Marius Florea

Marius Florea
•
desfigurat
Colecţia Poezia 9 este publicată în
colaborare cu Direcţia 9
şi coordonată de Adrian Suciu
Coperta:
© Marius Florea şi Direcţia 9
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FLOREA, MARIUS
Desfigurat / Marius Florea. - Cluj-Napoca: Grinta, 2019
ISBN 978-606-037-019-2
821.135.1
EDITURA
Cluj-Napoca
GSM: 0744-777.883
E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com
MARIUS FLOREA
desfigurat
EDITURA
Cluj-Napoca
2019
desfigurat • 5
desfigurat
„The mass of men lead lives of quiet desperation.”

– Walden, Henry David Thoreau
am început prin a vedea urâtul din oameni

ieşind afară
micile defecte
exagerate tot mai mult
am crezut că îi cunosc
că pot trăi printre ei
dar suntem prea departe unii de alţii
suntem înstrăinaţi
nu vrem să ne ştim niciodată cu adevărat

căci înăuntrul fiecăruia
e un mare necunoscut
care ne absoarbe pe toţi
un abis fără nume
un loc murdar
6 • Marius Florea
brut şi incomunicabil
toată durerea venită odată cu faptul de a fi
concentrată într-un punct
dacă încerci să te apropii
are mâini să te sugrume
o voce care îţi vorbeşte pe nicio limbă
poţi să înţelegi ce-ţi spune doar pentru o secundă
fiecare mesaj intraductibil
e de fapt un strigăt de ajutor
e locul unde greutatea vieţii se simte cel mai apăsat
unde existenţa doare cel mai tare
şi ca să putem funcţiona
ascundem suferinţa
ne minţim că e bine
că e uşor să trăieşti
dar e un chin
în locul ăsta ţinem prizonieri o parte din noi
o supunem la cele mai oribile torturi
încasează pentru noi toate loviturile
are cicatrici vechi de care am vrea să uităm
dar nimic nu se uită
totul se transformă
totul revine mai devreme sau mai târziu
mie mi se înfăţişa acum totul
ca şi cum feţele erau transparente
desfigurat • 7
şi vedeam agonia boala mizeria

cum se revarsă spre exterior
fiecare om fără faţadă
era un monstru de care mă temeam
mutilaţi şi gălbejiţi
cu tumori dureroase
urlau şi geameau
pielea li se întindea şi se rupea
lăsând răni
din care curgea un lichid urât mirositor
ca un puroi
îmi păreau ostili şi mă dezgustau
şi în fiecare zi situaţia se agrava
până când am ajuns să vreau să mă izolez
să nu mai vorbesc cu nimeni
să nu mă mai uit la nimeni
pentru că fiecare persoană pe care o întâlneam
avea chipul
desfigurat
8 • Marius Florea
II
coboram să-mi iau de mâncare în fiecare zi

era singura dată când ieşeam din casă
mă întorceam în 5 minute
încercam să nu mă uit la nimeni
să nu-i văd cât de hidoşi au devenit
totodată încercam să nu atrag atenţia asupra mea
nu ştiam ce gândeau toţi oamenii ăştia acum că erau în halul ăsta
poate voiau să mă omoare
poate m-ar fi mâncat
trăiam la limita subzistenţei aşteptând o schimbare
o remediere a situaţiei
sau măcar din partea mea o obişnuinţă
în orice caz nu eram pregătit să dau ochii cu nimeni
într-o zi însă m-a oprit vecinul de la 3
s-a pus în faţa mea şi m-a apucat de braţ
mă strângea cu ură m-ar fi pocnit dacă aş fi încercat să scap
n-am avut de ales şi m-am uitat la el
arăta groaznic
de ieri până azi i se deplasase gura până pe partea dreaptă a feţei
împinsă de o deformare
abia l-am recunoscut
desfigurat • 9
bine că purta acelaşi pulover în fiecare zi

cu greu îşi mişca buzele să vorbească
până la urmă după vreo câteva bâlbâieli mi-a vorbit
„dom’le, tu de când ai venit în bloc aici se întâmplă numai
nenorociri!”
nu ştiam ce să zic
avea dreptate că de când m-am mutat toată lumea s-a întors
pe dos
dar cum aş fi putut fi eu de vină pentru toate astea?
„îmi pare rău pentru ce se întâmplă dar...”
„fii atent ce faci!” îmi tăiase replica pe un ton sever
mă uitam la el şi carnea începea să i se strângă pe faţă
apoi să se întindă
era ca şi cum cineva mâzgâlea cu culori pe o pânză
carnea lui era un clei care acum se amesteca
distrugându-i faţa
lăsându-l fără formă
mi-a dat drumul la mână
se ţinea de cap şi urla de durere
în loc de ochi şi gură
acum avea doar nişte crăpături
din care începea să curgă un lichid
mirosea oribil
nu ar fi trebuit să vorbesc cu el
ar fi trebuit să-l ignor
10 • Marius Florea
era un monstru
aşa că fără să mă pot controla
i-am vomitat pe papuci
mi-am ridicat privirea
şi i-am văzut furia din ochii obosiţi
se făcuse roşu la faţă
„fira-ai al dracu tu să fii!” urlă la mine
l-am împins şi am fugit pe lângă el ruşinat
mă ştergeam la gură şi încercam să-mi scot imaginea lui din cap
„futu-ţi gâtu’ mă-tii!” mă înjura în continuare
m-am uitat înapoi
nu era întors spre mine
stătuse nemişcat
dar din spatele capului
printre firele de păr
mi s-a părut că disting un ochi
care clipea rapid
era mai roşu ca ceilalţi doi
mă privea
mă urmărea
nu puteam să-i scap
sau poate doar îmi imaginam lucruri
desfigurat • 11
nu voiam să mă întorc în bloc

dacă mă aştepta?
trebuia să-l evit cu orice preţ
sigur mă ura
şi avea să mă rănească cu prima ocazie
am zis să mă plimb puţin
poate îmi revin
era o zi cam rece
şi nu eram îmbrăcat cum trebuie
dar nişte aer nu avea cum să strice
aşa că am băgat mâinile în buzunare
şi am început să merg
trebuia să-mi iau inima-n dinţi
nu puteam să trăiesc închis în casă
prima stradă pe care am mers părea pustie

mi-a plăcut atmosfera zilei de iarnă
părea liniştit
dar se auzea zgomot mult de după colţ
am mers curios într-acolo
să văd ce se întâmplă
am luat-o spre stânga
şi m-am speriat de ce-am văzut
hoarde de monstruozităţi
patrulau străzile într-o frenezie
mergeau doar în grupuri mari

aveau trasee clare
unele străzi cum era cea de pe care venisem
erau ocolite
altele erau mai aglomerate ca niciodată
de parcă au fost cucerite de aceste creaturi
vedeam o gloată cum se apropie de mine
şi fără s-o pot ocoli m-au înghiţit imediat
nu mergeau repede dar mergeau îngrămădiţi
unii îşi târau mai mult picioarele
fugeam printre ei
încercând să ies de-acolo
toţi păreau afectaţi de boală
mai mult sau mai puţin
nu mai aveau feţe aveau doar răni
mă uitam la ei şi parcă eram invizibil
aveau privirile fixe
asta cei care mai aveau ochi
treceau în valuri pe lângă mine şi nimic nu-i oprea
nu îmi venea să cred că erau oameni
ca şi mine
cel mai înfricoşător era faptul că nu le puteam distinge vreo
emoţie
nimic din feţele lor nu îmi spunea dacă sunt fericiţi sau trişti
nervoşi sau resemnaţi
desfigurat • 13
ostili sau prietenoşi

eu trebuia să simt toate astea pentru ei
trebuia să-mi imaginez o persoană în spatele dihaniei de la
exterior
cu sentimente şi gânduri
şi îmi era greu
nu se uitau în jur
mergeau fără să mişte din cap
poate de ruşine
sau poate erau posedaţi de o forţă mai puternică
care avea misiunea să mă consume şi pe mine
nişte păpuşi care mărşăluiau împotriva mea
am încercat să fug mai repede
în direcţia opusă
ca să ieşi din mulţime trebuie să te opui mulţimii
era gândul meu rebel ce durase o secundă
dar eram prins în înghesuială
mai mult înotam printre oameni
m-am uitat deasupra capetelor şi gloata nu se mai termina
din blocuri ieşeau din ce în ce mai mulţi şi se adunau marşului
am văzut că mă apropii de barul de pe colţ
unde mă gândeam că o să găsesc refugiu
să scap de nebunia asta
dar fix când eram aproape
cineva m-a împins mai tare şi am căzut pe cimentul

zgrunţuros
o secundă n-am mai văzut nimic
mi se părea că am căzut direct în cap
apoi am deschis ochii
şi am vrut să mă ridic
dar eram călcat şi ţinut la pământ
vedeam în jur doar picioare care treceau şi treceau
se mişcau ca nişte pistoane ale unei maşinării carnale
maşinaţia funcţiona
nu mai vedeam lumina zilei
chiar aşa de mult căzusem?
coatele îmi erau zgâriate
mi-am acoperit capul
şi am închis ochii
încercând să fac totul să dispară
voiam să mă înghită cimentul
şi să dispar în întunericul ăsta
să devin doar o pată în asfalt
o umbră a ceea ce am fost
eram speriat de lumea asta
neputincios
străin
desfigurat • 15
am avut un moment de linişte acolo

cu faţa lipită de asfalt
era pentru prima dată în câteva zile
când am putut închide un ochi
eram pământul pe care păşea lumea
eram îngropat ca un mort
nu îmi mai era frică
nu mă mai durea
şi aş fi stat acolo
dar totul s-a terminat brusc
când două braţe m-au ridicat brutal şi m-au scos din mulţime
aşezându-mă pe nişte scări
gălăgia m-a inundat din nou
eram iar la suprafaţă
se uitau la mine cu nişte ochi mici îngrămădiţi de bucăţi
umfalte de carne
nu ştiam dacă vor să-mi facă rău sau să mă ajute
mă uitam la ei
vedeam armata din spate
o conductă de neoprit
vorbeau cu mine
dar nu eram sigur că înţelegeam ceva
doar nişte mormăituri groase
doar intonaţie
fără cuvinte
părea că aşteptau să le răspund

apoi se uitau unul la celălalt
şi îşi vorbeau pe limba lor
m-a ridicat şi am plecat
au vrut să pornească după mine
dar m-au văzut că încep să fug şi s-au dat bătuţi
nu m-am uitat nicio secundă înapoi
m-am strecurat în bar

am închis uşa şi am proptit-o cu spatele
mi-am tras sufletul eram obosit deja
înăuntru era linişte doar nişte muzică lentă în surdină
m-am bucurat s-o văd pe chelneriţa pe care o cunoşteam
avea o umflătură mică sub un ochi
dar nimic foarte grav
poate nici nu era din cauza contagiunii
poate fusese doar un mic accident
cred că arăta cel mai bine de până acum
m-am aşezat şi m-am uitat lung
mă aşteptam să spună ceva despre ce se întâmplă
mă miram cum de nu vorbeşte nimeni despre asta
de parcă nu vedeau ce se întâmplă
mă mai gândeam cu spaimă la momentul când o să fiu şi eu
desfigurat
nu se putea să mă ocolească chiar pe mine
desfigurat • 17
m-a salutat politicos ca întotdeauna

i-am cerut ceva tare
trebuia să-mi înnec spaima în ceva
mi-a turnat o vodcă
am luat paharul tremurând
era să dau pe mine
am băut-o dintr-o dată
apoi m-am proptit de tejghea şi am încercat să-mi opresc
tremuratul
după vreun minut am întrebat nerăbdător
„ce se întâmplă cu toată lumea?”
s-a întors la mine cu o privire calmă
„adică?”
de ce era aşa calmă, ce nu înţelegea?
nu-i vedea pe stradă cum trec
nu auzea gălăgia
tropăitul?
voiam să spun ce era deja evident
dar am tăcut
m-a întors să îi arăt pe geam
dar strada era goală
strada de unde venisem eu
fară niciun om
pustiu
am rămas prost
m-am întors şi am mai cerut o vodcă

peste puţină vreme intră un bărbat
şi se aşeză la bar
avea gura lăsată până sub bărbie
şi se chinui să ceară o bere
mişcând buzele ca un peşte
şi bolborosind cu greu ceva
chelneriţa înţelese
i-a desfăcut sticla şi i-a pus-o în faţă
omul o luase în mână şi se chinuia să bea
o ducea la gură şi sorbea dar totul curgea pe el
avea buzele prea diforme ca să mai poată ţine ceva în gură
mă uitam la el cum încerca în zadar
chelneriţa nici nu-l băga în seamă
m-am uitat în jur
„parcă nu mai recunosc pe nimeni.” am zis eu mai mult
pentru mine
de obicei ştiam pe toată lumea care venea aici dimineaţa
erau clienţi fideli
oameni cu care mai schimbam câte o vorbă
acum nişte scârboşenii băloşeau mesele
nu vorbeau
doar gemeau de durere
se dădeau cu capul de masă din când în când
şi nu erau beţi nu poţi fi în halul ăsta de beat la ora asta
desfigurat • 19
într-un fel îmi era milă de ei

se simţea că sufereau
deşi încercau să nu afişeze asta
feţele lor erau ca un plastic topit
care acum se întărise
şi fiecare malformaţie îi împiedica să mai râdă
să mai plângă
să mai bea sau să fumeze
se chinuiau în tăcere
voiau să dea iluzia că mai pot
dar nu mai puteau
m-am uitat iar la ea

mă privea înapoi
îmi vedea sictirul
greaţa
„să ştii că...” şi fix când voia să continue ce avea de spus
chelneriţa scăpă din mână o cană
şi îşi duse mâinile la faţă
pielea începuse să i se întindă
şi să i se amestece
voia să urle dar nu mai putea
era un ţipăt mut acoperit de carne
nu îi mai vedeam gura
am tresărit
m-am ridicat să plec

ea era cu faţa în tejghea
şi îşi acoperea capul cu mâinile
era în agonie
bărbatul în palton era calm
îi pusese o mână pe ceafă
şi o mângâia în semn că o să-i treacă
că n-are ce să facă acum decât să îndure transformarea
încerca s-o liniştească
m-am gândit că trecuse şi el prin asta
ştia cum doare
eu nu ştiam
am lăsat banii acolo

şi am ieşit repede
mulţimile de oameni erau de nevăzut
am luat-o spre casă cu gândul că ceva vreme n-am să mai ies
de acolo
desfigurat • 21
III
a urmat tortura singurătăţii

închis între patru pereţi la etajul 8 al unui bloc imens
în dimineţile cu miros de ulei şi cafea
hrană pentru un om care nu mai face nimic
de frică
îmi omoram timpul cu activităţi mărunte
deşi nu făceam de fapt nimic
mă mutasem de săptămâni întregi şi încă aveam lucruri în
cutii nedespachetate
aşteptam să treacă
pur şi simplu
dar nici eu nu ştiam cum şi când
ştiam doar că e mai sigur să mă ascund
fiecare zi în care ieşisem era ciudată
se întâmplau lucruri inexplicabile de care voiam să mă feresc
dar izolarea nu a ajutat

pentru că urlau de agonie toată noaptea
şi nu mă lăsau să dorm
astfel că nu mai eram în stare să fac nimic
se auzeau în tot blocul
băteam în pereţi dar îi întărâtam şi mai tare

vecinii mei erau oameni disperaţi
chinuiţi de malformaţii
durere zarvă moarte
ambulanţe care nu mai veneau
suferinţă şi chin
acaparând pe toată lumea
mai puţin pe mine
am ajuns să mă întreb de ce?

doar am păcătuit şi eu
orice crimă odioasă ar fi putut face omenirea
să merite aşa ceva
am fost şi eu părtaş la ea
doar n-am avut nici eu grijă de sănătate
doar am poluat şi eu
doar am cauzat şi eu dezastre împreună cu toţi
orice era toxic respiram şi eu
am fost parte din aceeaşi lume cu ei
şi acum sunt azvârlit afară
fără niciun motiv
şi e teribil de greu să îi auzi pe toţi chinuidu-se
şi tu să fii complet neatins
desfigurat • 23
n-a durat mult şi am început şi eu să urlu

dar urlam când îi vedeam cât de odioşi sunt
urlam când nu puteam să închid un ochi şi să adorm
urlam în cor cu toată lumea
participând la concertul dureros din oraş
neatins de contagiune
dar aveam o boală empatică
şi agonia lor a devenea şi a mea
în fiecare dimineaţă mă verificam în oglindă

să văd dacă nu-mi apare şi mie ceva
pentru că primeam zi de zi priviri suspicioase
„ăsta de ce nu are nimic?”
şi paranoia
„poate el e de vină pentru toată chestia asta?”
boala tuturor devenise sănătate
şi eu eram cel bolnav acum
mă simţeam oribil
aş fi dat orice să pot împărtăşii cu aceşti oameni suferinţa
să am şi eu o tumore sau un obraz putrezit
instinct de conformare
voiam disperarea omului de rând
nu voiam să fiu doar spectator
cum să nu-mi pese?
cum să stau să mă uit?

mă fut în zen
mă fut în pasivitate
îmi dădusem demisia

concediu indefinit
stăteam deja de ceva vreme degeaba
şi ar fi fost timpul să îmi caut altceva
dar după tot ce s-a întâmplat
am hotărât să mai aştept o vreme
nu voiam să mai ies afară
nu eram gata să reintru în circuit
cine ştie ce se întâmpla prin lume?
îmi era frică de ce aş fi putut vedea
din când în când mai primeam telefoane de la prieteni
adevărul era că mă cam însingurasem
dar îmi era frică să nu se fi întâmplat şi cu ei ce s-a întâmplat
cu toată lumea
aşa că tot amânam întâlniri
îi respingeam
îmi inventasem ceva job de acasă
trebuia să stau la computer şi să lucrez toată ziua
şi aveam deadlineuri
nimeni nu mă credea pe cuvânt
toţi ştiau că e ceva înneregulă cu mine
desfigurat • 25
dar cum aş fi putut să le spun?

ei erau problema
ei erau bolnavi
pe geamul de la bucătărie se vedeau două rânduri de blocuri

mai mici decât al meu
bolovănoase
comuniste
apoi un câmp intins
unde mai erau fâşii de zăpadă netopită
pe iarba noroioasă şi uscată
şi de-alungul liniei de orizont
nişte fire de telegraf
unde se mai aşezau câteodată ciori
ca nişte mărgele negre
ca nişte soldaţi la plutonul de tragere
îmi plăcea să stau să le număr dimineaţa şi seara
să îmi aleg una şi să îi ordon să zboare
de cele mai multe ori nu reuşeam
dar câteodată se întâmpla să nimeresc
mă credeam ceva general
le trimiteam să survoleze zona
încercam să-mi imaginez unde s-au dus
ca şi cum aş fi putut să văd prin ochii lor
era mai amuzant decât televizorul
vedeam oraşul de sus

fiecare stradă şi cartier în miniatură
fiecare om mic şi neînsemnat
e liniştitor să vezi câteodată lumea de sus
să îţi dai seama că nimic nu contează atât de mult
te stresezi şi te zbaţi
crezi că tot răul sau binele ţi se întâmplă ţie
şi te sufoci pe tine însuţi plasând greutatea lumii pe umerii tăi
te pui în centrul tuturor lucrurilor deşi nu meriţi asta
poate să fie înălţător sau zdrobitor
dar de sus vezi cât de mică e lumea
cât de mic eşti tu
eu zburam şi îmi vedeam la geam corpul
cum priveşte spre mine pasărea
mă detaşam de mine şi mă vedeam înconjurat de atâtea
zburam prin oraş şi-l vedeam cât de mare e
cum putea să fie totul pentru mine?
normal că mă plângeam degeaba
lipsa de sens mă bucura
îmi plăcea să fie aşa
îmi plăcea să fiu mic
să-mi fie toate greşelile şterse de mortalitate
să văd că nu am o responsabilitate atât de mare precum
credeam
desfigurat • 27
treceam prin nori

zburam în stoluri
străbăteam distanţe enorme
eram liber
dar de ceva vreme

cam de când a început şi contagiunea
ciorile nu mai veneau să se aşeze pe fire
mă uitam în fiecare zi de mai multe ori
sperând că o să le revăd
să mă mai ia în zborul lor
dar nimic
aşa că am decis să mă duc pe câmp să văd ce se întâmplă
am coborât şi am luat-o printre blocuri
sperând să nu văd pe nimeni
şi nimeni să nu mă vadă
era spre înserat
mergeam ascuns prin umbră
îmi ascundeam faţa în gulerul gros
şi prin fleaşca murdară
curăţându-mă pe de noroi pe fiecare petic de zăpadă care îmi
apărea în drum
am luat-o spre fire
cu cât mă apropiam cu atât distingeam mai clar ceva în zăpadă
o pată de negru ce se tot zbătea
întunecime comprimată ce stătea să erupă

de parcă de-acolo începea noaptea
şi voiam să văd ce e
deşi îmi era teamă
erau ciorile
se adunaseră la un loc toate
şi păreau că mănâncă ceva
îşi mişcau capetele frenetic de sus în jos şi ciuguleau flămânde
am mărit pasul şi cum m-au simţit că mă apropii
unele dintre ele şi-au luat zborul
aveam o presimţire rea
îmi era teamă de noapte mă întrebam ce caut eu aici în
mijlocul câmpului în frig şi vânt
dar trebuia să rezolv misterul să văd cine-mi luase ciorile
zburau una câte una ca într-o explozie
şi făceau să fie din ce în ce mai beznă
cu cât plecau cu atât începeam să disting orice mâncau ele acolo
mi se obişnuiau ochii în noapte
se mişca
şi mi se părea că văd o gheată
am alergat şi le-am făcut vânt cu mâna
m-am cutremurat
desfigurat • 29
era un om
îmi părea destul de bătrân după fizic şi mâini
faţa era ca o amestecătură de carne şi sânge
ciugulită de păsări
îi vedeam maxilarul descoperit
cum se închidea şi deschidea
de parcă voia să urle
avea un singur ochi cu care mă privea galeş
era în lacrimi
celălalt era mâncat şi vedeam osul
şi-a ridicat mâna şi mi-a arătat o lopată din dreapta lui
încerca să screamă nişte cuvinte
m-am aplecat asupra lui şi m-a luat de gât
mă trăgea aproape voia să zică ceva
şi am ascultat
„ne îngropăm pe noi înşine.”
o tuse groaznică şi nişte fire de sânge îi ieşeau din gură
ca şi cum ar fi vomitat dar nu mai avea ce
apoi ochiul i s-a stins
nu mai respira
era mort
am pus mâna pe lopată şi am început să sap o groapă
ciorile croncăneau
voiau să se întoarcă erau încă flămânde
le făceam vânt cu lopata de pe cadavru
şi zburau înapoi pe fire

m-am uitat în depărtare şi am văzut mai multe gropi
astupate
din loc în loc
câmpul ăsta era un loc cu o greutate a lui
un cimitir fără nume
l-am ridicat şi l-am aşezat în pământ
rămăsese cu mâna cu care mă strânsese în aer
încleştată ca un cârlig
de parcă ar fi vrut să mă tragă înăuntru cu el
gura îi rămăsese deschisă
un ţipăt mut
cu ochiul rămas se uita spre cerul gri
când l-am pus în groapă a început să se descompună rapid
de parcă mă uitam la o filmare accelerată
un corp atât de real şi eu îl vedeam cum se evaporă
în scurt timp rămăsese doar un schelet
l-am astupat şi am plecat
mă duceam prin noroi şi zăpadă înapoi înspre cartier
nu aveam să mai zbor cu ciorile niciodată
luminile din bloc se aprindeau rând pe rând
se înnoptase deja
desfigurat • 31
IV
dimineaţa următoare m-am trezit cu o repulsie nouă

de fapt
simţeam asta de ceva timp
dar acum starea parcă s-a concretizat
obiectele din camera mea îmi provocau silă
nu voiam să mă ridic din pat
nu voiam să apuc nimic
totul era departe
totul era incomplet
ce mă bucura înainte
acum mă plictisea
caietul unde îmi scriam gândurile de exemplu
pe care îl ţineam pe o măsuţă de lângă pat
l-aş fi aruncat la gunoi
împreună cu tot ce îmi aparţinea
ce rost aveau toate astea?
eu mă învârteam rapid
dar totul rămânea static
din jurul meu nimic nu voia să mă însoţească în psihoza mea
matinală
dulapul
cearşaful
cărţile
pixul
mi se părea că nu mai cooperau cu mine
că în viziunea mea ordonată apăruse o dezordine inexplicabilă
oricine mi-ar asculta gândurile mi-ar zice ca am nevoie de un
psiholog
dar eu ştiu că problema e mult mai adâncă de atât
când în sfârşit mi-am găsit voinţa de a mă scula din pat

m-am instalat direct în faţa geamului de lângă aragaz
locul meu de meditaţie
pe stradă erau bătrâni care făceau cumpărăturile de
dimineaţă
vedeam la capătul străzii coada de la magazinul din
intersecţie
mai erau şi oameni cu câini
care pişau gardurile neînfrunzite
şi unii beţivani care abia acum se întorceau de la crâşmă
mergând legănat
visând parcă
aproape toţi se salutau între ei
erau binedispuşi era duminică
eram prea sus ca să le văd feţele
desfigurat • 33
de aici păreau obişnuiţi

prietenoşi
aproape că mă păcăliseră
ştiam că sunt ostili
ştiam că lumea asta nu mă vrea
iar acum nici propria-mi casă nu îmi mai oferea adăpost
sigur
simţeam că locul ăsta nu mai era al meu
nu fusese niciodată
erau doar faţade care cădeau
chestia asta scăpa de sub control
atunci
uitându-mă pe geam
scârba pe care o aveam pentru oraşul ăsta
pentru oameni
în conflict cu mila pe care le-o arătam
noaptea
când urlau de durere
singurătatea lor
singurătatea mea
m-am gândit că poate problema e la mine
că n-au greşit ei cu nimic
s-au născut în acelaşi căcat
au mâncat acelaşi căcat
ei se bucură de soare
de căldura de după o iarnă grea
eu mă închid într-un turn ce nu-mi aparţine
şi aştept învierea morţilor
mi-e cumva dor de viitor
de un timp ce aş vrea să vină
văd lucrurile aşa cum vreau

şi îmi distorsionez singur percepţiile
fabric un inamic
şi mă ascund laş de el
ca să am un motiv pentru angoasă
pierd din vedere aspectele bune
pentru că m-ar scoate din starea mea de nemulţumit veşnic
şi m-ar lăsa descoperit
fără niciun mecanism de apărare
mi-am amintit atunci de Greaţa lui Sartre

m-am dus s-o caut prin mormanul de cărţi din cămară
se pusese praful pe ele
de când n-am mai deschis-o
am luat cartea în mână şi m-am uitat la ea
oare e aceeaşi boală de care sufăr şi eu?
am aruncat-o în fundul cămării şi am trântit uşa
mi-a dat seama cât de penibil era să caut remedii la scriitori
desfigurat • 35
mi-am amintit brusc de ce eram supărat pe literatură

îmi jurasem mai demult că n-o să mai trăiesc prin cărţi
şi intenţionam să mă ţin de cuvânt
vreau să fiu eu
un corp indefinit
nu un personaj din vreo naraţiune
nu vreau să mă supun unor scenarii
nu vreau să mă definesc prin metafore
vreau să fiu eu
real
cu slăbiciuni
cu banalul cotidian
şi zgomotul din mintea mea
ca o muzică ce se aşează perfect peste linişte
şi când tace o face doar ca să izbucnească din nou şi mai
ameţitor
cu muzica distorsionată pe care o opresc doar dacă o împart
cu cineva
nu mai vreau să trăiesc doar în mintea mea
nu mai vreau să mă împrietenesc cu autori morţi
trebuie să găsesc pe cineva
cu care să vorbesc
am ieşit în oraş
crezând că o să scap
spunându-mi că n-are cum să se întâmple şi cu prietenii mei
cu oamenii pe care îi cunosc
mă minţeam singur
doar ca să nu-mi mai fie frică
îmi aminteam de vremurile în care stăteam zi de zi împreună
de discuţiile pe care le începeam după-amiaza şi care se
întindeau peste noapte
cât de beţi ne prindea miezul nopţii
cât de morţi eram spre dimineaţă
a doua zi treceam prin mahmureală ca prin război
ne întâlneam
fumam
şi mai beam puţin
totul se desfăşura natural
împărţeam viciile şi nu mai vedeam moartea
dar au început să mă lase rece

toate vorbele
glumele
desfigurat • 37
filosofia de pahar
nopţile în fum
barurile unde eram de-ai casei
eu încercam să găsesc dragoste
o legătură reală cu un om
şi cu cât petreceam mai mult timp cu ei
cu fiecare discuţie
cu fiecare cuvânt
mi se părea că punem ziduri între noi
că uităm unii de alţii
ne uităm unii prin alţii
şi ne comunicăm pe noi înşine
fără să ascultăm
fiecare voia să fie în centrul atenţiei
şi nimeni nu băga în seamă pe nimeni
asta nu era prietenie
atunci m-am îndepărtat

dar acum îmi era dor
îmi spuneam că poate am văzut eu lucrurile greşit
că poate gaşca noastră trecea doar printr-o fază proastă
şi eu am plecat prea repede
fără să aştept să se îmbunătăţească ceva
fără să încerc să schimb eu ceva
am fost şocat să văd că e acelaşi lucru cu toată lumea

m-am aşezat cu ei la masă
şi ca un medic am început să observ simptomele
stadii diferite de avansare a bolii
dar transformare înceată şi sigură
nu-i mai recunoşteam
feţele altădată atât de prietenoase acum erau coşmaruri
şi vedeam cum li se strânge şi li se zbate pielea
vedeam lichidele cum curg din ei
nici nu-i înţelegeam prea bine când îmi vorbeau
ori pentru că eram prea adâncit în gânduri
ori pentru că vorbeau o limbă nouă şi ciudată
toată seara n-am zis mai nimic
îmi era frică
băusem mult că să nu-mi mai pese
să nu fac vreo grimasă
dădusem peste cap beri
râgâiam dezgustător
luaţi de-aici hidoşilor
credeţi că eu nu pot să fiu ca voi?
degeaba am încercat să le explic ce li se întâmplă

parcă vorbeam cu pereţii
nimic din ce ziceam nu le stârnea vreo reacţie
cum să convingi un om că nu mai este el însuşi?
desfigurat • 39
cum să nu pari nebun când zici că tu singur eşti sănătos?

parcă erau anesteziaţi
stăteau calmi şi nu arătau nicio emoţie
bolboroseau între ei
cuvinte pe care nu le înţelegeam
bănuiam că eu eram subiectul de discuţie
eu eram problema care trebuia rezolvată
îmi şi imaginez:
„îşi face rău, trebuie ajutat.”
îmi bag pula în ei
m-am dus la veceu

mă uitam în oglindă
acolo era singura persoană cu care mai puteam vorbi
singurul chip cunoscut
şi-mi era frică să nu mă pierd şi pe mine însumi
sub vreo tumoare sau vreun alt fel de mutilare
mereu mă uitam cu frică în oglindă
să văd dacă sunt sau nu desfigurat
şi nimic
aceiaşi ochi obosiţi
aceeaşi piele închisă
aceleaşi cearcăne negre ce mă întunecau şi mai tare
eram urât
şi conştient de asta
dar asta nu era ceva nou
nu era ca şi cum mă vedeam pe mine frumos şi pe restul hidoşi
problema era că din mine nu ieşea afară mizeria
să mă sluţească şi mai tare
eram singurul normal
şi când eşti singurul normal problema e la tine
şi dacă eu cauzez asta
cum o controlez?
cum o opresc?
m-am spălat pe faţă
apa mă dezmorţea din beţie
am luat hârtie să mă şterg şi-mi apăsam pe faţă
să mă desfigurez şi pe mine
dar nu reuşeam era în zadar carnea mea se încăpăţâna să
rămână la loc
eram rigid ca întotdeauna
nemaleabil
m-am întors şi m-a trântit pe scaun

nimeni nu mă băga în seamă
beam de două ori mai repede
şi mă uitam în gol
la peretele din fundul încăperii
încercam să-l pătrund
desfigurat • 41
să-mi zidesc gândurile acolo

dar nu mă puteam induce în hipnoză
se cam învârtea lumea cu mine şi nu mai puteam să mă
concentrez
mă uitam în jur
la celelalte mese
nimeni nu făcea excepţie toţi erau odioşi
bucăţi de carne tocată turnându-şi alcool pe răni
încercam să găsesc o faţă prietenoasă
dar toţi mă urau
ştiam asta
la bar stăteau două fete

una dintre ele mi-a stârnit atenţia
o vedeam din spate
m-a atras misterul
m-au atras mâinile fine cu care gesticula când explica
m-a atras părul lung care-i curgea în spirale ameţitoare
ca o cortină ce ascundea ceva
şi mă rodea curiozitatea să văd ce
am stat puţin aşa
mă întrebam dacă merită dacă sunt dispus să fiu dezamăgit iar
aşa cum am fost cu cei pe care îi ştiam de atâta timp
dacă şi ea era urâtă
ca toată lumea din jur?
cred că ea era singura pe care n-o vedeam la faţă din tot barul
şi am ales să risc
să dezvălui misterul
oricum voiam să scap de idioţii de la masa mea
am dat gât sticlei din mână
şi m-am dus să mai cer una
de fapt voiam s-o văd pe ea
am pus coatele pe tejghea şi m-am uitat spre ea
încă o acoperea părul ca un desiş întunecat
era întoarsă spre prietena ei
am aşteptat puţin
să-mi simtă privirea
eram publicul nerăbdător înainte de o piesă de teatru
iar ea actriţa cap de afiş
eram freamătul dinaintea primului act
ea era cea care trebuia să facă linişte
eram haosul
ea era pacea
şi până la urmă cortina s-a dat la o parte

şi-a aruncat privirea înspre mine
era primul chip pe care îl vedeam de mult timp
şi nu mă dezgusta
eram la un scaun distanţă de ea
aveam loc în primul rând
desfigurat • 43
o admiram
clipitul ei
sclipirea ochilor
mişcarea buzelor
şi zâmbetul cald
un specatacol în sine
nu era nevoie de vreo replică
spunea totul nezicând nimic
era singurul lucru frumos dintr-o lume urâtă
ea şi cu mine
eram singurii
pluteam într-un spaţiu al nostru
şi restul parcă dispăruse în neant
dar cortina s-a tras repede

prietena ei plătise
şi trăgea de ea să plece odată
şi-a luat ochii de la mine şi am fost aruncat iar în mijlocul barului
s-a dus la fel de repede cum a apărut
şi înainte să iasă m-a mai privit odată
apoi a dispărut în noaptea de afară
reprezentaţia se încheiase
se auzeau aplauze
sau poate forfotul din capul meu se instaurase iar
m-am întors la masă

şi mă întrebam când aveam s-o mai văd
eram trist şi ameţit
turnam în mine alcool în continuare
eram invizibil pentru ei
începuseră să-şi lingă unii altora rănile de pe faţă
în timp ce urlau de durere
sau de plăcere
nu ştiu
sugeau din crăpături şi bube tot puroiul
îşi luau unii altora capetele în mâini şi făceau schimb de fluide
scârba mă inundase
camera se învârtea cu mine
şi n-am mai rezistat
am fugit în budă
şi m-am pus în genunchi
mi-am văzut reflecţia în apa din vas
şi am început să vomit
îmi scoteam şi maţele afară
cineva bătea la uşă dar îmi era frică să deschid
aveam nevoie de o salvare
mă ţineam de veceu
să stau în echilibru
mă uitam la mine în apă
faţa mea era acum o amestecătură scârboasă
desfigurat • 45
arătam ca ei
încercam să stau drept
dar parcă nu mai simţeam gresia sub genunchi
pentru mine nu există pământ
doar o cădere continuă
am căzut cu faţa direct în pişatul de pe lângă veceu
mi-o aminteam
încă o vedeam cum plecase
era ca o pată pe retină acum
avea să mă bântuie imaginea ei
mă învârteam în spiralele ei
şi cădeam cădeam nu mă oprea nimic
atunci mi-am dat seama că numai una ca ea mă poate scoate
din mizeria asta
apoi am închis ochii
căutând liniştea
din părul ei negru
cred că am adormit acolo
cu ea în minte
cu lumea căzându-mi în cap toată odată
nu mai ştiu
VI
îmi pare că mă fentez singur

dar cum se poate ca percepţia să fie atât de departe de real?
cum se poate ca totul să se schimbe atât de brusc şi fără
explicaţie?
omul e un spectator orb al lumii

omul nu vede
doar îşi imaginează
şi cel mai rău e când nu mai poţi să ai încredere nici măcar în
tine însuţi
când diferenţiezi persoane
şi lucruri
pe criterii de gust
când elimini posibilităţile
când te limitezi la un singur şir de evenimente
şi restul lumii devine o negaţie
un refuz a tot
un nu
desfigurat • 47
mă gândeam la ea ca la univers
puneam semn de egalitate între o persoană şi restul
oamenilor de pe pământ
aş fi ucis pe toată lumea pentru ea
ştiam că greşesc
că o făceam un idol
dar nu mă puteam controla
ştiam că ea poate repara totul
că îmi poate reda liniştea
ştiam că în momentul în care ne priveam n-am mai gândit
nimic
m-am uitat la ea
şi m-am uitat pe mine
tot ce vreau e să mă abandonez în mâinile cuiva
măcar pentru o secundă să las jos povara asta pe care o duc
în spate
şi care se numeşte sine
conştiinţa care mă încarcă cu frustrări noi
în fiecare zi
care mă penalizează la fiecare pas
care nu-mi dă pace
vocea din capul meu care urlă
taci
am plecat din barul ăla abandonându-mi prietenii

în mintea mea i-am îngropat
erau morţi pentru mine
deşi nu greşiseră cu nimic
îmi dau seama că eu sunt de vină pentru tot
sunt pe bancă în parc şi trecătorii sunt la fel de urâţi
oraşul e putred
parcă se descompune
parcă iarna nu mai vrea să treacă
şi rămân doar mormane de zăpadă murdară
parcă natura nu vrea să renască
viaţa a abandonat partea asta a lumii
soarele e mascat de norii care au murit peste noi
care nu se mai mişcă din loc
e exsasperant că nu pot să pun stăpânire pe starea asta
care a pus stăpânire pe mine
totul e o faţadă
care stă să cadă
se clintesc blocurile la fiecare rafală de vânt îngheţat
merg teleghidat pe străzile pustii
seară de seară
de-o săptămână beau de sting
am observat că alcolul mă face să scap de teamă
deja m-am obişnuit cu situaţia
desfigurat • 49
sunt înconjurat de monştrii

şi ce?
poate trebuie să trăiesc aşa de-acum încolo
ce o să fac o să mă plâng toată viaţa?
intru în prima bodegă de care dau
şi-mi iau ceva să mă încălzesc
stau cu bătrânii care de dimineaţă nu mai termină de băut
cu capetele plecate de la greutatea tumorilor
tuşesc şi scuipă şi râgâie şi râd
nu îi ascult prea mult
mă uit pe geam
la peisajul dezolant
mă uit în mine defapt
strada umedă străluceşte acum
s-au aprins stâlpii de iluminat
s-au aprins şi becurile în apartamente
văd siluete la geamuri
în încăperi calde
îmi dau seama că mi-e dor de oameni
ies din cârciumă

vor să închidă
îmi mai iau o sticlă pentru drum
şi continui plimbarea
mi-e frică să mă întorc acasă
trebuie să fiu tot timpul în mişcare

altfel
o să fiu înghiţit iar
de propria-mi iluzie
îmi amintesc de vremurile când totul mi se părea frumos

când descopeream lumea cu toate ascunzişurile ei
şi simţeam că nimic nu e degeaba
că vreau să cunosc totul
devoram cărţi
nu-mi ajungea propria viaţă
adunam sentimente de la alţii
totul era nou şi fascinant
îmi amintesc liceul
în care sufeream
dar sufeream cu o anume vitalitate
sufeream cu rost
sufeream cu Bacovia
sufeream cu Kafka
sufeream cu Eliade când fetele nu-mi acordau atenţie
eram adolescentul miop
eram urâtul
mă caricaturizam la exterior
respingeam lumescul
eram eu versus restul
desfigurat • 51
eram frumos pe dinăuntru

ideal
nemuritor
eram omul de geniu
care se credea deja un spirit măreţ
mă separam de real şi construiam în mine alte lumi
trăiam în vis
în fantezie
în aşteptare
în autobuz studiam persoanele
ca şi cum ele nu aveau propriile gânduri
le dădeam viaţă
eu trebuia să definesc tot
eram un Dumnezeu creator
descopeream de la geam când mergeam dimineaţa prin
cartierele obosite
ploaia
da
scriam poezii despre ploaie
şi mi se păreau cele mai mari capodopere pe care le scrisese
cineva
şi lumea trebuia să-mi cadă la picioare
eram prea singur în mine

şi nu-i găseam pe ceilalţi
asta e cea mai mare greşeală pe care o facem
că ne punem pe noi versus univers
e cea mai mare iluzie
trebuie să depăşim stadiul ăsta
să ne pierdem pe noi înşine
ca să ne găsim
să ieşim din capul nostru
undeva amintirile s-au terminat

am căzut într-un şanţ şi am adormit acolo
m-am trezit cu zgomotul maşinilor trecând pe lângă mine
şi cu vomă pe geacă
îmi era greu să mă ridic
aşa că am mai stat puţin acolo
mă uitam la cer
nu îmi imaginam că o să ajung aşa vreodată
îmi imaginam că o să fiu ceva scriitor admirat
sau filosof echilibrat
eram un gunoi acum
trebuia să mă aştept
sunt un om al extremelor
am acceptat asta şi-mi trăiesc viaţa în conformitate
cel mai mult mă sperie mediocritatea
desfigurat • 53
pentru mine ori urci în vârful lumii

ori cazi în cea mai de jos mizerie
şi cum nu poţi să ajungi în vârful lumii
pentru că asta e o iluzie care ni se vinde ca să avem pentru ce
trăi
am ales să mă adâncesc în nopţi de alcool
şi să mă autodistrug
să uit de mine
să cad în dizgraţie
mi se pare cel mai bun lucru pe care îl poate face cineva
vreau să mor
în fiecare zi
e un ideal
VII
mi se părea că o văd când mergeam pe stradă

ca o stafie ce se-ascunde după fiecare colţ
printre betoane şi maşini
printre oameni urâţi
în frigul dimineţilor de iarnă
o căutam
ştiam că e departe dar o simţeam aproape
mă bântuia acum şi nu mai aveam linişte
voiam un loc cald

să mă întind
poate în poala ei
şi un chip plăcut
la care să mă uit
şi să mă uit
pe străzi mirosea a boală

încă îşi lingeau unii altora feţele
îmi era din ce în ce mai clar că nu era ceva romantic
pur şi simplu îşi diminuau suferinţa
se sărutau pe răni
erau scene groteşti pentru mine
dar într-un fel înţelegeam
stăteam în staţia de autobuz
m-am pus după parapet
să nu-mi mai bată crivăţul în faţă
eram îngheţat
şi tremuram
am zis că aştept autobuzul şi mă duc acasă
era prea frig să mai cutreier străzile
îmi imaginam patul cald
şi o ceaşcă de cafea
mai bună decât tot alcolul pe care îl băusem în ultimele zile
trebuia să fac o pauză de detoxifiere
desfigurat • 55
voiam să mă încălzesc undeva

cum stăteam acolo
a venit cineva spre mine
avea o căciulă groasă roşie care-i făcea capul să pară uriaş
care adăpostea o faţă mânjită de gălbejeală
şi sânge
şi mi-am amintit că un vechi prieten avea o căciulă la fel
oare o fi el?
nu distingeam vreun ochi
sau nas sau obraji sau urechi
doar o gură cu buze mari şi diforme
cu bale îngheţate pe bărbie
a stat puţin şi a mormăit ceva
apoi m-a atins pe umăr în semn de încurajare
parcă se uita la mine şi îi părea rău de ceva
apoi de-odată m-a apucat de cap şi început să mă lingă
cu limba mare şi băloasă
i-am tras un pumn în figură
am împins dihania cât mai departe de mine
şi am început să mă şterg cu zăpadă
eram scârbit şi înjuram
„du-te-n morţii mă-tii! ce dracu vrei?!”
toţi din staţie care se mozoleau mai devreme s-au întors
către mine
se uitau speriaţi
ca şi cum aş fi făcut eu ceva greşit

nervii din mine ieşeau la suprafaţă
„ce vă uitaţi aşa, n-aţi văzut ce voia să facă?”
primeam răspunsuri sub formă de sughiţuri şi grohăieli
nu mă puteam înţelege cu ei
aşa că am încercat să mă calmez
n-avea rost
am înghiţit în sec
mă uitam la tipul cu căciula
îl durea unde l-am lovit parcă îi deschisesem o rană uscată
îi curgea puţin sânge
zici că mă privea cum stăteam jos şi luam zăpadă să mă şterg
şi îi era milă
dar n-avea ochi nu putea să mă vădă
mă durea pumnul cu care l-am lovit de mă căcam pe mine
n-ar fi trebuit s-o fac
venea autobuzul
am fugit spre uşă şi am urcat primul
când am intrat toţi mă priveau
sau poate nu
nu ştiam nu le vedeam ochii
dar întorseseră capetele spre mine
i-am arătat muie unuia dintre ei
care mă privea cel mai insistent
părea că s-a speriat căci a gemut
desfigurat • 57
şi s-a ridicat de pe scaun megând spre partea cealaltă a

maşinii
mă uitam mulţumit cum fugea de mine
m-am aşezat pe scaunul lui şi m-am uitat în dreapta
o băbuţă cu jumătate de faţă picată
care-i atârna până pe la umăr
mă privea cu ochiul bun pe care îl mai avea
văzuse toată scena
îi era frică de mine
ţinea strâns de plasa galbenă din mâna ei
de parcă voiam să i-o fur
mi-am dat seama că exageram
că nu avea rost să mă descarc pe ei
mi-am lăsat capul pe spate şi am respirat adânc
atunci mi-am dat seama cât de frig era şi în autobuz
pentru că am văzut aburii pe care-i expiram
mi-am zis că o să treacă odată şi o dată
poate mor toţi
sau poate mor eu primul
poate devin şi eu ca ei
sau poate doar învăţ să mă obişnuiesc
încerc să mă calmez
aş vrea să vorbesc cu cineva
dar n-am cu cine
pe geam se derulau aceleaşi imagini cu care eram obişnuit
cartiere cu blocuri brutale şi gri

străzi fleşcăite şi murdare
zăpada pură s-a înnegrit
a îmbătrânit iarna avea acum doar riduri
au călcat-o oamenii şi au trecut cu maşini peste ea
vedeam cum vântul scutură beţele pomilor
vedeam cerul cum apasă peste oraş
apoi am ignorat peisajul şi m-am văzut pe mine în geam
a văzut cum arătam eram murdar şi aveam hainele rupte
îmi crescuse barba şi aveam vomă uscată pe ea
mi-am dat seama că arătam ca un boschetar
eram respingător
poate de asta speriam lumea
poate tipul cu căciula roşie chiar era prietenul meu
căruia îi era milă de mine
de halul în care am ajuns
şi eu l-am lovit
poate chiar eram nebun

îmi îngheţaseră degetele erau roşii
autobuzul o lua încet spre periferie
m-am dat jos la staţia mea şi am mers spre casă
începuse să ningă încet
destul cât să mi se umple haina de fulgi
ca o mătreaţă
desfigurat • 59
am intrat în garsonieră
totul era exact aşa cum lăsasem
am dat drumul la televizor
erau ştiri
în colţ era trecută data
sfârşitul lui februarie
parcă nu se mai termina iarna asta
îmi părea că trecuse prea mult timp
parcă eram blocat într-un nod
într-o iarnă polară
nici ziua nu dădea semne să se lungească
întunericul căzuse la fel de repede ca o cortină
televizorul a pierdut deodată semnalul
scotea un fâşâit continuu
şi sticla se inundase de purici
m-am dus la geam
în luminile stâlpilor vedeam viscolul ce se stârnise
parcă fulgii erau puricii de pe ecran
care bruiau transmisiunea
se mişcau haotic
şi voiau să spună ceva
dar nu puteau
vedeam blocurile greoaie

parcă nu le mai ţinea pământul şi se scufundau încet
mă gândeam că dacă s-ar întâmpla asta nu mi-aş da seama o

vreme
apoi etajul 1 s-ar transforma în parter
şi eu aş fi mai jos
cu un etaj
mai aproape de subteran
aş vedea lumea din ce în ce mai aproape
până aş ajunge şi eu în pământ
tot oraşul ar dispărea
ar rămâne un câmp
un deşert rece
toate urmele noastre s-ar şterge
ar fi atât de paşnic după
fără forfotă
fără lumină
doar un mormânt al betoanelor
şi noi am trăi la fel ca înainte
doar că la geamuri am vedea doar pământ şi viermi care îl
sapă
am săpa şi noi drumuri între blocuri
apoi am începe să facem străzi
la fel cum aveam la suprafaţă
şi în scurt timp am avea un oraş subteran
în care am mişuna ca într-un muşuroi
şi ar dura puţin să ne obişnuim cu lipsa de lumină
desfigurat • 61
şi am dormi mai mult

neştiind când e zi şi când e noapte
ar deveni irelevant apoi
şi am ţine luminile aprinse non-stop
am trăi la fel ca înainte
ce-ar conta?
de unde ştiu eu că nu s-a întâmplat deja asta
şi doar nu mai ţin minte
pentru că m-am obişnuit
poate cerul e doar un desen
poate zăpada e artificială
poate soarele e o minciună
poate ne-a îngropat pământul şi am murit cu toţii
dar nu ne-am găsit liniştea
şi acum umblăm prin subteran ca nişte strigoi
poate tranziţia de la lumină la întuneric a fost atât de înceată
încât nici nu ne-am dat seama
poate am păcătuit
şi pământul a decis să ne pedepsească
n-am avut grijă de el
şi ne-a privat de libertatea să-i mai locuim suprafaţa
am adormit acolo lângă calorifer
ascultând viscolul
gândindu-mă la asta
poate era vis
poate nu
când m-am trezit era lumină

nu ne scufundasem
blocurile era încă acolo
se ţineau tare
dar oare pentru câtă vreme
m-am splălat
m-am îmbrăcat să mă duc la supermarket
rămăsesem fără cafea
mă durea capul dacă nu beam măcar una pe zi
la intrare am văzut un tonomat
mi-am luat una de acolo pentru că eram prea adormit
în parcarea magazinului erau tot felul de personaje care îşi
duceau veacul acolo
mâncau la fastfood
îşi luat cartofi prăjiţi cu pui
sau mici cu muştar
era o masă caldă şi nu era nici prea scump
am băut cafeaua acolo
uitându-mă cum înfulecau
unii nu prea puteau să mestece
îi împiedicau umflăturile din obraji
erau janici
le cădea mâncarea din gură
am vrut să cer o ţigară
dar mi-am amintit că am jurat să mă las de fumat
desfigurat • 63
îmi era poftă acum

şi stresul din ultimul timp îmi alimenta nevoia
dar am lăsat-o baltă
am aruncat jumate din paharul de cafea la gunoi
era o poşircă ordinară
m-am dus înăuntru
şi m-au întâmpinat luminile puternice din hală
mergeam printre rafturi şi simţeam că mă ia ameţeala
melodia idioată ce cânta în timp ce căutam cafeau aia futută
mă enerva
eram sigur că o să-mi intre în cap
nu îmi plăceau locurile astea
prea multe alegeri de făcut
atâtea produse care mie mi se păreau la fel
puse parcă să te deruteze
te pierdeai printre raioane
şi erai ca un şoarece de laborator
pus să găseşti ieşirea
trebuia să parcurgi tot labirintul ca să ajungi la casă
apoi să dai bani unei casieriţe scârbite
care scana al o mielea produs pe ziua de azi
şi probabil avea să mai scaneze încă pe atât
şi tu erai doar unul din grămada de oameni cu care era
obilgată să interacţioneze
niciodată nu mă băgam în vorbă cum făceau alţi cretini
de exemplu tipul din spatele meu

care după ce mi-am luat borcanul de cafea şi am dat banii
a zis un bună ziua cum nu se putea mai vesel
a cerut şi o plasă cu care să care cumpărăturile
şi s-a apucat să povestească cum i s-a rupt lui plasa veche
de ce să faci asta?
tu chiar crezi că ele vor să vorbească cu tine, boule?
tipa se chinuia să vorbească şi făcea semn că nu poate
carnea de pe faţă îi putrezise
dar el continua să vorbească
cât mai putea şi el
în curând avea să păţească acelaşi lucru
am ieşit din magazin

am băgat borcanul în buzunar şi m-am încheiat la geacă
zăpada de aseară acum era doar o mocirlă jegoasă
pleoscăiam prin parcare
maşinile care veneau şi plecau stropeau peste tot
am ajuns în scara blocului
şi m-am frecat de carpeta murdară şi tare
nu mai absorbea umezeală
am urcat greoi
eram obosit zici că veneam după o zi plină acasă
aveam de gând să stau toată ziua la căldură
asta nu e vreme de ieşit
desfigurat • 65
când scoteam cheia am observat pe uşă un bilet

„NU AŢI PLĂTIT CHIRIA DE TREI LUNI!!! ÎN CURS DE DOUĂ
ZILE, VĂ ROG SĂ EVACUAŢI GARSONIERA!!!”
mă bucuram doar că nu am fost aici când a venit propietarul
ca să am de a face cu el
cine ştie ce era la gura lui dacă mă prindea pe acasă
am rupt biletul şi am intrat
l-am aruncat direct la gunoi
nu-mi păsa
ştiam că mai am vreo lună cel puţin până se întoarce
şi poate nici atunci n-o să mă facă să plec de tot
oricum n-aveam unde să mă duc
oricum n-aveam ce să iau cu mine
am dat drumul la televizor şi l-am lăsat să vorbească singur
era un televizor mic de bucătărie cu antenă
îl luasem pe o nimica toată
prindea puţine posturi
dar oricum nu eram atent la ce se vorbea
doar voiam un zgomot de fundal
apa fierbea în ibric
vedeam cum ies aburii
eram absorbit de jocul lor în aer
pentru o secundă mi s-a părut că am văzut o faţă
am clipit puternic
să mă trezesc
poate era ea
poate gândul avea să mă bântuie încontinuu
poate trebuia s-o revăd neapărat
dar unde?
cum?
VIII
dacă m-ai fi întrebat ce sunt

ţi-aş fi zis că nu sunt nimic
nu scriam
nu dormeam
nu uram
nu râdeam
nu vorbeam
nu făceam nimic
nimic nu m-ar fi definit la momentul respectiv
în astfel de momente suntem cei mai liberi
şi libertatea ne sperie
să fii un om nedefinit
e ca şi cum n-ai exista
eram în limbo
prins între două stări
eram golul
nimicul
desfigurat • 67
nesigur
singur
izolat
căutam caietul de notiţe
voiam să capturez furtuna
un ocean învolburat în mintea mea
şi s-o torn pe foaie
voiam să îmi recapăt identitatea
să îmi scriu mie
şi să îmi amintesc cine sunt
să mă reconstruiesc
să mă redefinesc dacă se putea
dar nu-l găseam nicăieri

probabil l-am aruncat
poate e mai bine aşa
de mult voiam s-o fac
mă enerva numai când îl vedeam în faţa ochilor
îmi amintea cât de lipsit de inspiraţie
şi de viaţă
eram
probabil aş fi făcut şi acum ca de fiecare dată
l-aş fi luat şi fix când aş fi pus pixul pe foaie
toate ideile mi-ar fi dispărut
abandonându-mă în faţa albului gol
fără înţeles
care mă lua în derâdere
căci nu puteam să-l supun
să-l fac să vorbească pentru mine
era prea greu să fac primul pas
să sparg nimicul şi să-l fac să existe
şi prin ce scriam să exist şi eu
după ce realizam că e în zadar
aruncam caietul într-un colţ
şi brusc totul cădea peste mine
ca un decor care înceta să mă mai păcălească
mă vedeam pe mine dinafară
prin camera cu ledul roşu aprins
încercam să-mi revin la normal
dar ameţeala mă cuprindea
şi mă dădea cu capul de pereţi
distrugeam platoul
strigam „tăiaţi! tăiaţi!”
renunţam la rolul ăsta pe care îl jucam
nu eram poet
nu puteam să scriu nimic
voiam să ies din coşmarul ăsta
îmi dădeam demisia
un actor prost
fugeam printre reflectoarele care-mi ardeau faţa
desfigurat • 69
intram în cabină
şi mă încuiam acolo
nu mai aveam nevoie de machiaj
mă frecam să-l dau jos
dar nu reuşeam decât să-l întind
şi arătam ca prietenii mei din bar
eram desfigurat
nu mă mai recunoşteam
eram o caricatură hidoasă
spărgeam de nervi oglinda
şi lampa
şi tot ce găseam prin preajmă
nu mai voiam să trăiesc după vreun scenariu
chiar dacă era scris de mine
chiar dacă eu eram cel care s-a băgat în chestia asta de la
început
simţeam că sunt un clişeu
voiam doar să fiu ca alţii dinaintea mea
mă fascina viaţa lui Ginsberg
sau Bukowski
erau cei care m-au scos din singurătate
ei erau regizorii
şi îi căutam în tot teatrul ăsta jalnic
la ei voiam să ajung
să-i mulţumesc
dar era o minciună

îmi făceam pe ei idoli şi mă uram pe mine
voiam să mă citească lumea
cum i-am citit şi eu pe ei
şi să mă iubească ceilalţi
aşa cum eu nu puteam
dar nu avea cum să fie de ajuns

aprecierile dinafară nu schimbau nimic în mine
nu eram mulţumit cu ce scriam
ce afişam
îmi părea că nimeni nu înţelege cu adevărat ce vreau să zic
şi că primesc doar complimente false
sau critici idioate
aşa că renunţam
fugeam din culise
şi cum ieşeam din studioul imens
mă trezeam în mijlocul străzii
o stradă goală
am primit ce am vrut
fără decor
fără poveşti
fără actori
doar realitate crudă
nemodificată
desfigurat • 71
şi era la fel de rău ca înăuntru

dar îmi convenea mai mult singurătatea
decât prefăcătoria
eram liber şi asta era tot ce conta
scăpasem de curentele filosofice sau literare
care să-mi spună ce să fac
de Dumnezeii artificiali
prietenii de hârtie
eram doar eu
şi puteam să fiu orice
aşa că alegeam să fiu nimic
da
e mai bine că l-am aruncat
dar acum ce?
acum cine vreau să fiu?
cineva sau nimeni?
mereu când am de ales mă gândesc la moarte
întotdeauna a treia cale
care anulează binaritatea
nu o alesesem încă
dar îmi plăcea să ştiu că e acolo
mă uit la cămara burduşită cu cărţi
era încuiată
şi aşa intenţionam s-o las
dacă stau bine să mă gândesc

literatura m-a adus în punctul ăsta
când trăiam în ignoranţă
în naivitate
nimic de genul ăsta nu se întâmpla
iubeam pe toţi şi toate
acum urăsc
şi mă afund în mizeria pe care am căutat-o
am muşcat prea adânc din mărul cunoaşterii
şi am dat de putrezeală
ăsta-i iadul
cu oameni ce mă bântuie
fiinţe ciudate fără ochi în care să mă uit
dar care sigur mă privesc
care mă judecă
că nu sunt ca ele
ştiu asta
la paradis am renunţat
am fost curios
să văd urâtul
acum plătesc preţul
nu e cale de întoarcere
doar suferinţă
pentru că ştiu că pot muri oricând
desfigurat • 73
un sfârşit inevitabil
dar care întârzie să se întâmple
şi mă lasă să trăiesc în spaimă
adevărul e că mie frică să fiu ceva
pentru că ştiu că n-o să fie pentru totdeauna
mi-e frică să trăiesc
mi-e dor să mor
IX
când ieşeam din cartier treceam peste un pod

îmi plăcea să mă opresc pe el
şi să mă uit în zare
era un peisaj industrial
cu ţevi mari care şerpuiau de sus în jos
de la stânga la dreapta
cu hale mari abandonate
fabrici ce odată adăposteau mii de sulfete
acum vuiau de la crivăţul ce bătea prin geamurile lor sparte
râul de sub mine era îngheţat
acoperit cu un strat subţire de zăpadă
mă gândeam cum ar fi să cad acolo
să mă ia curentul de dedesubt şi să mă ducă departe de aici
să înot ca un peşte pe sub gheaţă şi să ies doar când se

topeşte
poate descopăr o nouă lume
poate totul revine la normal
şinele de tren erau singurele care mai aveau vreun folos

mai treceau trenuri de marfă pe acolo
şi stricau liniştea ce s-a lăsat peste partea asta a oraşului
ca o apocalipsă
mormane de gunoi erau câteaodată luate la puricat de nişte
ţigani mici
care zgribuliţi de frig cărau fiare vechi
să facă un ban
mereu mi-a fost milă de ei
dar niciodată nu am făcut nimic să-i ajut
mă gândeam că n-are rost
lumea asta avea nevoie de cineva pe care să se cace
dacă nu mai erau ei
le lua altcineva locul
era nedrept
dar cum puteam eu să schimb asta?
erau şi azi câţiva
mă uitam la ei şi arătau exact la fel ca ceilalţi
într-un fel boala asta făcuse dreptate în lume
desfigurat • 75
nimeni nu mai putea să spună că era diferit de ceilalţi

acum căcatul ajunsese pe toată lumea
mi-am întors privirea spre oraş
rânduri de blocuri se pierdeau într-o ceaţă rece
am început să merg încet înspre centru
cu mâinile în buzunar
motivul pentru care ieşisem era să merg la barul unde o întâlnisem

mă gândeam că poate o cunoştea cineva
odată ajuns acolo m-am aşezat la tejghea
exact în locul unde stătusem când am vorbit cu ea
nu era mai nimeni înăuntru
ziua nu prea aveau clienţi
era linişte şi îmi plăcea
nici muzică nu puneau
voiam să beau dar parcă doar gândul la alcool îmi făcea greaţă
aşa se întâmpla mereu după o perioadă
aveam stomacul întors pe dos
am cerut doar o cafea
mă uitam la locul unde a stat ea
încercam să mi-o imaginez
dar nu puteam
deja trecuse timp
uitasem toate detaliile feţei
mă întrebam dacă mai merită
poate în amintirea mea o idealizam

poate ea nu era de fapt atât de grozavă
doar părul îmi mai venea în minte
cum curgea ca o cascadă pe lângă corp
îi vedeam spiralele
ca o perucă pe un manechin fără faţă
după ce am luat o gură şi m-am trezit din reverie
am chemat-o pe chelneriţa care mă servea
fusese şi ea aici în seara aia
am întrebat-o dacă o cunoaşte
dacă vine des
mi-a zis că o ştie doar din vedere
şi că a vorbit odată cu prietena ei
dar când să-mi zică un nume
faţa a început să i se schimbe
nu mai putea să vorbească
avea gura ruptă în două
mi se părea că boala asta lucra întenţionat împotriva mea
ca un organism viu şi conştient
fix când voiam să aflu ceva
eram împiedicat de o forţă superioară
ceva se înrăutăţea mereu cu oamenii ăştia
când mă apropiam
desfigurat • 77
am plecat fără să plătesc

am început să merg în zig zag pe străzi şi pe alei
căutam acul în carul cu fân dar era mai bine decât nimic
am mers aşa toată ziua
m-am învârtit în cercuri
am studiat fiecare persoană
toţi erau la fel
nu o găseam niciunde
era deja târziu
mă întorsesem exact de unde am plecat
eram în faţa barului
am zis să mai intru odată
ultima şansă înainte să pleca acasă
şi să uit cu totul de ea
să-mi găsesc altceva pentru care să trăiesc
nu pot să îmi petrec toată viaţa gândindu-mă la o persoană
pe care am întâlnit-o o singură dată
am intrat şi mi-am făcut loc prin mulţime
atmosfera era cu totul alta faţă de mai devreme
locul era plin
mă feream de cei care veneau să pună mâna pe mine
în jur auzeam doar zgomote
nu reuşeam să disting nimic
treceam prin fum şi stropi de bere ce se vărsau
a început o melodie alertă
ceva punk violent

toţi au început să sară şi să se zbată
eram strivit
împins de toată lumea
în stânga şi în dreapta
nu mai reuşeam să ajung la bar
dar prin fumul de ţigară am văzut-o
recunoşteam spiralele alea dintr-o mie
era părul ei
cu lumina care se revărsa gălbuie
era şaten
m-am grăbit
abia aşteptam s-o revăd
singurul lucru frumos în lumea asta urâtă
m-am dus la ea şi am tras-o de umăr
vrând parcă să ating şi pletele moi
s-a întors încet şi şi-a aruncat părul într-o parte
aş fi căzut pe spate dacă era loc
m-am rezemat de corpurile unor tipi mai să leşin
aş fi vrut să mor
să închei tortura asta
să nu mai fiu dezamăgit
la mine se uita o faţă din cele mai hidoase de până acum
nişte tumori mari atârnau
desfigurat • 79
o făceau de nerecunoscut
îi curgeau balele
până sub bărbie
nici nu-i mai vedeam ochii
era total altcineva
mă recunoştea
încerca să vorbească dar parcă se înneca
„nu se poate! tu erai singura!”
îmi venea să urlu de disperare

am fugit de acolo
şi nu m-am oprit până pe pod
de câte ori m-am gândit la sinucidere aici
acum eram mai mult decât pregătit s-o fac
mă ţineam de bară
îmi imaginam cum o să mă mângâie vântul în zbor
mă gândeam că o să fiu ca ciorile de pe câmp
apoi o să sparg gheaţa şi o să intru în apa rece
care o să mă ducă ceva timp izbindu-mă de pietre
apoi că o să mă azvârle pe undeva
dar eu o să fiu deja mort
îngheţat
totul se poate încheia
m-am suit pe balustradă
m-am aşezat pe ea şi mă uitam la gheaţa de jos
în întuneric nu se prea distingea nimic

era saltul meu de credinţă
aveam să cunosc în sfârşit moartea de care mă temeam atât
de mult
adrenalina îmi pompa în sânge
mă ţineam în mâini
eram gata să dau drumul
şi am făcut-o
cel puţin aşa cred
am căzut puţin
închizând ochii şi abandonându-mă gravitaţiei
a urmat un şoc de parcă toate oasele din corp mi se
întindeau
parcă trăgea cineva de mine
mă durea
m-am oprit în aer

şi am început să pendulez
ca şi cum eram legat de ceva
am deschis ochii
şi m-am uitat în sus
de picior aveam un lanţ prins de balustradă
eram suspendat în aer
vântul mă bătea dintr-o parte în alta
nu ştiam ce s-a întâmplat
desfigurat • 81
eram încă viu

respiram
sângele îmi urca la cap
cerul era iadul şi pământul un rai
şocul pe care îl resimţisem mă făcea să tremur
m-am balansat dintr-o parte în alta încercând să prind lanţul
să mă ridic
după un timp am reuşit să mă trag de haine până la picior
apoi la lanţ
era destul de gros şi rezistent
mâinile îmi îngheţau şi se lipeau de el
abia urcam
începuse şi viscolul în cel mai bun moment
cu greu m-am agăţat de balustradă şi m-am aruncat pe zăpadă
mi-am tras în sfârşit sufletul
încercam să respir
dacă asta era coborârea şi ieşirea din infern
nu voiam să repet experienţa
eram speriat
aerul rece mă făcea să tuşesc
am stat puţin timp tolănit acolo
apoi m-am ridicat şi m-am uitat în jur
nu era nici ţipenie de om
cine să mă fi legat
dacă voia cineva să mă oprească
de ce aşa?
s-o fi făcut eu?
m-am uitat iar în jos
întunericul se uita înapoi
de data asta n-aveam să ne întâlnim din păcate
am încercat să-l dezleg de la picior dar nu puteam
era prins prea strâns
am dat zăpada proaspătă la o parte
am luat un bolovan şi am pus lanţul pe ciment
am început să lovesc cât de tare puteam
într-un final l-am rupt
mai aveam un segment legat de picior
am plecat aşa spre casă
târşâind lanţul după mine
ca un prizonier evadat
zgomotul pe care îl făcea pe ciment era enervant
în faţă era ceaţă
un alb imaculat în mijlocul nopţii
şi am mers spre ceaţă
sperând că am să mă pierd în ea
desfigurat • 83
XI
tremuram de frică şi de frig

începuse să viscolească şi îmi îngheţase faţa
din bloc am auzit zarva
urlau mai tare ca niciodată
parcă îmi simţeau teama
parcă voiau să termine ei ce-am început în seara asta
cu cât mă apropiam cu atât vedeam mai multe becuri cum se
aprindeau
oamenii ieşeau la geam şi mă înjurau
strigau gemeau scuipau
nu aveam unde să mă mai duc
în spate era doar un pod de pe care nu mai puteam să sar
încă o dată
ai o şansă la sinucidere
ai furie agonie frustrare adunate în tine
ele te pun să faci ultimul pas în gol
ele mi-au dat curajul să sar de pe balustrada aia
acum erau consumate
eram între două ziduri de beton
viaţa era imposibilă
şi moartea nepermisă
eram sufocat
m-am dus la uşă să dau să intru scară
am primit de la vecini flegme în cap
se pişau pe mine
aruncau cu obiecte de prin casă
era să primesc un ceas în cap
unii care mai puteau vorbi mă suduiau de mama focului
„pleacă de-aici futu-ţi morţii mă-tii!”
„du-te şi mori!”
„tu nu mai stai aici!”
îi apucase rău de tot de data asta
am început să fug pe scările de ciment
lanţul de la picior îmi zăngănea şi îi chema
veneau şi mă apucau
mă trăgeau în toate părţile
ca nişte hoarde flămânde
aveau spume la gură de la cât de turbaţi erau
voiau să mă lingă să mă muşte să mă mutileze
„are lanţ la picior!”
„de unde eşti scăpat mă?”
mă luptam cu ei
profitam de faptul că unii erau slăbiţi
le căram şi eu pumni în feţele deja rănite
îi durea mai tare
le deschideam răni uscate
desfigurat • 85
îmi umplusem mâinile de sânge

dar erau prea mulţi să stau să-i bat pe toţi
cu hainele rupte şi cu răni pe corp
am intrat în casă şi m-am încuiat
m-am baricadat cu mobilă şi m-am trântit la pământ
extenuat şi gâfâind
am început să urlu ca să le acopăr lor urletele
simfonia durerii era la apogeu
urma marele final
m-am dus în baie şi m-am uitat în oglindă
am văzut un chip distrus de disperare
lanţul zgâriind gresia
lacrimi picurând în chiuvetă
am dat un pumn în oglindă şi am spart-o
a început să-mi curgă sânge din degete aveam sticlă înfiptă
în piele
unele bucăţi cădeau în chiuvetă
altele pe jos
am luat un ciob mare
şi am înţeles ce trebuia demult să fac
am început să mă crestez pe faţă
sângele curgea şiroaie în chiuvetă
şi rănile arătau serios de grav
dar adrenalina îmi acoperea durerea
nu simţeam nimic
doar o linişte profundă
căci cu cât îmi tăiam mai mult din faţă
cu cât înfigeam sticla mai adânc în carne
cu atât urletele se opreau
totul în jur devenise perfect
muzica se oprise şi lumea tăcea
printr-o bucată de oglindă de pe jos îmi vedeam faţa
sau ce mai rămăsese din ea
eram de nerecunoscut
tot atunci am leşinat de la hemoragie
şi am căzut cu capul de gresie
care din albă devenea roşie
din mine curgea tot ce era rău
şi închizându-mi ochii ameţiţi am şoptit:
„sunt ca voi acum.”
desfigurat • 87
XII
după un timp îndelungat

în care parcă fusesem mort
m-am trezit într-un spital cu prea multă lumină
m-am uitat în jur şi totul era alb
uitându-mă în jur am văzut feţele tuturor
erau frumoase din nou
nimeni nu mai era mutilat
toţi din salon se uitau miraţi la mine
„s-a trezit?”
„cred, nu ştiu. se mişcă.”
vedeam un geam deschis şi cerul senin afară
un soare imaculat spălase cerul
se auzea oraşul dar foarte încet
atât cât să îmi dau seama cât de linişte e
cred că eram undeva sus
nu vedeam vreun bloc aşa întins cum stăteam
doar infinit
puteam să-mi mişc capul dar eram imobilizat în rest
somnul mă trăgea iar în întuneric
aş mai fi stat în momentul ăsta pur
dar eram prea obosit
şi aveam o durere pe care n-o găseam

am închis ochii şi am adormit imediat
pierdut iar în necunoscut
pentru o perioadă nemăsurabilă
lumina apusului mi-a deschis ochii iar

mă mângâia o rază
care se vărsa mai departe
vedeam portocaliul soarelui pe pereţii albi
vedeam un tub care mă alimenta cu ceva direct în venă
şi îmi spuneam că totul e bine
eram calm
era linişte
venea spre mine un doctor
parcă cu încetinitorul
îi vedeam faţa
o analizam
îmi ziceam că s-a terminat
îmi vorbea şi sorbeam cuvintele ca pe apă
nici nu îmi păsa ce spunea
mă bucuram să aud un om cum îmi vorbeşte
„mă auziţi? alo?”
am încercat să deschid gura dar era lipită
îmi forţam muşchii feţei şi nu simţeam niciun răspuns
mi-am dat seama că eram înfăşurat în ceva
desfigurat • 89
aveam doar găuri pentru ochi şi urechi

am mormăit ceva şă-l fac să înţeleagă că aud
„o să vă trasferăm la azil curând.”
la azil? eu nu sunt nebun
„de ce aţi făcut aşa ceva?”
am vrut doar să fiu ca restul
a fost un act de sacrificiu
„v-aţi nenorocit pe viaţă.”
toţi din salon ascultau ce zicea doctorul şi se uitau cu milă la mine
m-am chinuit să mă ridic
m-am văzut în reflexia din geam
eram înfăşurat în bandaje albe
arătam ca o mumie
„nu, staţi, ce faceţi?”
l-am împis pe doctor la o parte
am tras de ele să-mi dau masca jos
şi m-am văzut
eram o creatură
nimic din această faţă nu îmi mai amintea de mine
toată lumea mea fuseses hidoasă
şi acum luasem tot asupra mea
îmi eram cu totul străin
eram desfigurat
autofagie
am început să-mi rod unghiile

mai demult
apoi să-mi muşc pielea de pe degete
am mâncat tot mai mult
din mine
am sângerat
n-am putut să mă mai opresc
mi s-a spus că arăt tot mai slab

normal
doar ajunsesem să-mi muşc chiar şi din coate
şi îmi plăcea gusul cărnii
devenise ceva involuntar
mă descopeream mestecându-mă
apoi m-am oprit

mă distrugeam încet
lăsam pe foile cu poezii
sânge şi piele căzută
şi când oamenii le vedeau
desfigurat • 91
se scârbeau
sau
dădeau deoparte
resturile
ca să vadă literele
îmi era foame

dar n-am mai mâncat din mine
începusem să dau chiar eu cu degetele
la o parte de pe foaie
resturile ce tot mai cădeau
ca să vadă lumea bine de tot
literele alea goale
mă urăsc pentru asta

şi de acum încolo
voi avea parte de un festin
voi începe chiar cu degetele
cu care m-am trădat singur
şi nu voi mai scrie nimic

fără să muşc din mine
mai întâi
hemoragie
mă mănâncă ceva
adânc înăuntru
consumatorul a ajuns
consumat
spasmodic poem
îl simt cum mişună
îl văd ca pe-un vierme
ce merge sub piele
un corp cicatrizat
dar deschid iar rănile
vreau să-l dau afară
cuvânt cu cuvânt
n-am stare n-am loc
mă zgârii
zgândăr buba
mă frec de ziduri cu zgrunţ
prin oraş
desfigurat • 93
şi simt cum îmi trece

vărs roşu şi rece
cerneala stridentă ce o să-ţi sară-n ochi
las dâre de sânge
mânjesc cu mesaje
arta murală
a unui psihopat
şi când sunt secat

şi cad pe asfalt
apleacă-te
şi mângâie-mi rănile
vreau să văd că înţelegi

congelatorul
m-am închis la rece ca să nu mai simt nimic

să-mi îngheţe inima
şi s-o pot sparge
pentru că tu n-ai vrut-o
şi a mea sigur nu mai e
te vreau aproape
vreau să-ţi dau mâna
să mă tragi din congelator ca pe o halcă de carne
dar ştiu că eşti scârbită de mine
şi vrei să ma arunci la gunoi
mă târăsc spre uşă

îmi pocneşte pielea degerată
şi fiecare muşchi mi-e ca un bloc de sticlă
rigid şi greu
ca durerea pe care o simt
scot aburi neputincioşi pe gură
incapabil să te strig
desfigurat • 95
şi ştiu că nu eşti acolo să mă prinzi

să mă ţii măcar o secundă
să ma topesc în palma ta
dar deschid
şi mă arunc pe gresia din bucatărie
mă sparg în zeci de mii de bucăţele
şi aud cum vine cineva să-mi măture
trupul criogenat
„nici n-a curs sânge

nici n-a ţipat
nici n-ai zice că a fost un om aici”
ultra-realism
am împrăştiat-o pe pat
descompusă în mii de elemente
o operaţiune care se face fără sentimente
aşa că nu i-am spus

de fiecare mic defect găsit
nu i-am zis de analiza înspre infinit
eu văd totul
n-am încotro
cu lupa la ochi fiecare detaliu e amplificat
hiperactiv ca un doctor nebun
fac operaţie pe cord deschis
mă arunc în realul care ei îi e interzis
i s-a spus tot timpul că e frumoasă

şi nu înţelege de ce n-ar iubi-o cineva
dar am culcat-o
organele i le-am scos
şi în UV
i-am văzut chipul hidos
desfigurat • 97
simptomul nr. 67
fiecare poezie
este un simptom al nebuniei mele
repetiţii, motive
spasme şi deliruri în versuri
vreau să le scriu
să le manifest
ca să scap de ele
şi să obţin linişte
vreau să fac o operă întreagă
o fişă de pacient
să-mi dezlege cititorul boala
să-mi dea un diagnostic
ăsta are nihilism
sau are anarhism
sau mai ştiu eu ce -ism
iar dacă nu mă vindec

dacă nu mă opresc din scris
şi nu ies din azilul de nebuni care se numeşte literatură
o să vină lumea la mine

infecţia mi-am împrăştiat-o pe pagini
iar flagelul se va răspândi
şi se vor molipsi şi alţii
suntem până la urmă

o cultură de microbi
desfigurat • 99
florile morţii
"From my rotting body, flowers shall grow,

and I am in them, and that is eternity."
– Edvard Munch
rădăcina
omul îşi cere din nou nemurirea
îl preocupă trăitul
nu trăirea
a uitat de profunzimea clipei
de timpul preţios ce şi l-a dat risipei
de cele o mie de vieţi pe care le are într-una
căci e ocupat cu el însuşi întruna
existenţa lui s-a aplanat
în marea de ciment în care singur s-a turnat
rece, imobil, beton armat
închisoare pentru un suflet zbuciumat
cantitatea peste calitate

lungi clipe în care tot ce face e să se îngroape
nimeni nu mai priveşte pe geam
toţi în ecran
lumea de azi e un mare amalgam
te regăseşti într-un imens parc de distracţii
la orice colţ găseşti una din atracţii
paradisul a coborât pe pământ
tot ce era profan acum e sfânt
nimeni nu oboseşte
dar totul se sfârşeşte
şi o dorinţă nouă încolţeşte
tulpina
progresul tehnologic
merge doar într-un sens
de acum omul are un singur interes
ca viaţa şi moartea să fie de ales
pe străzi tulpinile încep să crească

în case copii au încetat să se mai nască
Natura nu va tolera asemenea sfidare
şi fiecare fir se face tot mai mare
explozia naturii e înfiorătoare
ciudată invazie sub semn selenar
desfigurat • 101
oraşele sunt haos

fiarele sunt prea moi
ca să susţină vrejurile ce se suie pe noi
un procesor central ce ţinea tot în viaţă
face scurt-circuit
liane se agaţă
de fiecare margine a acestui sistem
de la periferie auzi oameni cum gem
frunzele
şi până când gigantice lemnoase sparg cimentul

iar vegetaţia deasă învăluie monumentul
omul-robot se stinge
uşor, căci e pe moarte
a fost păcatul lui că a mers prea departe
şi curentul nu mai e de găsit niciunde

în bezna absolută lumina nu pătrunde
căci deasupra oraşelor frunzele lucesc

lumina răsare, şi ele forfotesc
acoperă pământul şi hrană pregătesc
şi Natura creşte mai mult ca niciodată
şi omul se hrănea
cândva
tot din Natură
din suculenta sevă ce îi curgea în gură
dar supra-omul nu s-a mai putut înjosi
să aibă nevoi simple şi alte porcării
florile
acum florile morţii încep să înflorească

petale mari ce cheamă omul să se trezească
moartea e doar a noastră
deşi noi ne-am dorit
să creştem şi să dăinuim până la infinit
şi omul se apropie
încet căci e slăbit
se roagă la Natură
ştie că a greşit
căci dintr-o viaţă liberă de nemărginit
şi-a făcut o închisoare fără de sfârşit
desfigurat • 103
fructul
şi iată acum fructul

e iar în faţa lui
din paradisul veşnic există o scăpare
o muşcătură doar şi toată lumea moare
căci viaţa întru moarte şi libertatea doare
şi omul muşcă iar

şi iar deasupra lui
apare-un soare cald
plantele coboară din al lor înalt

întorcându-se în pământul lor uscat
au împlinit din nou căderea în păcat
sămânţa
omul e fericit din nou

apoi e trist
căci asta înseamnă căderea în abis
în miezul misterios
din fructul interzis
stă închis un sâmbure ce ascunde uimirea

sufocare
obiectele din jur sunt complice la crimă

strada ce în zare se dezintegrează
cimentul devenit lichid

o lavă ce curge pe pantele oraşului
clădirile ce se leagănă deasupra

ca nişte sălcii plâgătoare peste râu
clopote ce bat în derizoriu

în beznele turnurilor cu iz de vertij
cu toate împotrivă înot în amonte

îmi trebuie aer să nu mă înec
strangulat de urbanul ce se topeşte tragic

vâltoarea din trafic şi oamenii holbaţi
îmi caut simboluri în tot acest tablou

pictat parcă de-un Salvador proletar
desfigurat • 105
mai am nişte aer în plămâni, încă plutesc

mai am puţin până ies din angoasă
omului îi trebuie de fapt o iluzie

alugindu-mi pasul fug de real
negru
culoarea favorită a poetului e negrul
neagră e cerneala în care-şi înmoaie peniţa

subţire ca o singularitate e instrumentul poetului
se refugiază din lume pe o muchie de cuţit
o înmoaie în Nimic
şi Nimicul e cerneala
el face posibilă trasarea pe foaie a mişcări
mişcare care umple pagini întregi
lumea e o foaie albă

fără sens
iar pata imperfectă făcută de poet
care întors din refugiu
face zadarnic
încercări
sacrificii
pata e singurul lucru ce contează

cuvintele ce se desluşesc în faţa noastră
aceste crăpături prin care se întrevede Moartea
desfigurat • 107
ex nihilo
din ei
din mine
de-acolo vin cuvinte
potriviri din noi
exaltarea morţilor noştri
monştrilor noştri
care trec prin mine
prin toţi
care ne mănâncă dinăutru
ne rod oasele
şi noi nu ştim
exteriorul ne înfăşoară
dar noi ne închidem mai tare
şi îl ocolim
şi din om
iese întunericul
care la lumină
se preface în umbre conturate

explicabile
şi noi ne punem graniţe
şi înţelegem
Nimicul produce
şi noi suntem produsul
pete negre
opace
în soare
facem umbră pământului
putrezim.
desfigurat • 109
prăpastie
între naiv
şi sens
e o prăpastie
depresiunea depresiei
deşertăciunea deşertăciunilor
unde cad toate faţadele
acolo cazi şi tu
şi vezi lumea fără adaos
vezi lucrurile pure
fără accidente
dezgolite de sens
vezi vidul din spatele vieţii
iluzia se risipeşte
vezi fiinţa
şi brusc se transformă
în nimic
te chinui să te caţări
să termini pasajul
dar e abrupt
cazi de o mie de ori

în aceeaşi groapă
îţi dai seama de inutil
de neputinţă
urli
şi ecoul e înghiţit de cei doi versanţi
nimeni nu aude
toţi sunt acolo sus
iar tu eşti jos
în cel mai adânc punct din univers
devii ultimul dintre zei
Zeul Prăpastiei
adevărul e un cuţit
şi ţi-l înfigi în gât
pentru că ştii că trebuie să mori
ca ei să trăiască
trebuie să astupi depresiunea
ca ei să treacă
desfigurat • 111
beznă
am căzut iar în beznă

ultimul fir de lumină s-a rupt
şi n-am mai avut de ce să mă mai agăţ
după ce s-a închis trapa
respir greu
suport frigul
şi nu strig după ajutor
ci mă uit în sus să văd dacă bate cineva mai întâi
ultima oară când am fost aici am scrijelit ceva pe perete

şi acum încerc să-mi dau seama ce era pipăind literele
dar nu reuşesc
aşa că încep să scriu altceva
poezii pentru nimeni
filosofii pentru orbi
în linişte gândurile îşi găsesc sigure vocea

şi nu mai au nevoie de mine să le articulez
aşa că vorbesc între ele
şi se ceartă
şi urlă
sau se iubesc
apoi pleacă
acum chiar că am rămas singur
dar mi-am amintit ceva

mi-am amintit pentru ce am scris în perete data trecută
pun piciorul pe o literă din ultima strofă şi mă împing
apuc cu mâna alta din strofa a patra şi mă trag
ajung la strofa a doua, obosit
apoi la prima
şi de pe primul vers împing trapa cu ultimele puteri
sunt orbit de lumină, plâng de fericire
şi mă ridic
lăsând scara aceasta pe care poate o s-o mai folosească
cineva
să se ridice
şi să iasă din beznă
desfigurat • 113
fragmente
firicele de praf
pielea mea moartă
fascicule dezertoare din mine
ce plutesc în camera fragmentată de apus
există doar la lumină
pentru câteva tumbe în aer
apoi reintră în întuneric
şi dispar
parcă se grăbesc
să întâlnească imaginea caldă a apusului
ce curge ca un clei
pe peretele rece
dar haotice
se pierd pe drum
şi mor instantaneu
de ce mă fascinează atât apusul?

poate pentru că e sfârşitul
forme mute ce adâncesc liniştea
ce anunţă noaptea
poate culoarea gălbuie ce mângâie camere triste
îmi dă speranţă
poate senzaţia simplistă a unei raze
îmi aminteşte de picturile impresioniste
nu ştiam că mai am un suflet

până nu a fost topit de o rază de amurg
II
apoi când nu mai arde aşa de tare

luminat
mă uit în mine
îmi clătesc gândurile
caut acele fărâme din mine
să le pun la loc
pentru că în mine s-au dus lupte
s-au dărâmat structuri
s-au spart în mii de cioburi
lentile prin care vedeam lumea în diverse moduri
desfigurat • 115
erau oglinzi distorsionate

mincinoase
dar îmi revelau imagini frumoase
adevărul e că nu mă mai cunosc atât de bine

sunt un om ruinat
care îşi sapă după trecut
poate găseşte ceva de păstrat
absorb tot sucul dulce

ce se scurge pe perete
mă regăsesc pe mine
şi o clipă râd
apoi mă înspăimântă starea
n-am mai simţit-o de mult
şi mă întorc laş în prezentul rece
apusul e pe terminate
sunt lacom vreau să inspir mai mult
să-mi umplu plămânii de soare şi praf
dar ultimele raze
şterse şi leneşe
îmi pun simţurile la somn
III
şi se întunecă
aud doar greierii de-afară
şi nişte voci distante
apoi se aproprie şi ştiu ce va urma
căci în întuneric bestia se simte cel mai bine
îmi urlă în creier

ca într-un film de groază prost
dar pe care sunt nevoit să-l joc
şi mă sperie cel mai mult faptul
că ştiu că monstrul sunt tot eu
ştiu că îmi fac rău
ştiu că nu mai sunt
unul singur
că mă pot cunoaşte
doar prin fragmente
că mă lupt
şi mă aliez
cu acelaşi agresor mereu
îmi dau seama că sunt singur

nu e nimeni să mă tragă afară din mintea mea
şi sunt nevoit să orbecăi singur
desfigurat • 117
spaima începe să alerge prin cameră

printre picioarele mele
tropăie furioasă
sparge lucruri
îmi dărâmă toată mobila
vreau s-o potolesc

să revin iar la liniştea de dinainte
mă ridic grăbit să aprind becul şi deodată
totul e intact
netotul
neploaia s-a terminat deşi apă mai aveam

amorţeala m-a amorţit
mi s-a spus că am cearcăne şi privirea
stinsă
sunt un om obosit
cu lumina aprinsă
dorm fără vise
cu uşile deschise
se face curent
şi o să răcesc
o să tuşesc
creierul tavanului îmi cade

îmi ciocneşte
mă adoarme ≠ mă trezeşte
nu mă mai pluteşte
şi-mi curg balele din gură
ca la dentist
desfigurat • 119
gata cu visarea şi cu luna

şi cu steaua
s-au pus pe mine epitete pe
care nu pot să le scriu (nici nu mai încerc)
„eu” nu mai există şi nici însuşirea

pe care mi-am dat-o
încă mă chinui să sting lumina
eram într-o cameră cu dumnezeu.

eu îl credeam
el mă crea
îl făceam mai bun,
mă făcea mai bun.
dar l-am dat afară.

a plecat
şi a luat cu el şi sensul din cameră
lăsând în urmă patru pereţi gălbui
şi o metafizică seacă,
o existenţă ce-aşteaptă să treacă.
acum sunt obosit.

m-a obosit şi a plecat.
cum să dorm când
mi-a lăsat lumina aprinsă?
a încetat să existe,
zic eu,
desfigurat • 121
dar acţiunile lui

încă au efect.
a aprins odată lumina în camera mea
şi n-o v-a mai stinge niciodată.
iar mie încă mi-e frică să mor.

poză
prin mintea mea dărăpănată

orbecăi după tine
prin camere distruse
cu buruieni ce crapă podeaua
şi găuri în tavan
de la ultimul bombardament
şi mă întreb
unde te-am lăsat?
nu trebuia să vin
aud deja în depărtare gloanţele
aud artileria grea
aud inamicul
inamicul e disperarea
dar merg înainte

ceva mă împinge
îţi văd o şuviţă
sub un morman de moloz
mă duc să sap cu mâinile
desfigurat • 123
vreau să te scot afară

să-ţi aud suflul
să-mi amintesc cum arăţi
am păstrat de-atunci
o poză cu tine
într-un colţ putred
şi bliţul îţi luminează ochii
ca un artificiu
tu eşti înţepenită de moarte
palidă şi prăfuită
şi eşti mai frumoasă ca niciodată
film
de fiecare dată când închid ochii

am coşmaruri
văd muşchi faciali tensionaţi
danturi ce scot colţii
ochi goliţi de sens
chipuri care urlă într-un neant
izolat fonic
disperare
asta citesc pe feţele lor
şi avatarele oamenilor îmi rămân
ca nişte pete pe retină
nimeni nu-şi vorbeşte fricile

dar un transfer psihologic se întâmplă
şi îi păstrez aşa
toţi devin materie brută
toţi devin actori într-un film de groază
difuzat noaptea târziu
în insomnia mea
un film în care poate că eu sunt monstrul

desfigurat • 125
darkroom
închid ochii
agăţ imagini colectate peste zi
în bezna roşie dinăuntru
le studiez atent
din nou şi din nou
le revăd de 100 de ori
în prima poză
îmi văd portretul de dimineaţă din oglindă
obosit şi putred
văd poza HD a celui mai dezolant peisaj

prea multă claritate scoate la iveală urâtul
ar fi fost mai frumoasă viaţa cu filtre
văd acea conversaţie stânjenitoare de la cafea

burst mode
759 de poze
pot face un film cu ele
văd acel cadru prelungit cu fata la care m-am holbat mai

mult decât trebuia
zoom pe chipul ei
îi văd privirea care încă îmi dă fiori
văd fundul acelei sticle golite seara târziu

mai văd una
şi încă una
văd potrete groteşti ale oamenilor beţi din jur
un cadru panoramic care mă înconjoară şi acum
văd peisajul dezolant din drum spre casă

mişcat şi blurat
nu mai înţeleg nimic
îmi văd potretul de seară

ultima poză
compar cu începutul
nu mă mai recunosc
fantomatic şi distorsionat
ca un coşmar îmi revăd amintirile

ce nu vor ajunge în niciun album
încep sa le ciopârţesc
să tai părţile pe care vreau să le uit
desfigurat • 127
nu mai rămân cu nimic

cenzura care îmi acoperă ruşinile
a mai şters o zi din viaţa mea
şi dorm liniştit
butoiul cu spermă
căminul 16
aici stau cu toţi ceilalţi

zeii labagii şi alcolici îndesaţi în camere de câte cinci
spermatozoizi îmbuteliaţi
vor cucerii lumea într-o zi
sau vor ajunge vai de ei
e ori una, ori alta
în templul ce se uită brutal peste Cluj

peste strada Piezişă unde duduie muzica toată ziua şi toată
noaptea
unde culorile şi umbrele nu dispar niciodată
templu uriaş
monument închinat spermei
un coi pătrat care-şi va arunca sămânţa curând peste lume
abia treci prin mulţimea de studenţi de pe stradă

aici se trăieşte cu adevărat
aici e gălăgia, nebunia, prostia
aici se trăieşte, în nici un caz nu se gândeşte
şi aşa, copii, se evită depresia
desfigurat • 129
mă vezi cum ejaculez pe Piezişă

excitat de studentele îmbrăcate sexy
din căminul hormonilor nestăpâniţi şi furioşi
cum altfel să fie când siteurile porno sunt blocate
1000 de băieţi şi 0 siteuri porno
e ca şi cum ar vrea să explodăm
mă vezi cum vomit de la etajul 8, from a room with a view

priveşti voma cum se scurge pe perete până la parter
alcolul îmi urlă din vene: „mai vreau”
după seri şi seri în baruri cu bere ieftină
seri pe bănci cu vinul la bidon
seri de petreceri îmbibate în tărie
tot nu mi-am potolit setea de alcool
setea provocată de o nerăbdare mare
căci mai e mult timp până când căminul ăsta o să mă
ejaculeze în lume
nu există chef pentru studiu

e cald şi mă prăjesc în suc propriu
într-un pat supraetajat
fac spume la gură
spunând glume proaste cu colegii de cameră
şi suntem ca nişte homosexuali când femeile lipsesc
suntem ca nişte călugări din munţi
păcătoşi şi asceţi
ca nişte cartofi prăjiţi de la Mc
uleioşi dar gustoşi
ne prăjim creierele la laptopuri noaptea
şi facem crize de nervi când nu merge netul
„I saw the best minds of my generation destroyed by

madness”
şi eu i-am văzut pe ai mei, şi încă mai rău
vezi multe vara când toate uşile sunt larg deschise că e prea
cald
sinestezie grotescă:
vezi cât de retardaţi suntem toţi
cât de mult ne plictisim
câte prostii facem
auzi urlete de la geam
amendate de poliţie cu 500 de lei
miroşi cum pute baia a grajd duminica
că au femeile de serviciu liber
şi intră mirosul până la tine în pat
trecem pe sub peravazuri pline de borcane de zacuscă şi

tigăi nespălate
gata să ne cadă în cap şi să cădem laţi
desfigurat • 131
să vină apoi proful ăla de mate celebru

care acum e gunoier
să ne arunce în gheenă
câteodată ne enervăm: „muzica asta nu se opreşte

niciodată?!”
asta atunci când vrem linişte
alteori punem noi muzică la maxim şi ascultăm cum ne
înjură cei de alături
„da’ mai terminaţi, în pula mea!”
acum mânânc liniştit nişte felii de salam cam vechi

sunt zoioase şi m-am murdărit pe mână
muzica NU se opreşte niciodată
dar sunt liniştit
pot să zic şi eu că filozofez
stau pe geam şi mă gândesc la generaţia mea aşa cum se
gândea şi „camaradul” Eliade
realizez că îmi place haotismul studenţiei
aproape la fel de mult ca liniştea de acasă
şi cred că e nevoie de ambele în viaţa unui om
mă uit la priveliştea superbă

şi mă minunez la fel ca-n prima zi
văd un apus, semn al sfârşitului
arşiţa anunţă vacanţa de vară
dar ăsta a fost doar primul an
şi mai mult până ne ejaculează butoiul ăsta direct în lume
s-o cucerim dacă e fecundă
să ne ratăm dacă e stearpă
desfigurat • 133
nonstop
nonstop
cu ochii holbaţi la neoane
muştele nopţii cu sete de alcool
cu sticla sub nas

sorb conştiincios
şi prelungirea beţiei
mă menţine treaz
o ameţeală perpetuă
ce-mi acaparează viaţa
mă face să uit de ce sunt aici
a fost o alegere
îmi zic ducând a nu ştiu câta bere la gură regurgitând gândul
de care eram aşa de sigur acum două secunde
o pastilă greu de înghiţit, aşa-i?
nu vrei să rămâi printre strigoii ce mor şi învie în fiecare
noapte de mai multe ori
dar nici acasă nu vrei să te întorci

unde un ţipăt continuu
nu te lasă să dormi
unde ţi-e frică
de tine însuţi
ca o muscă roiesc în jurul neoanelor

de-un ochi holbat supravegheat
nonstop
desfigurat • 135
abrutizare
plăcere ieftină
supliment zilnic
atât a mai rămas
când fericirea înseamnă
moarte
nu poţi merge mai departe
nu mai eşti tu în oglindă

nimic nu te mai reprezintă
beţia bezmetică
în contra maturării cărnii tale crude
fuga de tine prin locuri urâte
urli după autobuze
după seri confuze
te trezeşti în pat
totul e uitat
eşti un animal
cântă şi gâfâie
şi bucură-te
de-acum încolo fericirea poate însemna doar
moarte
nu există loc
unde să mergi mai departe
desfigurat • 137
ultimul drum
sunt fiu' ploii

orbecăi pe strazi ude
noapte de noapte
nu arăt a nimic
nu am niciun gând anume
doar mă doare o rocă în piept
şi o car după mine
să n-o pierd
simt cum îmi fierbe alcolul în sânge

azi am plătit nota finală
la cârciuma din cartier
unde am stors în mine moarte
toată viaţa
trec pe lângă curţile cu câini

mă latră, sălbaticii
mă surzesc
mă muşcă de picioare
ei nu ştiu că pe cine moare
nu-l mai doare
ştiu bine că în noaptea asta am să mor

nu mă grăbesc
las stropii de ploaie să mă lovească
să-mi simt vietatea
plâng
şi-mi amintesc când credeam că plânge şi cerul cu mine
dar asta era când încă mă prefăceam că e cineva acolo sus
descui uşa
să nu trezesc pe nimeni
dar acasă ora decesului mi-a fost deja fixată
toţi adunaţi în jurul patului de moarte
„sunt gata” le zic
mă întind
aud lacrimi cum pocnesc pe covor
îi simt cum vin cu lumânarea la capul meu
dar nu mă spovedesc
nu vreau viaţa de apoi
şi nu mi-e frică de singurătate în neant

căci încă cred că unul din şase a lovit crucea
pe patul de moarte
Cuprins
desfigurat ....................................................................................................5
autofagie................................................................................................... 90
hemoragie ................................................................................................ 92
congelatorul ............................................................................................ 94
ultra-realism ........................................................................................... 96
simptomul nr. 67 .................................................................................. 97
florile morţii ........................................................................................... 99
sufocare ................................................................................................. 104
negru ...................................................................................................... 106
ex nihilo ................................................................................................. 107
prăpastie ............................................................................................... 109
beznă ...................................................................................................... 111
fragmente ............................................................................................. 113
netotul .................................................................................................... 118
încă mă chinui să sting lumina ..................................................... 120
poză ......................................................................................................... 122
film ........................................................................................................... 124
darkroom .............................................................................................. 125
butoiul cu spermă căminul 16....................................................... 128
nonstop .................................................................................................. 133
abrutizare .............................................................................................. 135
ultimul drum ........................................................................................ 137

Marius Florea - Desfigurat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marius Florea - Desfigurat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

© Marius Florea şi Direcţia 9

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

„The mass of men lead lives of quiet desperation.”

am început prin a vedea urâtul din oameni

nu vrem să ne ştim niciodată cu adevărat

şi vedeam agonia boala mizeria

coboram să-mi iau de mâncare în fiecare zi

bine că purta acelaşi pulover în fiecare zi

nu voiam să mă întorc în bloc

prima stradă pe care am mers părea pustie

mergeau doar în grupuri mari

ostili sau prietenoşi

cineva m-a împins mai tare şi am căzut pe cimentul

am avut un moment de linişte acolo

părea că aşteptau să le răspund

m-am strecurat în bar

m-a salutat politicos ca întotdeauna

m-am întors şi am mai cerut o vodcă

într-un fel îmi era milă de ei

m-am uitat iar la ea

m-am ridicat să plec

am lăsat banii acolo

a urmat tortura singurătăţii

dar izolarea nu a ajutat

băteam în pereţi dar îi întărâtam şi mai tare

am ajuns să mă întreb de ce?

n-a durat mult şi am început şi eu să urlu

în fiecare dimineaţă mă verificam în oglindă

cum să stau să mă uit?

îmi dădusem demisia

dar cum aş fi putut să le spun?

pe geamul de la bucătărie se vedeau două rânduri de blocuri

vedeam oraşul de sus

treceam prin nori

dar de ceva vreme

întunecime comprimată ce stătea să erupă

şi zburau înapoi pe fire

dimineaţa următoare m-am trezit cu o repulsie nouă

când în sfârşit mi-am găsit voinţa de a mă scula din pat

de aici păreau obişnuiţi

văd lucrurile aşa cum vreau

mi-am amintit atunci de Greaţa lui Sartre

mi-am amintit brusc de ce eram supărat pe literatură

dar au început să mă lase rece

atunci m-am îndepărtat

am fost şocat să văd că e acelaşi lucru cu toată lumea

degeaba am încercat să le explic ce li se întâmplă

cum să nu pari nebun când zici că tu singur eşti sănătos?

m-am dus la veceu

m-am întors şi m-a trântit pe scaun

să-mi zidesc gândurile acolo

la bar stăteau două fete

şi până la urmă cortina s-a dat la o parte

dar cortina s-a tras repede

m-am întors la masă

îmi pare că mă fentez singur

omul e un spectator orb al lumii

am plecat din barul ăla abandonându-mi prietenii

sunt înconjurat de monştrii

ies din cârciumă

trebuie să fiu tot timpul în mişcare

îmi amintesc de vremurile când totul mi se părea frumos