic, în Moldova şi Muntenia. Cea mai mare atenţie era
acordată ceangăilor din Moldova, care erau consideraţi secui, deşi aceştia
erau în realitate români secuizaţi parţial şi fugiţi peste munţi. De ungurii
din România şi de cei care erau consideraţi unguri, se ocupa Institutul
Academic pentru Minorităţi din Pecs. În toamna lui 1940, un reprezentant
al său, Baumgartner Sandor publica un studiu. Avea formule de-a dreptul
fanteziste: în Argeş şi Oltenia erau foarte mulţi unguri datorită faptului
că în Evul Mediu aici funcţionaseră episcopii romano-catolice maghiare;
oraşele din Muntenia au fost locuite în mare parte de unguri - printre altele,
Ploieşti, Târgovişte, Piteşti, Câmpulung, Bucureşti. Ca argument aducea şi
unele toponime ca judeţul Săcuieni, localităţi precum Mâneciu Ungureni
sau Pământeni Ungureni. Se demonstrase deja, în literatura de specialitate,
că denumirile respective se datorau aşezării în acele localităţi a unor români
fugiţi din Transilvania, care erau numiţi ungureni sau secuieni după locul
de origină, nu după etnie. Institutul respectiv publica şi o listă cu ungurii
trăitori, în 1940, în România de Sud: cei mai mulţi erau la Bucureşti, 23 91 O.
Statistica românească indica - în Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova,
Bucovina - 71 402 unguri. Se adăugau ceangăii, consideraţi secui. 112
Mai multe personalităţi ale ungurilor transilvăneni au cerut, în timpul celui
de al Doilea Război Mondial „recolonizarea în Patrie a ungurilor de dincolo
de Carpaţi" - după formula folosită într-o conferinţă la Cluj, pe 1 decembrie

177
PETRE ŢURLEA

1941, de Miko Imre.11 3 SSI constata că dinspre Guvernul de la Budapesta


se transmiteau semnale ungurilor din România să se mute în Transilvania
de Sud, pentru a spori ponderea maghiarilor de acolo, în eventualitatea unei
recuperări a acesteia. 114

*
Prin urmare, schimbarea ponderii demografice a ungurilor în raport cu
românii, în Transilvania de Nord-Est, pentru a îndreptăţi stăpânirea acestei
regiuni, a fost ţel esenţial al politicii Ungariei în perioada 1940-1944.
Maghiarizarea românilor rămaşi în zona ocupată - după marile expulzări şi
după refugierile forţate de autorităţi -, a fost vizată printr-o mulţime de acte
administrative şi legislative, cu aplicabilitate în toate domeniile de activitate.
Prioritar au fost folosite biserica, şcoala, armata; s-a acţionat şi prin măsuri în
plan economic. În cele mai multe cazuri, s-a recurs la presiune administrativă,
ameninţări şi violenţe ajungând până la crime. În marele documentar din mai
1944, întocmit în cadrul Guvernului României, se consemna faptul că, până
în acel moment, se refugiaseră din Transilvania de Nord-Est peste 220 OOO
români; în registrele administraţiei ungureşti fuseseră înscrişi forţat ca
maghiari în jur de 100 OOO români; circa 100 OOO români fuseseră mobilizaţi
în 1941-1942 şi trimişi pe front, mulţi pierzându-şi viaţa, în timp ce unităţile
militare formate predominant din unguri fuseseră păstrate în interior. 115
Guvernul de la Budapesta a vrut să înregistreze printr-un recensământ
preponderenţa etnică a ungurilor în Transilvania de Nord-Est. Rezultatele
recensământului urmau să fie folosite în momentul Conferinţei de Pace, ca
argument pentru a păstra ceea ce primise prin Diktatul de la Viena. Cu toate
metodele folosite pentru a schimba proporţia demografică din regiunea
respectivă, nu s-a ajuns la o situaţie mulţumitoare. De aceea, s-a recurs la
vechea metodă budapestană a falsificării rezultatelor recensământului.
Ultima statistică din perioada stăpânirii româneşti, alcătuită în ianuarie 1940
de către un specialist recunoscut pe plan internaţional, Sabin Mănuilă 116 ,
consemna pentru regiunea transilvăneană ce va fi ocupată în septembrie
acel an de maghiari, un total de 2 604 OOO locuitori; din aceştia; 1 305 OOO
români (50,1 %), 968 OOO unguri şi secui ( 37,2 %), 72 OOO germani (2,8 %),
28 OOO ucrainieni (I, 1%), 149 OOO evrei ( 5, 7 %), 82 OOO alţii (3, 1 %). După
exact un an, în ianuarie 1941, Guvernul de la Budapesta şi-a făcut propriul
recensământ, care trebuia să dea o preponderenţă maghiară majoră. Cum
rezultatul nu satisfăcea pe deplin, s-a trecut la falsificarea datelor finale, cele

178
ROMÂNI ŞI UNGURI

care au fost publicate 117 ; total 2 577 OOO locuitori; din aceştia 1 029;000
români (39,9 %), 1 381 OOO unguri şi secui (53,6 %), 45 OOO germani (1,7
%), 20 OOO ucrainieni (0,8 %), 47 OOO evrei (1,8 %), 55 OOO alţii (2,2 %). Se
poate demonstra uşor falsificarea rezultatelor recensământului. Statisticile
româneşti din 1944 înregistrau 220 OOO de români alungaţi sau refugiaţi
din Transilvania de Nord-Est, din care mulţi intraseră în România după data
efectuării recensământului maghiar; aşadar, la acea dată, conform coroborării
tuturor datelor existente în arhive, plecaseră din regiunea ocupată doar în jur
de 100 OOO români. Iar procesul de maghiarizare forţată era la început. În
plus, Ungaria nu intrase încă în războiul împotriva URSS, care se va declanşa
abia la jumătatea lui 1941, prin urmare nu puteau fi puse la socoteală
pierderi pe front. Cu toate acestea, recensământul maghiar din ianuarie
1941 înregistra aproape 300 OOO de români mai puţin decât în ianuarie
1940. Prin urmare, se indicau 200 OOO mai puţin decât în realitate. Au fost
şi alte falsificări evidente. Deşi germanii din Transilvania de Nord-Est aveau
aici, după Diktatul de la Viena, o situaţie privilegiată, fiind sub patronajul
Berlinului, aşadar nu aveau nici un motiv să plece, se indică un minus de
27 OOO. Evreii care fiind susţinători entuziaşti ai stăpânirii maghiare, nu
aveau, în primii ani ai acesteia, a se plânge, totuşi constatăm dispariţia a doua
treimi din ei - de la 149 OOO în ianuarie 1940, au ajuns la 47 OOO în ianuarie
1941. (Cifra de 47 OOO evrei în Transilvania de Nord-Est se poate demonstra
uşor că era falsificată; în 1944, din regiunea unde trăiau doar 47 OOO evrei,
au fost deportaţi şi asasinaţi peste 130 OOO!) Şi numărul ucrainienilor scade
inexplicabil, cu 8 OOO. Majoritatea ucrainienilor fiind ţărani şi susţinători ai
stăpânirii maghiare, nu aveau motiv să plece. Sabin Mănuile aprecia, în 1944,
că metodele de înregistrare a populaţiei, în cadrul recensământului din 1941,
fuseseră corecte, rezultatul fiind, însă, viciat. 118

*
Acţiunea de maghiarizare a Transilvaniei de Nord-Est a fost însoţită de
o foarte intensă propagandă având drept ţintă ungarii şi secuii din regiunea
respectivă. Scopul era dublu. În primul rând, menţinerea şi întărirea
convingerii acestora că ei au dreptul de stăpâni în zona alipită Ungariei prin
Diktatul de la Viena, şi că politica de reprimare a celor care nu-l recunosc
este justificată. În al doilea rând, se urmărea consolidarea convingerii că o
extindere a stăpânirii Budapestei şi asupra părţii de sud a Transilvaniei
era îndreptăţită. Erau indicaţi doi inamici: românii din Transilvania de

179
PETRE ŢURLEA

Nord-Est, care nu se lăsau maghiarizaţi şi era clar că aşteptau o eliberare;


România, pentru că îşi afirma dorinţa de reluare a regiunii pe care o pierduse
sub presiunea Germaniei şi Italiei.
Acţiunea propagandistică antiromânească în Transilvania de Nord-Est,
în perioada ocupaţiei s-a manifestat cu mare intensitate şi în foarte multe
feluri: prin intermediul diverselor asociaţii politice, culturale, economice
religioase; prin discursurile şi acţiunile publice ale unor personalităţi
maghiare; prin lucrări istorice şi literare; prin presă şi radio. Vastitatea
campaniei face ca să nu poată fi decât exemplificată. Cu menţiunea că o
prezentare generală ar însemna consemnarea celor câtorva zeci de mii de
documente strânse în arhivele româneşti, cele mai multe inedite - prezentare
care nici nu este posibilă (întrucât ar trebui zeci de volume masive tipărite),
nici nu este necesară (întrucât spiritul antiromânesc, intensitatea urii la
adresa românilor, metodele de acţiune împotriva acestora reies repetat din
toate aceste documente, fenomenul fiind explicit şi dacă sunt aduse la lumină
doar unele).
Teza necesităţii răzbunării pentru stăpânirea de 22 de ani a României şi
teza continuării extinderii în dauna României a graniţelor Ungariei, erau
cvasiunanim împărtăşite de unguri. S-a produs o adevărată întrecere între
diferite personalităţi sau organizaţii pentru găsirea celor mai radicale formule
de exprimare; şi cine vorbea mai apăsat şi mai înfierbântat, cine propunea
metode mai radicale era considerat mare patriot, adesea se supralicita şi
în Transilvania de Nord-Est se auzeau voci mai stridente chiar decât la
Budapesta.
Încă din toamna lui 1940 s-au format, în jurul ungurilor plecaţi din
Transilvania de Sud, o serie de organizaţii militând pentru înglobarea
acesteia în cadrul Ungariei. Aduceau ca argument, bineînţeles, dreptatea
istorică, dar şi „exploatarea" căreia i-ar fi supuşi maghiari rămaşi în România,
aceştia trebuind „salvaţi". Între aceste organizaţii era şi o Ligă a Refugiaţilor
Unguri din Arad, condusă de Locsi lstvân; avea sediul la Oradea şi se
zbătea pentru „cucerirea întregului Ardeal". 119 Uniune Naţională Maghiară,
existând în 1941, era condusă de Ferenyi Zsigmond şi Nemethy Bela; îşi
anunţa ca obiectiv Ungaria Mare; în decembrie 1941 propunea o declaraţie a
Parlamentului de la Budapesta, prin care să fie anulată ratificarea Tratatului de
la Trianon. 120 Imediat după Diktatul de la Viena, nemulţumiţi de prevederile
acestuia, o serie întreagă de oameni politici maghiari transilvăneni au
înfiinţat Erdelyi Pârt (Partidul Ardealean), cu sediul central la Cluj; era

180
ROMÂNI ?I UNGURI

condus de contele Teleky Bela; îşi anunţa drept scop principal susţinerea
propagandei pentru ocuparea întregului Ardeal. Au fost create sedii mai
în toate judeţele Transilvaniei de Nord-Est. O notă a SSI, din 1 septembrie
1941, menţiona încercarea conducerii Partidului Ardelean de a-şi atrage şi
membri români. A fost refuzată. Cu toate aceaste, ca să mascheze insuccesul,
secretarul general al Partidului, Mik6 Emeric, vorbea la unele întruniri şi în
limba română, ca şi cum în sală ar fi fost şi români. Doar prefectul român
maghiarizat de Maramureş, Jurca, a devenit membru activ al Partidului
Maghiar; era considerat trădător de către români, pentru că punea în aplicare
toate măsurile represive indicate de la Budapesta, arătându-şi fidelitatea
deplină faţă de Statul Maghiar. 121 Partidul Ardelean îşi anunţa dorinţa de a
lupta „pentru edificarea unei Ungarii puternice şi independente" în graniţele
dinainte de 1918. În documentul de înfiinţare se scria: „Ne gândim cu
dragoste frăţească la ungurii din Transilvania de Sud. Nu ne vom odihni
până ce soarta lor nu va fi soluţionată." Se anunţa dorinţa ca ungurii de
dincolo de Carpaţi să fie „aşezaţi în Ţară". Era deplânsă, în acelaşi document,
soarta maghiarimii care două decenii fusese „lipsită de bunurile materiale şi
morale". 122 Deputaţii Partidului Ardelenesc din Parlamentul de la Budapesta
erau foarte activi. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 25 noiembrie 1941
s-au remarcat chiar doi dintre aceştia. Arvay Arpad declara dramatic:
„Suferinţele ungurilor încă nu au luat sfârşit. Dincolo de hotarele Ungariei
mai trăiesc 700 OOO unguri, care aşteaptă să fie eliberaţi din robia egipteană."
Iar Balogh Artur spunea cu seninătate că apreciază politica Guvernului
de la Budapesta faţă de minorităţile din Transilvania de Nord-Est, aşadar
aprecia asasinatele, distrugerea bisericilor, represiunea şcolară, alungarea
românilor, maghiarizarea forţată a celor rămaşi. Şi arunca, de la înalta tribună
a Parlamentului, o formulă profund mincinoasă: „La noi, întotdeauna
minorităţile au putut fi mulţumite de soarta lor." Anunţa că luase cunoştinţă
„cu indignare", din declaraţia prim-ministrului Ungariei, că „dincolo de
hotare fraţii noştri de sânge suferă şi că situaţia lor este insuportabilă". Foarte
dârz, cerea anexarea şi a Transilvaniei de Sud. Încheia curajos; „România nu
ne sperie!" 123 Partidul Ardelean a evoluat spre un radicalism antiromânesc
ce a început să stânjenească şi Guvernul de la Budapesta. Pentru a-l tempera,
în perioada 6-8 decembrie 1943, prim-ministrul Kallay a făcut o vizită în
Secuime, unde erau cele mai vocale secţii ale Partidului. A ţinut cuvântări
în faţa liderilor locali la Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorhei, Lunca
Bradului, Stănceni şi ultima la Cluj. A cerut insistent „potolirea spiritelor",

181
PETRE ŢURLEA

în urma cererilor exagerate „privind tratamentul românilor", avute de


reprezentanţii Partidului în Parlament; între altele, ceruseră sistarea pensiilor
plătite românilor şi înăsprirea măsurilor poliţieneşti împotriva acestora.
Totuşi, a vrut să-şi arate şi fermitatea faţă de România; de la Cluj, a plecat să
inspecteze fortificaţiile de la frontiera de sud. 124
Consulatele Ministerului de Externe român de la Cluj şi Oradea, SSI,
DGP - raportau deseori existenţa şi activitatea antiromânească a unei
sumedenii de organizaţii ungureşti din Transilvania de Nord-Est. Între acestea
Garda Zdrenţăroşilor (Rongyos Garda), Asociaţia de Tiraliori „Vesseleny",
Asociaţia Foştilor Luptători în Scaunul Vitejilor, Vânătorii Turanici, Arpad,
Cercul Tinerilor Ardeleni, „Turul", Leventiştii etc. Toate aveau o componentă
politică şi una militară şi desfăşurau o puternică propagandă naţionalistă.
Autorităţile de la Bucureşti acordau o atenţie deosebită în special celor ce
se arătau mai ofensive şi aveau mai mulţi membri, deci o putere mai mare. Pe
primul loc se afla Garda Zdrenţăroşilor. Fusese înfiinţată, la Budapesta, în
1919, sub conducerea unui fost maior de jandarmi, Hejjas Ivan. La început,
scopul principal urmărit era acela ca prin dezbinare şi acte de terorism în
teritoriile dezlipite de Ungaria, să influenţeze hotărârile Conferinţei de Pace.
Cu ocazia crizei cehoslovace din 1938-1939, Garda Zdrenţăroşilor a format
aşa-zisele Trupe Libere (Szabad Csapatok); erau franctirori care produceau
tulburări în teritoriile revendicate de Ungaria. Acţiunea a fost recunoscută
de către unul din liderii organizaţiei, Egyady Balazs Dennes, într-o broşură
intitulată Rongyosok (Zdrenţăroşii). Se acţionase la cererea Guvernului -
„Trebuia să dăm ajutorul nostru, tăinuit şi în mod ilegal, Guvernului, care
trata la masa verde." La începutul lui 1940, se considera că devenise foarte
puternică, având „câteva zeci de mii de membri, strânşi în general „din epavele
societăţii, oameni fară nici un rost, care aşteptau ocuparea Ardealului pentru
a se căpătui.'' Acţiona sub conducerea Serviciului de spionaj şi terorism
maghiar. Mare parte din oamenii Gărzii erau originari din Transilvania,
de aici şi marea ei eficienţă după Diktatul de la Viena. „O bună parte din
asasinatele şi schingiuirile săvârşite contra românilor este opera membrilor
acestei organizaţii, constituiţi în bande, cu sprijinul şi consimţământul
autorităţilor ungare." După 1941, mulţi „zdrenţăroşi" au intrat în celelalte
organizaţii naţionalist-şovine maghiare. Formal, Guvernul de la Budapesta
nu s-a asociat cu acţiunile violente ale Gărzii, faţă de care s-au primit dese
proteste de la Bucureşti. Momentul de apogeu al maiorului Hejjas Ivan a
fost în ianuarie 1941, când a înaintat Guvernului ungar un Memoriu cerând

182
ROMÂNI ŞI UNGURI

aprobarea „pentru stârpirea elementului românesc din Ardealul de Nord."


Nu a primit-o, deşi tacit acţiunile sale au fost tolerate; nici unul din membrii
Gărzii nu a fost pedepsit. În schimb era alimentată cu fonduri guvernamentale.
La fel a acţionat şi în Serbia, unde se face vinovată de asasinarea sârbilor din
Bacska. 125
În scop militar, dar şi în cel de propagandă erau folosite organizaţiile
premilitarilor, numiţi levenţi; aveau baze în fiecare localitate. Pe lângă
instrucţie militară, tinerilor unguri li se făcea şi o îndoctrinare naţionalistă
antiromânească. 126 O mai mică activitate în Transilvania desfăşura Partidul
fascist „Crucile cu Săgeţi" condus de maiorul Szallasy Ferenc. 127
În campania de propagandă vizând consolidarea sentimentelor
naţionalist-şovine ale ungurilor transilvăneni s-au antrenat cele mai diverse
personalităţi, ajungând chiar la membrii ai Guvernului de la Budapesta;
iar foarte mulţi reprezentanţi ai nobilimii maghiare s-au crezut obligaţi
să se evidenţieze prin dârzenia lor naţionalistă. Unul dintre aceşti nobili,
contele Teleky Artur era deseori semnalat în notele SSI, susţinând cuvântări
aţâţătoare în diverse localitaţi din Transilvania deNord-Est. Modelul era cel al
discursului ţinut în comuna Bandul Unguresc, judeţul Mureş, la 7 noiembrie
1941; se încheia cu anunţul unei noi extinderi a frontierei Ungariei: „Să nu
credeţi că această frontieră este definitivă, deoarece atât Germania, cât şi
Italia ne-au promis că în scurt timp Ungaria se va întinde iarăşi în hotarele pe
care le-a avut înainte de războiul mondial." 128 Deseori, din discursurile ţinute
în Transilvania de diverşi miniştri unguri răzbătea aceeaşi idee a necesarei
şi iminentei extinderi a graniţei; chiar dacă nu erau atât de expliciţi precum
contele Teleky. Cele mai multe discursuri de acest fel le-a ţinut ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii, Homan Balint, autor şi al unor articole de ziar sau
broşuri mobilizatoare. Fiind ministru şi al Instrucţiunii, unele discursuri
le-a avut în cel mai important centru de învăţământ transilvănean - Clujul.
Poate şi de aceea, manifestările antiromâneşti erau cele mai vizibile şi cele
mai multe tocmai la Cluj. În oraş se semnala la împlinirea unui an de la
Diktatul de la Viena, manifestaţii şi încercări de provocare a românilor. În
toamna respectivă, în toate vitrinele au fost afişate hărţi ale Ungariei Mari.
În decembrie, mai mulţi unguri au spart, cu pietre o astfel de vitrină, fiind
puşi să facă acest lucrn chiar de către reprezentanţi ai autorităţilor maghiare,
ca să-i poată învinovăţi pe români, şi să întreţină ura contre acestora. 129 Peste
tot erau răspândite afişe mobilizatoare. Cel mai des întâlnit în 1942, avea un
text aţâţător; era lipit pe ziduri în tot oraşul: „Turda înapoi! [... ] Gândiţi-vă

183
PETRE ŢURLEA

la cei ce sunt bătuţi la sânge pentru că sunt unguri, care sunt târâţi la Sibiu
[aici era o Curte Marţială], care sunt deposedaţi de tot ce au, care trăiesc
în groază şi oprimare. Gândiţi-vă la Ardealul de Sud, la Ardealul furat!" 130
Discursurile aţâţătoare ale reprezentanţilor autorităţilor şi urmările acestora
erau monitorizate la Bucureşti. 131 La 8 decembrie 1943 chiar prim-ministrul
Kallay ţinea la Cluj un discurs anunţând apropiata refacere a Ungariei Mari.
Şi-şi încheia anul cu an discurs în Camera Deputaţilor de la Budapesta,
despre politica externă a Ungariei; aceasta urma să rămână neschimbată,
ungurii urmând să-şi „varorifice drepturile" asupra teritoriilor pe care le
revendicau. 132 Formula a generat aprobarea entuziastă în primul rând a
deputaţilor reprezentând Partidul Ardelenesc. Iar în ianuarie 1944, tot la
Cluj, cunoscutul politician de extremă dreaptă lmredy Bela anunţa ferm: Nu
va fi pace Europa, până ce nu va fi refăcută Ungaria Mare. 133
Transilvania de Nord-Est a fost inundată cu o mulţime de broşuri
sau volume masive cu îndemnuri antiromâneşti, şi prevestind extinderea
frontierelor. Una din broşuri avea ca autor pe ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii, Homan Bâlint: îl glorifica pe regele Ştefan, aducându-l ca
argument pentru ocuparea în întregime a Bazinului Carpatic. 134 Istoricii
Makkai Lâszl6 şi Galdi Lâszlo publicau o Istorie a românilor 13 5; cei doi - de
altfel, istorici adevăraţi - scriau în Prefaţă că vor să arate „Uneltirile românilor
şi să răstoarne falsele lor teorii, care numai de domeniul Istoriei nu pot fi, pe
care-şi bazează pretenţiile asupra Ardealului." Era o nouă demonstrare a tezei
conform căreia şovinismul antiromânesc era preferat adevarului ştiinţific
chiar şi în cazul multora dintre personalităţile reale maghiare. În vara lui
1941, cu sprijinul material al Guvernului de la Budapesta, Editura Magyar
Genius va publica, în tiraj de masă, volumul Erdely, 22 eves rabsaga (Robia
de 22 de ani a Ardealului); autor T6th Sândor; a fost răspândit mai ales în
Transilvania de Nord-Est; vândut la preţ infim sau chiar dăruit membrilor
diverselor organizaţii naţionalist şovine. Cuprindea, conform aprecierii SSI,
„minciuni şi jigniri la adresa românilor". 136 Foarte multe astfel de producţii
propagandistice ocupau permanent vitrinele tuturor librăriilor.
Se adăuga acelaşi tip de propagandă făcută prin manualele de şcoală -
mai ales cele de istorie, geografie şi literatură. Se mergea astfel pe linia
propagandei şovine făcută în şcolile din Ungaria interbelică. Astfel de
manuale erau obligatorii şi pentru cei mai mici elevi. În Geografia Ungariei
pentru clasa I gimnazială, publicată în limba română, în 1941, era prezentat
teritoriul Ungariei Mari, care urma a fi întregit; „Nu s-au eliberat, încă,

184
ROMÂNI ŞI UNGURI

regiunile noastre minere de aur, argint şi cupru, de o frumuseţe rară." (p.


108) Cele mai încărcate cu texte antiromâneşti erau, bineînţeles, manualele
de istorie; se mergea de la cunoscuta teorie a invadării Transilvaniei de către
ciobanii români, care au profitat de bunătatea ungurilor băştinaşi, la formule
jignitoare privind cultura şi civilizaţia românească. 137
Propaganda antiromânească se făcea şi prin tipărirea, în tiraje de masă,
şi răspândirea de manifeste, poezii, cântece, prin Postul de Padio Budapesta
şi mai ales prin presa scrisă. Prezentări ale acestui tip de propagandă erau
centralizate, la Bucureşti, în volume masive - iniţial folosite pentru sintezele
alcătuite la PCM, ulterior arhivate. 138
La împlinirea unui an de la Diktatul de la Viena a fost un moment de
fierbinţeală propagandistică deosebită. Tema comună era „Totul înapoi!" Pe
5 septembrie 1941 au fost mari manifestaţii la Cluj; în timpul lor s-au produs
şi violenţe împotriva românilor care au îndrăznit să circule pe străzi. A fost
răspândit textul tipărit al Imnului Sfintei Mutilate. 139 Totul înapoi, pentru
refacerea Imperiului Sfântului Ştefan se cerea şi la Budapesta. Aici va avea
loc, în perioada 5-7 octombrie 1941, o adunare încheiată cu o demonstraţie
a Asociaţiei „Acţiunea Catolică", cu delegaţi din toată Ungaria. S-a afirmat
„misiunea istorică" a catolicismului maghiar, de susţinere a refacerii Ungariei
Mari. Prin prezenţa Nunţiului Papal, Sfântul Scaun se ralia tacit la acest
ideal antiromânesc. 140 Tot atunci, pe foi volante, a fost răspândită în întreaga
Transilvanie de Nord-Est, poezia Gyozunk (Vom învinge), autor Sipăr
Jenă. Cerea „Totul înapoi", până la Adriatica; „Străzile Braşovului mai sunt
călcate, încă, de bocanci străini, I În timp ce sărmanii unguri vagabondează
ca cerşetori. I Le curge sângele de 20 de ani, I De când la Trianon s-a scris
această tragedie. I [„.] I Ardealul este comoara noastră scumpă. I [„.] I
Calvarul nostru cere răzbunare", etc. 141 Premilitarii unguri, levenţii, aveau un
marş cu text îndemnând la asasinarea românilor: „Nu-mi schimb baioneta cu
nimeni, I Cu ea voi înjunghia valahii! I [„.] I Nu-mi cere să-mi dau puşca, s-o
schimb. I Nu-mi schimb puşca mea cu nimeni. I Cu ea voi împuşca valahii !" 142
Ţelul anexionist era subiectul Marşului faştilor luptători: „Dumnezeule fi
cu noi! I Ne trebuie Aradul şi Braşovul! I Aradul şi Braşovul ni se cuvin I
Şi ni se cuvine şi Timişoara. I Vrem vechile hotare, I Să curgă sângele celor
ce se opun!" 143 Imnul revizionist şi Crezul revizionist erau tipărite pe afişe
cuprinzând harta Ungariei Mari şi figuri alegorice reprezentând Ungaria
înlănţuită. 144 Un cântec intonat în timpul tuturor manifestaţiilor avea
refrenul: „Să fluture drapelul Ungariei, I Şi să răsune bocancii ungurilor pe

185
PETRE ŢURLEA

străzile Aradului, Braşovului şi Timişoarei." Altul, la fel de popular, având ca


autor pe Kesztelani, se încheia cu îndemnul: ,,Înainte, ostaşi ai lui Horthy I
La luptă pentru apărarea libertăţii sfinte. I Bubuie tunul, zăngănesc săbiile,
I Ostaşi maghiari, ostaşi ai lui Horthy, I Veţi reprimi Ardealul întreg!" 145
Cele mai multe din producţiile de acest fel erau strânse în broşuri speciale.
Una din ele, apărută în 1941, se intitula Ungaria va fi mare. Cântecele şi
poeziile publicate aici cuprindeau, conform informării SSI, „Cele mai
grosolane insulte la adresa românilor"; printre altele, acestora li se spunea
„bandiţi şi nemernici, valahi blestemaţi", „zdrenţe". 146 O altă broşură, tipărită
tot în 1941, cuprindea cântece ostăşeşti; se intitula Hajra Honved Erdelyert
(Înainte honvezi pentru Ardea{). Românii erau îndemnaţi: „Fugi valahule, vin
soldaţii lui Horthy I [... ] I Ardealul Întreg va fi iar al nostru!" Şi un îndemn
pentru militarii unguri: „Au rămas în afară Aradul, Timişoara, Braşovul, I
Aiudul, Orşova şi Sighişoara însângerată. I Sfinte Ştefan! Măritul nostru
rege, I Horthy, comandantul nostru erou, I Readuceţi şi pe acestea în sânul
naţiunii noastre renăscute!" 147 Alt cântec ostăşesc exprima o convingere: „Nu
va mai ţine mult, câteva zile, I Până când hotarul valah îl vom trece. I Mergem
să facem ordine. I Vom relua totul înapoi. I [ ... ] I Braşov, Timişoara, Deva,
Sighişoara I Pe moţi îi vom alunga de aici." 148 Cine nu avea talent poetic,
compunea texte în proză, cu acelaşi mesaj. Un afiş foarte răspândit în 1943,
anunţa: „Fraţi maghiari, Vom ajunge timpul când o să putem merge în Banat;
Horthy ne va conduce în curând la Arad. Dreptatea nu o cerem numai, ci o şi
pretindem, nervii noştri nu mai îndură atâta ticăloşie!" 149 ş.a.m.d.
Pentru propaganda antiromânească au fost intens folosite emisiunile
Postului de Padio Budapesta, ce emitea în limba maghiară, dar şi în română
şi în limbi de circulaţie internaţională - ţintele fiind diferite. Emisiunile din
1941 sunt caracteristice pentru întreaga perioadă a războiului. Pericolul
reprezentat de acestea - pentru că puteau întreţine naţionalismul şovin
unguresc, dar şi pentru că-i puteau descuraja pe românii din Transilvania
de Nord-Est, în speranţa lor de a-şi recăpăta libertatea - a făcut ca să fie
toate înregistrate de un centru de ascultare al Armatei române, şi erau puse
la dispoziţia Guvernului de la Bucureşti. Hotărârea înregistrării acestor
emisiuni a creat o sursă istorică informativă de valoare deosebită.
La 6 mai 1941, Radio Budapesta, la ora 19, 13, anunţa: „Viitoarele tendinţe
de revizionism ale Ungariei vor fi şi de acum înainte sprijinite de Cancelarul
Hitler." Era o afirmaţie fără acoperire din sursă germană, dar cu impact
asupra celor ce o ascultau. 150 La 17 mai ora 17, se anunţa: „Datorită meritelor

186
ROMÂNI ŞI UNGURI

câştigate în decursul milenarei sale stăpâniri asupra acestor meleaguri, este


normal ca la noua organizare europeană, Ungariei săi se încredinţeze, de către
Germania şi Italia, importantul rol cei se cuvine în Europa Dunăreană." 151 La
1S iunie 1941, ora 18, tema era reluată: ,,În Bazinul Carpatic trebuie să se
realizeze iar acel puternic Stat, lăsat moştenire încă de la Sfântul Ştefan. Va
trebui să se refacă tot ceea ce s-a distrus în ultimii 22 de ani, pentru ca să se
uite toate rănile trecutului." 152 După declanşarea războiului împotriva URSS,
necesitatea extinderii graniţelor Ungariei era motivată şi prin contribuţia
ungurilor la război, prin vitejia lor pe front şi fidelitatea faţă de germani,
acestea puse în opoziţie cu românii. În întreaga perioadă 1940-1941, criticile
la adresa României, a românilor, denaturarea istoriei acestora, erau subiecte
permanent regăsite în emisiunile Postului de Radio Budapesta. 153
Primul loc în acţiunea propagandei interne antiromâneşti l-a deţinut
presa scrisă. În condiţiile în care existau foarte multe publicaţii cotidiene
centrale, şi publicaţii cu apariţie zilnică sau săptămânală în toate oraşele
din Transilvania de Nord-Est; în unele, precum Cluj, Oradea, Satu Mare,
Târgu Mureş existau mai multe. Mare parte ţineau de organizaţii politice,
culturale sau religioase. Aşadar în spate aveau o diversitate de interese. Dar, se
înţelegeau, erau pe aceeaşi linie, într-un singur plan: acela al adversităţii faţă
de românii transilvăneni. Şi toate susţineau ideea refacerii Ungariei Mari;
aici existând doar deosebiri în ce priveşte stridenţa expresiilor folosite. Şi în
domeniul propagandei naţionalist şovine prin presa scrisă - la fel ca şi prin
celelalte căi - 1941 este caracteristic pentru întreaga perioadă a ocupaţiei
Transilvaniei de Nord-Est.
În aprilie 1941, Germania şi Italia au început războiul împotriva
lugoslaviei, care preferase să rămână în sfera de influenţă engleză. Berlinul
şi Roma doreau ca Ungaria, România şi Bulgaria, ţări vecine lugoslaviei,
să participe şi ele la destrămarea acesteia, urmând să primească teritorii
din defunctul Stat. România, deşi avea drepturi demografice asupra părţii
de vest a Banatului şi asupra Timocului, a refuzat să profite de momentul
dramatic prin care treceau sârbii. În schimb, Ungaria şi Bulgaria s-au
înfruptat din teritoriul iugoslav 154 • Ungaria şi-a încălcat, astfel, semnătura
dată pe Pactul de amiciţie încheiat cu Belgradul doar cu câteva luni în urmă,
la 11 decembrie 1940. S-a dovedit, încă odată, faptul că Budapesta pune mai
presus de onoare, lăcomia teritorială. Numai prim-ministrulTeleki Pal s-a
simţit jenat într-o asemenea situaţie, şi s-a sinucis în noaptea de 2/3 aprilie
1941. Noul prim-ministru, Bardossy Laszlo, a motivat intrarea ţării sale în

187
PETRE ŢURLEA

război: Iugoslavia a refuzat Pactul Tripartit; a bombardat teritoriul maghiar;


trebuiesc apăraţi ungurii din teritoriul iugoslav. Horthy a dat Ordinul de atac,
folosind formulele atât de cunoscute ale revizionismului maghiar: „Honvezi!
Din nou vă revine datoria de a sări în ajutorul fraţilor noştri despărţiţi de noi.
[... ] Am încredere în voi. [... ] Dumnezeul Ungariei şi gândul Naţiunii sunt
acum cu voi." Se încheia cu formula: „Cu Dumnezeu înainte, pe frontiera
milenară maghiară!" 155 Postul de Radio Coventry din Marea Britanie, la 14
aprilie 1941, ora 17,30, caracteriza actul Budapestei ca „unul din cele mai
dezgustătoare din Istorie". 156
Presa maghiară a folosit momentul pentru a ataca România, care
refuzase să intervină. „Uj Magyarsag" din 17 aprilie 1941, ziar clujean, scria:
„România şi-a regăsit glasul de odinioară. [... ] Glasul vechi, glasul spiritului
Micii Antante." Şi lansa o ameninţare: Tot ce face Ungaria, „şi va mai
face", este în înţelegere cu Puterile Aliate ale Axei; „Ca urmare; când ziarul
«Timpul» din Bucureşti anunţă că Ungaria fură teritorii, el atacă Germania.
Mişelia românească întrebuinţează aceeaşi frazeologie cu care Radio Londra
împroaşcă Ungaria. Nu este pentru prima oară când o înţelegere atât de
neagră şi de misterioasă se dovedeşte între propaganda din Londra şi cea din
Bucureşti." La rândul său, oficiosul „Pester Lloyd", din Budapesta, se arăta şi
el indignat de presa românească, acea care „şi-a regăsit glasul adevărat, glasul
injurios, care în anumite cercuri româneşti este o tradiţie. Pare că acest produs
de presă balcanică şi necuviincioasă nici acum nu crede că s-au terminat
definitiv acele vremuri bune, când în urma unei victorii uşoare, fară nici un
risc, se putea prăda şi jecmăni; iar apoi îmbrăcând masca cinstei, să mintă
cu cinism şi faţărnicie şi să calomnieze în şedinţele Societăţii Naţiunilor."
Apoi, „Pester Lloyd" supralicita, în articolul Simptome îngrijorătoare: „Dacă
urmăreşti declaraţiile bărbaţilor de Stat români şi cele ale organelor de presă,
te simţi involuntar să pui întrebarea: Ce ţinte are de fapt în vedere politica
românească, spre ce direcţie se îndreaptă în realitate tendinţele acestei ţări?"
Critica făcută la Bucureşti acţiunii Ungariei era interpretată ca un atac la
adresa Axei. 157 Pe 19 aprilie 1941, Postul de Radio Budapesta a transmis de
mai multe ori un text în care Ion Antoneseu era acuzat că „se află în fruntea
mişcării pornită împotriva Ungariei şi, în mod indirect, împotriva Puterilor
Axei". 158 Era, evident, o campanie ordonată de autorităţile de la Budapesta.
Cel mai acid va fi articolul Adevăratul glas al României, apărut în „Pester
Lloyd" din 18 aprilie: tot ce se întâmpla în România ridica mari îndoieli
privind politica Bucureştilor faţă de Axă; opinia publică românească a avut

188
ROMÂNI ŞI UNGURI

„o izbucnire de mânie contra Ungariei'', ceea ce reprezintă un atac împotriva


Axei; fusese o acţiune coordonată de Guvernul român, întrucât articolele
incriminate apăruseră atât în presa centrală bucureşteană, cât şi în cea de
provincie, precum „Ardealul", „Acţiunea", „Tribuna" ş.a. Era limpede că
acuzele se dorea a fi ascultate la Berlin şi Roma, de unde ar fi putut veni şi
măsurile de pedepsire, un eventual alt Diktat de la Viena. Acelaşi oficios al
Guvernului ungar, într-un nou articol comenta cu indignare două mesaje
publice lansate la Bucureşti cu ocazia Paştilor. Generalul lacobici, şeful
MStM, într-o proclamaţie, ceruse Armatei să fie pregătită: „Este o datorie
sfântă a Armatei să şteargă urmele dureroase pe care le-a lăsat anul 1940."
Una din „urme" fiind pierderea Transilvaniei de Nord-Est. Iar Ion Antonescu,
Conducător al Statului, într-o altă proclamaţie, anunţase că va duce Armata
la lupte ca ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. „Despre ce lupte e
vorba?" - se întreba ziarul budapestan. 159
Presa ungară avea dreptate: condamnând Ungaria pentru atacul împotriva
lugoslaviei, presa română condamna însăşi acţiunea Axei, care făcuse posibilă
acţiunea Budapestei, la fel cum făcuse posibilă şi ocuparea Transilvaniei de
Nord-Est; gândul românilor de toate categoriile, până la Conducătorul
Statului, era spre refacerea graniţelor; teama ungurilor era îndreptăţită. Erau
convinşi, ca întotdeauna, că nu vor fi în stare - cu toată „superioritatea" lor şi
„vitejia" honvezilor, mereu clamate - să facă faţă militarilor români; de aceea,
încercau să incite Puterile Axei. Acum, acestea nu s-au mai lăsat atrase, ca
în 1940, întrucât aveau mare nevoie de resursele economice ale României
şi de Armata sa în războiul care îl pregăteau împotriva URSS. De luat în
seamă şi faptul că în România acţiona foarte sever cenzura presei; ca urmare,
faptul că apăruseră articolele împotriva Ungariei indica o acceptare a acestora
de către autorităţi; deci, tezele respective erau împărtăşite şi de acestea.
Presa occidentală a apreciat accentuat poziţia lui Ion Antonescu precum
o delimitare faţă de politica agresivă a Axei. Postul de Radio Coventry,
pe 6 aprilie 1941, comenta: „Domnul general Antonescu a vorbit despre
umilinţele la care a fost supusă România, silită a ceda părţi din teritoriul ei.
Domnul general Antonescu a vorbit despre idealuri şi onoare, într-o vreme
când Anglia ia armele pentru a se apăra. De la aceste cuvinte se poate trece
la fapte. Domnul general Antonescu a mai declarat că România va fi salvată.
Desigur, ar fi momentul să se gândească la o tovărăşie onorabilă." 160
În a doua parte a lui aprilie şi în mai 1941, presa maghiară a continuat
atacurile împotriva României şi anunţurile care dădeau „sigură" apropiata

189
PETRE ŢURLEA

destrămare a acesteia şi a unei noi extinderi a granilţei Ungariei. 161


„Felvideki Ujsag" („Ziarul de provincie") din 22 aprilie 1941 publica
articolul Destrămarea statelor create de Trianon: „România îşi duce viaţa de
pe o zi pe alta, iar Iugoslavia nu mai există. În acest uragan, noi existăm şi
aşteptăm. [subl.n.]: „Magyar Nemzet" („Naţiunea Maghiară") din 27 aprilie
scria despre Dreptatea Ungariei. Discursul lui Hitler, marcând încheierea
războiului din Iugoslavia şi a celui din Grecia, presa maghiară îl interpreta
şi ca o promisiune pentru aspiraţiile Budapestei. „Ellenzek" din Cluj, 5 mai
1941, decreta: „Trebuie să ne bucure acest discurs, deoarece Fiihrerul şi-a
exprimat satisfacţia pentru faptul că Ungaria a făcut un pas spre îndreptarea
Dictatului de la Trianon. De când a fost creată Axa - care a fost concepută
de mintea unui om politic ungur [subl.n.] -rând pe rând ne revin membrele
amputate, iar speranţele noastre în vindecarea completă sunt din ce în ce mai
îndreptăţite." Ziarul budapestan „Magyarsag" („Maghiarimea") din 6 mai
1941 concluziona: „Discursul Cancelarului Hitler înseamnă victoria politicii
revizioniste maghiare.: „Katona Ujsag" („Revista soldatului") din 31 mai
anunţa: „Ungaria nu va fi liniştită până când spaţiul ei vital dintre Carpaţi
şi Marea Adriatică, râul Lejta şi Bucovina, bazat pe istoria sa milenară, nu se
va uni din nou cu Ţara Mamă, rămasă încă nemutilată." În sfârşit, un ultim
exemplu: „Pesti Hirlap" din 5 mai 1941 decreta - „Acum când frontierele
maghiare se lărgesc, şi concepţia de Stat a Sfântului Ştefan începe din nou să
iasă victorioasă, se adevereşte şi faptul că misiunea politică a Ungariei nu poate
fi contestată în Europa. [subl.n.]"
Ungaria nu s-a mulţumit cu micul teritoriu din nordul Serbiei pe care i
l-a cedat Germania; dorea ocuparea întregului Banat de Vest, deşi ungurii
erau minoritari acolo în raport cu sârbii, românii sau germanii. Aspiraţiei
anexioniste i s-au opus românii din Serbia şi Guvernul de la Bucureşti. Ceea
ce a produs noi reacţii în presa ungară. Vor fi amplificate după declanşarea
războiului Germaniei împotriva URSS. Participarea şi a trupelor ungare, se
credea la Budapesta, îndreptăţea noile cereri teritoriale pe seama Serbiei şi a
României. „Ellenzek" anunţa la 1 iulie 1941: „Trebuie să împlinim complet
toate obligaţiile pe care ni le aminteşte trecutul. Aşteptăm reîntoarcerea
cenuşei lui Petofi [se credea că a murit în Ucraina] şi a întregirii Transilvaniei
la Ungaria." 162 Tot mai des era invocată incapacitatea administraţiei româneşti
din perioada interbelică, aceasta fiind alt motiv pentru care stăpânirea ungară
ar trebui să se extindă până la Carpaţi. Toth Sindor semna un astfel de text
în „Hetfo" („Luni") din 7 octombrie 1941: „După retragerea românilor din

190
ROMÂNI ŞI UNGURI

Cluj, foştii ocupanţi au lăsat în urma lor murdărie şi gunoi, străzi cu aspecte
balcanice, case neglijate, edificii publice şi monumente de artă distruse,
străzi cu aspect de cartier ţigănesc. Abia a trecut un an şi această înfăţişare
adusă din Balcani a dispărut din oraş." 163 „Magyarorsag" din 30 noiembrie
1941 scria: „Cei 22 de ani de ocupaţie [... ] au dus la rămânerea în urmă a
Ardealului cu 50 de ani. [... ] Nu s-a făcut nimic şi totul trebuie să înceapă
de unde a fost lăsat de unguri în 1918." În alt articol din acelaşi număr:
„Oftica, sifilisul, tifosul şi malaria au decimat populaţia din Ardeal." 164 Nu
lipsea prezentarea dramatică a situaţiei ungurilor care nu fuseseră anexaţi
încă Ungariei. „Szekely Nep" („Secuimea") din 8 octombrie 1941, însoţea
o fotografie a lui Horthy cu o invocaţie către cititor: „Uită-te la Regent, sub
a cărui guvernare înţeleaptă Ţara se măreşte; uită-te apoi mai departe, unde
pâinea este sărată din cauza lacrimilor. [... ] Visurile ungureşti nu s-au realizat
deplin, lacrimile maghiarilor mai curg. În colibele ungureşti, în palate şi
în biserici, mai sunt încă unguri care meditează, oftează şi speră. Oltul
şi Mureşul le mai duc ştiri de încurajare." 165 În acelaşi ton „Keleti Ujsag"
(„Ziarul de Est") din 24 octombrie 1941. Temele erau comune tuturor
publicaţiilor periodice din Transilvania de Nord-Est. 166 Războiul urma să
ducă la o nouă hartă a Europei, cu refacerea Ungariei Mari, şi împingerea
României spre Răsărit, 167 întrevăzându-se şi un război al Ungariei împotriva
acesteia. 168 O revenire la situaţia creată prin actul de la 1 decembrie 1918
era deplin exclusă. „Csiki Lapok" („Gazeta Ciucului") din Miercurea Ciuc,
30 noiembrie 1941, scria: „Ziua de 1 decembrie 1918 este ziua când a fost
pălmuită şi batjocorită libertatea umană. [... ] Cea mai îngrozitoare greşală
istorică." Pentru a fi îndreptată deplin „greşala îngrozitoare" se aştepta
ajutorul Germaniei şi Italiei, puteri cărora li se făcea o asiduă curte-şi prin
presă şi prin diverse alte materiale de propagandă. În preajma Anului Nou în
întreaga Transilvanie de Nord-Est a fost răspândită o carte poştală ilustrată,
reprezentând stemele Ungariei, Germaniei şi Italiei înfrăţite. 170 Iar ziarele
anunţau că spre deosebire de prietenia ungurilor faţă de germani şi italieni,
aceea a românilor era nesinceră. 171
Şi în condiţiile specifice războiului, autorităţile de la Budapesta au
desfăşurat o intensă propagandă externă. În ordinea intensităţii, aceasta era
îndreptată spre ţările Axei, spre ţările neutre şi spre ţările occidentale. Din
această orientare, se pot trage mai multe concluzii. Ungaria era încredinţată,
până în 1944, că Axa va ieşi biruitoare în război şi, de aceea, atingerea
dezideratului Ungariei Mari depindea de Germania şi Italia. Însă ţările

191
PETRE ŢURLEA

occidentale, chiar dacă vor fi înfrânte vor avea un cuvânt greu de spus la
Conferinţa de Pace.
Au fost folosite toate metodele din perioada interbelică: emisiuni
propagandistice în limbi de circulaţie internaţională la Postul de Radio
Budapesta; articole de ziar scrise în Ungaria şi trimise ziarelor din străinătate,
publicarea fiind plătită; broşuri şi volume masive, cu tezele propagandei
ungare, tipărite la Budapesta, în germană, franceză, italiană, engleză,
răspândite în străinătate, ori tipărite în ţările care erau vizate. În acest scop,
erau mobilizate diverse personalităţi maghiare, mai ales ziarişti sau istorici,
ori erau stipendiate diverse personalităţi străine ca să semneze asemenea
producţii scrise tot în Ungaria. Tot pentru propagandă, a fost major
folosită şi calea diplomatică; legaţiile Budapestei erau centre de răspândire
a literaturii de propagandă, pentru influenţarea diverse lor medii din ţările
în care funcţionau. Un rol principal aveau şi instituţiile maghiare de cultură
înfiinţate în diferite state.
Germania era principala ţintă. În iunie 1941, ministrul ungar al Cultelor
şi Instrucţiunii, Homan Balint, făcea să-i apară şi în germană un volum
despre Stephan I; la Bucureşti se subliniau „mistificările şi argumentele
istorice tendenţioase" care urmau să sprijine „pretinsele drepturi ale Ungariei
asupra Bazinului Carpatic". Tot în iunie 1941, în Editura Universităţii
din Seghedin, apărea volumul Ungarn, das Antlitz einer Nation; avea 960
pagini; era elaborat în principal de Latthan Barangay, având colaborarea a
72 profesori de la Universitatea respectivă. Se dorea să impună ideea că este
o carte ştiinţifică, nu de propagandă. Ziarele maghiare i-au făcut o primire
entuziastă; toate subliniau că „scopul lucrării este de a lămuri obiectiv
problemele vitale-maghiare". Dar, deşi „obiectivi", autorii reluau toate tezele
fanteziste privind aşezarea românilor în Transilvania, realităţile demografice
de aici, politica maghiară faţă de minorităţi, superioritatea ungurilor faţă de
acestea; se justificau pretenţiile refacerii Ungariei Mari.
Concomitent cu volumele în germană, în iunie 1941, Budapesta a
făcut să apară şi unul în italiană. Îl semna, cel mai probabil fără a şi-l scrie,
publicistul Gino Cuchetti. A fost publicat la Palermo şi răspândit, într-un
tiraj mare, subvenţionat, în întreaga !talie. Se intitula Transilvania, reducând
astfel prezentarea doar la cea mai dorită direcţie a unei viitoare extinderi
maghiare. Cartea era plină cu „argumente istorice, economice şi culturale
tendenţioase", prin care se încearcă să se susţină că „Ungaria şi Transilvania
alcătuiesc o unitate inseparabilă, că ungurii şi secuii sunt băştinaşi în Ardeal,

192
ROMÂNI ŞI UNGURI

pe când românii au imigrat în această regiune abia în secolul al Xii-lea";


avea concluzia: ,,Întreaga Transilvanie trebuie să fie cedată Ungariei". În
primăvara anului următor, 1942, Franco Mollani Dionissi a publicat volumul
Belvedere. II. Din parcurgerea acestuia se vede, fără îndoială, că a fost scris la
Budapesta, având toate argumentele maghiare şi toată înverşunarea maghiară
antiromânească. Tema esenţială: ,,În Transilvania elementul maghiar
constituie forţa creatoare de istorie şi civilizaţie". Tocmai această temă a fost
larg apreciată în presa maghiară. Cartea era considerată „deosebit de potrivită
pentru a lumina Italia prietenă asupra problemei transilvănene".
Astfel de broşuri şi volume au fost publicate şi în ţări europene care
nu făceau parte din Axă; se urmărea influenţarea opiniei publice de aici,
dar mai ales a diplomaţilor occidentali acreditaţi în aceste state şi, prin ei,
a guvernelor pe care le reprezentau. În Elveţia a apărut, în august 1943, în
Editura Buchdruckerei A. Kundig din Geneva, volumul Das Siebenburgische
Problem (Problema Transilvaniei); autor Herbert von Leisen. Va fi tradusă
şi în franceză tot în Elveţia. „Cuprinde toate mistificările istorice menite să
susţină nedreptele revendicări ale Ungariei". - era caracterizarea făcută la
Bucureşti. În 1943, ministrul plenipotenţiar maghiar în Franţa Vichystă,
Ullein Revitzki Antal, retipărea în franceză cunoscuta lucrare interbelică
a Ministerului de Externe de la Budapesta. Natura juridică a dispoziţiilor
teritoriale din Tratatul de la Trianon. 172
Se editau, la Budapesta, o mulţime de reviste în limbi de circulaţie
internaţională, încadrate în sistemul propagandistic. Propaganda în vederea
refacerii Ungariei Mari era, concomitent, susţinută şi prin publicaţii care
apăreau mai ales în ţările neutre. La Budapesta erau două publicaţii mai
importante: una în franceză, „La Nouvelle Revue de Hongrie"; alta în engleză,
„Danubian Review". Mistificarea evoluţiei istorice era caracteristica esenţială
a materialelor ce se publicau. Afirmaţia poate fi demonstrată uşor, luând
două din materialele respective. În ambele reviste apărea, în februarie 1943,
un comentariu pe marginea acţiunii lui Bend la Londra; îl semna Herczeg
Ferencz, cunoscutul conducător al Ligii Revizioniste Maghiare. „Cele
trei state semnatare ale Tratatului de la Trianon - se scria - s-au prăbuşit."
Cehoslovacia şi Iugoslavia au dispărut, iar România Mare a devenit România
Mică, „atunci când i s-a dat să înţeleagă că aceasta este dorinţa puterilor
vecine". Ungaria „n-a schiţat nici un act de violenţă la adresa Cehoslovaciei şi
Iugoslaviei". În acelaşi număr din februarie 1943 al revistelor respective, era şi
un articol vizând doar România: King Ferdinand ofRumania. Erau analizate,

193
PETRE ŢURLEA

„tendenţios şi ofensator" la adresa României, evenimentele din 1918 şi 1919.


Aportul românesc la Primul Război Mondial era considerat nul. România
„Nu a fost unul din învingători. România nu a câştigat nici o bătălie decisivă
în decursul întregului război, dar a avut marele noroc de a se găsi de partea
învingătorilor şi de a folosi această situaţie favorabilă pentru a-şi jefui toţi
vecinii." Pe măsura trecerii timpului, a apropierii previzibile a Conferinţei
de Pace, tonul antiromânesc al celor două reviste de propagandă s-a înăsprit.
În numărul din ianuarie 1944, „La Nouvelle Revue de Hongrie, sub titlul
Problema Transilvaniei, includea pe lângă obişnuitele neadevăruri privind
„drepturile ungurilor" asupra regiunii respective, şi evidente calomnii la
adresa României. 173
Din ţările neutre, propaganda maghiară se manifesta cel mai intens în
presa din Elveţia. Aici erau publicate articole favorabile Budapestei în cele trei
limbi ale ţării respective: germană, franceză, italiană; putând fi preluate uşor
în străinătate, atât de presa din celelalte state neutre, cât şi în aceea din statele
Axei sau cele occidentale. Având în vedere ţintele finale, în multe articole era
strecurată tema lipsei de entuziasm a ungurilor în alianţa lor cu germanii.
„Gazette de Lausanne" din 15 decembrie 1943 scria că „Ungaria a fost târâtă
în război", ea aspirând spre o poziţie nebeligerantă. La 23 decembrie 1943,
„National Zeitung" din Basel credea că Ungaria nu era deplin ancorată
de Germania; dacă ar fi aşa, faptul ar duce la „o catastrofă pentru cei circa
700 OOO evrei din Ungaria, care până acum au fost cruţaţi în practică". În
aceeaşi zi, în „Neue Ziiricher Nachrichter", apărea un articol cu acuze la
adresa României, şi cu laude la adresa Ungariei pentru comportamentul faţă
de minorităţi. Apariţiile multiple erau evident concertate. 174 Mai echilibrat
era articolul Une pomme de discordie: la Transilvanie, din revista „L'Illustre",
16 decembrie 1943; propunea ca soluţie autonomia. 175 Diplomaţii români
semnalau şi răspândirea în Elveţia a altor materiale de propagandă maghiară;
pe primul loc erau hărţile prezentând Ungaria Mare, afişate în vitrine sau
plasate chiar pe cutiile de ţigări. 176
În Elveţia, Budapesta a reuşit să folosească şi revista Biroului Central
al Minorităţilor de la Geneva, „Voix des peuples" - care era, în principiu,
neutră. În numărul din decembrie 1943 apărea un articol promaghiar; era
adresat în special Statelor Unite ale Americii. 177 În SUA era făcută să apară, în
mai 1941, broşura Ungary, la New York; o semna Virginia Creed. 178 În presa
din New York era publicat, în ianuarie 1944, un apel către ungurii din SUA,
al episcopului reformat Ravasz Liszl6; difuzat şi prin Radio Budapesta. Se

194
ROMÂNI ŞI UNGURI

cerea sprijin pentru Ungaria pe lângă autorităţile americane. 179 Era momentul
când se înmulţeau mesajele antiromaneşti în engleză, transmise prin Postul
de Radio Budapesta. 180
Propaganda maghiară era constatată şi în Finlanda, Suedia, Grecia,
Turcia, Bulgaria, Japonia etc. Pe primul loc era presa; dar se foloseau şi filmele
documentare, conferinţele, lectoratele de limbă maghiară în universităţile din
capitalele diferitelor ţări. Au fost create institute de cultură maghiară în mai
multe capitale, printre care Sofia şi Helsinki. La Stokholm funcţion un sistem
de burse suedezo-maghiare în cadrul Academiei Teologice Evanghelice. La
Londra se ţineau frecvente conferinţe despre drepturile teritoriale maghiare
în cadrul School of Slavonic an East European Studies. La Berlin funcţiona
foarte activ Collegium Hungaricum. Din sfera Legaţiei Bucureştilor din
Germania, se anunţa; „Aici locuiesc profesorii şi studenţii unguri, a căror
misiune la Berlin este, în primul rând, propaganda pentru Ungaria şi
acţiunea de discreditare a României." În cercurile diplomatice din Berlin,
se spune că adevărata Legaţie maghiară este Collegium Hungaricum. Exista
şi o Asociaţie a studenţilor unguri din Germania, condusă de profesorul
universitar Willer lozsef. Avea „mult efect". O instituţia asemănătoare, un
Collegium Hungaricum, funcţiona şi la Roma. Iar la New York era o foarte
activă Bibliotecă ungară - Hungarian Reference Library; prin ea erau
livrate fondurile pentru Lectoratul maghiar de la Universitatea Columbia şi
pentru diversele seminarii de limbă maghiară ori conferinţe de propagandă.
În Franţa funcţiona Centre d'Etudes Hongraires, cu sediul la Paris; erau
catedre de limbă maghiară la Nisa şi Lille, la Ecole Nationale de Langues
Vivantes Orientales din Paris. În Olanda, erau lectorate de rang universitar
la Amsterdam, Nymwegen, Urtecht. Un Collegium Hungaricum activa şi la
Viena. 181
Propaganda maghiară se arăta a fi deplin duplicitară. În Occident se dorea
acreditarea ideii că Ungaria este forţată să rămână alături de Germania, deşi nu
vrea acest lucru. Aceeaşi propagandă prezenta cu entuziasm alianţa cu statele
Axei, pe care o dorea perpetuată. În Transilvania şi România, această strânsă
colaborare cu Germania şi Italia se dorea a fi o sperietoare pentru românii
cărora le era adusă la cunoştinţă pe toate căile posibile; iar pentru unguri
se dorea a fi un act de încurajare pentru atingerea ţelurilor lor. Metoda era
aplicată şi în unităţile militare, formate atât din români, cât şi din maghiari. În
septembrie 1941, după începerea războiului împotriva URSS, comandantul
Regimentului 86 din Oradea a declarat în faţa militarilor „Fiihrerul a cerut

195
PETRE ŢURLEA

Ungariei un milion de soldaţi pentru frontul bolşevic, iar ca recompensă a


promis întreg Ardealul şi Banatul." Guvernul de la Budapesta a acceptat. 182 În
decembrie 1941, presa ungară anunţa cu satisfacţie consolidarea alianţei cu
Germania; „Pesti Hirlap" scria: Modul deosebit de prietenos cu care Bardossy
şi suita sa au fost primiţi la Berlin, precum şi felul cum Adolf Hitler a continuat
discuţiile cu şeful Guvernului ungar, dovedesc că situaţia Ungariei în noua
Europă este deosebit de avantajoasă. 183 După vizita la Budapesta, din ianuarie
1942, a autorilor Diktatului de la Viena, Ciano şi Robbentrop, Bardossy
călătorea în Transilvania de Nord-Est, expunând triumfalist rezultatele. La
Cluj, anunţa ca şi rezolvată probleme anexării Transilvaniei de Sud. 184 Tot
timpul războiului s-a arătat mulţumirea pentru alianţa cu Berlinul şi Roma,
recunoştinţa pentru ce adusese aceasta Ungariei, şi credinţa că ea va funcţiona
în continuare. Chiar şi după defecţiunea italiană din vara lui 1943, ungurii îşi
arătau recunoştinţa faţă de Ciano. În ianuarie 1944, în cinstea acestuia a avut
loc o şedinţă solemnă a Camerei Magnaţilor; cuvântul de omagiere, ţinut de
baronul Pronay a fost ascultat de toţi parlamentarii în picioare. 185
Pe măsura înaintării războiului, acţiunile vizând convingerea occiden-
talilor privind adversitatea ungurilor faţă de germani, s-au amplificat.
Totul a culminat cu înfiinţarea, la Londra, a Consiliului Naţional
Maghiar, un guvern în exil, în frunte cu redescoperitul fost prim-ministru
Karoly Mihaly - cel care predase Ungaria bolşevicilor în 1919. Pentru a fi
convingător, Guvernul în exil se arăta ofensiv faţă de Berlin. În Apelul către
ungari, de Anul Nou 1944, cerea acestora să înceapă un război de partizani
contra Germaniei. 186 Mai mult, în primăvara lui 1944 trimitea telegrame
cu salutări cordiale lui Tico, care conducea războiul de partizani împotriva
Germaniei şi lui Bend care conducea Guvernul cehoslovac în exil. Cei doi
reprezentau ţările care dispăruseră şi cu ajutorul Ungariei, care se înfruptase
din teritoriile lor. Totodată, erau deplin aprobate hotărârile de la Teheran;
se anunţa curânda începere a unui război de partizani în Ungaria. Se făcea
şi o promisiune solemnă: „Ungaria va retroceda toate achiziţiile teritoriale
ce au fost efectuate cu ajutorul Reichului." Kâroly anunţa şi negarea Întregii
propagande maghiare din perioada interbelică: „Nu dorim o hegemonie
ungurească în Bazinul Dunării." 187

*
În toată perioada 1941-1943 a fost întreţinută, în Ungaria, tema unei
iminente agresiuni din partea României. Se dorea menţinerea ungurilor

196
ROMÂNI ŞI UNGURI

într-o permanentă alertă, care să-i convingă de necesitatea pregătirii pentru a


face faţă „agresiunii". În acelaşi timp, la Budapesta se şi spera într-o asemenea
„agresiune", cu convingerea că, în cazul respectiv, Armata germană va ajuta
Ungaria şi-i va da, ca în 1940, un nou teritoriu. Tot pentru eventualitatea
„agresiunii", a fost desfăşurată o foarte intensă activitate de spionaj la adresa
României. Sub pretextul pregătirii, la Bucureşti, a unui război pentru reluarea
Transilvaniei de Nord-Est, Budapesta lua măsuri pentru apărarea graniţei
fixată prin Diktatul de la Viena, şi pentru întregirea teritoriului căpătat
atunci, prin ocuparea şi a Transilvaniei de Sud. Ungaria, după declanşarea
războiului împotriva URSS, credea că venise momentul propice pentru
extinderea teritorială spre Sud, întrucât majoritate Armatei române lupta
în Răsărit, graniţa transilvăneană fiind, astfel, vulnerabilizată. Conducerea
României a tratat cu maximă seriozitate ameninţarea unei invazii. Pe baza
informaţiilor primite din Transilvania de Nord-Est, la ordinul Marelui Stat
Major român, au fost întocmite, din toamna lui 1941, sinteze documentare şi
hărţi militare, privind pregătirile de luptă ale ungurilor la frontieră; atât cele
cu caracter defensiv, cât şi cele anunţând o ofensivă. 188
Pe lângă o creştere a numărului şi puterii unităţilor militare maghiare
de la froţztieră, s-a avut în vedere şi pregătirea pentru luptă a ungurilor din
Transilvania de Nord-Est, care urmau să susţină armata. Diverse unităţi de
poliţie româneşti din preajma frontierei anunţau generalizarea, în comunele
ungureşti de pe graniţă, a practicii înarmării populaţiei civile, care forma
unităţi paramilitare compuse din câte zece oameni; elementul central în
fiecare localitate era plasarea unor mitraliere în turnurile bisericilor; de
asemenea, toate clădirile mari şi importante strategic, podurile şi şoselele au
fost minate. 189 SSI constata extinderea înarmării civililor unguri în înreaga
Transilvanie de Nord-Est, în 1942: „Majoritatea ungurilor din Ardealul
cedat dispune de permise de port-armă, îndeosebi cei din regiunile româneşti.
Aproape fiecare posedă revolver şi puşcă de vânătoare. În comunele
ungureşti, precum şi în acelea unde ungurii sunt în minoritate, s-au format
organizaţii paramilitare de tiraliori, având la dispoziţie arme militare; acestea
sunt depozitate în primării şi la posturile de jandarmi, împreună cu muniţia
necesară. Toţi funcţionarii publici, din comunele rurale din Ardealul cedat,
sunt înarmaţi cu revolvere. În plus, li s-au pus la dispoziţie arme militare." 190
Ungurii din Transilvania de Nord-Est erau ţinuţi într-o permanentă
tensiune, creată prin propaganda antiromânească stridentă, prin deplângerea
dramatică a sorţii celor rămaşi în Transilvania de Sud, prin chemarea la luptă

197
PETRE ŢURLEA

pentru „dezrobirea" lor. Subliniază pe deplin imaginea acestei tensiuni creată


artificial un Manifest, larg răspândit în 1942: „Unguri ! Fraţii noştri din sudul
Ardealului trăiesc în cea mai neagră mizerie, sunt persecutaţi în modul cel
mai grozav. Li se interzide accesul în pieţe, ca unor leproşi, sunt alungaţi
de pe trotoare. Comunele maghiare sunt jefuite în mod diabolic. Li se iau
vitele de lucru, sunt jefuiţi de nutreţ, cereale şi grăunţe de semănat, pentru
ca apoi să se ţină în evidenţă terenurile necultivate şi să le fie luate. Pentru
simplul motiv că vorbesc ungureşte, sunt urmăriţi, chinuiţi şi închişi, iar prin
încartiruirea de soldaţi bolnavi, li se aduc prejudicii nu numai din punct de
vedere al sănătăţii, ci sunt prejudiciaţi şi din punct de vedere al rasei în mod
enorm. În acelaşi timp, valahii rămaşi la noi o duc mai bine decât ungurii,
care din cauza lor trebuie să flămânzească, să sufere de frig, pentru că valahii
sunt menajaţi. Noi luptăm, ei se îngraşă acasă şi râd de prostia noastră, fapt
prin care ne duce rasa la sinucidere. Pentru fiecare ungur să fie cuvânt de
ordine ca, în limita posibilităţii, fiecare valah să fie tratat aşa cum se tratează
cu ungurii dincolo, căci numai prin acest procedeu ne putem aştepta la o
ameliorare a tratamentului fraţilor noştri de dincolo. Fricosul abuzează dacă
eşti prea bun cu el, însă dacă vede ciomagul se umileşte. Nu cumpăraţi de la
valahi şi, pentru cea mai mică obrăznicie loviţi-i până se obişnuiesc sau până
se refugiază. Pentru orice abuz contra ungurilor, faceţi represalii însutite şi se
va vedea cine va învinge până la urmă." 191
Majoritatea miniştrilor Guvernului de la Budapesta s-au perindat prin
Transilvania de Nord-Est în 1942, şi au ţinut cuvântări incitatoare privind
necesitatea ocupării şi a Transilvaniei de Sud. Antal lstvân, ministrul
Propagandei Naţionale, în august declara la Cluj: „Ungaria nu luptă decât
pentru a-şi întregi hotarele". Iar primul care trebuia „întregit" era cel cu
România. 192 Generalul Nagy Vilmos, ministrul Apărării Naţionale, în
decembrie acelaşi an declara şi el: „Honvedul luptă pentru reconstituirea
Ungariei Milenare." Prima „reconstituire" fiind spre Sud. 193 Majoritatea
demnitarilor de rang înalt au făcut declaraţii asemănătoare, inclusiv
parlamentari. Printre cei din urmă şi Nyir6 loszef. deputat ardelean, care
declara în martie 1943: „Sunt convins că prim-ministrul Kâllay nu a uitat
restul Ardealului, încă sub jug străin, şi îi urez să fie în curând prim-ministru
al Ungariei Mari." 194
SSI înregistra campania furibundă, dar şi efectul ei asupra ungurilor din
apropierea României, pe care-i incita. În acelaşi timp însă, a avut şi un efect
nedorit de autorităţile maghiare; i-a îndârjit pe români. Se raporta că „satele

198
ROMÂNI ŞI UNGURI

româneşti de pe o parte sau alta a frontierei aşteaptă din moment în moment


intervenţia Armatei române. [... ] Românii vor să participe şi ei la luptă".
Situaţia, în unele locuri, devenise de-a dreptul explozivă. La 24 octombrie
1942 s-a ajuns la adevărate lupte între grănicerii români şi unguri în zona
Măgura de lângă Cluj. 195
La începutul lui 1943 au devenit tot mai dese manifestările revizioniste
în apropierea frontierei 196, şi au fost luate măsuri militare speciale tot mai
ofensive. 197 Mai multe note ale DGP din 1943 prezentau această situaţie.
Ca în fiecare an, la 15 martie avântul revizionist s-a manifestat la maximum.
În toata Transilvania de Nord-Est, participanţii la demonstraţii au cântat:
„Vrem Timişoara, Aradul, Braşovul, Turda." Preoţii s-au arătat foarte activi.
O notă a DGP prezenta discursul de incitare adresat mulţimii de unul din ei:
„Nu mai putem suferi ca hoarde barbare, sălbatece şi inculte, să ţină pe mai
departe în robie pe fraţii noştri, să stăpânească pe nedrept pământul care este
şi a fost al nostru. Cerem «Totul înapoi!»." 198
Totuşi, tensiunea atât de mare de la frontieră nu a dus la un război între
Ungaria şi România până în 1944. Faptul se datora, pe de o parte, spaimei pe
care ungurii o aveau - din 1919 când Armata română a intrat în Budapesta -
în faţa unei confruntări militare cu România. Vitejia declaraţiilor belicoase
erau doar de operetă; la fel ca în perioada interbelică. Şi tot la fel ca atunci,
se aştepta o intervenţie a Marilor Puteri, care să dea Ungariei noi teritorii;
după care, Armata ungară urma să mărşăluiască „glorioasă" prin acestea, cum
făcuse şi în Transilvania de Nord-Est în 1940. Pe de altă parte, nu s-a ajuns la
un război pentru că Germania nu-l admitea. Nu avea nevoie de un conflict
în spatele frontului cu URSS; voia să folosească puterea militară a Ungariei
şi României împotriva Rusiei; voia să beneficieze în linişte de resursele
economice mai ales ale României.
Concomitent cu pregătirea pentru un Război cu România, Ungaria
ducea, la adresa acesteia, o intensă activitate de spionaj, orientată tot
pentru eventualitatea unui război. Se va desfăşura în întreaga perioadă a
ocupaţiei horthyste asupra Transilvaniei de Nord-Est. Era dirijată central,
de la Budapesta, dar existau şi mai multe centre în Transilvania ocupată;
funcţionau şi „şcoli" de formare a spionilor. Iar activitatea din România era
dirijată de la Legaţia Ungariei din Bucureşti. Autorităţile româneşti au ajuns
în posesia foarte multor informaţii privind activitatea spionajului maghiar,
culese din toate centrele sale, la Bucureşti având un agent al SSI chiar în
interiorul Legaţiei. Astfel, se putea duce o acţiune eficientă de apărare.

199
PETRE ŢURLEA

Ungurii, vizând ţelul major al anexării Transilvaniei de Sud, doreau să


ştie potenţialul economic şi militar al României; să pregătească dereglarea
acestor două domenii; să-i atragă pe ungurii trăitori în România în acţiuni
antiromâneşti. SSI a identificat sediul central al Serviciului de Spionaj maghiar,
legăturile sale de subordonare, direcţiile de acţiune şi ţelurile urmărite. Toate
erau prezentate repetat Guvernului de la Bucureşti foarte amănunţit. Unul
din aceste rapoarte era datat 31 august 1941. Se indica încadrarea Serviciului
de Spionaj maghiar în Ministerul Apărării Naţionale de la Budapesta.
Avea asumate ţeluri politice şi teroriste, pentru „organizarea şi pregătirea
propagandei maghiare din teritoriile fostei Monarhii Austro-Ungare,
în vederea realizării ideii iredentiste ungare". Pentru momentul începeri
unui război cu România, urmărea să declanşeze acţiuni teroriste împotrira
acesteia, dar şi a românilor din Transilvania de Nord-Est, pentru a susţine
Armata maghiară. În România urmau să acţioneze agenţii deja trimişi acolo,
iar în Transilvania ocupată bandele teroriste instruite şi înarmate din timp,
formate mai ales din membrii al organizaţiilor naţionalist-şovine. (Schema
funcţionase deja în toamna lui 1940.) 199
SSI a identificat multele sedii din Transilvania de Nord-Est ale spionajului
maghiar: Bistriţa, Târgu Mureş, Năsăud, Someşeni, Cluj, Oradea, Salonta,
Coşna, Rodna, Ilva Mică ş.a. La Someşeni funcţiona şi o „şcoală de terorism",
elevii fiind recrutaţi din ungurii care ştiau foarte bine româneşte. O altă
„şcoală" de acelaşi fel funcţiona, la Târgu Mureş, sub conducerea lui Kenddal
Pal. 200 În decembrie 1942, SSI indica şi numele unora dintre spionii formaţi,
nume ce erau înscrise într-un tabel.2° 1 La Bucureşti, SSI a reuşit să intre în
posesia unor rapoarte ale Legaţiei Ungariei către MStM de la Budapesta,
cuprinzând date despre spionajul pe care-l coordona; erau întocmite de
ataşatul militar la Bucureşti. Raportul din 18 octombrie 1941 se referea la
politica internă şi externă a României, la dispozitivele militare ale acesteia. 202
În plus, în interiorul Legaţiei funcţiona un „Serviciu de autoapărare", având
rol de spionaj; la strângerea datelor contribuiau unele cercuri evreieşti din
Bucureşti. Asupra acestuia, SSI făcea o informare detaliată în martie 1941.
Serviciul era condus, în acel moment, de consilierul de legaţie Blaskovics;
avea grupe active şi grupe pasive. Se considera, în interiorul Legaţiei, că
toţi ungurii din România trebuiau să colaboreze cu Serviciul. „Grupele
active sunt organizate în vederea unei acţiuni efective alături de trupele
maghiare în eventualitatea unui conflict armat româno-ungar, prin acte
de sabotaj, teroare, apionaj, sprijinirea paraşutiştilor, distribuirea armelor

200
ROMÂNI ŞI UNGURI

etc." În Bucureşti, foarte periculoşi erau consideraţi de SSI acei unguri care
lucrau în industria de război. Pentru o acţiune cât mai eficientă, Legaţia
întocmise tabele speciale; unele cuprindeau medici unguri, ingineri, chimişti,
radio-amatori; în altele erau înregistrate toate vehiculele cu tracţiune
mecanică aparţinând unor unguri, împărţite pe destinaţii transport alimente,
mijloace de producţie, armament. Serviciul de spionaj maghiar a încercat, şi în
parte a reuşit, atragerea unor evrei din România, prin intermediul bisericilor
maghiare; în schimb, le asigurau creştinarea; pentru a scăpa de efectul legilor
antisemite. Se credea că, astfel, au fost atrase câteva mii de persoane, mulţi din
Transilvania de Sud. (După război, ungurii au susţinut că i-au creştinat şi i-au
maghiarizat pe unii evrei din umanism. ) 204 Atragerea evreilor din Transilvania
a fost uşurată şi de filomaghiarismul cunoscut al acestora. Ca să-i convingă,
Budapesta a propagat ideea că „evreii din Transilvania de Nord-Est care sub
imperiul regimului românesc, au luptat pentru interesele ungare [subl.n.] se
bucură de un trai incomparabil mai bun decât cei din România, precum şi că
acolo au fost scoşi de sub aplicarea legilor antisemite." 205 În Banat, o seria de
intelectuali israeliţi, declaraţi filomaghiari în toată perioada interbelică, au
fost uşor de atras de către Serviciul de spionaj, manifestând chiar un anume
entuziasm în susţinerea Budapestei împotriva Bucureştilor. Mai multe cazuri
de acest fel erau semnalate la Timişoara şi Arad. Dintre ele, SSI se oprea cel
mai pe larg, în nota din 4 septembrie 1941, asupra lui Văros Laszlo, fost
director şi proprietar de ziare evreieşti în limba maghiară: „Aradi Ujsag",
„Esti Ujsag", „Friss Ujsag", „Banati Friss Ujsag". În septembrie 1941 cerea
autorităţilor româneşti aprobarea pentru a publica un nou ziar, tot în limba
maghiară. În nota SSI se consemna: „A fost în serviciul iredentei maghiare
tot timpul, de la Unirea din 1918, până azi.'' 206 Constatând avantajele pe
care le poate avea de pe urma atragerii evreilor din România, Guvernul de la
Budapesta a dat instrucţiuni pentru impulsionarea acţiunii. Faptul reiese din
nota agentului SSI infiltrat în Legaţia de la Bucureşti, datată 6 septembrie
1941. De la Ministerul Afacerilor Străine budapestan li se scria diplomaţilor
aflaţi în Capitala României: „Legalmente, evreii-maghiari din România
nu mai aparţin Comunităţii maghiare, indiferent dacă au sau nu drepturi.
Însă, peste aceste legi există raporturi de interese locale care în prezent au o
influenţă deosebită asupra tacticei noastre. De aceea, recomandăm organelor
noastre din România să nu dea totală urmare procedurii noastre din Patrie
[din Ungaria] sau procedurii româneşti de acolo, şi să elimine definitiv pe
evreii menţionaţi din calculele politice şi economice. Evreii-maghiari, cu

201
PETRE ŢURLEA

toată situaţii pe care o au, sunt în orice caz - prin educaţie, limbă şi legăturile
lor - mai aproape de interesele noastre decât de cele româneşti, sau chiar
decât de interesele lor personale, anulate prin prigoana actuală [românească].
Evreii-maghiari trebuie să rămână ca agenţi ai noştri între români [subl.n.],
fără a li se arăta, însă, încredere sau importanţă.'' 207 În raportul său pe luna
septembrie 1941, SSI consemna şi agenţii evrei din Serviciul de spionaj
maghiar din România. Erau mulţi informatori, unii plătiţi.
Furnizau informaţii foarte importante pentru Budapesta, din mai multe
domenii de interes; sistemul de aprovizionare al Armatei române; situaţia
băncilor şi a Bursei; acţiunile diferitelor întreprinderi vitale; despre activitatea
BNR, a ministerelor de Finanţe, Economie Naţională, a vămilor; despre
activitatea generală industrială şi comercială; informaţii politice cu privire
la activitatea forţelor democrate din România; despre acţiunile românilor
ardeleni alungaţi sau refugiaţi din zona ocupată de Ungaria. În raportul
menţionat era indicat drept şef al Serviciului de spionaj Bagyany Francisc.
Se reuşise şi copierea unei informări pe care acesta o trimisese Budapestei;
în aceasta „A recunoscut că numai datorită informatorilor evrei a reuşit să
întocmească, în ultimele şase luni, peste 1 OOO de dosare politico-economice
şi chiar militare.'' 208
În zonele revendicate de Ungaria, un efect negativ profund asupra
moralului populaţiei româneşti îl aveau permanentele zvonuri, răspândite
în special de evreii maghiarizaţi, cu privire la extinderea graniţei Ungariei
spre Sud. Pe 12 ianuarie 1941, Prefectura judeţului Cluj-Turda le menţiona.
Prefectul cerea ca toţi evreii din apropierea frontierei să fie mutaţi în
interiorul României. Recunoscând gravitatea situaţie, subsecretarul de
Stat de la MAI ordona: „A mi se da de la Poliţia Turda numărul de evrei
pe categorii şi statutul lor, spre a vedea cum s-ar putea avacua şi unde.'' 209
Din aceeaşi zonă de graniţă, IRP Mureş-Alba Iulia, transmitea la 31 iulie
1942, raportul Poliţiei Blaj, în care se găseşte menţiunea: „Evreii înclină spre
maghiari, în defavoarea românilor.[ ... ] Evreii în majoritate sunt filomaghiari
şi complet maghiarizaţi." Limba maghiară o foloseau şi în familie. Se
alăturaseră ungurilor şi criticau deschis România. 210 Doreau ocuparea şi a
Transilvaniei de Sud. Acelaşi Inspectorat de Poliţie insista, şi în alte rapoarte,
pe ideea filomaghiarismului evreilor din zonă. Se anunţa chiar şi descoperirea
unor ordine exprese ale Comunităţii Evreieşti din România şi ale celei din
Ungaria - în vara lui 1942 - de folosire a limbii maghiare în convorbirilor
dintre evreii-români în public, pentru a-şi arăta deschis simpatiile. 211 În

202
ROMÂNI ŞI UNGURI

toamna lui 1942, IRP Timiş raporta că majoritatea evreilor din zonă erau
prieteni ai maghiarilor. 212 La Timişoara, în februarie 1943 funcţiona chiar
un club al evreilor maghiarizaţi. 213 În aprilie 1943, Poliţia Braşov a fost
constrânsă să intervină; i-a ameninţat pe evreii localnici că, dacă vor continua
să-şi manifeste public filomaghiarismul, vor fi trimişi în Transnistria. 214 Însă,
nu era o situaţie chiar generalizată. Dovadă stă un raport al Poliţiei Deva:
„Printre evreii intelectuali chiar se observă dorinţa de a vedea o Românie
din nou Mare şi democrată, având conducători pe foştii lor sprijinitori din
partidele politice democrate româneşti şi pe fugarii de la Londra.'' 215
Iluzia evreilor că sunt protejaţi în Ungaria s-a menţinut aproape întreaga
perioadă a războiului mondial, împofida realităţii. Treptat, acţiunile
antisemite s-au înmulţit. Printre ele adoptarea, la 2 august 1941, de Budapesta,
a principiilor antisemite ale legilor de la Niirenberg, „pentru protejarea
sângelui arian" ( 1935 ). Tot în 1941, Budapesta a iniţiat o campanie împotriva
„evreilor străini"; în toată Ungaria erau 16 000-18 OOO. Vor fi deportaţi
la Kamenetz-Podolski, unde majoritatea au fost ucişi în august 1941.216
Procesele şi condamnările evreilor pentru infracţiuni economice sau acte
false, ori trecerea ilegală a frontierei cu România, s-au înmulţit. Despre toate
acestea, Ministerul de Externe de la Bucureşti şi SSI erau bine informate. 217
Adevărata faţă a politicii Ungariei faţă de evrei a ajuns să fie recunoscută
şi de aceştia, dar târziu, ea era în opoziţie totală cu propaganda care dorea să-i
folosească împotriva românilor, pentru atingerea ţelului revizionist maghiar.
În raportul pe luna noiembrie 1943 al Chesturii de Poliţie Arad se scria:
„Evreii îşi dau seama că Ungaria foloseşte toate metodele pentru despuierea
evreilor de averi şi' apoi nimicirea lor. Au făcut din evrei unităţi întregi pe care
le-au trimis pe front în primele linii, cu diferite misiuni, unde 80 la sută au
pierit, apoi, ori de câte ori un ungur voieşte a pune mâna pe fondul comercial
al unui evreu, autorităţile maghiare şicanează pe evreu până ce îl determină să
accepte. Prin aceste măsuri, întreaga evreime din nordul Ardealului se agită
şi este gata pentru orice acţiune contra Ungariei." 218 Va urma marea tragedie
a deportării tuturor evreilor din Transilvania de Nord-Est, şi asasinarea
majorităţii lor. Doar o parte mică au reuşit să se salveze în România, tocmai
ţara împotriva căreia adesea se aliaseră cu ungurii. 219
Serviciul de spionaj maghiar s-a folosit şi de elemente ale Grupului etnic
german atât din zona ocupată a Transilvaniei, cât şi din Transilvania de
Sud. O notă a SSI, din martie 1941, indica fenomenul, dar şi o altă situaţie
alarmantă: „Se constată că toate elementele comuniste din Ardeal şi Banat

203
PETRE ŢURLEA

au fost cooptate de iredenta maghiară, în scopul de a crea Statului Român


dificultăţi.'' 220 Serviciul s-a folosit chiar şi de români.La 16 iunie 1941, DGP
semnala presiunile făcute asupra românilor din Ardealul de Nord-Est care se
refugiaseră în România şi care voiau să revină la casele lor; li se condiţiona
acceptarea prin colaborarea cu Serviciul de spionaj maghiar. Şi ungurilor din
Transilvania de Sud li se condiţiona obţinerea permisului prin colaborarea
cu acelaşi Serviciu; evident, în cazul lor nu mai era nevoie de presiuni. Iar
în zona ocupată, românii care doreau să-şi păstreze posturile în instituţiile
de Stat erau obligaţi să accepte colaborarea cu Serviciul de spionaj. Dar, se
depăşea stadiul strângerii de informaţii şi pregătirea subminării sistemului
de apărare românesc. În aceleaşi centre se organizau şi acţiuni teroriste. DGP
a identificat şi pe cei care planificau asemenea acţiuni: la Oradea, Makkay
Sindor; la Cluj, Vesely Victor; la Târgu Secuiesc, Astvany Tibor; la Târgu
Mureş, Kiss Bertalan. 221
Informaţiile despre toate aceste acţiuni erau tot mai multe şi concluziile
tot mai alarmante. În referatul SSI din 1 iunie 1941 se afirma că „spionajul
maghiar în România reprezintă un pericol de mari dimensiuni pentru
siguranţa Statului". Întăreau această concluzie şi documentele găsite în valiza
curierului diplomatic al Legaţiei maghiare la Bucureşti, care fusese victima
unui furt, în tren, regizat de autorităţi! române. 222 În acel moment, pe teritoriul
României activau 42 agenţi principali maghiari ai Centrului de la Budapesta,
fiecare dispunând de o reţea; cei 42 erau identificaţi, în documentele
maghiare diplomatice cu numere - de la 32 500, la 31 542. Budapesta dorea
un număr cât mai mare de agenţi ai săi în România, atât cu scop de spionaj,
cât şi pentru propagandă în rândul ungurilor trăitori aici. De aceea, încă
de la sfârşitul lui 1940 s-a hotărât să se facă recrutări de către Comunitatea
Maghiară din România în colaborare cu Legaţia Budapestei la Bucureşti.
Vizaţi erau studenţii şi intelectualii. Celor recrutaţi li se încredinţau misiuni
mai ales în provincie. Aprobarea pentru fiecare în parte o dădea preşedintele
Organizaţiei Bucureşti a Comunităţii, dr. Pann Bela, după ce se depunea un
jurământ: „Jur credinţă şi supunere faţă de legile maghiare şi conducătorii
mei [„.] obligându-mă a îndeplini cu sfinţenie toate ordinele ce mi se dau.
Jur să fiu credincios şi să păstrez secretul ce mi se încredinţează şi să-i ajut
pe maghiari. Jur să păstrez, eu şi urmaşii mei, idealul naţional maghiar,
jertfindu-mă pentru el." În acelaşi scop, de spionaj şi propagandă erau folosiţi
şi clericii maghiari din Bucureşti. Unul dintre ei, Nagy Sindor, preot reformat,
conducea Societatea Koâs Ferencz Kăr, care oficial îşi declara doar activitate

204
ROMÂNI ŞI UNGURI

religioasă şi culrurală; însă era, în plus, şi principalul centru de strângere a


informaţiilor necesare Budapestei. Societatea se întărise foarte mult după
autodesfiinţarea Asociaţiei Tinerilor Creştini (Ifjusâgvi Kereszteny Egylet),
condusă de protopopul reformat Tăkes Ernest, şi preluarea de Ia aceasta a
bogatei sale arhive informative. Tot sub paravan religios activa şi Asociaţia
Maghiarilor Romano-Catolici din Bucureşti „Apostolatul Rugăciunii"; era
condusă de preotul H6rvath. Amândouă se aflau sub patronajul Legaţiei
Ungariei, căreia îi furnizau informaţii.

*
La Budapesta se aştepta ca înverşunata politică antiromânească dusă în
Transilvania de Nord-Est - asasinatele; alungarea a peste 200 OOO de români;
răpirea proprietăţilor româneşti, de pe urma căreia au profitat mulţi unguri;
crearea unui sistem privilegiat pentru unguri în toate domeniile - să-i
mulţumească pe deplin pe maghiarii din provincia ocupată. S-a constatat,
însă, că unii din aceştia nu-şi cantonau aspiraţiile doar în planul obţinerii
dominării elementului românesc; doreau şi ca, odată reveniţi în cadrul
Ungariei, să beneficieze şi de viaţa mai bună promisă. Toată perioada
interbelică, propaganda maghiară îi bombardase cu teza conform căreia
Statul Român nu voia să administreze corect, avea măsuri discriminatorii la
adresa lor, şi că această situaţie se poate schimba doar prin refacerea Ungariei
Mari. S-a constatat, însă, că după plecarea administraţie româneşti, românii
au fost supuşi unor atrocităţi de neimaginat din partea celor ce se proclamau
purtătorii unei civilizaţii superioare; dar, nici mare parte din unguri nu
a simţit o îmbunătăţire a situaţiei lor. Unii, după trecerea momentului de
euforie de după Diktatul de la Viena, au început a face comparaţie între
felul cum trăiau în cadrul României şi felul cum ajunseseră să trăiască în
cadrul Ungariei. Concluzia, pentru unii, a fost defavorabila Budapestei,
exprimându-se şi public nemulţumiri. Cu menţiunea că cei care criticau
administraţia budapestană în Transilvania de Nord-Est reprezentau un curent
minoritar printre unguri şi, în cea mai mare parte criticile nu însemnau şi o
solidarizare cu românii supuşi nedreptăţilor. Îşi exprimau nemulţumiri faţă
de administraţia maghiară şi unii unguri din Transilvania de Sud; şi aici, însă,
destul de puţini, dar criticând inclusiv comportamentul faţă de români.
Furibunda propagandă budapestană după Diktatul de la Viena, plină
de minciuni la adresa României, a trezit proteste şi în rândul ungarilor din
Transilvania de Sud. Ziarul „Napl6", organ al Comunităţii Maghiare, trimitea

205
PETRE ŢURLEA

Legaţiei Ungariei din Bucureşti, în noiembrie, un memoriu, prin Adalbert


Veress; acesta conţinea rugămintea unei intervenţii la Budapesta, pentru a fi
oprită avalanşa de ştiri neverificate şi neconforme cu realitatea, transmise prin
presa scrisă şi prin radio. Dădeau ca exemplu o ştire, difuzată repetat la Radio
Budapesta, conform căreia 27 unguri din Valea Jiului ar fi fost împuşcaţi de
autorităţile române, printre cei dispăruţi fiind şi Adalbert Veress. Memoriul
era adus la Legaţie chiar de cel „dispărut". Cel mai cunoscut şi aspru protest
i se datorează ziaristului Ferenczy Gyărgy, cu activitate bogată la Budapesta
şi Cluj, stabilit la Arad. Acesta va publica o broşură de incriminare a
administraţiei ungureşti. Menţiona „binecunoscutele metode de impilare
şi deznaţionalizare ale ocupanţilor maghiari" - care erau exemplificate. Cu
concluzia: „Pământul mândru al Ardealului s-a transformat într-o Golgotă
tristă [... ] Care e scopul tuturor acestor crime? Ce spune de asta Europa?
Care e păcatul nevinovaţilor zdrobiţi? Că s-au născut români? [... ] Dacă
toate acestea mai continuă, atunci nu-mi rămâne altceva decât să-mi reneg
mama care m-a făcut secui şi să neg că în limba maghiară am învăţat prima
oară să mă rog lui Dumnezeu." 225
În Transilvania de Sud a trezit nemulţumiri şi presiunea Budapestei
pentru ca ungurii să rămână pe loc, în vederea unei viitoare revendicări a
regiunii. Erau consemnate într-un Buletin informativ al DGP din octombrie
1940, la capitolul Starea de spirit. Mulţi din cei care au fost opriţi să vină în
Ungaria au înaintat proteste Comunităţii Maghiare şi Legaţiei Budapestei la
Bucureşti. Aduceau învinuiri Guvernului maghiar; deşi aveau în România o
situaţie „satisfăcătoare'', doriseră să plece în Ungaria pentru că li se promisese
una maj bună; dar fuseseră opriţi. 226 Producea nemulţumiri şi impunerea
de la Budapesta a celor care urmau să cunducă Comunitatea Maghiară din
România. La cererea episcopului Marton Aron, ca preşedinte fusese impus
Gyarfas Elemer, catolic, contestat mai ales de protestanţi. Un personaj
foarte important, Szasz Pal, conducător al Societăţii Economice Maghiare
din Ardeal (EMGE), a început o acţiune de rezistenţă faţă de ordinele de
la Budapesta. 227 În următorul Buletin informativ, pe noiembrie 1940, se
consemnau alte nemulţumiri ale ungurilor; cei din România continuau
protestele pentru că erau împiedicaţi de Budapesta să treacă frontiera; cei
care reuşiseră, totuşi, să treacă în Transilvania de Nord-Est, erau nemulţumiţi
pentru că erau trataţi prost de către autorităţile maghiare. Totodată,
„expulzarea neîncetată a românilor din Ardealul cedat s-a comentat cu
îngrijorare de către populaţia maghiară din Ţara noastră, temându-se de

206
ROMÂNI ŞI UNGURI

măsuri de represalii din partea Guvernului român". În general, datorită celor


ce se petreceau în Transilvania de Nord-Est, starea de spirit a ungurilor din
România era „încordată". 228 Exprimarea unor asemenea nemulţumiri faţă de
politica Ungariei a continuat, cu menţiunea că nu reprezentau o caracteristică
generală.
Mult mai mare a fost numărul ungurilor din Transilvania de Nord-Est
care se arătau nesatisfăcuţi de administraţia maghiară. Nu din filoromânism,
ci în urma comparării situaţiei lor de după Diktatul de la Viena, cu aceea
dinaintea lui. Diversele organisme româneşti înregistrau şi raportau astfel de
cazuri. În septembrie 1941, materialele ajunse la PCM indicau o înmulţire a
proceselor în care erau acuzaţi unguri pentru defăimarea Naţiunii Maghiare,
întrucât se pronunţaseră împotriva unor măsuri ordonate de la Budapesta.
În mai multe cazuri, ţărani unguri din Bihor erau învinuiţi pentru expresii
de genul „Era mai bine sub stăpânirea românească!" 229 SSI consemna situaţia
din Oradea: „Datorită lipsei de alimente şi a posibilităţii de câştig, populaţia
este deznădăjduită şi îşi manifestă regretul pentru pierderea vieţii înbelşugate
în care a trăit sub stăpanirea românească." Printre ungurii nevoiaşi circulau
foi volante cu poezii indicând această stare de spirit. SSI intrase în posesia
unui exemplar, în limba maghiară, datat 30 ianuarie 1941: „Am ajuns
la unguri iată! I Dar„., stomacul nu se-mpacă: I Ceaiu-I bem fără zahăr, I
Copilaşii plâng amar. I Nu-i cafea, nu este pâine I Maghiare, amar de tine! I
Horthy, Csaky, Teleky„. I Noi de foame vom muri. I Când românii ne-au dat
casă I Purtam haine de mătasă. I Dar acum cu craiul Horthy I Blestemăm
urgia sorţii. I [„.] I Vrem iarăşi steagul românesc I Pe pământul ardelenesc. I
Români, ţara fie a voastră! I Nu mai vrem revizuire, I Cum a fost, a fost mai
bine! I Fraţi români veniţi de grabă I Că V-aşteaptă ţara-ntreagă. I Ungurimea
vă înbie: I Daţi-i mâna de omenie! I Roşu, galben şi albastru I Scapă-ne iar de
dezastru. I Viaţa-i scurtă şi-i mai bine I Să trăim veşnic cu tine." Semna „Un
ungur din Oradea." 230
Decepţia unei părţi a ungurilor din Transilvania de Nord-Est faţă de
comportamentul administraţiei maghiare, era remarcată şi de Eugen Filotti,
ministrul Bucureştilor la Budapesta, într-un raport către Mihai Antonescu
de la 26 august 1941: „Domnul A. Neguş, consilier juridic pe lingă această
Legaţiune, a avut zilele acestea convorbiri cu domnii avocaţi unguri din
secuime, cunoscuţi lui de pe vremea când era membru în Consiliul de
disciplină al Baroului Braşov." Avocaţii respectivi se arătau decepţionaţi de
politica Ungariei faţă de români şi o dezaprobau. A. Neguş scria: „Am avut

207
PETRE ŢURLEA

ocaziunea să stau de vorbă cu doi intelectuali unguri din Secuime. Amândoi


avocaţi, unul din Sf Gheorghe (dr. Kovaszany), al doilea din Tg. Secuiesc,
Fekete. Mi-am exprimat faţă de aceşti foşti colegi indignarea mea faţă de
tratamentul ce este impus românilor din Ardealul cedat, amintindu-le felul
cum au fost trataţi sub regimul românesc în barou, în instanţele judecătoreşti
şi în viaţa publică şi socială. Dl Fekete mi-a declarat că din nenorocire am
dreptate. Îi pare foarte rău că el ca maghiar trebuie să recunoască acest fapt.
Intelectualii maghiari din Ardeailul cedat - spune dl. Fekete - se află în
faţa unei chinuitoare problemă. Ei nu mai recunosc pe ungurii aşteptaţi de
ei să-i dezrobească, A dispărut omenia maghiară de odinioară, a dispărut
cavalerismul şi generozitatea pe care au cunoscut-o mai înainte. O literatură
tendenţioasă şi fără scrupule şi o permanentă agitaţie îndreptată în special
contra românilor a otrăvit spiritele. Poate şi comunismul a contribuit la
această sălbăticire a spiritului maghiar. Cei veniţi din Ungaria, paraşutişti
(ejtoernyosok) au venit în Ardeal îmbibaţi de spirit de răzbunare. Ungurii
din Ardeal au valoare în faţa lor numai dacă sunt de acord cu ei în a exagera şi
defectele şi slăbiciunile regimului românesc. De aceea, din nenorocire - spune
Fekete - s-a început o adevărată licitaţie patriotardă. Persecuţiuni imaginare,
suferinţe ce nu au avut loc şi acte de cruzime românească inventate sunt
titluri pe care se întemeiază cei ce cer locuri în viaţa politică, administraţie
şi justiţie. Se minte fără ruşine şi se crează martiri din oameni ce nu numai
că nu au suferit sub regimul românesc, dar au huzurit. El a putut să constate
personal câteva din aceste specimene lipsite de orice scrupul. Spre exemplu,
oratorul cel mai puternic la primirea armatelor maghiare în Tg. Secuiesc, un
oarecare Toth, spune în discurs că atât de mult dispreţuiau românii pe unguri,
încât îi puneau mai prejos decât pe ţigani, şi nici mărturia lor nu le-o primeau
la procese. Dl Fekete adăuga că i-a venit scârbă, deoarece el însuşi ceruse
într-un proces ca Tribunalul să nu acorde jurământul lui Toth, deoarece este
condamnat definitiv pentru mărturie mincinoasă. Pe această bază patriotică
(haziafias alapon) s-au făcut numirile în Parlament, în magistratură, în
şcoală, în administraţie etc. În Parlament, pe lângă unii dintre foştii deputaţi
în Parlamentul românesc (nu din cei mai buni - spunea dl Fekete) au fost
numiţi de Guvern deputaţi oameni fără suprafaţă şi fără autoritate. Deputaţii
ardeleni nu numai că nu şi-au putut construi o doctrină proprie, dar sunt
străini de realităţile Ardealului şi nu fac decât să afişeze un martiraj fals şi să
exagereze suferinţele din timpul celor 22 de ani. Budapesta şi aceşti martiri
interesaţi sunt atât de lipsiţi de omenie că orice cuvânt obiectiv îl consideră

208
ROMÂNI ŞI UNGURI

o trădare. Dr. Kovaszany mi-a spus că sunt foarte mulţi intelectuali maghiari
care condamnă acest lichelism (cuvântul l-a spus în româneşte ) şi această
lipsă de obiectivitate. Sunt, însă, şi ei terorizaţi. Spre pildă, în Tg. Secuiesc
sau la Sf. Gheorghe nu ar fi cutezat să stea de vorbă cu mine, de frica poliţiei
secrete. Nu numai intelectualii, ba chiar şi în poporul de jos încep să se ridice
glasuri de critică. Tot mai dese sunt procesele făcute ţăranilor secui pentru
«ofensa naţiunii», atunci când câte unul din aceştia declara că nu a fost aşa
de rău sub români, că acolo nu erau aţâţi «meltosagos» şi că poporul sărac
trăia mai bine. Judecătorii din pricina patriotismului (eseppeg a hazafisa) îi
condamnă tot mai grav. Mi-a dat şi un exemplu: ţăranul secui Tom pa Gabor
din Ditrohodos, condamnat de Tribunalul Tg. Mureş la trei luni închisoare
pentru asemenea afirmaţiuni." 231
Nemulţumiţi de administraţia maghiară se arătau şi ungurii comunişti
care formau MADOSZ-ul. Un grup din aceştia, ţărani, în 1941 au trimis
un Memoriu prim-ministrului Bardossy: cereau autonomia regiunii secuieşti,
întrucât Guvernul de la Budapesta trimisese acolo doar „elemente străine de
problemele şi de doleanţele secuilor." 232
Administraţia represivă la adresa românilor, corelată cu îndoiala asupra
victoriei Germaniei în război, creau un sentiment de teamă pentru viitorul
lor în cazul unora dintre cei care se ştiau vinovaţi; de aceea, se pregăteau să
fugă. Teamă era şi printre participanţii de rând la atrocităţile antiromâneşti,
dar şi printre cei care deţineau funcţii importante; două exemple din rândul
acestora din urmă apar în nota SSI din 21 iulie 1941: avocatul Gazda
Andrei, subprefect al judeţului Sălaj, şi avocatul Bălănyi din Zalău, „cari
stau gata împachetaţi pentru a se putea retrage în orice moment în interiorul
Ungariei". La fel şi principalii autori ai omorurilor în masă din 1940; printre
aceştia, locotenentul Baji, conducătorul asasinatelor de la Trăznea, care
a cerut prefectului judeţului Sălaj, baronul J6zsika, ajutor pentru a fugi în
Ungaria. 233
Informaţii de acelaşi fel ajungeau la Bucureşti şi în 1942. Printre notele SSI,
şi aceea din iunie în care se indicau nemulţumirile ungurilor din Transilvania
de Nord-Est: „Ungurii din Ardeal se plâng de viaţa grea care i-a aşteptat în
Ungaria"; mărturisesc că „în România nu au avut nici pe departe de suferit atât
cât în Ungaria". Situaţia a alarmat autorităţile de la Budapesta: „La început,
curentul acesta se voia a fi oprit de Poliţie şi Jandarmerie; acţiunea acestora
şi pedepsele aplicate cetăţenilor unguri din Ardeal s-a dovedit zadarnică.
Astăzi, în discuţiile civililor şi soldaţilor rezervişti de origină maghiară,

209
PETRE ŢURLEA

ardeleni, se accentuează, se pomeneşte tot mai mult despre viaţa uşoară,


bună, plină de belşug din timpul românilor." Pentru a stinge nemulţumirile,
propaganda oficială maghiară cultiva ura împotriva românilor: „Fără ura
aceasta, s-ar produce o demoralizare generală. 234 Într-o largă dare de seamă
a Poliţiei româneşti de frontieră, se consemna „nemulţumirea populaţiei
româneşti şi a celei ungureşti" din Transilvania de Nord-Est, provocată de
măsurile administrative luate de Budapesta: urcarea impozitelor, presiunile
poliţieneşti; contribuiau şi lipsurile alimentare şi fluctuaţia preţurilor. Aşadar,
o nemulţumire a ambelor grupuri emice. 235
Existenţa unor nemulţumiri ale ungurilor cu privire la felul cum era
administrată regiunea ocupată, ilustrează contradicţia dintre ceea ce se
promisese acestora prin propaganda revizionistă, şi ce se întamplase după
Diktatul de la Viena. De repetat, însă, că aceste manifestări de nemulţumire
ale ungurilor nu reprezentau nota dominantă în Transilvania de Nord-Est.
Îndârjirea naţionalist-şovină împotriva românilor, cultivată cu încrâncenare
timp de zeci de ani, îi împiedica pe majoritatea ungurilor să recunoască faptul
ca o duseseră mai bine în cadrul României Mari.

*
Regimul Ion Antonescu şi problema Transilvaniei de Nord-Est în perioada
1941-1943. încă din septembrie 1940, la ordinul lui Ion Antonescu, a fost
creat un sistem larg de obţinere a informaţiilor cu privire la comportamentul
autorităţilor maghiare în regiunea ocupată după Diktatul de la Viena privind
situaţia românilor de acolo şi a celor alungaţi sau refugiaţi. Toate aceste
informaţii erau dirijate spre Cabinetul prim-ministrului, pe foarte multe
regăsindu-se rezoluţii scrise de Antonescu. Aşadar, acesta cunoştea evoluţiile
din teritoriul cedat, măsurile pe care le ordona erau în concordanţă cu acestea.
Fiind regim de dictatură, Conducătorul Statului îşi impunea voinţa tuturor
membrilor Guvernului; de altfel, şedinţele de Guvern aveau aspect militar;
miniştrii raportau şi prim-ministrul îi aproba sau îi critica şi le ordona. Ca
urmare, poziţia, în general de apreciat a Regimului, se datora conducătorului
acesteia.
Se remarcă o deplină constanţă în: nerecunoaşterea ca justificată a ocupării
de către Ungaria a Transilvaniei de Nord-Est; afirmarea, în cadru intern, dar
şi internaţional, a drepturilor românilor asupra acestei regiuni şi a dorinţei
de restituire a ei; ocrotirea refugiaţilor; protestele adresate Ungariei privind
politica antiromânească a acesteia; susţinerea propagandei pentru reunificare,

210
ROMÂNI ŞI UNGURI

prin presa scrisă, prin radio, prin lucrări ştiinţifice. De menţionat şi faptul că
pierderea Transilvaniei de Nord-Est nu era pusă doar de seama contextului
internaţional, aşadar vina pentru ce a urmat nu se datora doar unor factori
exteriori României, ci şi greşelilor Statului Român. La reunificare se putea
ajunge doar nerepetând acele greşeli. Teza o susţinea Antonescu chiar într-o
şedinţă a Consiliului de Miniştri, aceea din 13 martie 1942: „Ardealul de
Nord s-a pierdut cu greşelile înfăptuite timp de 20 de ani. [„.] Ardealul de
Nord nu-l putem aduce decât prin unirea noastră a tuturor, prin muncă
ordonată şi creatoare, făcând prin aceasta dovada în Europa de astăzi - şi,
mai ales, în Europa de mâine - că suntem un Stat capabil de a ne administra
şi de a ne guverna singuri, conform căilor civilizaţiei şi progresului." 236
Poziţia Regimului Antonescu faţă de refugiaţii români din Transilvania
de Nord-Est a fost complexă. Pe de o parte, accepta că era de înţeles refugierea
unor români - în urma atrocităţilor la care era supuşi. Dar, Ion Antonescu a
încercat să limiteze fenomenul, pentru a nu se schimba raportul demografic
din regiunea respectivă în favoarea ungurilor, ceea ce ar fi oferit şanse
Budapestei, la viitoarea Conferinţă de Pace, pentru a-şi statornici definitiv
stăpânirea. Pe un raport privind fluxul de refugiaţi, din 27 ianuarie 1941,
Antonescu punea rezoluţia: „Ardealul nu trebuie părăsit. A fost un act de
laşitate, dublat de greşala lui Gigurtu, care i-a îndemnat să plece. Ardealul nu
poate fi recucerit, dacă populaţia românească, şi mai ales elita îl părăseşte." 237
Mai ales liderilor politici ai românilor ardeleni, precum Iuliu Maniu,
Ion Antonescu le reproşa că au venit toţi la Bucureşti. Maniu îşi lăsase un
reprezentant în regiunea ocupată, pe Iuliu Haţieganu; totuşi, plecarea sa a
produs dezamăgire şi, pentru unii a fost un exemplu de urmat.
Pe fondul general al acceptării refugiaţilor, cu înţelegere pentru motivele
ce-i determinaseră să vină în România, Antonescu dorea ca fenomenul să fie
cât mai limitat, luând şi unele măsuri în acest sens. În vara lui 1942, i-a fost
prezentată o notă a MAI, cu reacţii la astfel de măsuri: ,,În cercurile ardelene
este o stare de nemulţumire, deoarece consideră că noul articol 579 din Codul
de Justiţie Militară - referitor la înăsprirea pedepselor pentru cei care trec
frontiera în mod clandestin - va lovi în primul rând pe refugiaţii români care
fug din Ardealul cedat, de prigoana maghiară." Rezoluţia lui Ion Antonescu
era fermă: „Nu trebuie să fugă nimeni. Asta vor ungurii: să golească Ardealul.
Fuga din Ardeal este ca şi fuga de pe câmpul de luptă. Să reziste toţi pe loc,
până la moarte; îi ajut acolo. Să se comunice aceasta cercurilor ardeleneşti din
partea mea." 238 Ion Antonescu a reluat tema, pe larg, în şedinţa Consiliului

211
PETRE ŢURLEA

de Miniştri din 13 martie 1942: „Cunoaşteţi punctul meu de vedere. Dacă


facem jocul ungurilor şi-i primim pe toţi românii aici, atunci am pierdut
procesul. Nu aceasta este calea pentru a birui. Trebuie să rezistăm şi mai
departe aşa cum Neamul nostru a rezistat 2000 de ani. S-au agăţat de toate
stâncile şi de toate scorburile de arbori, şi au luptat, şi au rezistat; astfel au
asigurat strămoşii noştri perpetuarea Neamului Românesc. [„.] Cred că este
clar, cred că este logic şi cred că este româneşte ceea ce spun! Să stăm acolo
cramponaţi! Să suferim şi să murim pe locurile noastre româneşti! [„.] Dacă
fugim, vin ungurii şi ne iau locul." Repeta, de mai multe ori în timpul şedinţei
Consiliului, că este în interesul Neamului ca românii ardeleni să nu plece.
„Eu îi ajut cu bani pe românii rămaşi în Ardealul cedat - chestiunea aceasta
să rămână numai între noi -, şi acum trimit bani acolo. Fac tot ce-mi stă în
putinţă să-i ajut. [„.] Să facem orice eforturi ca să-i ţinem acolo. Altfel, pierdem
Ardealul." Prim-ministrul afirma că nu a răspuns la atrocităţile administraţiei
ungureşti cu o politică de represalii asupra ungurilor din România, „pentru
că am vrut să arătăm Europei că suntem mai civilizaţi decât ungurii, de la care
Neamul a avut atât de suferit." 239
Refugiaţii ajunşi în România au fost foarte activi; s-au organizat rapid;
au prezentat societăţii româneşti situaţia creată de autorităţile de ocupaţie
în Transilvania de Nord-Est; şi-au exprimat permanent dorinţa de eliberare
a regiunii respective; şi-au manifestat dorinţa de integrare în viaţa Statului
român, înaintând cereri în acest sens. Guvernul remarca şi faptul că unii
refugiaţi voiau să primească doar ajutor din partea Statului, fără a munci şi
fără a contribui la efortul de război al acestuia; aveau doar pretenţii. Pe această
temă, în şedinţa din 13 martie 1942 a Guvernului, Ion Antonescu îşi exprima
nemulţumirea. Aceasta, însă, a fost împiedicată la ordinul său, să răzbată în
opinia publică, pentru a nu crea o atmosferă nefavarobilă refugiaţilor.
Chiar în condiţile cenzurării prezentării depline a diferendulu transilvă­
nean româno-maghiar, impusă de autorii Diktatului de la Viena, Germania
şi Italia, totuşi s-a permis refugiaţilor să editeze publicaţii periodice proprii;
în cadrul acestora, cu evidenta îngăduinţă din partea Cenzurii, s-au prezentat
multe aspecte dramatice privind situaţia din Transilvania de Nord-Est.
Atunci când se atingeau prea grav interesele autorilor Diktatului, se ajungea
la riposta fermă a acestora, pe cale diplomatică. De fiecare dată, însă,
autorităţile româneşti au luat partea refugiaţilor, cu o dârzenie care infirmă
existenţa unei subordonări necondiţionate faţă de Berlin şi Roma. Apoi
refugiaţii erau autorii anonimi a numeroase manifeste împotriva stăpânirii

212
ROMÂNI ŞI UNGURI

maghiare, răspândite în toată România; tot ei dirijau şi apariţia unor astfel de


manifeste în teritoriul ocupat, ceea ce implica greutăţi şi mari riscuri.
Apăreau mai multe publicaţii periodipe în zonele unde erau concentraţi
mai mulţi refugiaţi. Între ele şi „Tribuna Românilor" - „ziar de propagandă
naţională a ardelenilor refugiaţi" - al cărui director era preotul greco-catolic
Octavian Mureşanu, preşedinte al Societăţii Târnava Mare; acesta ţinea şi dese
conferinţe pe teme naţionale, în localităţile din preajma graniţei. 240 Astfel de
publicaţii regionale erau semnalate şi în alte judeţe. Pe plan central, cea mai
importantă publicaţie, cu mare răspândire în toată societatea românească,
nu doar printre refugiaţi, era „Ardealul", al cărui director era Anton Ionel
Mureşanu.
În dese rânduri, IGJ şi DGP înregistrau manifestele răspândite de
refugiaţi; uneori, exemplare ale acestora erau şi anexate la informările făcute.
Toate manifestele aveau mesajul de unitate naţională împotriva stăpânirii
maghiare; chemau la solidaritate pentru eliberare. Unul din ele, cu exemplare
găsite în toată Ţara, avea forma unui apel, intitulat Români şi românce! Se
pronunţa ferm împotriva Axei, învinuită de faptul că era autoarea Diktatului
de la Viena, şi pentru apropierea de Marea Britanie. Se încheia cu „Trăiască
România Mare!" 241 La Cluj era răspândit, în noiembrie 1941, un manifest
al cărui text fusese evident scris de refugiaţii ajunşi în România. Era tot o
chemare, cu titlul Fraţi din România liberă! „Vă trimitem vouă - se scria -
un mesaj ieşit din cea mai sfântă conştiinţă românească. Înţelegeţi-ne ultima
fărâmă de aşteptare! Un an de grele umiliri s-a scurs. Pe plaiurile strămoşilor
noştri au amuţit doinele, durerea şi suferinţa s-au cuibărit în fiecare colţ
de pământ românesc. Peste osemintele părinţilor noştri, sângele românilor
rămaşi în grea robie se varsă cu nemiluita. Nu uitaţi de TRĂZNEA, IP,
HUEDIN, DRAG, HIDA, AGHIREŞ, CLUJ. Nu uitaţi mormântul
lui Bărnuţiu de la Bocşa, a lui Pop de la Băseşti, a lui Octavian Goga de la
Ciucea. Nu uitaţi Hordăul lui Coşbuc. Aduceţivă aminte de mucenicul de la
Siseşti, Leul Vasile Lucaciu. Prea mult am suferit, prea multe vieţi s-au stins,
prea mult amar am strâns în suflete. Induioşaţi-vă de calvarul pe care-l ducem
cu cea mai sfântă mucenicie. Asiaticii ne ciopârţesc toată fiinţa românească.
În zadar; dârzenia noastră sporeşte când numărul martirilor noştri creşte.
Poporul care ne asupreşte s-a transfornat în ciocli; şirul de morţi se ţine
lanţ [... ]. În numele civilizaţiei maghiare, numărul celor martirizaţi creşte
cu nemiluita." După dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, trebuie să vină
şi aceea a Transilvaniei. „Iubiţi fraţii [... ] Mareşalul vostru este aşteptat în

213
PETRE ŢU RLEA

fiecare cătun românesc. [„.] În bisericile noastre, sălbăticia maghiară a aşezat


staule; de vite, dar în inimile noastre creşte, se înalţă, străluceşte, victoroasa
Armată română a miraculosului nostru MAREŞAL. [„.] Vă trimitem acest
mesaj care să înduioşeze toate inimile fraţilor noştri liberi, care să ne deschidă
şi nouă un răsărit de soare mai luminos, mai strălucitor şi pentru totdeauna
RO MÂNESC." 240
Refugiaţii activau intens şi în diverse organizaţii cultural-naţionale,
existente şi înainte de 1940. Dintre acestea, cei mai mulţi erau atraşi de
ASTRA care, după 1918, îşi crease filiale şi în Regat. Cel mai important
era Despărţământul ASTRA din Bucureşti. Pentru toate sărbătoririle şi
comemorările naţionale, în cadrul lui se organizau manifestări cu foarte
mulţi participanţi. Pentru perioada 1941-1945, cel mai important moment a
fost sărbătorirea a 25 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia;
în foarte multe localităţi ale Ţarii, în primul rând în Transilvania de Sud,
a fost marcat evenimentul. La 14 noiembrie 1943 era anunţat Ministerul
Propagandei Naţionale că va avea loc o „săptămână a ASTREI" la Bucureşti,
închinată Ardealului, între 28 noiembrie şi 4 decembrie. Pentru fiecare zi
erau proiectate conferinţe şi spectacole; o şezătoare a scriitorilor ardeleni la
Teatrul Naţional; reprezentaţii cu piese patriotice în sălile celorlalte teatre
(Avram Iancu, de Lucian Blaga; Domnul notar, de Octavian Goga; Se face
ziuă, de Zaharia Bârsan; opera Năpasta, de Sabin Drăgoi); o expoziţie de
documente ale Unirii; una de artă ardeleană; alta de cărţi şi presă ardeleană;
o şezătoare cu cântece şi jocuri; conferinţe la Radio; articole de ziar. 243 La 1
decembrie era programată o mare adunare populară în sala cinematografului
ARO.
La aceete manifestări s-au ţinut discursuri înflăcărate de către lideri
ai refugiaţilor, dar şi de oameni de cultură din Regat. 244 Adunarea de la
ARO a produs şi un incident: profesorul Grigore Forţu - conducător
al Comisariatului General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor - şi-a arătat
nemulţumirea, „pentru că nu s-a folosit această ocazie spre a da naştere unei
manifestaţii pe străzi împotriva Arbitrajului de la Viena" - raporta DGP.
Forţu dorise ca „să afle şi cei care au contribuit la Diktatul de la Viena, că
România este hotărâtă să nu mai respecte hotărârile luate atunci, cu orice
risc". 245 Autorităţile nu doriseră o reacţie a Berlinului şi a Budapestei; Roma
nu mai putea protesta, după înlăturarea lui Mussolini şi a lui Ciano din vara
lui 1943. Cu toată grija Guvernului, asupra discursurilor de la ARO s-au
pronunţat diplomaţii maghiari, germani, dar şi unul neutru, cel al Elveţiei.

214
ROMÂNI ŞI UNGURI

La 3 decembrie, într-o notă a DGP se consemna ecoul la Legaţia Ungariei:


„Ministrul Ungariei [Herthelendy Andor] s-a exprimat că acţiunea diverselor
asociaţii patriotice a fost posibilă numai graţie concursului tacit al Guvernului,
şi că oratorii, prin cuvântările ţinute, au adus jigniri Statului şi Naţiunii
Maghiare". Legaţia a trimis un raport detaliat la Budapesta. 246 A doua zi, 4
decembrie 1943, DG P venea cu o notă şi asupra reacţiei reprezentantului
Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck. Acesta afirmase că „românii au dovedit
o atitudine care a arătat străinătăţii că au rămas democraţi şi nu ţin seama de
Arbitrajul de la Viena". Din aceeaşi legaţie, consilierul Henry Beat anunţa că
partidele democrate „s-au manifestat în toată amploarea lor, afirmându-se
categoric pe linia democratică şi contra Germaniei". Tot acum, erau redate
şi ecourile la Legaţia Germaniei, unde „se declară că aceste manifestări
au arătat clar că România înclină din nou spre democraţie şi că hotărârile
tratatelor de la Versailles şi Trianon sunt crezul Poporuiui român. Afişarea
„insistentă" a fotografiei lui Iuliu Maniu „a intrigat mult cercurile germane,
care cred că însăşi oficialitatea română a fost pentru această manifestare, care
s-a transformat dintr-o simplă comemorare [ !], în manifestaţii tumultuoase
cu ameninţări, provocări şi manifestării demagogo-democratice". Ostilitatea
participanţilor la întrunirea de la ARO, faţă de cei care au făurit Diktatul
de la Viena, îl impresionase pe ministrul Berlinului, Manfred von Killinger.
Acesta a afirmat că „duşmanii Germaniei au putut să se manifeste liber, fără
ca Guvernul român să poată îngrădi această manifestaţie". Se menţiona,
de către DGP, că cei doi miniştri, ai Germaniei şi Ungariei, constataseră
„deplina solidarizare a Poporului Român pentru cauza Ardealului, şi că la
aceste întruniri şi festivităţi au luat parte toţi fruntaşii politici". 24:-
lon Antonescu a urmărit constant fluxul refugiaţilor ardeleni intraţi în
România, asupra căruia cerea informări periodice. 248 Era înştiinţat asupra
judeţelor unde refugiaţii erau găzduiţi, a condiţiilor în care trăiau, a integrării
lor în societatea românească. 249 Şi încerca să pună ordine. Tot acest interes era
cunoscut de refugiaţi, care aveau mare încredere în acţiunea Conducătorului
Statului, atât cea de perspectivă vizând reunificarea Transilvaniei de Nord-Est,
cât şi acţiunile vizând rezolvarea unor deziderate imediate ale celor care
veniseră din regiunea cedată. Aprecierea faţă de Antonescu fusese dovedită,
în iarna lui 1941, prin desemnarea sa ca preşedinte de onoare al Asociaţiei
Românilor Expulzaţi şi Refugiaţi din Ardeal, deja prezentată. Asociaţia, la
27 martie 1941, i-a înaintat prim-ministrului un Memoriu asupra situaţiei
refugiaţilor, indicând şi măsurile pe care le credeau necesare, cu referire la

215
PETRE ŢURLEA

categoriile de refugiaţii ţărani, industriaşi, meseriaşi, muncitori, studenţi,


elevi şi minori, intelectuali. Se cerea ca o delegaţie să fie primită în audienţă,
pentru a da explicaţii. Memoriul era foarte meticulos alcătuit. Între cele 29
cereri erau multe rezolvabile, chiar dacă presupuneau un efort deosebit din
partea Statului, în condiţii de război. Printre altele, se solicita: Reexaminarea
situaţiei reiugiaţilor, „a căror existenţă - lăsată în grija Comisariatului General
insuficient ca organizare şi activitate - este dintre cele mai grele." Acordarea
unor loturi de pământ ţăranilor ardeleni. Acordarea unor împrumuturi pe
termen lung, cu dobândă mică. Ajutoare pentru comercianţi şi meseriaşi,
printr-un credit special de la BNR. Reducerea de impozite. Comenzi de Stat.
Acordarea unor concesiuni prin CAM (Casa Autonomă a Monopolurilor
Statului). Cămine speciale pentru studenţi şi elevi, hrană, îmbrăcăminte,
cărţi; sesiuni speciale de examene pentru aceştia. Ajutorarea intelectualilor
cu sume fixe lunare şi plasarea lor în locuri corespunzătoare pregătirii
profesionale. Gratuitatea pe CFR. Personalul Comisariatului General al
Refugiaţilor să fie format din reprezentanţi ai acestora. Scutirea de impozite
a liber profesioniştilor. Interzicerea concedierii refugiaţilor. Refugiaţii să fie
ajutaţi să-şi cumpere case. În Bucureşti să se construiască un centru de locuinţe
speciale pentru refugiaţi. 250 Toate cele 29 de puncte erau prezentate cu un ton
imperativ şi creau privilegii refugiaţilor în raport cu ceilalţi cetăţeni. Statul
. urma să le asigure toate înlesnirile posibile refugiaţilor; iar aceştia nu-şi luau
nici o obligaţie faţă de efortul de război în curs.
Ion Antonescu a repartizat fiecare cerere din Memoriu, pentru aviz,
ministerelor care aveau în competenţă rezolvarea. Toate au răspuns până în
iunie 1941. Ministerul Finanţelor deja acordase o serie de avantaje refugiaţilor
prin DL din 14 decembrie 1940; prin Legea contribuţiilor directe din 1
aprilie 1941; prin intermediul CAM. Urmau facilităţi prin Oficiul Central
de Licitaţii. Ministerul Lucrărilor Publice şi Comerţului şi el acordase
deja gratuitate, pe timp de opt luni, pentru transportul pe CFR; se angaja
să continue sistemul. BNR se angaja să acorde credite pentru cumpărarea
de pământ, pentru comercianţi, industriaşi, meseriaşi, intelectuali, prin
Institutul de Credit Român. Dobânda era doar de 3 %. Erau şi împrumuturi
pentru consum, garantate de Stat. Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor
soluţiona cererile privindu-i pe studenţi şi elevi. Subsecretariatul de Stat al
Românizării menţiona un credit de 300 OOO OOO lei, şi felul cum fusese el
împărţit de BNR, pe domenii. Nu s-a rezolvat cererea înfiinţării în Bucureşti a
unui cartier de locuinţe special pentru refugiaţi, care ar fi urmat să se numească

216
ROMÂNI ŞI UNGURI

„Ardealul"; concesiunile pe seama Casei Autonome a Monopolurilor Statului


şi a Monopolului Alcolului, plata integrală a funcţionarilor particulari. 251
Asociaţia Refugiaţilor revine, la 18 iunie 1941, pentru lămuriri, asupra
unor cereri şi aducând unele noi, printre acestea, formarea unui Comitet de
Doamne condus de soţia lui Ion Antonescu, Maria, care să se ocupe de un
hotel cu restaurant, pus la dispoziţia refugiaţilor gratuit. 252 La 9 iulie 1941,
Asociaţia trimitea o telegramă lui Mihai Antonescu - care gira postul de
prim-ministru, Ion Antonescu fiind pe front; cerea urgentarea creditelor. 253
Semnau Dumitru Nacu, preşedinte, şi Anton Ionel Mureşan, secretar general.
România, în acel moment, făcea un efort major, material şi uman, pentru
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, iar conducătorii Asociaţiei îşi vedeau
doar de cererile lor; mai mult, solicitau insistent o audienţă, pentru ca aceste
cereri să fie cât mai urgent rezolvate; doreau să fie neapărat ascultaţi de Ion
Antonescu, deşi se ştia că acesta era pe front. Toate acestea au fost constatate
cu o oarecare mâhnire de Conducătorul Statului: reese şi din stenograma
şedinţelor Consiliului de Miniştri.
Ion Antonescu s-a aplecat cu o binevoitoare atenţie asupra repetatelor
solicitări ale refugiaţilor, cerând, însă, diverselor ministere implicate acţiuni
cu respectarea legilor. Pe marele Memoriu din 27 martie 1941 scria: „Să fie
studiate cererile de departamentele respective, care vor veni în Consiliul de
Miniştri cu propunerile ce au de făcut, eventual obiecţiuni. După aceea, voi
decide." 254 Pe un document conţinând măsuri propuse pentru ajutorarea
refugiaţilor, scrisese: „Să se discute problema cu dl. Mihai Antonescu, şi, de
acord cu dânsul, să se treacă la execuţie." 255 MStM raporta Conducătorului
Statului greutăţile întâmpinate de refugiaţii ardeleni, care continuau să
sosească zilnic. Mareşalul a vrut să facă ordine, punând, la 28 aprilie 1942,
o rezoluţie critică: „Nu putem lucra la derivă. Trebuie o organizare. Se va
discuta la C[abinetul] M[ilitar]." 256 Şi, a impus tuturor organismelor centrale
ale Statului să-i trimită lui toate informările privind situaţia românilor din
Transilvania de Nord-Est şi aceea a refugiaţilor ajunşi în România. Dorea
să fie în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a lua prompt măsurile optime,
care să fie în concordanţă cu viziunea sa de provizorat al stăpânirii Ungariei
asupra Transilvaniei, doar Conferinţa de Pace trebuind să hotărască definitiv,
Diktatul de la Viena urmând a fi anulat; momentul se voia pregătit.
Antonescu a introdus o ordine militară; citea toate informările primite;
îşi scria rezoluţiile pe ele, indicânt cine şi când urma să ia măsurile ce se
impuneau. Din rezoluţiile acestea se constata atenţia deosebită cu care

217
PETRE ŢU RLEA

documentele respective erau cmte şi maxima importanţă ce se acorda


refugiaţilor şi, în general, raporturilor româno-ungare. Sistemul era ilustrat,
în mod repetat, prin documentele perioadei 1941-1943. MStM îl informa
pe Ion Antonescu, la 28 februarie 1942, că MAI a ordonat structurilor
sale din zona de graniţă, să-i reţină pe toţi aceia care intrau clandestin în
România, pentru a fi expulzaţi. Antonescu nota: „2.111. Este o mare greşală.
Nu se pot trimite peste frontieră, pentru că vor fi spânzuraţi. Cum a putut
lua Ministerul de Interne astfel de dispoziţie, fară a mă întreba? Se va pune în
Consiliul [şedinţă a Consiliului de Miniştri] de la 13.111. Va lua la cunoştinţă,
în prealabil, dl. general Popescu." 257 Dumitru I. Popescu era ministru de
Interne. Într-adevăr, în şedinţa de Guvern, Conducătorul Statului l-a
atenţionat: „Pe aceşti tineri care au intrat în Ţara Românească îi primim.
[... ] Fug de acolo ca să nu se bată pentru unguri. Foarte bine. Îi înţeleg. L-aş
face şi eu acelaşi lucru. Dar, eu aş veni aici ca să mă bat, alături de românii
de aici, pentru cauza românească, pentru cauza lor!" 258 Erau şi rezoluţii ale
lui Ion Antonescu ce infirmă teza capacităţii sale mai reduse de om politic.
MStM, Secţia a II-a, Biroul I Informaţii, trimitea PCM, Cabinet Militar, la
4 martie 1942, o sinteză asupra tratamentului aplicat de unguri românilor
din Transilvania de Nord-Est, pentru a fi văzută de Mareşal. Ca să oprească
tratamentul brutal MStM propunea „câteva măsuri de represalii, pe care să le
ia Guvernul român, împotriva minoritarilor maghiari de la noi". Antonescu
s-a opus. Îl atenţiona pe Mihai Antonescu, în acel moment vicepreşedinte al
Guvernului, că trebuie să aibă în vedere consideraţii de ordin internaţional, şi
să nu se afecteze situaţia românilor din Transilvania de Nord-Est. Nu accepta
„răspunsul cu aceeaşi monedă" şi alungarea ungurilor din România; astfel ar
fi oferit Budapestei motivul de a intensifica procesul de alungare a românilor
din Ungaria; „Avem 1 300 OOO români în Ardealul smuls şi avem 45 OOO
unguri în Ardealul nostru. Cine va pierde ?" 259
Este indiscutabil că politica lui Ion Antonescu faţă de românii refugiaţi
din Transilvania de Nord-Est a fost conformă intereselor româneşti de
ansamblu. Pe cei care au venit în România i-a ajutat - cu eforturi surprinzător
de mari, având în vedere că România trebuia să-şi folosească, în acel moment,
prioritar resursele materiale pentru războiul de dezrobire a Basarabiei şi
Bucovinei. A salvat, astfel, peste 200 OOO de români. În acelaşi timp, nu a
încurajat refugierea, pentru a nu afecta dominaţia demografică a românilor
în Transilvania de Nord-Est. Şi, i-a ajutat material pe românii rămaşi să
trăiască sub stăpânire ungurească.

218
ROMÂNI ŞI UNGURI

*
În întreaga perioadă 1941-1943, Guvernul României a dus o foarte
intensă acţiune diplomatică în legătură cu Transilvania de Nord-Est Urmărea
două scopuri: să limiteze, să oprească atrocităţile săvârşite de unguri asupra
românilor din acea regiune; să obţină bunăvoinţa Germaniei şi Italiei
pentru acei români şi să le determine o acţiune de înapoiere a regiunii către
România. Din cele două ţeluri, primul a fost atins într-o foarte mică măsură;
politica antiromânească a Budapestei a continuat, dar fără a mai include
atrocităţile maxime din prima perioadă a ocupaţiei, precum asasinatele în
masă. Al doilea ţel nu a fost îndeplinit. Era un insucces al politicii externe
a lui Ion Antonescu; însă acesta din urmă, unul benefic pentru România;
dacă Germania i-ar fi redat Transilvania de Nord-Est, la Conferinţa de Pace,
Ungaria ar fi afirmat că este o victimă a Axei şi Bucureştilor, înclinând, tot ce
se poate, balanţa în favoarea ei. 260
În 1941, Guvernul României şi-a continuat şi chiar intensificat activitatea
diplomatică având ca ţel lămurirea guvernelor unor ţări europene asupra
situaţiei din Nord-Estul Transilvaniei, şi pentru a izola Ungaria. S-au înmulţit
contactele diplomatice cu ţări ca Finlanda, Slovacia, Croaţia, Elveţia,
Turci a, Sfântul Scaun, Bulgaria, Portugalia. 261 În vara lui 1941, s-a încercat
chiar apropierea de Slovacia şi Croaţia, ţări care aveau şi ele de suferit de pe
urma politicii maghiare, dorindu-se constituirea unei înţelegeri de apărare
colectivă. Ideea amintea de Mica Înţelegere creată în 1921-1922, între
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia; alianţa avusese caracter antirevizionist,
ceea ce era de ajuns pentru a provoca Germaniei, în 1941, o reacţie ostilă.
La 31 mai 1941, Raoul Bossy, noul ministru al României la Berlin, era
informat de Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti că „Guvernul
român ar vedea cu cea mai mare satisfacţie stabilindu-se între România şi
Croaţia o colaborare cât mai strânsă, în vederea unei atitudini politice comune
fată de Ungaria. [subl.n.]" Se considera că „este în interesul acestei politici ca
să păstreze un caracter strict secret"; de aceea, contactele în vederea stabilirii
unei înţelegeri trebuiau să se facă doar prin intermediul reprezentanţilor
diplomatici ai celor două ţări la Berlin. Ca obiectiv principal se propunea
din partea română, schimbul de materiale documentare venind în sprijinul
revendicărilor celor două ţari faţă de Ungaria. Se vor referi la: „1. Lipsa
oricărui titlu sau drept pentru Ungaria de a deţine teritoriile ocupate, sau
de a reclama anexarea altor provincii; 2. atrocităţile comisese unguri în
teritoriile ocupate, atrocităţi care au doveait, odată mai mult în faţa Istoriei,

219
PETRE ŢU RLEA

incapacitatea totală a Poporului Maghiar de a asigura condiţii tolerabile de


viaţă celorlalte naţionalităţi şi, deci, imposibilitatea morală de a lăsa grupuri
etnice diferite atât de masive în cadrul Statului Ungar." Se făcuseră tatonări şi la
Bratislava, unde Guvernul slovac considera „de cel mai mare interes" stabilirea
unei colaborări cu România pe aceleaşi linii vizate şi pentru colaborarea
româno-croată. Se amintea „identitatea de interese şi revendicări" ale celor
două ţări faţa de Ungaria, ţară în care trăiesc grupuri masive de români şi
slovaci. Colaborarea viitoare a celor trei state trebuia constituită pe baza
unor înţelegeri bilaterale (româno-croate şi româno-slovace), evitându-se
caracterul tripartit declarat, pentru a nu trezi reacţii ostile. 262
Pentru acelaşi obiectiv, instrucţiuni i se trimiteau lui Raoul Bossy şi la
16 iunie 1941. Acesta îl anunţa pe Mihai Antonescu, vicepreşedinte, în acel
moment, al Consiliului de Miniştri şi ad-interim la Ministerul Afacerilor
Străine, la 26 iunie, că Guvernul de la Zagreb „împărtăşeşte cu totul punctul
nostru de vedere asupra unei strânse şi permanente colaborări". Aceleaşi
sentimente le manifesta şi reprezentantul Slovaciei la Berlin. 263
Deşi se intenţionase ca tratativele pentru apropierea celor trei ţări să
aibă un caracter secret, Germania a aflat de existenţa lor. De aceea, Mihai
Antonescu a dat înapoi şi, pentru a motiva discuţiile purtate până atunci,
îl înştiinţa pe Ribbentrop, la 12 iulie 1941, prin consiliera! Steltzer aflat la
Bucureşti, că între Guvernul slovac, cel croat şi cel român se va încheia o
înţelegere pentru un schimb de manifestaţii culturale „menite să lege cele trei
popoare şi acţiunea guvernelor lor", că se dorea „o asociaţiune spirituală", ca un
pas spre o asociere politică strânsă, care era considerată perfect compatibilă
cu angajamentele internaţionale ale celor trei state. Nu se mai amintea de
caracterul antimaghiar propus iniţial. 264
Informată, diplomaţia ungară a contracarat printr-o încercare proprie de
înţelegere cu Slovacia şi Croaţia. Apropierea Ungariei de aceste ţări, ceea ce
anula demersul României în vederea unei înţelegeri antimaghiare, a prins
contur, fapt perceput cu dezamagire de Mihai Antonescu, conform unei note
diplomatice din 26 septembrie 1941. 265
România va continua demersurile pe lângă cele două puteri ale Axei, pentru
ca acestea să determine ameliorarea situaţiei românilor din Transilvania de
Nord-Est. La 23 aprilie şi 11 iunie 1941 au fost înaintate la Roma şi Berlin
memorandumuri cuprinzând, pe lângă relatări asupra situaţiei românilor
din regiunea ocupată de Ungaria, şi ideea revendicării de către România a
acestui teritoriu. Un alt document de acelaşi fel va fi înaintat în luna august

220
ROMÂNI ŞI UNGURI

1941. Doar din partea italiană s-a înregistrat o oarecare reacţie, în iunie 1941
când Mussolini i-a atras atenţia prim-ministrului ungar, Bardossy, asupra
tratamentului inuman aplicat românilor. Adăuga, ca o ameninţare, că Ungaria
se expune unor serioase riscuri, dacă nu îşi modifică politica represivă. 266
Foarte activ - deşi nu era diplomat de profesie, ceea ce se observa în multe
situaţii-, Mihai Antonescu a încercat să folosească toate căile posibile pentru
a-i influenţa pe mai marii Europei de atunci în favoarea României. În vara lui
1941, a avut mai multe întâlniri cu Manfred von Killinger, noul ministru
al Germaniei la Bucureşti, ajuns după înfrângerea Rebeliunii legionare; în
cadrul acestor întâlniri a fost mereu ridicată problema situaţiei românilor din
Transilvania de Nord-Est şi chiar problema apartenenţei de drept a acestui
teritoriu la România. La 9 august, Mihai Antonescu se arăta ferm. Conform
notei întocmitr în timpul convorbirii, ministrul român a afirmat: „România
nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei. Iar Generalul Antonescu
faţă de Fiihrer n-a avut nici un fel de ezitare de a mărturisi aceste revendicări.
După cum şi memorandumurile Guvernului român din 23 aprilie şi din 11
iunie sunt categorice în privinţa revendicărilor noastre teritoriale în Apus.
l-am adăugat d-lui Killinger că noi nu suntem popor de pustă, şi cu toate că
am cunoştinţa nevoii de a crea un stat puternic la Marea Neagră [... ],rol pe
care îl poate exercita în principiu România, totuşi Neamul Românesc nu va
părăsi niciodată drepturile sale asupra Transilvaniei. În arcul carpatic ne-am
născut şi aici vom muri, luptând pentru restabilirea drepturilor noastre alături
de oricine sau împotriva oricui. Arfi un act de trădare naţională dacă am crede
că drepturile Ardealului pot să facă obiect de compensaţie, cu atât mai mult
cu cât linia etică permanentă a Generalului Antonescu, şi punctul de vedere al
Guvernului său sunt că târguri internaţionale pe drepturile istorice şi vitale ale
unui neam nu se potface. [subl.n.]" Killinger, probabil impresionat, a răspunse
„Selbstverstăngig" - de la sine înţeles; şi, s-a angajat să-i relateze convorbirea
lui Ribbentrop. Partea posibil explozivă a venit la sfârşitul întrevederii:
„L-am rugat să informeze Berlinul că Ungaria a făcut ea însăşi, prin propria sa
acţiune, ca Tratatul de arbitraj de la Viena să devină caduc, prin neexecutarea
din partea Ungariei însăşi, astfel că, în principiu, Guvernul român nu se mai
simte obligat să respecte Arbitrajul de la Viena [subl.n.], urmând să dea acestei
concluziuni de ordin juridic consecinţele politice pe care le va crede, la timp
şi în condiţiunile pe care la vreme le va anunţa Guvernului Reichului." Mihai
Antonescu ameninţa şi că România va lua măsuri de retorsiune împotriva
ungurilor din teritoriul său, ca răspuns la atrocităţile maghiare la adresa

221
PETRE ŢURLEA

românilor din Ungaria. Era doar o ameninţare care nu putea avea urmări; în
repetate rânduri, Ion Antonescu îşi anunţase miniştri că nu va lua astfel de
măsuri. 267
Guvernul de la Bucureşti s-a adresat direct şi Guvernului de la Budapesta,
în vara lui 1941, cu privire la situaţia din Transilvania de Nord-Est. Mihai
Antonescu a avut o discuţie foarte tensionată cu ministrul Ungariei în
România. l-a arătat „Profunda nemulţumire a Guvernului Român şi
mâhnirea generalului Antonescu pentru tratamentul aplicat românilor aflaţi
sub ocupaţia ungarâ' - se scria într-o notă întocmită la Ministerul Afacerilor
Externe. „l-am atras atenţia că abuzurile comise împotriva românilor, în ce
priveşte deposedarea de proprietăţi, de şcoli şi de biserici, ca şi tratamentul
general impus românilor de acolo, constituie elemente de tulburare şi
provocaţiune." Ministrul Budapestei a vorbit vag despre o posibilă înţelegere.
Rezoluţia lui Ion Antonescu pusă pe nota de la Externe: „Nimeni nu va trata
cu Ungaria peste cadavre şi sălbăticii". 268
Poziţia Guvernului român a fost trimisă la Berlin şi Roma de către
reprezentanţii Axei la Bucureşti, Manfred von Killinger şi Renato Bova
Scopa. La 15 septembrie 1941, Mihai Antonescu revenea asupra problemei,
printr-un Memoriu cu câteva formulări în plus !aţa de intervenţia din august;
Memoriul era transmis Axei prin intermediul reprezentantului României
la Berlin, Raoul Bossy, şi la Roma, Vasile Grigorcea. 269 Pe document se află
menţiunea: „Dictat şi redactat personal de dl. profesor Mihai Antonescu,
vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine".
Reprezentanţilor României li se transmiteau, totodată, indicaţii privind
demersurile ce trebuiau să le facă. „Remisiunea vă rog să o faceţi întovărăşită
de o notă scrisă, atrăgând atenţia asupra atitudinei pe care a urmat-o
Guvernul Mareşalului Antonescu de la 6 septembrie 1940 şi până azi, şi
anume: Guvernul Regal ungar, cu toate că dobândise fără luptă teritorii
în care majoritatea este românească, a dezlănţuit, în primele săptămâni ale
ocupaţiei, cele mai violente atrocităţi, vexaţiuni şi dispreţuiri de drepturi. De
atunci a continuat nu numai să provoace fără motiv Guvernul Regal român
prin campanii de presă, care au mers până la ofensarea Armatei române şi a
Conducătorului Statului, dar continuă şi azi să considere situaţia teritorială,
dobândită prin târg internaţional, drept un provizorat insuficient, şi
manifestă în toate ocaziunile, direct şi indirect, voinţa sa de aşa-zisă restituire
a Coroanei Sfântului Ştefan şi de încorporare a pământului românesc al
Transilvaniei de Sud." Erau prezentate apoi, pe scurt, principalele măsuri luate

222
ROMÂNI ŞI UNGURI

împotriva românilor de Budapesta. ,,În tot acest timp, Guvernul Regal român
a observat atitudinea cea mai calmă, mărginindu-se să atragă atenţia - prin
memorandumuri remise de domnul Mareşal Antonescu - asupra faptelor
grave săvârşite şi tolerate de Guvernul ungar împotriva românilor, pentru ca
guvernele aliate, garante şi semnatare ale Actului de la Viena, să poată vedea
în ce mod a înţeles Guvernul ungar să-l respecte. Acelaşi calm demn şi stăpân
l-a avut şi opinia publică românească. În această vreme, cu toate că Poporul
ungar era beneficiarul unor împrejurări internaţionale şi al unor campanii de
propagandă, a continuat, din august 1940 şi până azi, să lovească în drepturile,
onoarea şi liniştea Poporului Român prin acte de permanentă provocaţiune.
Între demnitatea cu care Poporul Român şi-a suferit durerea şi exaltarea
ofensatoare cu care opinia publică ungară, beneficiara unui act internaţional,
îşi continuă abuzurile, suntem siguri că guvernele aliaţilor noştri vor putea
să-şi facă judecata. Prin toate aceste acte, Guvernul Regal ungar a dovedit,
din primele zile ale intrării în vigoare a actului de la Viena şi până azi, în mod
reiterat şi evident, că repudiază în mod unilateral deciziunea de la Viena şi
că a izbit de caducitate acest Act prin voinţa sa unilaterală. Guvernul Regal
român îşi rezervă consecinţele care decurg din această constatare." Miniştrii
României la Berlin şi Roma erau îndemnaţi să observe efectul Memoriului
asupra guvernelor Axei.
Într-adevăr, în vara lui 1941 se strânseseră probele juridice şi politice ce
demonstrau că acţiunea Ungariei determinase caducitatea Diktatului de la
Viena. Ideea se regăseşte şi într-o notă informatică din 1O iunie 1941, trimisă
de Valer Pop conducerii Ministerului Afacerilor Externe. 270 Dar, în vara
lui 1941, demersurile României avuseseră doar un slab ecou în Germania
şi Italia. Doar Mussolini i-a atras atenţia prim-ministrului Bardossy asupra
tratamentului aplicat românilor. El adăuga, ca o ameninţare, că Ungaria
se expune unor serioase riscuri, dacă nu îşi modifică politica represivă. 271
Înştiinţat de această atenţionare, Ion Antonescu va trimite lui Mussolini o
scrisoaree de mulţumire. 272
În a doua parte a lui septembrie 1941, Ministerul de Externe român se
interesa asupra efectului noilor demersuri ale României. Pe 25 septembrie i
se cerea ministrului Bucureştilor la Budapesta să urmărească şi să raporteze
efectele memoriilor trasmise la Berlin şi Roma în cercurile oficiale ungare. 273
Pe 26 septembrie, în absenţa oricărei reacţii italiene, ministrului Bucureştilor
la Roma i se cerea de către Mihai Antonescu să raporteze efectul produs, mai
ales de ideea caducităţii Diktatului de la Viena. Mihai Antonescu avusese,

223
PETRE ŢURLEA

cu siguranţă, acceptul lui Ion Antonescu pentru demersurile sale; conform


stenogramelor şedinţelor Consiliului de Miniştri, miniştrii cereau aprobarea
prim-ministrului şi pentru măsuri puţin importante, Guvernul fiind condus
ca o unitate militară. Ministrul de Externe a lăsat să se înţeleagă, sau mai bine
spus dorea să se creadă, că România era dispusă să meargă până la capăt, la
reluarea imediată a Transilvaniei de Nord-Est. În realitate, îşi dădea seama că,
în acel moment, românii vizau mai mult decât ar fi fost lăsaţi de Germania
şi Italia să obţină. În aceste condiţii, fermitatea declaraţiilor româneşti avea
drept scop limitarea acţiunilor opresive din Transilvania de Nord-Est, pe de
o parte, şi, pe de alta, dorinţa ca cele două puteri ale Axei să se obişnuiască
din timp cu ideea că, la conferinţa de Pace, România nu va mai recunoaşte
Diktatul de la Viena; aşadar, pentru acel moment, o analiză obiectivă duce
la concluzia că România dorea doar o punere în temă a Germaniei şi Italiei,
fără consecinţele imediate ale declarării caducităţii Diktatului de la Viena.
Neînţelegerea acestei nuanţe a demersului românesc de către locţiitorul
ministrului Bucureştilor la Roma, Cămărăşescu, l-a făcut să insiste - exagerat
după părerea lui Mihai Antonescu - pe ideea caducităţii, atunci când a predat
Memoriul. Ca urmare, de la Bucureşti i se atrăgea atenţia: „Rog nu insistaţi
asupra caducităţii drept soluţie unică cu consecinţe imediate. Mărginiţi-vă la
remiterea scrisorii. [... ]; evident, România nu provoacă azi conflict grav cu
Ungaria." 274 (Despre neînţelegerile dintre unii diplomaţi români şi Mihai
Antonescu în legătură cu modul în care trebuia prezentată ideea caducităţii,
istoricul Vasile Puşcaş consideră că ministrul de Externe încerca s[ arunce
asupra diplomaţilor vina pentru eşecul încercării. În urma neînţelegerilor,
şi-a dat demisia ministrul Cretzianu; acesta, în scrisoarea de demisie indica
greşelile lui Mihai Antonescu. 275 ) Fie că nu a înţeles subtilitatea ministrului de
Externe, fie că, din dorinţa de a se remarca, a făcut abstracţie de ea, Cămărăşescu
va menţine accentul asupra caducităţii Diktatului şi în timpul convorbirii cu
Ciano din 29 septembrie 1941. Şi, pentru a primi felicitări probabil, raporta
satisfăcut la Bucureşti: „Cu acest prilej, am subliniat contelui Ciano că prin
voinţa unilaterală a Ungariei noi suntem siliţi a constata caduc Actul de la
Viena. Am reliefat fraza voit. [subl.n.] Interlocutorul meu a manifestat o
vădită nemulţumire, contrastând cu afabilitatea arătată în cursul convorbirii.
Întrebat ce crede despre caducitatea Actului, Domnia sa mi-a răspuns textual:
« Y peser seulement, cela veut dire mettre la charru devant les beufs » ." Mihai
Antonescu nota furios pe marginea raportului: „Foarte rău aţi făcut că aţi
reliefat fraza privitoare la caducitate. Acesta nu este procedeu diplomatic.

224
ROMÂNI ŞI UNGURI

Trebuia să vă mărginiţi a vedea efectele, fără a insista. [... ] Vă rog să nu mai


întreprindeţi nimic până la întoarcerea titularului." (Vasile Grigorcea) 276
Memorandumul ce conţinea ideea caducităţii Diktatului de la Viena
a constituit un moment de vârf în raporturile României cu Ungaria, pe
de o parte, şi în cele cu Germania şi Italia, pe de alta, în 1941. România
arăta că vrea să-şi urmeze propria politică externă în perspectivă. Faptul
acesta a îngrijorat Berlinul şi Roma. De aceea, folosind un pretext minor -
publicarea în ziarul refugiaţilor „Ardealul", a unui articol ce califica drept
apolitic şi nedrept Arbitrajul de la Viena -, Germania, prin intermediul lui
von Killinger, a reacţionat vădit disproporţionat în raport cu modestia şi
singularitatea evenimentului, admonestând Guvernul român printr-o notă
verbală. Reprezentantul Germaniei pomenea de „deraierea" care poate atinge
raporturile româno-ungare şi chiar pe cele româno-germane, exprimare
ce constituia, evident, un avertisment din partea Berlinului. Fără a se lăsa
intimidat, Mihai Antonescu i-a răspuns, tranşant şi pe larg, la 10 octombrie
1941: „Vă afirm că şi eu subscriu la formula ziarului transilvănean, fiindcă
şi eu consider Arbitrajul de la Viena ca un act nedrept. Când conştiinţa
mea crede acest lucru, când Mareşalul Antonescu a mărturisit-o deschis
[... ], fapta ziarului poate fi considerată cel mult o imprudenţă'.' Mihai
Antonescu devenea chiar autoritar, cerând lui Killinger: ,,În viitor vă rog să
nu mai consideraţi asemenea incidente de presă ca de natură să legitimeze
o intervenţie a dumneavoastră în favoarea Ungariei." Mai mult, pornind
de la fraza lui Killinger - ziarul „Ardealul" este organul „tuturor acelora
cari văd retrocedarea Ardealului de Nord condiţia propăşirii României" -,
ministrul Afacerilor Externe răspundea: ,,În Ţara Românească, nu numai
cei de la ziarnl «Ardealul», dar toţi românii văd propăşirea României
prin retrocedarea Ardealului de Nord. Eu cel dintâi sau cel din urmă. [... ]
Aceasta nu este numai o atitudine politică, domnule ministru, este o stare
de conştiinţă profundă, definitivă. Şi, nu personală, oficială sau trecătoare, ci
unanimă. Nu există român care să poată să afirme că am putea trăda drepturile
Ardealului. Fiindcă, dacă ar exista unul, ar fi ucis a doua zi." Insistând asupra
„unanimităţii opinie publice româneşti", Mihai Antonescu preciza şi faptul că
niciodată, nici un factor de putere din România nu a arătat că s-ar fi împăcat
cu pierderea Ardealului: „Din primele ceasuri ale guvernării sale, Mareşalul
Antonescu a spus deschis că nu va trăda drepturile acestui Popor.[ ... ] Şi peste
graniţe niciodată Mareşalul Antonescu n-a făcut decât să afirme dreptul
românesc asupra Ardealului." Iar în faţa atrocităţilor ungureşti din regiunea

225
PETRE ŢURLEA

ocupată, Conducătorul Statului a declarat: „Nu va fi linişte în Europa, în


acest colţ al sud-estului, până când nu se va face dreptate Poporului român
de pretutindeni. În final, Mihai Antonescu afirma: „Luptând împotriva
Rusiei pentru drepturile noastre sfinte [... ], noi luptăm, domnule ministru,
în realitate, şi pentru recâştigarea drepturilor asupra Transilvaniei". 277
Bineînţeles, scrisoarea către Killinger nu era destinată doar acestuia, ci, în
primul rând, conducerii Germaniei, fapt precizat chiar de emitent în timpul
întrevederii cu Ribbentrop din 26 noiembrie 1941. 278
Articolul incriminat de Killinger se intitula Un an, şi era nesemnat,
deci reprezenta opinia Redacţiei. 279 Supărarea Legaţiei germane fusese
trezită de un singur pasaj: „România unită ne-a dat o concepţie naţională
eroică - aceasta nu trebuie să o uite tovarăşii noştri de luptă [germanii] - şi
noi ştim că tot numai această concepţie de eroism intransigent ne va repune
în drepturile noastre încălcate de nedreptul şi apoliticul Verdict al Vienei.
Ardealule! Ardealule eşti al nostru şi nimeni nu va putea să ni te ia!" În ciuda
intervenţiei Legaţiei germane, Guvernul nu va pune piedici apariţiei ziarului
„Ardealul"; acesta îşi va păstra nota protestatară la adresa stăpânirii străine
în Transilvania de Nord-Est. Pentru o acţiune mobilizatoare, recurgea la
publicarea unor articole şi poezi patriotice, texte în special ale lui Octavian
Goga. Deseori insera în chenare texte de genul „Ardealul este al nostru, în
ciuda tuturora, împotriva tuturora. Sărutaţi, români, pământul său sfânt, căci
e plămădit cu sânge românesc.''
Afirmaţia lui Mihai Antonescu, în virtutea căreia poziţia sa intransigentă
corespundea cu aceea a Conducătorului Statului, îşi găsea o nouă validare
chiar în septembrie 1941: la 12 septembrie, din Tiraspol, acesta răspundea
apelului refugiaţilor şi expulzaţilor ardeleni: „Marele Cartier General. Apelul
ardelenilor refugiaţi freamătă viu în conştiinţa românilor de pretutindeni.
Repet cu tăria credinţei pentru care azi toate virtuţile Neamului luptă - Nici
o brazdă românească nu se uită, nici o umilinţă nu va rămâne nerăzbunată.
Jertfele de la Odesa nu sunt numai pentru graniţa românească, ci pentru
împlinirea tuturor drepturilor şi năzuinţelor Neamului. Nu trebuie decât
pregătirea acestor împliniri." În toamna aceluiaşi an, în Cartea de Aur a a
Spitalului Z .1.305 (Bucureşti, Cotroceni), pentru răniţii de pe front,
Mareşalul scria: „Nu vreau să mor şi nu voi muri până ce nu voi întregi şi
ultima brazdă românească pângărită. De altfel, de la Odesa nu mă voi
reîntoarce peste Cernăuţi, ci peste Maramureşul Voevodal, la Cluj." 280

226
ROMÂNI $1 UNGURI

Dârzenia lui Mihai Antonescu a făcut oarecare impresie la Berlin, ceea ce


s-a văzut în buăvoinţa cu care a fost primit de Ribbentrop la 26 noiembrie
1941. Ministrul român aduce un nou Memorandum, conţinând toae cazurile
cunoscute ale acţiunii antiromâneşti ale Ungariei. 281 A doua zi, Mihai
Antonescu ridica aceleaşi probleme şi în timpul convorbirii cu Hider. 282
Dar, prezentarea clară a poziţiei României şi a aspiraţiilor sale nu a
provocat decât o schimbare de suprafaţă a poziţiei Germaniei în sensul
admiteri, în viitor, a unei neprecizate formule noi pentru Transilvania. În
realitate, Germania a rămas ataşată Diktatului de la Viena; dacă l-ar fi negat,
ar fi însemnat să-şi recunoască o greşală. Dar, Armata română era necesară
continuării războiului în Rusia, iar petrolul românesc era indispensabil
armatei germane. Numeroasele afirmaţii de înţelegere a suferinţelor
românilor şi promisiunea de reluare a problemei Transilvaniei după sfârşitul
războiului aveau menirea doar să liniştească partea română.
Nesinceritatea germană era validată, încă odată, în vara lui 1942. La20 iunie
s-a ajuns la o dispută puţin diplomatică între Killinger şi Mihai Antonescu.
Ministrul Germaniei, întovărăşit de însărcinatul cu afaceri al Italiei la
Bucureşti, a remis ministrului Afacerilor Externe al României o scrisoare
(adresată lui Ion Antonescu), prin care cele două guverne ale Axei interveneau
în favoarea ungurilor din Transilvania de Sud, acceptând ca îndreptăţite
plângerile făcute de către Guvernul de la Budapesta împotriva autorităţilor
administrative româneşti. De remarcat că acest demers filomaghiar venea
chiar a doua zi după ce, la Turda, Mihai Antonescu, în prezenţa Comisiei
mixte italo-germane, constatase noile acte de brutalizare şi de înfometare a
românilor făcute de către unguri. Intervenţia celor doi diplomaţi ai Axei l-a
surprins şi revoltat pe ministrul român, care o găsea „cu totul nepotrivită în
fond şi în formă"; şi-şi exprima surprinderea că „atâtea demersuri româneşti,
de atâta vreme, n-au izbutit să provoace o acţiune de intervenţie promptă". 283
Cei doi aduceau o scrisoare către Ion Antonescu, datată 19 iunie, şi semnată
doar de Killinger, pentru a sublinia poziţia de subordonare faţă de acesta a
Legaţiei Romei la Bucureşti. Mareşalul era anunţat căi se face o declaraţie din
ordinul Guvernului Reichului; textul era chiar pus între ghilimele, deci fusese
transmis de la Berlin. Intervenţia era făcută în urma plângerilor Budapestei
şi a sesizărilor Comisiei germano-italiene de control, privind rechiziţionarea
de alimente de la ungurii din România. Se cerea imperativ Guvernului român
„să înceteze cu efect imediat rechiziţionările", şi să fie retrocedate alimentele
rechiziţionate. Se cerea şi sistarea refugierilor, punându-se semnul egalităţii

227
PETRE ŢURLEA

între atitudinea faţă de acest fenomen a Bucureştilor şi a Budapestei, amândouă


fiind învinuite că l-au determinat. Se accepta ideea ca „Guvernul ungar să
poarte grija pentru imediata remediere a plângerilor române" dar, numai „în
caz că se va aproba că dispoziţiunile autorităţilor ungare din Transilvania au
creat motive întemeiate" pentru plângerile Guvernului român. Prin urmare,
politica represivă maghiară era pusă sub semnul îndoielii. De asemenea, se
cerea acceptarea unei măriri a personalului Comisiei de ofiţeri germani şi
italieni. Finalul era de-a dreptul ultimativ: „Din însărcinarea Guvernului
german rog a da o declaraţie imediată că cerinţele sus arătate sunt acceptate."
[su bl.n.] 284
Mihai Antonescu nu ştia dinainte de ce i se ceruse o audienţă comună
de către cei doi diplomaţi. A fost atât de surprins când a văzut scrisoarea
Berlinului, încât a avut o reacţie puţin diplomatică, rezultată din nota
de convorbire din dimineaţa lui 20 iunie. Scrisoarea, menţiona Mihai
Antonescu în notă „m-a surprins atât de mult, iar limbajul său m-a revoltat
într-atât că, ascultându-i citirea pe care a dat-o dl. ministru von Killinger,
i-am răspuns aşa: «D-le ministru, acesta este ecoul paradoxal al constatărilor
făcute chiar ieri de Comisia mixtă. Deşi scrisoarea este adresată domnului
Mareşal Antonescu, mă simt dator, ca ministru al Afacerilor Străine care
am răspunderea mea în raporturile internaţionale, să vă afirm că găsesc acest
demers cu totul nepotrivit în fond şi în formă şi că, desigur, el va provoca
răspunsul cuvenit din partea Guvernului român. [... ] Este de neînţeles cum
atâtea demersuri româneşti, de atâta vreme, n-au izbutit să provoace o acţiune
de intervenţie promptă. Şi, în vremea când soldatul român cade pe întinsul
blestemat al Rusiei, Guvernul Mareşalului Antonescu şi Poporul Român
întreg este ofensat prin această intervenţie.»" Situaţia fiind considerată
extrem de gravă, Ion Antonescu i-a chemat, în aceeaşi zi, la ora 17, la vila sa
de la Băneasa, pe miniştrii Germaniei şi Italiei. Încruntat, i-a dat cuvântul lui
Mihai Antonescu, pentru a citi răspunsul la demersul Axei: „D-le ministru,
am primit cu surprindere scrisoarea colectivă a guvernelor aliate ale Marelui
Reich German şi Italiei. Istoria va judeca dacă poporul român şi Conducătorul
său meritau să fie trataţi ca vasali şi să primească de la marii lor aliaţi, în loc
de justiţie, o astfel de scrisoare, care le arată lapidar care este recompensa ce
li se dă pentru că au dat şi dau totul, cu toată loialitatea şi credinţa, pentru
o luptă comună." Anunţa un răspuns al Guvernului. După citirea acestor
observaţii, Ion Antonescu a adăugat: „lată, domnilor, răspunsul la tot ce am
făcut până azi. Vă rog să comunicaţi guvernelor dvs. că eu nu sunt vasal; că

228
ROMÂNI $1 UNGURI

Mareşalul Antonescu nu este Generalul Nedici; că eu refuz să primesc un


asemenea limbaj şi că prefer să cad pe câmpul de bătaie ca soldat, decât să
dezonorez drepturile unei ţări, primind ca eu să fiu umilit." Anunţa că, dacă
demersul Axei ar ajunge la Poporul Român, s-ar produce „o reacţiune de
revoltă a opiniei publice". În faţa acestei fermităţi ameninţătoare, Killinger
a dat înapoi; nu s-a urmărit ofensarea Mareşalului „pentru care Fiihrerul are
un respect atât de mare, iar faţă de Poporul Român, mai ales în urma luptei
sale, Germania are toată consideraţia". Killinger se declara „nefericit" că a
trebuit să transmită scrisoarea respectivă. A intervenit foarte împăciuitor şi
reprezentantul Italiei. Intervenea şi Mihai Antonescu: „Dacă Germania şi
Italia vor să reediteze în comunitatea europeană mandatele internaţionale,
crezând că Poporul Român este un popor minor care-şi aşteaptă tutorii, noi
înţelegem să ne ducem singuri şi suferinţele, dar şi mândria." 285
Revolta Guvernului român era determinată şi de faptul că, la nenumăratele
proteste ale sale privind rechiziţiile masive practicate de autorităţile ungare
în Transilvania de Nord-Est, nu fusese nici o reacţie din partea Berlinului
şi Romei. De aceea, Ion Antonescu răspundea furios: „Nu restitui nimic.
Pe teritoriul Statului Român fac ceea ce cred şi nu îngădui nimănui să se
amestece. [„.] Şi, vă rog să credeţi că nu este admisibilă această procedură,
mai ales faţă de neîngăduita indiferenţă arătată tuturor plângerilor noastre de
pâna acum." Şi, în final îi anunţa pe cei doi diplomaţi că nu va înceta „lupta
pentru stabilirea drepturilor noastre" în Transilvania.
Scrisoarea oficială de răspuns la demersul Axei, semnată de Ion Antonescu
era scurtă şi fermă. Cuprindea toate ideile expuse direct diplomaţilor în seara
lui 20 iunie. 286 Şi ministrul de Externe, Mihai Antonescu, a dat un răspuns
scris, pentru înmânarea căruia i-a chemat pe reprezentanţii Germaniei şi Italiei
pe 24 iunie 1942. Parcurgându-l în fugă, Killinger a spus: „Este oarecum tare,
dar este demn şi înţelept." 287 Cum obişnuia Mihai Antonescu, spre deosebire
de Ion Antonescu, textul său, deşi foarte bun, era planturos. 288 Făcea o trecere
în revistă a situaţiei românilor din Transilvania de Nord-Est. La capitolul
români expulzaţi erau trecuţi 222 943. Deşi sesizase repetat această acţiune
a Budapestei, Axa nu o stopase. Era prezentată acapararea proprietăţilor
româneşti, agresiunile de ordin religios, maghiarizarea. „La toate aceste acte
brutale şi neumane, Guvernul Regal român a răspuns totuşi cu demnitate
şi calm. El n-a expulzat. El n-a făcut violenţe. El n-a făcut campanie de
presă şi radio, decât atunci când limitele onoarei sale erau atinse. El a fost
întotdeauna gata să respecte angajamentele sale." Se reproşa guvernelor Axei

229
PETRE ŢU RLEA

că, deşi cunoşteau situaţia din Transilvania de Nord-Est, nu interveniseră în


favoarea românilor.
Răspunsul oficial al guvernelor Axei a venit la 3 iulie, când Mihai
Antonescu i-a primit din nou pe reprezentanţii acestora. Textul era
împăciuitor; fermitatea românilor avusese efect. Cele două guverne „regretă
sincer că Guvernul român a putut să interpreteze scrisoarea din 19 iunie
drept un act de imixtiune în afaceri care privesc exclusiv Statul Român sau
drept act inamical faţă de România". În spatele scrisorii nu era o preferinţă
faţă de Ungaria, ci dorinţa ca să nu se ajungă la „un grav şi sângeros conflict,
în momentul când toată atenţia trebuia dată primejdiei comune din Răsărit."
Ministrul de Externe român a reinterat ideea caducităţii Arbitrajului de la
Viena, fără a fi contestat de cei doi diplomaţi, fapt care era interpretat, forţat,
ca o acceptare. 289
Confruntarea diplomatică dintre România şi puterile Axei, din vara lui
1942, nu a dus la o întărire a presiunilor acestora faţă de Ungaria pentru
îmbunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania de Nord-Est. Totuşi, au
însemnat un moment major de reafirmare a drepturilor româneşti asupra
acestei provincii, spulberând orice îndoială pe care Berlinul şi Roma ar
fi putut-o avea asupra ţelului pe care-l urmăreau Bucureştii: reluarea
Transilvaniei ocupate şi anularea Diktatului de la Viena. Era o înfruntare a
Axei nemaiîntâlnită din partea vreunuia din statele aduse lângă ea. Cu atât mai
important actul de demnitate al României, cu cât el avea loc în momentul de
vârf al puterii Germaniei, când puţini vedeau sfârşitul acesteia. România nu
se comporta ca un stat vasal, mergea alături de Axă, acţiona pentru propriile
interese. Şi, acestea erau drepte, spre deosebire de acelea ale Axei.
Se va ajunge la formarea unei noi Comisii mixte, conduse de Hencke şi
Roggeri, care va activa în perioada iulie-noiembrie 1942. Raportul acesteia
va fi finalizat la 8 februarie 1943 şi nu avea, în linii mari, caracterul celui din
octombrie 1940. Era completat cu recomandări separate, pentru Guvernul
român şi pentru Guvernul ungar, însoţite de instrucţiuni pentru funcţionarea
comisiilor permanente mixte germano-italiene din nordul şi din sudul
Transilvaniei; aveau menirea de a supraveghea evoluţia situaţiei. 290 Pentru
a influenţa noua Comisie, din partea Guvernului român, Mihai Antonescu
a înaintat Berlinului marele Memorandum din 2 septembrie 1942, deja
prezentat pe larg. 291 De asemenea, ministrul de Externe român a avut mai
multe întrevederi cu Hencke şi Roggeri, unele transformate în dispute. La
începutul lui noiembrie 1942, cei doi conducători ai Comisiei mixte au vrut să

230
ROMÂNI ŞI UNGURI

obţină, pe ocolite, recunoaşterea din partea română a principalei consecinţe a


Diktatului de la Viena - noua graniţă dintre România şi Ungaria, prin fixarea
unor stâlpi de frontieră. Mihai Antonescu a răspuns: „Refuz categoric!" A
declarat, la 1S septembrie 1941, caduc Actul de la Viena, „ca urmare a unor
lungi suferinţe după evenimentele şi actele din 1940. Mă mândresc că sunt
autorul acestui act [declaraţia de caducitate], cu care am şters o dezonoare
românească." Graniţa româno-ungară nu ar putea fi considerată definitivă,
în momentul când toate graniţele europene sunt fluide. „Cea mai mare
nedreptate şi cea mai odioasă, este frontiera româno-ungară. Noi sperăm
să facem din frontierele Statului nostru, frontiere drepte. [... ] Nimeni
de pe acest pământ nu poate impune Poporului Român să-şi conserve o
frontieră care este contra legilor naturale, contra legilor justiţiei, contra
legilor de echilibru politic, contra legilor de conservare naţională, contra
legilor de unitate economică, contra a tot." Armata română lupta pentru
ca, la sfârşitul războiului să fie frontiere drepte; războiule pentru dreptate:
„Dacă această formulă nu ar fi destinată să fie pusă în practică, atunci declar
deschis cd m-am înşelat asupra spiritului de justiţie al Fuhrerului şi al Ducelui.
[subl.n.]" Erau cele mai aspre cuvinte auzite de nişte reprezentanţi ai Axei
de la reprezentantul unei ţări aliate. Roggeri şi Hencke au încercat ca să
obţină măcar încetarea prezentării atrocităţilor maghiare de către presa din
România. Mihai Antonescu i-a refuzat din nou: „Eu nu pot să impun unui
popor teroarea unei tăceri mortale. Este vorba de o legitimă apărare." Iar
când s-a ridicat problema refugiaţilor, ministrul de Externe român a devenit
de-a dreptul brutal: „Vă întrerup!" Nu se poate compara situaţia refugiaţilor
români cu aceea a ungurilor. În finalul discuţiei, transmitea către Budapesta
o ameninţare: „Dacă Guvernul Ungariei va continua să facă imposibilă
viaţa românilor, silindu-i să fugă, voi caza pe românii refugiaţi în casele
ungurilor." 292
Disputele dintre România şi Axă privind caducitatea Diktatului de la
Viena au răzbătut şi în presa internaţională. Cel mai interesant a fost ecoul
în URSS, anunţând şi poziţia pro-românească a Moscovei de la sfârşitul
războiului. La 14 septembrie 1941, Agenţia de presă TASS anunţa: Comisia
germano-italiană se întruneşte la Viena. Germania are intenţia să pună mâna,
prin intermediul Ungariei, pe toată Transilvania. Dar, România e îndreptăţită
să ceară revizuirea Diktatului de la Viena. 293
În perioada interbelică, România a făcut marea greşeală de a nu prezenta
decât superficial, opiniei publice româneşti şi celei internaţionale, justeţea

231
PETRE ŢURLEA

stăpânirii ei asupra Transilvaniei. În aceste condiţii, intensa propagandă


revizionistă maghiară a avut succes, în rândurile unei mari părţi a opiniei
publice occidentale, care a fost adusă să creadă că România deţine Transilvania
doar în virtutea hotărârilor Tratatului de la Trianon; iar făuritorii acestuia
l-au conceput doar ca un act de răzbunare împotriva Ungariei, pentru
participarea sa la Primul Război Mondial. Guvernele româneşti au crezut că
drepturile românilor, în plan istoric şi demografic, sunt mult prea evidente
şi îndestulătoare, făcând inutilă o propagandă eficientă în jurul lor, care ar
fi necesitat şi fonduri importante. S-a adăugat interesul complex al Axei în
relaţiile româno-maghiare. Astfel s-a ajuns, în 1940, la pierderea Transilvaniei
de Nord-Est. Regimul Antonescu şi-a dat seama de greşeala făcută de
guvernanţii români în perioada interbelică, şi a hotărât o campanie internă şi
internaţională care să ducă, la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, la
anularea Dictatului de la Viena. 294
Pe plan intern, a fost întreţinută convingerea justeţei hotărârilor luate
în 1920 la Trianon, şi a nedreptăţii celor luate la Viena în 1940. În pofida
permanentelor presiuni ale Axei, doritoare să nu-i mai fie contestat verdictul
vienez, Cenzura Guvernului Antonescu a avut, în general, doar acţiuni
formale pentru a împiedica presa să relateze atrocităţile maghiare din
Transilvanie de Nord-Est. De multe ori, Guvernul se solidariza cu ziariştii
care supărau Axa, cazul ziarului „Ardealul" din toamna lui 1941, fiind
doar cel mai cunoscut. Cea mai importantă acţiune a Guvernului, privind
pregătirea propagandistică a viitoarei Conferinţe de Pace, a fost mobilizarea
institutelor de istorie şi a principalilor istorici ai României, pentru publicarea
unor lucrări ştiinţifice de necombătut privind drepturile românilor asupra
Transilvaniei; urmau a fi traduse în limbi de circulaţie internaţională, în
primul rând în germană. S-a cerut şi publicarea, în revistele germane, a unor
articole de sinteză pe această temă.
Mihai Antonescu, cel care a condus acţiunea de propagandă românească
toată perioada războiului, s-a adresat, la 14 aprilie 1941, Institutului de Istorie
a Românilor, condus de C.C. Giurescu. La 16 aprilie i se răspundea: „Accept
principial să iau asupra mea şi asupra Institutului de Istorie a Românilor pe
care-l conduc, grija de a organiza alcătuirea unei lucrări ştiinţifice asupra
teritoriilor pierdute în 1940, lucrare care să ofere Guvernului şi propagandei
româneşti un material documentar complet şi ştiinţific asupra acestor
teritorii. Lucrarea, de proporţii mai mari şi alcătuită după un plan unitar, din
studii datorate celor mai de seamă specialişti ai noştri, va cerceta aspectele

232
ROMÂNI ŞI UNGURI

geopolitice, etnice, economice şi culturale pricind teritoriile amintite." Pentru


a stabili amănuntele, C.C. Giurescu cerea, lui Mihai Antonescu, o audienţă; i
s-a acordat imediat. 295 S-a recurs, în primul rând la C.C. Giurescu, pentru că
era un istoric recunoscut, profesor de Istoria Românilor la Universitatea din
Bucureşti, dar şi pentru că era apreciat de germani. 296
În primăvara lui 1942, C.C. Giurescu publica, în revista germană „Die
Aktion", un articol mare cu titlul Die Europăische Rolle des Rumănischen
Volkes (Rolul european al Poporului Român ). 297 În condiţiile apariţiei în
ziarul „Franckfurter Zeitung" a unui articol de evidentă inspiraţie maghiară,
Ardealul, Mareşalul Ion Antonescu a cerut să se răspundă; i se înaintează
studiul Transilvania, al lui G.G. Giurescu. Antonescu a notat: „Să se
urmărească execuţia. Să fie publicată în presa română ca răspuns." Rezoluţia îi
era adresată lui Alexandru Marcu de la Ministerul Propagandei Naţionale. 298
Studiul Transilvania, schiţă istorică al lui C.C. Giurescu fusese publicat în
august 1942: avea 22 pagini, tipărit în câte 3 OOO exemplare, în broşură în
limbile germană, italiană, franceză. 299
Mihai Antonescu a vrut, în primăvara lui 1943, să facă o mobilizare largă
pentru întreţinerea unei propagande internaţionale eficiente, cu atât mai
mult, cu cât începuse să se întrevadă sfârşitul războiului. La 6 martie 1943,
ţinea, pe această temă, o largă cuvântare la Fundaţia Universitară „Carol
I". Insista pe realizarea unor materiale de informare ştiinţifică în legătură
cu Transilvania. 300 Stenograma a păstrat şi cuvântările de răspuns ale unora
din cei mai importanţi oameni de cultură români ai momentului respectiv.
Ion Simionescu, preşedinte al Academiei Române, se angaja ca instituţia pe
care o conducea să-şi dea tot sprijinul. Gheorghe I. Brătianu, ca director al
Institutului de Istorie Universală (urmaşul în această funcţie al lui Nicolae
Iorga) îşi oferea şi el tot sprijinul. De altfel, încă în 1941, Ion Petrovici,
ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor, îi întrunise pe directorii tuturor
institutelor naţionale de istorie - Gheorghe I. Brătianu, Constantin C.
Giurescu, Ioan Lupaş, - pentru a alcătui un program de colaborare pentru
publicarea unor opere de îndreptăţire a cererilor teritoriale româneşti. S-au
acordat bani, de la Guvern, pentru continuarea apariţiei unora din cărţile
lui Nicolae Iorga, între care Istoria românilor în franceză, pentru studiul
Transilvania al lui C.C. Giurescu. Sub tipar era şi o lucrare colectivă privind
unitatea românilor. Gh.1. Brătianu anunţa şi că are la Universitate un curs
privind problema Mării Negre. 301

233
PETRE ŢU RLEA

Dornic de colaborare se arăta şi Dimitrie Gusti, director al Institutului


de Studii Sociale. C.C. Giurescu, în numele Institutului de Istorie Naţională
anunţa şi el deplina acceptare a apelului lui Mihai Antonescu şi publicarea
a două volume despre Istoria Transilvaniei: „Reprezintă 40 monografii cu
40 autori." Aşadar, o operă colectivă. „Se expun temeiurile noastre istorice
şi opera pe care am putut-o realiza în cei 20 de ani de stăpânire românească,
atitudinea noastră faţă de minorităţi şi urmările Arbitrajului de la Viena.''
O altă lucrare, aflată în curs de apariţie, era despre Basarabia. În lucru erau
alte câteva zeci. Aceeaşi antrenare o anunţau: Ioan Lupaş, de la Institutul de
Istorie din Sibiu; Victor Papacostea, de la Institutul de Studii şi Cercetări
balcanice ş.a. 303
Într-o altă cuvântare, în acelaşi loc, pe 13 martie 1943, Mihai Antonescu
cerea realizarea unei lucrări generale de propagandă românească, o sinteză,
privind „problema Neamului Românesc". Şi, spunea clar: Guvernul
Antonescu pregătea materialul documentar de informare şi propagandă în
vederea Conferinţei de Pace. 304
O dare de seamă a Direcţiei Studii şi Documentare, din Ministerul
Propagandei Naţionale, menţiona publicaţiile apărute până în noiembrie
1942: a) În limba germană, 29 lucrări cu caracter istoric - principalii autori
Gheorghe I. Brătianu, Mihai Antonescu, Sabin Mănuilă; b) în italiană,
25 lucrări privind mai ales origina şi rolul istoric al Poporului Român; c)
în franceză, 1O lucrări. La sfârşitul lui 1942, sub tipar se mai aflau alte 46
lucrări - de istorie şi literatură. Tot la sfârşitul lui 1942, îşi aşteptau avizul
şi traducerea 17 lucrări, dintre care unele prezentau o valoare deosebită:
Misiunea istorică a Poporului Român privită de alţii şi de el însuşi, scrisă de
Gheorghe Brătianu; România dintre Moravia şi Timoc, a lui S.C. Timoceanu;
Temeiul unităţii naţionale a românilor, de Ioan Lupaş; Privire sintetica, asupra
istoriei Transilvaniei, de C. C. Giurescu. În martie 1943, la iniţiativa lui Mihai
Antonescu, şi cu participarea majorităţii personalităţilor culturale importante
ale momentului, a fost alcătuit un plan pentru îndeplinirea Programului
naţional depropagandă şi documentare internaţională; îl conducea un Comitet
format din: Eftimie Antonescu, G.G. Mironescu, Vintilă Mihăilescu, Ion
Simionescu, generalul Ilie Şteflea, Victor Papacostea, Sabin Mănuilă, Silviu
Dragomir, Ioan Lupaş, Gheorghe I. Brătianu, I. Popescu-Sineşti, Dimitrie
Gusti, C.C. Giurescu, G. Davidescu. Data înfiinţării Comitetului - 6 august
1943. În continuare, funcţiona şi o Secţie istorică în cadrul Biroului Păcii.
Misiunile celor două organisme erau, evident, aceleaşi. 305 Propaganda în

234
ROMÂNI ŞI UNGURI

străinătate era susţinută şi de cele 16 servicii existente în cadrul Ministerelor


Afacerilor Externe şi Propagandei Naţionale. Mioara Anton prezintă un
raport de activitate al acestora din 1943; în presa străină au fost publicate
9 996 articole şi 37 083 „extrase"; se publicaseră 146 lucrări despre România,
cu tirajul total de 629 650 exemplare; fuseseră susţinute 112 conferinţe, 15
expoziţii româneşti; fuseseră difuzate 10 filme documentare de prezentare a
României, în germană, italiană şi franceză etc. 306 La ministerul Propagandei
Naţionale exista şi o lista a cărţilor despre România care se tipăreau în 1943.
Printre acestea, în Italia erau Răspuns la cartea lui Dionissi Molani şi Lupta
contra bolşevismului; în Spania, Origines y latinitad def pueblo romano, de
Alexandru Busuioceanu, şi Breviario de historia rumena, de Mircea Eliade;
în Suedia, România, de Gustav Bolinder, acelaşi publicând şi volumul
Transilvania - ambele după o vizită de documentare în România, şi cu
folosirea materialelor documentare puse la dispoziţie de Direcţia Studii şi
Documentare din Ministerul Propagandei Naţionale, ş.a. 307
Mihai Antonescu a încercat să facă propagandă intereselor româneşti
şi prin intermediul relaţiilor diplomatice. Un moment de impulsionare a
acestora a fost imediat după intrarea României în războiul împotriva URSS,
în iulie 1941. Mihai Antonescu le amintea diplomaţilor elveţieni acreditaţi la
Bucureşti de necesara solidarizare în lupta contra bolşevismului; interesantă
şi anunţata intenţie de a ocoli Germania în relaţiile economice cu Elveţia,
„pentru că suveranitatea şi interesele ne-o comandă". Cu reprezentanţii
Finlandei se insistă asupra „colaborării în lupta antisovietică", pentru
„prăbuşirea slavismului comunist"; li se cerea „sprijin reciproc în revendicările
teritoriale". Demersul pe lângă reprezentanţii Spaniei a fost foarte uşor, aceştia
declarând că „admiră acţiunea generalului Ion Antonescu". Reprezentantul
Franţei vichyste se arăta şi el cucerit de politic externă românească; avea şi
o cerere curioasă: Mihai Antonescu să intervină pe lângă Manfred von
Killinger, pentru ameliorarea situaţiei prizonierilor francezi din Germania.
(Killinger a transmis cererea la Berlin, şi Hitler a aprobat-o.) Tot pentru lupta
împotriva comunismului, Mihai Antonescu primea aprecieri şi din partea
reprezentanţilor Danemarcei, Turciei, Portugaliei, Japoniei. 308 Dar, de la
aceşti diplomaţi nu s-a obţinut şi o recunoaştere a justeţei cererilor româneşti
în Transilvania, deşi Mihai Antonescu a încercat-o. Cu reprezentantul
Sfântului Scaun a fost mai insistent, având în vedere şi poziţia antiromânească
deschisă a Bisericii Catolice din Transilvania. După o Întrevedere cu
Nunţiul Papal, Cassulo, în 25 iulie 1941, a dat dispoziţie lui Cretzienu

235
PETRE ŢURLEA

să pregătească un documentar pentru o acţiune împotriva Ungariei, pe


terna comportamentului administraţiei maghiare faţă de şcoala şi biserica
românească, având şi implicarea rornano-catolicilor. 309 O nouă întrevedere
cu reprezentantul Vaticanului va avea loc la 20 octombrie 1941. Ministrul
român a ridicat aceeaşi problemă, a pactizării ierarhilor romano-catolici cu
administraţia maghiară, cu evidenta acceptare a Vaticanului. Şi-i reproşa
lui Cassulo: „Guvernul român se aştepta ca Sfântul Scaun să aibă toată
înţelegerea pentru problemele noastre naţionale.'' 310
În interiorul unora dintre reprezentanţele diplomatice la Bucureşti, se
contura ideea că, prin propaganda pe care Guvernul român o făcea, tot mai
intens, în legătură cu problema Transilvaniei, se demonstra şi o îndepărtare
a României de Germania, anunţându-se ca posibilă şi o altă opţiune, dacă
aceasta ar fi dus la redobândirea regiunii ocupată de Ungaria. Informaţii
de acest gen le aducea SSI, care-şi avea agenţi în interiorul multor legaţii.
În noiembrie 1942, o notă anunţa: în Legaţia Elveţiei se credea că Mihai
Antonescu „nu numai că nu face nimic spre a aplana tensiunea existentă
cu germanii, dar chiar încearcă o presiune"; încerca „să agite" în faţa
acestora „avantajele ce s-ar obţine de la anglo-americani, retrăgând armatele
române de pe front, spre a obţine în schimb compensaţii pe chestiunea
Ardealului". 311 Oficialitatea română mersese pe ideea că luptând în Răsărit,
pentru redobândirea Basarabiei şi Bucovinei, o făcea din propriul interes; dar
această luptă contra URSS fiind şi în sprijinul Germaniei, Axa nu se va mai
cantona pe ideea păstrării Arbitrajului de la Viena din 1940, dând satisfacţie
României şi la Vest. Speranţa înşelată a Bucureştilor va duce la o intensificare
a propagandei româneşti în străinătate, vizând şi reluarea Transilvaniei de
Nord-Est, cu o tot mai mică menţionare a vreunui rol al Axei în atingerea
acestui deziderat; se prezentau doar drepturile istorice şi demografice ale
românilor, împlinirea lor fiind cerută de un principiu al justiţiei, care, evident,
trebuia pus mai presus de voinţa unor mari puteri.
În volumul deja menţionat - Propagandă şi război. 1941-1944 - Mioara
Anton consemnează şi acţiunea Guvernului Antonescu în direcţia atrageriii
românilor din afara graniţelor în propaganda vizând recuperarea teritoriilor
pierdute. Şi în acest domeniu, al atragerii românilor respectivi în politica
Bucureştilor, s-a făcut mult mai mult decât în perioada interbelică. 312 Erau
vizate toate comunităţile româneşti din afara graniţelor, inclusiv din ţările
adversare Axei, precum SUA sau Marea Britanie. Şi faptul acesta infirmă ideea
cantonării nerealiste a Regimului Antonescu în teza victoriei finale a Axei,

236
ROMÂNI ŞI UNGURI

care ar fi urmat să hotărască singură pacea, deci şi graniţele viitoare; politica


externă a României în perioada războiului nu a fost rigidă, ci pregătea terenul
prntru orice deznodământ al acestuia, prioritar fiind interesul naţional. Este
un nou argument în contestarea celor care văd doar greşeli în politica internă
şi externă a Regimului Antonescu.

*
Deşi desfiinţate formal în aprilie 1938 de către Carol al II-ea, partidele
istorice vor continua să existe - în timpul Dictaturii Regale au fost tolerate
tacit, dar activitatea lor permanent urmărită; la fel s-a întâmplat şi în timpul
Dictaturii Antonesciene. Mai mult, în timpul acesteia, liderii PNŢ şi PNL -
Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu - purtau chiar corespondenţă,
în numele partidelor lor, cu Ion Antonescu, exprimându-şi părerea, cel
mai adesea critică, despre acţiunile acestuia. De fiecare dată, Antonescu le
răspundea, confirmând faptul că Regimul recunoştea existenţa acestor forţe
politice, şi considera de luat în seamă părerile lor, chiar dacă nu le accepta.
Imaginea generală lăsată de această corespondenţă este aceea că partidele
politice istorice, până spre sfârşitul lui 1943, nici nu voiau să schimbe
Guvernul Antonescu, ci doar ca Istoria să consemneze lupta lor împotriva
acestuia, fiind convinse că tabăra anglo-americană va ieşi victorioasă şi, în
acel moment se va ţine seamă de acea luptă, facilitându-le accesul la Putere.
Principala temă de dispută a fost politica externă; partidele politice se arătau
partizane ale recuperării Basarabiei şi Bucovinei, fără a se continua războiul
şi dincolo de Nistru; şi, în primul rând PNŢ, insista asupra recuperării şi a
Transilvaniei de Nord-Est. În privinţa războiului de eliberare din Răsărit a
existat şi o schimbare de părere a lui Iuliu Maniu. La începutul lui 1941, acesta
se pronunţa împotriva unei lupte a Armatei române, alături de Germania,
împotriva URSS; „Basarabia - spunea Maniu - ne va reveni pe alte căi, iar
Armata română trebuie păstrată pentru recucerirea Ardealului". 313 În iulie
acelaşi an, Maniu îi scria lui Antonescu: ,,Întreaga Naţiune a fost cuprinsă
de nespusă bucurie când a aflat că Cernăuţiul şi Chişinăul şi alte oraşe au
fost eliberate de cotropitori. [... ] Să ne refacem hotarele Ţarii, compromise
de o dictatură[ ... ] Aceasta este deviza zilei de azi. Acolo unde fâlfâia steagul
Ţarii, acolo bate şi acolo trebuie să bată inima fiecărui român." Şi anunţa
amânarea oricărei polemici cu Guvernul Antonescu. O altă scrisoare, tot din
iulie 1941, reconfirma aprobarea luptei pentru Basarabia şi Bucovina, dar şi

237
PETRE ŢURLEA

menţinerea PNŢ alături de Anglia şi SUA. 314 Aceleaşi păreri le-au exprimat,
faţă de războiul cu URSS şi liberalii. 315
PNŢ - principala forţă de opoziţie - a considerat în tot timpul Regimului
Antonescian ca prioritară problema reluării Transilvaniei de Nord-Est. Teza a
fost expusă ferm şi în primăvara lui 1941, în timpul războiului din Iugoslavia,
când se vehicula ideea unei intervenţii şi a României, pe care Antonescu, nu a
intenţionat-o niciodată. 316 La 1 aprilie 1941, când se consolidase credinţa că
va urma un război în Iugoslavia, Maniu a avut o întrevedere de încurajare cu
ambasadorul Belgradului la Bucureşti, Avakumovic. 317 Maniu îşi concentrase,
în acel moment, întreaga activitate pe problema iugoslavă. 318 Pe S aprilie
a avut o nouă întrevedere cu Avakumovic. În aceeaşi zi, i-a convocat pe
fruntaşii PNŢ declarându-le că „faţă de primejdia care ameninţă România,
de a fi atrasă într-un război în care interesele sale nu o cheamă, Gruparea
naţional-ţărănistă este datoare să facă un demers pe lângă Conducerea
Statului, căreia să i se înfăţişeze ostilitatea opiniei publice româneşti faţă
de asemenea acţiune militară". Lui Ion Antonescu „trebuie să i se atragă
atenţia asupra marilor răspunderi istorice pe care şi le asumă dând urmare
dorinţei şi intereselor Axei, potrivnice voinţei şi intereselor României." S-a
hotărât redactarea unui Memoriu, care să fie înaintat lui Antonescu. Va fi
gata pe 4 aprilie. Se ridica ferm împotriva unei intervenţii în Iugoslavia; „A
încerca să se dea Armatei şi sufletului naţional alte obiective decât refacerea
vechilor hotare fireşti ale Ţării ar însemna să se sacrifice adevăratele idealuri
ale Naţiunii. Ţara se cutremură la gândul că în loc să lupte pentru interesele
ei fireşti, să se vadă angajată în acţiuni străine de aspiraţiile ei cele mai sfinte,
cu riscul de a fi transformată în teatrul unui război devastator şi sângeros."
Nu se menţiona nimic despre românii din Serbia, cei care aspirau şi ei, la fel
ca aceia din restul teritoriilor româneşti ocupate de ţările vecine, spre unirea
cu România. Memoriul a fost înmânat lui Ion Antonescu, la Predeal, pe S
aprilie, de Nicolae Lupu. Antonescu va da, abia la 22 iunie 1941, un răspuns
complex, pentru toate cele trei memorii primite le la Iuliu Maniu -cele din
4 decembrie 1940, din 27 februarie şi 4 aprilie 1941. 319 Maniu era acuzat
că, în aprilie 1941 se făcuse exponentul intereselor engleze şi că protestase
împotriva unei intenţii de război pe care România nu o avusese. I se amintea
lui Maniu, că deşi România nu a vrut să intervină, ar fi avut motive să o facă
pentru nedreptatea suferită la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, când
partea de vest a Banatului a fost dată Serbiei; şi pentru asuprirea românilor din
Iugoslavia. ,,În timp ce România, prin dispoziţiuni constituţionale, legislative

238
ROMÂNI ŞI UNGURI

şi administrative, asigură un tratament civilizat pentru toate minorităţile fără


deosebire, Iugoslavia face deosebiri revoltătoare în tratamentul diferitelor
grupuri etnice şi în special românilor le-a aglicat un regim scandalos de
opresiune şi de abuzuri, în dispreţul legăturilor formale de amiciţie şi alianţă.
Îl acuza pe Iuliu Maniu că are în vedere doar Transilvania de Nord-Est. Şi
contesta ideea că PNŢ ar reprezenta opinia publică românească în problema
iugoslavă: „Adevărata opinie publică a Ţării o reprezintă glasurile românilor
care de pretutindeni au cerut ocuparea Banatului Iugoslav de către Armata
română, atât prin solicitări telegrafice, cât şi prin presă sau delegaţiuni."
Cele mai multe erau chiar de la transilvăneni, inclusiv de la unii lideri
naţional-ţărănişti, precum Sever Bacu. În scrisoarea către Antonescu,
din 23 iulie 1941, Maniu se arăta ofensat de ideea că ar lupta doar pentru
Transilvania.
La 8 aprilie 1941 şi Constantin I.C. Brătianu trimetea, în numele PNL, o
scrisoare lui Ion Antonescu, dorind să împiedice războiul României contra
lugoslaviei, pe care îl credea hotărât. Ca şi Maniu, Brătianu se considera
purtătorul ae cuvânt al întregii Ţări: „Singurul război admisibil pentru
România ar fi acela pentru reluarea teritoriului pierdut." Antonescu îi
răspundea la 1O mai 1941, cam în aceiaşi termeni cum o va face lui Maniu. 321
Iuliu Maniu a încercat mai mult: o demonstraţie de stradă, în cadrul
căreia afirma că va avea 20 OOO de participanţi, de solidaritate cu Iugoslavia
şi împotriva intenţiei presupus războinice a Guvernului Antonescu.
Conducătorul Statului l-a anunţar că va interveni cu armata, pentru că „stăm
pe o muchie de cuţit". Maniu va renunţa. 322
Fără a interveni cu armata în Iugoslavia, România a oprit anexarea
întregului Banat de Vest de către Ugaria323 , ceea ce ar fi adus pe românii
trăitori acolo sub regimul opresor maghiar. Budapesta şi-ar fi mărit puterea
şi ar fi cucerit o poziţie strategică pentru trecerea la dezideratul anunţat al
ocupării Transilvaniei de Sud. Bulgaria dorea şi ea ocuparea Timocului, ceea
ce ar fi răsturnat echilibrul balcanic. Faptul a determinat intervenţia fermă,
diplomatică a României la Berlin; Mihai Antonescu a scris, în noaptea de
22/23 aprilie un Memoriu către puterile Axei, pentru stoparea pretenţiilor
ungurilor şi bulgarilor. La ora 6 dimineaţa, pe 23 aprilie, a fost înmânat lui
Killinger, care s-a arătat de acord cu cererea românească şi, la ora 71-a trimis la
Berlin cu un avion. Datorită Memoriului, puterile Axei au amânat Conferinţa
proiectată la Viena pentru împărţirea prăzii iugoslave, cerută de Ungaria şi
Bulgaria; de altfel, nici Germania şi Italia nu doreau o întărire excesivă a celor

239
PETRE ŢURLEA

două solicitante, dar nici o îndepărtare a României. 324 România antonesciană


a adăpostit mai mult de 10 OOO de foşti soldaţi iugoslavi de origină română,
luaţi prizonieri de germani şi ceruţi de Ion Antonescu. La plecarea din
România, spre locurile lor, au trimis Guvernului român cereri colective de
înglobare a Banatului de Vest şi a Timocului în România. 325 De asemenea,
România i-a ajutat material pe românii din Serbia şi le-a oferit protecţie
diplomatică.
S-a văzut că Maniu şi Brătianu nu fuseseră îndreptăţiţi să protesteze, şi
Antonescu alegând soluţia nerăzboinică. Dar, agitaţia celor doi, făcută
cunoscută opiniei publice româneşti prin multiplicarea şi răspândirea
Memoriului din 4 aprilie, a fost receptată şi de diplomaţii Axei de la Bucureşti.
Cum naţional-ţărăniştii cereau orientarea politicii externe a României,
mergând până la o acţiune războinică, spre recuperarea Transilvaniei de
Nord-Est, ministrul german, Killinger a vrut să vadă de la sursă şi cât mai
exact, argumentele PNŢ. De aceea, i-a cerut lui Mihai Popovici, unul din
apropiaţii lui Iuliu Maniu, o prezentare a situaţiei din Transilvania ocupată,
în viziunea naţional-ţărăniştilor. Mihai Popovici i-a dat foarte rapid materialul
lui Stelzer, consilier al Legaţiei Reichului. Despre acest fapt raporta SSI la 19
aprilie 1941, transmiţând şi textul, în posesia căruia intrase. 326 Memoriul
PNŢ înaintat Legaţiei Germane prezintă situaţia Transilvaniei cu aceeaşi
dârzenie cu care o făcuse până atunci şi o va mai face Guvernul Antonescu. Se
indicau elementele istorice ale Unirii Transilvaniei şi Banatului: „Unirea [„.]
a putut ieşi din războiul mondial, dar n-a fost rezultatul lui direct, rezultatul
unui simplu fapt de arme. Ea este. rezultanta logică şi firească a unei situaţiuni
geografice, a unei evoluţiuni economice, sociale, politice şi psihologice [„.]
România nici nu ar fi intrat în război, dacă nu erau în joc aceste provincii. Un
alt război mare vine să creeze o altă ordine Europeană. Oricare ar fi această
ordine, ea nu poate fi o întoarcere la Europa dinaintea lui 1914, sau la una din
Evul Mediu, a cărei rămăşiţă este Statul Maghiar feudal de azi. Se pare, însă,
că tocmai aceasta este interpretarea pe care o dau ungarii noii ordine
europene." Memoriul răspundea la întrebarea A cuie Transilvania? „Nimeni
nu poate contesta că Transilvania formează o unitate închegată prin trecutul
comun şi prin interese comune şi că fărâmiţarea ei ar însemna o ireparabilă
lezare şi prejudiciere a locuitorilor ei. [„.] Concepţia modernă este aceea a
dreptului majorităţii poporului de a dispune de o ţară în temeiul principiului
de autodeterminare. Nu este drept, nu este echitabil şi uman ca să dispună de
Transilvania decât Poporul Românesc, care o locuieşte şi care [„.] constutuie

240
ROMÂNI ŞI UNGURI

majoritatea indiscutabilă a locuitorilor acestei provincii, încă dinainte de


1918." Apoi, era prezentat argumentul istoric: „Oricât s-a trudit istoriografia
tendenţioasă şi interesată să dovedească contrariul, ea nu a putut să infirme
faptul persistenţei elementului românesc pe pământul Transilvaniei şi al
Banatului, acolo unde, cu 18 veacuri în urmă, fuzionarea daco-geţilor
băştinaşi, cu coloniştii Romei, a dat naştere unui nou şi vânjos popor neolatin.
Acoperit, uneori, de valurile furioase ale năvălirilor străine, acest popor a
format o stâncă adânc înfiptă în solul Transilvaniei, provincia care a devenit
leagănul Poporului Românesc. Vitregia imperialismelor medievale nu a
putut distruge seminţia Romei, ci mai mult a consolidat-o, dându-i tăria şi
rezistenţa granitului. Zadarnic au încercat învăţaţii maghiari să construiască
teoria meşteşugită şi absurdă a unei ţări rămase nelocuită în Evul Mediu, în
mijlocul unei Europe străbătută veacuri dearândul de zeci de popoare [... ] ;
zadarnic au mers până la contestarea mărturiei autentice a propriilor lor
cronicari şi a vechilor lor documente care vorbesc despre români. Cercetătorii
conştiincioşii şi imparţiali, printre care numărăm mai recent pe un savant ca
profesorul german Gamillscheg3 27 , [ ••• ], au ajuns la concluzia ce confirmă
adevărul, firesc şi simplu, al continuităţii noastre în Transilvania şi Banat,
adevăr pe care numai o mentalitate deformată de interesul politic a putut să-l
nege vreodată." Nobilimea română, maghiarizată, a dat Ungariei personalităţi
de primă importanţă, precum Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Nicolae
Olahus. Ungurii au răpit românilor titlul de naţiune; erau recunoscute doar
trei naţiuni - unguri, secuii şi saşi. „Sufletul acestui Neam nu se putea
resemna, însă, la sentinţa de moarte naţională. Vulcanul de suferinţe şi revoltă
care clocotea în adâncul lui părea stins, dar lava răzvrătirii reizbucni cumplită
sub Horea, cu flacăra unei erupţii ce înspăimântă şi cutremură pământul sub
picioarele unei aristrocraţii străine, fără suflet şi fără conştiinţă. Iar când, în
1848, aceeaşi nobilime străină hotărăşte în contra majorităţii româneşti şi a
minorităţii săseşti, alipirea Transilvaniei la Ungaria, protestul românilor îşi
găseşte expresia în Adunarea Naţională de pe Câmpul Libertăţii şi în
rezistenţa armată a lui Avram Iancu, Buteanu, Axente şi Balint, cari au înălbit
cu oasele duşmanilor ereditari munţii pururea româneşti din inima
Transilvaniei. Atunci căzu şi capul atât de admirabil înzestrat al nemuritorului
luptător sas, preotul Ştefan Ludwig Roth, figură simbolică pentru idealul
Ardealului, care, luminat de zorile libertăţiii ce mijeau, denunţa alianţa
asupritoare a conaţionalilor săi cu ungurii şi cu secuii." Situaţia românilor nu
a fost îndreptată nici de multele lor memorii către împăraţii de la Viena,

241
PETRE ŢURLEA

începând cu cel al episcopului Inochentie Micu-Clain şi Supplex Libellus


Valahorum, până la Memoradumul din 1892. „Provocarea conflagraţiei
mondiale [Primul Război Mondial] nu a fost decât o încercare a Monarhiei
feudale de a asigura continuitatea acestui sistem de asuprire şi deznaţionalizare
printr-un război preventiv împotriva triumfului principiului naţional.''
Sfârşitul războiului a dus la dispariţia firească a Austro-Ungariei. „Nu este
adevărat că Unirea cu România a Transilvaniei şi a Banatului, provincii
istorice româneşti, a fost opera unui act de cucerire şi al unui tratat de pace
încheiat la Trianon. Ea a fost rodul unui dublu proces: de dezagregare politică
şi morală pe de o parte, de renaştere şi reintegrare naţională pe de altă parte,
proces ce era în curs cu mult timp înainte de război. [... ] Unitatea uimitoare
a limbii româneşti, conştiinţa naţională şi setea de libertate au fost baza
firească pe care s-au întemeiat aspiraţiile tuturor românilor de a realiza
unitatea lor naţională." Un capitol aparte era pus sub titlul Cum s-a înfoptuit
Unirea Transilvaniei. Se declara ferm: „Tratatul de la Trianon, încheiat abia
în 1920, nu a creat, ci a înregistrat numai pentru lumea internaţională Unirea
Ardealului şi Banatului cu Regatul României." Unirea a fost opera Poporului
Român. Memoriul se oprea şi asupra situaţiei etnice din Transilvania, care şi
ea indica apartenenţa regiunii la spaţiul românesc; la fel situaţia economică.
Pe larg era tratată problema Transilvaniei şi din punct de vedere politic:
„Dacă din punctul nostru de vedere soluţia împărţirii Transilvaniai şi a
dezlipirii unor teritorii din patrimoniul nostru naţional este o nedreptate,
din punctul de vedere al intereselor permanente europene ea este o greşală
catastrofală. Ea va avea drept consecinţă o continuă tulburare a păcii şi liniştei
în aceasta parte a lumii. Nimeni nu-şi poate face iluzia deşartă că Neamul
Românesc, compus din peste 16 OOO OOO de suflete, aşezat în continuitate
geografică, având o unitate culturală desăvârşită şi cu o conştiinţă naţională
netăgăduită, va suferi în linişte dezmembrarea sa, după ce a cucerit şi a
înfăptuit odată unitatea sa naţională, care este ţinta şi singura condiţie de
desăvârşire a tuturor popoarelor civilizate. Nimeni nu va putea crede că
Poporul Românesc se va resemna şi va suferi în liniate ca peste patru milioane
de suflete româneşti din diferitele provincii să fie rupte din trupul Naţiunii şi
zeci de mii de kilomentri pătraţi să fie răşluiţi din teritoriul naţional. Este în
interesul Europei ca la Gurile Dunării şi în puternica fortăreaţă a Carpaţilor
de Est să stăpanească un popor vrednic şi numeros, şi prin el să se înfăptuiască
un regim consolidat, capabil să susţină pacea şi liniştea. Acest popor nu poate
să fie decât cel românesc. La aceasta îl predestinează aşezarea lui geografică,

242
ROMÂNI ŞI UNGURI

numărul lui covârşitor faţă de celelalte popoare din Bazinul Dunării, firea
tolerantă şi aptitudinile lui culturale. El nu poate fi dezmembrat şi din nou
subjugat, căci ar deveni el însuşi un izvor şi un factor de neliniştea." În text
urma o ameninţare, subliniată de autor: ,,Este cu siguranţă de prevăzut că
nemulţumirea şi jignirea celor 16 milioane de oameni vafi un izvor de continuă
nelinişte şi de permanentă rivalitate între cei care vor dori să profite de tragedia
sufletească a celor despărţiţi cu forţa." Apoi, era pusă sub semnul îndoielii
fidelitatea maghiarilor faţă de Axă; erau acuzaţi de „politică de oportunitate
şi de duplicitate". „Afirmaţia unei fidelităţi continue şi neîntrerupte către
Germania nu poate să inducă, însă, în rătăcire pe nimeni, şi mai ales nu pe
Fiihrer. Nimeni dintre conducătorii de azi ai Germaniei nu poate să cunoască
mai bine ca Fiihrer-ul Adolf Hitler pe unguri, megalomania lor lipsită de
simţul realităţilor, aspiraţiile lor de continuă supremaţie, revendicările lor
neîncetate, care au otrăvit şi cangrenat organismul Monarhiei habsburgice şi
l-au dus la disoluţie şi prăbuşire. Şi nimeni nu poate înţelege mai bine ca
Fiihrer-ul problema românească." Acesta va înţelege dorinţa românilor de a
salva leagănul lor naţional. Se anunţa şi speranţa ca Mussolini să înţeleagă şi
el cauza românească. Pe larg era criticat Arbitrajul de la Viena, care dăduse o
„lovitură catastrofală" Poporului Român. Şi, se enumerau motivele
inoportunităţii ruperii Transilvaniei în două: a distrus unitatea geografică a
Transilvaniei; a rupt arterele de circulaţie şi legăturile economice; nu a
respectat principiul naţionalităţilor; a fost o greşală politică, ducând la
crearea unui nou iredentism; a fost „un verdict dat cu eroare de drept şi cu
eroare de fapt". Neacceptarea Arbitrajului era afirmată cu tărie: „Astăzi, 22
de ani de la Unire, noi românii ne aflăm în situaţia de a reîncepe lupta abia
terminată în 1918 [... ] . O vom face cu toată hotărârea, chiar de ar trebui să
reluăm totul de la început, cu toate jertfele, oricât de mari, căci îndărăt în
juguri sfărâmate nu vom mai merge, iar Naţiunea noastră nu o vom mai lăsa
în robia de care scăpase odată. Concluziile erau şi ele explicite şi ferme:
„Voinţa unanimă a Poporului Român din Ardeal este menţinerea unităţii
naţionale în România. [... ] Nu se poate să nu ne fie nouă îngăduit a menţine
ceea ce Reichul şi Italia au realizat: întrunirea într-un singur Stat a germanilor,
ca şi a tuturor italienilor. [... ] Prin realizarea unităţii naţionale, nu înţelegem
asuprirea minorităţilor etnice. [... ] În numele Transilvaniei şi Banatului, ne
ridicăm solemn şi solidar peste orice diversitate de partide şi de opinie,
împotriva ciuntirii teritoriului Ţării Româneşti, şi îndeosebi împotriva
ruperii unei părţi din Transilvania şi împotriva anexării ei la Ungaria. Cerem

243
PETRE ŢURLEA

respectarea hotărârilor proclamate de Adunarea Naţională ţinută la 1


decembrie 1918 la Alba Iulia. Afirmăm voinţa noastră de a trăi, liberi şi
independenţi şi uniţi pe străvechiul nostru pământ şi de a apăra cu orice
mijloace şi cu supremul sacrificiu patrimoniul nostru naţional." Se încheia cu
an apel către „lumea civilizată" să apere „fiinţa Statului român naţional"; şi cu
o cerere către Hitler şi Mussolini, să nu mai recunoască Arbitrajul de la Viena.
Din conţinutul Memoriului ajuns la Killinger în aprilie 1914 nu rezulta
clar momentul când a fost redactat; dă impresia că este din septembrie
1940 întrucât nu menţionează deloc politica violent antiromânească a
administraţiei maghiare de după Viena. Lui Killinger, ajuns în post la
Bucureşti după Rebeliunea Legionară din ianuarie 1941, i s-a trimis acelaşi
text, întrucât poziţia lui Iuliu Maniu nu se schimbase. Memoriul îi plasează
pe naţional-ţărănişti pe aceeaşi linie cu Guvernul Ion Antonescu în afirmarea
drepturilor româneşti asupra întregii Transilvanii şi cererea recuperării părţii
de Nord-Est a regiunii respective.
Atât românii din Ţară, cât şi cei din afara ei îl considerau că luptă
împreună pentru reunificarea Transilvaniei de Nord-Est pe Iuliu Maniu şi
Ion Antonescu; pe această temă nu erau diferende între cei doi, chiar dacă
aveau viziuni politice diferite. Maniu era perceput în Occident chiar mai
mult ca purtător de cuvânt al curentului unionist; mai ales în SUA unde din
cele câteva sute de mii de emigranţi români, majoritatea erau ardeleni. De aici
îi veneau dese scrisori de încurajare. În aprilie 1941, prin intermediul Legaţiei
Bucureştilor la Washington, în numele mai multor organizaţii româneşti, i se
scria: „Să continuăm lupta pentru eliberarea Ardealului furat României de
puterile Axei şi pentru izbânda democraţiei." 328
În unele cercuri maghiare s-a încercat folosirea tezei interbelice a
regionalismului propagat de Iuliu Maniu, teză pe care acesta a negat-o constant.
În toamna lui 1940, Legaţia Ungariei la Bucureşti îi îndemna pe ungurii din
Transilvania de Sud să nu plece în Ungaria, întrucât vor fi apăraţi de Iuliu
Maniu, ale cărui concepţii privind Transilvania s-ar fi deosebit de acelea ale
Guvernului român. Apelul Legaţiei se încheia cu „Trăiască Maniu! Trăiască
Ardealul independent, separat de Regat!" 329 Mai alas în presa maghiară s-a
făcut apel deseori la presupusele idei regionaliste ale lui Maniu; începând
din 1943, în condiţiile în care a început a fi vehiculată soluţia autonomiei
Transilvaniei, s-a dorit ralierea lui Maniu la aceasta. „Regionalismul" său
era invocat şi în Elveţia, în revista „L'Illustre" din 16 decembrie 1943; în
cadrul unui articol care propunea autonomia Transilvaniei. Mulţi dintre

244
ROMÂNI ŞI UNGURI

liderii maghiarilor din România încercau să-l atragă pe Iuliu Maniu, să-l
îndepărteze de cei care cereau revenirea Transilvaniei de Nord-Est în Statul
Român; una din metode era şi sublinierea presupusei superiorităţi a românilor
ardeleni faţă de cei „regăţeni", prin aceasta, ei apropiindu-se de unguri. În
iunie 1942, Gyârfas Elemer l-a vizitat pe Iuliu Maniu pentru a-i declara
„Impresia de admiraţie pe care a căpătat-o pentru populaţia românească
din Ardealul de Nord". 331 Maniu nu se lăsa influenţat de laude, şi-i atrăgea
atenţia preşedintelui Comunităţii Naţionale Maghiare din România că, dacă
nu vor înceta atrocităţile antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est, vor fi
răzbunări în ziua eliberării.
Deşi nu admitea o soluţie autonomistă pentru Transilvania - atât faţă de
Ungaria, cât şi faţă de România - Maniu a luat în calcul crearea unui partid
al românilor din teritoriul ocupat, numai pentru acel teritoriu.Ideea a fost
expusă la 23 ianuarie 1943, în cadrul unei întruniri a fruntaşilor PNŢ, având
drept scop sărbătorirea lui Emil Haţieganu, „şeful românilor din Ardealul
cedat", Maniu dorea ca, după reunificare, partidul respectiv să revină în PNŢ;
aşadar, era o soluţie politică temporară, neimplicând ideea de autonomie.
În privinţa necesităţii recuperării teritoriilor pierdute, Iuliu Maniu şi
Ion Antonescu au avut aceeaşi poziţie. Faptul rezultă şi din corespondenţa
celor doi. Maniu era, însă, mai prudent în exprimările privind Basarabia şi
Bucovina, teritorii vizate de URSS. Nu a vrut să iasă în public pe această
temă, mai ales după victoria rusă de la Stalingrad; având în vedere şi faptul că
Moscova era aliată cu Londra, căreia Maniu îi dorea victoria în război. Dorea
să fie receptat ca partizan al reunificării, dar să nu fie considerat ca adversar
al URSS. De aceea, când a fost invitat la Chişinău, la 27 martie 1943, pentru
sărbătorirea a 25 de ani de la Unirea Basarabiei, a anunţat Guvernul că este
bolnav, şi nu poate participa. (Era o tactică pe care o folosea des: când nu voia
să-şi implice răspunderea în anumite evenimente, fie era bolnav, fie nu era
de găsit.) SSI aflase că, atunci când a primit invitaţia la Chişinău, din partea
lui Mihai Antonescu, Iuliu Maniu a spus că „se bucură de redobândirea
Basarabiei, dar trebuie evitate gesturi care pot fi interpretate ca provocatoare
faţă de URSS." 333
O parte a presei occidentale, în perioada 1941-1943, îl vedea pe Iuliu
Maniu mai important decât era în realitate, ca un dirijor din umbră al politicii
naţionale româneşti. Se pornea şi de la asemănarea unora din discursurile lui
Mihai Antonescu cu acelea ale politicienilor români interbelici, de la vădita
tolerare a manifestărilor PNŢ în planul afirmării dezideratului unionist, de

245
PETRE ŢURLEA

la protecţia pe care Guvernul o acorda lui Maniu, în faţa germanilor. În acest


ultim plan, cel mai edificator episod s-a desfăşurat în ianuarie 1944: prin
diverse organisme de informaţii ce funcţionau în România, germanii ţineau
sub observaţie activitatea Opoziţiei; tentativele acesteia de a determina
o schimbare în politica externă a Bucureştilor; cel mai urmărit era Iuliu
Maniu. Conducătorul SSI, Eugen Cristescu i-a adus în mai multe rânduri la
cunoştinţă lui Ion Antonescu existenţa acestei supravegheri, care se făcea peste
capul autorităţilor româneşti. Conducătorul Statului s-a arătat foarte intrigat
de amestecul german care putea duce chiar la vreun „accident" al liderului
naţional-ţărănist; foarte orgolios, considera că Berlinul îi încalcă autoritatea.
Mai era, însă, ceva: ca orice militar capabil, Antonescu admitea că războiul
putea avea şi un deznodământ nefavorabil Germaniei şi, în acest caz, trebuia
să existe în România o forţă politică recunoscută ca pro-occidentală, care să
fie admisă de inamicii Germaniei, şi să preia conducerea la Bucureşti; Iuliu
Maniu era figura cea mai reprezentativă, de aceea trebuia protejat. În urma
uneia din informările lui Eugen Cristescu, privind urmărirea de germani a lui
Maniu, la sfârşitul lui 1943 şi începutul lui 1944, Mareşalul a protestat pe
lângă ministrul Berlinului la Bucureşti, Killinger. Ministrul răspundea la 27
ianuarie 1944, anunţând că „împărtăşeşte" întru totul părerea Mareşalului
asupra periculozităţii unor asemenea acţiuni, el, însă, nu ştia nimic despre
vreo urmărire ilegală; Serviciul Militar German de Contraspionaj ar fi putut
acţiona doar în colaborare cu SSL Mai mult, spălându-se pe mâini, cerea ca
cei suspectaţi să fie arestaţi: „V-aşi fi recunoscător - scria - dacă a-şi fi şi eu
încunoştiinţat de asemenea cazuri, întrucât eu însumi, ca reprezentant al
Statului German, sunt foarte interesat să ştiu dacă asemenea organizaţiuni
există fără ştirea mea." Ion Antonescu îşi proteja alternativa la guvernare. De
la acest fapt, în presa elveţiană s-a ajuns la exagerări; se afirma că Iuliu Maniu
ar sta în culisele politicii româneşti, atunci când era vorba de Transilvania.
Într-unul din articole era comentat un discurs al lui Mihai Antonescu pe
tema Transilvanie. Acesta spusese: „Ardealul de Nord este leagănul Patriei
noastre. El a fost supus unui regim de asuprire, înjosire şi discriminare.
Populaţia de acolo a fost batjocorită şi maltratată"; anunţa că „Naţiunea
Română nu mai poate tolera"; toţi românii trebuie să ştie că Ion Antonescu
„nu va trăda drepturile României niciodată". Concluzia ziaristului elveţian:
în spate e Iuliu Maniu, a cărui colaborare regimul Antonescu o dorea pe
linia „agitaţiei iredentiste. Iuliu Maniu este una din personalităţile apolitice
cele mai importante, nu doar din România, ci şi din Balcani. [... ] Puterea

246
ROMÂNI ŞI UNGURI

lui Maniu este atât de mare [... ], pentru că a fost în permanenţă omul de
încredere al marei mase a Poporului Român." 336
Iuliu Maniu a ştiut să-şi întreţină imaginea de îndrumător al luptei pentru
eliberarea Transilvaniei de Nord-Est prin intermediul naţional-ţărăniştilor
rămaşi în teritoriul ocupat; a refugiaţilor veniţi de acolo; prin foarte multe
prezentări ale poziţei PNŢ, deci a sa, în materiale multiplicate şi răspândite
prin foi volante de către organizaţiile de partid. Autorităţile cunoşteau
întreaga activitate, dar nu luau măsuri pentru stoparea ei, dând impresia
că era desfăşurată chiar cu accepţiunea tacită a acestora. În 1942 era larg
răspândită o scrisoare a lui Iuliu Maniu, multiplicată la maşina de scris,
intitulată Iubite prietene; scrisoarea prezenta felul cum erau trataţi românii
în Transilvania de Nord-Est după Diktatul de lai Viena, faptul că acest
document nu are nici o valoare juridică internaţională, dar şi poziţia sa la
Consiliul de Coroană din august 1940, când se acceptase Diktatul - când îl
înfruntase pe Regele Carol. Mesajul transmis era optimist: „Nici o piedică
şi nici o suferinţă nu poate fi prea mare pentru a ne împiedica să luptăm cu
toţii pentru UNITATEA NAŢIONALĂ, pentru ROMÂNIA MARE. Toţi
românii din -Ardealul ocupat vremelnic de unguri trebuie să ştie că întreg
româniamul, Dinastia, Cârmuirea şi Poporul au la inimă soarta românilor din
Ardeal [„.], şi că suntem cu toţii hotărâţi a ne sacrifica avutul şi viaţa pentru
mântuirea Poporului Românesc." PNŢ are ca prim punct al programului său
„reîntregirea totală a României", „Lucrează şi azi, cum a lucrat întotdeauna
pentru libertatea şi fericirea întregului POPOR ROMÂNESC unit într-o
Românie Mare puternică şi victorioasă". În final, Maniu lansa o serie de cereri
tuturor românilor: „Toţi să-şi iubească limba şi legea. Să se adune în jurul
bisericii şi şcolilor româneşti. Să asculte de conducătorii români. Să nu lase să
intre zâzania şi cearta între ei, ceea ce ar folosi numai duşmanilor României
şi românilor. Să stea toţi împreună ca «cinci degete la o mână», ca să poată,
atunci când va veni vremea, să mângâie cu palma sau să izbească cu pumnul
puternic, cum vor pretinde interesele Neamului aşa cum cei în drept vor
ordona!"337
În acelaşi an, naţional-ţărăniştii răspândeau un document, multiplicat
la Centru, cu acuze la adresa Axei vinovată pentru ocuparea unei părţi a
Transilvaniei: „Nu putem spera nimic bun - se scria - de la cei care ne-au
împărţit Ţara şi ne-au robit economiceşte. Partidele democratice [„.],
însufleţite de idealul libertăţii şi al naţionalismului, aşteaptă cu încredere
sfârşitul războiului. Victoria va fi a marilor democraţii anglo-saxone. Ele vor

247
PETRE ŢURLEA

reda libertatea popoarelor şi neatârnarea lor economică, românii să ştie că


partidele politice democrate sunt gata să ia în mâinile lor, în clipa decisivă,
soarta Patriei, să aducă dreptatea socială şi UNIREA cu fraţii subjugaţi." 338
În unele momente, mai ales spre sfârşitul lui 1943, liderii naţional-ţărănişti
aveau accente critice la adresa politicii lui Ion Antonescu privind Transilvania.
La 23 decembrie 1943, la Căminul Studenţilor Ardeleni din Bucureşti, a avut
loc o întrunire a studenţilor cu Conducerea PNŢ în frunte cu Iuliu Maniu.
Cuvântările ţinute au fost şi un atac împotriva Mareşalului care nu rezolvase
problema ardeleană. „Dar - s-a spus -, va veni din nou timpul adevăratelor
forţe, a forţelor creatoare, care vor face să dispară cele de acum şi care vor
reface România aşa cum trebuie să fie. Acestea sunt forţele de care trebuie
să ascultăm, dacă vrem să cunoaştem fericirea prin libertatea naţională. Să
cerem studenţilor să treacă la fapte." Informarea SSI privind întrunirea a
ajuns la Ion Antonescu; acesta a ordonat: „Generalul Vasiliu [subsecretar
de Stat la Ministerul de Interne, pentru Poliţie şi Siguranţă] să poftească pe
acest domn [Mihai Popovici] [... ] să precizeze în scris ce fel de acte înţelege
să ceară studenţilor." 339
Sunt doar unele elemente de demonstrare a antrenării depline şi continue
a naţional-ţărăniştilor, în frunte cu Iuliu Maniu, în demascarea atrocităţilor
maghiare din Transilvania de Nord-Est şi în lupta pentru reluarea regiunii
ocupate de Ungaria. De menţionat faptul că şi PNL a avut o asemenea
acţiune, fără intensitatea PNŢ, şi fără accentul deosebit pe care acesta îl
punea asupra Transilvaniei. În acelaşi sens au acţionat ierarhii bisericilor
române din Ardeal, cei rămaşi în teritoriul ocupat, cu represaliile pe care le
îndurau de la ocupant. În Transilvania de Sud, pentru dârzenia cu care s-a
pronunţat pentru eliberarea regiunii pierdute prin Diktatul de la Viena,
s-a impus Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, conducător al Bisericii
Ortodoxe, şi recunoscut ca cel mai important ierarh ortodox din România
momentului respectiv. În Pastorala de Crăciun, 1942, scria: „Să ştiţi că nici
unul din voi nu poate să-şi dobândească o fericire pe pământ, dacă Neamul
este în suferinţă şi în asuprire. Fericirea fiecăruia dintre noi atarnă de fericirea
Neamului.[ ... ] Iubirea de Neam să vă fie, aşadar, cea mai înaltă datorie, după
credinţa în Dumnezeu, ca să fiţi gata să aduceţi pentru el orice jertfe, ştiind
că jertfindu-vă pe voi, asiguraţi pe seama urmaşilor voştri putinţa unui trai
liber." 340

248
III. 1944-1945

În 1944, în spaţiul românesc au avut loc o serie întreagă de evenimente


majore, determinate de evoluţia generală a celui de al Doilea Război Mondial,
la rândul lor influenţând desfăşurarea războiului. În acest context complex
se înscrie şi evoluţia relaţiilor dintre români şi unguri. A fost anul când
România a rupt o alianţă şi a aderat la alta, cu speranţa eliberării Transilvaniei
de Nord-Est; când frontul cu toate distrugerile lui, a trecut peste teritoriul
naţional; când a fost înlăturat Regimul Antonescu şi au început luptele
politice interne care vor duce la cucerirea puterii de către comunişti; anul
intrării României Într-un regim de vasalitate faţă de URSS, care va dura
două decenii. La sfârşitul războiului a fost consacrată pierderea Basarabiei
şi a Bucovinei de Nord, dar şi revenirea Transilvaniei de Nord-Est. În această
a doua direcţie, au fost reconfirmate hotărârile Tratatului de la Trianon din
1920, reconfirmare pentru care românii au trebuit să aducă jertfa a peste
170 OOO de militari. Un nou Tratat de Pace, cel din 1946, se părea că a făcut
definitiv dreptate României. Însă, Ungaria nevoită, ca şi în 1920, să accepte
verdictul Istoriei, va reîncepe lupta - cu aceleaşi metode ca în perioada
interbelică - împotriva drepturilor românilor.
Capitolull III va urma, îmbogăţindu-le, prezentările făcute relaţiilor dintre
români şi unguri - din martie 1944, până în martie 1945 - în volumele:
Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti,
2005; Români şi unguri. 1940-2011, Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, şi
ed. a II-a, Edit. Tipo-Moldova, Iaşi, 2012; Monumente maghiare de neadmis
în România, Edit. Karta-Graphic, Ploieşti, 2013; iar pentru relaţiile dintre
români, unguri şi evrei, Români şi evrei în secolul XX, val. II, 1938-1944. Edit.

249
PETRE ŢURLEA

Semne, Bucureşti, 2015. Toate avându-l ca autor pe Petre Ţurlea. Trimiterile


se vor face la sursele primare.

*
La începutul lui 1944, se considera că sfârşitul războiului este aproape,
foarte puţini mai acordând Germaniei şansa de a încheia o pace acceptabilă
pentru ea. În aceste condiţii, presiunile asupra statelor satelite, între care
România şi Ungaria, s-au amplificat - cerându-li-se să înceteze cât mai
repede colaborarea cu Hitler şi, eventual, chiar să se încadreze în frontul
antigerman. Desprinderea de Berlin condiţiona viitorul acestor state, care
oricum nu se anunţa bun, dar putea fi mai puţin rău. Statele satelite se arătau
tot mai îngrijorate de situaţia lor postbelică. Ungaria nici în aceste condiţii
internaţionale nu a încetat acţiunea sa violentă împotriva minorităţilor
naţionale; ţintele principale au fost românii şi, mai ales, evreii.
Prigoana împotriva românilor a avut, în 1944, ca momente de vârf,
lunile martie şi septembrie-octombrie; prigoana împotriva evreilor a avut ca
moment de vârflunile mai-iunie.
Starea de încordare în relaţiile româno-maghiare nu a încetat nici o
clipă în toată perioada celui de al Doilea Război Mondial; erau două cauze:
revendicările teritoriale reciproce, atrocităţile antiromâneşti ale ungurilor în
Transilvania de Nord-Est. Aceste atrocităţi, chiar în condiţiile cenzurii presei
şi a încercării Regimului Antonesc de a limita ecoul lor - pentru ca o reacţie
populară necontrolată să nu diminueze şansele României de a-şi recăpăta
teritoriul pierdut în 1940 prin Diktatul de la Viena - totuşi, mai ales prin
intermediul celor în jur de 300 OOO de refugiaţi şi alungaţi din Transilvania de
Nord-Est, ceea ce se întâmpla sub administraţie maghiară era larg cunoscut.
Ca urmare, în România se crease o atmosferă antimaghiară care putea duce
oricând la manifestaţii de stradă. În prima jumătate a anului 1944, regimul de
ocupaţie horthystă a avut aceleaşi caracteristici ca în toată perioada începută
în 1940. Cu cât perspectiva pierderii Transilvaniei de Nord-Est era mai
evidentă, autorităţile maghiare acţionau tot mai intens împotriva grupurilor
etnice nemaghiare, cu o îndârjire de-a dreptul iraţională. Propaganda
naţionalist-şovină şi-a făcut efectul încă odată, la acţiunile represive ale
autorităţilor participând mare parte a locuitorilor de origină etnică maghiară.
Pe acest fundal, s-au declanşat evenimentele din martie 1944.
Aparent, reafirmarea violentă a antiromânismului unguresc şi
condamnarea acestuia de către români a venit de la un eveniment minor.

250
ROMÂNI ŞI UNGURI

La începutul lui martie 1944, Istrate Micescu - fose ministru al Justiţiei


în timpul lui Carol al Ii-lea şi autor al Constituţiei din 1938 -, a ţinut la
Braşov o conferinţă despre Memorandumul românilor din 1892 şi despre
acţiunea naţională a memorandiştilor urmată de represiunea autorităţilor
ungare; majoritatea celor care asistau la conferinţă erau intelectuali români
transilvăneni, unii refugiaţi din teritoriul ocupat. Conferinţa i-a impresionat
puternic pe cei prezenţi, mai ales prin sublinierea dârzeniei înaintaşilor în
lupea împotriva asupritorilor maghiari. Cum întrunirea avea loc într-un local
public - restaurantul „Corona" - s-a întâmplat ca într-un colţ al acestuia,
tocmai în acel moment, să ia masa şi consului general al Ungariei la Braşov,
împreună cu mai mulţi conaţionali. Tot ce se poate ca prezenţa acestora
să nu fi fose întâmplătoare, întrucât conferinţa fusese anunţată din timp,
ci se dorise o provocare. La sfârşitul conferinţei, unul dintre participanţii
români, inginerul Gavrilă Olteanu, refugiat din Reghin, văzându-l pe
consul, s-a dus la masa acestuia, provocând scandal; Poliţia a intervenit
prompt, împiedicând o posibilă încăierare. 1 În următoarele două săptămâni,
sub pretextul incidentului din restaurantul „Corona" - interpretat ca o
adevărată crimă împotriva întregii Naţiuni Maghiare - va avea loc la Cluj şi
în alee localităţi din Transilvania de Nord-Est o înverşunată revărsare de ură
împotriva românilor. Era clar că, motivul invocat fiind aşa minor, în spate nu
putea fi decât o stare de spirit antiromânească întreţinută sistematic.
În numărul din 3 martie 1944 al ziarului „Ellenzek", se publica, pe prima
pagină, un articol sub ciclul Elemente româneşti lipsite de răspundere au bătut
şi împrăştiat cu scaunele pe oaspeţii consulatului General Maghiar din Braşov.
Articolul era vădit incitator; se scria despre „brutalitatea nemaipomenită"
faţă de consul şi de conducătorii ungurilor din Transilvania de Sud; despre
inactivitatea autorităţilor româneşti. Se încheia cu menţionarea presupusei
expresii a unuia dintre români: „Astăzi îi dăm afară [din restaurant] pe unguri
şi mâine pe germani"; în subtext trebuind să se înţeleagă şi dacul afară din
Ţară. Aşadar, ungurii şi germanii ar avea un duşman comun, căruia trebuiau
să-i răspundă solidar. Articolul a reprezentat scânteia aşteptată. Ceea ce
a urmat la Cluj, timp de aproape două săptămâni, va fi pe larg prezentat:
în mulce documente întocmite de Serviciul Special de Informaţii, care-şi
păstrase în teritoriul ocupat o foarte bună reţea de informatori.
Nu a fose de mirare că vârful de lance al acţiunilor antiromâneşti din
Cluj l-au reprezentat studenţii unguri. Asupra lor avusese loc, în anii
anteriori, cea mai puternică acţiune de îndoctrinare naţionalist-şovină. Cu

251
PETRE ŢU RLEA

un an înainte, în 1943, studentii , au fost incitati,


, în timpul unor manifestatii ,
publice şi, la rândul lor, au arătat că erau receptivi la îndemnurile la violenţă
contra românilor. La 15 martie 1943, în timpul manifestaţiei de la Cluj,
reprezentantul studenţilor unguri a declarat: „Studenţimea maghiară nu
doreşte pacea, ci victoria, pentru ca după distrugerea duşmanilor să se poată
clădi o Ungarie sănătoasă, condusă numai de unguri." Deputatul Denes
U.szl6 amintea „suferinţele maghiarimii ardelene". După adunare, mulţimea
înfierbântată, din care majoritatea erau studenţi, „s-a răspândit pe străzi
cântând cântece revizioniste. Apoi, au manifestat ostil la adresa României, în
faţa Băncii Albina şi a Academiei Teologice unite Române, unde s-a şi strigat
«Vrem ţară fără valahi[», şi alte asemanea." A trebuit să intervină Poliţia.
În aceeaşi zi, lângă Cluj, la Gilău, în timpul unei alte manifestaţii, colonelul
Huszar lmre a spus: „Noi cerem libertate pentru toţi fraţii noştri maghiari
de pretutindeni, pentru tot pământul care a fost şi este maghiar. Să jurăm
în această sfântă zi, ca asupra Clujului şi asupra ultimului petec de păacuat
maghiar care este al nostru, să nu mai fâlfâie niciodată steag străin, zdreanţă
străină. Nu mai putem suferi ca hoarde barbare, sălbatece şi, inculte să ţină şi
pe mai departe în robie pe fraţii noştri, să stăpânească pe nedrept pământul
care a fost şi este al nostru.[ ... ] Totul înapoi![ ... ] Graniţele noastre nu ni le-au
creat nici Parisul, nici Trianonul şi nici Viena; ele ne-au fost trasate de bunul
Dumnezeu!" 2 La 23 aprilie 1943, Atzel Ede îi incita şi el pe studenţii clujeni
şi pe tinerii premilitari; le cerea să se pregătească pentru a împlini chemarea
Coroanei Sfântului Ştefan, „căci se mai cere mult sânge maghiar pentru
dezrobirea ţinuturilor de dincolo de Feleac.'' 3 În Întreg anul 1943 au fost astfel
de chemări adresate studenţilor unguri. Ultima data din 7 decembrie. În sala
mare festivă a Universităţii a avut loc o întrunire studenţească; participau
generalul Dalnoky Veres Lajos, comandantul Corpului IX Armată Cluj;
lnczedy Joksmann Odăn, prefectul judeţului; Szasz Ferencz, subprefect;
Tibor Keledy, primar; contele Teleki Bela, preşedintele Partidului Ardelenesc;
Kemeny Ia.nas, directorul Teatrului Naţional. Azasz Ferencz a ţinut discursul
principal: „Vecinii noştri români caută pe toate căile să agite şi să aprindă
focul în Europa Centrală. Presa română vrea să demonstreze că Ardealul este
românesc. Aceasta nu este adevărat, întrucât ungurii sunt stăpâni ai acestui
pământ încă din anul 889, când în Ardeal nu se găsea picior de valah. [... ] Noi
am stăpânit ţinuturile ardelene peste 1OOO de ani şi, ca atare, noi ne socotim
stăpâni. [... ] Pământul sfânt al Ardealului l-am moştenit de la Dumnezeul
ungurilor şi trebuie să fie în întregime al nostru.'' După discurs, studenţii din

252
ROMÂNI ŞI UNGURI

sală au scandat: „Vrem Ardealul întreg I Vrem să bem sânge de valah! Afară
cu valahii!" 4
Autorităţile maghiare obstrucţionau activitatea liderilor românilor din
Transilvania de Nord-Est. Din cei mai prestigioşi, episcopul Iuliu Hossu, a
avut şi el de suferit. Unul din momentele acţiunilor împotriva lui a avut loc
pe 14 martie 1942. Episcopul conducea, în sala mare a Băncii Albina din
Cluj, o întrunire religioasă, cu 500 participanţi. Poliţia a năvălit în sală şi i-a
cerut episcopului să suspende întrunirea. Iuliu Hossu a refuzat. „Unul dintre
poliţişti - se scria într-o notă informativă a SSI - l-a apostrofat cu cuvinte
jignitoare pe I.P.S.S. Episcop, spunându-i «Vă somez că, dacă nu părăsiţi
imediat sala, voi recurge la forţa publică". Înalr Prea Sfinţitul a dat ordin
credincioşilor de a rămâne fiecare la locul lor, spunând să nu părăsească nimeni
sala. Atmosfera a devenit tot mai încordată, întrucât poliţiştii maghiari au
început sa-i îmbrâncească pe credincioşi." Înştiinţate telefonic, autorităţile
judeţene au ordonat poliţiştilor să părăsească sala. Învingător, episcopul a
cerut credincioşilor să cânte cântecele religioase „Sfinte Dumnezeule" şi „Cu
noi este Dumnezeu". SSI menţiona: „Se spune că acest incident a fost pentru
românii care se găseau de faţă, o adevărată reculegere sufletească." 5
La începutul lui 1944 atmosfera antiromânească s-a încins şi mai mult, mai
ales printre studenţii unguri din Cluj. În februarie vor avea loc manifestaţii
la Cluj şi Gherla. 6
Toate acestea au pregătit izbucnirea violentă antiromânească din martie
1944; incidentul minor de la Braşov era, evident, doar pretextul aşteptat.
Imediat, chiar în după-amiaza apariţiei ştirii din „Ellenzek" pe 3 martie
1944, s-a întrunit conducerea Societăţii Studenţilor Universitari Maghiari
din Cluj (Koloszvari Magyar Diakok Szovetsege, K.M.D.S.Z.) hotărându-se
declanşarea unor demonstraţii antiromâneşti. Acţiunea fusese, însă,
pregătită dinainte: doar după două ore de la luarea hotărârii, un numeros
grup de studenţi, condus de un instructor al premilitarilor, Lorincz - aşadar
o persoană oficială -, s-a îndreptat spre Căminul-internat al Academiei
Române Teologice Unite din Cluj; studenţii unguri au înconjurat clădirea,
au spart una din porţi, au pătruns în curte şi în local. Studenţii teologi români
au baricadat scările cu dulapuri, pentru a stopa înaintarea ungurilor. În acel
moment se părea că va fi dezamorsat conflictul, pentru că a apărut un poliţist
care a tras în aer un foc de revolver şi şi-a făcut drum printre asediatori, cu
sabia scoasă. Studenţii români, crezând că poliţistul intervine pentru a-i
apăra, au înlăturat baricada ca să-i facă loc; atunci, poliţistul a deschis drum

253
PETRE ŢU RLEA

manifestanţilor unguri, care au năvălit în camerele internatului, distrugânt


tot ce au putut - geamuri, uşi, mobilier, tablouri - de la toate cele trei
etaje ale clădirii. Românii prinşi au fost crunt bătuţi, unii fiind grav răniţi,
inclusiv profesorii Gavril lagăr şi Miron Pop; câţiva au reuşit să se refugieze
pe acoperiş. După ce au aruncat în stradă resturile de mobilier, ungurii au
ieşit din clădire, s-au încolonat şi au mărşăluit pe străzi, sărbătorind „victoria"
prin cântece insultătoare la adresa românilor. S-au îndreptat spre Consulatul
României, pentru a face acelaşi lucru ca la Căminul-internat; au fost opriţi,
însă, de Poliţie. În seara respectivă, au spart cu pietre geamurile casei lui
Emil Haţieganu, lider al românilor din Transilvania de Nord-Est, lăsat în
această postură de Iuliu Maniu. A doua zi, 4 martie, acţiunile antiromâneşti
au continuat în jurul clădirii Căminului-internat al Academiei Teologice
Române Unite, şi pe străzile alăturate, unde s-a adunat o mare mulţime
de maghiari, nu numai studenţi. Autorităţile nu au intervenit. În centrul
oraşului, un alt grup de manifestanţi, întâlnindu-l pe episcopul Iuliu Hossu,
l-a scuipat şi ameninţat cu moartea. În aceeaşi zi, casa lui Emil Haţieganu
a fost din nou bombardată cu pietre. În acelaşi mod era atacată şi capela
Episcopiei Ortodoxe Române. Românii erau vânaţi pe străzi, bătuţi fără nici
un motiv, între cei loviţi fiind şi câţiva preoţi. Doctorul Iacob Moldovan
directorul Băncii Române, „a fost doborât la pământ şi călcat în picioare în
plin centrul oraşului, fără ca cineva să fi intervenit". Seara, un grup masiv de
manifestanţi unguri a ataca Academia Teologică Ortodoxă Română, vrând
să o devasteze; dar, după ce a distrus gardul din spatele clădirii, a intervenit
un puternic detaşament de poliţie, oprind agresiunea. La ora 21, un alt grup
de 30 unguri a bombardat cu pietre locuinţa viceconsulul României, Radu
Prişcu, fără vreo reacţie a Poliţiei. Iar în comuna alăturată oraşului, Floreşti,
în seara lui 4 martie studenţii unguri de la Academia Agricolă au atacat şi
devastat locuinţele a 11 ţărani români.
Dezordinile fiind de amploare, autorităţile au închis Universitatea din
Cluj. De asemenea, rectorul Academiei Teologice Române Unite a suspendat
crsurile acesteia, pentru a se putea face reparaţii clădirilor. Pe S martie,
militari unguri au bătut mai mulţi ţărani români care veniseră la Cluj fără a
şti ce se întâmplă în oraş. Câţiva studenţi români au fost bătuţi, în public, de
colegii lor unguri. Ziaristul Romulus Hatoş, de la singurul ziar românesc din
Transilvania de Nord-Est, „Tribuna Ardealului", a fost bătut în faţa Teatrului
Naţional, sub ochii a patru poliţişti care au refuzat să intervină. Este bătut
şi Dumitru Pop, administratorul Internatului Român Unit. Căutat acasă

254
ROMÂNI ŞI UNGURI

de bătăuşi, Ion Buzea, directorul Centralei Cooperativelor Româneşti


„Plugarul", nu a fost găsit. S-a ajuns ca în totoraşul să fie o atmosferă de anarhie.
Situaţia devenind atât de gravă, autorităţile maghiare, care-i susţinuseră până
atunci tacit pe manifestanţii agresivi, în majoritatea cazurilor, s-au hotărât să
calmeze lucrurile; de la Budapesta au fost trimişi la Cluj SO agenţi speciali de
poliţie. Se vor dovedi ineficienţi, lăsând impresia că au pactizat cu agresorii.
Dovada lipsei de voinţă reală a autorităţilor de instaurare a ordinei, a fost
întinderea vandamismelor, în noaptea de S spre 6 martie, şi în cartierul
Mănăştur, în zona gării din Cluj şi la Someşeni. Se depăşise zona Clujului;
pe 5 martie a fost bombardată cu pietre şcoala românească din Gherla, iar
elevii români au fost insultaţi şi bătuţi chiar în prezenţa poliţiştilor. Incidente
de acelaşi fel vor continua pe 6 martie. Înapoiat în grabă de la Budapesta,
Emil Haţieganu şi-a înlocuit geamurile sparte ale casei; aflându-se că a sosit,
locuinţa i-a fost blocată de mai mulţi unguri; chemată telefonic, Poliţia a
refuzat să intervină şi asediatorii, încurajaţi, au spart din nou geamurile
cu pietre şi i-au bătut pe cei câţiva români ce au vrut să sară în ajutorul lui
Haţieganu. Pe 6 martie, Universitatea s-a redeschis, dar studenţii români
au fost împiedicaţi să participe la cursuri, cu forţa; colegii lor unguri le-au
blocat intrarea în Universitate. Pe 8 martie, episcopii Nicolae Colan şi Iuliu
Hossu au fost ameninţaţi, telefonic, cu moartea. Pe 9 martie, câteva studente
românce de la Facultatea de Medicină, anul II, au fost scoase cu forţa din sala
de cursuri şi înjurate de studenţii maghiari. În aceeaşi zi, avea loc o întrunire
a Asociaţieie Studenţilor Unguri, la care s-a cerut Rectoratului excluderea
din Universitate a tuturor studenţilor români. Motivul: dr. Gyarfas Elemer,
liderul Comunităţii Maghiare din România, le-a spus studenţilor clujeni că
în universităţile din România nu se admit studenţi unguri. Apar fel de fel
de zvonuri incitatoare. Cel mai grav răspândea neadevărul că la Braşov ar fi
fost omorâţi doi preoţi unguri; ca urmare, la Facultatea de Drept, la avizier,
a fost lipit un afiş chemând la răzbunare: „Preotul Vasvary este mort, dar
episcopul valah Hossu mai trăieşte încă. Preotul ungur Csia este mort; nici
un preot valah nu a murit încă." 7 (Documentele de arhivă demonstrează
faptul că înştiinţarea de la Facultatea de Drept era mincinoasă. Un document
ce consemnează vizita la Braşov a episcopului catolic de Alba Iulia, Marton
Aron, la 24 martie 1947, îl menţionează, ca fiind în funcţie în acel moment,
pe protopopul catolic de Braşov Vasvary Aladar. 8 Tot în martie 1947, pe data
de 7, un alt document consemnează o adunare a Uniunii Populare Maghiare,
în care s-a constituit Societatea „Orizontul"; în conducerea acesteia a fost ales

255
PETRE ŢURLEA

şi protopul reformat de Braşov Csia Pal, „vechi luptător al cauzei maghiare". 9


Aşadar, preoţii unguri „omorâţi" de români în martie 1944, trăiau în 1947, şi
urcaseră în ierarhia ecleziastică!)
Violenţele vor continua. Pe 1O martie 1944 a fost bătut în plină stradă
preotul Valerian Buzuc din comuna Rohia şi studentul Traian Moiş, din
anul V al Facultăţii de Medicină. În ambele cazuri, poliţiştii au refuzat să
intervină. În urma violenţelor la care erau supuşi zilnic funcţionarii săi,
Centrala Cooperativelor „Plugarul" din Cluj şi-a suspendat activitatea,
aducând faptul la cunoştinţa autorităţilor, cu menţiunea că „atât timp cât nu
se iau măsuri pentru asigurare vieţii şi liniştii românilor; activitatea nu va mai
fi reluatâ'.
Se preconiza ca apogeul acţiunilor antiromâneşti să fie atins pe 15
martie, sărbătoare naţională a ungurilor, moment tradiţional de revarsare a
sentimentelor naţionalist-şovine. S-a răspândit zvonul că vor avea loc masacre
în stil mare, cu participarea unor echipe speciale ale organizaţiilor paramilitare
de „Tiraliori", conduse de Atzel Ede. Ar fi fost întocmite şi liste negre; primii
vizaţi erau Emil Haţieganu şi episcopul Iuliu Hossu. Nu toată opinia publica
maghiară era de acord cu asemenea barbarisme. Discret, mai mulţi unguri,
indignaţi de ceea ce se pregătea, i-au anunţat pe intelectualii români din
Cluj să stea ascunşi pe 15 martie. Tabloul manifestărilor şovinismului era
completat de Teatrul Naţional Maghiar din Cluj, în aceeaşi primă parte a lui
martie 1944, prin reluarea ostentativă a piesei Clopote amuţite, cu conţinut
defăimător la adresa românilor şi instigator împotriva acestora. 10
Un martor ocular al acţiunilor antiromâneşti de la Cluj din martie 1944,
Francisc Păcurariu, menţionează şi distrugerea Tipografiei „Naţionala"· -
singura tipografie românească din oraş-, care aparţinea de Redacţia ziarului
„Tribuna Ardealului". „Am asistat atunci - scria Francisc Păcurariu - la
dezlănţuirea unor grupuri de tineri fanatizaţi, care au cutreerat Clujul în lung
şi în lat timp de multe zile în şir, atacând pe orice român întâlnit în cale." 11
Amploarea acţiunilor antiromâneşti, pretextul minor invocat, pasivi-
tatea - în cele mai multe cazuri - a organelor de ordine şi, uneori, chiar
ajutorul pe care l-au dat atacatorilor, campania de presă antiromânească
intensă din ziarele clujene, toate dovedesc faptul că nu fusese o izbucnire
spontană. SSI remarca: „Manifestaţiile şi maltratările care au avut loc la
Cluj şi în alte localităţi din Transilvania de Nord s-au făcut cu aprobarea
tacită a autorităţilor ungare." De altfel, despre pregătirea unor ample acţiuni
antiromâneşti în regiunea transilvană ocupată transpiraseră unele informaţii

256
ROMÂNI ŞI UNGURI

încă din februarie 1944. La Bucureşti, Conducerea PNŢ afirma căi s-a adus la
cunoştinţă faptul că autorităţile poliţieneşti maghiare pregătesc o nouă serie
de arestări printre români, şi se arăta a fi îngrijorată de această perspectivă
imediată 12 • Existenţa unor premeditări era indicată şi de alt fapt; în vederea
sărbătoririi zilei de 15 martie, la începutul lunii respective, conducătorul
Organizaţiei paramilitare „Levente" din Cluj, dr. Vasarhelyi Uszl6 (ocupant
şi al funcţiei de ajutor de primar al oraşului), a dat un ordin privind felul în
care trebuia să se desfăşoare manifestaţia, în care era şi pasajul: „Pe baza unei
dispoziţii a Guvernului, vă atragem în mod deosebit atenţia ca, sub nici un
motiv, unităţi de paramilitari, cu şepci şi insigne, să nu întrebuinţeze această
ocazie pentru manifestări contra minorităţilor." În nota sa, SSI adăuga
comentariul propriu: „Aşadar, demonstraţiile antiromâneşti sunt interzise
premilitarilor numai atât timp cât poartă şapca şi insigna". 13
În România, maltratările la care erau supuşi românii din Cluj au generat
o mare indignare, proteste, întruniri publice, manifestaţii de stradă -
fără, însă, ca vreun maghiar să aibă de suferit. Cenzura a blocat, în ziarele
româneşti, articolele de prezentare a atrocitaţilor maghiare, pentru a nu
inflama şi mai mult opinia publică. Era aceeaşi atitudine din toată perioada
războiului: încercarea de a tempera acţiunile populaţiei împotriva Diktatului
de la Viena, corelată cu susţinerea consecventă, pe lângă autorităţile Axei, a
necesităţii anulării acestuia. În martie 1944 s-a permis doar un ecou minor
în presa română a acţiunilor de la Cluj. Nesemnat, va apare în „Universul",
Un rdspuns 14 , care era, în practică, un comunicat al Guvernului: „După ce
presa ungară a simulat câteva zile voinţa de respectare a României şi a regiunii
căreia îi aparţine, recomandând înţelegere, în ziua de 3 martie Academia
Teologică Greco-Unită de la Cluj a fost atacată de către studenţii unguri,
în numele ... «culturii mllenare», al «credinţei romanice» şi al tradiţiilor
Coroanei Sfântului Ştefan. Profesori şi studenţi români au fost bătuţi şi
răniţi, iar întreg seminariul a fost devastat. Un student a scuipat în faţă pe Prea
Sfinţitul Episcop Hossu, în numele aceluiaşi «respect al bisericii şi credinţei
creştine», de care propagandiştii maghiari vorbesc de la Sfântul Ştefan şi
până azi. Aceiaşi manifestanţi au spart geamurile locuinţei domnului Emil
Haţieganu, de la Cluj. De asemenea, domnul Iacob Moldovan, directorul
Băncii Române din localitate, a fost atacat şi grav bătut. Numeroşi teologi au
fost maltrataţi. În centrul Clujului s-au desfăşurat două manifestaţii contra
românilor.[ ... ] Guvernul român îşi face datoria şi răspunsul va fi dat la timp,

257
PETRE ŢURLEA

nu numai acestor acte, ci tuturor acelora suferite de românii din Transilvania,


de la 1940 şi până azi."
Pentru prima dată, Guvernul a permis organizarea unor manifestaţii de
stradă, pe care le-a şi impulsionat; mai mult, a colaborat cu PNŢ la realizarea
lor, dorindu-se obţinerea unui efect extern. Dar, Cenzura a fost lăsată să
oprească prezentarea acestor manifestaţii în presă. În absenţa materialelor
de presă, o sursă îndestulătoare de informaţii o oferă rapoartele SSI şi ale
Poliţiei.
Pe 9 martie 1944, Prefectura Poliţiei Capitalei consemna faptul că
actele de violenţă împotriva studenţilor români, a profesorilor universitari,
a episcopului Hossu „au produs în rândul refugiaţilor ardeleni un val de
indignare şi neobişnuită fierbere". Refugiaţii constatau că provocările
maghiare reprezentau o flagrantă nesocotire a înţelegerilor bilaterale, fapt
pentru care Guvernul român le poate considera anulate. 15 Era ideea lui Mihai
Antonescu din 1941, când anunţase a fi caduc Diktatul de la Viena. Pe 10
martie 1944, SSI, Agentura Frontului de Vest, Centrul nr. 3, transmitea la
Bucureşti un exemplar din Moţiunea Poporului Român adresată Guvernului,
tipărită pe foi volante şi răspândită în Transilvania de Sud. Era adresată lui
Ion Antonescu de intelectualii din Braşov. Se cerea adoptarea unor măsuri de
răspuns la acţiunile de la Cluj. SSI-ul transmitea şi textul telegramei adresată
de acelaşi grup de intelectuali episcopului Hossu: „Românii din Ţara Bârsei,
adunaţi la Braşov, profund îndureraţi de maltratarea I.P.S., vă mărturisesc cu
dragoste de frate durerea şi vă îndeamnă să duceţi şi de aici înainte crucea de
martir dusă de Klein [Samuel Micu]. Palmele date României le vom plăti cu
dârzenie." 16 În aceeaşi zi de 10 martie, Agentura Ardeal a SSI transmitea de la
Turda că acţiunile ungurilor din Cluj au trezit o vie agitaţie printri românii
din oraş: „Atât refugiaţii, cât şi întreaga opinie românească este scandalizată
de îndrăzneala ungurească şi de huiduirea episcopului Hossu pe care l-au
scuipat. Toată lumea aşteaptă ca Guvernul român să ia o atitudine promptă şi
hotăratoare, deoarece dacă aceste hiene vor vedea că suntem nepăsători [faţă]
de actele pe care le-au făcut, neinteresându-ne de soarta românilor subjugaţi,
situaţia celor robiţi se va înrăutăţi, iar ungurii vor prinde curaj.'' Refugiaţii
din Transilvania de Nord-Est, ce locuiau în zonele Turda, Sibiu, Arad, au
cerut să se organizeze manifestaţii împotriva samavolniciilor maghiarilor
„care de la cedare şi până în prezent nu au făcut altceva decât să-şi bată joc de
tot ce este românesc, atât prin împuşcări, asasinări, schingiuiri, cât şi pe cale
propagandistică". 17

258
ROMÂNI ŞI UNGURI

La Bucureşti se anunţa o manifestaţie publică de protest faţă de


evenimentele de la Cluj, pentru 12 martie 1944. Printre iniţiatori erau
consemnaţi: dr.Vitican, fost preşedinte al Centrului Studenţesc Cluj; dr.
Istrati, fost secretar general la Ministerul de Finanţe; maiorul Gheorghe
Beleuţă. Îşi anunţase participarea generalul Nicolae Rădescu, viitorul
prim-ministru. La fel, reprezentanţi ai partidelor politice istorice. 18 Pe 13
martie, SSI făcea un raport detaliat asupra manifestaţiei din ziua precedentă.
La Teatrul Naţional din Bucureşti, avusese loc comemorarea lui Horea,
Cloşca şi Crişan, despre martiriul cărora conferenţiase istoricul Vasile Netea;
încheiase cu îndemnul ca jertfa celor trei martiri să fie un imbold pentru
jertfa tuturor românilor care luptă pentru „redobândirea Ardealului furat".
Conferinţa a fost primită cu mare emoţie de participanţii care umpleau
sala Teatrului Naţional. A urmat manifestaţia publică din faţa Teatrului,
piaţa largă a acestuia fiind arhiplină. Repetat, oratorii au cerut mobilizarea
generală a Poporului român pentru a elibera Transilvania; a fost înfierată
atitudinea brutală a ungurilor: s-a cerut Regelui anularea Diktatului de la
Viena. „Datoria Regelui şi a Mareşalului - s-a spus - este să ne dea pentru
totdeauna Ardealul, aşa cum ne-au promis, fără întârziere, căci paharul
suferinţelor s-a umplut şi a început să se reverse." Dintre cei care au vorbit
mulţimii, cei mai aplaudaţi au fost Ilie Lazăr, maramureşan, şi Ghiţă Pop din
„Secuime", amândoi fruntaşi ai PNŢ, şi Grigore Forţu. O noutate absolută
a fost atacarea indirectă a atitudinii Germaniei faţă de România. Cum
majoritatea vorbitorilor erau membrii marcanţi ai PNŢ, s-a lăsat impresia
a fi o manifestaţie a acestui partid, cu girul tacit al autorităţilor. Din Piaţa
Teatrului Naţional manifestanţii, încolonaţi, au mers în Piaţa Palatului
Regal; dar Regele nu s-a arătat, nefiind în Bucureşti. (Tot ce se poate ca
lipsa să fi fost premeditată, ca să nu se expună criticilor germane. Lipsa lui
Iuliu Maniu era conformă atitudinii sale constante; absenta în momentele
de angajament direct, aşteptând desfăşurarea evenimentelor.) Cei mai
vocali dintre manifestanţi erau studenţii. Existaseră temeri că aceştia vor
ataca reprezentanţa diplomatică a Ungariei, însă demonstraţia s-a desfăşurat
într-o perfectă ordine. Nu s-a înregistrat nici un incident; nu a fost nevoie
de intervenţia Poliţiei. SSI menţiona şi felul cum a reacţionat lumea politică.
O parte a acesteia credea că manifestaţia a fost opera Guvernului, că fusese
decisă de Ion Antonescu; acesta urma să aibă o nouă întrevedere cu Hitler, în
timpul căreia dorea să ceară din nou Transilvania de Nord-Est, întemeindu-se
şi pe voinţa exprinată de Poporul Român. Alţi oameni politici credeau că

259
PETRE ŢURLEA

manifestaţia a avut la bază o înţelegere între Mareşal şi anglo-americani; în


cazul când Germania s-ar fi opus retrocedării Transilvaniei de Nord-Est,
România va avea motiv să încheie pace separată cu Naţiunile Unite, care-i
vor garanta vechile frontiere, măcar spre Vest. Cercurile legionarilor simiţi -
fideli Germaniei chiar împotriva interesului naţional - şi-au exprimat păreri
critice: manifestaţia a fost opera elementelor democratice, având sprijinul
Guvernului; a deschis ochii Germaniei asupra mentalităţii din România,
a dorinţei de a nu se mai continua războiul cu Rusia, ci de a se recâştiga
Transilvania de Nord-Est; „Legionarii vor să speculeze uşurinţa Guvernului,
şi să sugereze reprezentanţilor Germaniei că a sosit momentul ca Ţara să fie
guvernată de un Guvern legionar de mână forte, care trece peste cadavre când
este vorba de interesele României naţionaliste, nu ale democraţilor plini
de fumuri care se lasă conduşi de Iuliu Maniu." Rivalitatea dintre „istorici"
s-a arătat şi cu acest prilej. Liberalii au criticat politicianismul unor oratori
ţărănişti. În schimb, naţional-ţărăniştii s-au arătat foarte mândri de rezultatul
manifestaţiei, „care a afirmat forţa şi popularitatea zdrobitoare a organizaţiei
PNŢ". 19 Un alt raport al SSI aduce noi amănunte: numărul participanţilor
fusese de aproximativ 8 OOO; la Palatul Regal s-a predat un Memoriu cu
dezideratele manifestanţilor; pe tot parcursul manifestaţiei s-au intonat
cântece patriotice; la ora 14,20 au ajuns în faţa Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri, unde a ieşit în balcon Ion Antonescu, care a promis mulţimii că nu
va uita nici o brazdă românească. 20
Momentul esenţial a fost ralierea publică a Mareşalului la dezideratele
manifestanţilor. Faptul a fost imediat remarcat de presă. Agenţia „Havas"
transmitea, chiar în după-amiaza zilei de 12 martie 1944, că în faţa Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri, „mii de persoane au reclamat o imediată soluţionare
a problemei alipirii Transilvaniei la Patria Mamă. Mareşalul Antonescu,
Conducătorul Statului, a apărut în balcon. El a declarat manifestanţilor că
«Totul va fi făcut pentru liberarea Transilvaniei de Nord.» Conducătorul a
fost îndelung aclamat". 21 Mai pe larg era ştirea dată de Agenţia „Europapress":
avusese loc o manifestaţie în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, „cu
caracter revizionist", prilejuită de comemorarea lui Horea, Cloşca şi Crişan,
condusă de personalităţi transilvănene proeminente şi de studenţi; s-a
protestat contra agresiunii la care erau supuşi românii din Cluj; s-a afirmat
că Diktatul de la Viena a fost nedrept pentru România, iar răspunzător era
Ciano. Forţu, fost comisar general pentru refugiaţi, a spus: „Paharul este plin
şi cerem Mareşalului să mobilizeze întreaga Naţiune spre a ne lua drepturile

260
ROMÂNI ŞI UNGURI

înapoi." Dacă va fi nevoie de luptă, „românii trebuie să ajungă până la


Budapesta, unde Regele Mihai va fi încoronat ca Rege al tuturor românilor".
Alt orator, Ilie Lazăr, chiar l-a criticat pe Ion Antonescu: „Când a ajuns la
cârma Statului, ne-a spus că ne va da înapoi Clujul, dar nu ni l-a arătat încă.
Nouă ne trebuie o politică fără compromisuri. Politica oportunistă dusă până
astăzi alături de Axă va putea fi doar atunci reabilitată dacă ni se va da totul
înapoi." 22
Noile acţiuni antiromâneşti, din teritoriul ocupat de Ungaria, au avut un
larg ecou în rândul studenţilor Universităţii „Regele Ferdinand I", mutată
de la Cluj la Sibiu. Au hotărât organizarea unei manifestaţii de stradă. Dar,
rectorul Iuliu Haţieganu s-a opus, pentru a evita posibile dezordini şi crearea
unui pretext pentru un conflict diplomatic cu Germania şi Ungaria. În
semn de protest, studenţii au afişat la Universitate o „admonestare" la adresa
rectorului, acuzat că în trei ani nu întreprinsese nici o acţiune împotriva
Ungariei. Pe 9 martie 1944, la presiunea unei delegaţii a studenţilor, Iuliu
Haţieganu admitea necesitatea unei demonstraţii de protest, concomitent
cu redactarea unei Moţiuni care, tradusă în mai multe limbi de circulaţie,
să fie trimisă legaţiilor diplomatice de la Bucureşti şi universităţilor din
Europa. 23 Adoptată pe 13 martie, Moţiunea era făcută în numele Corpului
profesoral: „Profesorii Universităţii din Cluj-Sibiu, înnoind protestul ce
din primul moment l-au ridicat împotriva scindării Transilvaniei, provincie
liber integrată în unitatea politică a Statului Român, condamnă, plini de
legitimă indignare, brutalităţile şi devastările săvârşite de studenţii maghiari
din Cluj. [... ] Cu acest prilej, profesorii Universităţii române din Cluj-Sibiu
îşi ţin de datorie a denunţa spiritul de ură şi intoleranţă care după un sfert
de veac a reînviat în proporţii şi mai ameninţătoare ca mai înainte.'' 24 În
efervescenţa momentului, la Sibiu a circulat zvonul că România se pregăteşte
pentru război cu Ungaria; se baza pe afirmaţia din Comunicatul Guvernului,
conform căreia acesta va răspunde faţă de cele petrecute la Cluj, precum şi
pe ştirea chemării grabnice la Bucureşti a generalului Macici, comandantul
Armatei I-a. În plus, în oraş se aflase de convorbirea telefonică între rectorul
Iuliu Haţieganu şi Mareşalul Ion Antonescu; se credea că acesta din urmă
ar fi promis că în aprilie Universitatea românească va fi reinstalată la Cluj. 25
Pe 11 martie, o delagaţie a studenţilor fusese primită de Ion Antonescu.
Concomitent, în Sibiu erau răspândite manifeste antimaghiare; unul chiar
în versuri. (Era larg cunoscut interesul pe care Ion Antonescu îl acordase,
încă de la începutul Guvernării sale, Universităţii „Regele Ferdinand I"; o

261
PETRE ŢURLEA

concepea ca pe un simbol al rezistenţei româneşti în Transilvania, aceasta


Întreţinând, în rândul studenţilor, ideea necesarei refaceri a hotarului de Vest.
Antonescu a participat la deschiderea primului an de studii după refugierea
la Sibiu, pe 1O noiembrie 1940. Deşi în noaptea de 9I1 O noiembrie avusese
loc cutremurul devastator, totuşi prim-ministrul a ramas la deschiderea
cursurilor; prezenţa sa la inaugurarea anului şcolar în refugiu trebuia să
simbolizeze însăşi aspiraţia românească spre reîntregire, de aceea nu putea
lipsi. A ţinut un discurs despre necesitatea ca şcoala să fie a Naţiunii, şi să
cultive idealurile naţionale. Apoi, imediat va pleca la Bucureşti. 26 ) Toate
manifestaţiile de la Sibiu au fost paşnice, rectorul reuşind să le ţină sub
control, chiar dacă a provocat protestele studenţilor radicali. 27
Şi în alte localităţi, cele întâmplate la Cluj au primit riposta românilor.
O notă a SSI, din 15 martie 1944, menţiona situaţia din Beiuş: ,,Întreaga
populaţie românească, dar mai ales marea masă a refugiaţilor, este revoltată
din cauza noilor atrocităţi comise de unguri." Comunicatul Guvernului de la
Bucureşti era comentat cu satisfacţie dar lumea se întreba: „Până când va mai
tolera Poporul Român această stare nedreaptă? Intelectualii de vază, precum
şi ţăranii fruntaşi, îşi strâng pumnii şi scrâşnesc din dinţi, pentru batjocura
pusă pe fraţii lor din Ardealul vremelnic cedat." Supărarea era şi faţă de
comisiile germane de control care, deşi atrocităţile ungureşti erau evidente,
nu au dat nici o satisfacţie românilor; cu toate că nu mai exista Ciano -
considerat principal vinovat pentru Diktatul de la Viena - controlorii, acum
doar germani, nu arătaseră că ar dori stoparea acţiunilor antiromâneşti ale
ungurilor. Nota SSI se încheia pe un ton alarmist: „Situaţia este îngrijorătoare,
deoarece se pot aştepta eventuale retorsiuni ale populaţiei româneşti în
contra ungurilor de la noi." 28 Tot SSI transmitea din Braşov un exemplar
al manifestelor difuzate în rândul refugiaţilor ardeleni de către Gavrilă
Olteanu, autorul incidentului din restaurantul „Corona". Era intitulat Către
pribegii Ardealului nostru de Nord: „Gândul nostru este Transilvania, care
este TOTUL vieţii noastre. Cu credinţa în Dumnezeu, aşteptările noastre
nu sunt zadarnice. De la această credinţă nu ne clatină nimic pe lume. [„.]
Catehismul nostru este: întoarcerea la vetrele noastre strămoşeşti [„.]; de a
pune pietrele de hotar României rotunde cum a fost şi va fi." Metoda propusă
pentru atingerea scopului anunţat era formarea unor unităţi de voluntari,
care să se oprească din lupta lor doar la Tisa. 29

262
ROMÂNI ŞI UNGURI

Atât reprezentanţele diplomatice la Bucureşti, cât şi partidele politide au


dezbătut pe larg noile acţiuni antiromâneşti din Transilvania de Nord-Est,
posibilele consecinţe în perspectiva viitoarei păci.
În corespondenţa diplomatică plecată din Bucureşti spre diferite capitale
europene, în martie 1944, era reflectată fidel încordarea deosebită în relaţiile
româno-maghiare în urma vandalismelor de la Cluj. Divizia Specială a Nega-
ţiei Elveţiei considera că reacţia opiniei publice româneşti, în alte împrejurări,
ar fi fost mult mai violentă; acum, însă, datorită gravei ameninţări din Est,
privirile românilor erau prioritar îndreptate înspre acea parte. 30 Diplomaţii
elveţieni afirmau că „punctul de vedere maghiar în tensionarea cu România
este foarte ferm", Budapesta fiind dispusă a merge până la ultimele consecinţe
în apărarea părţii din Transilvania ce i-a fost dată prin Diktatul de la Viena;
chiar dacă vor fi presiuni germane, Ungaria este dispusă să facă război pentru
Transilvania. Se consemna presupusul raţionament al Guvernului maghiar;
în împrejurările date, România nu poate ataca Ungaria; la presiuni sprijinite
de Germania se va rezista până la război, pentru că un eventual conflict
în spatele liniilor germane nu ar conveni O.K.W.-ului. Şi, chiar dacă se va
declara un război româno-maghiar, faptul ar folosi Ungariei, căreia URSS îi
va fi recunoscătoare pentru că a creat dificultăţi Germaniei, şi-i va recunoaşte
posesiunea Transilvaniei de Nord. De acest raţionament avea cunoştinţă şi
ministrul Berlinului la Budapesta, ceea ce făcea Legaţia Bernei la Bucureşti
să creadă că ,,lucrurile se vor linişti în scurt timp".31 Foarte bine informat,
SSI consemna conţinutul raportului ministrului elveţian în România, chiar
în ziua transmiterii lui la Berna, 11 martie 1944. Diplomatul menţiona şi
posibilitatea unei acţiuni comune româno-germane împotriva Ungariei,
pentru că Germania avea încredere mai mare în România decât în Ungaria.
Se presupunea că în această acţiune ar fi fost atrasă şi Slovacia - acesta fiind
scopul secret al sosirii la Bucureşti, chiar în acele zile, a unei delegaţii slovace
de ofiţeri de stat major. 32 De altfel, aşa arăta şi forma iniţială a planului german
de ocupare a Ungariei, Margareta 1: trebuiau să participe România şi Slovacia,
atrase prin promisiunea satisfacerii intereselor lor teritoriale legitime. Pe de
altă parte, se ştie că un plan de ocupare fusese pregătit şi pentru România,
Margareta 2, cu implicarea Ungariei şi Bulgariei. 33
Interesul Germaniei în disputa româno-maghiară din martie 1944 şi
posibilul său amestec erau uşor de întrevăzut, fiind determinat de poziţia
geo-strategică a regiunii şi de rezervele de petrol de aici. În timpul întâlnirii
de la Klessheim, din 26-28 februarie 1944, cu Ion Antonescu, Hitler s-a arătat

263
PETRE ŢURLEA

convins de loialitatea acestuia şi, astfel, planul Margareta 2 a fost abandonat;


totodată, însă, s-a părăsit şi ideea atragerii României şi Slovaciei în aplicarea
planului Margareta 1, dar şi ideea retrocedării Transilvaniei de Nord-Est în
acel moment. 34
La Bucureşti, conform notei SSI din 9 martie 1944, se răspândise zvonul
retrocedării posibile a Ardealului, producând vii frământări în lumea politică:
„Vizita Mareşalului Antonescu la Fiihrer domină toate preocupările lumii
politice de la noi. Deşi Ion Minhalache şi dr. Nicolae Lupu au refuzat să dea
detalii cu privire la conversaţiile pe care le-au avut cu dl. vicepreşedinte al
Consiliului [Mihai Antonescu], totuşi după aceste audienţe cercurile politice
au ramas cu impresiunea că încordarea raporturilor dintre Guvernul Reichului
şi Guvernul maghiar a determinat o nouă atitudine a Fuhrerului faţa de
problema Ardealului de Nora'. Leon Scridon, comisarul general al refugiaţilor,
oferise lui Constantin Hagea, directorul ziarului „Ardealul", lui Constantin
Nacu şi Ghiţă Pop, toţi naţional-ţărănişti, mai multe informaţii care au fost
imediat răspândite în Bucureşti, care erau considerate certe, deşi reprezentau
mai mult o aspiraţie, decât o realitate: Hitler ar fi declarat lui Antonescu, în
timpul întâlniri că s-a convins de drepturile României asupra Ardealului şi că,
faţă de perfidia politicii maghiare, este decis să înapoieze provincia României;
că această înapoiere va avea loc în cel mult două luni, interval în care trupele
germane vor ocupa Ungaria iar cele române Transilvania de Nord. „Aceste
versiuni au stârnit un interes considerabil în toate cercurile politice, unde
problema Ardealului de Nord este socotită esenţială pentru viitorul Ţării.
De aceea, comitetele de conducere ale diferitelor grupări politice s-au grăbit
să ia în examinare chestiunea şi să-şi prezinte atitudinea.'' În cadrul PNL au
avut loc schimburi de vederi între Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, dr.
Constantin Angelescu, Bebe Brătianu, Vasile Sassu, dr. Emil Costinescu ş.a.
Concluzia la care se ajunsese era realistă: Germania nu era interesată să tulbure
spatele frontului printr-o nouă redefinire a graniţelor. „Totuşi, conducerea
liberală e de părere că, dacă germanii sunt dispuşi să ne retrocedeze Ardealul,
nu există vreun motiv ca România să ezite de a-l lua în imediată stăpânire.
Aceasta, întrucât reluând Ardealul n-am primi din partea Germaniei un
teritoriu nou, ca o răsplată pentru politica noastră filogermană - cum s-a
întâmplat în cazul Ungariei şi Bulgariei - ci ni s-ar reda o regiune care ne-a
fost conferită odată de Marile Puteri şi care ne-a fost răpită printr-un act de
forţă al puterilor Axei." PNL se temea, însă, ca retrocedarea Transilvaniei de
Nord-Est să nu fie condiţionată de noi angajamente militare ale României pe

264
ROMÂNI ŞI UNGURI

frontul de Est alături de Germania. Acceptarea unei asemenea condiţionări


ar fi avut două dezavantaje: noi pierderi umane; ar crea Ţării o situaţie şi mai
rea în faţa puterilor occidentale şi a URSS, care vor decide pacea. Ca urmare,
concluzia liberalilor avea o anumită ambiguitate: dacă problema retrocedării
Transilvaniei de Nord-Est, cu bunăvoinţa Germaniei, se va pune în mod real,
să se facă un demers la dl. Mareşal Antonescu, pentru a-l decide să nu împingă
politica germanofilă prea departe". Conducerea Grupării Tătărescu -
dizidentă din PNL - şi-a pus problema dacă este oportun pentru România să
reia Transilvania de Nord-Est de la germani şi să-şi ia răspunderea consecinţelor
de ordin politic şi militar ale unui asemenea act, în timp ce întreaga lume îşi
dă seama că Germania pierzând războiul nu poate fixa o ordine teritorială
definitivă". Tătărescu se îndoia de realizarea făgăduielilor germane şi, de
aceea, conducerea grupării sale nu a luat nici o hotărâre. La PNŢ, „chestiunea
a provocat cea mai mare fierbere", şi pentru faptul că majoritatea celor din
conducere erau ardeleni. S-a ajuns la concluzia că Hitler nu este în măsură să
provoace schimburi teritoriale în Europa Centrală, pentru că şi-ar complica
situaţia politică şi militară - în condiţiile ofensivei sovietice şi a aşteptatei
debarcări din Vest. „De aceea, cercurile naţional-ţărăniste cred mai degrabă
că făgăduiala lui Hitler, dacă ea s-a produs, urmăreşte un dublu joc: pe de o
parte să exercite o presiune asupra politicei maghiare care şovăie; pe de alta, să
susţină interesul românilor pentru războiul german." Problema oportunităţii
reluării Transilvaniei de Nord-Est se mai pusese în conducerea PNŢ şi în
urmă cu câteva luni; atunci părerea unanimă fusese că „Ardealul trebuie
reluat. Nu primim un dar de la germani. E vorba de o reparaţie. Posesiunea
de fapt este o situaţie de superioritate la Conferinţa de Pace". Chiar Maniu
fusese categoric pe această poziţie. Însă, în martie 1944, ca urmare a evoluţiei
situaţiei internaţionale, se formaseră mai multe opinii în PNŢ: unii, în frunte
cu Mihai Popovici, au rămas pe vechea poziţie; alţii se gândeau la consecinţele
politice ale unui asemenea act - răspândeau presupunerea că Hitler i-ar fi
cerut lui Antonescu un milion de soldaţi în schimbul Ardealului. Ghiţă
Pop avea un raţionament corect pentru cazul retrocedării Transilvaniei de
Nord-Est de către germani: posesiunea românească ar fi nesigură; ni s-ar cere
în schimb să mergem alături de Germania până la capăt şi n-am mai avea nici
o putinţă să ne sustragem din angrenajul german şi să practicăm o politică
naţională proprie. Ungaria ar fi zvârlită în celălalt grup beligerant; noi am
rămâne în tabăra învinşilor. Conferinţa de Pace - singura care va decide în
mod definitiv noile graniţe - s-ar pronunţa în contra noastră. Cel mai bun

265
PETRE ŢURLEA

lucru este ca să aşteptăm, şi aşteptând, să ne retragem treptat din războiul


german. Teritoriile ce le conferă Hitler au un caracter provizoriu." Cum Iuliu
Maniu lipsea din Bucureşti, PNŢ nu a luat nici o hotărâre. 35
Pentru a determina opinia publică românească să accepte noi eforturi
militare alături de Germania, în schimbul promisiunii privind Transilvania
de Nord-Est, la începutul lui martie 1944 va ieşi în public, de mai multe
ori, ministrul Berlinului la Bucureşti, von Killinger. Într-o conferinţă de
presă, la 3 martie, critica „echivocurile Ungariei", şi declara că dacă acestea
vor continua, „România e pe drumul cel mai bun pentru a-şi atinge scopul".
Într-o altă conferinţă de presă, la 7 mantie, Wilkisch, ataşatul de presă al
Legaţie germane, declara că Berlinul „şi-a dat seama de dreptatea românească
în ce priveşte Ardealul", dar problema nu poate fi rezolvată imediat, ci la
Conferinţa de Pace. 36
Interpretarea pe deplin corectă a raporturilor româno-germano-maghiare
din acel moment o dădea Legaţia Turciei la Bucureşti, într-un raport către
Ministerul de Externe de la Ankara: Diplomaţia germană a agitat intens
chestiunea Transilvaniei, pentru a profita de divergenţele maghiaro-române,
„înteţind, atât la Bucureşti, cât şi la Budapesta aversiunile reciproce"; chiar
după o ocupare a Ungariei, nu se va permite trupelor române să intre în
Transilvania de Nord-Est. Ocuparea Ungariei de către germani s-a produs
la 19 martie 1944, prilej cu care s-a dovedit că ministrul turc avusese
dreptate: Hitler nu era interesat ca Transilvania să aparţină nici ungurilor,
nici românilor. O notă trimisă de Agentura Ardeal a SSI, la 28 martie 1944,
consemna: După opinia cercurilor berlineze, „cea mai naturala şi favorabilă
linie de apărare a Marelui Inperiu German este linia Carpaţilor, astfel că
hotarul german trebuie fixat până aici. Această idee aduce cu sine faptul
că acest teritoriu nu poate cădea înlăuntrul hotarelor altei naţiuni - fie ea
maghiară, fie ea română. Acest fapt, însă - spun cercurile germane - nu
exclude ca maghiarii şi românii să poată rămâne pe acest teritoriu, ci numai
în mod natural acest teritoriu va trebui să ajungă sub control german. Deci,
este păcat să mai discute maghiarii şi românii al cui va fi la sfârşit Ardealul". 38
În context, o anumită greutate, în configurarea poziţiei Berlinului, o avea
atitudinea Grupului Etnic German din România care, după schimbările
de la Budapesta, va trimite un memoriu noului reprezentant al diplomaţiei
berlineze în Ungaria, Edmond Wechsemmeyer. Documentul preciza:
Elementul german din Transilvania de Nord-Est nu se poate menţine în
situaţia de azi, fiind separat de saşii din Transilvania de Sud prin frontiera

266
ROMÂNI ŞI UNGURI

României trasată de Arbitrajul de la Viena din 1940. Ca urmare, sunt două


soluţii - fie retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est către România, fie
autonomia întregii Transilvanii în cadrul Germaniei. Autorii Memoriului
considerau normală a doua soluţie. 39
Că Germania, nici în noile condiţii, nu dorea să retrocedeze României
teritoriul care-i fusese luat prin Diktatul de la Viena era şi concluzia
conferinţei de presă de la Legaţia Berlinului la Bucureşti din 24 martie 1944.
Willkisch o spunea diplomatic: Acum, după ocuparea Ungariei de către
Germania, România nu mai are a se teme de un atac dinspre Vest, nici de
acţiuni antiromâneşti în Transilvania de Nord-Est; şi, prin urmare, poate
să-şi trimită toate trupele peste Prut. 40 Aşadar, România era invitată a face
noi sacrificii umane, susţinând frontul german, fără ca diplomaţia berlineză
să-i promită măcar satisfacerea doleanţelor ei teritoriale în viitor.
În Transilvania de Nord-Est, ocuparea Ungariei a produs o puternică
tulburare, -acţiuni contradictorii se înregistrează din partea autorităţilor
maghiare. Inspectoratul Regional de Poliţie Alba Iulia anunţa Direcţia
Generală a Poliţiei, pe 22 martie 1944, că „trupele maghiare din Cluj,
Târgu Mureş, Dej, Gherla şi alte oraşe mai de seamă ale Ardealului de Nord
sunt consemnate în cazărmi, de unde nu ies de loc. Populaţia maghiară şi
funcţionarii din Cluj, originari din Ungaria Veche, de două zile au început să
părăsească oraşul, plecând cu bagaje cu tot în Ungaria Veche. Gara Cluj este
zilnic ticsită cu călători care se refugiază, fiind ajutaţi la îmbarcarea bagajului
şi a mobilierului de unităţi de honvezi.'' 41 Aşadar, autorităţile maghiare
acceptaseră, tacit, ideea pierderii Transilvaniei de Nord-Est. Un alt raport
trimis către DGP, din Cernăuţi, la 21 martie, menţiona, „din informaţii
verificate": „Autorităţile maghiare din comunele Coşna, Cârlibaba, Ilva
Mare şi Ilva Mică, au împachetat arhiva şi au trimis-o în teritoriul Ungariei.
Doar grănicerii maghiari mai stau pe loc." 42
În schimb, alte acţiuni indicau dorinţa aceloraşi autorităţi de a păstra
regiunea, chiar cu riscul unui război cu România şi Germania. Divizia
Secuiască a fost mobilizată pe 20 martie; şi-a înarmat toate formaţiunile,
parte repartizate la Cluj, iar restul în Târgu Mureş şi în localităţi din zona
secuiască; „Se afirmă că Divizia Secuiască se pregăteşte să opună rezistenţă
trupelor germane". 43 De asemenea, „populaţia maghiară din regiunea de
frontieră a Ungariei continuă să fie echipată şi înarmată de autorităţile
maghiare." 44

267
PETRE ŢURLEA

Era contextul tulbure în care s-a produs un nou val de acţiuni antiromâneşti
în Transilvania de Nord-Est. În Bstriţa şi comunele alăturate, autorităţile
i-au arestat pe majoritatea românilor înstăriţi, care aveau autoritate printre
conaţionalii lor. 45 Rechiziţiile de la români s-au generalizat, înfometându-i.
Din români au fost formate în grabă noi detaşamente de lucru ce erau
expediate în Ungaria Veche. 46 O îndârjire antiromânească se înregistra la
nivelul întregii populaţii maghiare. Sub stindardul luptei împotriva României,
se constata un aflux masiv de voluntari la unităţile militare maghiare, fiind
comune în care toţi bărbaţii ceruseră să fie înrolaţi. 47 Asta deşi cei care
ocupaseră Ungaria nu erau românii, ci germanii. Era iminentă izbucnirea
unor atrocităţi antiromâneşti. Chiar în acest climat ameninţător la adresa lor,
românii şi-au arătat deschis încrederea în revenirea grabnică a Transilvaniei
de Nord-Est în cadrul României. La Bistriţa au avut loc chiar manifestaţii de
stradă, în cadrul cărora majoritatea românilor participanţi purtau costume
populare de sărbătoare. Tot Inspectoratul Regional de Poliţie Alba Iulia
anunţa, pe 25 martie: „Peste tot, în Ardealul de Nord, românii manifestează
pe faţă pentru realipirea la România. [... ] Populaţia românească din Ardealul
de Nord continuă să fie însufleţită, aşteptând cu nerăbdare intrarea trupelor
române în teritoriul cedat." Aceeaşi instituţie, într-o altă notă, menţiona:
„Populaţia românească din Ardealul de Nord jubilează şi aşteaptă sosirea
trupelor germane la Cluj.'' Se credea că va urma o corelare a acţiunii militare
germane şi româneşti. Încrederea că Germania va reda regiunea României
fusese alimentată şi de acţiunile unor unităţi germane, care întorseseră din
drum, de la Tisa, detaşamentele de lucru formate din români." Aceşti români
declară că li s-a spus de ofiţerii germani să se întoarcă fiecare la casele lor, căci
în curând Ardealul va fi retrocedat României." 48
În condiţiile nou create, era de aşteptat ca Ion Antonescu, în timpul
întâlnirii cu Hitler din 23 martie 1944, să revendice cu şi mai mare tărie
Transilvania de Nord-Est. Acum se putea demonstra sinceritatea promisiunii
germane - făcute încă din noiembrie 1940 -, o eventuală opoziţie a
Guvernului maghiar, după ocuparea Ungariei, nemaireprezentând nici o
piedică reală. Antonescu a cerut retragerea trupelor ungare din Transilvania
de Nord-Est, pentru a pregăti o retrocedare a acesteia către România, fără
a implica şi pierderi de vieţi omeneşti într-un eventual război. Hitler a
refuzat - cu motivaţia că regiunea este acum de ocupaţie germană, iar
trupele ungare îi sunt subordonate. Istoricul Andreas Hillgruber aprecia
că, astfel „Hitler, aflat, fără îndoială, într-o situaţie dificilă, a lăsat totuşi să-i

268
ROMÂNI ŞI UNGURI

scape ultima posibilitate de a lega puternic România de cauza germană prin


cedarea întregii Transilvanii şi de a lua în felul acesta părţii adverse cel mai
important gaj pentru o schimbare de front a României." 49 Ion Antonescu şi-a
dat seama că nu mai poate aştepta rezolvarea problemei transilvănene decât
de la Conferinţa de Pace. De aceea, a reînnoit ordinele pentru pregătirea
materialelor documentare în susţinerea cererii româneşti. Conformându-se,
directorul general al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, la 4
aprilie 1944 ordona la rândul său: „Serviciul urmează a întocmi o serie de
lucrări documentare, care se repartizează pentru lucru astfel: Secţia Informaţii
(prin Fr[ omul] Vest): - Propaganda maghiară contra României, înainte şi
după începerea războiului antisovietic; - Acţiunea dusă de unguri pentru
exterminarea românilor din Ardealul ocupat; - Duplicitatea politicii externe
maghiare; - Atitudinea Ungariei în timp ce Armata română lupta pe Frontul
de Est. Secţia C[ ontra] I[ nformaţii]: Date statistice şi etnografice asupra
Ardealului de Nord şi a celui de Sud; români şi unguri. Care este procentajul
de evrei-unguri în Ardealul de Nord şi care în cel de Sud. Secţia C[ ontra]
Sp[ ononaj]: Spionajul Ungariei în România, înainte şi după începerea
războiului antisovietic. Lucrările vor fi gata şi mi se vor prezenta în cursul
lunei mai ă.c." Pe document era menţiunea „strict secret". 50
Aşadar, momentul fierbinte în relaţiile româno-maghiare din martie
1944 nu a dus la reluarea Transilvaniei de Nord-Est de către România şi
nici la încetarea politicii antiromâneşti a autorităţilor maghiare din acea
regiune. Într-un Studiu documentar asupra atrocităţilor comise de ungurifaţă
de populaţia românească din Ardeal pe timpul de la 1940-1944, întocmit de
Biroul Contrainformaţii al Secţiei a II-a din Marele-Stat Major al Armatei
Române în 1945 51 , se menţionează: ,,În primăvara anului 1944, aproximativ
25 OOO de români din Ardealul de Nord au fost transportaţi în Germania şi
predaţi spre a se constitui cu ei detaşamente de lucru şi unităţi luptătoare.
În vara aceluiaşi an, 3 OOO de fete de 17-20 ani au fost deportate, sub
pretext că trebuie să fie angajate ca voluntare. Toţi românii între 18-60 ani
au fost mobilizaţi în unităţi luptătoare sau detaşamente de lucru şi trimeşi
pe front". Într-un alt document, de data aceasta al Ministerului de Interne
de la Bucureşti, se consemna faptul că „S-a ajuns că unele sate româneşti
au fost aproape depopulate, fiind transportaţi la muncă atât bărbaţii cât
şi femeile şi fetele de la 16 ani în sus. Toţi cei care se opuneau erau arestaţi
şi, uneori, împuşcaţi. Se înregistraseră astfel de execuţii în comunele Apa,
Remeţi-Săpânţa, Bixad-Certeza, Cehol, Rona de Jos, Vişeul de Jos, Giuleşti,

269
PETRE ŢURLEA

Deseşti, Sat Şugatag, Moisei, Baia Mare, Valea Firizei, Munţii Blidarului,
Baia Sprie, Băiţa, Târgu Lăpuş, Sighet, Dâmboviţa, Dăneşti, Bistriţa, Dej -
localităţi unde era menţionată şi activitatea unor detaşamente româneşti de
partizani. 52

*
Asupra altor locuitori ai Transilvaniei de Nord-Est, cei de origină etnică
evreiască, s-a desfăşurat, de către Statul Maghiar, o politică de lichidare
totală. Situaţia evreilor din această regiune a fost prezentată pe larg într-o
serie de lucrări memorialistice şi are locul ei în toate lucrările ce analizează în
general ocupaţia horthystă; i s-au consacrat studii şi volume ştiinţifice masive.
Rămân, totuşi, în arhive multe documente de valorificat. Problema trebuie
prezentată într-un volum despre relaţiile dintre români şi unguri, întrucât are
mari legături cu acestea. Atât faţă de români, cât şi faţă de evrei, ungurii au
avut aceeaşi mentalitate şovină iar acţiunea lor a fost împinsă până la crimă.
Drama evreilor face parte din istoria Transilvaniei de Nord-Est. Cea mai
cuprinzătoare prezentare, bazată pe documente de arhivă, se face în volumul
Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din nord-vestul Transilvaniei
sub ocupaţia Ungariei. 5 septembrie 1940-25 octombrie 1944, apărut la
Cluj-Napoca în 1995, avându-i ca autori pe Vasile T. Ciubăncan, Maria I.
Ganea, Ion V. Ranca. De asemenea, problema a fost tratată în profunzime
în volumul II din Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, 1999 şi de
Gheorghe I. Bodea în Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei - 1944,
Cluj-Napoca, 2001. Vezi şi Petre Ţurlea, Români şi unguri 1940-2011, Edit.
Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 171-173; şi, de acelaşi autor, Români şi evrei
în secolul XX, vol. II, p. 432-446 - prezentarea de faţă urmând acest volum.
Exista în perioada interbelică în Ungaria o politică antisemită; se va întări
în timpul celui de al Doilea Război Mondial, sub influenţa germană, dar şi
ca urmare a consolidării şovinismului la nivelul întregii populaţii maghiare.
În rapoartele SSI erau menţionate şi momente de represiune împotriva
ambelor minorităţi - cea română şi cea evreiască; deşi a existat o politică de
Stat a Budapestei de a-i atrage pe evrei împotriva românilor. Raportul SSI,
Agentura de Vest, din 27 mai 1942, consemna un astfel de moment: „De
curând, Siguranţa militară maghiară a concentrat şi băgat în lagăre speciale,
intelectuali români, evreii ruteni şi chiar germani. La cererea Berlinului,
germanii vor fi eliberaţi. Minoritarii respectivi urmau să fie trimişi pe Frontul
de Est, spre exterminare - repartizaţi în unităţi speciale, pentru curăţarea

270
ROMÂNI $1 UNGURI

minelor. 53 În 1941-1942, acţiunile antisemite şi antiromâneşti au produs


anumite frământări în lumea politică maghiară din Transilvania de Nord-Est;
deşi oponenţii unor asemenea acţiuni erau foarte puţini printre unguri,
existenţa curentului trebuie menţionată. Conducerea Partidului Ardelean
a hotărât să-i excludă pe evrei din rândul membrilor, „ceea ce a provocat o
oarecare reacţiune în opinia publică ardeleană". Un raport al SSI menţiona
cazul preşedintelui Organizaţiei Salonta a Partidului Ardelean, Markovitz
Mano, care s-a retras din viaţa politică, „motivând că nu înţelege să adere la
o politică de oprimare împotriva românilor şi evreilor din Ardealul de Nord;
care va avea în mod fatal numai consecinţe dezastruoase". 54 Totuşi, în perioada
1941-1943, românii au reprezentat ţinta principală a represiunii maghiare.
Aceasta şi pentru că ei aveau în spate un stat, România, care afirma deschis că
doreşte să-şi reîntregească teritoriul naţional, pe când, cei mai mulţi evrei se
arătau a fi susţinători ai Ungariei.
La începutul lui 1944, politica antisemită a Budapestei s-a accentuat. La
24 ianuarie, SSI raporta eliminarea evreilor din universităţi. 55 Tot SSI raporta,
la 17 februarie existenţa unei intense campanii în presa maghiară privind
„acţiunea distructivă, subterană a evreilor", împotriva cărora îndemna să se ia
măsuri severe. 56 Ocuparea, în martie, a Ungariei de către Germania a dus la o
amplificare fără precedent a politicii antisemite, care a rămas să fie dirijată de
Guvernul de la Budapesta. Germanii nu trebuiau să insiste, pentru că ungurii
se arătau chiar mai înverşunaţi decât ei împotriva evreilor; nu au trebuit să
facă nici un fel de presiuni pentru o politică antisemită „eficientă", precum
aceea din Germania. Mai mult s-a ajuns la situaţia în care Berlinul încerca
sa pondereze Budapesta; evident, nu din umanism, ci pentru că lagărele din
Polonia nu mai puteau face faţă numărului atât de mare de deportaţi trimişi
din Ungaria. Cu un adevărat entuziasm, autorităţile maghiare au trecut la
înfăptuirea „soluţiei finale", pe care România o refuzase în octombrie 1942.
Din toată Ungaria, consecinţa cea mai dramatică a fost în Transilvania de
Nord-Est.
Din partea Berlinului, a venit la Budapesta Eichmann, pentru a stabili
planul exterminării evreilor. Hotărârile decisive pentru aplicarea „soluţiei
finale" au fost luate la 4 aprilie 1944, într-o întrunire germano-ungară la
Ministerul de Interne din Budapesta. Din partea maghiară semnează Laszlo
Baky, la 7 aprilie, Decretul secret care va duce la exterminarea evreilor-unguri.
Printr-un alt Decret, din 26 aprilie, se hotăra înfiinţarea ghettourilor şi apoi
a lagărelor; în Transilvania de Nord-Est, vor fi înfiinţate în localităţile cu

271
PETRE ŢURLEA

concentrare mare de evrei. 57 Toţi cei strânşi în ghettouri au fost deposedaţi de


bunuri; cei care nu au acceptat de bună voie au fost torturaţi până au indicat
locul unde ascunseseră lucrurile de valoare. La aceste acţiuni represive de masă
au participat reprezentanţi ai autorităţilor horthyste (prefecţi, subprefecţi,
primari, ajutori de primari, secretari de municipii şi oraşe, jandarmi, poliţişti,
militari, funcţionari de Stat). În majoritatea localităţilor, reprimarea evreilor
s-a făcut cu largul concurs al ungurilor localnici, dornici de a-şi însuşi bunurile
israelite; era, însă, în primul rând, o urmare a naţionalismului şovin cultivat
în toate mediile maghiare, prin toate instituţiile maghiare. Represiunea
i-a vizat pe toţi cei 162 885 evrei existenţi în Transilvania de Nord-Est în
primăvara lui 1944.
Actul de acuzare, întocmit de Tribunalul Poporului din Cluj în 1946,
trimitea în judecată doar pe cei consideraţi drept principalii vinovaţi - total
193; dintre aceştia, 164 au fost judecaţi în lipsă (cu menţiunea „dispărut"
sau „domiciliul necunoscut"). 58 Documentul respectiv prezenta paşii făcuţi
de autorităţile horthyste spre momentul exterminării; la 1 aprilie 1944, prin
Ordonanţa nr. 1240 a Guvernului de la Budapesta, se introdusese purtarea
obligatorie a semnului distinctiv steaua galbenă; la 7 aprilie, Liszl6 Baki
semnase (împreună cu Liszl6 Endre) Ordonanţa secretă 6163, care va fi
înmânată confidenţial autorităţilor administrative - „Guvernul în scurt
timp va curăţi Ţara de evrei. Evreii, fără considerare de sex şi vârstă vor fi
transportaţi în lagărele de concentrare desemnate. Strângerea evreilor va
fi făcută de Poliţie şi Jandarmerie. Autorităţile locale să designeze lagărele
corespunzătoare. Evreii vor fi deportaţi. Transportarea lor se va face pe tren,
ca prizonieri. Evreii nu vor avea dreptul de a lua cu ei decât îmbrăcămintea ce
este pe corpul lor, cel mult un schimb de lingerie, alimente cel mult pentru
14 zile, şi greutatea pachetului maxim SO kg. Nu vor avea dreptul de a duce
cu ei bani, bijuterii sau obiecte de valoare." Semnatarii Ordonanţei 6163 -
care era ilegală din punct de vedere al legislaţiei maghiare - au fost judecaţi
la Budapesta şi condamnaţi la moarte în 7 ianuarie 1946. La 25 aprilie
1944, Guvernul Sztojay emitea Ordonanţa nr. 161 O, cu privire la locuinţele
evreieşti; autorităţile administrative hotărau în privinţa separării evreilor de
ceilalţi locuitori. Pentru instruire, Endre Ladislau, la 26 şi 28 aprilie 1944, va
conduce conferinţele administrative de la Satu Mare şi Târgu Mureş; aici va
expune planul concentrării evreilor în lagăre şi va preciza atribuţiile fiecărei
autorităţi. Acelaşi, împreună cu Ferenczy Ladislau, va susţine la 8 mai 1944,
la Muncacevo, o altă conferinţă; aici a indicat orarul trenurilor cu deportaţi

272
ROMÂNI ŞI UNGURI

şi locul de destinaţie. Aceeaşi prezentare o va face şi la Cluj. În declaraţia


dată la Budapesta, pe 18 decembrie 1945, în faţa anchetaturului public al
Tribunalului din Cluj, Baky Ladislau (Laszlo) menţiona că din toată Ungaria
au fost deportaţi 434 351 evrei. Numărul fiind foarte mare, deportarea a
fost posibilă, conform aceleiaşi declaraţii, în doar două luni, „numai datorită
colaborării active a autorităţilor maghiare cunoscătoare a situaţiei locale".
În timpul cercetărilor din 1946, acuzaţii au susţinut că au acţionat sub
presiunea germană. Însă, din foarte multe documente reiese faptul că
autorităţile maghiare se arătau mai grăbite decât germanii să aplice „soluţia
finală", ceea ce a obligat Berlinul să încerce ponderarea ritmului deportărilor
spre Polonia. În Actul de acuzare se menţionează: „Situaţia în Ungaria
[cuprinzând şi Transilvania de Nord-Est] este specială, pentru că Endre şi
Baki dictează un tempo mai rapid, în afacerile evreieşti, decât singur nemţii." 59
Însuşi Eichmann a fost constrâns să ceară Budapestei încetinirea ritmului
deportărilor. 60 Înverşunarea autorităţilor maghiare rezultă şi dintr-o scrisoare,
din 19 iunie 1944, a unor evrei din Budapesta, ajunsă în Elveţia: ,,Întreaga
evreime din Ungaria este condamnată la moarte. Nu există excepţie, nu există
scăpare, n-ai unde să te ascunzi. Aşteptăm să ni se înfăptuiască destinul. Nu
există nici posibilitatea să ne refugiem într-o ţară vecină. Singura Ţară care
poate fi luată în calcul este România, dar ungurii păzesc cu străjnicie frontiera
româno-maghiară, încât trecerea este aproape imposibilă. Rămân doar două
posibilităţi: sinuciderea sau aşteptarea neputincioasa a sfârşitului." 61
Comportamentul ungurilor faţă de evrei a fost barbar. Faptul i-a surprins
şi pe germanii locuitori în Transilvania de Nord-Est. O notă a SSI din 12
iunie 1944 menţiona: ,,Înşişi germanii din Oradea s-au sesizat de măsurile
barbare ale autorităţilor." 62 Într-un material cu titlul Privire generală asupra
evreilor din Ungaria, întocmit de Centrala Evreilor din România în 1944, se
scrie; În Transilvania tratamentul aplicat evreilor este atât de barbar, încât
aceste măsuri nu-şi găsesc asemănare nici în timpurile cele mai barbare din
Istorie." 63 Iar o scrisoare, din iunie 1944, ajunsă la Centrala Evreilor din
România, concluziona: „Toate aceste grozăvii sunt întrecute de pericolul care
îi ameninţă pe evreii ardeleni, prin presiunea deportărilor, [„.] Măsurile au
întrecut mult cererile germanilor. [subl.n.] Există chiar dovezi că autorităţile
germane au intervenit pentru a tempera măsurile, intervenind la autorităţile
maghiare." 64
Intensitatea atrocităţilor, se scria în actul de acuzare din 1946, avea
o explicaţie principală: „Este clar că nu legea sau ordinul superiorului a

273
PETRE ŢURLEA

fost elementul esenţial al comiterii acestor crime oribile, ci predispoziţia


sufletească, adecă ura de rasă." 65
Deportarea evreilor din Transilvania de Nord-Est, pentru a fi exterminaţi
în Polonia, înfăptuită de autorităţile maghiare, era în asentimentul majorităţii
ungurilor. Tocmai acest asentiment cvasigeneral a făcut-o posibilă într-o
asemenea manieră totală. Foarte puţine personalităţi maghiare s-au pronunţat
în apărarea evreilor. Cel mai cunoscut este episcopul romano-catolic de Alba
Iulia, Marton Aron. El a trimis o scrisoare prim-ministrului Sztojay Dome:
„Vă rog să retrageţi imediat aceste măsuri [antievreieşti], căci ispăşirea va reveni
Poporului nostru." Pe 18 mai 1944, în Catedrala „Sfântul Mihail" din Cluj,
Marton Aron a condamnat „tendinţele de a mâna popoarele spre separare pe
rase". 66 Prim-ministrul Sztojay Dome nu a ţinut seamă de cererea lui Marton
Aron. Pe 24 mai 1944, Într-un discurs la Radio Budapesta, cu un Apel către
ungurii din SUA, menţiona: Ungaria luptă împotriva comunismului; de
aceea este alături de Germania împotriva URSS; Ungaria înţelege „să elimine
total din viaţa economică şi spirituală a Ţariii pe evrei, fiind fapt dovedit că ei
sunt agenţii comunismului în Ţara noastră." Pământul şi economia să fie ale
ungurilor. „Vrem să reclădim Ungaria, care să adune după război laolaltă pe
ungurii din lumea întreagă, împrăştiaţi numai din pricina că evreii le-au luat
posibilitatea de trai la ei acasă." 67 Prim-ministrul a dizolvat şi toate partidele
evreieşti; precum şi Uniunea Sionistă Mondială, Uniunea Tinerilior Evrei,
Asociaţia Evreilor Maghiari, Asociaţia Culturală a Evreilor din Ungaria.
Poziţia lui Marton Aron este de apreciat. Dar, este evident că nu fusese
inspirată din simpatie faţă de evrei, ci, aşa cum îi scrisese prim-ministrului,
din dorinţa de a evita eventualele consecinţe negative asupra ungurilor. Cu
toată această evidenţă, istoriografia maghiară a popularizat larg atitudinea
episcopului, din dorinţa de a face să nu se mai vadă poziţia majorităţii
ungurilor.
În schimb, atitudinea filosemită a celui mai cunoscut ierarh român din
Transilvania de Nord-Est, episcopul Iuliu Hossu, nu este menţionată de
istoriografia maghiară şi este foarte puţin prezentată de cea românească. La
2 aprilie 1944, când doar se Întrevedea perspectiva deportărilor, episcopul
român lansa o pastorală către toţi românii din Ungaria: „Chemarea noastră se
îndreaptă stăruitor către voi toţi,[ ... ] să-i ajutaţi pe evrei nu numai cu gândul,
dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face lucru mai bun decât această
creştinească şi românească ajutorare, din caldă iubire omenească [subl.n].
Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare." 69

274
ROMÂNI ŞI UNGURI

După război, acţiunea publică a episcopului a fost reamintită chiar de el, în


timpul unei audienţe colective a înalţilor ierarhi ai bisericilor din România,
pe 27 noiembrie 1947, la prim-ministrul Petru Groza. Cei prezenţi, inclusiv
maghiarii, au recunoscut fapta. (Din stenograma audienţei: „Iuliu. Hossu: Dr.
Petru Groza aţi spus acum un cuvânt cald de recunoştinţă pentru preasfinţitul
Episcop Marton [... ] Trebuie, însă, să vă amintesc, că în aceeaşi vreme şi eu am
făcut intervenţii şi memorii scrise la toate autorităţile în favoarea evreilor. [... ]
Petru Groza: Ştiu Prea Sfinţite Episcop Hossu, că în timpul acela aţi adăpostit
chiar în casa dv. câţiva evrei. Iuliu Hossu: Dar, d-le prim-ministru, am făcut-o
în calitate de om, [subl.n.], de cetăţean, de slujitor al Bisericii şi de episcop."i')
De comparat poziţia celor doi episcopi. Marton Aron cerea oprirea acţiunii
antievreieşti pentru că „ispăşirea ar reveni Poporului nostru". Iar Iuliu Hossu
cerea acelaşi lucru şi ajutorarea evreilor „din caldă iubire omenească". Aşadar,
de repetat că episcopul maghiar îşi motiva acţiunea prin teama ca ungurii
să nu fie pedepsiţi, la sfârşitul războiului, pentru atrocităţile comise; pe
când episcopul român invoca umanismul, nu interesele proprii ale sale sau
ale Neamului său. Indiscutabil, aşadar, poziţia celui din urmă este superioară
moral.
Foarte multe documente de epocă, dar şi memorii ale celor direct implicaţi,
indică brutalitatea extremă faţă de evreii strânşi în ghettouri şi lagăre. Cele
mai credibile sunt notele şi rapoartele trimise la Bucureşti de către agenţii SSI
lăsaţi în teritoriul ocupat şi de către reprezentanţii diplomatici ai României
în Ungaria.
O notă din 6 mai 1944 a SSI anunţa aplicarea măsurilor Budapestei
împotriva evreilor; se considera că ele fac parte dintr-un plan „radical". La 11,
12 şi 16 mai era prezentată panica generală la care se ajunsese printre evreii
din Cluj. La 29 aprilie 1944, Într-o şedinţă specială, Consiliul municipal
Cluj lua în discuţie - în ciuda unor opoziţii - ghettoizarea evreilor, care a
fost transpusă în practică. 73 Altă notă anunţa „completa evacuare a evreilor
din Maramureş". 74 De problemă se ocupa pe larg nota SSI din 25 mai 1944,
unde se folosea formula „prigoana contra evreilor din Ungaria". Erau indicate
arestările şi jafurile. Se constituiseră centre unde se colectează bunurile şi
banii evreilor. (În unele locuri, la represiune participau şi militari germani.)
„Populaţia maghiară - se scria - care are cunoştinţă de aceste măsuri, s-a
dedat la jafuri [subl.n.] şi ridică de la evrei, în timpul nopţii şi înaintea
germanilor, tot ce consideră un bun mobiliar. Şi, aceste jafuri tind să se
generalizeze." De aceea, mulţi evrei vor să fugă în România. 75 Altă notă, datată

275
PETRE ŢURLEA

30 mai 1944, prezintă acţiunea maghiaro-germană din Oradea. În oraş se


formase un ghettou. Casele evreilor erau jefuite. Acţiunea de ghettoizare,
în întreaga regiune, fusese încheiată pe 25 mai 1944. „Tratamentul evreilor
adunaţi în ghettouri este foarte sever. Majoritatea evreilor dorm sub cerul
liber,[ ... ], iar hrana ce primesc este foarte slabă şi insuficientă." În judeţul Cluj,
au fost confiscaţi de la evrei 94 OOO OOO pengo şi 90 kg de aur. Au început
transporturile în Polonia. 76 Menţiuni erau despre întreaga Transilvanie de
Nord-Est.
Evenimentele acestea au fost aflate şi în teritoriul transilvan stăpânit de
România. La Turda au provocat o reacţie antimaghiară a evreilor din localitate,
evrei care până de curând îşi arătau public, demonstrativ, filomaghiarismul.
Prima acţiune a lor, tot demonstrativă: au încetat să mai vorbească în limba
maghiară, şi afirmau că „Naţiunea Maghiară este una dintre cele mai barbare
din lume, care va trebui să dispară de pe suprafaţa pământului. Evreii de
aici, care până acum se găseau în strânsă legătură sufletească cu populaţia
maghiară, au rupt legăturile cu aceasta din urmă. [... ] Unii dintre evreii de
seamă de aici s-au oferit să ne furnizeze date preţioase cu privire la activităţi
subversive desfăşurate de maghiarii din localitate.[ ... ] Acest sentiment de ură
şi duşmănie a evreilor faţă de populaţia maghiară a fost adâncit şi mai mult în
urma acţiunii desfăşurată în ultimul timp de către agenţii iredentei maghiare
de aici, cari au început să aducă acuzaţii autorităţilor româneşti, că nu se iau
măsuri destul de energice faţă de evreii din România, şi că aceştia din urmă se
bucură de un tratament foarte dulce." 77
A doua etapă a acţiunii antievreieşti din Transilvania de Nord-Est a
fost deportarea; în lagărele germane din Polonia, pentru exterminare.
Datele privind deportaţii nu sunt riguros exacte. Prima menţiune făcută de
către autorităţile româneşti, este într-o notă a SSI din 13 iunie 1944: total
transportaţi în Polonia - 157 OOO; din care: din Maramureş - 45 OOO; din
Satu Mare - 30 000; din Someş - 12 OOO; din Cluj - 20 OOO; din Bihor -
30 000; din Năsăud - 8 000; din Mureş - 8 OOO; din Trei Scaune şi Ciuc -
4 000. 78 Lucrări recente indică date puţin diferite. În Drumul Holocaustului ....
op.cit., care este, cu siguranţă, cea mai aproape de adevăr, se indică 150 OOO
deportaţi. Pe lângă aceştia, alţi 11 200 au fost înrolaţi în detaşamente de
muncă obligatorie. Singurii care au scăpat au fost evreii care au reuşit să
fugă în România, ajutaţi de români precum Raoul Şorban - total 1 685.
După război s-au făcut statistici. În urma acţiunii maghiaro-germane din
Transilvania de Nrd-Est au supravieţuit 27 455 evrei, adică 16,8 la sută din

276
ROMÂNI ŞI UNGURI

total; au fost exterminaţi 135 455, adică 83,2 la sută - procentajul indicând
cea mai violentă represiune din toate ţările dominate de germani. O parte
din supravieţuitori s-au întors până în 1948 - total 17 450, sau 10,7 la sută;
restul s-au stabilit în străinătate - 1O 025, sau 6, l la sută. 79
În momentul sfârşitului războiului mondial au început a se face comparaţii
între atitudinea faţă de evreii din Transilvania de Nord-Est a ungarilor şi a
românilor. Ungurii au intenţionat să-i extermine pe toţi evreii. Cu ajutorul
sau doar cu bunăvoinţa unor români şi chiar a Guvernului României, mulţi
evrei din Transilvania deNord-Est sau din Ungaria Veche s-au salvat. Teza
salvării este susţinută de sute de documente de arhivă sau de memoriile unor
contemporani. Majoritatea acestor surse documentare sunt cunoscute. Pot fi
aduse la lumină şi altele, necunoscute sau ignorate.
Într-o Dare de seamă a DGP, pe luna martie 1944, se scrie: „Până acum
evreii din România se credeau, în comparaţie cu cei din Ungaria, într-o
situaţie mai grea [„.], pe o treaptă inferioară celor din statul vecin de la
Apus." Previzibilele represiuni antisemite din Ungaria au generat mare teamă
şi printre israeliţii din România, în rândul cărora „domneşte o dezamăgire
întemeiată pe frica de a nu se repeta şi în România cele petrecute în Ungaria". 80
Tot Direcţia Generală a Poliţiei raporta, pe 30 mai 1944, susţinerea totală
din partea civililor maghiari a ghettoizării evreilor, care încercau să se salveze
fugind în România. Menţiona un lot de o sută de evrei care reuşiseră să
ajungă la Arad, „unde sunt plasaţi, de Oficiul judeţean evreesc, la diferite
familii de încredere". 81 Din Oradea se raporta la Bucureşti pe 12 iunie 1944:
„Nici un român nu i-a denunţat pe evrei şi nici n-a făcut declaraţii împotriva
lor." 82 Alt Raport, din 15 iunie 1944, menţiona: „Din cauza persecuţiilor şi
măsurilor luate, mulţi evrei din Oradea, ca şi din restul Ardealului de altfel,
s-au refugiat în România, sperând că ajunşi aici se vor bucura de tratamentul
unor refugiaţi politic." Au trecut frontiera prin punctele Băile Felix, Băile
Episcopiei şi Tinca. Nu au fost trimişi înapoi în Ungaria, dar pentru a nu
trezi riposta germană, au fost trimişi în Lagărul de la Târgu Jiu. 83 Agenţii
SSI în general aveau relatări foarte critice la adresa măsurilor antisemite ale
Budapestei. O sinteză a SSI, pe iunie 1944, menţiona: „Guvernul maghiar
a soluţionat rapid şi fără pic de umanitate problema evreiască." Toţi evreii
cetăţeni străini au fost obligaţi să părăsească Ungaria până la 1 iulie. Ceilalţi
au fost strânşi şi trimişi în Polonia. Li s-au furat obiectele de valoare. Au
fost supuşi unor maltratări „care au degenerat în brutalităţi şi obscenităţi

277
PETRE ŢURLEA

(în special cu femeile)." De aceea, mulţi evrei au trecut graniţa în România,


salvându-se. 84
Într-un capitol întreg al cărţii sale, Gh.I. Badea, folosind documente
de arhivă, prezintă operaţiunea de salvare în România a unor evrei din
Ungaria. S-au antrenat în acţiune diplomaţi români, precum Eugen Filatei,
aflat în post la Budapesta, care a eliberat „mii de paşapoarte", ca să poată
ajunge în România israeliţii vânaţi de autorităţile maghiare. De asemenea,
personalităţi româneşti rămase în teritoriul ocupat, precum, Raoul Şorban
sau Emil Hatieganu, au ajutat şi ele. Şi chiar ministrul Mihai Antonescu -
aşadar, acţiunea a avut loc sub controlul Guvernului de la Bucureşti. 85
Germania a cerut imperativ României să-i oprească pe evreii care treceau
frontiera. Formal, Guvernul Antonescu a împlinit cererea; la 29 mai 1944
a fost emis un Decret conform căruia evreii intraţi ilegal în România urmau
a fi condamnaţi la moarte; dar, în secret, s-au transmis dispoziţii pentru ca
Decretul să nu fie aplicat în practică. 86 În context, pe lângă Mihai Antonescu
au intervenit unii lideri israeliţi din Bucureşti, care l-au influenţat şi ei în
acelaşi sens. Se pare că, în legătură cu Decretul respectiv, cea mai importantă a
fost intervenţia liderului sionist A.L. Zissu. 87 Relaţia dintre acesta şi al doilea
om al Regimului Antonescu a avut şi alt succes în privinţa situaţiei evreilor
transilvăneni: în iunie 1944, au intrat clandestin în România - ajutaţi de
români transilvăneni - 187 refugiaţi evrei din Ungaria. Au fost identificaţi
de către agenţi ai Gestapoului, care au cerut imperativ autorităţilor române
retrimiterea lor în zona controlată de unguri, ceea ce ar fi însemnat moartea
fugarilor. A.L. Zissu a intervenit urgent la Mihai Antonescu, care se afla la
Predeal la chemarea lui Ion Antonescu, la vila acestuia. Cei 187 au fost salvaţi
şi internaţi la Târgu Jiu. 88 De menţionat şi practica autorităţilor româneşti
centrale de a da paşapoarte în alb unor personalităţi româneşti sau evreieşti,
cu care să poată fi salvaţi evrei din Ungaria. Chiar Wilhelm Filderman, liderul
incontestabil al Comunităţii evreilor din România, menţionează acest lucru,
în testamentul său legalizat la New York în 1956: „Mareşalul Antonescu
este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a
evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol." 89
În epocă, evreii au comparat comportamentul faţă de ei al românilor
şi maghiarilor. Au ajuns la concluzia pe care o reda, într-un raport din 29
august 1945, Inspectoratul de Jandarmi Mureş: „Informăm că evreii care s-au
întors deja sau vin acum din lagărele de detenţie din Ungaria sau Germania
îşi manifestă marea nemulţumire în contra ungurilor, întrucât au ridicat, la

278
ROMÂNI ŞI UNGURI

îndemnul Germaniei, toţi evreii aflaţi în Ardealul de Nord. Deasemenea,


regimul la care au fost supuşi, atât în lagăre cât şi la muncă, era foarte aspru.
Arată că măsurile luate de România în ceea ce priveşte evreii au fost mult mai
umane, iar regimul nu aşa de aspru. La aceasta se adaugă şi faptul că numai
unele categorii de evrei au avut de suferit unele restricţii iar nu în totalitatea
lor, cum s-a procedat în Ungaria. Evreii spun cd nu vor uita şi vor ajuta
România, pentru ca refacerea sd sefacă mai rapid. [subl.n.] "90
În sfârşit, şi mărturia unuia dintre evreii din Transilvania de Nord-Est
deportaţi la Auschwitz - deţinutul nr. A-13221 -, aflat printre puţinii
supravieţuitori. Revista „Lumea", condusă de Marian Oprea, a iniţiat colecţia
Mărturii despre trecut; în cadrul ei, Florin Şandru i-a luat un lung interviu,
la 20 aprilie 2002, deţinutului A-13221, Leopold Lazăr Schobel. El făcea
parte dintr-o familie evreiască numeroasă - 32 persoane. În momentul
Diktatului de la Viena jumătate au rămas în Ungaria, mai ales la Sfântu
Gheorghe; ceilalţi 16 au rămas în România. La reîntoarcerea din lagăr, în
Transilvania de Nord-Est nu a mai găsit pe nimeni din familia sa. În schimb,
toţi cei 16 din România erau în viaţă. Schobel se va stabili la Piteşti, unde a
ajuns preşedinte al Comunităţii locale evreieşti. Fostul deţinut spunea: „Nu.
Eu când am declarat că mulţi evrei au fost salvaţi de Antonescu, îmi menţin
această declaraţie şi spun următorul lucru: Toţi evreii care au fost în diferite
lagăre şi au ajuns în România, pot să spun că au fost salvaţi de Antonescu,
pentru că dacă el ar fi dat un ordin, ordinul se executa. Pe mine m-a interesat
c-am venit acasă ca să-mi găsesc fraţii, surorile şi să văd cine trăieşte. La Sfântu
Gheorghe[ ... ] am fost 300 de evrei şi ne-am întors acasă, de la Auschwitz, nu
ştiu dacă ne-am întors 20. Eu am găsit România aşa cum am lăsat-o cu patru
ani în urmă, am curajul să spun că n-a fost Holocaust.'' 91
Autorităţile maghiare din Transilvania de Nord-Est au supus represiunii
şi alte minorităţi din regiunea respectivă. În cazul unora, faptul a dus chiar la
dispariţia din statistici. Astfel, dacă la începutul verii lui 1944 erau înregistraţi
33 OOO de ruşi, ucrainieni şi ruteni, şi alţi 33 OOO ţigani - după două luni
aceştia au dispărut din statistici. 92

*
În vara lui 1944, ignorând apropierea frontului de Ungaria, Guvernul
Sztojay Dome a înăsprit măsurile antiminoritare. În Transilvania de Nord-Est
ele s-au revărsat prioritar, după eliminarea evreilor, asupra românilor. Impresia
creată era aceea că Ungaria urmărea ca, la sfârşitul războiului regiunea

279
PETRE ŢURLEA

respectivă să aibă cât mai puţini români şi, astfel, argumentul demografic
să atârne în favoarea ungurilor. Foarte multe documente ajunse la Guvernul
României indică intensificarea acţiunii represive, cu metode deja folosite şi
până atunci, care îşi dovediseră eficienţa din punctul de vedere al Budapestei.
Au fost multiplicate detaşamentele de muncă forţata formate din români,
atât bărbaţi cât şi femei, varsta era scăzută pâna la 16 ani; şi erau luaţi chiar şi
cei care depăşeau SO de ani. Numai în iunie 1944 au fost ridicaţi peste 1OOOO
de români; le-au urmat alţi SO OOO. Premilitarii de vârste foarte mici erau
concentraţi în tabere precum acelea de la Ciucea, Letea Mare, Sângiorgiu Băi.
A crescut foarte mult şi numărul românilor trimişi la muncă în Germania.
S-au făcut concentrări masive pentru unităţile militare trimise în zonele cele
mai periclitate ale frontului. Cum această măsură a dus la dezertări masive,
autorităţile au trecut la pedepsirea familiilor dezertorilor. Românii rămaşi
în localităţile lor au fost supuşi unor presiuni majore ca să-şi părăsească
religia; autorităţile ajutau în special Biserica Romano-Catolică, cea care
se dovedea a fi foarte ofensivă în procesul convertirii. Cele mai diverse
piedici erau puse oficierii cultului în bisericile ortodoxe şi greco-catolice
româneşti. S-a ajuns chiar la confiscarea clopotelor, sub pretextul folosirii
metalului pentru necesităţile Armatei. Ierarhii bisericiilor române erau
permanent şicanaţi. Episcopului ortodox Colan i s-a confiscat chiar maşina,
din dorinţa evidentă a autorităţilor de a-l împiedica să-şi viziteze parohiile.
Românilor li se rechiziţionau toate bunurile alimentare, şi erau condamnaţi
la înfometare. Orice opoziţie îl ducea pe autorul ei la închisoare, unde
schingiuirea deţinuţilor devenise o practică. S-a ajuns la o epurare aproape
totală a românilor din toate instituţiile de Stat; patronii unguri s-au aliniat şi
ei la aceste măsuri. În comunele mixte, tot mai des românii erau bătuţi, fără
nici un motiv, de concetăţenii lor unguri. O caracterizare a situaţiei o găsim
într-un raport al SSI din august 1944: În Transilvaniade Nord-Est aveau loc
„acte sălbatece" comise de jandarmii unguri şi de civilii unguri împotriva
românilor. Toate acestea au provocat noi valuri de refugiaţi în România. 93

*
În contextul evoluţiei războiului mondial, cu un sfârşit previzibil apropiat,
problema viitorului Transilvaniei şi-o puneau, în primul rând, cele două ţări
care aspirau să stăpânească întreaga regiune: România şi Ungaria. Actul de la
23 august 1944 le-a adus în postura de adversare pe câmpul de luptă, postură
pentru care amândouă se pregătiseră de la începutul războiului. Totodată,

280
ROMÂNI ŞI UNGURI

Transilvania era şi în atenţia Naţiunilor Unite, ajunse acum în rolul de arbitru


între Budapesta şi Bucureşti, rol pe care-l avusese mai înainte Germania. În
practică, însă, cea care urma să decidă era doar URSS, căreia Marile Puteri
occidentale îi lăsaseră în mâini - prin cunoscutul Act de partajare - soarta
ţărilor cu care se învecina.
Încercând să găsească formula cea mai favorabilă pentru ea, Moscova a
înfiinţat o Comisie pentru problemele păcii şi reconstrucţiei postbelice.
Conducătorul acesteia, Maxim Litvinov, identifica, în privinţa viitorului
statut al Transilvaniei, patru soluţii: 1) păstrarea statuquo-ului teritorial,
aşadar recunoaşterea graniţei fixate de Diktatul de la Viena din 1940; 2)
întreaga Transilvanie dată României; 3) Transilvania stat independent; 4)
formarea unei federaţii, ce urma să cuprindă România, Transilvania, Ungaria,
sub protectoratul URSS. După discutarea celor patru variante, a apărut şi
ideea unei soluţii tranzitorii: Transilvania de Nord-Est să fie ocupată de
sovietici, iar decizia finală să fie luată după clarificarea relaţiilor dintre Uniunea
Sovietică şi fiecare dintre cele doua ţări doritoare de a stăpâni regiunea -
Romania şi Ungaria. 94 Pentru o deplină edificare, fusese solicitată şi părerea
unui presupus reprezentant al intereselor româneşti, Walter Roman, acesta -
evreu dintr-o familie din Oradea, Neulander, vechi membru al Partidului
Comunist din România, luptător în Spania de partea comuniştilor - era
activist al Kominternului (ce continua să existe şi după desfiinţarea formala
din 1943 ), lucrând la „Institutul 205" din Moscova, pe linia propagandei
spre România. Presupusul reprezentant al intereselor României a răspuns
Comisiei: Transilvania trebuia să devină un Stat independent atât de România,
cât şi de Ungaria. „Ambele ţări - spunea Walter Roman - care pretind
Transilvania au participat aproape în aceeaşi măsură la războiul tâlhăresc
al lui Hitler. Care să fie «recompensată» prin alipirea Transilvaniei?" Şi
aducea argumente istorice, etnografice, economice, pentru o Transilvanie
independentă. „Din toate aceste considerente - încheia-, socotesc renaşterea
Transilvaniei independente ca o soluţie temporara şi tranzitorie, realistă şi
oportună, corespunzătoare intereselor dezvoltării progresiste a Ungariei şi
României". Întrebat şi el, istoricul sovietic E.V. Tarle s-a arătat favorabil ideii
Transilvaniei independente; dar, spre deosebire de „românul" Roman, lua
în considerare, în finalul răspunsului său, şi posibilitatea acceptării de către
sovietici a „răului cel mai mic" - alipirea Transilvaniei la România, caz în care
URSS trebuia să ceară „compensaţii serioase". Maxim Litvinov, în raportul
său, a ignorat cele două păreri şi a ales soluţia favorabilă României 95 ; tot ce

281
PETRE ŢURLEA

se poate şi în amintirea prietenului său de la Geneva, Nicolae Titulescu. În


introducerea la un volum de documente din arhivele moscovite, problema
activităţii Comisiei Litvinov este abordată: „Autodeterminarea Transilvaniei
ca Stat a fost susţinută de membri ai Comisiei, ca academicianul E.V. Tarle,
şi de către comunistul român Walter Roman, emigrat în URSS, cooptat în
calitate de expert." Comisia, însă, „a luat în considerare şi alta variantă -
înapoierea Transilvaniei către România, în schimbul garantarii ferme a unei
colaborări strânse şi de durată cu URSS şi a renunţării definitive la pretenţiile
asupra Basarabiei şi Bucovinei. Această variantă a fost aleasă şi pentru că
România a întors armele împotriva Germaniei, pe când Ungaria a continuat
lupta alaturi de aceasta. 96
Pentru România, redobândirea întregii Transilvanii era, evident un ţel
minimal, dar singurul posibil în acel context; ţelul maximal - refacerea
tuturor graniţelor normale ale Ţării - trebuia păstrat ca o aspiraţie de
îndeplinit într-un viitor mai favorabil. La rândul ei, şi Ungaria avea un ţel
maximal - refacerea Ungariei Mari - pe care politicienii lucizii maghiari
ajunseseră a fi convinşi că trebuie să-l lase pentru un viitor în care şi-ar putea
atrage sprijinul unor mari puteri; şi avea şi un ţel minimal, constând în crearea
pentru maghiarii rămaşi în afara graniţelor Ungariei, a unui statut privilegiat,
care să le confere rolul de stăpâni de facto asupra teritoriilor respetive; între
cele două au existat şi soluţii intermediare, vizând ocuparea de către Ungaria
măcar a unor părţi din teritoriile asupra cărora credea că are drept. Ungurii
fluturau şi ideea unui Stat separat al Transilvaniei, sub protectorat sovietic, cu
o motivaţie larg răspândită: „Ori unde, doar în România nul" Cele două state
s-au luptat între ele, în perioada 1944-1946, pentru a obţine ceea ce sperau.
Ca şi-n alte rânduri, pe câmpul de luptă, România a înfrânt Ungaria. La fel s-a
întâmplat şi la masa tratativelor de la Paris, cu menţiunea că, la Conferinţa de
Pace a cântărit puţin efortul României în războiul împotriva puterilor fasciste,
soluţia, deşi dreaptă, fiind rezultatul interesului sovietic. Astfel, Transilvania
de Nord-Est a fost redobândită de România. Nerealizându-şi ţelul maximal,
şi nici măcar formulele teritoriale intermediare, în privinţa Transilvaniei,
maghiarrii au reuşit, însă, să-şi atingă ţelul minimal; în teritoriul ocupat în
urma Diktatului de la Viena din 1940, revenit în posesie românească, au
păstrat după 1944 pârghiile esenţiale de conducere în toate domeniile şi
în majoritatea judeţelor; au dobândit un statut special de privilegiaţi, iar în
1952 au reuşit să impună, cu sprijinul URSS, trasarea unei graniţe interne
în România, prin crearea Regiunii Autonome Maghiare; şi, în aşteptarea

282
ROMÂNI ŞI UNGURI

momentului favorabil pentru îndeplinirea ţelului maximal, au continuat,


în toată perioada de după 1944, politica de maghiarizare a teritoriului care
fusese sub stăpânire horthystă. Astfel, lupta împotriva Trianonului nu a
încetat nici sub regimul fascist, nici sub cel comunist.
Odată cu lovitura de Stat de la 23 august 1944, în urma căreia România
a întors armele împotriva Germaniei, cu scopul declarat de a elibera
Transilvania de Nord-Est, pentru a-şi păstra regiunea respectivă, Guvernului
Ungariei i-au rămas două posibilităţi: o rezistenţă totală alături de Germania,
cu speranţa unei victorii a acesteia; o înţelegere cu URSS în dauna României.
Pentru politicienii budapestani lucizi, după întoarcerea armelor de către
români devenise clar că o victorie a Germaniei era imposibilă. De aceea, ca
să păstreze Transilvania de Nord-Est, războiul împotriva Naţiunilor Unite
trebuia imediat oprit şi obţinută bunăvoinţa URSS-ului, puterea care se
contura a fi viitoarea stăpână a răsăritului european. Dar, sub presiunea
germană, Consiliul de Miniştri al Ungariei, la 25 august 1944, s-a arătat de
acord cu planul transformării Transilvaniei într-o fortăreaţă, printr-o acţiune
comună germano-maghiară, deşi Teleki Bela s-a pronunţat pentru o apropiere
de Rusia ca singură soluţie pentru păstrarea Ardealului de Nord. Şi Horthy
s-a arătat adeptul acestei ultime soluţii. De aceea, sub conducerea sa se va
întruni, la 7 septembrie, un Consiliu de Coroană „secret", cu participarea
reprezentanţilor nobilimii maghiare din Transilvania: contele Teleki Bela,
preşedinte al Partidului Ardelean, contele Bethlen Istvan, Binffi Daniel,
ministru al Agriculturii; generalul Lakatos Geza, prim-ministru începând
din 29 august 1944. Contele Bethlen declara că trebuiesc oprite imediat
luptele, pentru salvarea Transilvaniei de Nord-Est. Ideea era acceptată de toţi
ceilalţi. 9 i
Sunt cunoscute şi unele acţiuni diplomatice ale adepţilor unguri ai
încetării războiului alături de Germania. Mai mulţi istorici - Între care şi
autorii Capitolului VII din volumul II ( 1867-1947) al Istoriei României.
Tansilvania: Marţian Niciu, Mihai Racoviţan, Ioan Ţepelea, Vasile
Lechinţan, Vasile Ciubăncan, Liviu Ţârău - consemnează şi adoptarea, în
acelaşi context al începutului lui septembrie 1944, a unei Rezoluţii secrete
a Guvernului Likatos, asupra căreia erau puse în cunoştinţă agenţiile
diplomatice ale Ungariei. O copie a documentului a fost interceptată de
George Caranfil, ministrul României în Finlanda; Florin Constantiniu
indică şi arhiva americană în care este păstrată. 99 Rezoluţia secretă avea trei
puncte: 1. Rezistenţa, pe măsura posibilităţilor, la înaintarea ruso-română -

283
PETRE ŢURLEA

aşadar, fără un angajament total; Transilvania de Sud nu va fi atacată, „pentru


a nu-i supăra pe Aliaţi". 2. Apărarea Trasilvaniei de Nord se va face pornind
de la premiza că frontul german se va prăbuşi, atât la Est, cât şi la Vest, în cel
mult trei săptămâni, timp prea scurt pentru ca armatele ruso-române să poată
cuceri Transilvania de Nord. Astfel, sfârşitul războiului va găsi Ungaria încă
stăpână asupra regiunii, ceea ce ar avantaja-o la Conferinţa de Pace. 3. Pentru
cazul în care Transilvania ar fi ocupată de trupele ruso-române, s-au transmis
instrucţiuni pentru ca populaţia maghiară să se organizeze într-un partid
comunist şi să se pună la dispoziţia sovieticilor, pentru a obţine bunăvoinţa
acestora în dauna românilor, „complicând considerabil opera de reîncadrare
în Statul Român". Dacă primele doua puncte nu s-au materializat, al treilea va
fi im plinit cu un aşa de mare entuziasm, încât părea a fi sincer.
Sub presiunea germană, Consiliul de Miniştri budapestan a hotărât
continuarea luptelor. Ca urmare, la începutul lui septembrie 1944, Armata a
II-a ungară şi mai multe unităţi germane conduse de generalul Arthur Phleps,
porniseră ofensiva în Valea superioară a Mureşului. Curând, însă, românii şi
ruşii vor trece la contraofensivă. Totodată, se accentua lupta din interiorul
lumii politice maghiare cu amestec german, ceea ce va duce la lovitura de
Stat „constituţională" din 15 octombrie 1944, organizată de Partidul fascist
Crucile cu Săgeţi al lui Szalasy Ferenc, şi la înlăturarea lui Horthy Mikl6s,
chiar în momentul când acesta încerca un armistiţiu cu URSS, emisarii săi
fiind deja la Moscova. În aceeaşi lună, mai ales datorită eforturilor Armatei
române, trupele maghiaro-germane erau înfrânte pe tot frontul transilvănean.
După eliberarea oraşului Târgu Mureş pe 28 septembrie, vor urma Clujul la
11 octombrie, Oradea la 12 octombrie, Carei şi Satu Mare la 25 octombrie.
Odată cu intrarea României în război împotriva Germaniei, şi autorităţile
horthyste din Transilvania de Nord-Est au încercat să găsească soluţii pentru
ca după previzibila eliberare a regiunii de către trupele româno-ruse, puterea
reală să fie păstrată în mâna maghiarilor. În acest sens aduc informaţii foarte
multe rapoarte ale Serviciului Special de Informaţii. Unul din ele consemna
faptul că, înaintea retragerii trupelor maghiaro-germane şi a vârfurilor
administraţiei maghiare din Cluj, au fost date instrucţiuni personalităţilor
de încredere, „cu privire la atitudinea ce trebuie să o ia Poporul maghiar
din Ardealul de Nord, pe care trebuie să-l conducă după instrucţiunile
primite", expresia fiind o nouă confirmare a existentei Rezoluţiei secrete.
Prefectul lnczedy-Joksmann a convocat, în acest scop, la o întrunire pe
Balogh Edgard, redactor-şef al ziarului „Vilagorszag"; Peter Balazs, consilier;

284
ROMÂNI ŞI UNGURI

Aprily Lâjos, poet; K6os Kâroly, inginer şi scriitor; Nagy Istvân, scriitor
apropiat de cercurile muncitoreşti; un bijutier, Râtz; un profesor, Nyir6;
mai mulţi prelaţi, mai ales romano-catolici. Toţi au fost instruiţi pentru
perioada de după înlăturarea administraţiei horthyste. Ulterior, toţi vor
ajunge în posturi de conducere în Uniunea Populară Maghiară, în Partidul
Comunist din România, în sindicate sau administraţie, unde vor acţiona
pentru îndeplinirea instrucţiunilor primite în momentul retragerii. 100 O
prezentare mai largă a aceluiaşi moment al „instruirii" este făcută şi în alte
documente ale SSI. Unul din ele, redactat la Subsecţia III Naţionalităţi, la
sfârşitul lui 1945 - pe baza unor note arhivate la serviciul respectiv. Conform
acestui document, întâlnirea de la Cluj avusese loc în sala mare a Primăriei,
participând „căpeteniile maghiarilor din Ardeal. Au fost prezente mai
multe persoane politice reprezentând moşierimea, Universitatea, Biserica,
economia şi ziarişti". Au fost date următoarele instrucţiuni: „1. Nimeni nu
va părăsi Ardealul, pentru a nu ştirbi precumpănirea elementului maghiar.
2. Toate vechile cadre ale organizaţiilor horthyste şi szalasyste vor trebui să
se introducă în organizaţiile democratice, pentru a le controla activitatea.
5. Se vor păstra toate organizaţiile paramilitare, conspirativ, spre a putea fi
utilizate la nevoie. 4. Toate fondurile afectate de Horthy pentru propaganda
în ţinuturile cucerite rămân mai departe aici." Lista participanţilor era mai
amănunţită. Printre cei mai importanţi erau indicaţii Pasztay Geza, ajuns
ulterior preşedinte al Organizaţiei Partidului Social Democrat Cluj; Jordâky
Ludovic, intrat în PCR; dr. Demeter Ioan, intrat în UPM; dr. Sâry Ştefan şi
profesorul Nagy Geza. Concomitent, avusese loc şi o întâlnire a ziariştilor
având acelaşi subiect; printre participanţi era şi Demeter Bela, ajuns ulterior
în Ministerul de Externe de la Budapesta; Wgh Josif, redactor la ziarul
„Ellenzek" (care va fi judecat de Tribunalul Poporului, în 1946, pentru crime
de război, în contumacie), ajuns consilier de presă al Partidului Comunist
Maghiar, la Budapesta; Ziegler Wilhelm ş.a. Aceeaşi hotărâre au adoptat-o
şi ziariştii. Aşadar, au fost mai multe întruniri în acelaşi scop. Astfel cu
toate că s-a dat, de către Comandamentul Armatei a II-a ungare, ordinul de
evacuare totală, nici unul din cei „instruiţi" nu a plecat; câţiva vor ajunge
la Budapesta, dar mai târziu. 101 Au fost multe hotărâri contradictorii ale
autorităţilor maghiare locale şi ale celor centrale, în încercarea de orientare a
acţiunilor ungurilor în raport cu evoluţia generală a războiului. Cei care şi-au
dat seama mai repede de apropierea sfârşitului Germaniei au fost primii care
au făcut pasul spre URSS; ceilalţi au mai aşteptat. Într-un singur plan toată

285
PETRE ŢURLEA

conducerea maghiară era de acord: blocarea posibilităţii ca Transilvania de


Nord-Est să revină României. Pentru unguri, singurul adevărat inamic, şi pe
timp de pace şi pe timp de război, erau românii.
În condiţiile răsturnării situaţiei pe front, populaţia civilă din Transilvania
de Nord-Est a trecut prin momente dramatice. Guvernul de la Budapesta
s-a considerat îndreptăţit să nu mai păstreze nici o aparenţă. O represiune
majoră împotriva tuturor celor ce nu erau maghiari s-a declanşat. Ea s-a
extins şi în afara teritoriului ocupat în 1940, în zonele cucerite vremelnic
de armatele maghiaro-germane, în septembrie 1944, în Transilvania de Sud.
Comportamentul trupelor maghiare era aşa de violent - arestări, deportări,
deposedări de bunuri, bătăi, violuri, omoruri în masă - încât se lăsa impresia
că ofensiva din septembrie fusese declanşată pentru a avea un teritoriu în plus
de manifestare antiromânească şi antievreiască. La coace aceste sălbăticii ale
Armatei maghiare s-a asociat şi o mare parte a localnicilor unguri, în rândul
cărora sentimentele naţionalist şovine erau foarte puternice.
Pentru acţiunea antievreiască, cazul cel mai dramatic a fost în zona Turda,
ocupată de trupele maghiare la 5 septembrie 1944. Centrul represiunii a
fose Sărmaş. În dosarul întocmit de Legiunea de Jandarmi Cluj, în prezenţa
delegatului Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, la 21
februarie 1945, se menţiona asasinarea de către maghiari a 126 evrei, la 16/ 17
septembrie 1944, precum şi cercetarea ce s-a făcut asupra acestui eveniment.
Deshumarea a scos la iveală trupurile a 31 bărbaţi, 52 femei şi 43 copii sub
15 ani; erau aşezate în două gropi comune. Procesul verbal consemnează:
„Foarte multe cadavre - în special groapa a doua s-au aflat mai multe femei
şi copii - prezentau urme de violenţă din cele mai sălbacece, având craniile
zdrobite şi chiar sfărâmate de pe urma loviturilor puternice, provocate de
corpuri cari sau ascuţite (pacuri de armă, târnăcoape, lopeţi etc.); multe
corpuri erau străpunse sau chiar sfâşiate cu arme albe; altele aveau oasele
membrelor superioare sau inferioare fracturate. Cadavrele au fose aruncate
de-a valma, unele peste altele, găsindu-se totuşi corpuri îmbrăţişate (soţ
îmbrăţişându-şi soţia, cată strângânduşi la piept copilul). S-a constatat că
la unele cadavre - în special de copii - lipseau orificiilor de pătrundere a
proiectilelor, ceea ce lasă presupunerea că, nefiind atinşi de loviturile armelor,
au fose îngropaţi de vii. [„.] Cadavrele au fost găsite complet dezbrăcate şi
desculţate. [„.] Se menţionează că din cercetările facuce a rezultat vinovăţia
următorilor locuitori din comuna Sărmaş şi împrejurimi. [Sunt menţionate
35 nume, coace ungureşti, cu precizarea că nici un criminal nu a putut fi

286
ROMÂNI ŞI UNGURI

cercetat şi pedepsit - trei s-au sinucis iar ceilalţi au fugit în Ungaria.]" În


document urmează descrierea asasinatului colectiv: „Localitatea Sărmaş a
fost ocupată de trupele maghiare în ziua de 5 septembrie 1944. După două
zile a sosit o trupă de jandarmi de tăria unei companii, comandată la început
de locotenentul Balasz, iar mai târziu de căpitanul Lancz Liszl+, ajutat de
locotenentul Vâkirdy, ajutor de locotenent Gekety, sublocotenent Holoz,
plutonier major Horvâth şi plutonierii Polgâr şi Szabo. Această trupă provenea
din Şcoală de Jandarmi Zalău. În ziua ocupării comunei de trupele maghiare,
s-au constituit gărzile naţionale maghiare compuse din toţi locuitorii unguri
de la 15 ani în sus, sub comanda lui Szekelly Josef, căruia i-a succedat a doua
zi Szekelly Mârton. Chiar din primele zile, populaţia maghiară a început
jefuirea populaţiei româneşti şi a celei evreieşti din Sărmaş, ajungându-se
la asasinate. În acelaşi timp, o consfătuire a adunat în casele farmacistului
ungur Iuliu Varga pe moşierii unguri din împrejurimi care, într-un cadru
solemn, au hotărât exterminarea evreilor din Sărmaş." Pe 8 septembrie au fost
arestaţi 126 evrei. „Internaţi [... ] , cei 126 au fost chinuiţi în mod sălbatec,
timp de 8 zile. [... ] În timp ce evreii erau închişi în lagăr, primarul ungur
Szallay Sandor şi ajutorul de primar, Czyraky Josef, au împărţit locuinţele
evreilor între localnicii unguri lăsându-i pe aceştia să jefuiască Întregul avut.
Aproape întreaga populaţie maghiară a comunei Sărmaş a luat parte la acest
jaf. În ziua de 16 septembrie 1944, 26 bărbaţi evrei au fost ridicaţi din lagăr şi
duşi la punctul Sascut, unde au fost obligaţi să sape două gropi. După câteva
ceasuri, toţi evreii din Sărmaş, în număr de 126, au fost ridicaţi din lagăr şi
transportaţi de asemenea pe dealul Sascut. În noaptea de 16/17 septembrie
1944, între orele 2 şi 6 dimineaţa, aceşti evrei au fost măcelăriţi şi aruncaţi
în doua gropi comune." Sărmaşul a fost eliberat de Armata română la 10
octombrie 1944. 102
Dosarul crimelor de la Sărmaş - la fel ca şi al celor din multe alte
localităţi - infirmă două teze ale istoriografiei maghiare. Teza conform căreia
asasinarea unor români şi a unor evrei în toamna lui 1944 în Transilvania ar
fi fost doar evenimente din timpul luptelor, determinate de acestea"; şi teza
conform căreia asasinatele pot fi puse doar pe seama trupelor maghiare aflate
în luptă. În relaitate, asasinatele au avut loc în afara confruntărilor militare,
independente de acestea, sunt atrocităţi împotriva popalaţiei civile şi a
militarilor răniţi, scoşi din luptă şi rămaşi înapoia frontului şi, la asasinarea
unor români sau evrei au participat, cu ferocitate, şi comunităţile maghiare
locale; nu toţi membrii acestor comunităţi, dar cu accepţiunea tuturor.

287
PETRE ŢURLEA

Asupra, românilor s-a revărsat - în momentul când la Radio Bucureşti s-a


anunţat încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începutul celui
pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Est - întreaga ură a Guvernului
Ungariei. Chiar în noaptea de 23/24 august 1944, de la Budapesta s-au emis
instrucţiuni pentru arestarea tuturor românilor „suspecţi" - categorie în care
intrau mai ales preoţii, învăţătorii, fruntaşii satelor. S-au creat lagăre speciale.
Doar într-un singur judeţ, Maramureş, erau nouă: la Slatina, Dragomireşti,
Moisei, Ocna-Şugatag, Carei, Teceul Mare, Kistarsa, Kassa. Au fost arestate şi
personalităţi marcante ale românilor. La Cluj, era cazul lui Emil Haţieganu şi
al lui Aurel Socol. Totodată a avut loc un nou val de concentrări în detaşamente
de muncă forţată. Numai dintr-un singur judeţ, Bistriţa Năsăud, în septembrie
1944 au fost luaţi în asemeneaa detaşamente 2 OOO de români între 16 şi 60
de ani şi duşi în Ungaria. 103 Ca să aibă acoperire pentru atrocităţile ordonate,
Guvernul Ungariei a lansat, prin Radio Budapesta, un avertisment la adresa
României, repetat la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie: Dacă
Bucureştii nu încetează persecuţiile asupra populaţiei maghiare până la 4
septembrie, Ungaria va lua în 24 de ore măsuri similare împotriva românilor
din Transilvania de Nord-Est. Guvernul României adopta, în şedinţa din 2
septembrie, un răspuns conform căruia nu exista nici o persecuţie împotriva
ungurilor din teritoriul pe care-l stăpânea, -totodată, ameninţa, la rândul său,
că dacă maghiarii îi vor persecuta pe românii din Transilvania de Nord-Est,
acelaşi tip de măsuri se vor lua şi împotriva maghiarilor din Transilvania
de Sud. 104 Dar Bucureştii au lansat numai ameninţări, pe când Budapesta a
trecut la fapte. Nici după masivele şi cunoscutele atrocităţi antiromâneşti din
septembrie 1944, Guvernul Sănătescu nu şi-a pus în practică ameninţarea.
În şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 septembrie, ministrul de Externe,
Grigore Niculescu-Buzeşti, anunţa că „Ungurii n-au răspuns la avertismentul
pe care l-am dat noi şi urmează [subl.n.] să trecem la represalii". Constantin
Titel-Petrescu ministru de Stat, credea că ar fi bine să se mai dea încă un
avertisment, de aceeaşi părere fiind şi Iuliu Maniu. 105 Până la urmă, Guvernul
de la Bucureşti a aplicat numai măsura închiderii în lagăre a acelor cetăţeni
de origină etnică maghiară cunoscuţi ca acţionând împotriva României. La
25 august 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei transmitea ordinul
43 599, cerând inspectorilor regionali să-i aresteze pe conducătorii Grupului
Etnic German şi pe conducătorii maghiarilor din Transilvania de Sud, şi să-i
interneze în lagăr. 106 La 8 septembrie, ministrul de Interne, generalul Aldea,
cerea prefecţilor, printr-o telegramă fulger: Ca urmare a stării de război cu

288
ROMÂNI ŞI UNGURI

Ungaria, se ordonă rechiziţionarea tuturor armelor de la cetăţenii de origină


etnica maghiară; înregistrarea, pe localităţi, a tuturor cetăţenilor de origină
etnică maghiară; cei consideraţi periculoşi vor fi arestaţi şi internaţi în lagăre;
se va înfiinţa câte un lagăr în fiecare judeţ, celorlalţi li se va da câte o adeverinţă
de la Poliţie. Aşadar, măsura represivă era doar de reţinere şi numai a celor
dovediţi ca periculoşi. 107
După încheierea Convenţiei de Armistiţiu, 12 septembrie 1944, Comisia
Aliată de Control, prin delegaţii săi din fiecare judeţ, va dirija toată activitatea
lagărelor respective. Întreaga toamnă a lui 1944, autorităţile române au dus
o luptă de temporizare a arestărilor; în acelaşi timp, sovieticii presau pentru
accelerarea lor. S-a ajuns chiar la emiterea, de către Comisia Aliată de Control,
a unor documente ultimative: la 31octombrie1944, generalul Vinogradov,
locţiitor al preşedintelui CAC, cerea lui Constantin Sănătescu ca toţi supuşii
germani şi maghiari să fie internaţi în lagăre; termenul fixat era 5 noiembrie;
şi transmitea o ameninţare - autorităţile române ce sabotează împlinirea
punctului 2 din Convenţia de Armistiţiu să fie arestate. Răspunsul era cerut
urgent şi în limba rusă. 108 S-au admis excepţii numai pe criterii politice, la
solicitarea comuniştilor din PCR şi UPM. Motivul invocat pentru cererile
de eliberare era că cei în cauză „aveau vederi democrate". O astfel de cerere
venea la 24 ianuarie 1945, de 1a comitetul judeţean Cluj al PCR şi se referea
la 12 unguri care făcuseră parte din mişcarea muncitorească; CAC Cluj
dădea aprobarea. 109 Toate cererile de acest fel aveau aprobarea autorităţilor
sovietice, fără de care nu puteau fi luate în seamă de autorităţile române;
rolul decisiv îl aveau ruş